Bibliografie selectivă:

ATANASOV, Petar 2002: Meglenoromâna astăzi, Bucureşti, Editura Academiei.BĂLTEANU, Valeriu 2004: Elemente de dialectologie românească, Bucureşti, Editura

Cartea Universitară.CAPIDAN, Theodor 1925: Meglenoromânii, I, Istoria şi graiul lor, Academia Română.

Studii şi cercetări, VII.CAPIDAN, Theodor 1926: Românii nomazi. Studiu din viaţa românilor din sudul Peninsulei

Balcanice, Cluj, Institutul de arte grafice „Ardealul”.CAPIDAN, Theodor 1932: Aromânii. Dialectul aromân. Studiu lingvistic, Bucureşti,

Academia Română. Studii şi cercetări, XX.CARAGIU MARIOŢEANU, Matilda 1977: Dialectul aromân, în Matilda Caragiu Marioţeanu,

Ştefan Giosu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Romulus Todoran, Dialectologie română, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică.

CARAGIU MARIOŢEANU, Matilda 1988: À propos de la latinité de l’aroumain, în „Revue Roumaine de linguistique”, XXXIII (1988), nr. 4, p. 237-250.

DENSUSIANU, Ovid 1961: Istoria limbii române. I, Originile, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, (ediţie îngrijită de J. Byck).

FILIPI, Goran 2002: Istrorumunjski lingvistički atlas. Atlasul lingvistic istroromân. Atlante linguistico istrorumeno, Pula.

FRĂŢILĂ, Vasile 2010: Probleme de dialectologie română, Blaj, Editura Astra, Despărţământul „Timotei Cipariu”.

FRĂŢILĂ, Vasile, BĂRDĂŞAN, Gabriel 2010: Dialectul istroromân. Straturi etimologice, Timişoara, Editura Universităţii de Vest.

KOVAČEC, August 1971: Descrierea istroromânei actuale, Bucureşti, Editura Academiei.KOVAČEC, August 1984: Istroromâna, în ***, Tratat de dialectologie românească

(coordonator Valeriu Rusu), Craiova, Editura Scrisul Românesc, p. 550-591.PAPAHAGI, Tache 1974: Dicţionarul dialectului aromân, general şi etimologic, ediţia a II-a

augmentată, Bucureşti, Editura Academiei.PHILIPPIDE, Alexandru 1927: Originea românilor, II, Iaşi.PUŞCARIU, Sextil 1926: Studii istroromâne, în colaborare cu Matteo Bartoli, A. Belulovici

şi A. Byhan, II, Introducere – Gramatică – Caracterizarea dialectului istroromân, Bucureşti.

PUŞCARIU, Sextil 1974: Cercetări şi studii, Bucureşti, Editura Minerva.PUŞCARIU, Sextil 1976: Limba română. I. Privire generală, Bucureşti, Editura Minerva,

Prefaţă de G. Istrate, Note, bibliografie de Ilie Dan.SARAMANDU, Nicolae 1984: Aromâna, în ***, Tratat de dialectologie românească

(coordonator Valeriu Rusu), Craiova, Editura Scrisul Românesc, p. 423-476.SARAMANDU, Nicolae 2007: Aromâna vorbită în Dobrogea, Bucureşti, Editura Academiei.SARAMANDU, Nicolae, NEVACI, Manuela 2009: Multilingvism şi limbi minoritare în România,

Bucureşti, Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti”, http://www.dri.gov.ro/documents/Multilingvism%20si%20limbi%20minoritare%20in%20Romania.pdf.

SCĂRLĂTOIU, Elena 1998: Istroromânii şi istroromâna. Relaţii lingvistice cu slavii de sud: cuvinte de origine veche slavă, Bucureşti, Editura Staff.

TODORAN, Romulus 1977: Formarea dialectelor româneşti, în Matilda Caragiu Marioţeanu, Ştefan Giosu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Romulus Todoran, Dialectologie română, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică

TURCULEŢ, Adrian 2002: Dialectologie română, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”.

2

Românitatea sud-dunăreană: aromânii, meglenoromânii, istroromânii

Unitatea relativ mare a limbii române, reflectată în trăsăturile comune celor patru

dialecte – dacoromân, aromân, meglenoromân şi istroromân, i-a determinat pe istorici şi pe

lingvişti să admită că până la un moment dat a existat o unitate geografică a poporului român

şi o unitate lingvistică (Frăţilă 2010: 29). Astfel, constituind o unitate etno-lingvistică pe

teritoriul romanizat din nordul şi din sudul Dunării, poporul român s-a scindat, începând,

probabil, cu secolul al IX-lea sau al X-lea în cele patru grupuri de români de astăzi: nord-

dunărenii – (daco)românii, respectiv sud-dunărenii – aromânii, meglenoromânii şi

istroromânii. Se admite, în general, că primii care s-au desprins din comunitatea străromână

au fost strămoşii aromânilor, atestaţi deja în secolul al X-lea în sudul Peninsulei Balcanice;

aceştia au fost urmaţi de strămoşii meglenoromânilor şi, aproximativ în secolul al XIII-lea, de

cei ai istroromânilor (Todoran 1977: 110).

Numărul şi aşezările actuale:

Aromânii sunt răspândiţi în toată Peninsula Balcanică: cei mai mulţi se găsesc în

Grecia (mai ales în Thessalia şi Epir), în Albania, în fosta Iugoslavie (mai ales în actuala

Republică Macedonia) şi în Bulgaria. Numărul lor nu poate fi stabilit cu exactitate, însă se

situează undeva între 300 000 şi 600 000. În România trăiesc aproximativ 50.000-70.000

de aromâni, grupul cel mai numeros aflându-se în Dobrogea (Saramandu 2007:

XXV-XXVI; Saramandu, Nevaci 2009: 27).

Meglenoromânii locuiesc în câteva localităţi din nordul Greciei şi din sudul

R. Macedonia, în regiunea Meglen (tc. Caragiova). Nici numărul lor nu poate fi stabilit cu

exactitate, însă se estimează că astăzi mai sunt aproximativ 5000 de persoane. Ca o consecinţă

a evenimentelor istorice din Peninsula Balcanică, şi în România s-au stabilit familii de

meglenoromâni, urmaşii acestora locuind în comuna Cerna, judeţul Tulcea, dar şi în Banat (la

Dudeştii Noi şi Jimbolia) (Frăţilă 2010: 177).

Istroromânii se află în partea croată a Peninsulei Istria, într-un perimetru geografic

restrâns, mai exact în câteva sate aflate la nord şi la sud de Monte Maggiore (cr. Učka Gora).

În nordul acestui lanţ muntos, un grup compact de vorbitori de istroromână se găseşte doar în

localitatea Jeiăn (cr. Žejane), în regiunea Ćićarija, iar în partea de sud – în Suşńéviţę (forma

3

cr. oficială Šušnjevica), Noselo sau Nosolo (cr. Nova Vas), Sucodru (cr. Jesenovik), Letåi (cr.

Letaj) şi Bârdo (cr. Brdo), cu cătunele: Costârčån (cr. Kostrčane), Dolinšćina, Zaçkovci,

Peråsi, Brig (vezi Kovačec 1984: 550). După datele celei mai recente anchete, realizată de

Goran Filipi (2002: 44), în satele din Istria se mai găsesc aproximativ 250 de vorbitori de

istroromână, număr la care ar trebui adăugaţi şi istroromânii care s-au stabilit în ţările

europene, dar şi în America, Australia etc.

Originea aromânilor, meglenoromânilor şi istroromânilor:

Răspândirea acestor populaţii româneşti în întreaga Peninsulă Balcanică a dat naştere

unor opinii divergente în ceea ce priveşte patria lor primitivă.

În ceea ce-i priveşte pe aromâni, majoritatea cercetătorilor susţin originea

sud-dunăreană a acestora, considerând că ei nu sunt băştinaşi în locurile în care trăiesc astăzi,

ci că au plecat dintr-o regiune aflată mai la nord, între Dunăre şi Balcani.

În favoarea situării patriei primitive a aromânilor în regiuni mai nordice decât cele în

care se găsesc astăzi, Ov. Densusianu aduce următoarele argumente: absenţa elementelor vechi

greceşti din dialectul aromân; existenţa unor toponime româneşti în vestul Bulgariei actuale,

unde nu mai există o populaţie aromână stabilă (Cercel, Bukurovci, Krnul etc.); aromânii se

află, în prezent, în zona de civilizaţie greacă, în care limba latină nu se putea înrădăcina

(Densusianu 1961: 208-210).

Th. Capidan consideră că aromânii fac parte, alături de meglenoromâni, din ramura

românilor sudici din dreapta Dunării, însă admite totodată şi autohtonia unor aromâni (în

special a celor din munţii Pindului) în ţinuturile de astăzi, aducând drept argumente câteva

toponime care prezintă transformări fonetice întâlnite doar în elementele de origine latină ale

limbii române: Băiasa (< lat. Vavissa, cu transformarea lui v iniţial în b), Lăsun (< gr.

Elasona, cu transformarea lui o accentuat în poziţie nazală în u) şi Sărună (< Salona, cu

transformarea lui -l- intervocalic în r). Absenţa elementelor bizantine din idiomul aromânilor

băştinaşi în Grecia a fost justificată de savantul aromân prin îndeletnicirea acestora cu

păstoritul: „în calitate de păstori cu viaţa nomadă, ei stăpâneau înălţimile munţilor, acolo unde

cultura şi limba greacă nu-i puteau ajunge” (Capidan 1932: 25).

Teoria lui Th. Capidan despre autohtonia unor aromâni din Grecia a fost acceptată de

Sextil Puşcariu (vezi Puşcariu 1976: 252) şi, relativ recent, de Nicolae Saramandu: „În stadiul

actual al cercetărilor, trebuie să admitem că romanitatea a putut să apară în mai multe zone ale

4

vastului teritoriu romanizat din nordul şi din sudul Dunării şi că aromânii sunt continuatorii

romanităţii sudice” (Saramandu 1984: 424-425).

Ov. Densusianu consideră că principala cauză a părăsirii teritoriului dintre Dunăre şi

Balcani de către aromâni o constituie invazia slavilor şi a bulgarilor, iar începutul coborârii

aromânilor spre ţinuturile actuale trebuie situat în secolele al VI-lea şi al VII-lea (Densusianu

1961: 212). Şi A. Philippide (1927: 387-407) consideră că deplasarea aromânilor spre

ţinuturile în care îi găsim astăzi s-a datorat invaziei populaţiilor slave (slovene şi sârbo-croate)

în teritoriul de formare a limbii române din sudul Dunării.

Spre deosebire de Ov. Densusianu şi de A. Philippide, Th. Capidan şi Sextil Puşcariu

apreciază că nu invazia slavilor a determinat plecarea aromânilor spre locurile în care trăiesc

astăzi, elementele slave vechi existente în dacoromână, aromână, meglenoromână şi

istroromână demonstrând faptul că a existat o „coexistenţ[ă] îndelungată între slavii şi românii

primitivi. [...] Doar scurgerea timpului şi organizaţiile statale din sudul Dunării au dus la o

despărţire definitivă. Acolo românii au pierdut cu timpul limba lor, devenind slavi, aici slavii

s-au pierdut în masele de români. Avem de a face deci cu un proces natural de

deznaţionalizare, al cărui rezultat erau statele slave de dincolo de Dunăre şi cele româneşti de

dincoace.” (Puşcariu 1974: 100; vezi şi Capidan 1932: 24).

În ceea ce-i priveşte pe meglenoromâni, aceştia ar reprezenta, în opinia lui

Ov. Densusianu, o colonie dacoromână stabilită în zona Vardarului inferior, într-o regiune

locuită de aromâni, iar graiul lor ar fi un subdialect al dacoromânei. Prin urmare, lingvistul

bucureştean consideră că meglenoromânii au origine nord-dunăreană. Teoria sa se bazează

pe un anumit număr de particularităţi lingvistice – fonetice, morfologice şi lexicale – prin care

meglenoromâna se apropie de dacoromână şi se depărtează de aromână (de exemplu, în

dialectele meglenoromân şi dacoromân, spre deosebire de cel aromân, Ì din diftongul aÌ, nu se

consonantizează – megl. dauc, dr. adaug, ar. adavgu; ĝ (< j + o, ú sau d + e, i + o, ú) > j – megl.,

dr. joc, ar. aĝoc; tratamentul labialelor; la imperfect, pers. a III-a pl., verbele au în meglenoromână,

ca în dacoromână, desinenţa -u: megl. vidęÌ, dr. ved§aÌ, ar. vid§a etc.).

Combătând teoria lui Ov. Densusianu, Th. Capidan îi include pe meglenoromâni,

alături de aromâni, în grupul românilor din sudul Dunării. Totodată, el demonstrează pe baza

particularităţilor lingvistice „aproape 40 de puncte de deosebiri esenţiale – proprii numai

graiului meglenit, care nu se găsesc nici în aromână şi nici în dacoromână” (Capidan 1925:

58) că meglenoromânii vorbesc un dialect aparte.

5

Şi în opinia lui S. Puşcariu meglenoromânii au origine sud-dunăreană, făcând parte,

alături de aromâni, din grupul românilor răsăriteni, care se opune românilor apuseni, din care

provin istroromânii.

Petar Atanasov, analizând, pe de-o parte, argumentele aduse de Th. Capidan şi de

Sextil Puşcariu privind originea sud-dunăreană a meglenoromânilor şi, pe de altă parte, pe

cele ale lui Ov. Densusianu în favoarea originii nord-dunărene a acestora, înclină să suţină

teoria lingvistului bucureştean: „Fără a avea pretenţia de a combate teoria lui Puşcariu şi

Capidan asupra originii meglenoromânilor, cele prezentate mai sus se apropie mai mult de

punctul de vedere al lui Densusianu cu privire la această problemă. O analiză mai aprofundată

a faptelor de limbă din meglenoromână, în comparaţie cu cele din celelalte dialecte româneşti,

poate ne-ar duce la o nouă interpretare cu privire la originea meglenoromânilor decât cea

acceptată astăzi, în general, în lingvistica românească.” (Atanasov 2002: 26).

Asemănările meglenoromânei cu dacoromâna, pe de-o parte, şi cu aromâna şi

istroromâna, pe de altă parte, se datorează, în opinia lui Nicolae Saramandu, faptului că

„meglenoromânii reprezintă urmaşii populaţiei romanizate din ţinutul situat între Dunăre şi

Haemus, care se afla în contact teritorial atât cu populaţia romanizată din nordul Dunării, cât

şi cu populaţia romanizată din sudul Dunării (strămoşii istroromânilor şi ai aromânilor)”

(apud Frăţilă 2010: 45).

Şi în privinţa originii istroromânilor părerile sunt împărţite. Astfel, Ovid Densusianu a

susţinut originea nord-dunăreană a istroromânilor, considerând că idiomul vorbit de aceştia

reprezintă un grai dacoromân transplantat în Istria de colonişti români din Banat şi din sud-

vestul Transilvaniei. Un argument în favoarea faptului că istroromânii nu sunt băştinaşi în

locurile de astăzi este rotacismul (trecerea lui -n- simplu intervocalic în elementele de origine

latină la r), fenomen caracteristic istroromânei, care nu apare însă şi în împrumuturile de

origine venetă sau croată, aspect care demonstrează că acţiunea acestui fenomen era încheiată

în momentul contactului istroromânilor cu veneta şi cu croata. Teoria lui Densusianu privind

originea românilor este susţinută şi de Iosif Popovici, Al. Rosetti, Ion Coteanu etc.

Sextil Puşcariu respinge însă teoria originii nord-dunărene a istroromânilor formulată de

Ov. Densusianu, considerând că istroromânii făceau parte din ramura românilor apuseni, care

se găseau în nord-vestul Peninsulei Balcanice, în fosta Iugoslavie, fiind „în strânsă legătură cu

românii răsăriteni, din Bulgaria de azi, şi cu strămoşii dacoromânilor, dincolo de Dunăre [...].”

(Puşcariu 1926: 4). Concordanţele dintre dialectul istroromân şi subdialectul bănăţean sau graiul

6

dacoromânilor rotacizanţi se explică, în opinia lingvistului clujean, prin faptul că românii

apuseni erau în contact cu dacoromânii de vest. Teoria lui S. Puşcariu a fost acceptată de Th.

Capidan, Al. Procopovici, Ion Gheţie etc.

Există şi o teorie care conciliază oarecum cele două teorii dominante. Este vorba

despre concepţia Elenei Scărlătoiu, potrivit căreia „marea masă a strămoşilor istroromânilor

provine din regiunile septentrionale ale Peninsulei Balcanice”, putându-se vorbi de existenţa

mai multor „«nuclee» situate atât în părţile centrale, de vest şi de nord-vest ale Transilvaniei,

cât şi la sud de Dunăre, cu precădere în zona Timok-Prizren.” (Scărlătoiu 1998: 325).

În ceea ce priveşte numele sub care sunt cunoscuţi aceşti români sud-dunăreni se

disting următoarele categorii: nume pe care şi le dau ei înşişi; nume date de către cercetători;

nume cu care sunt denumiţi de către populaţiile înconjurătoare (vezi Bălteanu 2004: 69).

Aromânii sunt singurii dintre românii sud-dunăreni care şi-au păstrat „numele etnic în

legătură cu originea lor” (Capidan 1932: 3). Termenul aromân (pl. aromâni) este savant

(denumirea a fost dată de G. Weigand, Die Aromunen, II, Leipzig, 1894 şi preluată de Sextil

Puşcariu şi de Theodor Capidan), la fel ca termenul macedoromân (acest etnonim este

impropriu şi trebuie evitat, deoarece nu toţi aromânii se găsesc în Macedonia).

Termenul general, folosit de toţi aromânii, este armân, pl. armâń (< rumân < lat.

romanus, cu a protetic şi cu sincopa lui u neaccentuat, legi fonetice specifice dialectului lor).

Între ei se numesc după regiuni: epiroţi (cei din Epir), grămusteni (cei din Gramoste),

fărşeroţi (cei din apropierea localităţii Fraşari din Albania) etc.

Dintre numele folosite de către populaţiile înconjurătoare pentru aceşti români

sud-dunăreni amintim: vlahi, cuţovlahi „vlahi şchiopi” (denumire dată de greci), ciobani

(nume care reflectă ocupaţia lor de bază şi care a fost dat de turci şi de albanezi; aceştia din

urmă îi numesc şi rămări (rëmër) < lat. romanus), ţinţari (mai ales sârbii îi numesc aşa,

datorită, probabil, pronunţiei lui ĉ ca ţi), machidoni etc.

Şi numele meglenoromân este savant şi reprezintă o creaţie a oamenilor de ştiinţă

(după modelul dacoromân, istroromân): Meglen (numele ţinutului în care se găsesc aşezările

acestor români sud-dunăreni) + român. Pentru desemnarea acestui grup mic de români în

literatura de specialitate se foloseşte şi denumirea de megleniţi, însă, aşa cum afirmă şi P.

Atanasov, acest termen „ar putea să producă o oarecare confuzie, prin faptul că prin el sunt

denumite şi alte idiomuri, ca de exemplu graiurile macedonene din regiunea Meglenului [...].”

(Atanasov 2002: 5).

7

Între ei, meglenoromânii se numesc vla, vlaÌ – pl. vlaş, sub acest nume fiind cunoscuţi

şi de populaţiile învecinate. Pentru a evidenţia locul de naştere al unei persoane se folosesc

derivate de la numele localităţilor: uminéţ (sg. şi pl.) – arată că persoana respectivă este din

Umă, cupinéţ (sg. şi pl.) – din Cupă, uşinéţ (sg. şi pl.) – din Oşiń etc.

Şi denumirea de istroromân este o creaţie a oamenilor de ştiinţă, pornindu-se, ca şi în

cazul dacoromânei şi aromânei, de la numele ţinutului în care se găsesc aceşti români, şi

anume Peninsula Istria.

Între ei, istroromânii îşi spun vlåh, pl. vlåş (în nord), vlas (în sud) sau folosesc

denumiri derivate de la numele localităţii natale: jeiånţi (cei din Jeiăn), susńevţi/susńevski (cei

din Suşnieviţa) etc.

Croaţii din jur îi numesc vlahi, ĉiribiri (termen format din cire „cine” şi bire „bine”,

care poate fi o trimitere la una dintre particularităţile fonetice specifice istroromânei, şi anume

rotacismul; acest etnonim a fost explicat însă şi prin tc. ceri beri „grănicer, apărători de

hotare”), cici (care ar avea la bază cr. čića „unchi” sau numele unui feudal istrian de origine

valahă: Pasculus Chichio) (vezi Frăţilă 2010: 193-194) etc.

Ocupaţii:

Ocupaţia tradiţională a aromânilor a fost, în primul rând, păstoritul (cu caracter

transhumant – mutarea alternativă a turmelor de la munte la şes după anotimpuri, seminomad

– mutarea alternativă a turmelor şi a gospodăriilor după anotimpuri, nomad – mutarea din

loc în loc a turmelor şi a familiilor în funcţie de anotimpuri), ocupaţie care „i-a menţinut până

astăzi, întârziind procesul de deznaţionalizare. Tot ea explică răspândirea lor şi aşezarea în

regiunile de munte.” (Frăţilă 2010: 92; pentru formele vieţii păstoreşti la aromâni vezi şi

Capidan 1926: passim).

Aromânii s-au ocupat şi cu cărvănăritul – transportul mărfurilor cu caravanele,

îndeletnicire care a intrat în declin odată cu apariţia căilor ferate şi a altor mijloace de

transport; au fost şi sunt buni comercianţi, meseriaşi etc.

Aromânii au fost şi agricultori (chiar dacă agricultura n-a fost niciodată una dintre

îndeletnicirile lor de bază), fapt demonstrat de prezenţa în aromână a unor termeni, pierduţi în

dacoromână, ca aratÉ „plug” (< lat. aratrum), agru „ogor” (< lat. agrum), vomeră „fierul lat

al plugului” (< lat. vomer, -em) (vezi, în special, Capidan 1926: 33-35).

Când încă mai locuiau în satele de munte din regiunea Meglenului, meglenoromânii se

ocupau cu agricultura şi creşterea vitelor; printre îndeletnicirile lor se numărau însă şi

8

apicultura, olăritul, sericicultura şi diferite meşteşuguri. În prezent, păstoritul nu se mai

practică aproape deloc, ocupaţia principală fiind agricultura; cei care locuiesc la oraşe

lucrează în comerţ, industrie etc.

Până la al Doilea Război Mondial, ocupaţiile de bază ale istroromânilor erau

păstoritul (creşterea oilor), agricultura şi fabricarea cărbunilor. În prezent, cei mai mulţi

istroromâni din Jeiăn lucrează în oraşele din apropiere, făcând naveta în localităţile apropiate

– Rijeka, Opatija, Matulji etc., iar cei din satele de sud se ocupă, în principal cu agricultura.

Starea culturală:

Aromânii sunt singurii dintre românii sud-dunăreni care au un trecut cultural. Primul

text datat scris în aromână, un fel de Scrisoare a lui Neacşu a aromânilor, aşa cum afirmă

Matilda Caragiu Marioţeanu, este Inscripţia lui Nectarie Tărpu din 1731, pe o icoană de lemn,

descoperită în Albania. Tot din secolul al XVIII-lea se pare că datează şi un Liturghier

aromânesc – cea mai veche carte de slujbă bisericească scrisă în aromână, cu alfabet grecesc,

publicat în 1962 de Matilda Caragiu Marioţeanu, dar şi un manuscris aromânesc, Codex

Dimonie, cu texte religioase traduse din greacă, descoperit de Gustav Weigand, la Ohrid,

Macedonia, în casa fraţilor Iancu şi Mihail Dimonie.

În această perioadă (sfârşitul secolului al XVIII-lea) apar şi primele cărţi tipărite

destinate aromânilor, scrise în greacă sau în aromână (cea mai importantă este semnată de

Constantin Ucuta Moscopoleanul, Noua pedagogie, Viena, 1797, fiind „prima încercare de a

da aromânilor reguli de scriere, de folosire adecvată a alfabetului grecesc la necesităţile

aromânei.”) (Caragiu Marioţeanu 1977: 173).

Dintre cărturarii aromâni de la începutul secolului al XIX-lea, autori ai unor lucrări

importante, îi amintim pe Gheorghe Constantin Roja, Mihail G. Boiagi, N. Ioanovici etc.

În secolul al XIX-lea, la Bucureşti se formează un comitet din care făceau parte

D. Bolintineanu, Cristian Tell, Ion Ionescu de la Brad, Cezar Bolliac, C. A. Rosetti al cărui

scop era să sprijine mişcarea culturală a aromânilor. Cu ajutorul guvernului Cuza se va

înfiinţa o şcoală la Târnovo, iar la Bucureşti se vor pregăti noi învăţători. În ciuda împotrivirii

administraţiei greceşti, aromânii au obţinut de la Imperiul Otoman dreptul la învăţământ şi la

slujba religioasă în limba maternă. „Pe la 1900 existau în Peninsula Balcanică 119 şcoli

primare şi 6 şcoli secundare pentru aromâni şi meglenoromâni în limba maternă (mai ales în

româna literară).” (Turculeţ 2002: 97).

9

Aromânii sunt recunoscuţi în 1905, printr-un decret al sultanului, ca naţionalitate cu

dreptul de a-şi cultiva religia şi limba proprie. Această emancipare naţională şi culturală a

aromânilor a luat însă sfârşit odată cu căderea Imperiului Otoman şi cu începerea războaielor

balcanice (1912-1913) pentru reîmpărţirea peninsulei. Şcolile au fost închise şi aromânii nu au

fost recunoscuţi ca minoritate în niciunul dintre statele balcanice. Guvernul român a ajutat

emigrarea în Dobrogea, între 1920 şi 1938, a aproximativ 12 000 de aromâni şi

meglenoromâni.

Una dintre consecinţele înfiinţării şcolilor româneşti în Balcani a fost şi apariţia unei

literaturi culte în dialectul aromân, dintre ai cărei reprezentanţi pot fi amintiţi: Constantin

Belimace (1844-1932), George Murnu (1868-1957), Nuşi Tulliu (1872-1941) etc.

Au apărut antologii de literatură populară şi cultă datorate lui Pericle şi Tache

Papahagi. Aromânii au dat şi câţiva lingvişti remarcabili: Tache Papahagi, Theodor Capidan,

Matilda Caragiu Marioţeanu, Nicolae Saramandu etc.

În prezent, apar periodice în aromână, antologii şi volume de poezie, proză şi folclor,

există diverse societăţi culturale aromâneşti, festivaluri de carte aromânească, de cântece şi

dansuri populare, aromâna se predă în unele şcoli, astfel că „există [...] unele premise pentru

dezvoltarea sferei comunicative şi a funcţiilor socio-culturale ale dialectului aromân, nu

numai la nivelul unor cercuri mai mult sau mai puţin restrânse de oameni de cultură, ci şi în

cadrul comunităţilor de vorbitori ai acestui dialect, în satele în care vieţuiesc.” (Turculeţ 2002:

100).

În cazul meglenoromânei şi al istroromânei nu se poate vorbi însă de încercări

sistematice de cultivare a dialectului. Nu există o literatură cultă, scrisă în acest idiom, ci doar

o literatură populară orală.

În ultima perioadă se constată un interes crescând din partea specialiştilor pentru

istroromâni şi istroromână, apărând numeroase site-uri consacrate acestora

(http://www.vlaski-zejanski.com/ etc.), un ghid de conversaţie englez-istroromân, Limba de

saka zi (însoţit de un CD audio), realizat de Zvjezdana Vrzić etc.

Statutul lingvistic al dialectelor româneşti sud-dunărene a fost îndelung dezbătut,

acestea fiind considerate, în funcţie de preferinţa pentru un criteriu sau altul, fie dialecte, fie

limbi. În ceea ce ne priveşte, considerăm că aprecierile făcute de Matilda Caragiu Marioţeanu

(1988: 248) cu privire la aromână pot fi extinse şi asupra celorlalte două dialecte româneşti

sud-dunărene, meglenoromân şi istroromân. Astfel, în opinia Matildei Caragiu Marioţeanu,

10

aromâna este, din punct de vedere istoric, o varietate a românei comune, şi, în acelaşi timp, o

limbă funcţională: „La fait que l’aroumain fonctionne lui donne «le droit de cité», le droit

d’exister en tant que tel, en tant que langue fonctionnelle, qui, historiquement, est une variété

du roumain commun, étape historique nécessaire, indispensable dans toute analyse des

successeurs du latin oriental du nord et du sud du Danube” (Caragiu Marioţeanu 1988: 248).

Din punct de vedere lingvistic, dialectele româneşti sud-dunărene au păstrat o serie

de fenomene arhaice, identice cu cele din româna comună (cel mai conservator este dialectul

aromân), însă, cum era şi firesc, au şi inovat, în special sub acţiunea idiomurilor cu care au

venit în contact.

***Era odată un împărat care nu avea niciun fiu şi dorea mult să aibă un fiu, ca să nu i se stingă numele. De aceea se ruga la Dumnezeu să-i dea un fiu.

Earà nă oară un amiră, ţe no-aveà niţi-un Þiâu şi multu dureà s-aibă un Þiâu, tra s nu-â se-astingă numa. De-aţeà nîs urà la Dumnidzău să-â da un Þiâu.

Ra ună oară un ampirat, cari nu vę niţi un iâiu şi multu ţineà să aibă un iâiu sa nu-âi si stingă numea. Di ţea iel tucu si rugà la Domnu să-âi da un iâiu.

O votę fost-a un cråâ, cårle n-å vut naŋk(e) un fiâ si ¯e rę fost Üåro råda vę un fiâ, se nu âi se zatarę lumele. Din ţăsta rugåt-a Domnu neca-â dåie un fiâ.

(Textele sunt reproduse după Sextil Puşcariu, Études de linguistique roumaine, Cluj-Bucureşti, 1937, p. 66-67)

11

A) Fonetică arom. megl. ir. dr.

▪ e şi diftongul §a după labiale lat. pilus >

lat. feta >

se păstrează

perÉf§átă

se păstrează

perf§átă

se păstrează

perf™tę

e > ă, §a > a

părfată

▪ i precedat de labială în poziţie nazală

lat. ventus >lat. vendo >

se păstrează

vimtuvíndu

se păstrează

vint vind

se păstrează

vint víndu

i > î

vîntvînd

▪ â (< l + ¢, ī, i flexionar sau de e, i în hiat)

lat. gallīna > lat. l¢porem >

se păstrează

găâinăâépurÉ

se păstrează

găâinăâépuri

se păstrează

gaâiręâépur(e)

â > i

găinăiepure

▪ grupurile consonantice câ, gâ lat. oc(u)lus >

lat. glacia (= glacies) >

se păstrează

ocâugâáţă

se păstrează

Ìocâugâeţ

se păstrează

ocâugâåţę

câ > à; gâ > Ý

oàiÝáţă

▪ ń (< n + e, i în hiat sau i flexionar)

lat. vīnea (a)yńe vińă -lupońe

vie

▪ africata dentală Û (< d + ¢, ī, i flexionar sau e, i în hiat)

lat. d¢cem >lat. dīco >

se păstrează

ÛáţeÛîcÉ

Û > z

záţizRc

Û > z

zęĉe/zęţezic

Û > z

zeĉezic

▪ africatele prepalatale ĉ (< c, t + ¯o, ¯ú) şi ĝ (< j + o, ú sau d + e, i + o, ú) lat. fetiolus>

lat. jugum >

se păstrează

se păstrează

fiĉorÉĝugÉ

se păstrează

ĝ > j

fiĉorjug

se păstrează (J) / > ţ (S)ĝ > j (J) / z (S)

feĉor/ feţorjug / zug

se păstreazăĝ > j

feĉorjug

▪ africatele prepalatale ĉ (< c + e, i sau qu + e, i) şiĝ (< g + e, i sau gu + e, i)

lat. civitatem >lat. quinque >lat. sanguem >

ĉ > ţ

ĝ > Û

ţitateţinţisănÛe

ĉ > ţ

ĝ > Û // z

ţitatiţinţis¾nzi

se păstrează (J) / > ţ (S)ĝ > j/ z (S)

ĉetåteĉinĉ/ ţinţsănje / sănze

se păstreazăse păstrează

ĉetateĉinĉsînĝe

arom. megl. ir.Fenomene specifice

• Proteza lui a în cuvintele care încep cu o consoană (r, l, s): armîn (< lat. romanus), arằÌ (< lat. reus)

• Sincopa vocalelor neaccentuate i, u, î (în graiurile de tip A): nv§astă (< niv§astă), mâari (< muâari)

• Afereza lui a- neaccentuat: fáră „afară”; prÂápi „aproape”

• lui ă şi î accentuaţi din dr. îi corespunde fonemul ¾: c¾mp „câmp”, m¾nă „mână”, l¾nă „lân㔕 lui î din dacoromână în cuvintele care încep cu în/îm îi corespunde în meglenoromână ạ: ạmpirát

Afereza lui a- neaccentuat: fårę, prope

• a accentuat se rosteşte rotunjit å: åsir, cåsę, măncå

• rotacismul lui r simplu intervocalic în elementele de origine latină: åsir,

„împărat”, ạnvéţ „învăţ” bire, bur, sărabsenţa fonemului î din graiurile aromâneşti de tip F, meglenoromână şi istroromână

B) Morfosintaxă – din punctul de vedere al structurii gramaticale, dialectele româneşti

sud-dunărene au conservat o serie de trăsături din româna comună (de exemplu, în aromână,

meglenoromână şi istroromână, acuzativul personal se exprimă fără prepoziţia pe (Lu-avÛÎş®

fiĉorlu cum-plÎnÛi? „L-ai auzit [pe] băiat cum plânge?” (Caragiu Marioţeanu 1977: 181); mini

niţicari nu mi-ntr§ábă „pe mine nimeni nu mă-ntreabă” (Atanasov 2002: 267); ...ma ăntrębę čåče

şi må¯a se-s cuntenţ ¯eâ „dar întreabă [pe] tata şi [pe] mama dacă ei sunt mulţumiţi” (Frăţilă,

Bărdăşan 2010: 34)), însă au şi inovat, în special ca urmare a influenţei limbilor vecine (de

exemplu, prezenţa categoriei aspectului în meglenoromână şi în istroromână, apariţia în

istroromână, după model croat, a unei clase de adjective cu trei terminaţii, una pentru masculin,

una pentru feminin şi una pentru neutru etc.).

C) Lexic: fondul esenţial lexical al dialectelor româneşti sud-dunărene este de origine

latină. Pe lângă un număr important de termeni de origine latină, cele patru dialecte ale limbii

române au în comun un număr (redus) de elemente de substrat (ar., megl., dr. baltă, ir. båte;

ar. mînÛ, megl. mRnz, dr. mînz; ar., megl., ir., dr. strungă etc.), precum şi o serie de elemente

de origine slavă veche:

● ar., megl., dr. babă, ir. båba; ar. ńilă, megl., ir., dr. milă; ar. arană, megl., dr. rană,

ir. råna; ar., megl. niv§ástă, ir. nevęstę, dr. nevastă; ar., megl., dr. slab, ir. slåb etc.

Cunoscute pentru conservatorismul lor, dialectele româneşti sud-dunărene

păstrează şi numeroase cuvinte de origine latină care au dispărut din dialectul dacoromân.

Dintre acestea amintim:

● ar. aratÉ „plug” (< lat. aratrum), ar. căstîńÉ / megl. căstRń „castan” (< lat.

castaneus), ar. furnu „cuptor” (< lat. furnus), ar. ÞicÉ / megl. ic „smochin” (< lat. ficus), ar.

mur „zid” (< lat. murus), ar. mesÉ / megl. mes „lună calendaristică”, ir. muşåt (< lat.

*formoseatus), ir. săr (< lat. sanus), ir. ăn¯urbå „a întâlni” (< lat. *inobviare) etc.

Dezvoltarea după desprinderea din trunchiul românei comune într-un mediu aloglot,

precum şi factori de ordin politic, economic, cultural şi sociolingvistic (statutul de idiom

vorbit într-un cadru restrâns, numărul mic al vorbitorilor etc.) au dus la însuşirea de către

vorbitorii istroromânei şi a altor idiomuri, aceştia devenind bi- şi chiar trilingvi. Aceste

contacte lingvistice de lungă durată au dus la modificări importante în cadrul tuturor

compartimentelor limbii, dintre acestea cel mai supus „primenirilor” fiind, după cum era şi

13

firesc, lexicul. Astfel, aromâna, meglenoromâna şi istroromâna au suferit putenice influenţe

din partea următoarelor limbi balcanice:

aromâna – influenţă greacă, albaneză, bulgară, macedoneană şi turcă

meglenorormâna – influenţă macedoneană, greacă, turcă

istroromâna – influenţă croată, slovenă, italiană (italiană literară şi veneţiană)

Situaţia actuală şi perspectivele menţinerii românităţii sud-dunărene:

În general, prognozele cercetătorilor privind evoluţia acestor idiomuri sunt pesimiste

(vezi, în acest sens, T. Papahagi: „Acest al douăzecilea secol va fi secolul stingerii aromânilor

[...]. E o stingere lingvistică pe care o cere natura circumstanţelor, pe care o impun

evenimentele istorice” (Papahagi 1974: 5); „Meglenoromânii, fiind numeric reduşi la

minimum, sunt şi mai mult ameninţaţi de o stingere lingvistică, prin abandonarea propriului

idiom.” (Atanasov 2002: 307); I. Coteanu, Cum dispare o limbă (istroromâna), Bucureşti,

1957 etc.).

Printre cauzele care duc la dispariţia treptată a românităţii sud-dunărene se numără

noul mod de viaţă, căsătoriile mixte, prestigiul limbii statului în care trăiesc, complexul

inferiorităţii cu privire la limba maternă, lipsa unui învăţământ în limba maternă, inexistenţa

unei conştiinţe naţionale aparte etc. (Atanasov 2002: 303-306; Kovačec 1971: 230).

După cum afirma însă P. Atansov, „Deocamdată, un lucru este cert: meglenoromâna şi

aromâna [şi, am adăuga noi, istroromâna] se vor vorbi şi în cursul secolului în care de-abia am

păşit, dar, în general, de persoanele mai în vârstă.” (Atanasov 2002: 301).

14

15