Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Prin romanitatea românilor înţelegem că poporul român descinde din romanitatea orientală a Imperiului Roman. Etnogeneza românească a avut loc în acelaşi timp cu formarea celorlalte popoare europene neolatine.

Formarea poporului român s-a realizat în spaţiul geografic în care locuiesc şi astăzi românii printr-o dublă sinteză. În prima a avut loc sinteza daco-romană ca urmare a romanizării geto-dacilor, iar în a doua a avut loc asimilarea slavilor. Procesul etnogenezei s-a derulat în decursul a mai multor secole (II-VIII).

În sursele medievale timpurii românii sunt numiţi vlahi, valahi ,volohi, blachi de către străinii care aşa numeau populaţiile de limbă romanică. De exemplul mărturiile bizantine, cronici, documente amintesc de timpuriu pe aceşti descendenţi de origine romană.

Romanitatea românilor este afirmată de umaniştii secolului al XV-lea. Îi numim pe Poggio Bracciolini, Flavio Biondo sau pe viitorul papă Pius al II-lea, care a contribuit cel mai mult la răspândirea teoriei despre originea romană a poporului român.

Politizarea ideii romanităţii românilor apare după domnia lui Mihai Viteazul care a realizat pentru scurt timp unirea Ţărilor Române. După instaurarea dominaţiei habsburgice, în secolul al XVIII-lea, negarea romanităţii devine o armă ideologică în combaterea revendicărilor politice ale românilor din Transilvania. Austriecii Engel, apoi Sulzer susţineau că poporul român s-a format la sud de Dunăre, de unde ar fi imigrat în secolul al XII-lea. Aşa a apărut teoria imigraţionistă, care va fi sistematizată în secolul al XIX-lea de Robert Roesler.

Teoria imigraţionistă a fost combătută de istoricii români, începând cu cei din Şcoala Ardeleană şi până în zilele noastre, precum şi de o seamă de mari istorici străini printre care E. Gibbon, Th. Momsen, J. Jung.

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor din spaţiul românescPrimul român care a susţinut unitatea de neam, limbă, obiceiuri şi religie a românilor a fost

cărturarul umanist Nicolaus Olahus. Au urmat cronicarii Grigore Ureche şi Miron Costin care au şi demonstrat originea latină a românilor.

Marele savant şi domn umanist, Dimitrie Cantemir, în lucrarea Hronicul romano-moldo-vlahilor, inaugurează în istoriografia românească problema romanităţii românilor şi a locului lor în istoria universală.

În epoca modernă, ideea romanităţii va fi folosită ca armă politică în revendicările naţionale în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, atât în Transilvania de către continuatorii lui Inochentie Micu, cât şi în Ţara Românească şi Moldova în memoriile unor boieri.

În secolul al XIX-lea, la începutul său, avem contribuţia Şcolii Ardelene la afirmarea ideii romanităţii, dar şi exagerările latiniste. După apariţia lucrării lui Roesler „Studii româneşti” apărută în 1871, care folosind falsul şi adevărul a dezvoltat teoria imigraţionistă dându-i un aparent caracter ştiinţific, au urmat reacţiile istoricilor români care au demontat cu argumente pur

1

ştiinţifice netemeinicia aceste teorii. Primul care a combătut-o a fost Bogdan Petriceicu Haşdeu, apoi A.D. Xenopol care a dat cea mai sistematică şi viguroasă replică imigraţionişttilor. Mai târziu şi alţi istorici au susţinut continuitatea românilor şi originea latină a acestora. Printre ei se numără Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Gheorghe Brătianu, Constantin C Giurescu etc.

Realitatea istorică este existenţa poporului român, continuator al romanităţii orientale şi făuritorul unei civilizaţii de factură romană. Românii au avut conştiinţa originii comune, a unităţii de neam, a vechimii, latinităţii şi continuităţii neîntrerupte în spaţiul dintre Dunăre, Marea Neagră şi Munţii Carpaţi.

2