ROMANA clasa a X a

8/10/2019 ROMANA clasa a X a

http://slidepdf.com/reader/full/romana-clasa-a-x-a 1/27

Basmul

provine din limba slavă veche:basnĭ = născocire, scornire; creaţie epică în proză (mai rar în versuri), populară sau cultă, în care se narează

întâmplări fantastice ale unor personaje imaginare ce reprezintă binele (zâne, animale năzdrăvane) aflate în luptă cu personaje ce reprezintă răul (zmei, balauri), pe care le biruie.

Basmele au următoarele particularităţi artistice:I. Întâmplările numeroase se desfăşoară într-o anumită ordine. Pe durata întregii acţiuni, elementele reale se împletesc cu elementele fantastice.

II. Basmele folosesc anumite formule tradiţionale. Acestea sunt: introductive, mediane şifinale.

a) Formula iniţială (introductivă): A fost odată ca niciodată, pe când era lupul căţel şi leul se făcusemiel, de se jucau copiii cu el.

b) Formulele mediane (de mijloc):Şi-nainte cu poveste, că de-aicea mult mai este ….c) Formulele finale (de încheiere):Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa. III. Personajele au însuşiri supranaturale şi reprezintă lupta dintre bine şi rău.

a) Basme populare: b) Basme culte: creator anonim; supuse unor modificări neîntre-

rupte, datorită circulaţiei lor prin viu grai;

culese şi publicate de cătrefolclorişti (P. Ispirescu,Legen- dele sau Basmele români lor ).

prelucrate sau create de scrii-tori, după modelul basmului popular:M. Eminescu (Făt -F rumos dinlacrimă), I. Slavici ( Doi feţi custea în f run te ), I. Creangă(Povestea lui H arap-Alb ).

Povestirea

provine din limba slavă veche: povestĭ = a povesti; creaţie epică în proză de mică întindere, în care se relatează subiectiv, cu implicarea

autorului, succesiuni de întâmplări sau momente, la care participă un număr redus de personaje. Sunt în general caracteristice pentru povestire: importanţa acordată naratorului şi actului narării; accentul pus pe întâmplări şi situaţii, mai puţin pe personaje.

Ca dimensiuni şi ca amploare a subiectului, povestirea se situează între schiţă şi roman. Se confundăadesea cu nuvela.

Povestirea în ramă reprezintă o formă de încadrare a uneia sau a mai multor naraţiuni de sine stătătoare,fie în prezentarea unei situaţii de comunicare, fie într -o altă naraţiune. Opere celebre care ilustrează tehnica povestirii în ramăsunt O mie şi una de nopţi , Decameronul lui Boccaccio, iar în literatura românăHanu Ancuţei de Mihail Sadoveanu.

Povestire în povestire un personaj al naraţiunii principale întrerupe firul acţiunii printr -o istorisire proprie, preluând, în raport cu aceasta, rolul de narator.

Nuvela

Termenul de nuvelă (din fr.: nouvelle, it.: novella =noutate, nuvelă) este folosit începând cu secolul alXIV lea în literatura italiană, o dată cu opera lui Boccaccio,Decameronul (1353).

Perioada ei de înflorire sunt secolele al XIXlea şi al XXlea, când nuvela se diversifică tematic şi tipologicsub influenţa romantismului şi apoi a realismului.

specie a genului epic, în proză, în care nararea întâmplărilor se caracterizează printr-o mareconcizie, iar numărul personajelor este relativ redus. Dimensiunile nuvelei se situează între schiţă şiroman.

Nuvela este o naraţiune în care se relatează o întâmplare inedită, surprinzătoare. Scriitorul intervine relativ puţin, prin consideraţii personale, iar descrierile sunt minime. Se acordă o importanţă mai mare caracterizăriicomplexe a personajelor decât acţiunii propriu-zise.



Nuvele de o deosebită valoare artistică, adevărate modele clasice, au creat: C. NegruzziAlexandru Lăpuşneanul , Al. OdobescuDoamna Chiajna , I. L. CaragialeO făclie de Paşte, La Han ul lui Mânjoală, I.Slavici M oara cu noroc , Pădureanca, L. RebreanuCatastrofa , Iţic Ştrul, dezertor .

În literatura universală au scris nuvele: M. Cervantes (Nuvele exemplare ), Stendhal (Vanina Vanini ),E. A. Poe (M isterul M ariei Roget ), A. P. Cehov (Doa mna cu căţelul ).

I. În relaţie cu marile curente estetice, nuvela poate fi:a) romantică (V. Alecsandri, Buchetiera de la Florenţa);b) clasică(I. Creangă, Moş Nichifor Coţcariul );c) realistă (I. Slavici,M oara cu noroc );d) naturalistă (I. L. Caragiale,O făclie de Paşte).

II. După tematică, ea poate fi: a) istorică (C. Negruzzi, Alexandru Lăpuşneanul );b) psihologică(I. L. Caragiale, În vreme de război );c) socială(G. Galaction, Lângă apa Vodislavei );d) filosofică(M. Eminescu, Sărmanul Dionis );e) fantastică şi mitică(V. Voiculescu,Pescarul Ami n , M. Eliade, La ţigănci ).

Romanul

provine din limba franceză, în care desemnează o scriere într -o limbă populară, limbă care senumearomana [nu latină];

specie a genului epic în proză, cu acţiune mai complicată şi de mai mare întindere decât acelorlalte specii epice în proză, desfăşurată, de regulă, pe mai multe planuri, cu personaje numeroase;

se caracterizează, în general, prin amploarea desfăşurării acţiunii, în centrul căreia se află, deobicei, mai multe personaje, prin reflectarea cadrului social şi geografic, prin posibilitatea de a investiga procesele de transformare psihologică a omului sub influenţa condiţiilor concrete de viaţă, ca şi prin libertateaaproape neîngrădită a autorului de a situa acţiunea pe coordonatele timpului (roman istoric, roman al realităţiiimediate, roman de anticipaţie).

Romanul modern specific epocii noastre, prezintă o serie de inovaţii în raport cu romanul epociloranterioare. În primulrând, îi este caracteristică explorarea subconştientului personajelor, adică a acelei zone care

nu se află sub controlul lucid al conştiinţei, al raţiunii. Faptele care constituie substanţa epică a romanului nusunt relatate în ordine cronologică, ci într -o permanentă interferenţă a trecutului cu prezentul şi cu proiecţiileviitorului, datorită memoriei involuntare la care face apel autorul. Romanul modern nu mai respectă modalităţiletradiţionale de structură şi expresie, de aceea în structura lui se potîntâlni procedee specifice altor specii saugenuri literare. Astfel, utilizarea din plin a dialogului a dus la dramatizarea romanului, la apariţia aşanumituluiroman-dramă. Adeseori, personajele sunt lipsite de consistenţă, ele reducându-se la rolul de simboluri. Romanulmodern îşi dovedeşte valabilitatea prin inovarea modalităţilor sale artistice de a surprinde în adâncime esenţafiinţei umane.

Viziunea (punctul de vedere sau perspectiva narativă) se referă la perceperea lumii prezentate în roman(a universului construit prin ficţiune) de către un subiect care este narator sau personaj. Cu alte cuvinte, relaţia sestabileşte între cel care povesteşte şi povestire.

Omniscienţa este un tip de perspectivă narativă în care naratorul are o percepţie limitată. El cunoaştetotul despre lumea pe care o prezintă, dar şi despre frământările interioare ale personajelor acestei lumi.

Comedia

(fr.:comédie, lat. comoedia = comedie); specie a genului dramatic care provoacă râsul prin surprinderea moravurilor, a unor

tipuri umane sau a unor situaţii neaşteptate, având totdeauna un final vesel.Două dintre formele comicului sunt umorul şi ironia. Graniţa dintre ele este foarte flexibilă, aceste

forme apărând adeseori îmbinate în text.Umorul presupune bunăvoinţă, simpatie şi înţelegere superioară faţă de mici defecte omeneşti de care

se râde.Ironia se realizează prin contrastul dintre ceea ce se spune aparent într -un enunţ şi intenţia care se

ascunde dincolo de cuvinte.Categorii ale comicului:

comic de situaţie; comic de moravuri;



comic de caracter; comic de limbaj. Modul predominant de expunere al operelor dramatice estedialogul (uneori şimonologul ). Opera dramatică este structurată înacte , iar acestea, la rândul lor, înscene . Rolurile personajelor sunt interpretate deactori , sub îndrumarea unuiregizor , care imprimă spectacolului

viziunea sa artistică. Textul dramatic beneficiază deindicaţii scenice, care orientează jocul actorilor. Prinmimică şi gestică,

valoarea textului literarsporeşte, acesta devenind mult mai expresiv. Exemple de comedii:O scrisoare pierdută,I. L. Caragiale;Chiriţa în provincie,V. Alecsandri.

ION CREANGĂ(1837 - 1889)

Date biograficeS-a născut la Humuleşti, sat mare şi vesel , aşezat la marginea Târgului- Neamţ, în apropierea

mănăstirilor Agapia şi Văratic. Data naşterii lui a fost deseori controversată, două fiind acceptate îndeobşte decercetători: 1 martie 1837 sau 10 iunie 1839, prima statornicită de scriitorul însuşi în Fr agmentul de bibliografie publicat postum. Urmează şcoala din Humuleşti, Broşteni, Târgu- Neamţ, Fălticeni. Între 1855-1858 urmeazăseminarul de la Socola, după care se înscrie la Facultatea de Teologie a Universităţii din Iaşi, dar nu ofrecventează. Se înscrie la Şcoala normalăVasile Lupu , din acelaşi oraş, al cărei director era Titu Maiorescu.Termină şcoala cu calificativuleminenţia, iar în 1866 obţine diploma de învăţător. Acum îşi începe Creangăcariera de dascăl a mai multor generaţii de elevi, iar pe baza experienţei de la catedră, va colabora şi la alcătuireamanualelor şcolare.

Scriitorul Jean Bart evocă în cuvinte emoţionante figura aceluia care i-a fost învăţător: Printre atâţiadascăli severi şi înăcriţi, care mi-au chinuit copilăria ani de-a r ândul, îmi apare figura blândă şi jovială a Domnului Creangă, pe care toţi băieţii îl iubeam. Omul acesta, înalt şi burtos, pururea zâmbitor, radia în jurullui, pe stradă ca şi în clasă, în vorbă ca şi în scris, aceeaşi lumină, bunătate şi veselie.

În 1875 îl cunoaşte pe Eminescu, devenind buni prieteni. Eminescu îl introduce la Junimea şi-l ajută sădebuteze în revistaConvorbiri li terare (Soacra cu trei nu rori , 1 octombrie 1875), unde va publica şi celelalte poveşti.

Activitatea literară a lui Ion Creangă se desfăşoară laConvorbiri li terare pe parcursul a nu mai mult deopt ani. Încetează să publice în acelaşi an cu Eminescu. Scrierile sale apar adunate postum în două volume laIaşi. În aceeaşi perioadă cu Eminescu, Creangă este bolnav şi se stinge din viaţă la 31 decembrie 1889.

Opera cuprinde poveşti, povestiri, anecdote, amintiri din copilărie, alcătuind împreună imaginea vieţiisatului moldovean de munte de la mijlocul secolului al XIX-lea.

Poveşti: Soacra cu tr e i nurori, Capra cu trei iezi, Punguţa cu doi bani, Dănilă Prepeleac, Povestea Porcului, Povestea lui Stan Păţitul, Povestea lui Harap- Alb, Fata babei şi fata moşneagului, Ivan turbincă.

Amintiri: Amintiri din copilărie. Povestiri: Moş Ion Roată, Povestea unui om leneş, Inul şi cămeşea. Nuvele: Moş Nichifor Coţcariul.

Povestea lui Harap-Alb

1. Apariţia basmului. Importanţa Capodopera prozei de inspiraţie folclorică şi de factură fantasticăPovestea lui H arap-Alb a apărut la 1

august 1877 înConvorbiri literare, reprodusă fiind, în acelaşi an, în ziarulTimpul . Tradusă în douăzeci şi şasede limbi ale lumii,Povestea lui H arap-Alb , este o adevăratăepopee a poporului român (G. Ibrăileanu), esteapreciată pentruritmul trepidant al naraţiunii, gigantismul viziunii, umor , rapsodism stilizat (V. Streinu), sintezade realism, fabulos şi umanism (G. Călinescu).

2. Tema abordată e cea frecvent întâlnită atât în basmele din literatura naţională cât şi în cele din literaturauniversală: binele învinge răul. Nepotul împăratului Verde merge la unchiul său pentru a-i urma la tron. GeorgeCălinescu apreciază că toată povestea e o demonstraţie a ideii căomul de soi se cunoaşte sub orice strai.Autorul, ca şi în Amintiri din copilărie, în Povestea lui H arap-Alb aduce în scenă imaginea unui popor foarteînzestrat, caracterizându-se prin energie, vitejie, îndemânare, răbdare, înţelepciune, optimism, vitalitate, iscusinţăşi omenie.

3. Subiectul . Verde-Împărat îi cere fratelui său să-i trimită pe cel mai vrednic dintre nepoţi ca să-l lase urmaşdupă ce n-o mai fi. Craiul, tată a trei băieţi, îi supune unei probe a curajului, la care nu rezistă decât mezinul.



Acesta, povăţuit de Sfânta-Duminică, îşi alege un cal năzdrăvan şi armele de tinereţe ale tatălui său şi pleacă ladrum, nu înainte de a asculta sfaturile părinteşti.

În ciuda poveţelor, este păcălit de către un om spân şi e obligat să-i jure credinţă, devenindu-i rob subnumele de Harap-Alb. Ajunşi la casa lui Verde-Împărat, Spânul se dă drept nepotul-moştenitor şi, pentru a-şiimpresionaunchiul şi verişoarele, îl supune pe Harap-Alb la trei încercări grele, poruncindu-i să aducă sălăţile din Grădina ursului, pietrele preţioase din Pădurea cerbului şi pe fata împăratului Roş.

După primele isprăvi, care-i creează o mare faimă, Harap-Alb pleacă în căutarea fetei de împărat,însoţindu-se în cale cu tovarăşi neaşteptaţi: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă, cu care vaalcătui apoi o ceată veselă de peţitori. Împreună se duc spre Roşu împărat.

Împăratul Roş îi supune şi altor probe, dar Harap-Alb şi prietenii săi rezolvă totul, aşa că fata îşi iarămas bun de la tată şi-i urmează pe ciudaţii ei peţitori. La curtea împăratului Verde, ea îl demască pe impostor,dar acesta taie capul lui Harap-Alb; calul îl răzbună, ucigându-l pe Spân iar fata reuşeşte să-l reînvie pe tânărul prinţ, cu care se va căsători, spre bucuria tuturor.

4. Personajele deşi sunt grupate în cele două categorii ale basmului, reprezentante ale binelui saurăului, dobândesc individualitate psihologică, etnică, ţărănească şi humuleşteană.

a) Harap-Alb , un suflet tânăr şi aprins, folosindu-se cu pr icepere de experienţa şi înţelepciunea bătrânilor,reuşeşte să-şi înfăptuiască visul de-a ajunge împărat. Bun şi blând, curajos şi viteaz, înţelept, el cade pradă uneiîntâmplări nefericite, dar prin cumpătare, răbdare, şi tact ajunge să scape, după ce plăteşte scump încălcareasfatului părintesc, confirmând veridicitatea unui vechi proverb românesc:Cine de părinţi n-ascultă, suferă

durere multă. Eroul lui Creangă este un erou invincibil şi întruchipează concomitent modestia, hotărârea, cumpătarea,încrederea în adevăr, în victoria implacabilă a acestuia. Este un adevărat soi bun cum îl numeşte GeorgeCălinescu,adevăratul nepot al împăratului.

b) Spânul , şi celelalte personaje care apar pe parcurs ca, Sf. Duminică, Ochilă, Setilă etc… au multiplesemnificaţii în lupta cu toate greutăţile ce apar în cale eroului principal. Firea lui Harap-Alb şi drumul vieţii luise reliefează în funcţie de întâmplările şi personajele apărute pe neaşteptate. Rolul primordial îi revine Spânului.Viclean, acesta iese în drumul fiului de împărat de trei ori, luând de fiecare dată o altă înfăţişare atât fizic, cât şica mod de a se manifesta comunicând; recurgând la vorbirea ipocrită, insinuantă, el îi apare lui Harap-Alb, cânddeclarativ, când rugător, când un impertinent ponderat ce foloseşte toate tertipurile numai să-l accepte ca tovarăşde drum. Gestul de acceptare din partea lui Harap-Alb semnifică slăbiciunea, necunoaşterea oamenilor şi duce laschimbarea întregii sale vieţi: el devine slugă, ostatic ipostază în care Spânul îşi dă arama pe faţă, îl bruscheazăcontinuu dorind cu orice preţ să scape de el. Orgolios şi brutal, Spânul îl supune pe Harap-Alb la acţiuni şi

sarcini supraomeneşti; când este demascat ripostează omorându-l pe Harap-Alb.Spânul rămâne un personaj complex, bine creat, o fire voluntară, un simbol al omului inteligent. c) Împăratul, tatăl lui Harap -Alb. Are un comportament ţărănesc: îşi disimulează intenţiiletace molcom,

umblă singur pe drumuri deghizat într -o piele de urs, se ascunde sub poduri, verifică dacă feciorii săi au depăşitvârsta copilăriei. Cunoscând capcanele lumii, ca un experimentat, verifică bine capacitatea feciorilor săi.

d) Împăratul Verde. În comparaţie cu fratele său, lui îi place să stea la ospeţe, înconjurat de invitaţistrăluciţi, împăraţi, voievozi, căpitanii oştirilor, mai marii oraşelor şi alte feţe cinstite, sau, ca un poet visător, îi place să contemple de sus, din foişor, spectacolul înserării, să colecţioneze pietre scumpe, mari şi frumoase.Blajin, îndrăgind fastul, împăratul e mândru de averea şi împărăţia sa.

e) Sfânta Duminică apare întotdeauna în ipostaza unei sfinte binefăcătoare. La prima apariţie, areînfăţişarea unei babe gârbove de bătrâneţe şi zdrenţuroase, umblând prin curtea împăratului şi cerând miluire.Sub înfăţişarea aceasta umilă se ascunde însă înţelepciunea şi harul unei prorociţe, destăinuindu-i lui Harap-Albdestinul şi modalitatea prin care va reuşi ceea ce nu au reuşit fraţii săi, valorificarea tradiţiilor uitate.

f) Fata Împăratului Roş e o zgât ie de fată, sprintenă şi isteaţă, o diavoliţă care poartă lumea pe degete,dar când se convinge de vrednicia lui Harap-Alb îngenunchează supusă în faţa împăratului cerându-i binecuvân-tarea. Harap-Alb vede că etânără, frumoasă, plină de vino-încoace, sau cum s-ar zice pe ţărăneşte frumoasă demama focului, la soare te puteai uita, iar la dânsa ba.

g) Împăratul Roş este aspru, avar, acru, bănuitor, orgolios şi morocănos, mirându-se că nişte golani auîndrăzneala să-i ceară fata.

h) Uriaşii. Mergând Harap-Alb spre împărăţie se întâlneşte cu cei trei uriaşi care-i devin ajutoare, aceştiafiind simboluri simpatice aleduhului pământului dar şi ale virtuţilor populare, expresii ale felului de-a fi, agândi, ale poporului nostru, foarte înzestrat, vital, prietenos, săritor, iscusit, optimist (Gerilă, Flămânzilă, Setilă,Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă).

5. El emente folclori ce. Primul element folcloric al acestui basm este motivul sau tema numităîncercările grele, de circulaţie naţională şi universală. Sunt de sursă folclorică:

tema: triumful binelui asupra răului;

motive narative tipice: superioritatea mezinului, călătoria, supunerea prin vicleşug, încercarea puterii întrei împrejurări diferite, izbânda, demascarea Spânului, pedeapsa, căsătoria; alte motive: peţirea, proba focului;



Basmul la Creangă

1. Folclorul ca instrument de cunoaştere De obicei, există un soi de dispreţ faţă de basm: este o creaţie naivă, lipsită de semnificaţii majore. Eseul lui

Mircea Eliade,Folclorul ca instrument de cunoaşteredeplasează discuţia către zonele adânci ale basmului: basmul, aşa cum este el, n-ar facedecât să ocrotească istorii străvechi. N-ar face altceva decât să transcrieîntâmplări de demult să ne deschidă chei către înţelegerea altui timp al culturii. Sub acest semn, studiul luiVasile Lovinescu,Creangă şi Creanga de aureste substanţial. Creangă ar fi purtătorul unui mesaj special, greude înţeles de către cei ce s-au despărţit prea repede de universul tradiţional. El ne apropie de o tradiţie adâncăsau, cum ar spune Vasile Lovinescu, de tradiţiile adânci ale culturii. Fiecare secţiune a poveştilor lui Creangă(călătoria, întâlnirile, greşeala, şansa, salvarea) evocă acele căi sau situaţii simbolice. Un sens moral trebuiedescifrat în finalul fiecărei poveşti.

2. Pământul lui Creangă

Tradiţiile adânci ale culturii reclamă o bună relaţie cupământul, aerul, apa şi focul.Descoperim lumiletradiţionale în funcţie de aceste relaţii. Pentru Ion Creangă, care nu ignoră semnele aerului, ale apei şi alefocului, relaţia fundamentală este cu pământul: tot ceea ce se întâmplă în universul lui Creangă ţine de bunarelaţie a fiinţei cu teluricul. Personajele sale nu se cufundă în abstracţii. În literatura europeană, diavolul senumeşte Mefisto şi instituie un tip de relaţie specială care vrea să depăşească hotarele cunoaşterii. În povestea luiCreangă, pactul cu diavolul activează nu forţele cereşti, ci strategia pământească a celui ce trebuie să depăşeascăun moment rău.

3. Itinerariile iniţiatice şi cele obligatorii. Demonii literaturii române De obicei, încercările ţin de iniţiere. Tipul de cunoaştereiniţiatic nu tulbură buna desfăşurare a regimului

fantastic pe care ni-l oferă povestea. Felul în care eroul naiv, omul simplu, Parsifal al legendelor medievaledevine eroul civilizator al acestei lumi, reclamă înţelegerea unei metamorfoze adânci, atât de f recvente în lumealui Creangă: naivul, insul care numeşte de fapt bunul simţ al acestui timp al alienării, e cel care vicleneştediavolul. El posedă o ştiinţă secretă care îi ajută să învingă neşansa.

Dănilă Prepeleac1. Apariţia Basmul Dănilă Prepeleac a fost publicat în revistaConvorbiri li terare la 1 martie 1876.2. Semnificaţii E de reţinut porecla lui Dănilă, Prepeleac, deoarece nu e un nume de familie, ci exact un supranume, altoit pe

numele individualizat. Mai precis e un hieronim, un nume iniţiatic, care-l agregă pe Dănilă unei familiispirituale, familia prepelecilor, fără nici o tangenţă cu limitaţiile lui familiare.

Ce este prepeleacul? Un arbore virtual, o schemă de copac. Prin minunea lui Tannhaüser, pe care o găsim şiîn folclorul nostru, ţăruşul poate reînverzi, prinzând rădăcină, redevenind trunchi, şi ciozvârtele lui, crengileArborelui Lumii.

3. Eroiia) Dănilă Prepeleac şi dracul personaje principale;Dănilă, matur, darnechitit la minte şi nechibzuit la trebi, prelungeşte spaţiul iarmarocului dincolo de limitele

acestuia, trăieşte continuu într -o zonă de libertate, unde totul este posibil, atâta timp câtomul nostru era un om

de aceea căruia-i mânca câinii din traistă, şi toate trebile, câte le făcea, le făcea pe dos. Din contactul cuumanul el iese mereu păcălit, dar când intră în competiţie cu nonumanul, logica lui iese biruitoare şi normalitatease restituie prin păcălirea dracilor.

b) Fratele lui Dănilă, apariţie de caracter introductiv şi auxiliar. 4. Structura povestir iiDănilă este, în prima parte, un exemplar tipic al prostiei omeneşti, în a doua parte un reprezentant biruitor al

isteţimii, în cea dintâi un păcălit, în cea de-a doua un Păcală. Contrastul e cu atât mai izbitor cu cât prostia i semanifestă faţă de semeni, pe plan uman deci, pe când isteţimea apare tocmai în comparaţie cu puterea diavolului, pe plan suprauman.

5. Procedeul antitezei alcătuieşte aproape metoda permanentă a construcţiei basmului (în introducere apardoi fraţi, unulharnic, grijuliu şi chiabur , altul sărac; unul cu noroc, altul fără; unul cu, altul fără copii; nevasta bogatului pestriţă la maţe (foarte zgârcită), nevasta săraculuimuncitoare şi bună la inimă. Ca să subliniezeopoziţia dintre ei, soţiile lor duc la extrem antagonismul. În cumnata lui Dănilă, regăsim pe soacră, pe lup, pe

boier, pe baba rea, adică aceeaşi tendinţă feroce bazică de aviditate şi de sterilitate, nu ca un scop, cisatisfăcându-se în ea însăşi.



Dănilă, urmându-şi căile lui neînţelese de cei din jur, aparent ascultând sfaturile de bună chivernisire alefratelui, le tâlcuieşte pe legea lui, adică nebuneşte pentru lumea din afară. Pe Dănilă îl păcălesc toţi, el lăsându-se păcălit, când începe să păcălească el, diavolul se lasă păcălit.

Prostia lui Dănilă e înfăţişată în partea întâi pe calea schimburilor sau trocurilor dezavantajoase care iauforma r egresiv descendentă. El porneşte la târg cu o pereche de boi frumoşi, graşi şi ciolănoşi ce o mai avea,urmând ca din banii vânzării să cumpere alţi boi mai puţin frumoşi şi cu restul de bani să-şi ia un car. Deci,

primul schimb pe care îl face este atuncicând dă cei doi boi pe un car, acesta pe o capră, apoi şi aceasta pe ungânsac, în sfârşit pe o pungă goală pe care o dăruieşte fratelui. Trocul duce la pierderea integrală a obiectuluitârguit şi vădeşte o mare prostie. La sfârşitul trocurilor nefericite, Dănilă exclamă: Dintr-o pereche de boi amrămas cu o pungă goală! Parcă dracul mi-a luat minţile! Şi după ce povesteşte fratelui înciudat isprăvile lui,adaugă: Apoi dă, bădiţă, pân-aici toate au fost cum au fost, dar de acum am prins eu la minte. Numa ce folos:când îi minte nu-i ce vinde!, pentru a relua totuşi de îndată seria faptelor nătânge. Aceeaşi stare mintală se maiilustrează şi prin alte două acţiunii:

a) Dănilă taie în pădure un copac ce cade pe boii fratelui şi-i omoară, distrugându-i şi car ul. b) Aruncă toporul după nişte lişiţe care zboară; iară toporul se cufundă în

adâncul iazului gazdă de draci, unde loveşte în poarta iadului şi o deschide, cum se vede în urmarea basmului.6. ProbeleSe repede apoi acasă, fură iapa lui frate-său şi o secure, cu gândul să fugă în lume şi să se facă pustnic. Nimic

din lume nu se prinde de el. Nu ia

dintr-însa decât calul, care în toate basmele reprezintăregimul focului şi securea, mama trăsnetelor şi a dubleichei, ca securea de diamant a lui Zeus.Isteţimea se manifestă faţă de drac după cum urmează: biruirea acestuia datorită înlocuirii forţei fizice prin

viclenie cu prilejul a şase probe: 1) înconjurarea iazului cu o iapă în spinare de 3 ori, Dănilă,luând-o numai între picioare; Măi

Michiduţă! doar eu te credeam mai tare decât eşti! Aşă-i că tu ai luat iapa în spate? Însă eu ţi-oi lua-o numaiîntre picioare; şi îndată se şi azvârle pe iapă şi încunjură iazul de trei ori, fără să se răsufle.

Dracul atunci se miră mult de asta şi,neavând ce mai zice iscodi alta.2) întrecere la fugă, iepurele copilul lui mic reprezentându-l; Acela-i copilul meu cel mai mic. Aţinete! Şi când l -oi trezi din somn, să te iei după el. Şi-odată şi strigă: u!

ta! na! na na!… Atunci iepurele sare şi dracul după el. Fug ei cât fug, şi de la o vreme dracul pierde urma iepurelui. Până

acum toţi râdeau de Prepeleac, dar acum a ajuns să râdă şi el de dracul. 3) scapă din strânsoarea lui; la trântă, Dănilă îi răspunde dracului că dacă îl va putea înfrânge pe unchiul

său,bătrân de 999 de ani şi 52 de săptămâni, atunci se va întrece şi el cu dracul. Dănilă îl duce apoi la bârlogulunui urs, din ghearele căruia dracul scapă numai printr -o minune.

4) proba chiuitului, Dănilă legându-l şi bătându-l peste urechi pe diavol. Dănilă e poftit acum să se întreacăîn chiuit cu Necuratul. Invitat să înceapă,… dracul se crăceşte cu un picior la asfinţit şi cu unul la răsărit; s-apucă zdravăn cu mâinile de torţile cerului, cască o gură cât o şură şi când chiuie o dată, se cutremură pământul, văile răsună, mările clocotesc şi peştii din ele se sperie; dracii ies afară din iaz câtă frunză şi iarbă!Şi oleacă de nu s-a risipit bolta cerului. Dănilă însă şedea călare pe burduful cu bani şi ţinându- şi firea zise:

Măi, da numai aşa de tare poţi chiui? Eu mai nu te-am auzit! Mai chiuie o dată! 5) azvârlirea buzduganului, Dănilă prefăcându-se că are fraţi în lună care au nevoie de fier şi nu l-ar mai

înapoia; Da nu-l mai zvârli omule? Ba am să-l zvârl de-acum; dar îţi spun dinainte să te ştergi pe bot despre dânsul. De ce? Iacă, de ce: vezi tu colo în lună nişte pete? Le văd. Acolo- s fraţii mei din ceea lume. Şi, Doamne, mare nevoie mai au de fier pentru potcovit caii. Uită-te bine

şi vezi cum îmi fac semn cu mâna să le dau buzduganul ista; ş-odată pune mâna pe dânsul. Stai, nepriceputule, că buzduganul ista îl avem lăsat moştenire de la strămoşul nostru şi nu-l putem da nici

pentru toată lumea; şi-odată-i şi smuceşte buzduganul din mână şi fuga cu el în iaz spunând lui Scaraoschi ceera să păţească cu buzduganul.

6) întrecerea în blesteme, Dănilă scărmănându-l pe drac prin copii lui cublestemurile părinteşti ragila şi pieptenii. Săracul Prepeleac! Se vede că i-a fost scri s tot el să răsplătească şi păcatele iepii frăţine- său, alecaprii, ale gânsacului logodit şi ale boilor ucişi în pădure. Pe sămne, blăstămul gâştelor văduvite l -a ajuns, sărmanul!

Doamne! Multu mai are de pătimit un pustnic adevărat, când se depărtează de poftele lumeşti şi se gândeştela fapte bune!…Prepeleac pustnicul se stricase acum de tot cu dracul!…



E rândul lui Dănilă acum. Mai întâi cere dracului să-l ducă acasă prin văzduh, cu burduf cu tot, unde-i suntblăstămurile părinteşti. Dănilă îşi cheamă copii şi nevasta:… când au văzut un bivol sburând pe sus, au rupt -ode fugă înspăimântaţi. Dănilă însă, a început a-i striga pe nume şi ei cunoscându-i glasul s-au oprit.

Dragii tatei băieţi! Ian veniţi încoace şi aduceţi cu voi şi blăstămurile părinteşti, ragila şi pieptenii de pieptănat câlţi!

Băieţii încep a curge toţi care dincotro cu blăstămurile părinteşti în mână. Îi venise acum şi lui Dănilă apa

la moară. Puneţi mâna copii, pe jupânul ista şi începeţi a-l blăstăma cum îţi şti voi mai bine, ca să-i placă şidumisale.

Atunci, lasă şi pe copii, că şi dracul fuge de dânşii. Cele două părţi distincte ale basmului se sudează astfel: fratele îi spunecă-i bun de călugăr, nu de trăit în

lume şi, urmând această vorbă, se hotărăşte a înălţa lângă lac o mănăstire, prilej cu care apare diavolulînspăimântat de fapta ce se pregăteşte.

Mai avem de menţionat momentul introductiv şi pe cel final al povestirii. Cel dintâi prezintă pe erou şi scopultrocurilor: o mai potrivită gospodărie a lui Dănilă, care urma să-şi vândă boii buni pe alţii mai ieftini şi pe un car.Cel de-al doilea înfăţişează triumful deplin al lui Dănilă împotriva diavolului şi obţinerea unui maldăr de bani dela acesta.

Între amintiri şi poveşti nu sunt diferenţe de limbaj artistic, şi lucrul este explicabil, Creangă aplicândfantasticului culori din realitatea ţărănească. Scenele de basm se încadrează într -un univers cu multă acţiune, faptînvederat stilistic într-o neistovită vervă şi autoiluzionare.

IOAN SLAVICI(1848 - 1925)

Portretul scriitoruluiA fost aşezat alături de Eminescu, Creangă, Caragiale. Prin opera lui pătrunde în literatura română filonul

popular al povestirii şi universul satului românesc transilvănean. El a creat în epica românească nuvela şiromanul de tip realist, a adus analiza psihologică a sufletului individual, dar şi colectiv.

Ioan Slavici este cel dintâi mare scriitor pe care Transilvania îl dăruieşte literaturii române la sfârşitulsecolului al XIX-lea. Cu Ion Creangă, din Moldova, şi cu I. L. Caragiale, din Muntenia, alături, se alcătuieşte unadevărat triunghi simbolic al spiritualităţii româneşti, în mijlocul căruia se înalţă ca o coloană a infinitului simbolul lui Eminescu.

OperaPoveşti: Zâna Zori lor , Floriţa din codru , Ileana cea şireată. Nuvele: Popa Tanda , Scormon , Gura satului , Budulea Taichii , Moara cu noroc , Comoara ,

Pădureanca. Romane: Mara , Din două lumi , Din Bătrâni .

Teatru: Fata de birău (comedie),Bogdan- Vodă, Gaşpar Graţiani(drame istorice).Memorii: Închisori le mele , Amintiri , Lumea pri n care am trecut. Cele mai valoroase roade pe care le-a dat talentul de prozator al lui Slavici sunt cele din domeniul

nuvelisticii. Nuvelele, apărute în şase volume, au contribuit la progresul literaturii române în direcţia oglindiriirealiste a vieţii sociale. În nuvelele lui Slavici găsim, de asemenea, o reflectare amplă a vechilor rânduieli rurale,a datinilor şi a obiceiurilor, a credinţelor şi superstiţiilor, a moralei şi a prejudecăţilor oamenilor simpli, unautentic tablou etnografic, psihologic şi social al satului transilvănean. Unul dintre păcatele pe care Slavici le-asancţionat necruţător a fost şi ispita banului. Sub aspecte diferite această temă a fost reluată în mai multe nuvelecu titluri sugestive (O viaţă pierdută, Vatra părăsită, Comoara , O jertfă a vieţii ) precum şi în romanulMara .Dar în nici una dintre ele Slavici nu a atins un nivel atât de înalt al artei sale de prozator realist modern ca înnuvelaM oara cu noroc .

Nuvela psihologică

Moara cu noroc

1. Încadrarea opereiApare în volumul de debut editorialNovele din popor , din 1881, şi s-a bucurat de o largă apreciere

critică. George Călinescu o numeşteo nuvelă solidă cu subiect de roman. Prin ea autorul e considerat creatorulnuvelei realist-psihologice.



2. Compoziţia Nuvela are 17 capitole în care ne este prezentat un conflict dramatic puternic, ai cărui protagonişti

suferă un destin tragic. Reprezentative în nuvelă sunt cuvintele bătrânei (mama Anei) cu care începe şi se terminăcartea:

a) Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit. b) Simţeam eu că nu are să iasă bine; dar aşa le-a fost dat. Apoi ea luă copiii şi plecă mai departe. 3. TemaTema acestei nuvele o constituie urmările negative, consecinţele nefaste pe care setea de îmbogăţire le are

asupra vieţii sufleteşti a individului, asupra destinului omenesc. La baza ei se află convingerea autorului căgoana după avere, în special după bani, zdruncină tihna şi amărăşte viaţa omului, generează numeroase rele, iarîn cele din urmă duce la pierzanie.

4. Acţiunea Se desfăşoară la hanul Moara cu noroc, aflat în valea dintre două drumuri, o răscruce prin care treceau

turme de porci spreşi dinspre târg, loc important pentru afaceri şi comerţ. 5. Subiectul

NuvelaM oara cu noroc este scena de înfruntare a două personaje cu caractere puternice: cârciumarulGhiţă şi Lică Sămădăul.

Sărăcia devine la începutul nuvelei motiv de puternice frământări, dând lui Ghiţă un sentiment de

inferioritate. Vrând să scape de sărăcie, el nu dorea de fapt să se îmbogăţească pentru a trăi bine, ci pentru a ficineva, pentru a fi respectat. Se hotărăşte să abandoneze liniştea colibei din sat şi să ia în arendă cârciuma de laMoara cu noroc, unde se mută cu întreaga familie (nevasta, doi copii şi soacra) dovedindu-se cât se poate deharnic şi de priceput.

Când Ghiţă tocmai începuse să guste bucuria că a scăpat de sărăcie, la Moara cu noroc apare un personaj ciudat Lică Sămădăul.

Ana, nevasta lui Ghiţă, intuieşte că Lică esteom rău şi primejdios.Dorinţa dea se face om cu stare l-a antrenat pe Ghiţă în afacerile necurate ale lui Lică. Ghiţă doreşte să se răzbune pe Lică. El ştia că Lică este un hoţ şi un ucigaş, că el prădase pe arendaş şi

că tot el pusese la cale asasinarea acelei femei tinere, găsită în pădure de jandarmul Pintea. Ghiţă şi Pintea se înţeleg să-i întindă o cursă, spre a-l putea prinde pe Lică cu banii şi obiectele furate

asupra lui. Ghiţă îl anunţă în taină că vrea să meargă la oraş şi se oferă să-i schimbe acolo galbenii şi alte obiectedin aur. Fără a bănui gândul ascuns, Lică vine la Moara cu noroc, aducând cu elaur şi argintărie. Sub pretext că

pleacă la oraş, Ghiţă merge să-l anunţe pe Pintea. Întorcându-se cu acesta şi cu alţi doi jandarmi, îl vede însă peLică plecând de la Moara cu noroc şi îşi dă seama că a ratat orice prilej de a-l dovedi vinovat; şi, lucru mai grav,că onoarea familiei lui a fost întinată.

Ghiţă înţelege acum că nimic din câte s-au întâmplat nu se mai poate îndrepta. Şi astfel o viaţă începutăfrumos sfârşeşte într -o tragedie îngrozitoare.

Slavici îşi pedepseşte toate personajele nuvelei amestecate în afaceri necinstite. Iar pentru a purificalocul afacerilor necurate şi al crimelor, un incendiu mistuie în flăcări cârciuma de la Moara cu noroctransformând în scrum şi cele două corpuri lipsite de viaţă; al Anei şi al lui Ghiţă.

6. Caracterizarea personajelorGhiţă protagonistul nuvelei, are un destin tragic. Este incapabil de a rezista tentaţiei de îmbogăţire.

Prăbuşirea lui morală este inevitabilă din momentul în care devine complice la faptele necinstite ale luiLică Sămădăul.

Nu-l pot salva nici remuşcările trecătoare, nici unele licăriri ale omeniei:Sărmanilor mei copii, voi numai aveţi, cum avuseseră părinţii voştri, un tată om cinstit.

Autoanaliza, gesturile şi atitudinea lui Ghiţă în relaţie cu familia sa dezvăluie permanenta confruntareîntre fondul cinstit al lui Ghiţă şi ispita îmbogăţirii ( Iartă-mă, Ana !, îi zise el. Iartă-mă cel puţin tu, că eu n-am să mă iert cât voi trăi pe faţa pământului.)

Fricos şi laş, el se implică tot mai mult în faptele mârşave puse la cale de Lică. Ghiţă cade învins de propriul său destin, căci patima de bani nu poate fi stăpânită. Lică este un erou unic în literatura română prin chipul său demonic, exercitând asupra celorlalte

personaje o dominaţie fascinantă. Lică este individualizat printr -un portret fizic alcătuit din trăsături caracteristice:un om ca de treizeci şi

şase de ani, înalt, uscăţiv şi supt la faţă, cu mustaţă lungă, cu ochii mici şi verzi şi cu sprâncenele dese şiîmpreunate la mijloc.

Un portert îi face Ana, atrăgând atenţia lui Ghiţă să nu intre în cârdăşie cu el: Lică e un om rău şi primejdios. El este inteligent şi generos cu cei ce-l sprijină în afaceri; la petreceri devine vesel şi bun.



Slavici anunţase, de altfel, acest portret într -o replică anterioară a lui Ghiţă:Tu nu eşti om, Lică cideavol .

Faptele lui mârşave înfioară: înşelăciune, minciună, furt, crimă;Ştiu numai că mă aflam la strâmtoarecând am ucis pe cel dintâi om… Apoi am ucis pe al doilea să mă mângâi de mustrările ce-mi făceam de celdintâi…

Ana în familie întruchipează duioşia, tandreţea şi căldura sufletească.

Este crescută de mama ei în tradiţia devotamentului faţă de cămin, faţă de bărbat şi copii. Intuieşte de la apariţia lui Lică primejdia ce-i paşte căsnicia şi-i spune lui Ghiţă. Ea îşi face adesea reproşuri că n-a ştiut să fie tot timpul alături de el, să-l ajute la vreme, pentru a nu

cădea în ispita lui Lică. O impresionează prezenţa de spirit a lui Lică şi tăria lui morală. Ana este victimaincapacităţii sale de a avea simţul măsurii şi al echilibrului.

7. Ar ta na raţiunii Monologul şi dialogul, alături de paginile de analiză psihologică, creează tensiune dramatică fiecărui

episod, tensiune ce urcă treptat până la deznodământul tragic. 8. Limba şi stilul în nuvelă G. Călinescu apreciind valoarea operei lui I. Slavici avea să spună: Limba este un instrument de observaţie

excelent în mediul ţărănesc. Împrumutând graiul eroilor, scriitorul deschide nuvelele printr -un fel de acord stilistic.

Sobrietatea stilului, concizia şi lipsa podoabelor metaforice îl definesc pe autor ca un precursor al luiLiviu Rebreanu.

Remarcabile sunt, în stilul lui Slavici, expresiile, zicătorile şi proverbele. ConcluziiCriticul literar Pompiliu Marcea, autorul monografiei lui Ioan Slavici şi al altor studii despre opera

prozatorului ardelean, afirmă:nuvelele lui Slavici au importanţa pentru proză ce a avut -o Eminescu pentru poezie, Caragiale pentru teatru şi Creangă pentru povestire.

MIRCEA ELIADE(1907 - 1986)

Personalitate complexă a culturii române

Repere biograficeS-a născut la 9 martie 1907, la Bucureşti. Părinţii săi au fost căpitanul Gheorghe Ieremia, care, din

admiraţie pentru I. Heliade Rădulescu, îşi va schimba numele în Eliade, şi mama Ioana Arvira. Au avut treicopii: Remus, Mircea şi Cornelia. Datorită serviciului tatălui sau, amintirile sale se leagă de Râmnicu-Sărat,Techirghiol, unde îşi petrecea concediul, vara. Ulterior revine la Bucureşti ca elev al Şcolii primare din stradaMântuleasa şi apoi la LiceulSpir u H aret . Pasionat de ştiinţele biologice, premiantul din şcoala primară rămâne,în prima clasă de liceu, corigent la limba română, franceză şi germană.Voi ajunge un mare zoolog, un mare pianist, un mare doctor sau un inventator, sau un explorator, sau voi descifra o limbă moartă? Dar un lucrueste sigur, că nu voi fi niciodată premiant, că de-abea voi izbuti să trec dintr -o clasă într -alta. În acele după-amiezi devară – îşi aminteşte Mircea Eliade , una din cele trei gramatici în faţa mea, ghicisem deja ceea ce s-a doveditmai târziu o caracteristică a temperamentului meu: îmi era imposibil să învăţ ceva la comandă, aşa cum învaţătoată lumea în conformitate cu programul şcolar ( Amintiri ). În curând graţie profesorului de chimie, aceastăştiinţă devine o altă pasiune a sa.

Personalitatea scriitoruluiSpirit erudit şi enciclopedic – asemenea lui D. Cantemir, I. H. Rădulescu, B. Petriceicu-Haşdeu, Mihai

Eminescu şi N. Iorga – Mircea Eliade se situează definitiv în galeria marilor fondatori ai umanismului universal.Vocaţia pentru construcţii monumentale îl leagă de Eminescu şi Haşdeu, de Iorga şi de Balzac, fiindo figură de prim ordin în ştiinţa miturilor şi în istoria religiilor (E. Simion) în procesul de revalorizare a gândirii arhaice.

1. Momente în formaţia sa spirituală a) Anii de liceu LiceulSpiru H aret din Bucureşti.

Citeşte mult şi din domenii variate: literatură română şi universală, fizică, chimie,ştiinţele naturii, orientalistică, istoria religiilor etc.

Începe să înveţe persana şi sanscrita. Publică peste o sută de articole ştiinţifice şi face traduceri din germană, franceză,

italiană.



Lucrează laRomanul adolescentul ui miop şi publică povestirea fantasticăCum am găsit piatra filosofală, premiată în 1921 de Ziarul ştiinţelor populare.

b) Studii universitare Facultatea de Litere şi filozofie din Bucureşti. Are profesori iluştri: C. Rădulescu-Motru, P. P. Negulescu, Dimitrie Gusti, Tudor

Vianu, Nae Ionescu. Acesta din urmă, titularul cursului de Logică şi Metafizică, va fi mentorul spiritual al lui

Mircea Eliade. Face o călătorie de studii în Italia, unde cunoaşte mari personalităţi: scriitorulGiovanni Papini, Vittorio Macchioro – directorul Muzeul de Antichităţi, Ernesto Boanainti – celebrul teolog.

Publică la diverse periodice, mai ales laCuvântul . Adună, prin lectură sistematică,informaţie cu informaţie trasându-şi liniile dezvoltării sale intelectuale, dar şi opiniile conştientizate de timpuriu.

c) Studii în străinătate În India, cu ilustrul istoric al filozofiei indiene Surendranath Dasgupa. Studiază sanscrita şi filozofia hindusă. Experienţa de viaţă trăită în casa lui Dasgupta constituie materie spirituală pentru

romanulMaitreyi .d) Activitatea literară

Întors în ţară fondează împreună cu Mircea Vulcănescu, Dan Botta, Mihail Sebastian,Constantin Noica, Emil Cioran şi alţii, gruparea Criterion.

Obţine doctoratul în filosofie şi predă la Facultatea de Litere şi Filosofie, la catedra lui Nae Ionescu, primele prelegeri de istorie a religiilor.

Publică romane şi nuvele: Întoarcerea din rai , Lumi na ce se stinge , DomnişoaraChristina , Nuntă în cer , Secretul doctorului H onigberger .

Lucrează ca ataşat cultural la Londra şi Lisabona. După război se stabileşte la Paris şi întreţine relaţii cu mari personalităţi ale culturii

universale. Profesor la Universitatea din Chicago, titular la Departamentul de istorie a religiilor.

Publică în trei volume cartea sa fundamentală Istoria credinţelor şi ideilor religioase. Membru de onoare al Academiilor: americană, britanică, austriacă, belgiană, precum şi a

numeroase societăţi culturale, premiat de Academia Franceză cu premiul Bordin, pentru Istoria credinţelor şiideilor reli gioase . Mircea Eliade, purtat de vârtejul erudi ţiei sale lirice (Emil Cioran), a străbătut cu strălucire unică

spaţiul spiritual european şi al umanităţii planetare. 2. Universul creaţiei Complexitate, unitate şi originalitate în opera marelui savant român.

a) Opera ştiinţifică şi filozofică Cercetarea unor documente din cele mai variate domenii (religie, istorie, mitologie,

lingvistică, folclor, antropologie) stă la baza operei sale ştiinţifice şi filozofice. Seria de monografii tematice este consacrată studiilor despre tehnicile yoga, despre

raportul dintre sacru şi profan, despre morfologia miturilor şi reintegrarea în ciclurile renaşterii universale,despre nostalgia originilor, despre religiile australiene sau geto-dacice, despre reverberaţiile universale ale unortipologii folclorice.

Opera reprezentativă: De la Zalmoxi s la Gengis-H an , Comentarii la legenda Meşterului Manole, Românii , latinii Orientului ¸ M itul eternei reîntoarceri , Sacru şi profan, Aspecte ale mitu lu i .

Marile sinteze despre evoluţia morfologiilor religioase în istoria umanităţii: Tratat de istori a religiil or

(1949) şi Istoria credinţelor şi ideilor religioase (în trei volume – 1976-1983). Ideea centrală a cărţii este tezaunităţii profunde şi indivizibile a spiritului uman, în pofida dispersiunii manifestate în timp şi spaţiu. Spiritulanalitic şi puterea de sistematizare, greu de egalat, conferă acestor cărţi viziunea integratoare şi coerenţăarhitectonică. Aceste opere au intrat relativ repede în bibliografia fundamentală a umanismului universal,determinând, în acelaşi timp, construirea catedrei lui Mircea Eliade la Universitatea din Chicago.

b) Opera literară Autorul însuşi mărturiseşte despre unitatea operei sale: Pentru a judeca ceea ce am scris,

cărţile mele trebuie judecate în totalitatea lor . Majoritatea ideilor fundamentale din opera ştiinţifică se regăsesc în creaţia artistică

(raportul dintre sacru şi profan, mitul eternei reîntoarceri, mitul coborârii în infern, motivul labirintului etc.) Aproape toată viaţa a practicat exerciţiul formelor literare: articole de critică, pagini de

teatru, memorialistică, povestiri, nuvele, romane. a) Etapele creaţiei artistice

1) După exerciţiul din debut cuRomanul adolescentului miop (expresie artistică a luptei pentru formarea de sine), opera lui Mircea Eliade parcurge o primă etape creatoare – faza indică.



Opere reprezentative: Maitreyi , Isabel şi apele diavolului , Şantier .Trăsături: epicul pur, eroul, un tânăr lucid, obsedat de cunoaşterea de sine, comsemnarea

actului trăirii,roman indirect , un jurnal intim, imaginea unui spaţiu exotic, cu o lume fabuloasă, ce conservămituri şi ritualuri străvechi, mitul iubirii ancestrale.

2) Cea de a doua etapă cuprinde faza fantastică, în care marile simboluri indice suntconfluente cu simbolurile folclorice româneşti. Trecerea spre această perioadă se face prin romanulLumina ce

se stinge , apărut, după mărturisirea autorului,ca o reacţie inconştientă împotriva Indiei, ca o tentativă de a măapăra chiar împotriva mea. Cartea este un romanaproape joycian (Eugen Simion), cultitivând monologulinterior după modelul din Ulise.

Marile creaţii grupate în cea de a doua etapă sunt: Domnişoara Christina, Şarpele, Secretuldoctorul ui H onigberger , Nopţi la Serampore, La ţigănci , Noaptea de sânziene , Pe strada M ântul easa etc.

b) Tradiţie, modernitate şi originalitate în proza lui Mircea Eliade 1) Viziune nouă asupra romanului: Realistă (Maitreyi , Isabel şi apele diavolului , Întoarcerea din rai , Huliganii ). Fantastică, mitică ( Domnişoara Christina, Secretul doctorului H onigberger ). Estetica autenticităţii unei literaturi bazate pe experienţa trăită promovată şi în creaţia

lui Camil Petrescu, având ca model opera lui M. Proust. Diferit de Camil Petrescu, teoreticianului noului stil,care împinge experienţa până în zonele retoricii, Mircea Eliade vrea înnoirea romanului prin trăirea autentică şi spiritualizarea conflictelor. El vrea să schimbe tipologia şi problematica epicii româneşti (Eugen Simion).Coborând în adâncurile psihicului uman, el pune în mişcare vocea sineului, romanul fiind trăire şi existenţă.Tema ratării, prezentă în opera lui Sadoveanu şi Cezar Petrescu, revine în opera lui Eliade, dar în formulăartistică nouă, cauzele ratării venind din circumstanţe interioare.

În concepţia artistică a lui Mircea Eliade iubirea dezvăluie dimensiunile existenţialeale fiinţei, fiind experienţă a libertăţii absolute.

2) Lumea fantasticului: Venind din fantasticul filosofic eminescian, din nuvela Sărmanul Dionis, fantasticul din opera lui

MirceaEliade îşi are izvorul în folclorul autohton, dar şi în gândirea filosofică orientală. Mircea Eliade scrie înlimba română nuvele şi romane de un fantastic intelectualizat (Eugen Simion), scrieri ce-l definesc cacel maiimportant scriitor fantastic în pr oza română modernă, comparabil cu Lovecraft şi Tolkien. Fantasticul modernşi-a îmbogăţit metoda prin contractul cu psihanaliza, etnologia, istoria religiilor. Mircea Eliade împingefantasticul spre consultarea miturilor, diferenţiindu-se de viziunile sumbre, groteşti, terifiante ale fantasticuluidesacralizat european.

Trăsături şi modalităţi de expresie artistică a fantasticului în opera lui Mircea Eliade:Identificarea sacrului în profan, a miticului în faptele comune ale vieţii. Rolul literaturii este să

înregistreze manifestările sacrului. Imaginarul şi miticul reprezintă o cale de cunoaştere şi mântuire. Frecvenţa temei ieşirii din timp şi spaţiu, ce conduce la substituiri de planuri temporale (trăire în timpul

memoriei şi în contact cu evenimentul cotidian).Enigmele nu se lămuresc şi nici nu se descurcă, ci se creează o profundă ambiguitate. Personajul trăieşte raţional în două sfere de timp, în două planuri diferite. Labirintul devine motiv frecvent, simbolizând probele iniţiatice din viaţa omului în drumul spre moarte.

Concluzii Mircea Eliade a reînnoit fantasticul autohton, apropiindu-l de marile mituri ale existenţei

moderne, conferindu-i lumina unei spiritualităţi reflexive. Scrisă în limba română şi tradusă în numeroase limbi, opera lui Mircea Eliade duce cu sine, în

panteonul spiritual universal, pe reprezentantul cel mai de seamă al literaturii fantastice şi creatorul romanuluiexotic în literatura română, pe autorul monumentalei Istorii ale credinţelor şi ideilor religioase.

Nuvela fantastică

Nopţi la Serampore

1. Mircea Eliade în 1940 Nopţi la Serampore apare împreună cuSecretul doctorului H onigberger în 1940 la Editura Socec. Într-un

fel, ele reiau lecţiile indiene ale marelui scriitor. Ele se adaugă unei bibliografiiindiene cu o oarecare prudenţă:Mircea Eliade a prins gustul jurnalului şi vrea să-şi ţină alături publicul povestind întâmplări extraordinare petrecute în India. Se împlinesc, de altfel, zece ani de la apariţia primei cărţiindiene a lui Mircea Eliade:Isabelşi apele diavolului . În cei zece ani Mircea Eliade s-a afirmat ca scriitor important prin romane de succes, s-aafirmat ca vedetă a unei ştiinţe neobişnuite printr -o teză de doctorat,Yoga. Essai sur les origi nes de la mystiqueindienne , dar şi prin studii, reviste, pagini şi conferinţe de orientalistică. A fost implicat în bătăliile politice ale



fiind veniţidin alte locuri, nu pot să cuprindă totul. Swami Shiwananda, şi el personaj real, şi el întâlnit de Mircea Eliade în India (despre el Eliade va scrie în repetate rânduri, cu mare admiraţie) îi va descifra Naratorului misterul teribilei aventuri. Şi va fi gata să-i repete, prin forţa lui interioară, nemaipomenitaîntâlnire.

4. Locurile (1)Locul este important pentru Eliade, fiindcă îndeamnă la aventură. E neobişnuit,magic. Există oCalcutta

magică în scrierile cu subiect indian ale lui Eliade. Pentru mine, robit de magia nopţilor Calcuttei, nesăţios să letrăiesc cât mai divers, căci îmi plăcea să alternez nopţile zgomotoase ale cartierelor indigene cu nopţile detotală singurătate în imensul parc al Maidanului sau la Lacul unde uitam că mă aflu la marginea unui oraş cumult mai mult de un milion de locuitori pentru mine, spun, tovărăşia cu Bogdanof şi van Manen a fost oîncântare.

Van Manen, cel mai în vârstă, îi invită la Serampore. Serampore se afla la 15 kilometrii de oraş. Budge, un priten al lui van Manen are acolo un bungalou. Ca să ajungă acolo, trece prin ruine. Nicăieri ruinele nu sunt maimelancolice decât în India, deşi ele nicăieri nu sunt mai puţin lugubre, căci le înfioară o viaţă nouă, mai dulce şimai muzicală, a ierburilor, a lianelor, a şerpilor şi licuricilor. Îmi plăcea să rătăcesc prin Chadernagore, pentrucă întâlneam acolo o istorie pentru totdeauna moartă în restul Indiei.(s.n. …) Regăseam aici peisajul vetust al pionierului glorios, reînviam viaţa lui aventuroasă, îmi închipuiam traiul lor de legendă…

Întreg deceniul, Mircea Eliade va fi preocupat de camuflarea sacrului în profan. De felul în care ruinele,urmele civilizaţiilor vechi conservă spiritele, şansa celor vii de a coborî în trecutul îndepărtat. DomnişoaraChristina este nuvela în care lângă pictor apare arheologul: locul trebuie pus în valoare fiindcă poartă rămăşiţeleunei vechi civilizaţii. Spune arheologul:

… am reluat vara aceasta săpăturile de la Bălănoaia. E un nume care nu vă aminteşte prea multe lucruri,dar staţiunea protoistorică de la Bălănoaia are o oarecare însemnătate pentru noi românii. S -a găsit acolo unlebes celebru, un mare bazin ionian.

Marele savant Suren Bose la marginea pădurii ar putea efectua practici tantrice. Sau s-ar putea să fie încăutarea unui loc pentru efectuarea practicilor tantrice.

Şi pentru că nimeni nu luă în serios vorbele mele, stăruii. Ştiam, din cele citite, că unele meditaţii şi ritualetantrice au nevoie de un peisaj cutremurător: cimitirul sau locurile unde se ard morţii. Ştiam că, uneori, cel caree iniţiat în ritualurile secrete trebuie să- şi dovedească stăpânirea de sine rămânând o noapte întreagăconcentrat lângă un cadavru…

5. Locurile (II)Pădurea este unul dintre locurile preferate ale lui Mircea Eliade. Felul în care pădurea poate fi şi labirint, şi

sumă a copacilor care leagă pământul de cer, şi spaţiul în care străvechimile să se pună în valoare cu o forţănouă, şi loc care să ascundă şi să protejeze o anumită istorie favorizează conservarea enigmei. Misterul este protejat de vegetaţiile care ascund, camuflează, ocultează. Vom descoperii păduri în principalele cărţi ale luiMircea Eliade. ÎnNoaptea de sânziene tot ceea ce se întâmplă important în istoria cuplului are loc în pădure: în pădurea Băneasa şi în pădurea pariziană. Şi una şi cealaltă sunt la marginea marilor oraşe. Ca şi pădurea dinnuvela Nopţi la Serampore: Ne-am mai uitat o dată înapoi, şi l -am văzut cum intra în pădure. Pest e câteva sutede metrii, lăsam şi noi şoseaua principală, apucând drumul spre stânga, spre bungaloul lui Budge.

Locurile capătă o conotaţie specială noaptea: În seara aceea am vorbit mult despre întâmplare, numai noitrei, căci Budge rămăsese la Calcutta. Ca de obicei … noi am pornit să ne plimbăm în jurul eleşteului. Era penultima noapte înainte de luna plină. Călcam toţi în neştire, ameţiţi de fumegarea aceea nevăzută de miresmecare ne învăluia tot mai puternic cu cât ne înfundam în pădurea de cocotieri. (…) Tăcerea ajunsese acumînspăimântătoare, şi parcă firea întreagă încremenise sub vraja lunii, şi clătinarea unei ramure ne cutremura,atât de nefirească ni se părea tresărirea şi mişcarea aceasta în această fără de pomină oprire în loc.

Cum să nu- ţi pierzi minţile într -o asemenea noapte, şopti târziu Bogdanof. Frumuseţea asta e preacumplită ca să nu fie vinovată. Omul

n-are dreptul să cunoască asemenea minune decât în paradis. Pe pământ, orice frumuseţe de acest fel e o ispitădiavolească.

6. O pa ranteză: modelul eminescian Într-un fel, Mircea Eliade şi-l recunoaşte pe Eminescu ca precursor. Eminescu a fost primul român cu

preocupări complexe pentru India, budism, gramatica sanscrită, filozofie indică. Poeme ale sale îşi au rădăcini înVede, Upanişade. CelebraS cri soare I începe cu o cosmologie inspirată din vechi texte indice. Este demn desubliniat faptul că nici un scriitor român nu îşi asumă modelul eminescian cu intensitate, cu frecvenţa cu care şi-lasumă Mircea Eliade. În celebrul său studiuI nsula lui E uthanasius , tipărit întâi în Revista Fundaţiilor Regale nr. 7 din iulie 1939 (reluat în volumulI nsula lui Euthanasius , Fundaţia regală, 1943)deconspiră o topografiecare îl va fascina şi pe el.

Pornind de la observaţia căScrisoarea bătrânului sihastru, cu care începe capitolul III dinCezara,

cuprinde, fără îndoială, cea mai desăvârşită viziune paradisiacă din literatura românească, Mircea Eliade varecapitula imaginea locului: De altfel, chiar în descrierea lui Eminescu, insula lui Euthanasius ne aparemiraculoasă. Nu prea departe de mal, ea pare totuşi pustie. Anevoie de crezut că alţi cercetători nu vor fi



descoperit, înainte de Euthanasius, peştera şi mica deschizătură ce conducea înăuntru insulei. Cezara reuşeşte să pătrundă acolo cu destulă uşurinţă. Este deci un tărâm accesibil anumitor oameni: celor care tind cuîntreaga lor fiinţă către realitatea şi beatitudinea „începutului“, a stării primordiale. Insula paradisiacă, participând la o geografie mitică, ea poate fi, în acelaşi timp, o insulă a morţii, asemenea celor „insule ale fericiţilor“ din antichitate, pe care locuiau anumiţi eroi …

Insula fericiţilor va fi unul dintre leitmotivele operei lui Mircea Eliade, strâns legat deTinereţe fără

bătrâneţe şi viaţă fără de sfârşit , mitulcentral al scrisului eliadesc. Chiar coborârea în timp, cu o sută cincizecide ani în urmă, într -un univers insular, evocă, deopotrivă, un paradis (locul e miraculos) şi o insulă a morţii. Casalui Nilamvara Dasa, personajele pe care le întâlnesc în aventura lor par niştemorţi vii: … îl privii cu atenţie pevan Manen. Începuse şi el să fie tulburat de rostirea arhaică a lui Nilamvara, şi poate de privirile lui rătăcite. Acum, că îl puteam vedea mai bine, Nilamvara ni se părea într -adevăr straniu. Greutatea cu care se mişca,tresăririle acelea neînţelese care îi scuturau trupul la răstimpuri, ca prins de friguri, sticlirea nefirească dinochi, pumnii aceia pe care îi păstra necontenit încleşteţi toate acestea începeau să ne atragă atenţia. Felul luide a ne privi era cu desăvârşire ciudat. Aveam uneori senzaţia că e împins de o forţă nevăzută, fără ajutorulcăreia ar înţepeni, zâmbind foarte strâns, în faţa noastră.

Evident, ceiîntorşi în timp trăiesc doarneînţelegerea ieşirea din afara logicii obişnuite: Şi apoi nu înţelegeamce se întâmplă în casa aceasta, destul de luminată, şi totuşi, pentru urechile noastre, pustie. Un asemeneaeveniment apariţia a trei străini în plină noapte nu rămâne niciodată netrecut în seamă într -o casă indiană…

Mortul viu ar putea fi totuşi, o amintire eminesciană. Am putea să adăugăm, întreconfruntările cu clasicii, şi

rătăcirile eroului La hanul lui Mânjoală. Şi aici Naratorul va rătăci o noapte întreagă în jurul hanului, bănuindcă a parcurs distanţe imense. 7. Reîntoarcerea între amintiri. Despre iluzie Împrejurări care n-au nici o legătură cu povestirea de faţă m-au silit să părăsesc pe neaşteptate Calcutta, şi

să-mi caut linişte într -o mânăstire din Himalaya apuseană… Cititorul român care ştie câte ceva despre Mircea Eliade (i-a citit jurnalul, a cititMaitreyi ) ştie o seamă de

lucruri despre retragerea scriitorului la Rishikesh. E la curent şi cu admiraţia pe care Mircea Eliade i-o poartă luiSwami Shiwananda. Aşa că dialogul între cei doiar putea fi real :

Ca să fiu sincer, mărturisi eu, sunt o sumă de amănunte secundare pe care nu le pot înţelege. Bunăoară, nu ştiu exact dacă noi am plecat aievea cu maşina sau am trăit o iluzie chiar de la început, chiar înainte de a părăsibungaloul. Dacă am plecat aievea , atunci nu-mi dau seama când ne-a surprins vraja: probabil după câtevaminute de la plecarea noastră, îndată ce ne-am apropiat, să zicem, de zona sacră a ritualului şi meditaţiei lui Bose, Dar atunci, ce s-a întâmplat cu şoferul? A fost şi el vrăjit o bucată de vreme şi apoi şi-a revenit…? Sau a

fost vrăjit şi s-a întors din drum fără să- şi dea seama…? Povestea este în felul ei, poliţistă, iar reconstituirea Naratorului încearcă dezlegarea unei enigme:Oricare ar fi adevărul în privinţa plecării noastre din bungalou, nu acesta e lucrul care mă nedumereşte cel mai mult. (…) Înţeleg foarte bine că am fost proiectaţi în afară din timpul şi spaţiul actual şi am devenit martorii unei crimeîntâmplate acum o sută cincizeci de ani chiar prin acele locuri. Pădurea pe care am văzut -o noi la un momentdat era pădurea de atunci: vastă, cu arbori mari şi venerabili, care fără îndoială au fost tăiaţi în decursul secolului trecut…

Ceea ce nu înţelege Naratorul e de ce ei n-au fost doar martorii întâmplării, ei s-au implicat în devenirea ei.Ei au modificat, îi spune Naratorul prietenului său, structura evenimentului trecut. Iar dacă au modificat structuraevenimentuluicare a fost , n-ar trebui ca toată istoria să se modifice?

Îi răspunde Înţeleptul că nici o întâmplare din lumea noastră nu e reală:Tot ce se petrece în cosmosul acestae iluzoriu. Şi moartea Lilei, şi jalea soţului ei, şi întâlnirea dintre voi, oamenii vii şi umbrele lor, toate acestea sunt iluzorii. Iar într-o lume de aparenţe, în care nici un lucru şi nici un eveniment nu e consistent, nu îşi are

realitatea lui proprie, oricine e stăpân pe anumite forţe pe care voi le numiţi oculte, poate face ce vrea. Evident,nici el nu creează nimic real, ci numai un joc de aparenţe. Parcă am fi în universul eminescian şi fără îndoială că suntem.

LIVIU REBREANU(1885 - 1944)

Personalitatea scriitoruluiPrin Liviu Rebreanu, literatura română a dobândit pe cel mai mare romancier al său din prima jumătate a

secolului al XX-lea. Arhitect al celor mai impunătoare şi mai armonioase edificii epice româneşti, părinte alromanului nostru modern, Rebreanu şi-a înscris cu cinste numele printre cei mai de seamă creatori ai lumii.

Tudor Vianu notează în Jurnalul său: Avusesem mulţi povestitori până atunci dar nu încă unromancier în sensul modern al cuvântului, acel care i se potriveşte lui Balzac şi Zola, lui Tolstoi şi Dostoievski,lui Thomas Mann şi Galsworthy.

Date biografice



Liviu Rebreanu s-a născut la 27 noiembrie 1885, în satul Târlişiua, judeţul Bistriţa- Năsăud. Este pr imul dincei 13 copii ai învăţătorului Vasile Rebreanu şi al Ludovicăi, ambii descendenţi ai unor familii de ţărani liberi.

Debutul literar îl consemnează revista Luceafărul , din Sibiu, şi revistaConvorbiri criti ce . Debutează cuvolume de nuvele:Frământări , Golanii , Mărturisire, Răfuială. În 1920 apare romanulI on , primul mare succesal luiRebreanu. Cartea, deosebit de apreciată, primeşte premiul Academiei Române.

Doi ani mai târziu scoate romanul Pădurea spânzuraţilor , în care reia motivul din nuvelaCatastrofa ,dar inspirat de sfârşitul tragic al fratelui său, Emil Rebreanu, sublocotenent în armata austro-ungară, executat pentru încercarea de a trece de partea românilor în primul război mondial.

Deosebit este însă romanul Răscoala(1932), care reprezintă eposul răscoalelor ţărăneşti din 1907. Opera

Nuvele: Catastrofa , Norocul, Cuibul visurilor, Cântecul lebedei, Iţic Ştrul, dezertor. Romane sociale: Ion, Crăişorul, Răscoala, Gorila.

Romane psihologice: Pădurea spânzuraţilor, Adam şi Eva, Ciuleandra, Jar. Romanul poliţist:Amândoi.Teatru: Cadri lul , Plicul, Apostolii.



Liviu Rebreanu romancier

Ion

Rebreanu este creatorul romanului realist de analiză psihologică. Prin Liviu Rebreanu se pun bazeleromanului românesc modern: Pentru mine arta înseamnă creaţie de oameni şi de viaţă.

Semnificative sunt paginile cu care se deschid şi se sfârşesc romanele. Metafora drumului descris laînceputul şi sfârşitul romanuluiI on , precum şi imaginea spânzurătorii din Pădurea spânzuraţilor închid în paginile cărţii adevărate drame umane.

Eugen Lovinescu apreciează romanulI on dreptcea mai mare creaţie epică românească.În orice sat ardelenesc de altădată se putea întâlni povestea lui Ion al Glanetaşului, a Anei lui Vasile Baciu, a

Floricăi şi a lui George Bulbuc, alături de povestea familiei învăţătorului rural Zaharia Herdelea. Aceastăasemănare cu realitatea e un indiciu al geniului rebrenian. Ion este ţăranul român ardelean, dar este şi ţăranul îngeneral.

Şerban Cioculescu scria că: Ion nu este numai ceea ce se ştie, o capodoperă a genului şi primul romanromânesc într-adevăr desăvârşit; este tezaurul unei experienţe în care se oglindesc o provincie şi un popor.

RomanulI on este un masiv muntos de primă mărime al reliefului nostru spiritual.I on a fost elaboratvreme îndelungată, nu pentru că Rebreanu ar fi vrut să fie un bijutier al cuvântului, ci fiindcă a ţinut cu orice preţsă cuprindă în cuvintele sale clocotul uriaş al vieţii, patimile sufleteşti ale oamenilor, existenţa în toatăcomplexitatea şi zbuciumul ei.

1. Apariţia RomanulI on apare în anul 1920; răsturnând viziunea sămănătoristă, el vine cu o viziune: sobră, tragică,

realistă. 2. Tema operei o constituie lupta ţăranului pentru pământ într -o societate împărţită în săraci şi bogaţi şi

stăpânită de mentalitatea sacului cu bani sau a întinderilor de pământ. Setea mistuitoare de pământ duce ladezintegrarea morală a individului.

3. Compoziţia cărţii este bipolară:Glasul pământului , Glasul iubir ii .Fundamentală este metafora drumului prin care autorul ne introduce în spaţiul unde se va petrece acţiunea, ne

scoate apoi din lumea ficţiunii unind drumul cărţii cu drumul vieţii înseşi. 4. Dr ama lui Ion este urmărită de scriitor în strânsă legătură cu viaţa satului desfăşurată în cadenţă de

ritual, între naştere, căsătorie şi înmormântare, cu toate evenimentele care însoţesc, într -un fel sau altul, viaţacolectivităţii rurale de la începutul secolului nostru, pe fondul realităţilor vieţii politice specifice Transilvaniei.

5. Caracterizarea personajelorIon e fiul unor ţărani scăpătaţi din pricina beţiei şi trândăviei capului familiei. El se impuneîn ochii colectivităţii săteşti prin valoarea lui intrinsecă: destoinicie, frumuseţe,

putere, curaj, abilitate şi nu prin avere, ca George Bulbuc. Satul îl stimează, dar îl ştie şi de frică pentru că e impulsiv şi încăpăţânat.

După opinia familiei Her delea, eleste feciorul cel mai deştept din sat .Ca un erou al lui Euripide, el nu-şi acceptă destinul său de om sărac. Lupta lui Ion pentru pământ nu e numai

o sete de posesiune, un dor de a avea, ci un efort de răscumpărare morală. În felul acesta, pământul devine înochii lui Ion, fermecaţi de vraja lui, un fel de zeitate mitologică. Idealul îl realizează printr -un târg cu VasileBaciu, prin căsătoria cu Ana, pe care o ia ca pe omarfă o dată cu pământul şi averile ei. Împlinindu-şi scopul,chemarea glasului pământului e înlocuită cu chemarea glasului iubirii. Ion este omul: chibzuit, ambiţios, vicleanurzind pe îndelete planul de a intra în posesia holdelor lui Vasile Baciu. La nuntă o joacă pe Florica şi cu

adevărat pe ea o iubeşte, dar glasul pământului îi porunceşte să tacă, să-şi vândă fericirea, inima. Ion reialegăturile cu Florica, acum soţia lui George Bulbuc. Ana se spânzură şi el devine liber. Iubirea nelegiuită dintreIon şi Florica este dezvăluită şi Ion cade mort sub loviturile de sapă ale lui George. El se face vinovat de propriulsău destin ca şi de-acela al Anei.

După părerea lui George Călinescu, Ioneste o brută. A batjocorit o fată, i-a luat averea, a împins-o la spânzurătoare şi a rămas în cele din urmă cu pământ.

Ion, în ciuda multor calităţi, a încălcat de două ori legea omeniei şi pedeapsa n-a întârziat să-i aducăsfârşitul. Condamnat, dar şi înţeles de oameni, în prezenţa întregului sat Ion fu coborât în pământul care i-a fostatât de drag. Ion se contopeşte cu pământul în altă ipostază decât aceea de proprietate, în ipostaza în care l-aiubit prima dată, de casă veşnică a strămoşilor.

Ion al Glanetaşului răscumpără păcatul tatălui său de a fi înstrăinat pământul cu un alt păcat, cu o altă patimă:aceea de a şi-l însuşi, fărăscrupule, luptându-se cu sine. Singurul idol căruia i se închină Ion este pământul.

Ana

Ascunde: deznădejdea, durerea, insulta. E cel mai cutremurător personaj după acela al lui Ion.



Trece neobservată ca o umbră. Conştientă că ea n-are o existenţă proprie, depinzând de Ion sau de tatăl ei, după cum pământul este al

unuia sau al altuia. Ana e un simplu act de proprietate: nimeni n-a respectat-o, n-a iubit-o, n-a mângâiat-o. E fiinţa cea mai tristă şi cea mai închisă în durerea ei dintre toate personajele cărţii. Pare tuturor: nesimţitoare, nedotată, urâta satului şi proastă.

Ea se consumă cel mai mult de farsa şi de târgul ce se face cu sufletul ei. Ana are o suferinţă perpetuă încasa părintească, la horă, la socri. Ea este arătată cu degetul pentru urâţenie, cum era Ion pentru sărăcie. Ana ştiesă sufere, să rabde chinul, fiind vrednică şi iubitoare. Simte acest blestem al pământului care o face să nu fieiubită şi respectată. Ea nu se exteriorizează, nu cere, nu explică deoarece cuvântul ei nu are valoare. Anaschimbă doi stăpâni: pe tatăl său cu Ion Glanetaşul. Este sinceră cu ea însăşi şi pe Ion îl iubeşte ca flăcău şi apoica soţ. Ana moare de durerea de a nu fi acceptată de societate.

Florica este: pătimaşă, vicleană, triumfătoare.Moar tea lui Ion îi întunecă viaţa temporar. Ea se aseamănă într -un fel cu Ion. Încearcă să se mintă şi să-

şi scoată inima din piept pentru a putea iubi doar averea lui George. Familia învăţătorului Zaharia Herdelea şi preotul Belciug sunt reprezentanţii intelectualităţii rurale,

prinsă în plasa hărţuielilor zilnice şi a condiţiei românilor transilvăneni supuşi străinilor. Preot, învăţător, funcţionar de stat, oameni politici, reprezentanţi ai autorităţilor austro-ungare,

formează lumea satului românesc din Transilvania de la începutul secolului nostru.6. Limbajul este marca scri itorului realist. Precizia, concizia, sobrietatea, sunt particularităţi caracteristice

stilului marelui prozator.Concluzii Liviu Rebreanu, fondator al prozei româneşti moderne prin preocuparea pentru social şi psihologic.

Perpessicius îl consideră pe autorul luiI on romancierul cel mai viguros cel mai natural şi cel mai captivant . Ion e un poem epic, solemn ca un fluviu american, o capodoperă de măreţie linişită. (G. Călinescu)

MARIN PREDA(1922 - 1980)

Conştiinţă a colectivităţii naţionale, Marin Preda, prin creaţia sa, traversează istoria noastră, prinraportarea la timpul social şi individual. Contribuind la dezvoltarea prozei scurte româneşti, Marin Preda va trasa liniile nucleelor narative şi ale

personajelor sale din romanul Moromeţii . Estetica autorului este orientată, în genere, spre realismulardelenilor, pecare vrea să-l depăşească prin filozofie şi psihologie abisală. (Eugen Simion)

Scriitor care apără condiţia literaturii realiste, Marin Preda consideră că, în afara unor noţiuni ca istorie,adevăr realitate, proza nu ar avea nici un înţeles. O operă trebuie judecată în funcţie de partea ei de adevăr şi ocarte bună este aceea care transmite, într -o modalitate estetică acceptabilă, un adevăr social şi psihologic.

El însuşi cultivă o literatură inspirată din realităţile contemporane, abordând teme morale sau existenţialeîntr-un stil epic de mare densitate,care a aşezat proza românească pe terenul solid al observaţiei psihologice.

Date biograficeMarin Preda s-a născut la 5 august 1922 în Siliştea Gumeşti, judeţul Teleorman, în familia ţăranului Tudor

Călăraşul. După clasele primare urmate în sat, se înscrie la Şcoala Normală din Abrud, pe care o continuă la

Cristur Odorhei şi apoi la Bucureşti.Debutează în 1941 cu o schiţă în ziarulTimpul , citeşte în cenaclul lui Eugen Lovinescu şi e secretar deredacţie laEvenimentul zilei . Debutul său editorialare loc în anul 1948 cu volumul de nuveleÎntâlni rea din pământuri . A murit la 16 mai 1980.



OperaNuvele: Întâlnirea din pământuri, Desfăşurarea, Îndrăzneala, Ferestre întunecate. Romane: Moromeţii vol. I în 1955 şi vol. II în 1967, Risipitorii, I ntrusul, M arele singuratic,

Delirul, Cel mai iubit dintre pământeniîn 3 volume.Teatru: M artin Borman .

Proză publicistică şi memorialistică: Imposibila întoarcere; Viaţa ca o pradă.

Marin Preda romancier

Moromeţii

1. Romanul „Moromeţii“ capodopera prozei noastre de aziÎn descendenţa prozei realistobiective, reprezentată până la el de Ioan Slavici şi Liviu Rebreanu, Marin

Preda creează în romanul Moromeţii universul specific al satului românesc din Câmpia Dunării, aflat larăscrucea istoriei. Eugen Simion spunea: Moromeţii stau sub un clopot cosmic şi drumurile mari ale istoriei trec prin ograda lor… Omul liniştit şi ironic Ilie Moromete stă, totuşi, pe un vulcan.

Ca şi la Rebreanu, romanul cel mai important al lui Marin Preda este anticipat şi pregătit de nuvelelesale. În volumul de debut, Întâlnirea din pământuri , sunt câteva naraţiuni Dimineaţa de iarnă, O adunareliniştită, În ceaţă care prefigurează motive, întâmplări şi personaje din roman. Încă din nuvele se contureazăo bsesia fundamentală a creaţiei lui Marin Preda, care este destinul ţăranului român. Moromeţii conţine, în aproape o mie de pagini, povestea unei familii de ţărani din Câmpia Dunării, carecunoaşte de-a lungul unui sfert de secol o adâncă şi simbolică destrămare.

2. Structura şi problematica volumului I Acţiunea e plasată la câţiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, când timpul părea foarte răbdător

cu oamenii, iar viaţa se scurgea fără conflicte mari. Un sfert din volumul I se petrece de sâmbătă seara pânăduminică noaptea, adică de la întoarcerea Moromeţilor de la câmp până la fuga Polinei cu Birică. Scriitorul prezintă scene de o mare simplitate din viaţa ţăranilor şi stăruie asupra fiecărui amănunt, gest sau replică.

Moromeţii, strânşi în jurul unei mese mici şi rotunde, dominaţi de un tată temut şi ascultat, parîncremenirea unei vechi rânduieli. Poziţia Moromeţilor în jurul mesei, autoritatea paternă, atitudinea centrifugă afiilor mari, opoziţia dintre ei şi mamă, locul neglijabil al micului Niculae, îndârjirea dintre fraţi, comunicată prinintermediul dialogului, luminează o stare de criză latentă care se va declanşa curând.

Gospodăria Moromeţilor pare solidă şi grija conducătorului ei este s-o menţină intactă. Pentru primaoară în literatura română ţăranul nu e stăpânit de ideea de a avea pământ, ci de a şi-l păstra. Ilie Moromete aredouă loturi, al lui şi al Catrinei, şi o mulţime de copii care să muncească. Şi totuşi, mica-i proprietate intră îndeclin, pentru că el nu înţelege pericolul real al veşnicelor sale datorii amânate.

După lunga descriere a întoarcerii Moromeţilor acasă, atenţia scriitorului se îndreaptă spre viaţacomunităţii rurale. El îşi alege secvenţe dintr -o zi de duminică la ţară şi narează evenimente obişnuite, ca tăiereaunui salcâm, un drum spre fierărie cu secerile pe umăr, o adunare în poiană, plata unor impozite, căluşul, hora.Obişnuitul capătă aici un relief neaşteptat, tulburător, ca şi cum ne-am afla în faţa unor adevărate ritualuri aleuniversului sătesc. În relaţia cu satul, Ilie Moromete are trăsături care îl aşază deasupra celorlalţi.

E suficient să stea pe stănoagă sau să iasă la drum, pornind undeva spre mijlocul satului, şi spectacolulîncepe. Obiectele şi oamenii nu-l lasă indiferent. La Moromete întâlnim gustul pentru contemplaţie care seîmbină perfect cu darul vorbirii şi mai ales cu plăcerea de a vorbi. Scena care-l defineşte profund se petrece în poiana fierăriei lui Iocan, unde ţăranii, gătiţi ca de sărbătoare, se adună să discute politică. Discuţiile nu începniciodată fără Moromete. Sociabilitatea, inteligenţa, ironia, umorul, darul de a vedea dincolo de lucruri, fantezia, bucuria contemplaţiei fac din el un ţăran neobişnuit, un observator şi un moralist. Moromete se distrează peseama prostiei, a îngâmfării şi a limbajului. Semnificativă este comedia jucată în faţa agenţilor fiscali, care îistricaseră plăcuta lui discuţie de duminică. Intrând în curte, trece pe lângă cei doi agenţi ca şi când aceştia nici n-ar exista, strigă supărat la o Catrină invizibilă, aflată de fapt la biserică, şi la un Paraschiv inexistent. După ce-iînnebuneşte bine prin această manevră de ignorare, se întoarce spre ei şi le strigă: N-am!. Apoi se potoleşte bruscşi cere o ţigară, lăsându-l în pace pe agent să taie chitanţa. După ce o primeşte în mână, o răsuceştemeticulos petoate părţile şi o pune încetişor pe prispă, trăgând liniştit din ţigară. Jocul continuă, spre cumplita enervare aagenţilor care vor să-i ridice lucrurile din casă, să-i ia căruţa şi caii. Când ameninţările sunt gata să se realizeze,Morometeintervine împăciuitor: De ce nu vrei să înţelegi că n-am? Ia ici o mie de lei, şi mai încolo aşa, maidiscutăm noi! Ce, crezi că noi fătăm bani?.

Disimulaţia îi devine lui Moromete o a doua natură, el are uneori un comportament bizar, mascat.Atitudinea lui Moromete creează un fenomen de înstrăinare, de o dureroasă intensitate, care se observă mai alesîn relaţiile cu cei şase copii. El îi iubeşte şi le vrea binele, dar îşi opreşte orice înduioşare faţă de ei. Serbarea lui Niculae când acesta ia premiul I îi provoacă pentru prima dată nevoia de a-şi transmite afecţiunea în mod directşi atunci el nu-şi găseşte gesturile cuvenite. Uimirea de a-şi vedea fiul premiant, atunci când el credea că va



rămâne repetent, stinghereala copilului şi sărăcia lui, criza de friguri care îl cuprinde în timp ce încerca să spunăo poezie îi produc o emoţie vecină cu panica.

Una din multele iluzii ale lui Moromete estecredinţa lui în posibilitatea comunicării. El bănuieşte căoamenii îl înţeleg sau că cel puţin nevasta şi copiii îl înţeleg şi nu-şi poate reprima mirarea când aceştia îlinterpretează altfel decât se ştie el. Prăbuşirea gospodăriei sale se va petrece şi pentru că fiii îi ignoră planurileneexplicate şi se simt animaţi de alte gânduri, mai realiste, în spiritul timpului lor. În momentul în care

Paraschiv, Nilă şi Achim vor avea puterea să se desprindă de sub influenţa tatălui, iluzia cea mare a luiMorometeintră într -o stare de criză. Pentru Moromete, pământul înseamnă demnitate socială şi umană, bucuria de a fi liber, independent,

mai înseamnă şansa de a gândi şi la altceva decât la ziua de mâine. Eroul lui Marin Preda este contemplativ şidrama lui estedrama contemplativităţii. Banul înseamnă un atac brutal la adresa iluziei lui Moromete că el, cu pământul şi copiii lui, poate continua să trăiască liniştit. El vede că ţăranul este atras într -o cursă despre care nuştie încotro duce. Neliniştea unei asemenea perspective incerte îl determină pe erou să rămână pe poziţia lui pânăla sfârşit.

Fiii cei mari înţeleg altfel problema şi, pe fondul mai vechi al urii lor împotriva mamei şi surorilorvitrege, pun la cale separarea de bunuri şi fuga la oraş. Pentru a preveni răzmeriţa, Moromete îi permite luiAchim să plece la Bucureşti cu oile ca să aducă în toamnă şase mii de lei, le duce cu vorba pe Catrina şi pe fete,îi lasă şi lui Niculae speranţa că-l va trimite la şcoală. Atitudinea lui conciliantă nu dă rezultate. Fiii îşidispreţuiesc tatăl pentru nepriceperea lui în afaceri şi Moromete trece la măsuri extreme. Îi bate cu parul peParaschiv şi pe Nilă într -o secvenţă de mare dramatism, care-i exprimă desperarea de a nu fi putut să-i oblige sărămână ceea ce ar fi trebuit ei să fie, după părerea lui, adică ţărani adevăraţi.

Paraschiv şi Nilă reuşesc până la urmă să fugă, luând şi caii din grajd, iar Moromete e obligat să vândă o parte din pământ, deci să facă exact ceea ce a luptat să nu facă.

Volumul I setermină prin schimbarea unghiului de referinţă asupra timpului. Moromete ia cunoştinţă cuacest timp în urma unei tragice experienţe care-i modifică psihologia. Muţenia în care alunecă e o stare de crizăşi, în mod simbolic, o dispariţie.

Sfârşitul lui Ilie Moromete este sfârşitul unei mentalităţi de origine arhaică. El conservă o lume şiimaginează una în care să poată trăi. Detronat cu brutalitate de timpul care devine nerăbdător, el este un „rege fără ţară“. Eroul îşi înţelege finalmente drama, ceea ce face din el un personaj superior… (Mihai Ungheanu)

Lupta pentru apărarea vechilor lui bucurii se sfârşea. Din Moromete cunoscut de ceilalţi rămase doar capul lui de humă arsă, făcut odată de Din Vasilescu şi

care acum privea însingurat de pe poliţa fierăriei lui Iocan la adunările care încă mai aveau loc în poiană …

În următorii ani gospodăria ţărănească continuă să se ruineze. Moromete intră într -o lungă staredepresivă din care n-avea să fie scos decât de marile zguduiri care se apropiau. Peste trei ani izbucnea cel de-aldoilea război mondial: timpul nu mai avea răbdare.

3. Structura şi problematica volumului al II -leaÎn al doilea volum, apărut în 1967, la doisprezece ani distanţă de primul, autorul a reluat principalele

personaje, adăugându-le altele noi, şi le-a urmărit evoluţia până la sfârşitul deceniului al şaselea. Rescriind demai multe ori întreaga carte, prozatorul a reuşit să dea celor două părţi o anumită unitate în care se reconstituieimaginea unui univers şi a unei civilizaţii aflate la răscruce.

Este romanul colectivităţii şi al destrămării satului tradiţional, care intră într -un proces rapid detransformare. Moromete se retrage de pe podişcă, observă evenimentele, dar nu le poate stăpâni.

Scriitorul urmăreşte viaţa satului nou în două momente istorice succesive: Reforma agrară din 1945 şicolectivizarea agriculturii din 1949.

Conflictul dintre Ilie Moromete şi fiii lui se aşază în planul al doilea. Conflictul principal opune

o mentalitate veche a ţăranului uneia nouă. Evenimentele se succed rapid, într-o mare învălmăşeală de imagini,fapte şi oameni, persoanjul principal fiind acum Nicolae Moromete, care participă, ca activist, la o campanie deseceriş în satul său.

4. I maginea satului Cartea are o valoare etnografică. Autorul umple vieţi rurale până la refuz. Muncile agricole, mai ales

secerişul şi treierişul, au şansa unui pictor remarcabil. Privirea scriitorului se îndreaptă şi asupra acelor obiceiurişi tradiţii populare care trădează o realitate spirituală mai adâncă. Înmormântarea, parastasul, forme vechi deritual, ca spălatul picioarelor de Rusalii şi căluşul, jocul băieţilor pe câmp cu bobicul, întâlnirile nocturne aletinerilor ţărani, hora, atitudinile curente ale soţilor în familie sunt înfăţişate când ironic, când dau o evidentă notălirică, dar permanent cu grija de a reliefa specificul unui mod de existenţă. Sub acest aspect, capitolul despremoartea lui Moromete este tot ce s-a scris mai tulburător în literatura română despre moartea unui bărbat.

5. Caracteri zarea lu i I li e M oromete Este unul din cele mai reuşite tipuri de ţărani din literatura noastră.Tipologia sa este, ca la Slavici şi

Rebreanu, ţărănească, totuşi câtă deosebire! Marin Preda face din ţăranii săi indivizi cu o viaţă psihologică



normală, apţi prin aceasta a deveni eroi de proză modernă.(Eugen Simion) (Simţindu-se astfel ecouri dinromanul american al lui Faulkner.)

El este tipul ţăranului inteligent, filozof , cu o bogată viaţă interioară (meditativă şi afectivă). A se vedea,în acest sens, scena citirii ziarului în poiana fierăriei lui Iocan, precum şi fragmentul în care el relatează drumulla munte pentru a vinde porumb.

Inteligent şi perspicace, Ilie Moromete are capacitatea de a-şi ascunde gândurile. Astfel, prin disimular e

şi dedublare el îşi supune interlocutorii, care uneori îi sunt adversari, fiind astfel un adevărat actor (scena cândJupuitul vine cu fonciirea; dialogul cu Tudor Bălosu, despre tăierea salcâmului). Îi place să glumească inteligentcu Cocoşilă şi cu alţii, dar să şi ironizeze neîndemânarea şi prostia altora (chiar dacă e vorba de fiii săi).

Umorul şi ironia, mânuite de autor cu o artă desăvârşită, dezvăluie superioritatea morală a eroului,îndârjirea sa în promovarea adevăratelor valori umane. De aceea el dă lecţii de viaţă fiilor săi, avizi deîmbogăţire, lăsându-i să meargă la munte să vândă cereale, când preţul acestora a scăzut.

Ilie Moromete este un contemplativ, un iubitor de linişte şi armonie, căci astfel are conştiinţa deplinei luisuperiorităţi. Darul de a vedea lucruri pe care alţii nici nu le pot bănui îl ţine neînrobit de marele mecanism alistoriei. ( Eu întotdeauna am dus o viaţă independentă.)

Drama nu este de ordin economic, ci moral. Durerea lui Moromete vine, întâi, dintr-un simţ înalt al paternităţii rănite. Nu faptul de a- şi pierde o parte din lot îl întunecă, ci ideea de a- şi pierde fiii şi liniştea care îl face să privească existenţa ca un spectacol superior.

„Prizonier, parcă fără scăpare, al elementelor şi al lui însuşi“, Ilie Mor omete iese din timpul social şi secircumscrie timpului mitic: “din Moromete cunoscut de ceilalţi rămase doar capul lui de humă arsă făcut odatăde Din Vasilescu.

6. Arta narativă Marin Preda este un prozator care se supune obiectului temei, personajului.

Proza lui are o transparenţă excepţională. Sensul iese la iveală cu toate nuanţele sale, profund şi încărcatde sugestii misterioase.

Textul e dominat de verbe, ceea ce denotă caracterul narativ al stilului. Se observă numărul mare de propoziţii subor donate. Din punct de vedere stilistic, textul e alb, lipsit de podoabe. Cuvintele sunt folosite cu sensul lor propriu şi rareori capătă şi un sens figurat, dar atunci ele produc un

vag ecou liric într-o proză total antilirică, ca în construcţia:apa se scurgea la vale cântând . Fluxul epic nu este stingherit de nimic. Porterul, descrierea, aluzia, anecdota, analiza, completările,

oricât de minuţioase, nu opresc în nici un fel mişcarea narativă, care singură comunică o impresie covârşitoare deviaţă.

7. ConcluziiUniversul moromeţian şi problematica satului românesc situează romanul Moromeţii între cărţile

fundamentale ale literaturii române dintotdeauna.

CAMIL PETRESCU(1894 - 1957)

Prin cele două romaneUl tima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930) şiPatul lui Procust(1933), Camil Petrescu reuşeşte să atingă cota cea mai înaltă a succesului literar atât în faţa publicului, cât şi acriticii, în aşa fel încât în deceniul al patrulea el ajunge să fie considerat unul dintre întemeietorii romanuluimodern, alături de Liviu Rebreanu şi Hortensia Papadat-Bengescu.

Formula modernă, ambiţios novatoare, a romanelor sale a fost definită în sfera de influenţă a prozei franceze:Stendhal, Proust, Gide.Date biografice

Camil Petrescu s-a născut în anul 1894 la Bucureşti. A urmat cursurile ColegiuluiSf. Sava şi aleLiceuluiGheorghe Lazăr , apoi Facultatea de Filosofie şi Litere. Debutează în revistaFacla . Ia parte în moddirect la primul război mondial.

După o vreme este profesor şi gazetar la Timişoara. Este redactor la Revista Fundaţiilor Regale. Director al Teatrului Naţional din Bucureşti. Membru al Academiei Române.

Debutul editorial se petrece în 1923 cu volumulVersuri. Ideea. Ciclul morţii . Este poetul angoasei, stărilorspirituale ale omului aflat în faţa morţii. Camil Petrescu scrie 7 poeme în maniera lui Barbu de tip: mallarmean,sincopate, ermetice. El abordează probleme de conştiinţă şi cunoaştere a lumii.

Opera literară Poet: Versur i. I deea. Ciclul morţii., Trascedeentalia .



Nuvelist: Turnul de fildeş.Romancier: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Patul lui Procust, Un om între

oameni .Dramaturg: Jocul ielelor, Act veneţian, Suflete tari, Danton, Mitică Popescu, Bălcescu, Caragiale în

vremea lu i .

Camil Petrescu romancier

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Romanul lui se structurează pe o pasiune sau pe o idee şi este unul de observaţie a vieţii interioare, de analiză psihologică, iar creatorul descrie realitatea în măsura în care a cunoscut-o printr-o experienţă directă.Ultimanoapte de dragoste, întâia noapte de război şi Patul lui Procust sunt opere în care se analizează: sentimentuliubirii, gelozia, mândria rănită, orgoliul umilit, neputinţa de înţelegere între soţi, în care sunt abordate realităţilesociale: problema războiului, mecanismul presei, maşinaţiile politice.

Geneza romanului trebuie căutată în preocuparea autorului de a scrie despre război. În romanulUl tima noapte de dragoste, întâia noapte de r ăzboi naraţiunea este realizată la persoana întâi, ca

o confesiune a eroului, dar îl recunoaştem pe autor şi în vorbirea altor personaje.Compoziţia Aşa cum arată şi titlul, cuprinde două părţi:a) prima parte este relatarea iubirii dintre Ştefan Gheorghidiu şi soţia sa, Ela; b) partea a doua este jurnalul eroului aflat pe frontul primului război mondial. În ceea ce priveşte structura interioară a romanului se poate vorbi despre descrierea monografică a unei iubiri, în

toate fazele ei. Sentimentul este minat de o luciditate niciodată părăsită, care disecă faptele, înmulţind infidelitateafemeii. Acest plan,subiectiv , este prezent în ambele părţi ale romanului.

Al doilea plan,obiectiv , este fundalul pe care se desfăşoară o lume, un întreg univers în care se consumăexperienţe. Romanul începe şi se sfârşeşte, de fapt, cu aceeaşi stare de incertitudine: Eram însurat de doi ani cuo colegă de la universitate şi bănuiam că mă înşală. La sfârşit, în ciuda aşa-ziselor certitudini întărite descrisoarea anonimă, eroul se îndoieşte:Şi totuşi îmi trece prin minte, ca un nour de întrebare … Dar dacă nu eadevărat că mă înşală? Dacă din nou am acceptat o serie greşită de asociaţii? Ceea ce intervine în plus esteindiferenţa, oboseala. Eroul a trecut prin experienţa războiului; viaţa nu trebuie irosită în frământări mărunte: Dar nu, sunt obosit şi mi-e indiferent chiardacă e nevinovată.

Partea I Marcată de incertitudinea asupra fidelităţii Elei, amplificată prin meditaţie şi reflecţie.

S-a făcut apropierea de eroii lui Stendhal; şi acesta îşi înzestra personajele cu energie, virilitate, loialitate. Laambii scriitor i eroii sfârşesc totuşi ca învinşi. Pasiunea face din eroii lui Camil Petrescu, energii uriaşe,orgolioase, impresionante prin capacitatea de trăire a ideilor.

În Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război , eroii se cunosc din anii de studenţie şi sentimentul senaşte din admiraţie, duioşie şi mai puţin, cum mărturiseşte însuşi Gheorghidiu, din orgoliu: Începusem totuşi să fiu măgulit de admiraţia pe care o avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaş iubit de unadintre cele mai frumoase studente, şi cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri.

Ştefan Gheorghidiu este student în filosofie, cu preocupări teoretice, un tip orgolios, dar animat de oexemplară generozitate. Se căsătoreşte cu Ela, cea mai frumoasă dintre colegele sale, în care crede a fi identificatidealul femeii iubite.

Dragostea lui nu cunoaşte margini, având puterea marilor pasiuni, specifice, de altfel, mai tuturor eroilor luiCamil Petrescu (ca de exemplu Gelu Ruscanu dinJocul i elelor , Pietro Gralla din Act veneţian).

Curând, Gheorghidiu, în ciuda atitudinii sale ostile faţă de tot ceea ce înseamnă chiverniseală şi afaceri,devine principalul moştenitor al unui unchi bogat şi zgârcit. Tinerii soţi încep o viaţă mondenă, cu excursii şi petreceriîn compania celor mai anoste şi stupide exemplare burgheze.

Dovedind sărăcie sufletească, Ela se antrenează în aventuri frivole, spre nefericirea lui Gheorghidiu, careaspiră către odragoste absolută. Situaţia rămâne incertă până la izbucnirea războiului, când noul complex deîmprejurări dezvăluie definitiv adevărata faţă a lucrurilor. Sublocotenentul de rezervă Gheorghidiu se convingecă soţia sa îl înşală cu un vulgar seducător de profesie din anturajul monden, pe care îl frecventau cu asiduitate.Dragostea devine un produs al spiritului şi aici nu a reuşit să se ridice Ela, cum nu a făcut-o nici una dintreeroinele pieselor sale de teatru.

O femeie deosebită rămâne Doamna T., dinPatul lu i Procust . La ea împlinirea dragostei presupune ocomuniune intelectuală, iubirea este un prilej de înălţare, aşa cum o dorea şi Ştefan Gheorghidiu.

Eroul lui Camil Petrescu este născut din: frământări, scepticism, tensiune intelectuală, etică umană. El caută,ca toţi eroii lui Camil Petrescu, certitudini; pentru că ei trăiesc, o singură dată, un mare sentiment.



Simţeam că femeia aceasta era a mea în exemplar unic; aşa ca eul meu, ca mama mea, că ne întâlnisem dela începutul lumii, peste toate devenirile, amândoi, şi vrem să pierim la fel amândoi…

Partea a II-aFrământarea şi nesiguranţa continuă. Înconjurat de flăcările războiului, Gheorghidiu trăieşte interior aceeaşi

îndoială chinuitoare: Dar m-a iubit ? Fără a-şi pierde individualitatea, drama lui Gheorghidiu se contopeşte acumcu drama generală a ostaşilor seceraţi de gloanţe sau pulverizaţi sub înspăimântătoarele baraje de artilerie. Prin

patima sa sfâşietoare, Gheorghidiu aminteşte de celebrul erou al tragediei shakespeariene Othello.Gheorghidiu este gelos din orgoliu, suferă, ca şi Luceafărul eminescian, pentru că femeia iubită nu seidentifică cu idealul său de iubire. Ura lui Gheorghidiu nu se îndreaptă împotriva femeii corupte de societatea burgheză, a prozaismului şi a vulgarităţii.

Moştenireagenerează conflictul cu o seamă de personaje: mai întâi cu familia. La masa de la unchiul Tache,îi va înfrunta pe bătrânul avar şi pe Nae Gheorghidiu, într -o scenă şi un decor balzaciene, prin descriereainteriorului casei din strada Dionisie,casă veche, mare cât o cazarmă.

Unchiul Tache este şi el un personaj balzacian: ursuz, avar, bătrân. Locuia într -o singură cameră, care-iservea de sufragerie, birou, dormitor.

Un alt personaj balzacian esteVasilescu- Lumânărarul , milionarul analfabet.Personaj balzacian este şiNae Gheorghidiu , îmbogăţit prin zestre, ahtiat de a face cât mai multă avere, un

Stănică Raţiu. Legat prin relaţii de familie cu o asemenea lume respingătoare, Ştefan Gheorghidiu găseşte în sine puterea de

a o respinge şi de a o condamna, în timp ce soţia sa, fiinţă lipsită de personalitate, alunecă în unda neagră aviciului şi trivialităţii. Împrejurările moştenirii i-o dezvăluie pentru prima dată pe Ela într -o altă lumină.Intervenţia energică a acesteia pentru a obţine o cât mai mare parte din avere i-o relevă vulgară.

Problema războiului apare în prima parte a cărţii, prin cuvintele proprietarului, avocatuluilătrător şidemagog , nenea Tache. Problema războiului este dezbătută în tren, la Cameră, în ziarele vremii. Discuţia dintren, ca şi cele de la Cameră, reînvie spiritul lui Caragiale, atât prin personaje, cât şi prin atmosferă.

Până la Camil Petrescu mai evocaseră războiul şi Duiliu Zamfirescu, Mihail Sadoveanu, Cezar Petrescu.Camil Petrescu, prin război, va diagnostica societatea contemporană lui. Războiul apare, în romanul său, aşacuml-a trăit din perspectiva combatantului (ca în romanul lui Stendhal, Mănăstirea din Parma), fără scene eroice.

George Călinescu spunea că viziunea este personală şi face din romanul lui Camil Petrescutot ce s-a scrismai subtil, mai frumos despre război.

Războiul este cumplit, scriitorul surprinde vizual şi auditiv fenomene şi fapte extinse cosmic. Capitolul Ne-aacoperit pământul lui Dumnezeu… se structurează pe trei momente:

a) discuţia dintre ofiţeri, înainte de luptă, încheiată anticipativ de Gheorghidiu; b) cel de-al doilea moment surprinde vizual şi auditiv retragerea armatei din faţa inamicului. Sunt descriseexploziile şi învălmăşeala. Imaginea groazei atinge punctul culminant în clipa în care, înghesuiţi într -o vatră, submal, sunt astupaţi de pământ. Unul dintre soldaţi exclamă: Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu…

c) o altă secvenţă prezintă imaginea unui om care merge încă după ce i se retezase capul.Comparaţiile şi metaforele contribuie la crearea atmosferei. ConcluziiSimetria celor două părţi ale romanului este desăvârşită atât prin echilibru şi compoziţie, cât şi prin faptul că

ele suntcele două mari experienţe legate de „ultima noapte …“ şi „prima noapte…“. Partea a doua rezolvă pecea dintâi din perspectiva unei experienţe totale, tragedia colectivă. Tot ce în prima parte era minciună, falsitate,trăiri deşarte este privit dintr -o altă perspectivă în prtea a doua. Aici meditaţia devine gravă pentru că viaţa şimoartea sunt puse faţă în faţă.

Gheorghidiu pleacă la război din pură onoare şi sete de cunoaştere. Gelozia îi prilejuieşte lui Camil Petrescu magistrale capitole de analiză psihologică, în care, cu o rarăluciditate şi stăpânire de sine, sunt cercetate amănunţit reacţiile cele mai dureroase pe care le poate produce acest

sentiment. E atâta fineţe, atâta bogăţie de nuanţe, încât putem spune că autorulUltimei nopţi de dragoste … rămâne cel mai de seamă analist al prozei româneşti. Camil Petrescu ne-a dat în romanulUl tima noapte dedragoste, întâia noapte de război o operă de mare valoare, ce stă cu cinste în tezaurul clasic al prozei româneşti.

GEORGE CĂLINESCU(1899 - 1965)

Personalitate complexă a literaturii române, George Călinescu vine în literatura română din literaturauniversală având convingerea că unui critic şi istoric literar îi este necesară cunoaşterea în adâncime măcar aunei literaturi străine. Imaginea personalităţii lui George Călinescu este aceea a unui creator de un imens potenţial, cu o strălucitoare şi inegalabilă combustie intelectuală, artist din familia spirituală a lui Dimitrie



Cantemir şi B. P. Hasdeu. S-a afirmat concomitent fiind: critic şi istoric literar, eseist şi estetician, prozator şi poet, dramaturg şi publicist îmbogăţind patrimoniul creativităţii naţionale cu opere fundamentale.

Conştient de propria-i valoare, George Călinescu afirma: Nu voi pieri de tot, prin ce am scris şi am cântat Îmi va rămâne chipul sculptat într -un bazalt…

Date biografice

Ca şi în cazul lui Camil Petrescu, destinul i-a hotărât lui George Călinescu o naştere obscură. A văzutlumina zilei la Spitalul Filantropia din Bucureşti în ziua de 19 iunie 1899, ca fiu natural al Mariei Marin Vişan,de 25 de ani, originară din Zăvideni Vâlcea, femeie de serviciu în casa impiegatului C.F.R. ConstantinCălinescu. Criticul nu a vorbit niciodată de părinţii săi. Tatăl i-a rămas întotdeauna necunoscut. Copilul a fostadoptat şi a primit numele de Călinescu abia la 17 martie 1907 la Iaşi.

Copilăria şi-o petrece la Botoşani şi la Iaşi. Învaţă la LiceulGheorghe Lazăr din Bucureşti, ultima clasăo termină la Liceul Internat din Iaşi şi susţine bacalaureatul la LiceulM ihai Viteazul din Bucureşti. Se înscrie laFacultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, secţia de filologie modernă şi filosofie. Are ca profesori pe: N.Iorga, V. Pârvan, M. Dragomirescu, Ov. Densusianu. Trimite versuri şi maxime la revista Sburătorul şifrecventează cenaclul condus de Eugen Lovinescu, determinându-l pe acesta să exclame: Domnul Călinescu estemintea cea mai ascuţită a generaţiei de astăzi. Am credinţa că mă va continua în critica literară.

OperaScrierile călinesciene sunt sinteze în care s-au topit observaţia atentă, riguroasă, mergând mereu spre

esenţă, şi imaginaţia rafinată, remarcile savuroase trădând implicarea afectivă a autorului.Poezie: Lauda lucruri lor; Poezii .Dramaturgie: Şun sau Calea neturburată - mit mongol; Ludvic al

XI X-lea; Teatru .Proză: Cartea nunţii, Enigma Otiliei, Bietul Ioani de, Scri nul negru .Publicistică:Croni ca mizantropulu i, Cronica optimistulu i, Ulysse . Critică şi istorie literară: Viaţa lui Mihai Eminescu, Opera lui Mihai Eminescu, Viaţa lui Ion

Creangă, Istoria literaturii române de la origini până în prezent(1941), Istoria literaturii româneCompendiu (1945), N. Filimon, Gr. M. Alexandrescu, Ion Creangă (Viaţa şi opera), V. Alecsandri .

Studii de literatură universală: Principiu de estetică, Sensul clasicismului, Estetica basmului, Scriitori străini .

George Călinescu romancier

Enigma Otiliei

Romanele sale, începând cuCartea nunţii şi continuând cuEnigma Otili ei , au dezvăluit un romancier de o profundă originalitate.Bietul Ioanide şi Scrinul negru constituie însă o culme a talentului său, putere de creaţiea personajelor, pătrundere în resorturile lor intime, intuiţii geniale, iată numai câteva din caracteristicilecreatorului acestor cărţi, unice în literatura românească.

Romanul debutează balzacian, prin situarea acţiunii în timp şi spaţiu. Adolescentul Felix Sima, alt Jim Marinescu, absolvent al Liceului Internat din Iaşi, orfan, vine în Bucureşti,

la unchiul său, Costache Giurgiuveanu, pentru a urma Facultatea de Medicină. Venirea lui Felix în strada Antim,în casa lui Costache Giurgiuveanu, prilejuieşte autorului o minuţioasă descriere a locuinţei şi prezentarea, pe oscenă aglomerată, a protagoniştilor (bătrânul avar,clanul Tulea, Pascalopol, Otilia), în secvenţe de portrete

miniaturale, dezvoltate pe parcurs. Procedeul este caracteristic romanelor lui Călinescu (ceaiul de la Saferian, înBietul I oande ; convoiul mortuar, înScrinul negru ). Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele zece, un tânăr de vreo optsprezece ani,

îmbrăcat în uniformă de licean, intra în strada Antim, venind dinspre strada Sfinţii Apostoli cu un soi de valizăîn mână, nu prea mare, dar desigur foarte grea, fiindcă obosit, o trecea des dintr -o mână într -alta. Strada era pustie şi întunecată, în ciuda verii, în urma unor ploi generale, răcoroase şi foşnitoare ca o pădure. Într -adevăr,toate curţile, şi mai ales ograda bisericii, erau pline de copaci bătrâni, ca de altfel îndeobşte curţile marelui satce era atunci capitala […]

1. Apariţia şi compoziţia romanului RomanulEnigma Otili ei , apărut în două volume în anul 1938, este construit prin însumarea unor studii

caracterologice cuprinzând două planuri:a) ca destinul tânărului care înainte de a-şi face o carieră parcurge criza erotică. Felixeste martor şi actor

(cartea este şi un bildungsroman );

b) ca istorie a unei moşteniri fixând tipuri psihologice introduse într -un cadru social Otilia, Pascalopol,Costache, Stănică Raţiu, Aglae, a căror prezenţă este importantă în ponderea epicului.



Pascalopol , introdus şi el în scenă prin aceeaşi conştiinţămartor care este Felix, dirijat de la un personaj la altul, este prezentat astfel: Era un om ca de vreo cinzeci de ani, oarecum voluminos, totuşi evitândimpresia de exces, cărnos la faţă şi rumen ca un negustor, însă elegant prin fineţea pielii şi tăietura englezeascăa mustăţii cărunte… Om de lume, Pascalopol este pentru Otiliaun bărbat şic şi singur, săracul . Este un moşiercare-şi îngăduie lux şi rafinament spiritual. Neîmplinit matrimonial, îl satisface apropierea de Otilia, erijându-seşi el într -unul dintre părinţii tinerei. E îndrăgostitul matur, dezamăgit şi trist pentru că nu trăieşte decât o iluzie.

El mai este caracterizat de Otilia: Este un om delicat, care poate fi de folos unor orfani. Acesta este portretuleroului la începutul cărţii, şi aşa va rămâne de-a lungul ei, până la sfârşitul romanului, când îl reîntâlneşte peFelix bătrân, uscat la faţă, dar tot elegant. La întrebarea lui FelixŞi … de ce v-aţi despărţit?, Pascalopolrăspunde: pentru nimic. Eram prea bătrân, vedeam că se plictiseşte, era o chestiune de umanitate s-o las să- şi petreacă liberă anii cei mai frumoşi. S -a căsătorit bine şi-mi scrie uneori. Pe dumneata te-a iubit foarte mult şimi-a spus chiar că, dacă ar şti că suferi, nu s-ar da înapoi de a mă înşela cu dumneata. Mi-a spus aceasta … darn-a făcut -o. A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă.

Felix şi Otilia, caractere în formare, apar în romanîn calitate de victime şi termeni angelici decomparaţie (George Călinescu). Orfani, ei au nevoie de afecţiune paternă. Felix vrea să devină un intelectualsuperior; el deschide seria personalităţilor de excepţie din opera lui Călinescu (arhitectul Ioanide). O iubeştesincer şi cu pasiune pe Otilia, a căreienigmă nu reuşeşte să o pătrundă. Spirit raţional, nu se pierde cu firea cândOtilia pleacă după Pascalopol. El îşi urmează drumul pe care şi l-a propus, acela de a deveni un nume cunoscutîn lumea medicinei.

Otilia. Imaginea ei se constituie cu fiecare intrare în scenă mereu alta, totdeauna cuceritoare pentruFelix, delicioasă, fragilă, candidă, neajutorată, dornică de lux, cerând ocrotire, aşa cum apare pentru Pascalopol,dezmăţată pentru Aglae, fetiţa moşului pentru tutorele ei. Cucereşte prin comportamentul ei dezinvolt: aleargă,se urcă pe stogurile de fân în Bărăgan, la moşia lui Pascalopol. Totul e firesc în manifestările tinerei: îmbrăţişări,sărut, familiaritate, dezordinea chiar din camera ei sunt în spiritul vârstei. Cu sufletul e alături de Felix, în carevede unluceafăr , la care însă nu poate ajunge, pentru că nu-şi poate depăşi condiţia. De aceea, spirit practic şiconvinsă că pentru o femeie adevărată viaţa nu ţine decât câţiva ani, îl preferă pe Pascalopol lui Felix. Devenităactriţă la Buenos Aires, Otilia este eliberată în cele din urmă de Pascalopol. Poza pe care o priveşte Felix laîndemnul lui Pascalopol îi dezvăluie odoamnă picantă, gen actriţă întreţinută …, pe care însă el nu o mairecunoaşte. Femeia era frumoasă, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era fata nebunatică. Un aer de platitudine feminină stingea totul. Avusese dreptate fata: noi nu trăim decât cinci- şase ani.

Stănică Raţiu. Avocat fără procese, el îşi exercită debitul verbal în familie, pe tema favorită, paternitatea, căsătoria. Obiectivul urmărit banul. Este la fel de cumplit ca şi Aglae, care-şi lasă bărbatul sămoară într -un ospiciu. Stănică Raţiu îl va ucide pe moş Costache cu acelaşi sânge rece smulgându-i banii bătrânului şi provocându-i un atac de apoplexie. Ţine teorii despre societate, familie, profesiuni şi poezie,aleargă de la o casă la alta, cu ştiri, informează şi se informează, trage sfori cu indiscreţie şi cu tupeurevoltător ; perseverent în atingerea scopului urmărit parvenitismul personajulse autocaracterizează: He, he ,he, Stănică e profund, degeaba încercaţi dumneavoastră să-l luaţi peste picior . Impostor,are geniu, e volubil,grosolan, trivial şi demagog, labil, trece cu uşurinţă de la o stare la alta. E declamator cu Otilia, adoptă manieredistinse cu Aglae, pe Aurica o ia în braţe şi o sărută viguros, se înduioşează de situaţia lui Simion. Îmbogăţit,aşa cum şi-a dorit, intrând în posesia banilor bătrânului avar, o părăseşte pe Olimpia pentru că nu-i dăruiseuncopil viabil şi se căsătoreşte cu Georgeta. Personaj memorabil, Stănică Raţiu se înrudeşte cu: Dinu Păturică, NaeCaţavencu, Tănase Scatiu.

Familia Tulea este adunată în jurul mesei. Membrii ei sunt pungaşii care îl pândesc pe moş Costache,ca să-l fure sau să-l moştenească până n-a murit . Adunarea familiei în casa lui moş Costache este surprinsă îndouă momente: mâncând cu poftă sau jucând cărţi.

Simion Tulea soţul Aglaei mecanic, devine senil, apatic, chinuit de melancolii, evoluează treptat sprenebunie, stare manifestată prin îndelungi muţenii, sau, dimpotrivă, prin agitaţie; se crede Iisus Hristos, coase lagherghef.

Aglae. Dintr-un dialog între Felix şi Weismann, studentul la medicină, află: Aşa o femeie rea ca mătuşadumitale, să nu te superi, n-am văzut… Este baba absolută, fără cusur în rău, pot să jur. Bărbatul ei înnebunea şi fără infecţie. Şi ea este o întruchipare a dorinţei de îmbogăţire. Scopul: căpătuirea copiilor ei. Mărginită,odioasă şi meschină, înveninată împotriva Otiliei, desconsiderând orice preocupare intelectuală, zgârcită şirapace, caracterul ei nu poate fi contracarat decât de un personaj ca Stănică Raţiu.

Titi , tânăr nătâng, neputincios, redus mintal, acuză, prin ereditate, aceleaşi stări de apatie ca şi tatăl său.Se tulbură erotic, devine irascibil în prezenţa femeilor, se leagănă ore în şir, ascultă muzică militară în Cişmigiu,copiază ilustrate.

Aurica este fata bătrână în căutare permanentă de partener pentru o eventuală căsătorie. Se plimbă peCalea Victoriei şi face plăcintă cu vişine pentru a-i atrage pe închipuiţii pretendenţi (Felix, Pascalopol,Weismann).



Analiza sentimentului iubirii face din romanul lui G. Călinescu un roman stendhalian. Otilia are spiritualitatemodernă, sentimente şi atitudini contradictorii, care fac din ea o fiinţă enigmatică. Este o adolescentă care, prinindeciziile ei, îl tulbură atât pe Pascalopol, moşierul bogat şi dezamăgit, cât şi pe Felix, încă pur şi desăvârşit,atât de desăvârşit, încât scriitorul a creat mai mult o idee de personaj decât un personaj propriu-zis.

ConcluziiAcţiunea romanului este proiectată pe un fundal general clasic, împletind elementele romantice şi moderne;

scriitorul, înregistrând totul cu ochiul rece al realistului, conturează imaginea artistică a vieţii societăţii burghezeîntr-oanume perioadă social-istorică, bine determinată în spaţiu şi timp.

ROMANA clasa a X a

Documents

Transcript of ROMANA clasa a X a