Clasa a X-a

Clasa a X-aISTORIE MODERNĂ ŞI CONTEMPORANĂ

Tematica

1. Revoluţia Glorioasă2. Epoca Luminilor3. Constituirea SUA4. Revoluţia franceză

5. Franţa în epoca napoleoniană6. Relaţiile internaţionale în prima

jumătate a secolului al XIX-lea7. Ţările Române şi problema orientală

8. Anul 1848 în Europa9. Revoluţia industrială

10. State naţionale şi multinaţionale în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

11. Relaţiile internaţionale în a doua jumătate a secolului a XIX-lea

12. Lumea la cumpăna secolelor XIX – XX13. Primul război mondial

14. Tratatele de pace şi relaţiile internaţionale interbelice15. Lumea în perioada interbelică

16. Regimuri politice în perioada interbelică17. Al Doilea Război Mondial. Holocaustul

18. Relaţiile internaţionale postbelice19. Regimuri politice postbelice

20. Lumea postbelică21. România şi integrarea euro-atlantică

22. Religia în perioada contemporană23. Societatea la începutul mileniului III

1. REVOLUŢIA GLORIOASĂ

a) Cauzele revoluţiei engleze conflictul dintre monarhie şi Parlament ; tendinţele absolutiste, vizibile în timpul dinastiei Tudorilor, s-au accentuat

o dată cu urcarea pe tron a Stuarţilor (1603); conflictul dintre biserica anglicană, sprijinită de monarhie, şi puritani . La sfârşitul secolului al XVI-lea, în

Anglia s-a dezvoltat o mişcare îndreptată împotriva bisericii anglicane cunoscută sub numele de puritanism. Adepţii săi urmăreau înlăturarea rămăşiţelor catolice şi introducerea în forma sa exactă a calvinismului. În general, puritani erau burghezii şi noua nobilime.

În anul 1603, după moartea reginei Elisabeta, pe tronul Angliei vine nepotul său, Iacob I, rege al Scoţiei. Acest eveniment reprezintă nu numai o schimbare de dinastie, ci şi o schimbare de concepţie. Iacob I (1603-1625) este unul dintre teoreticienii monarhiei de drept divin. În concepţia lui Iacob I, puterea regală provine de la Dumnezeu iar regele este reprezentantul Domnului pe pământ. Regele nu este obligat să respecte legile ţării deoarece acestea fuseseră elaborate de oameni, nu de Dumnezeu. Pentru faptele sale, regele nu răspunde decât în faţa lui Dumnezeu iar supuşii trebuie să se supună necondiţionat regelui. Dinastia Stuart este ostilă Parlamentului. În viziunea lui Iacob I, puterea Parlamentului vine de la rege, deci rolul Parlamentului este de a asculta ordinele regelui. Regii din dinastia Stuart apelează din ce în ce mai puţin la Parlament. Prin urmare, puterea regelui Iacob I (1603-1625) tinde să devină din ce în ce mai absolutistă. Dar dezvoltarea socio-economică a capitalismului nu se poate realiza în condiţiile unei guvernări absolutiste, pentru aceasta este necesară în primul rând libertatea economică. Treptat, împotriva regelui englez se formează o opoziţie în fruntea căreia se află burghezia şi noua nobilime. Această opoziţie se manifestă pe două planuri: politic şi religios.

b) Începuturile revoluţiei engleze În 1628, Parlamentul a redactat documentat „Petiţia dreptului”, în care erau stabilite limiele puterii regale:

orice impozit, împrumut, taxe nu puteau fi percepute fără acordul Parlamentului; arestarea, condamnarea sau confiscarea averii unei persoane trebuiau aplicate doar în conformitate cu legile ţării şi în

baza unei sentinţe judecătoreşti; legile marţiale nu trebuiau să fie aplicate în timp de pace asupra persoanelor civile;

1

Totuşi, regele Carol I nu respectă prevederile din „Petiţia Dreptului”. Drept urmare, în anul 1629, Camera Comunelor a adoptat o moţiune prin care regele era declarat duşman al regatului şi trădător al libertăţilor engleze. Peste câteva zile, regele Carol I, a dizolvat Parlamentul. A început astfel perioada „Guvernarea fără Parlament” (1629-1640), perioadă care reprezintă apogeul tendinţelor absolutiste ale monarhiei engleze. În 1629, regele Carol I a dizolvat Parlamentul. Guvernarea fără Parlament (1629–1640) a reprezentat apogeul tendinţelor absolutiste ale monarhiei.

Conflictul Angliei cu Scoţia necesita noi sume de bani. În 1637, în Scoţia a izbucnit o răscoală îndreptată împotriva tendinţelor regelui englez de ştirbire a autonomiei Scoţiei. În 1639, conflictul dintre Scoţia şi Carol I a devenit armat. Slab echipată şi indisciplinată, armata engleză a fost repede învinsă. Prin pacea din anul 1640, Carol I recunoaşte Scoţiei drepturile politice. Dar, pentru regele Carol I, aceste concesii recunoscute Scoţiei nu sunt decât o manevră tactică, pregătindu-se să le elimine prin forţă. Pentru a înfrânge Scoţia, regele Carol I are nevoie de bani; dar încercările de a face un împrumut, fie pe piaţa internă, fie pe piaţa externă, au eşuat. În aceste condiţii, regele Carol I a fost nevoit să convoace din nou Parlamentul. Carol I a convocat Parlamentul pe care l-a dizolvat după 3 săptămâni („Parlamentul cel Scurt”). Nevoia de bani l-a determinat pe regele Iacob I să convoace Parlamentul cel Lung (1640–1653). Se pot deosebi două etape în desfăşurarea revoluţiei engleze:

faza parlamentară (1640-1642); faza armată (1642-1649);

c) Faza parlamentară (1640-1642) Deşi dizolvarea Parlamentului cel Scurt produsese o puternică nemulţumire, regele nu a renunţat la măsurile arbitrare,

ba mai mult le-a accentuat. Dar, înfrângerile suferite în faţa scoţienilor şi dificultăţile financiare l-au determinat pe rege să adopte o atitudine mai puţin fermă. În toamna anului 1640, a fost convocat Parlamentul cel Lung (1640-1653). Încă de la început, acesta a reînceput lupta împotriva absolutismului.

La începutul anului 1642, regele Carol I a încercat să dea o lovitură decisivă opoziţiei parlamentare, prin arestarea a cinci dintre fruntaşii săi. Camera Comunelor a refuzat să-i predea pe cei cinci parlamentari, beneficiind şi de sprijinul populaţiei londoneze. Regele Carol I a încercat să şteargă acest eşec printr-o acţiune militară. La 10 ianuarie 1642, regele Carol I a părăsit Londra, stabilindu-şi capitala la York. Astfel, era deschisă calea spre războiul civil.

d) Războiul civil (1642–1649) Tabere opozante: tabara parlamentară (noua nobilime, burghezie, orăşeni, ţărani) şi tabăra regală (cler, vechea nobilime, armată). Oliver Cromwell a organizat armata parlamentară (Armata Noului Model). Trupele regale au fost învinse de armata parlamentară în luptele de la: Marston Moor (1644) şi Naseby (1645). Regele Carol I a fost prins, judecat şi condamnat la moarte şi executat (1649). Este primul rege decapitat de o revoluţie.

d) Republica (1649–1653) În 1649, Anglia a fost proclamată republică; a fost o perioadă în care s-au consolidat poziţiile burgheziei şi a noii

nobilimi. În această perioadă, Oliver Cromwell a cucerit Irlanda şi Scoţia. În plan economic, au fost adoptate „Actele de navigaţie”, care au transformat Anglia în principala putere maritimă a lumii:

actul de navigaţie din 1650 interzicea navelor străine să desfăşoare activităţi comerciale în coloniile engleze; actul din 1651 a stabilit că toate mărfurile aveau să pătrundă în Anglia pe nave britanice.

e) Protectoratul (1653–1660)

În 1653, Oliver Cromwell s-a proclamat Lord Protector. În anul 1653, a fost adoptat documentul „Instrumentul de guvernare” potrivit căruia puterea era împărţită între

lordul-Protector, Parlament şi Consiliul de Stat. Parlamentul era format dintr-o singură cameră, compusă din 400 de deputaţi englezi, 30 irlandezi şi 30 scoţieni. În realitate, puterea era concentrată în mâinile Lordului-Protector. Acesta din urmă era comandantul suprem al armatei şi flotei Angliei, Scoţiei şi Irlandei, controla justiţia, supraveghea strângerea impozitelor, conducea politica externă etc. Astfel, Oliver Cromwell dispunea de prerogative care le depăşeau pe acelea ale unot suverani de pe continent.

Protectoratul era o dictatură militară, fapt care a favorizat un puternic curent monarhic. O parte a societăţii engleze l-a tolerat pe Cromwell pentru unele succese obţinute în politica externă.

f) Restauraţia (1660–1688) În 1660, familia Stuart a revenit la conducerea Angliei. Restauraţia cuprinde domniile regilor: Carol al II-lea

(1660 – 1685) şi Iacob al II –lea (1685 – 1688). Aceştia au încercat să impună din nou monarhia absolută şi să restaureze catolicismul ca religie oficială.

g) „Revoluţia glorioasă” (1688)

În anul 1688, Wilhelm de Orania, regele Olandei şi ginerele lui Iacob al II-lea, aflat în război cu Franţa îşi dă seama că nu poate rezista în condiţiile în care Anglia continua să susţină Franţa lui Ludovic al XIV-lea. Din acest motiv, a acceptat oferta englezilor de a ocupa tronul Angliei. Iacob al II-lea a intenţionat să reziste, dar, lipsit de aproape orice sprijin, a fost nevoit să fugă în Franţa. Ca urmare, tronul Angliei a fost declarat vacant. Tronul a revenit Mariei, fiica lui Iacob al II-lea şi soţului acesteia, Wilhelm de Orania (1689). Noii regi au acceptat documentul „Declaraţia drepturilor” (1689).

2

Acest eveniment este cunoscut sub numele de „revoluţia glorioasă”, deoarece schimbarea s-a făcut fără vărsare de sânge şi fără mari mişcări populare.

h) „Declaraţia drepturilor” (1689) Noul rege a acceptat documentul „Declaraţia drepturilor” (1689) care prevedea:

atribuţiile monarhiei erau considerabil restrânse în favoarea Parlamentului; drepturilor şi libertăţile cetăţeneşti erau garantate; Regele trebuia să aibă acordul Parlamentul pentru stabilirea impozitelor sau pentru mobilizarea armatei. Regele nu putea suspenda legile.

i) Modelul britanic Anglia a fost prima ţară care a avut un regim parlamentar – constituţional. În Anglia nu există o constituţie

propriu-zisă, ci mai multe legi care, împreună joacă rolul acesteia: Magna Charta Libertatum (1215), Petiţia dreptului (1628), Habeas Corpus Act (1679), Declaraţia Drepturilor (1689). Modelul britanic avea la bază următorele principii: separarea puterilor în stat, sistemul bipartid, garantarea libertăţilor cetăţeneşti;

Separarea puterilor în stat. puterea executivă era deţinută de rege şi Cabinet; puterea legislativă de Parlament care a devenit treptat cea mai importantă putere în stat. Nici o măsură

nu putea fi adoptată fără acordul Parlamentului. Parlamentul era bicameral: Camera Lorzilor (membrii erau numiţi de rege) şi Camera Comunelor (eligibilă);

principiul care stă la baza modelului politic britanic: „regele domneşte dar nu guvernează”; Sistemul bipartid. Cele două partide formate în Anglia erau:

tory care era format din reprezentanţii marii nobilimi, fiind adepţii monarhiei autoritare (mai târziu vor forma Partidul Conservator);

whig care era alcătuit din protestanţi şi antiabsolutişti, susţinători ai supremaţiei Parlamentului (mai târziu va forma Partidul Liberal).

2. SECOLUL LUMINILOR (SECOLUL XVIII)

a) Ce este Iluminsimul? Iluminismul este un curent literar, filosofic, politic şi ideologic care a apărut în Franţa în secolul al XVIII–lea.

Iluminismul reprezenta modul de gândire al burgheziei, clasă socială activă, aflată în curs de afirmare. Denumirea de Iluminism a fost explicată prin aceea că reprezentanţii acestui curent dovedeau încredere în

raţiunea umană şi în capacitatea ei de a lumina lumea prin ştiinţă şi cultură. Principalul factor care a dus la apariţia IluminismuluI a fost progresul ştiinţei realizat începând cu secolul

al XVI-lea. Descoperirile ştiinţifice au dus la ideea unui Univers care poate înţeles cu ajutorul raţiunii. Revoluţia engleză şi-a manifestat importanţa în perioada în care a urmat; gândirea politică engleză, născută în

mare parte din revoluţie, apoi modelul politic britanic au oferit surse de inspiraţie şi modele pentru gândirea politică a burgheziei europene.

b) Difuzarea ideilor iluministe Din Franţa, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, ideile iluministe s-au răspândit în

întreaga Europă şi în America de Nord. Ideile iluministe s-au răspândit prin presă, broşuri, saloane de lectură, cărţi, societăţi ştiinţifice, literare şi artistice.

Această răspândire a fost favorizată de faptul că intelectualii europeni şi cei bogaţi foloseau limba franceză.

c) Trăsăturile Iluminismului caracter raţional; caracter antibisericesc (se critica atitudinea clerului catolic şi atotputernicia Bisericii Catolice, se dorea slăbirea

influenţei Bisericii Catolice în societate); caracter antiabsolutist;

d) Principii şi valori ale IluminismuluiPe plan religios, iluminiştii susţineau următoarele idei:

deismul; libertatea conştiinţei şi toleranţă religioasă; iluminiştii susţineau că religia este o problemă a

conştiinţei unui om. În ceea ce priveşte viaţa intelectuală, iluminiştii susţineau următoarele principii şi valori:

Interpretarea raţională a realităţii; „Luminarea” oamenilor prin ştiinţă şi cultură;

În ceea ce priveşte viaţa privată, iluminiştii susţineau următoarele principii şi valori: încrederea în om; datoria omului este de a fi fericit pe pământ;

3

Pe plan politic, Iluminiştii propuneau un nou model al puterii caracterizat prin următoarele principii politice: Aplicarea principiului separarea puterilor în stat (Montesquieu); respectarea drepturilor naturale ale omului (viaţa, libertatea, egalitatea, proprietatea); contractul social (Rousseau); suveranitatea poporului (Rousseau); în ceea ce priveşte formele de guvernare, iluminiştii optau fie pentru monarhie constituţională

(precum Montesquieu), fie pentru republică (Rousseau); conducătorii au datoria de a împinge societatea spre progres prin reforme economice,

legislative, socieale etc. (absolutismul/despotismul luminat); e) Reprezentanţi ai Iluminismului Voltaire („Scrieri filosofice”); Chiar dacă a criticat dur abuzurile regilor iar idealul său era monarhia constituţională, Voltaire a fost un susţinător al despotimului luminat deoarece nu prea credea în capacitatea poporului de la participa la conducerea statului. Jacques Rousseau („Discurs asupra inegalităţii între oameni”, „Contractul social” – „Omul s-a născut liber dar peste tot este în lanţuri”). Lucrarea care l-a făcut celebru în teoria ştiinţelor politice este „Contractul social”. Montesquieu („Despre spiritul legilor” – separarea puterilor, „Scrisori persane”). În lucrarea „Despre spiritul legilor”, Montesquieu a teoretizat principiul separării în stat; filosoful francez pornea de la modelul politic oferit de Anglia unde exista o monarhie constituţional-parlamentară în care puterile regelui erau limitate. După părerea lui Montesquieu, cele trei ramuri ale puterii politice (executivă, legislativă, judecătorească) trebuie să fie independente una de cealaltă. Denis Diderot – a condus activitatea de redacţie pentru „Enciclopedia”, cea mai importantă operă comună a iluminiştilor. Enciclopediştii au contribuit mult la dezvoltarea gândirii.

f) Absolutismul luminat Unii monarhi au încercat, în spiritul ideilor iluministe, să aplice o serie de reforme economice, sociale, legislative,

juridice, religioase. În general, introducerea „de sus în jos” a reformelor a fost determinată de preocuparea de a elimina decalajul de dezvoltare faţă de unele state din Occident. Dar, practic, reformele iluministe nu au avut rezultate consistente pe termen lung. Asemenea reforme au fost aplicate în Prusia, Austria, Rusia, Spania, Portugalia, Ţările Române.

Reformele „despoţilor luminaţi” au vizat : modernizarea legislaţiei prin elaborarea unor coduri de legi; îmbunătăţirea situaţiei ţăranilor; dezvoltarea şi modernizarea învăţământului; încurajarea dezvoltării economiei prin reducerea taxelor în investiţii făcute de stat; reducerea privilegiilor şi a bogăţiilor bisericii oficiale şi garantarea toleranţei religioase; protejarea artelor şi culturii;

Despoţi luminaţi: Frederic al II-lea cel Mare (Prusia), Ecaterina a II-a (Rusia), Iosif al II-lea (Austria); Politica de reformare a lui Iosif al II-lea este cunoscută sub numele de iosefinism. De reformele sale s-au

bucurat şi românii din Transilvania. Multe dintre măsurile sale au vizat abolirea şerbiei. Iniţial a abolit şerbia pe domeniile regale şi spera ca modelul său să fie urmat şi de nobili. Dar nu s-a întâmplat aşa. Dimpotrivă, rezistenţa nobilimii faţă de abolirea şerbiei a fost foarte puternică şi în unele regiuni s-a ajuns la răscoale foarte violente, cea mai importantă fiind răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan din Transilvania (1784). Era imposibil ca abolirea şerbiei pe pământurile nobililor să se facă fără declanşarea nemulţumirii nobililor, mai ales că Iosif al II-lea a refuzat să le acorde compensaţii financiare.

Prin urmare, această politică de reforme nu a dat rezultate pe termen lung, deoarece iniţiativele monarhilor luminaţi au avut de înfruntat rezistenţa Bisericii Catolice şi a nobililor, deşi aceste reforme aveau rolul de a menţine o societate în care nobilimea era privilegiată.

g) Iluminismul în Ţările Române Iluminismul românesc este reprezentat de cărturarii Şcolii Ardelene care şi-au consacrat cea mai mare parte a

activităţii studiului istoriei pentru a dovedi originea latină şi continuitatea românilor. Principalii reprezentanţi ai Şcolii Ardelene sunt: Samuil Micu; Petru Maior;

Gheorghe Şincai; Ion Budai-Deleanu;

Ideile acestor autori au stat la temelia unui document foarte important pentru lupta de emancipare a românilor din Transilvania aflată sub dominaţia Austriei. Documentul se numeşte „Supplex Libellus Valachorum” şi a fost elaborat în anul 1791, fiind primul program politic al românilor din Transilvania. Bazându-se pe drepturile istorice ale românilor (latinitatea sau romanitatea, continuitatea, vechimea românilor), românii cereau:

- renunţarea la denumirea jignitoare de „toleraţi” pentru români;- egalitatea religioasă să fie acordată românilor;- românii să fie acceptaţi printre „naţiunile ţării”;- numirile în funcţiile publice şi alegerea reprezentanţilor în Dietă să se

facă ţinând cont de proporţia numerică a românilor;

4

- utilizarea toponimiei româneşti, alături de cea maghiară şi germană; Domnii fanarioţi, influenţaţi de ideile iluministe, au introdus o serie de reforme: Constantin Mavrocordat,

Alexandru Ipsilanti. Prin reformele adoptate, aceşti domni fanarioţi s-au încadrat în curentul absolutismului luminat. Principalele reforme adoptate de Constantin Mavrocordat, domn în Ţara Românească şi Moldova în mai multe rânduri au fost:

reforma administrativă prin care funcţionarii statului au început să primească salariu; reforma fiscală prin care au fost desfiinţate numeroasele dări şi s-a introdus o singură dare, pe cap

de locuitor, percepută în 4 rate anuale; reforma socială prin care a desfiinţat şerbia în Ţara Românească (1746) şi în Moldova (1749).

Deşi liberi ca persoană, ţăranii au rămas dependenţi de boieri din punct de vedere economic. Ţăranii au devenit clăcaşi, fiind obligaţi să presteze boierului 12 zile de clacă pe an în Ţara Românească şi 24 de zile în Moldova. A fost cea mai importantă reformă adoptată de C. Mavrocordat.

h) Importanţa Iluminismului şi a abolutismului luminat Iluminismul a impus un nou mod de gândire, care a stat la baza organizării societăţii moderne; Iluminismul a determinat adoptarea unor reforme în diferite ţări europene; Ideile iluministe au dat un impuls revoluţiilor americană şi franceză.

3. CONSTITUIREA S.U.A.

a) Coloniile engleze din America de Nord Între anii 1607 – 1733, englezii au înfiinţat 13 colonii pe coasta de est a Americii de Nord (prima colonie a fost

Virginia); populaţia era majoritar engleză şi de religie protestantă. Prima navă care a transportat colonişti englezi în America se numeşte Mayflower. Scopurile principale urmărite de colonişti erau: un trai mai bun şi libertatea religioasă. Existau diferenţe între colonii în ceea ce priveşte economia:

Coloniile din sud (Virginia, Carolina de Nord, Carolina de Sud, Georgia) aveau o economie predominant agrară şi erau legate de Anglia prin interese comerciale); aici existau mari plantaţii lucrate de sclavii negri;

Coloniile din centru şi din nord (New York, New Jersey, Pennsylvania, Rhode Island) se bazau pe industrie şi erau considerate de Anglia o concurenţă primejdioasă.

Din punct de vedere politic, coloniile se aflau sub conducerea guvernatorilor numiţi de rege. Din punct de vedere cultural, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, au început să se răspândească ideile

iluministe. Un rol important în pregătirea spirituală a conflictului l-au jucat Benjamin Franklin şi Thomas Jefferson. B. Franklin a fost primul reprezentant al Iluminismului american. Foarte importantă a fost activitatea sa de răspândire a culturii, el înfiinţând prima bibliotecă publică din SUA şi Universitatea Pennsylvania.

b) Cauzele revoluţiei nereprezentarea în Parlamentul britanic; concurenţă între producătorii locali şi cei de peste ocean; monopolurile comerciale ale Angliei (restricţii privind exporturile americane sau dezvoltarea ramurilor industriale ce

ar fi putut concura economia engleză); taxe impuse fără acordul coloniştilor care nu erau reprezentanţi în Parlamentul de la Londra; abuzurile administraţiei şi armatei engleze;

c) Declanşarea conflictului dintre colonişti şi metropolă Într-o primă fază, conflictul dintre metropolă şi colonii a avut o dimensiune economică, constând în concurenţa pe

plan comercial. Apoi, dominantă a devenit dimensiunea politică exprimată prin lupta coloniştilor pentru a avea reprezentanţi în Parlamentul de la Londra. În această perioadă, principalele forme de protest ale coloniştilor au fost:

boicotarea produselor engleze; protestul unor personalităţi (Benjamin Franklin, Thomas Jefferson); protestul unor asociaţii de voluntari („Fiii libertăţii”, „Fiicele libertăţii”);

Anglia a impus coloniştilor o serie de măsuri care au stârnit nemulţumirea coloniştilor. În anul 1767, Anglia a introdus noi taxe vamale la mărfurile de larg consum, ceea ce a dus la creşterea preţurilor. La iniţiativa oraşului Boston, s-a decis să se înfiinţeze ateliere unde să se producă articole care erau importate din Anglia; treptat, această boicotare a produselor engleze a fost adoptată şi de alte oraşe din Noua Anglie. Acest lucru a avut urmări negative asupra industriei şi comerţului englez şi, prin urmare, Anglia a anulat taxele vamale impuse, cu excepţia taxei de ceai.

În anul 1773, Parlamentul de la Londra a impus americanilor să cumpere ceai numai de la Compania Indiilor Orientale şi să plătească o mică taxă directă asupra vânzărilor de ceai în America. Această decizie a determinat prima revoltă directă împotriva Angliei; este vorba despre aşa-numita „Partida de ceai” din portul Boston (decembrie 1773) când ceaiul de pe trei vase englezeşti a fost aruncat în mare de către colonişti deghizaţi în indieni.

Drept urmare, în anul 1774, Parlamentul de la Londra a adoptat o serie de măsuri pe care americanii le-au numit „legile represive” sau „legile inadmisibile”. Printre altele, portul Boston era închis până ce Compania Indiilor Orientale primea despăgubiri.

În anul 1774, reprezentanţii celor 13 colonii s-au adunat într-un Congres Continental (desfăşurat la Philadelphia). Cu prilejul acestui congres continental, s-a format primul guvern central al americanilor care va coordona activitatea

5

acestora. S-a decis boicotarea produselor englezeşti şi se respingea autoritatea Parlamentului de la Londra unde coloniştii nu aveau reprezentanţi, dar se lăsa liberă calea negocierilor.

În august 1775, regele George III a declarat coloniile americane în stare de rebeliune şi a ordonat represiunea armată. În anul 1775, au avut loc primele confruntări armate între englezi şi americani.

d) Declaraţia de independenţă (4 iulie 1776) În anul 1775, a fost organizat al doilea Congres continental. Acesta a încercat să ajungă la o înţelegere cu englezii,

dar acestea au fost refuzate de regele George al III-lea. În aceste împrejurări, Congresul l-a numit pe George Washington comandantul suprem al armatei americane şi a desemnat un comitet de cinci persoane, în frunte cu Thomas Jefferson, pentru a pregăti Declaraţia de Independenţă. „Declaraţia de Independenţă” a fost adoptată la 4 iulie 1776. „Declaraţia de independenţă” afirma următoarele principii:

egalitatea între state şi între oameni; dreptul de rezistenţă la opresiune; contractul social; dreptul oamenilor la viaţă, libertate şi la căutarea fericirii;

e) Războiul de independenţă (1775 – 1783)

La început, armata engleză era superioară, atât numeric, cât şi organizatoric, fiind sprijinită şi de trupe de mercenari germani. Din acest motiv, într-o primă fază, armata americană a suferit înfrângeri importante. Coloniştii au beneficiat şi de ajutor extern (Franţa, Spania, Olanda), în acest sens, esenţial fiind efortul diplomatic al lui Benjamin Franklin, ambasadorul american la Paris.

Victoria americanilor a fost consacrată în urma a două mari bătălii: Saratoga (1777) şi Yorktown (1781). În anul 1783 s-a încheiat tratatul de pace de la Versailles prin care Anglia a recunoscut independenţa coloniilor

americane. Tratatul de la Versailles confirma apariţia pe harta lumii a unui nou stat, a unei noi naţiuni, anume naţiunea nord-americană vorbitoare de limbă engleză.

f) Constituţia SUA ( 1787 ) Anii 1783-1878 au fost denumiţi „perioada critică”; din punct de vedere politic, s-au manifestat două tendinţe:

federaliştii conduşi de G. Washington (adepţii conducerii centralizate); republicanii conduşi de Th. Jefferson (adepţii autonomiilor provinciale);

Constituţia adoptată în anul 1787 consacra formarea SUA ca republică federală compusă din 13 state (astăzi numărul lor este de 50, cărora li se adaugă Distrctul Federal Columbia, unde se află capitala federală, Washington). A fost prima constituţie modernă scrisă. Instituţiile statului au fost organizate potrivit principiului separării puterilor:

puterea executivă : federal: preşedinte ales; local: guvernator ales; Preşedintele aste ales pe 4 ani, la fel ca şi vicepreşedintele; Preşedintele este şeful statului, al

guvernului, comandant suprem al armatei. Primul preşedinte a fost G. Washington (1789-1797). puterea legislativă :

federal: legi comune adoptate de Congres; local: legi proprii; Congresul este bicameral, fiind format din Senat şi Camera Reprezentanţilor. Senatul este

format din câte doi reprezentanţi ai fiecărui stat. Camera Deputaţilor este formată din deputaţi aleşi din fiecare stat, numărul lor fiind direct proporţional cu numărul locuitorilor;

puterea judecătorească : federal: Curtea Supremă de Justiţie; membrii acestei instituţii sunt aleşi pe viaţă şi

îl pot suspenda pe Preşedintele ţării pentru acte neconstituţionale. local: instituţii proprii;

Votul era cenzitar iar sclavia nu a fost abolită. Constituţia este în vigoare şi astăzi; în 1791 i s-au mai adăugat 10 amendamente privid libertatea presei, a cuvântului, conştiinţei, separarea Bisericii de stat.

4. REVOLUŢIA FRANCEZĂ

a) Cauzele crizei Vechiului Regim Prin vechiul Regim se înţelege sistemul socio-politic existent în Franţa până la 1789. Analiza societăţii Vechiului Regim este necesară pentru a înţelege cum s-a ajuns la revoluţie. Principalele cauze ale crizei Vechiului Regim sunt:

menţinerea monarhiei absolutiste; organizarea social-politică rigidă şi menţinerea privilegiilor pentru primele două stări; criza financiară; criza economică;

Organizarea social-politică rigidă şi menţinerea privilegiilor pentru primele două stări. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, societatea franceză continua să fie împărţită pe stări, după modelul feudal: starea I (clerul), starea a II-a (nobilimea), starea a III-a (burghezia, micii negustori şi meşteşugari, liberi-profesionişti precum avocaţi,

6

medici, ţărani, clerul de jos). Membrii stării I ocupau cele mai importante funcţii în stat şi erau scutiţi de impozite. Pe lângă faptul că nu plăteau impozite, clerul mai beneficia şi de alte privilegii, precum perceperea dijmei (dijma era o parte din recolta fiecărui an, plătit bisericii de către deţinătorii de pământ). Nobilii se bucurau de privilegii importante: erau beneficiarii obligaţiilor datorate de ţărani şi aveau scutiri de impozite (până în anul 1695, nobilii nu plătiseră deloc impozite).

Criza financiară Impozitele plătite de francezi erau de două tipuri: directe şi indirecte. Impozitele directe erau:

- la taille (era principalul impozit direct; era un impozit pe pământ plătit de cei care nu erau nobili, deci povara lui cădea asupra ţăranilor);

- capitaţia (impozit pe cap de locuitor);- la vingtieme (5% din toate veniturile);

Impozitele indirecte se aplicau bunurilor cumpărate de oameni (taxa pe sare, taxa pe alimente şi băutură etc) şi puteau fi o povară mai mare decât impozitele directe. Metoda haotică de colectare a impozitelor făcea ca monarhia franceză să nu primească nici pe departe întreaga sumă obţinută din impozite. De multe ori, slujbaşii însărcinaţi cu strângerea impozitelor foloseau banii în scopuri personale. Nu exista o visterie centrală astfel că niciodată nu se ştiau câţi bani sunt de cheltuit pe anul respectiv. Pentru a-şi acoperi cheltuielile, monarhia franceză trebuia să facă împrumuturi. Aceste împrumuturi erau foarte mari în timpul războaielor, când cheltuielile creşteau. Monarhia franceză a avut cheltuieli mari cu ocazia războiului de 7 ani cu Anglia (1756-1763) şi cu ocazia implicării în războiul americanilor pentru independenţă (1778-1748).

b) Adunarea Naţională Constituantă (1789–1792) Nevoia de bani l-a determinat pe regele Ludovic al XVI-lea să convoace, la 5 mai 1789, Adunarea Stărilor Generale

(care nu mai fusese convocată din 1614). În cadrul Adunării, deputaţii stării a III-a au decis să se separe de reprezentanţii clerului şi nobilimii formând Adunarea Naţională Constituantă; principalul scop era elaborarea unei legi fundamentale care să transforme Franţa într-o monarhie constituţională. Intenţiile regelui de a dizolva Adunarea Naţională Constituantă s-au lovit de rezistenţa populaţiei pariziene, care a format o Gardă Naţională şi, la 14 iulie 1789, a atacat şi a distrus închisoarea Bastilia, simbol al absolutismului monarhic francez. Căderea Bastiliei (14 iulie 1789) reprezintă momentul de început al Revoluţiei Franceze.

La 4 august 1789 au fost abolite privilegiile clerului şi nobilimii. La 26 august 1789, Adunarea Naţională Constituantă a adoptat documentul „Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului ” care cupindea 17 prevederi:

oamenii se nasc liberi şi egali în drepturi; scopul oricărei asociaţii politice este apărarea drepturilor naturale şi inalienabile ale omului:

dreptul la libertate, la proprietate, siguranţa persoanei şi rezistenţă la opresiune; suveranitatea naţională (puterea emană de la popor); libertatea constă în a putea face tot ce nu dăunează altuia; legea este expresia voinţei generale; toţi cetăţenii au dreptul să contribuie, direct sau prin

reprezentanţii lor, la alcătuirea legilor; libertatea de opinie şi libertatea religioasă; toţi cetăţenii trebuie să plătească impozit, direct proporţional cu veniturile lor; dreptul la proprietate este sacru şi inviolabil;

Acest document a fost preambulul pentru Constituţia din 1791 care transforma Franţa în monarhie constituţională şi prevedea separarea puterilor în stat. Documentul „Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului” este inspirat din „Declaraţia drepturilor” (1689) şi din „Declaraţia de Independenţă” (1776). Dar, prin prevederile sale, acest document face un pas înainte în enunţarea principiilor caracteristice noii societăţi, faţă de „Declaraţia de Independenţă”.

În 1791, familia regală a încercat să fugă din ţară; regele este suspendat.

Constituţia a fost finalizată în septembrie 1791. Prin această constituţie, Franţa se transforma într-o monarhie constituţională în care puterile regelui erau limitate. La baza constituţiei s-au aflat următoarele principii: separarea puterilor în stat, suveranitatea poporului, domnia legii, responsabilitatea ministerială (deciziile regelui trebuiau contrasemnate de unul dintre miniştri).

„Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului” prevedea la primul punct că oamenii se nasc liberi şi egali în drepturi. Constituţia din 1791 se îndepărta de spiritul Declaraţiei în ceea ce priveşte egalitatea cetăţenilor în drepturi. În funcţie de avere, cetăţenii erau împărţiţi în două categorii:cetăţeni activi care aveau dreptul de a vota şi cetăţeni pasivi care nu aveau dreptul de a vota.

Regele Ludovic al XVI-lea a fost nevoit să accepte Constituţia din septembrie 1791. Dar era decis să o înlăture cu prima ocazie. În 1792, apare şi o ameninţare externă: războiul cu statele europene (Prusia, Austria). Regele intrase în legătură cu monarhii absoluţi care luptau împotriva Franţei, motiv pentru care a fost arestat apoi, în ianuarie 1793, ghilotinat.

c) Convenţia Naţională (1792–1795) La 20 septembrie 1792, Franţa a obţinut victoria de la Valmy împotriva trupelor austriece şi prusace care se

îndreptau spre Paris. A doua zi monarhia a fost înlocuită cu republica condusă de Convenţia Naţională. Convenţia Naţională este împărţită în trei etape:

7

Convenţia girondină (1792-1793): girondinii considerau că Revoluţia şi-a atins scopurile şi trebuie să înceteze şi girondinii erau adepţii unui regim liberal moderat; în timpul Convenţiei girondine s-au înfiinţat organismele revoluţionare: Comitetul Salvării Publice, Comitetul Siguranţei Generale, Tribunalul Revoluţionar. La 21 ianuarie 1793, regele Ludovic al XVI-lea a fost executat.Convenţia iacobină (1793-1794):

lideri ai iacobinilor: Robespierre, Saint Just, Jean Paul Marat, Georges Danton. Iacobinii, conduşi de Robespierre, susţineau lupta împotriva duşmanilor interni şi externi prin orice mijloace; ei au instituit un regim dictatorial, dominat de teroare. Măsuri adoptate de iacobini:

legea suspecţilor; preţuri maximale la produsele de primă necesitate; adoptarea calendarului republican; mobilizarea generală; treptat, războiul de apărare din anii 1792–1793 s-a transformat într-un război de

cucerire. Această politică a terorii şi măsurile dure au dat rezultate. Revoltele interne au fost înăbuşite, iar armata a avut

succese şi a trecut dincolo de graniţele Franţei. Dar, dictatura iacobină s-a prăbuşit ca urmare a luptelor interne. În cadrul Convenţiei s-au diferenţiat trei grupri între care neînţelegerile se accentuau pe măsură ce celelalte primejdii erau îndepărtate. Grupări formate în rândul iacobinilor: gruparea lui Danton („indulgenţii”), gruparea lui Hebert („turbaţii”), gruparea lui Robespierre. Dictatura iacobină a salvat Franţa, dar s-a prăbuţit ca urmare a luptelor interne; Robespierre a fost ghilotinat în anul 1794;

Convenţia thermidoriană (1794-1795): a fost o guvernare moderată. Thermidorienii erau cei care se îmbogăţiseră de pe urma revoluţiei. Erau republicani moderaţi care doreau să păstreze republica fără teroare.Măsuri adoptate:

eliminarea legii suspecţilor şi eliberarea suspecţilor; închiderea tribunalelor revoluţionare şi astfel terorea a luat sfârşit; adoptarea unei noi constituţii: Constituţia anului III (1795).

Constituţia din anul 1795 avea un caracter moderat care accentua separarea puterii în stat şi introducea pentru prima dată în Franţa sistemul bicameral:

o puterea executivă era deţinută de un Directorat format din 5 directori ajutaţi de 6 miniştri.o puterea legislativă era deţinută de două instituţii: Consiliul bătrânilor şi Consiliul celor 500.

Membrii acestor instituţii erau aleşi prin vot universal. o puterea legislativă era deţinută de Tribunalul de Casaţie şi de Înalta Curte de Justiţie.

d) Directoratul (1795–1799)

Pe data de 26 octombrie 1795, Convenţia Naţională a fost înlocuită cu un regim politic denumit Directorat, bazat pe Constituţia anului III (1795). Pe plan intern, perioada Directoratului se caracterizează prin:

- dificultăţi economice;- mişcări sociale, precum Conjuraţia Egalilor (1796) condusă de Gracchus Babeuf.; Babeuf avea idei redicale şi era împotriva Constituţiei din anul 1795 deoarece îi favoriza pe cei bogaţi, el considerând că societatea trebuie să asigure tuturor cetăţenilor „fericirea comună”. Babeuf a fost arestat şi executat.

Pe plan extern, perioada Directoratului a fost dominată de afirmarea lui Napoleon Bonaparte în timpul celor două campanii militare: campania din Italia, împotriva Austriei (1796-1797) şi campania din Egipt, împotriva Angliei (1798-1799).

Campania din Italia, împotriva Austriei (1796-1797) În anul 1796, principalul scop al Franţei era să învingă Austria. Au fost pregătite trei armate (conduse de Jourdan,

Moreau şi Bonaparte). Iniţial, generalul Bonaparte trebuia să joace un rol secundar, iar atacul principal urma să fie dat de armatele generalilor Jourdan şi Moreau. Dar Napoleon a învins Austria.

Campania din Italia a avut semnificaţii importante: marchează începutul legendei despre Napoleon Bonaparte care, la întoarcerea în Paris a fost aclamat ca un erou şi a scos în evidenţă veleităţile politice ale lui Napoleon Bonaparte.

Campania din Egipt, împotriva Angliei (1798-1799) În anul 1798, Anglia era singura ţară care se mai afla în război cu Franţa. Franţa dorea să invadeze Anglia, dar pentru

aceasta trebuia să obţină mai întâi supremaţia pe mare. După ce a eşuat în obţinerea supremaţiei pe mare, Bonaparte s-a decis să lovească Anglia cucerind Egiptul.

În mai 1798, Bonaparte a plecat spre Egipt cu 35 000 de soldaţi. Pe drum a cucerit Malta şi a ajuns în Egipt la 2 iunie. A cucerit Alexandria, i-a învins pe mameluci (corp special de cavalerie din garda personală a sultanilor din Egipt) în Bătălia Piramidelor şi a ocupat Cairo. Dar, a fost învins în lupta navală de la Abukir (sau Bătălia Nilului) de către amiralul englez Horatio Nelson. Înfrângerea Franţei la Abukir a determinat alte ţări să declare Franţei război, formându-se a doua coaliţie împotriva sa. Rusia se implică pentru prima dată în războiul împotriva Franţei. Ţarul era nemulţumit de cucerirea Maltei de către Franţa, el proclamându-se protectorul acestei insule.

Francezii suferă înfrângeri în faţa Austriei şi Rusiei şi se părea că Franţa va fi invadată dar nu s-a întâmplat acest lucru datorită neînţelegerilor dintre aliaţi. Treptat, pentru Franţa, primejdia trece.

Înlăturarea Directoratului

8

La alegerile din 1799, Sieyes a devenit unul dintre cei cinci directori. El dorea să însceneze o lovitură de stat dar pentru asta avea nevoie de ajutorul armatei. Din acest motiv l-a abordat pe Bonaparte care se întorsese din Egipt la 10 noiembrie 1799. Acesta dorea să joace un rol important în viaţa politică şi a fost de acord să participe la lovitura de stat a lui Sieyes. Prin lovitura de stat din noiembrie 1799, Directoratul a fost înlocuit cu Consulatul.

e) Urmările şi importanţa Revoluţiei Franceze Măsurile adoptate de Adunarea Naţională Constituantă între anii 1789-1791 au influenţat foarte mult formarea Franţei

moderne. Decretul din 4 august 1789 şi documentul „Declaraţia drepturilor omului şi cetăţenilor” au contribuit la lichidarea Vechiului Regim şi la reconstruirea societăţii franceze pe baza unor principii noi, precum separarea puterii în stat, suveranitatea poporului, participarea cetăţenilor la viaţa publică. Măsurile adoptate în timpul Revoluţiei Franceze au produs schimbări importante în toate domeniile: puterea centrală, administraţie, finanţe, justiţie, biserică, viaţa economică.

Puterea centrală: adoptarea unei constituţii şi înlocuirea monarhiei absolute cu monarhia constituţională şi apoi instaurarea republicii;

Administraţia: - simplificarea împărţirii administrative a Franţei; Sistemul fiscal: - impunerea egalităţii la plata impozitelor; Justiţia: Simplificarea şi gratuitatea justiţiei şi egalitatea în faţa legii; Biserica: - anularea privilegiilor clerului; Viaţa economică: - eliminarea vămilor interne, fapt care a favorizat crearea pieţei naţionale; Prin urmare, Revoluţia Franceză a schimbat radical societatea şi sistemul politic din Franţa şi a contribuit la

răspândirea în Europa a noilor principii, precum: libertatea individuală, egalitatea în faţa legii, la plata impozitelor şi la ocuparea funcţiilor, participarea cetăţenilor la viaţa publică, suveranitatea poporului, dreptul de rezistenţă la opresiune, separarea puterilor în stat. Aceste principii democratice au fost răspândite în întreaga Europă, nu numai în regiunile unde au ajuns armatele franceze.

Liberalismul şi Naţionalismul din secolul al XIX-lea datorează mult Revoluţiei Franceze. În prima parte a secolului al XIX-lea au izbucnit multe revoluţii şi acest lucru se datorează faptului că francezii au oferit un model pe care alţii au dorit să-l copieze.

5. EPOCA NAPOLEONIANĂ (1799–1815)

a) Consulatul (1799–1804) Prin lovitura de stat din 9 noiembrie 1799, Napoleon Bonaparte a instaurat regimul Consulatului. Franţa era condusă

de trei consuli aleşi pe 10 ani, Bonaparte fiind prim-consul (în 1802, Bonaparte a fost ales consul pe viaţă ). Consulii deţineau puterea executivă. În realitate, puterea era în mâinile Primului Consul; acesta iniţia legi, declara război, încheia pace.

Puterea legislativă era deţinută de următoarele instituţii:Consiliul de Stat, Tribunatul, Corpul Legislativ, Senatul; Consulatul a fost un regim autoritar, consacrat prin Constituţia anului VIII (1799). Încă de la început, Bonaparte a acţionat pentru a-şi subordona instituţiile statului. Măsuri adoptate de Napoleon:

adoptarea Codului Civil (1804) care dădea forma definitivă unora dintre principiile Revoluţiei (libertatea individuală, egalitatea în faţa legii, protejarea proprietăţii individuale etc);

Concordatul cu papa (1801); măsuri economice (în 1800 a fost înfiinţată Banca Franţei); reorganizarea armatei; reorganizarea justiţiei şi a administraţiei;

Codul Civil (1804) Acesta a fost puternic influenţat de principiile dreptului roman deoarece acestea corespundeau concepţiilor lui

Napoleon despre societate şi despre statutul inferior al femeii. Deşi a fost lăudat de mulţi istorici, Codul conţine şi prevederi mai puţin liberale chiar şi pentru vremurile de atunci. Era menţinut dreptul bărbatului de a deţine proprietăţi. Bărbatul avea autoritate absolută asupra soţiei şi familiei sale, putând să trimită la închisoare o soţie adulteră sau un copil neascultător. Divorţul era permis, dar era foarte scump şi foarte greu de obţinut.

Muncitorii erau supuşi unei supravegheri poliţieneşti stricte prin folosirea unui livret, o combinaţie între un permis de muncă şi o carte de muncă, fără de care era imposibil de obţinut o slujbă în mod legal.

Totuşi, Codul din 1804 dădea forma definitivă unor principii ale Revoluţiei Franceze. Codul Civil a fost introdus în ţările ocupate de armatele franceze şi a reprezentat un model pentru majoritatea ţărilor europene, inclusiv pentru România.

În timpul Consulatului, ca rezultat al măsurilor autoritare promovate, Franţa şi-a recăpătat liniştea internă şi a regăsit pacea externă.

Politica externă în timpul Consulatului. Napoleon a obţinut importante succese militare şi diplomatice împotriva coaliţiei antifraceze formată în anul 1799 (Anglia, Rusia, Imperiul Otoman etc), fapt care a contribuit la consolidarea regimului său. Aceste victorii ale lui Napoleon au fost facilitate şi de neînţelegerile dintre adversari. În anul 1801, Franţa a încheiat pacea cu Austria, apoi, în 1802, a semnat tratatul de pace cu Anglia de la Amiens. Anul 1802 este

9

foarte important în istoria epocii napoleoniene deoarece, după 10 ani, pacea revenise în Europa. A fost doar o perioadă de armistiţiu căci războiul a reizbucnit în anul 1803.

b) Franţa imperială (1804–1814; 1815) Ca urmare a victoriilor repurtate împotriva puterilor europene şi a extinderii teritoriale a statului prin cuceriri,

Bonaparte a decis transformarea Republicii în imperiu. La 18 mai 1804, Napoleon Bonaparte s-a proclamat împărat al Franţei sub numele de Napoleon I, fiind încoronat la 2 decembrie 1804.

Pe plan extern, eforturile lui Napoleon au vizat: înfrângerea coaliţiilor formate împotriva sa (Anglia, Prusia, Austria etc.) şi asigurarea Franţei supremaţia continentală. Anglia deţinea supremaţia pe mare, în timp ce pe uscat, armata franceză era de neînvins.

Între anii 1805-1807, Napoleon a luptat împotriva Angliei, Austriei, Rusiei, Prusiei, obţinând cele mai mari succese. Anul 1805:

Napoleon îi învinge pe austrieci în lupta de la Ulm; Flota franceză este învinsă de flota engleză, condusă de amiralul Horatio Nelson, la Capul Trafalgar; Napoleon obţine victoria de la Austerlitz împotriva ruşilor şi austriecilor; aceasta este considerată cea mai

strălucită victorie obţinută de Napoleon. I s-a spus „Bătălia celor trei Împăraţi”. Rusia s-a retras din calea lui Napoleon, iar Austria a încheiat tratatul de pace prin care recunoştea supremaţia Franţei în nordul Italiei.

Anul 1806: După înfrângerea Prusiei în lupta de la Jena (1806), Napoleon a instituit blocada continentală prin care orice comerţ al statelor europene cu Anglia era interzis . Prin această blocadă continentală, Napoleon urmărea: să lovească în interesele comerciale ale Angliei, considerată cel mai important inamic al Franţei şi să protejeze economia franceză.

Anul 1807: Napoleon a pornit în marş spre Polonia pentru a ataca Rusia, inamicul continental rămas în luptă, obţinând victoriile de la Eylau şi Friedland. În 1807, Napoleon şi ţarul Alexandru I au încheiat pacea de la Tilsit. În schimbul păcii, ţarul Alexandru I a acceptat să adere la blocada continentală. Tratatul de la Tilsit a reprezentat momentul de apogeu al puterii lui Napoleon, când nimeni din Europa nu-i contesta supremaţia.

Imperiul francez cuprindea: Franţa în graniţele sale naturale (Rin, Alpi, Pirinei); teritorii anexate (teritorii italiene, Olanda, statul papal ); state satelit (Elveţia, teritorii germane, Marele Ducat al Varşoviei); state aliate (Polonia).

c) Declinul imperiului napoleonian

Eşecuri: campania din Spania (1808–1814); campania din Rusia (1812); bătălia de la Leipzig („Bătălia Naţiunilor” ) – 1813;

Campania din Rusia. În ciuda păcii de la Tilsit, existau multe motive de tensiune între Franţa şi Rusia. Dar motivul pentru care Napoleon porneşte împotriva Rusiei a fost ieşirea acesteia din blocada continentală. În iunie 1812, fără nici o declaraţie de război, Napoleon, în fruntea unei armate de 600 000 de soldaţi, a trecut râul Niemen. Strategia lui Napoleon era de-al atrage pe inamic să dea lupta decisivă încă de la început. Dar de data aceasta, nu a reuşit acest lucru. Ruşii se retrăgeau din calea lui Napoleon, iar acesta a pătruns tot mai mult în interiorul Rusiei. Napoleon începe să se confrunte cu dificultăţi de aprovizionare căci ruşii practicau tactica pământului pârjolit. Pe 7 septembrie 1812 a avut loc lupta de la Borodino, în apropiere de Moscova. Ruşii erau conduşi de Kutuzov. Napoleon a obţinut victoria, dar a pierdut mulţi oameni. Peste o săptămână, Napoleon a intrat în Moscova distrusă de ruşi. Napoleon a stat la Moscova o lună, neţinând seama de avertismentele că va veni vreme rea. La sfârşitul anului 1812, Napoleon a ajuns în Franţa cu 25 000 de soldaţi. Marea Armată pierise din cauza bolilor, a foametei, a frigului. Napoleon nu plecase pregătit în Rusia. El era convins că va învinge Rusia în maxim 9 săptămâni şi armata sa avea haine de vară şi provizii pentru trei săptămâni.

Încurajat de campania din 1812, ţarul Alexandru I a iniţiat formarea unei noi coaliţii împotriva Franţei. Pentru prima dată, cele patru mari puteri, Anglia, Austria, Prusia şi Rusia, erau toate în război cu Franţa. Dar între aliaţi existau şi neînţelegeri. Napoleon a fost învins în lupta de la Leipzig (16-19 octombrie 1813) . Napoleon nu reuşeşte să oprească înaintarea inamicilor şi, la sfârşitul lui martie 1814, aceştia intrau în Paris. În mai 1814, Napoleon a acceptat oferta aliaţilor de a se retrage, cu titlul de împărat, în insula Elba. Pe tronul Franţei a fost readus Ludovic al XVIII-lea. Marile Puteri europene organizează Congresul de la Viena (1814-1815). Imediat au început neînţelegerile între aliaţi. Coaliţia a fost salvată doar de revenirea bruscă a lui Napoleon (martie 1815).

Napoleon a revenit la conducerea Franţei pentru o perioadă de 100 de zile dar a fost înfrânt definitiv în lupta de la Waterloo (15-18 iunie 1815). Lupta de la Waterloo a însemnat sfârşitul epocii napoleoniene. Napoleon a fost exilat pe insula Sfânta Elena unde a murit în anul 1821.

Cauzele declinului Imperiului Francez: taxe împovărătoare pentru susţinerea războaielor;sprijinul tot mai redus acordat împăratului de burghezie;

criza alimentară datorată recoltelor slabe din anul 1811;războiul purtat de iberici;

10

campania din Rusia;

d) Imperiul napoleonian şi popoarele europene Imperiul napoleonian a avut efecte multiple asupra popoarelor care au intrat în componenţa sau sub influenţa sa. Efecte pozitive : impunerea reformelor moderne, răspândirea ideilor Revoluţiei Franceze (egalitate, libertate etc.),

consolidarea sentimentului naţional la popoarele ocupate de armata franceză; acestea s-au ridicat la luptă în numele unui principiu al Revoluţiei Franceze: dreptul popoarelor la libertate.

Efecte negative : impozitele impuse în teritoriile cucerite, sistemul de rechiziţii, obligativitatea de întreţinere a trupelor franceze, obligativitatea stagiului militar, efectele blocadei continentale;

6. RELAŢIILE INTERNAŢIONALE ÎN

PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA

a)Congresul de la Viena (1814–1815) şi Sfânta Alianţă Au participat delegaţii din aproape toate statele europene, însă deciziile cele mai importante au fost luate de Marile

Puteri (Anglia, Austria, Rusia, Prusia). Personalităţi politice care au participat la Congres: Metternich (ministrul de externe al Austriei şi, din anul 1821, cancelar) Alexandru I – ţarul Rusiei, Nesselrode – ministrul de externe al Rusiei, Lordul Castlereagh – reprezentantul Angliei, Talleyrand – ministrul de externe al Franţei.

Principalele scopuri ale Congresului au fost: restaurarea ordinii conservatoare care exista în Europa înainte de izbucnirea Revoluţiei Franceze, prin

restabilirea vechilor regimuri absolutiste; eliminarea, prin stabilirea de noi graniţe, a urmărilor ocupaţiei franceze în Europa; realizarea unui echilibru european;

Între aliaţi au apărut neînţelegeri, mai ales în ceea ce priveşte problemele teritoriale. Unitatea s-a refăcut datorită revenirii lui Napoleon Bonaparte din insula Elba şi instituirii domniei sale de 100 de zile. Revenirea lui Napoleon (martie 1815) a determinat încheierea lucrărilor Congresului şi semnarea Actului final (9 iunie 1815). Napoleon a fost învins definitiv în lupta de la Waterloo (15-18 iunie 1815).

Actul final (9 iunie 1815). Prevederi: teritoriul Franţei a fost readus la graniţele din anul 1792. Franţa trebuia să plătească o despăgubire de război

de 700 milioane franci şi să suporte ocupaţia militară a Aliaţilor timp de 3-5 ani. Pe tronul Franţei a fost readusă dinastia de Bourbon iar noul regim s-a numit Restauraţie.

Numărul statelor germane a fost redus de la 360 la 38 (34 de state şi 4 oraşe libere). Statele germane au fost organizate într-o Confederaţie condusă de o Dietă cu sediul la Frankfurt prezidată de Austria.

Marile Puteri obţineau anumite teritorii. Austria accepta să renunţe la Belgia care forma, împreună cu Olanda, Regatul Ţărilor de Jos, condus de un

rege din dinastia de Orania, regat considerat ca o parte a barierei ridicate împotriva influenţei revoluţionare a Franţei. Din această barieră mai făceau parte Prusia Renană, Confederaţia Germană, Confederaţia Elveţiană (acesteia din urmă i se recunoşteau integritatea teritorială, neutralitatea şi organizarea cantonală).

Principii care au stat la baza noii ordini europene. Marile Puteri reunite la Viena, bazându-se pe forţă şi ignorând drepturile popoarelor mici, au stabilit o nouă hartă a Europei care era în favoarea statelor învingătoare. La baza stabilirii noii ordini europene s-au aflat următoarele principii:

legitimism (o teorie monarhică care considera un principiu fundamental al statului dreptul la tron al dinastiilor conservatoare şi puterea absolută a acestora);

restauraţia (care constă în readucerea pe tron a dinastiilor care fuseseră înlăturate prin revoluţie); conservatorism (aici, un principiu care susţine menţinerea vechilor regimuri absolutiste din Europa);

Importanţa Congresului de la Viena Congresul de la Viena reprezintă o noutate din punct de vedere al securităţii europene prin încercarea de a se

pune bazele unui prim organism politic de securitate. Fără a încheia un tratat, Marile Puteri se angajau să respecte reciproc interesele celorlalţi în zonele lor de influenţă. Acest consens al Angliei, Austriei, Prusiei şi Rusiei este cunoscut în istorie sub numele de „Concertul european”. Acesta avea rolul de a menţine echilibrul de forţe stabilit în 1815 şi de a asigura stabilitatea şi pacea în Europa.

Urmări ale Congresului de la Viena Congresul de la Viena a stabilit o nouă ordine în Europa pentru menţinerea căreia a fost înfiinţată Sfânta Alianţă (26

septembrie 1815). Împăratul catolic al Austriei, regele protestant al Prusiei şi ţarul ortodox al Rusiei se angajau să-şi acorde ajutor reciproc pentru a înăbuşi orice încercare de modificare a ordinii europene stabilite la Viena. Rolul principal în cadrul acestei alianţe l-a avut cancelarul austriac Metternich („Jandarmul Europei”), cel care jucase cel

11

mai important rol în stabilirea „Noii Europe”. Deşi părea puternică, neînţelegerile dintre membrii ei i-au blocat, în cele din urmă, acţiunile.

Impunerea „concertului european” (colaborarea marilor puteri europene pentru rezolvarea problemelor continentului); Deciziile Congresului de la Viena au determinat anumite reacţii din partea societăţilor aflate în evoluţie astfel încât

perioada următoare a fost dominată de lupta ideilor liberale şi naţionale împotriva ordinii stabilite la 1815; A început rivalitatea dintre Austria şi Prusia pentru dominaţie asupra spaţiului german;

b) Concertul european între anii 1815-1848 După 1815, în diplomaţia europeană a fost introdus conceptul de concertul european ca efort al marilor puteri europene de a colabora în vederea menţinerii echilibrului pe continent. După 1820, concertul european al Marilor Puteri se confruntă cu multe încercări violente de contestare a sistemului impus la Viena:

mişcările revoluţionare din Spania, Portugalia, teritoriile italiene şi teritoriile germane din anii 1820-1821; În anul 1823, Franţa a fost trimisă de „Sfânta Alianţă” să reprime mişcarea revoluţionară care izbucnise în Spania în anul 1820 sub conducerea lui Rafael Riego. Această mişcare revoluţionară a favorizat războiul de independenţă a coloniilor sud-americane condus de Simon Bolivar. S.U.A. s-a opus intervenţiei „Sfintei Alianţe” în coloniile spaniole şi portugheze din America de Sud prin elaborarea „Doctrinei Monroe” (1823) prin care se menţiona că S.U.A. nu se amestecă în politica europeană, iar statele europene nu trebuie să-şi extindă sistemele politice în teritoriile aflate în sfera de influenţă a continentului american;

mişcarea revoluţionară condusă de Tudor Vladimirescu (1821); lupta antiotomană a sârbilor a fost condusă de Karagheorghe şi Miloş Obrenovici; în anul 1829, Serbia a

obţinut recunoaşterea autonomiei; războiul grecesc pentru independenţă; independenţa Greciei a fost recunoscută în anul 1830; mişcările liberale şi naţionale din anul 1830 (Franţa, Belgia, Polonia); În 1830, în Franţa s-a desfăşurat

„revoluţia din iulie”, în urma căreia Dinastia Bourbon a fost înlocuită cu dinastia d’Orleans, iar Franţa a devenit o monarhie constituţională. În 1830, Belgia şi-a obţinut independenţa de sub dominaţia Olandei.

mişcările revoluţionare din 1848-1849;

7. ŢĂRILE ROMÂNE ŞI PROBLEMA ORIENTALĂ(SECOLELE XVIII-XIX)

a) Ce este problema orientală ? La sfârşitul secolului al XVII-lea, Imperiul Otoman a intrat în declin (1683–asediul Vienei, este considerat

începutul problemei orientale), fapt care a declanşat aşa– numita problema orientală. Părţile implicate în problema orientală sunt: Imperiul otoman, Rusia, Austria (care doreau anexarea de teritorii otomane), Anglia, Franţa (care doreau menţinerea integrităţii Imperiului otoman), Ţările Române care au devenit teatrul de luptă pentru războaiele desfăşurate între Austria, Rusia şi Imperiul Otoman.

b) Statutul politico-juridic al Ţărilor Române în secolul al XVIII-lea Transilvania se afla sub dominaţia Imperiului Habsburgic (Imperiul Otoman a recunoscut pierderea Transilvaniei în

anul 1699), iar Moldova şi Ţara Românească se aflau sub suzeranitatea otomană din secolele XIV-XV.

c) Secolul al XVIII- lea – secolul fanariot (1711/1716 – 1821) Domniile fanariote sunt considerate momentul de apogeu al dominaţiei otomane asupra Ţării Româneşti şi a

Moldovei. Cauzele instaurării regimului fanariot:

- Turcii urmăreau să-şi consolideze controlul asupra Ţărilor Române în condiţiile instaurării stăpânirii habsburgice în Transilvania şi a apariţiei Rusiei ca factor de putere în sud-estul Europei. - De asemenea, instaurarea regimului fanariot a fost urmarea manifestării tot mai accentuate, sub domniile lui Dimitrie Cantemir şi Constantin Brâncoveanu, a mişcării de emancipare de sub suzeranitatea otomană. Astfel, turcii îşi pierduseră încrederea în domnii români.

Regimul fanariot începe în 1711, în Moldova şi în 1716, în Ţara Românească. Primul domn fanariot, atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească a fost Nicolae Mavrocordat.

Caracteristicile regimului fanariot: limitarea autonomiei şi pierderea iniţiativei în politica externă, precum şi desfiinţarea armatei; domnii erau numiţi de către sultan , din rândul funcţionarilor otomani; în cea mai mare parte, aceştia erau

greci care locuiau în cartierul Fanar. Domnii n-au fost numiţi doar dintre greci, ci şi dintre români, bulgari, albanezi. Într-o primă parte a regimului fanariot, au fost numiţi domni din familii româneşti (Racoviţă, Mavrocordat), apoi din familii greceşti (Caragea, Ipsilanti, Suţu). În realitate, domnii fanarioţi erau simpli funcţionari, fără armată şi fără atribuţii în ceea ce priveşte politica externă. Domnia era cumpărată de cel care oferea cea mai mare sumă de bani. Legăturile directe ale domnului cu alte state erau interzise. În relaţiile cu celelalte state, Ţările Române erau reprezentate de sultan

domnii foarte scurte (în medie 2-3 ani);

12

fiscalitate excesivă; Fiscalitatea excesivă a fost cel mai grav aspect al regimului fanariot, căci domnii fanarioţi au jefuit pur şi simplu Ţările Române. Aflat în criză economică, Imperiul Otoman a sporit foarte mult obligaţiile financiare ale Ţărilor Române. În afară de tribut, Ţările Române trebuiau să mai plătească dregătorilor otomani diverse daruri şi sume de bani, precum mucarerul mic (o sumă de bani plătită anual pentru confirmarea domniei), mucarerul mare (sumă de bani plătită la 3 ani pentru confirmarea domniei), peşcheşuri (daruri pentru sultan şi pentru marele vizir făcute cu diverse ocazii). În plus, domnii trebuiau să strângă de la populaţie banii necesari pentru a-şi plăti creditorii care îi ajutaseră să cumpere domnia.

monopolul otoman asupra comerţului românesc; grecizarea societăţii româneşti reformismul unor domni fanarioţi; pierderi teritoriale;

Consecinţe ale regimului fanariot asupra Ţărilor Române:- accentuarea dominaţiei otomane, fapt care a avut o influenţă negativă asupra instituţiilor ţării, a evoluţiei funcţiilor interne; - un regres economic, politic, demografic şi militar al Ţărilor Române;- orientalizarea culturii şi civilizaţiei; - dominarea politicii interne de conflictul dintre boierii români şi boierii greci;

d) Ţările Române şi războaiele ruso – austro – turce Între Austria, Rusia şi Imperiul Otoman s-au desfăşurat mai multe conflicte care au influenţat statutul politico-juridic al Ţărilor Române, precum:

Războiul dintre Austria şi Imperiul Otoman (1698-1699), încheiat cu pacea de la Karlowitz prin care Imperiul Otoman recunoştea trecerea Transilvaniei sub dominaţia Austriei;

Războiul dintre Rusia şi Imperiul Otoman (1710-1711); Războiul dintre Austria şi Imperiul Otoman (1716-1718), încheiat cu Pacea de la Passarowitz (1718) prin care

Banatul şi Oltenia au trecut sub stăpânirea Austriei; Războiul dintre Rusia, Austria şi Imperiul Otoman (1736-1739), încheiat cu Pacea de la Belgrad (1739) prin care

Oltenia a revenit în graniţele Ţării Româneşti; Războiul dintre Rusia şi Imperiul Otoman (1768-1774), încheiat cu pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774); Războiul dintre Rusia, Austria şi Imperiul Otoman (1787-1791); Războiul dintre Rusia şi Imperiul Otoman (1806-1812), încheiat cu Pacea de la Bucureşti (1812) prin care

teritoriul dintre Prut şi Nistru (Basarabia) a fost cedată Rusiei; Războiul dintre Rusia şi Imperiul Otoman (1828-1829), încheiat cu Pacea de la Adrianopol (1829). Prevederi

referitoare la Ţările Române: domnii erau aleşi pe viaţă de Divan dintre domnii pământeni, restituirea raialelor Turnu, Giurgiu şi Brăila, deplina libertate a comerţului, Rusia şi Turcia se angajau să confirme Regulamentele Organice care urmau să fie elaborate. Prin tratatul de la Adrianopol, s-a limitat dreptul de intervenţie a Imperiului Otoman în treburile interne ale Principatelor Române şi s-a instituit protectoratul rusesc. Acest statut politico-juridic al Ţărilor Române (suzeranitate otomană şi protectorat rusesc) s-a menţinut până la Congresul de pace de la Paris (1856).

Conflictele dintre Rusia, Austria şi Imperiul Otoman au avut urmări importante asupra Ţărilor Române: pierderi umane, distrugeri materiale, pierderi teritoriale, modificări ale statutului politico-juridic al Ţărilor Române. În contextul conflictelor dintre Rusia, Austria şi Imperiul Otoman, boierii români au elaborat memorii pe care le-au înaintat Marilor Puteri; în aceste memorii, boierii români propuneau înlocuirea suzeranităţii otomane cu cea rusească. Astfel, în cadrul „problemei orientale”, după războiul din 1768-1774, s-a deschis „problema românească”.

e) Mişcarea condusă de Tudor Vladmirescu (1821) La începutul anuui 1821, în Europa s-a înregistrat o activizare a spiritului revoluţionar. În contextul crizei Imperiului

Otoman şi a creşterii influenţei Rusiei în Peninsula Balcanică, popoarele aflate sub dominaţia otomană şi-au intensificat lupta pentru eliberare. Au avut loc mişcări revoluţionare în rândul grecilor, sârbilor, românilor.

În anul 1814, la Odessa (Rusia), din iniţiativa unor negustori greci, a fost înfiinţată Eteria, o organizaţie secretă al cărui scop era organizarea luptei pentru eliberarea Greciei de sub dominaţia otomană. Pentru a-şi atinge scopul, Eteria i-a chemat la luptă pe toţi creştinii din Imperiul Otoman. Eteria era condusă de Alexandru Ipsilanti şi avea filiale şi în Ţările Române (Iaşi, Bucureşti, Galaţi), dar cei mai mulţi membri erau greci. În viziunea eteriştilor, Ţările Române urmau să constituie baza pentru acţiunile îndreptate împotriva turcilor.

În ianuarie 1821, Alexandru Suţu, ultimul domn fanariot din Ţara Românească a murit. Până la numirea noului domn, conducerea Ţării Româneşti a fost încredinţată unui Comitet de Oblăduire format din boieri. Boierii din Ţara Românească au decis să organizeze o revoltă prin care să redea ţării vechile privilegii încălcate de regimul fanariot. În fruntea acestei revolte a fost numit Tudor Vladimirescu. Mişcarea revoluţionară condusă de Tudor Vladimirescu s-a desfăşurat în perioada ianuarie-mai 1821.

Alexandru Ispilanti, conducătorul Eteriei, plănuia ca războiul grecilor pentru independenţă să înceapă în Ţările Române. Au avut loc unele tratative între Eteria şi Tudor Vladimirescu. Alianţa dintre Tudor Vladimirescu şi Alexandru Ipsilanti se baza pe ajutorul Rusiei şi a fost dominată de suspiciune.

Revendicările mişcării revoluţionare conduse de Tudor Vladimirescu se regăsesc în documentul „Cererile norodului românesc”; acest document conţine revendicări economice, sociale şi politice: desfiinţarea privilegiilor boierilor; ocuparea funcţiilor pe merit, obligativitatea învăţământului pentru toate categoriile sociale, înfiinţarea unei armate

13

permanente, impunerea unui impozit fix, desfiinţarea vămilor interne, desfiinţarea categoriilor care erau scutite de plata birurilor.

La începutul lui mai 1821, trupele otomane au pătruns în Ţara Românească. Conducătorul Eteriei a ordonat arestarea şi uciderea lui Tudor. Atât pandurii, cât şi eteriştii au fost învinşi de otomani.

Mişcarea revoluţionară a lui Tudor Vladimirescu a avut urmări importante: înlăturarea regimului fanariot şi revenirea la domniile pământene; ocupaţia otomană a Ţărilor Române pentru doi ani; desfăşurarea unei bogate activităţi reformatoare de către boierii români;

f) Perioada regulamentară şi Regulamentele Organice (1831/1832) Între anii 1828-1829 s-a desfăşurat un nou război între Rusia şi Imperiul Otoman, încheiat cu Tratatul de la

Adrianopol (1829) prin care se instituia protectoratul Rusiei asupra Principatelor Române. În timpul ocupaţiei ruseşti (1829-1834) au fost elaborate Regulamentele Organice, primele acte care au jucat rol de constituţie în spaţiul românesc.

În Ţara Românească, Regulamentul Organic a intrat în vigoare în 1831, iar în Moldova în anul 1832. Regulamentele Organice au rămas în vigoare până la adoptarea Convenţiei de la Paris (1858).

Regulamentele Organice cuprindeau o serie de prevederi care au avut un rol pozitiv în societatea românească: era prevăzut principiul separării puterii în stat; Puterea executivă era deţinută de domn (ales pe

viaţă dintre boieri de către o Adunare Obştească); acesta era ajutat de un Sfat administrativ format din 6 miniştri. Puterea legislativă era deţinută de domn şi Adunarea Obştească condusă de Mitropolit. Domnul elabora legile care erau adoptate de Adunarea Obştească. Puterea judecătorească era deţinută de organele de judecată, dintre care Înatul Divan Domnesc reprezenta instanţa supremă. Deciziile sale erau definitive şi această prevedere a pus capăt situaţiei uneori interminabile pe care a permis-o obiceiul pământului conform căruia un reclamant care a pierdut un proces sub un domn putea să-l redeschidă sub următorul.

era eliminată pedeapsa cu moartea şi maltrarea fizică; prevederile privind sistemul fiscal erau importante: unificarea impozitelor într-un singur

impozit pe familie (capitaţia), introducerea listei civile şi a bugetului, desfiinţarea vămilor interne;

erau prevăzute măsuri pentru modernizarea instituţiilor statului: reorganizarea învăţământului, îmbunătăţirea unor servicii publice (starea civilă, serviciul sanitar, pompieri), înfiinţarea arhivelor statului;

De asemenea, Regulamentele Organice cuprindeau şi o serie de prevederi cu rol negativ:o menţinerea scutirii de impozite pentru cler şi boieri;o menţinerea clăcii şi introducerea nartului (norma de muncă pentru o zi). Prin Regulamentele Organice,

numărul de zile de clacă pe an era menţinut la 12 zile dar existenţa nartului a crescut acest număr astfel că, practic, în Ţara Românească se prestau 56 de zile pe an, iar în Moldova 84 de zile.

o O treime din fiecare moşie era considerată proprietatea absolută a boierilor. Celelalte două treimi trebuiau împărţite la ţărani, în funcţie de numărul de vite deţinut.

Regulamentele Organice au grăbit unirea Ţării Româneşti cu Moldova deoarece le-au înzestrat cu instituţii identice şi au acordat locuitorilor cetăţenie comună.

8. ANUL 1848 ÎN EUROPA

a) „Primăvara popoarelor” - aspiraţii naţionale şi liberale Evenimentele de la 1848 din Europa sunt desemnate sub numele de „Primăvara popoarelor” (au izbucnit mişcări revoluţionare în Franţa, statele italiene, statele germane, Imperiul Habsburgic, Ţările Române).Principalele cauze ale acestor mişcări revoluţionare au fost:

naţionale (popoarele luptau pentru independenţă şi unitate ); politice (se urmărea abolirea regimurilor politice absolutiste şi adoptarea constituţiei, respectarea drepturilor şi

libertăţilor cetăţeneşti, drept de vot extins ); sociale (desfiinţarea şerbiei şi împroprietărirea ţăranilor cu sau fără despăgubire, abolirea privilegiilor);

La 12 ianuarie 1848, a avut loc o revoltă populară la Palermo; acesta a fost începutul revoluţiei. Din Italia, revoluţia s-a extins în Franţa, Austria, Germania, în spaţiul românesc.

FRANŢA În Franţa, revoluţia a avut un puternic caracter politic, fiind îndreptată împotriva regimului absolutist al regelui

Ludovic Filip d’Orleans care a fost nevoit să abdice în urma unor puternice manifestaţii de stradă. S-a constituit un guvern provizoriu care a înlocuit monarhia cu republica, a decretat votul universal, libertatea presei

şi întrunirilor şi a proclamat dreptul la muncă, înfiinţând Atelierele Naţionale. Dar alegerile din aprilie 1848 au dat câştig de cauză burgheziei moderate care a decis defiinţarea Atelierelor Naţionale. Desfiinţarea Atelierelor Naţionale care asigurau existenţa a mii de oameni a scos din nou mulţimea în stradă (23-26 iunie 1848). Generalul Cavaignac a reprimat aceste mişcări ale muncitorimii soldate cu 3000 morţi şi 25 000 arestări.

14

În 1852, Napoleon Bonaparte a instaurat al doilea imperiu francez, când s-a încoronat împărat sub numele de Napoleon al III-lea. În perioada 1848–1852, Ludovic Napoleon Bonaparte a fost preşedinte al Franţei (republica a III-a) iar între anii 1852 – 1870, Franţa devine imperiu, sub conducerea lui Napoleon al III-lea. Noua conducere a Franţei a anulat unele libertăţi obţinute după proclamarea Republicii, dar a asigurat modernizarea economică a ţării şi apărarea intereselor clasei mijlocii;

SPAŢIUL GERMAN În spaţiul german, revoluţia a avut atât un caracter liberal, cât şi naţional. Revoluţionarii germani se împărţeau în două

grupări: gruparea naţională care dorea unificarea Germaniei şi gruparea revoluţionară care urmărea reforme liberale imediate. Au izbucnit revoluţii în mai multe state germane dar nu a existat o coordonare a acţiunilor. Cel mai important centru revoluţionar a fost Prusia.

În Prusia, în condiţiile unor demonstraţii, regele Frederic Wilhelm anunţă convocarea unei Adunări Constituante aleasă prin vot universal. Obiectivul unităţii naţionale, dezbătut de Parlamentul de la Frankfurt (1848– 1849) nu a putut fi îndeplinit. Unii deputaţi erau adepţii „Germaniei Mari” care să cuprindă şi Austria cu teritoriile ei negermanice. Ceilalţi deputaţi susţineau „Germania Mică” care nu cuprindea şi Austria. Deputaţii au optat pentru „Germania Mică” şi au oferit tronul noul stat lui Frederic Wilhelm, regele Prusiei. Dar, din cauza opoziţiei Austriei, regele ezită. În cele din urmă, acţiunea Parlamentului de la Frankfurt a eşuat.

SPAŢIUL ITALIAN În teritoriile italiene, se dorea realizarea unităţii naţionale şi înlăturarea regimurilor absolutiste. La Congresul de la

Viena (1815), peninsula italică fusese împărţită în şapte state cu regim absolutist. Nordul Italiei (Veneţia şi Lombardia) se afla sub dominaţia Austriei iar sudul Italiei (Neapole, Sicilia) sub dominaţia Bourbonilor spanioli.

Mişcarea naţională a italienilor („Risorgimento”) a debutat prin acţiunile carbonarilor. S-au remarcat: Giuseppe Mazzini, Giuseppe Garibaldi, Carol Albert, papa Pius al IX-lea. Toţi doreau eliberarea şi unificarea Italiei.

În întreaga Italie au izbucnit mişcări antiabsolutiste şi antiaustriece. Carol Robert, regele Piemontului, a preluat conducerea trupelor italiene împotriva armatelor austriece. Italienii sunt învinşi în lupta de la Custozza (25 iulie 1848). Eşecul Piemontului în lupta de la Custozza a marcat încheierea primei etape a revoluţiei italiene. Au izbucnit noi mişcări revoluţionare şi s-au creat din nou condiţii favoarbile pentru lupta împotriva Austriei. Dar armata Piemontului condusă de Carol Albert a fost din nou învinsă (martie 1849).

Revoluţia a fost înăbuşită în urma intervenţiei trupelor austriece şi franceze.

IMPERIUL HABSBURGIC În Imperiul Habsburgic, stat multinaţional, revoluţionarii au avut obiective politice, sociale şi naţionale. Cancelarul

Metternich se confrunta cu două opoziţii: opoziţia burgheziei austriece care dorea reforme economice, sociale şi naţionale şi opoziţia naţionalităţilor asuprite (cehii din Boemia, românii din Transilvania şi Bucovina, polonezi, sârbi, croaţi, maghiari).

Mişcările revoluţionare au început la 13 martie 1848 la Viena; cancelarul Metternich a demisionat iar împăratul Ferdinand este nevoit să accepte o serie de libertăţi cetăţeneşti şi să fie de acord cu adoptarea unei constituţii. Nemulţumiţi de textul constituţiei, revoluţionarii vor declanşa o nouă revoltă în urma căreia împăratul Ferdinand este nevoit să părăsească Viena iar revoluţia se răspândeşte şi în alte regiuni ale imperiului.

La 15 martie 1848, a izbucnit revoluţia în Ungaria sub conducerea lui Lajos Kossuth. Principala revendicare a maghiarilor este crearea unei Ungarii mari şi independente, fapt care intră în contradicţie cu obiectivele românilor, croaţilor şi slovenilor, incluşi împotriva voinţei lor în acest stat. În 1848, revoluţia este înăbuşită la Viena şi Cehia. În 1849, ca urmare a intervenţiei trupelor ruseşti, a fost înăbuşită şi revoluţia din Ungaria.

Revoluţiile din Imperiul Habsburgic au fost înăbuşite şi din cauza faptului că revoluţionarii din imperiu nu şi-a unificat eforturile iar autorităţile austriece au folosit tactica „divide et impera” (dezbină şi stăpâneşte) prin care croaţii au fost incitaţi împotriva ungurilor iar tensiunile dintre români şi maghiari au fost întreţinute.

b) Revoluţia din Ţările Române Cauzele revoluţiei române:

limitarea autonomiei Moldovei şi Ţării Româneşti prin amestecul Rusiei;

apariţia pericolului anexării Transilvaniei la Ungaria; necesitatea rezolvării problemei agrare; necesitatea adoptării unor reforme radicale în toate

domeniile;Conducători:

Moldova: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Al. I. Cuza;

Ţara Românească: N. Bălcescu, Ion Heliade Rădulescu, fraţii Brătianu;

Transilvania: Avram Iancu, Simion Bărnuţiu. Obiective:

înlăturarea dominaţiei străine; respectarea autonomiei; adoptarea unei constituţii; drepturi şi libertăţi cetăţeneşti; desfiinţarea iobăgiei şi împroprietărirea ţăranilor;

Principalele documente programatice au fost: Petiţia – Proclamaţie de la Iaşi ( 27 martie 1848 ); Petiţia Naţională de la Blaj ( 3 mai 1848 ); Prinţipurile noastre pentru reformarea patriei

( Braşov, 24 mai 1848 ); Proclamaţia de la Islaz ( 9 iunie 1848 ); Dorinţele Partidei Naţionale în Modova ( Cernăuţi , 7

iulie 1848 ).

15

Mişcarea revoluţionară din Moldova (27-29 martie 1848) La 27 martie 1848, la Iaşi, a fost organizată o manifestaţie unde un comitet în frunte cu Vasile Alecsandri a elaborat

documentul “Petiţia Proclamaţie”. Documentul avea un caracter moderat căci la primul punct se proclama “Sfânta păzire a Regulamentului Organic”; aceasta era o prevedere menită să atenueze o posibilă reacţie a Rusiei. Caracterul moderat reiese şi din abordarea problemei agrare, solicitându-se doar grabnica îmbunătăţire a situaţiei ţăranilor, fără să se precizeze ceva despre eliberarea din clăcăşie şi împroprietărirea. Caracterul moderat al documentul se explică atât prin teama de o intervenţie a Rusiei care avertizase că nu va tolera mişcări revoluţionare dar şi prin regimul autoritar al domnului Mihail Sturdza. Revoluţionarii moldoveni au prezentat acest document lui Mihail Sturdza. Acesta nu a acceptat două puncte din program: formarea unei noi Adunări Obşteşti şi înfiinţarea unei gărzi civice. Revoluţionarii au insistat să fie acceptate toate cele 35 de puncte ale documentului iar Mihail Sturdza a ordonat înăbuşirea mişcării revoluţionare. 13 revoluţionari au fost prinşi şi trimişi la Constantinopol. Pe drum, 6 dintre ei au reuşit să evadeze. Revoluţionarii moldoveni au plecat în Transilvania şi Bucovina şi au participat la evenimentele revoluţionare de aici.

Revoluţionarii moldoveni refugiaţi în Transilvania au redactat documentul “Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei” (24 martie 1848, Braşov), cel mai radical document al revoluţiei deoarece predevea unirea Moldovei cu Ţara Românească într-un stat independent şi împroprietărirea ţăranilor fără despăgubire.

Revoluţionarii moldoveni refugiaţi în Bucovina au redactat documentul “Dorinţele Partidei Nationale din Moldova” (7 iulie 1848, Cernăuţi). Acesta avea un caracter mai moderat decât documentul elaborat la Braşov deoarece se prevedea doar unirea Moldovei cu Ţara Românească şi împroprietărirea ţăranilor cu despăgubire.

Revoluţia din Ţara Românească În martie 1848, în Ţara Românească s-a format un comitet revoluţionar din care făceau parte C.A. Rosetti, Nicolae

Bălcescu, Ion Ghica, Ion Heliade Rădulescu. Acest comitet revoluţionar a decis ca revoluţia să înceapă în două locuri deodată pentru a împărţi forţele de represiune şi pentru ca revoluţia să se extindă cât mai repede. Revoluţia trebuia să înceapă la Bucureşti şi Islaz. La 9 iunie 1848 a avut loc o adunare populară la Islaz, o localitate situată la Dunăre. A fost adoptat documentul „Proclamaţia de la Islaz” care prevedea:

înlăturarea protectoratului rusesc; desfiinţarea clăcii; impozit progresiv pe venit; alegerea domnului din orice categorie socială; formarea Adunării din reprezentanţi din toate categoriile sociale; libertatea presei, a cuvântului, a întrunirilor;

La 11 iunie 1848, revoluţia a început şi la Bucureşti. Domnul Gheorghe Bibescu a acceptat documentul „Proclamaţia de la Islaz” şi formarea unui guvern revoluţionar din care făceau parte C.A. Rosetti, Nicolae Bălcescu, Ion Heliade Rădulescu. Frica de o intervenţie străină l-a determinat pe Gheorghe Bibescu să abdice şi să fugă la Braşov. La 14 iunie 1848 s-a format un nou guvern revoluţionar care a condus Ţara Românească până la 28 iulie 1848. Acest guvern a adoptat mai multe măsuri:

formarea unei Gărzi Naţionale sub conducerea lui Ghe. Magheru; formarea Comisiei de Propagandă care trebuia să explice oamenilor „Proclamaţia de la Islaz”; formarea Comisiei Proprietăţii alcătuită din reprezentanţi ai marilor proprietari de pământ şi ai clăcaşilor

care trebuiau să discute despre elaborarea unei legi agrare; desfiinţarea rangurilor boiereşti; desfiinţarea cenzurii ceea ce a dus la apariţia multor ziare; instituirea tricolorului ca drapel naţional; abolirea pedepsei cu moartea; trimiterea de agenţi diplomatici în Turcia, Franţa, Prusia, Austria pentru a solicita sprijin extern şi a evita o

intervenţie militară a Rusiei şi Turciei; Imperiul Otoman a trimis în Ţara Românească pe Soliman Paşa, un om politic relativ moderat care a înlocuit

guvernul revoluţionar cu o locotenenţă domnească din care făceau parte doar liberalii moderaţi (Nicolae Golescu, Ion Heliade Rădulescu, Ch. Tell).

Această soluţie nu a mulţumit Rusia motiv pentru care a fost trimis Fuad Paşa care a intrat cu armata în Bucureşti. În semn de protest, populaţia din Bucureşti a organizat o manifestare şi au ars copii după Regulamentul Organic şi Arhondologie în faţa consulatului rus. La 13 septembrie 1848, trupele otomane au ocupat Bucureştiul. Pe Dealul Spirii, a avut loc o confruntare între turci şi pompierii români conduşi de Pavel Zăgănescu. Peste câteva zile au venit şi trupele ruseşti.

Revoluţia din Transilvania (aprilie 1848-august 1849) La 15 martie 1848 a izbucnit revoluţia maghiară, prin care se urmărea eliberarea Ungariei de sub stăpânirea

Imperiului Habsburgic dar şi anexarea Transilvaniei la Ungaria, revoluţionarii maghiari refuzând recunoaşterea drepturilor naţionale româneşti.

Românii au organizat trei întâlniri la Blaj (aprilie, mai, septembrie 1848). În perioada 3-5 mai 1848, a avut loc Marea Adunare Naţională de la Blaj unde au participat peste 40 000 de oameni şi unde a fost adoptat documentul „Petiţia Naţională” care prevedea:

independenţa naţiunii române din Transilvania;

16

egalitatea în drepturi a bisericii ortodoxe cu celelalte biserici din Transilvania; desfiinţarea iobăgiei fără despăgubire; înfiinţarea de şcoli româneşti în toate satele şi oraşele şi înfiinţarea unei universităţi româneşti; desfiinţarea privilegiilor şi plata impozitelor în funcţie de avere;

Au izbucnit neînţelegeri între românii şi maghiarii din Transilvania. În septembrie 1848, a avut loc o nouă adunare la Blaj unde s-a decis înfiinţarea unei armate româneşti sub conducerea lui Avram Iancu.

Politica duplicitară a Imperiului Habsburgic („divide et impera”) a dat roade. Austria a acceptat anexarea Transilvaniei la Ungaria iar prin Constituţia din martie 1949 recunoştea autonomia Transilvaniei.

În vara anului 1849, Nicolae Bălcescu a mediat o înţelegere între maghiari şi Avram Iancu. La 2 iulie 1849 s-a semnat „Proiectul de pacificare” de la Seghedin prin care se recunoşteau unele drepturi pentru românii din Transilvania. Soarta revoluţiei a fost decisă de învingerea armatei maghiare la Şiria (august 1849) de către trupele ruseşti şi austriece.

În Transilvania după înfrângerea revoluţiei, regimul habsburgic s-a înăsprit iar Moldova şi Ţara Românească s-au aflat sub dublă ocupaţie străină turcă şi rusească.

9. REVOLUŢIA INDUSTRIALĂ

a ) Ce este revoluţia industrială? Revoluţia industrială a reprezentat un proces complex de recere de la rpoducţia manufacturieră la producţia de

fabrică, de la o economie dominată de agricultură şi munca manuală la una dominată de industrie şi maşini. La baza revoluţiei industriale s-au aflat invenţiile şi perfecţionările din secolul al XVII-lea.

Prima revoluţie industrială a fost declanşată de forţa aburului (motorul cu aburi perfecţionat al lui James Watt). După 1880, folosirea unor unor noi surse de energie (electricitatea, gezele naturake, petrolul) au produs alte schimbări

în societate, declanşând a doua etapă a revoluţiei industriale. Aceste surse de energie au condus la numeroase invenţii care au făcut viaţa oamenilor mai uşoară: telefonul, becul, automobilul etc.

b) Declanşarea revoluţiei industriale Revoluţia industrială s-a declanşat la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în primele decenii ale secolului al XIX, mai întâi în

Anglia, care a reuşit să se menţină ca prima putere industrială a lumii până la sfârşitul secolului al XIX-lea ( „atelierul lumii” ). La sfârşitul secolului al XIX-lea, pe plan mondial, Anglia va fi devansată de SUA, iar la nivel european, de Germania. Revoluţia industrială s-a declanşat în Anglia datorită următorilor factori:

descoperirile ştiinţifice realizate de englezi la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în primele decenii ale secolului al XIX-lea;

resurse de materii prime (cărbune şi fier); resurse financiare provenite din comerţ şi exploatarea coloniilor.

Spre jumătatea secolului al XIX-lea, revoluţia industrială s-a impus şi în ţările europene.

c) Urmările revoluţiei industriale creşterea producţiei; o nouă organizare a muncii; creşterea economică; concentrarea producţiei şi apariţia marilor concerne

industriale; mutarea centrului vieţii economice de la sat la oraş;

urbanizarea; accentuarea diferenţelor dintre state; afirmarea unor noi forţe sociale: burghezia şi

muncitorii industriali; dezvoltarea unui nou sistem economic: capitalismul; sporul demografic;

d) Progresele din celelalte ramuri economiceRevoluţia agrară: folosirea maşinilor agricole, folosirea produselor chimice, intensificarea preocupărilor pentru agrotehnică şi apariţia unor lucrări de specialitate.Revoluţia transporturilor: - locomotiva cu aburi, vaporul cu aburi, avionul; - adevărata revoluţie în transporturi este marcată de apariţia căilor ferate şi inventarea locomotivei cu aburi (Anglia este ţara primei căi ferate: Manchester – Liverpool; prima cale ferată din România realiza legătura dintre Bucureşti şi Giurgiu). Mari realizări în transporturile feroviare şi maritime:

Transcontinental ( care traversa SUA de la Atlantic la pacific ); Transiberian ( care lega Moscova de Extremul Orient ); Canalul Suez ( care scurta legătura maritimă cu Orientul ).

Secolul al XIX-lea: „Secolul naţionalităţilor”, „Secolul revoluţiilor”.

17

10. STATE NAŢIONALE ŞI MULTINAŢIONALE ÎN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA

a) Secolul al XIX-lea – secolul naţionalităţilor Naţionalismul este o doctrină care afirmă superioritatea naţiunii; comunităţile umane care prezintă anumite elemente comune trebuie să formeze state independente şi naţionale. Naţiunea este definită prin următoarele elemente:teritoriu comun, limbă comună, piaţă unitară, cultură proprie, conştiinţă comună.

b) Crearea statului naţional român modern Congresul de pace de la Paris (1856)

După înfrângerea revoluţiei de la 1848, principalul obiectiv naţional a devenit unirea Principatelor Române. Revoluţionarii de la 1848 au fost nevoiţi să rămână în exil şi să acţioneze în ţările europene pentru a atrage atenţia opiniei publice externe asupra problemei Principatelor.

Între anii 1853-1856 s-a desfăşurat Războiul Crimeii; în acest război, Rusia a luptat împotriva Turciei, Franţei, Angliei, Sardiniei. Rusia a fost învinsă. S-a organizat Congresul de la Paris unde s-a încheiat tratatul de pace (30 martie 1856) care cuprindea şi prevederi referitoare la Principatele Române:

suzeranitatea otomană a fost menţinută, dar protectoratul rusesc a fost înlocuit cu garanţia colectivă a marilor puteri semnatare ale tratatului de pace;

Rusia ceda Moldovei sudul Basarabiei, unde vor fi organizate trei judeţe (Cahul, Bolgrad, Ismail ); organizarea unor Adunări ad–hoc=adunări speciale, reprezentative şi consultative, convocate la Iaşi şi

Bucureşti în anul 1857 pentru a exprima părerea populaţiei române în legătură cu viitorul Principatelor Române;

Cu acest prilej, problema românească a devenit o problemă europeană. Ministrul de externe al Franţei, contele Walewski, a propus pentru prima dată unirea Principatelor. Marile puteri aveau poziţii diferite în ceea ce privea unirea Principatelor:

puteri unioniste: Franţa, Rusia, Prusia, Sardinia; puteri antioniste: Turcia şi Austria. Iniţial, Anglia a fost în favoarea unirii, apoi şi-a schimbat părerea.

Adunările ad-hoc (1857) Tratatul de pace de la Paris (1856) prevedea organizarea unor Adunări ad-hoc cu rol reprezentativ şi consultativ.

Până la alegerea noilor domni, conducerea Principatelor a fost încredinţată unor caimacami (= locţiitor de domn) care trebuiau să organizeze alegerile pentru formarea Adunărilor ad–hoc. În Moldova, alegerile au fost falsificate de caimacamul Nicolae Vogoride (era omul turcilor). Scandalul alegerilor falsificate a fost aplanat în urma unui compromis între Franţa şi Anglia. Franţa renunţa la ideea unei uniri complete a Principatelor în favoarea unei uniri administrative, care să fie realizată prin crearea unor instituţii similare în fiecare principat. Anglia a fost de acord să-l sfătuiască pe sultan să anuleze alegerile din Moldova şi să organizeze altele noi.

Rezultatul discuţiilor Adunărilor ad-hoc a fost o rezoluţie în 5 puncte în care se cerea: unirea Principatelor într-un stat cu numele România; respectarea autonomiei Principatelor; conducerea statului să revină unui principe străin dintr-o mare dinastie a Europei ai cărei fii să fie crescuţi în

religie ortodoxă; integritatea, inviolabilitatea şi neutralitatea pământului Principatelor; formarea unei Adunări în care să fie reprezentate toate categoriile sociale.

Convenţia de la Paris (1858) Aceste rezoluţii ale Adunărilor Ad-hoc au fost discutate de reprezentanţii marilor puteri în cadrul Conferinţei de la

Paris (1858) unde a fost adoptată Convenţia de la Paris, un document cu rol de lege fundamentală, valabil între anii 1858–1864. Convenţia de la Paris prevedea doar o unire parţială (legislativă) a Principatelor. Noul stat urma să se numească „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei” şi urma să aibă doi domni, două guverne, două parlamente, două capitale, două armate cu un singur conducător care se puteau uni în caz de primejdie. Noul stat urma să aibă două instituţii comune, ambele cu centrul la Focşani:

Comisia Centrală (trebuia să elaboreze legile comune pentru ambele Principate); Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie (tribunalul suprem);

Mica Unire (1859) După elaborarea Convenţiei de la Paris (1858), au fost numiţi câte trei caimacami în fiecare Principat, care au

organizat alegerile pentru Adunările elective care aveau rolul de a-l alege pe domnitor.

18

La 5 ianuarie 1859, Adunarea electivă a Moldovei l-a ales domn pe Al. I. Cuza. La 24 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn şi în Ţara Românească. Astfel marile puteri au fost puse în faţa faptului împlinit.

Domnia lui Al. I. Cuza (1859-1866) Domnia sa poate fi împărţită în trei etape. În prima etapă (1859-1862) Cuza a fost preocupat de realizarea următoarele

probleme: recunoaşterea dublei sale alegeri de către cele 7 mari puteri (1859); desăvârşirea unirii, scop în care au fost luate mai multe măsuri: unificarea armatei, administraţiei,

unificarea cursului monedelor, formarea unui singur guvern şi a unei singure Adunări, stabilirea capitalei la Bucureşti;

recunoaşterea unirii depline a Principatelor de către cele 7 mari puteri, lucru care s-a întâmplat în 1861. Din 1862, Principatele Unite au adoptat oficial numele de România.

La 11 octombrie 1863 Mihail Kogălniceanu a devenit prim–ministru. Prima mare reformă adoptată a fost secularizarea averilor mănăstireşti (1863). Averile mănăstirilor au trecut în posesia statului.

În martie 1864 au început discuţiile pentru reforma agrară. Guvernul a prezentat Adunării Obşeşti un proiect de lege agrară care îi avantaja pe ţărani. Adunarea era formată din mulţi conservatori care nu erau de acord cu legea. Aceştia au dat vot de blam (de neîncredere) guvernului care şi-a dat demisia. Cuza, în loc să accepte demisia guvernului, a dizolvat Adunarea.

Acest eveniment, lovitura de stat din 2 mai 1864, a marcat instaurarea puterii autoritare a domnitorului. A început perioada marilor reforme (1864-1866). La câteva zile după lovitura de stat, a fost adoptat „Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris”, care va fi noua lege fundamentală în anii 1864–1866. Prin acest document puterile domnului erau mult sporite (regim autoritar). Concomitent cu „Statutul Dezvoltător”, tot în mai 1864, a fost adoptată o nouă lege electorală prin care a crescut numărul alegătorilor. Prin această lege, corpul electoral era împărţit în două categorii: alegători direcţi şi alegători primari.

Cuza a înfiinţat două noi organisme politice: Consiliul de Stat care avea rolul de a elabora legile; a doua cameră a Adunării numită Corpul Ponderator (Senat);

Principalele legi adoptate în perioada 1864–1866 au fost:-la 14 august 1864 a fost adoptată legea rurală care oferea posibilitatea ţăranilor clăcaşi să devină proprietari deplini pe loturile supuse posesiunii lor. Suprafaţa de pământ pe care o primeau era stabilită în funcţie de numărul de vite deţinut. Cei care nu au făcut clacă deveneau proprietari doar pe locurile de casă şi de grădină, iar pământul nu putea fi înstrăinat sau ipotecat timp de 30 de ani; astfel, proprietatea ţărănească a ajuns la aproximativ 30 % din suprafaţa arabilă şi păşuni. -legi privind modernizarea sistemului juridic (Codul Civil, Codul Penal, ambele în 1864)-legea instrucţiunii publice (1864) care prevedea obligativitatea şi gratuitatea învăţământului primar;

În anul 1863, împotriva lui Cuza s-a format „monstruoasa coaliţie”, o grupare formată din liberalii radicali conduşi de Ion C. Brătianu şi C.A. Rosetti şi conservatori. Liberalii doreau transformări economice şi sociale radicale în timp ce conservatorii doreau păstrarea tradiţiilor şi privilegiilor, dezvoltarea lentă a societăţii, fără schimbări radicale. Politica lui Cuza nu mulţumea nici una dintre cele două grupări. În plus, Cuza impusese un regim autoritar. La 11 februarie 1866, a avut loc lovitura de stat care a dus la abdicarea lui Cuza.

Anul 1866 În acest an au avut loc trei evenimente importante:

abdicarea lui Al. I. Cuza; aducerea pe tronul României a prinţului german Carol de Hoenzollern (1866-1914); adoptarea primei constituţii a României;

Războiul pentru Independenţă (1877-1878)Context extern

În anii 1875-1876 s-a redeschis „problema orientală”: în 1875 au izbucnit răscoale în Bulgaria, Bosnia şi Herţegovina; în 1876 Serbia a declarat război Imperiului Otoman;

Contect intern Toţi oamenii politici doreau obţinerea independenţei României, dar aveau păreri diferite în ceea ce priveşte

modalităţile de realizare: liberalii doreau o apropiere de Rusia şi o acţiune deschisă împotriva turcilor iar conservatorii susţineau că pericolul nu venea dinspre Austro–Ungaria, ci dinspre Rusia. În opinia lor, obţinerea independenţei depindea de alianţa cu Germania şi Austro–Ungaria.

Convenţia româno-rusă (4 aprilie 1877) În anul 1876, politicienii români şi-au propus să profite de aceste împrejurări pentru a obţine independenţa. S-a

format un nou guvern cu Ion C. Brătianu – prim-ministru şi Mihail Kogălniceanu - ministru de externe. Iniţial, politicienii români au încercat să obţină independenţa pe cale diplomatică, prin tratative cu Imperiul Otoman.

Dar, în 1876, cu prilejul Conferinţei marilor puteri de la Constantinopol, Imperiul Otoman a adoptat o nouă

19

constituţie care declara România parte integrantă a imperiului cu statut de provincie privilegiată. În aceste condiţii, independenţa nu putea fi obţinută decât pe cale militară. Rusia se pregătea de război împotriva Turciei, motiv pentru care s-a ajuns la o apropiere între Rusia şi România.

La 4 aprilie 1877 a fost semnată o convenţie româno-rusă. România permitea trecerea trupelor ruse pe teritoriul său, dar cheltuielile erau suportate de guvernul rus. Trupele ruse trebuiau să evite Bucureştiul iar Rusia se obliga să respecte integritatea teritoriului românesc.

La 9 mai 1877, în Parlament, M. Kogălniceanu a ţinut un discurs prin care proclama independenţa României. Desfăşurarea războiului

În iunie 1877, armata rusă condusă de Marele Duce Nicolae a trecut Dunărea şi a intrat pe teritoriul Bulgariei. Cheia victoriei în Balcani era luarea Plevnei, un important punct strategic apărat de puternice redute (Griviţa I, Griviţa II, Rahova). Trupele ruseşti au fost învinse în două lupte în faţa Plevnei. În aceste condiţii, pe 19 iulie 1877, Marele Duce Nicolae a trimis o telegramă lui Carol I prin care solicita sprijinul armatei române. Carol I a acceptat colaborarea cu condiţia sa fie numit şeful trupelor româno- ruse.

În august 1877, un prim atac asupra Plevnei a fost respins de turcii conduşi de Osman Paşa, dar trupele române au reuşit să cucerească reduta Griviţa I. În noiembrie 1877, Plevna a capitulat, dar luptele au continuat.

Tratatul de pace de la Berlin (13 iulie 1878) Marile puteri au fost nemulţumite de prevederile tratatului de le San Stefano. Anglia era îngrijorată de poziţia

câştigată de Rusia în Balcani iar Austro–Ungaria că nu primise Bosnia Herţegovina. Astfel, tratatul de pace dintre Rusia şi Turcia a fost renegociat la Congresul de pace de la Berlin care s-a desfăşurat în perioada 13 iunie -13 iulie 1878. Tratatul de la Berlin a fost semnat la 13 iulie 1878 şi prevedea:

se recunoştea independenţa României; schimbarea articolului 7 al constituţiei din 1866 şi acordarea cetăţeniei române indiferent de religie; cedarea către Rusia a celor trei judeţe din sudul Basarabiei; revenirea Dobrogei la România;

c) Unificarea Italiei Unificarea statelor italiene s-a realizat în jurul regatului Piemontului şi al regelui său, Victor Emanuel al II-lea, ajutat de prim-ministrul Camillo Cavour. Un rol important a revenit voluntarilor lui Giuseppe Garibaldi. Unificarea statelor italiene s-a realizat prin mai multe căi:

război: în anii 1859 şi 1866, Piemontul a avut război cu Austria în urma căruia a eliberat Lombardia şi Veneţia; în 1859, Piemontul a primit ajutor din partea Franţei iar în 1866 din partea Prusiei;

cale diplomatică (în anul 1860 s-au organizat plebiscite în mai multe state italiene); mişcare revoluţionară (în anul 1860, Garibaldi a condus expediţia „Celor o mie” prin care a eliberat Sicilia şi sudul

Italiei). În anul 1861, Victor Emanuel al II-lea a fost ales rege al Italiei. Unificarea Italiei s-a încheiat în anul 1870 când Roma

a devenit capitala statului.

d) Unificarea Germaniei Uniunea vamală din 1834 (Zollverein) a pregătit economic unificarea statelor germane. Unificarea statelor germane a

fost realizată „de sus” şi „prin fier şi sânge” şi a fost în mare măsură opera cancelarului Prusiei Otto von Bismarck („Cancelarul de fier”) şi s-a realizat în urma a trei războaie:

războiul cu Danemarca (1864); războiul cu Austria (1866); războiul cu Franţa (1870-1871);

Războiul cu Franţa (1870–1871) Franţa a declarat război Prusiei în anul 1870. Armatele germane au înaintat cu repeciziune pe teritoriul Franţei,

îndreptându-se spre Paris. Împăratul francez Napoleon al III-lea şi o întreagă armată au fost luaţi prizonieri la Sedan (septembrie 1870). În aceste împrejurări, adversarii lui Napoleon al III-lea au răsturnat guvernul şi au proclamat republica. Germanii se aşteptau ca noua republică să solicite pacea dar acest lucru nu s-a întâmplat. Dimpotrivă, noua republică a refuzat să negocieze. În aceste împrejurări, armata germană a început să asedieze capitala franceză.

La 18 ianuarie 1871, în Sala Oglinzilor din Palatul Versailles, prinţii germani şi comandanţii militari l-au proclamat pe Wilhelm I împărat german. Prin tratatul de pace din mai 1871, Franţa ceda regiunile Alsacia şi Lorena şi plătea despăgubiri de război. Trupele germane urmau să se retragă din Franţa pe măsură ce se plăteau despăgubirile.

În urma acestui război statele sudice (Baden, Wurttemberg, Bavaria) au fost încorporate oficial Germaniei iar Prusia a preluat conducerea noului imperiu. Noul imperiu german erau un stat federal format din 25 de state dintre care 3 erau oraşele libere Bremen, Lubeck şi Hamburg. Acestor 25 de state li se adăugau teritoriile imperiale Alsacia şi Lorena.

e) State multinaţionale În secolul al XIX-lea, statele multinaţionale erau:

Imperiul Habsburgic; Imperiul Rus: care cuprindea spaţii întinse din Europa de est şi Asia (Finlanda, teritoriile baltice,

Basarabia, cea mai mare parte a Poloniei (Polonia fusese desfiinţată ca stat în secolul al XVIII–lea, în urma unor împărţiri succesive, între Rusia, Austria şi Prusia). Rusia se erijează în protectoare a creştinilor ortodocşi din Balcani şi Ţările Române.

20

Imperiul Otoman care stăpânea o serie de popoare sud-est europene (greci, albanezi, sârbi, muntenegreni, bulgari, bosniaci).

Compromisului din 1867 Situat în Europa Centrală şi de Est, Imperiul Habsburgic îngloba un mare număr de naţiuni (germani, maghiari, cehi,

sârbi, croaţi, sloveni, români, polonezi etc). Cea mai mare ameninţare pentru Imperiul Habsburgic era naţionalismul. Mai ales dorinţa de autonomie a maghiarilor ameninţa Imperiul Habsburgic.

După ce a pierdut rolul de lider al lumii germane, Austria şi-a orientat atenţia spre popoarele slave. Imperiul Habsburgic a fost reorganizat în anul 1867 când s-a impus dualismul austro-ungar. Austria a acordat maghiarilor drepturile cerute de aceştia pentru că numai aşa putea supravieţui.

Organizarea Austro-Ungariei Imperiul austro-ungar era o confederaţie în care:

Austria cu capitala la Viena cuprindea teritoriul de astăzi al Austriei, Sloveniei şi Cehiei, nordul actualei Italii (Trentin, Trieste), sudul Poloniei, vestul Ucrainei, Istria şi Dalmaţia (partea de sud a litoralului croat), Bucovina;

Ungaria cu capitala la Budapesta cuprindea teritoriile actuale ale Ungariei şi Slovaciei, teritorii din vestul Ucrainei (regiune cunoscută sub numele de Rutenia), partea de nord-vest a României (Transilvania, Maramureş, Crişana, Banat), nordul Serbiei (provincia Voivodina), nordul Croaţiei şi Sloveniei. Graniţa dintre Austria şi Ungaria era reprezentată de râul Leitha, un afluent al Dunării.

Împăratul Austriei Franz Iosif şi soţia sa au fost încoronaţi regi ai Ungariei. Imperiul austro-ungar era condus de dinastia austriacă Habsburg. Fiecare dintre cele două state avea instituţii separate (guvern, parlament), doar finanţele, diplomaţia şi politica externă erau comune. De asemenea, Austria şi Ungaria aveau un guvern comun care era format din împăratul austro-ungar, prim-miniştrii austriac şi maghiar, miniştrii celor trei ministere comune, anumiţi membri ai familiei imperiale.

Minorităţile naţionale din Austro-Ungaria Minorităţile naţionale reprezentau o treime din populaţia imperiului austro-ungar. În regiunea controlată de

ele, autorităţile maghiare au iniţiat o politică de maghiarizare îndreptată împotriva celorlalte naţiuni (români, slovaci, cehi).

Minorităţile naţionale din Austria beneficiau de o oarecare toleranţă culturală, ceea ce a permis, într-o mică măsură, afirmarea identităţii naţionale a cehilor, slovenilor, italienilor, polonezilor, românilor, croaţilor.

În final, aceste surse de tensiune şi nemulţumiri a dus la dezmebrarea imperiului austro-ungar în anul 1918

Situaţia românilor din Austro-Ungaria La sfârşitul secolului al XIX-lea, românii reprezentau circa 3 milioane din totalul de 45 de milioane de

locuitori ai imperiului austro-ungar. Românii şi-au declarat opoziţia faţă de dualism încă din momentul proclamării sale. La 15 mai 1868, a fost făcut

public „Pronunciamentul de la Blaj” prin care se cerea recunoaşterea autonomiei Transilvaniei În legătură cu căile şi mijloacele utilizate în lupta naţională s-au conturat două curente: activismul şi pasivismul. În

1881 s-a format PNR care a adoptat tactica pasivismului. Memorandumul din 1892 a reprezentat apogeul politicii româneşti bazată pe tactica pasivistă; a fost elaborat de

fruntaşii PNR (Ion Raţiu, Vasile Lucaciu, Ghe. Pop de Băseşti etc.). Memorandumul nu conţinea cereri noi şi se referea la următoarele aspecte:

istoricul relaţiilor româno–maghiare; motivele respingerii de către români a anexării la Ungaria; analiza legilor antiromâneşti adoptate de guvernul maghiar; revendicarea autonomiei;

O delegaţie de 300 de români a dus memorandumul la Viena. Împăratul l-a trimis la Budapesta, considerând problema românească o problemă internă a Ungariei. Autorităţile maghiare au intentat proces fruntaşilor PNR, acuzaţi de atentat la adresa statului maghiar. Condamnaţi la închisoare în 1894, ei au fost graţiaţi de împărat în 1895 în urma intervenţiei regelui Carol I.

21

11. RELAŢIILE INTERNAŢIONALE ÎN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA

a)Războiul Crimeii (1853-1856) şi Congresul de pace de la Paris (1856) Războiul Crimeii a reprezentat o nouă etapă din desfăşurarea „problemei orientale”. Rusia ameninţa să rupă acest

echilibru european prin cuceriri pe seama Imperiului Otoman. O primă încercare a Rusiei de a rupe acest echilibru european a fost Războiul Crimeii (1853-1856). Rusia a declarat război Imperiului Otoman în ajutorul căruia au intervenit Franţa, Anglia, Sardinia. Cele mai multe lupte ale războiului au fost purtate în Peninsula Crimeea de la Marea Neagră. În anul 1854, trupele aliate au debarcat în Peninsula Crimeea şi au asediat oraşul Sevastopol. Rusia a fost învinsă.

În anul 1856 s-a desfăşurat Congresul de pace de la Paris unde au participat reprezentanţii Marilor Puteri. Tratatul de pace de la Paris (30 martie 1856) cuprindea prevederi importante:

Marea Neagră devenea neutră (nici o putere nu avea voie să aibă flotă militară şi fortificaţii în bazinul Mării Negre).

Navigaţia pe Dunăre devenea liberă. Libera circulaţie pe Dunăre a fost pusă sub supravegherea unui organism internaţional, anume Comisia Europeană a Dunării care a funcţionat în perioada 1856-1938. Din acest organism făceau parte reprezentanţii Marilor Puteri, Principatul Moldovei având doar un rol consultativ. România a devenit membru cu drepturi depline după războiul de independenţă (1877-1878) şi încorporarea Dobrogei (1878).

Tratatul de la Paris cuprindea şi prevederi importante privind Principatele Române care au deschis drumul spre unirea lor. S-a decis ca partea sudică a Basarabiei (unde au fost organizate oraşele Cahul, Ismail şi Bolgrad) şi controlul asupra gurilor Dunării să fie retrocedate Moldovei. Astfel, Rusia a pierdut şi controlul asupra gurilor Dunării. De asemenea, Rusia şi-a pierdut şi influenţa asupra Principatelor Române deoarece protectoratul rusesc instaurat în 1829 prin Tratatul de la Adrianopol a fost înlocuit cu garanţia colectivă a Marilor Puteri.

b)Afirmarea Germaniei în Europa Un moment important în istoria Europei îl reprezintă apariţia Imperiului German (1871). Germania a fost puterea

dominantă în Europa până la declanşarea Primului Război Mondial. Otto von Bismarck, cancelarul Germaniei, a jucat un rol important în cadrul Congresului de pace de la Berlin (1878) şi la formarea Triplei Alianţe, dar, după 1890, a fost îndepărtat de noul împărat german, Wilhelm al II-lea (1888-1918), care dorea să imprime politicii externe a Germaniei un nou curs (Weltpolitik).

După 1871, politica Europei este dominată de Germania, lucru care a neliniştit Anglia. Dar, în ciuda acestui lucru, Anglia a rămas într-o „splendidă izolare”, adică urmăreşte ce se întâmplă pe continent, participă la politica Europei dar nu se implică în sistemele de tratate şi alianţe.

c)Congresul de pace de la Berlin (13 iunie-13 iulie 1878) Războiul ruso-turc din 1877-1878, la care va participa şi România, a reprezentat altă etapă în desfăşurarea „problemei

orientale”. Rusia dorea să anuleze prevederile Tratatului de pace de la Paris (1856) şi a declarat război Imperiului Otoman căruia i-a impus pacea de la San Stefano (martie 1878). Prin prevederile sale, tratatul de la San Stefano deteriora echilibrul balcanic în favoarea Rusiei.

Congresul de la Berlin a fost convocat deoarece Marile Puteri erau neliniştite de consolidarea puterii Rusiei în urma păcii de la San Stefano dintre Rusia şi Imperiul Otoman. În special, Anglia şi Austria erau nemulţumite de creşterea influenţei Rusiei în Peninsula Balcanică. La Berlin, au participat reprezentanţii celor şapte mari puteri europene. Rolul principal în luarea deciziilor l-a avut cancelarul Otto von Bismarck.

Principalele prevederi ale Tratatului de pace de la Berlin: se recunoştea independenţa României, Serbiei şi Muntenegrului; România primea Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor dar ceda Rusiei cele trei judeţe din sudul

Basarabiei; Austro-Ungaria primea spre administrare Bosnia-Herţegovina; Anglia lua insula Cipru; Teritoriul Bulgariei a fost împărţit în trei teritorii: în nord, Principatul bulgar care era autonom, în centru,

Rumelia Orientală care se afla sub dominaţia Imperiului Otoman în timp ce partea sudică rămânea la turci.

d)Principalele contradicţii între marile puteri europene între anii 1871-1914 Între anii 1871-1914, pacea europeană era ameninţată de numeroase conflicte, precum:

rivalitatea dintre Franţa şi Germania; După pacea umilitoare din anul 1871, Franţa aştepta momentul favorabil pentru a se răzbuna. Recuperarea provinciilor Alsacia şi Lorena a devenit scopul declarat al politicii externe franceze.

rivalitatea dintre Anglia şi Germania; Anglia era principala putere maritimă şi colonială a lumii dar poziţia sa este ameninţată de Germania care, implicându-se în cursa pentru obţinerea de colonii, dorea reîmpărţirea acestora. După 1890, împăratul german s-a lansat într-o politică mondială, agresivă şi ambiţioasă (Weltpolitik) şi acest lucru va determina Anglia să iasă din „splendida izolare” şi să caute aliaţi în Europa. Îndemnul „viitorul nostru este pe mare”, precum şi programul de înarmare navală a Germaniei au fost interpretate de Anglia ca o ameninţare directă la supremaţia sa colonială şi maritimă.

22

rivalitatea dintre Austro-Ungaria şi Rusia; Între Austro-Ungaria şi Rusia exista un conflict pentru obţinerea dominaţiei asupra Peninsulei Balcanice denumită, datorită tensiunilor din zonă, „butoiul cu pulbere al Europei”. Considerat „Omul bolnav al Europei”, Imperiul Otoman trebuia să facă faţă nu numai presiunilor Austro-Ungariei şi Rusiei, dar şi mişcărilor de eliberare a popoarelor pe care le domina. Rivalitatea dintre Austro-Ungaria şi Rusia a generat în Peninsula Balcanică o serie de conflicte, precum criza orientală din anii 1875-1878, criza bosniacă din 1908, războaiele balcanice (1912-1913).

e) SISTEMUL DE ALIANŢE ÎNTRE ANII 1871-1914 Perioada anilor 1871-1914 este marcată în relaţiile internaţionale de constituirea a două alianţe politico-militare. Iniţiativa politicii de alianţe a aparţinut lui Otto von Bismarck, care se temea de o revanşă din partea Franţei. Această

revanşă putea deveni periculoasă pentru Germania dacă Franţa ar fi realizat o alianţă cu Austria (înfrântă de Prusia în 1866) sau cu Rusia. În această situaţie, Germania ar fi fost nevoită să lupte pe două fronturi.

Perioada 1871-1890 a fost dominată de personalitatea cancelarului german Otto von Bismarck. Acesta dorea menţinerea echilibrului european existent, dominaţia Germaniei asupra Europei şi crearea unui sistem de alianţe care să izoleze Franţa şi să împiedice orice încercare de răzbunare din partea acesteia.

Alianţa celor Trei Împăraţi Între anii 1872-1873, Otto von Bismarck a pus bazele Alianţei celor Trei Împăraţi formată din Germania, Austro-

Ungaria şi Rusia. În 1874, la această alianţă a aderat şi Italia. Dar această alianţă nu a fost eficientă din cauza rivalităţii dintre Austro-Ungaria şi Rusia pentru dominaţia asupra Peninsulei Balcanice.

Tripla Alianţă. Etapele constituirii: 1879, 1882 În anul 1879, Germania şi Austro-Ungaria au semnat un tratat prin care îşi promiteau ajutor recirpoc în cazul unui

atac din partea Rusiei. În cazul unui atac din partea altei ţări, Germania şi Austro-Ungaria îşi promiteau doar o neutralitate binevoitoare.

În anul 1882, Italia s-a alăturat Puterilor Centrale. Italia era nemulţumită de faptul că Franţa ocupase Tunisia pe care o considera în zona sa de influenţă. În cazul în care Italia ar fi fost atacată de Franţa, Germania şi Austro-Ungaria trebuia să îi ofere asistenţă. Dacă Franţa ataca Germania, Italia trebuia să intervină în favoarea aliatei sale. În ceea ce priveşte Austro-Ungaria, Italia trebuia să îi acorde ajutor dacă aceasta era atacată în acelaşi timp de Franţa şi Rusia.

Poziţia internaţională a Triplei Alianţe s-a consolidat prin încheierea unor acorduri cu Serbia (1881) şi România (1883).

Iniţial, Tripla Alianţă a avut un caracter defensiv; statele membre urmau să îşi acorde ajutor reciproc doar în cazul unui atac din partea Franţei sau a Rusiei. Treptat, Tripla Alianţă a căpătat un caracter ofensiv şi acest lucru a devenit mai evident odată cu venirea pe tron a lui Wilhelm al II-lea (1888-1918) care va da un nou curs politicii externe a Germaniei.

Tripla Înţelegere (Antanta). Etapele constituirii: 1891-1893, 1904, 1907 Tripla Înţelegere (Antanta) s-a constituit în urma a trei etape:

acordurile dintre Franţa şi Rusia (1891-1893); alianţa dintre Anglia şi Franţa (1904) – Antanta Cordială alianţa dintre Anglia şi Rusia (1907); Prin tratatul semnat în anul 1907, Anglia şi Rusia îşi împărţeau Asia

în sfere de influenţă.

12. Lumea la cumpăna secolelor XIX – XX

a) Diversitatea europeană La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, Europa era dominată de câteva mari puteri:

Anglia (era prima putere maritimă şi colonială a lumii); Germania (care a devenit cea mai importantă putere economică şi militară a Europei); Franţa; Austro-Ungaria; Rusia;

Din punct de vedere politic, Europa era divizată astfel: democraţii parlamentare (Franţa, Marea Britanie); regimuri autoritare (Rusia, Austria, Imperiul Otoman);

Din punct de vedere economic, Europa era împărţită astfel : Europa Occidentală industrializată, bogată şi dominantă; Europa Estică săracă, predominant agrară şi în mare parte dominată;

b) Colonialismul–manifestare a expansiunii europene

23

În secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, Europa domina lumea (secolul al XIX-lea=„secolul imperialismului”). Imperialismul colonial a reprezentat o trăsătură dominantă a perioadei anterioare Primului Război Mondial şi cauză importantă a acestuia. Dominaţia Europei asupra lumii a luat forma imperiilor coloniale.

Marile puteri coloniale: Marea Britanie, Franţa, Germania, S.U.A.; Puteri coloniale mai mici: Spania, Portugalia, Olanda, Belgia, Italia; Cauzele politicii coloniale:

ţările industrializate doreau să obţină surse de materii prime şi pieţe pentru desfacerea produselor lor;

misionarismul creştin; gloria naţională; misiunea civilizatoare; motive strategice;

Consecinţele expansiunii coloniale: rivalităţi între puterile coloniale; exploatarea economică a populaţiilor supuse; modernizarea coloniilor; dezvoltarea unor mişcări populare naţionaliste, solicitând autoguvernarea şi apoi independenţa;

Principalele imperii coloniale: imperiul colonial britanic cuprindea India („Perla coroanei britanice”), Egipt, Africa de

Sud etc. Unele teritorii se bucurau de o anumită independenţă, având statut de dominion (Canada, Africa de Sud, Noua Zeelandă, Australia);

imperiul colonial francez: Algeria, Tunisia, Maroc, Indochina etc.; imperiul colonial german cuprindea teritorii din Africa, Oceania (Arhipeleagurile

Bismarck, Marshall, Mariane, Caroline); posesiunile Belgiei, Olandei, Spaniei, Portugaliei, Italiei erau restrânse şi sărace; spre deosebire de alte puteri coloniale, Rusia şi-a realizat un imperiu terestru care

cuprindea teritorii din Europa şi Asia (Siberia, Caucaz etc);

c) Civilizaţiile africane şi modernitatea Marile puteri europene au ocupat întreaga Africă cu două excepţii (Liberia şi Etiopia). Până în secolul al XIX-lea,

prezenţa europeană s-a rezumat doar la comerţul cu sclavi. Principalele puteri coloniale din Africa erau:

Anglia: Egipt, Africa de Sud etc; Franţa: Maroc, Algeria, Tunisia etc; Germania: Africa de Sud-Vest şi Africa de Sud–Est; Italia: Libia, partea de sud a Somaliei; Belgia, Spania, Portugalia.

d) Civilizaţiile asiatice şi modernitatea În secolul al XIX-lea, lumea asiatică a fost nevoită să se deschidă influenţelor europene, reacţionând diferit. Cazurile

Indiei, Chinei şi Japoniei au fost tipice pentru maniera în care s-a manifestat acţiunea modernizatoare a Europei asupra civilizaţiilor asiatice:

modernizarea s-a realizat prin acţiunea metropolei (cazul Indiei); modernizarea s–a realizat printr-o reacţie de apărare în faţa ameninţării străinilor (cazul

Japoniei); manieră mixtă în cazul Chinei şi Indochinei;

Japonia este singura ţară din Asia care a evitat regimul dominaţiei străine printr-o transformare economică rapidă. În anul 1868, împăratul Japoniei Mutshuhito a inaugurat Era Meiji („Era luminii”; 1868–1912) care reprezintă un vast program de reforme menit să modernizeze Japonia după modelul occidental:

modernizarea legislaţiei după model francez şi german; învăţământul a devenit obligatoriu; introducerea serviciului militar obligatoriu; elaborarea Constituţiei (1889) care inaugura un regim monarhic constituţional;

Evoluţia Japoniei după 1868 a fost considerată uneori ca un miracol, Japonia devenind o mare putere economică şi militară. Politica expansionistă a Japoniei este marcată de următoarele evenimente:

războiul cu China (1895–1899); războiul cu Rusia (1904–1905);

e) SUA – o nouă putere mondială Până la jumătatea secolului al XIX-lea, SUA au fost preocupate de expansiunea continentală care s-a realizat pe mai

multe căi: războaie (în urma războiului cu Mexicul din anii 1846–1848, SUA au anexat statele Texas,

California, New Mexico); cumpărări (Florida – Spania, Louisana – Franţa, Alaska – Rusia);

24

ocuparea prin forţă a Vestului Sălbatic ; În anul 1823, în condiţiile desfăşurării războiului de independenţă a coloniilor din America de Sud şi a acţiunilor

Sfintei Alianţe în Europa a fost elaborată Doctrina Monroe - 1823 ( „America Americanilor” ). O problemă care a provocat grave sciziuni în societatea americană a fost cea a sclaviei. Între anii 1861–1865 s-a

desfăşurat războiul civil (războiul de secesiune) între statele americane din sud (sclavagiste) şi cele din nord (aboliţioniste). Statele din sud s-au desprins de cele din nord şi s-au reunit în Confederaţia statelor sudiste, cu un guvern şi un preşedinte propriu (Jefferson Davis). La 1 ianuarie 1863, preşedintele american Abraham Lincoln a desfiinţat oficial scalvia.

După războiul civil, SUA au cunoscut o dezvoltare economică explozivă, devansând marile puteri europene şi devenind principala putere economică a lumii şi a iniţiat o politică externă expansionistă. Expansionismul american a fost inaugurat în 1898 printr-un război cu Spania care a pierdut Cuba, Filipine, Puerto Rico, Hawaii.

13. Primul Război Mondial (1914–1918)

a)Cauze rivalităţile coloniale; naţionalismul negativ: pangermanismul, panslavismul, revanşa Franţei; naţionalismul pozitiv: lupta popoarelor asuprite pentru eliberare; cursa înarmărilor; alianţele politico–militare.

b) Pretexul războiului Pretextul războiului l-a constituit asasinarea la Sarajevo (Bosnia–Herţegovina), a lui Franz Ferdinand (moştenitorul

tronului Austro – Ungariei) şi a soţiei sale, de către un student sârb (28 iunie 1914). Declaraţia de război a Austro-Ungariei împotriva Serbiei (28 iulie 1914) a fost urmată de intrarea în război a statelor

componente ale ambelor alianţe (28 iulie – 4 august 1914 = „săptămâna neagră” )

c) Beligeranţi (33 state participante)

Tripla Alianţă (Puterile Centrale): Germania, Austro-Ungaria, Turcia (1914), Bulgaria (1915); Tripla Înţelegere (Antanta): Serbia, Franţa, Anglia, Rusia, Japonia (1914), Italia (1915), România, Portugalia

( 1916), SUA , Grecia (1917); state neutre: Elveţia, Albania, Spania, Danemarca, Norvegia, Olanda;

d)Fronturi Teatrul principal de război a fost Europa, unde s-au constituit mai multe fronturi:

frontul de vest (pe teritoriul Franţei şi Belgiei: anglo-francezii, italienii, belgienii/germanii, austro-ungarii ); frontul de est (pe teritoriul Germaniei şi Rusiei: ruşi, români/ germani, austro-ungari, bulgari); fronturi secundare s-au constituit în Balcani, Serbia şi în nordul Greciei.

Alte fronturi secundare s-au constituit în Africa şi Oceanul Pacific. Anii 1914 şi 1918 au fost anii războiului de mişcare (sau de manevră) iar anii 1915, 1916 şi 1917 au fost anii războiului de poziţii (sau de tranşee). e)Desfăşurarea războiului

Planul germanilor prevedea un război fulger (Blitzkrieg) pe două fronturi (în vest împotriva Franţei apoi în est împotriva Rusiei).Germanii au încălcat neutralitatea Belgiei şi au atacat Franţa prin surprindere. Războiul fulger a fost oprit de francezi pe râul Marna (septembrie 1914) la 40 km de Paris.

Stabilizarea frontului occidental a permis Germaniei organizarea unei ofensive puternice împotriva ruşilor, care se retrag 500 km, piezând jumătate din soldaţi. Pentru a-i ajuta pe ruşi, Aliaţii încearcă fără succes străpungerea dispozitivului german în Artois şi Champagne şi forţarea stâmtorii Dardanele, unde la Gallipoli, corpul expediţionar franco-britanic a fost zdrobit de turci.

Anul 1916: În anul 1916, atacul principal al germanilor a fost orientat pe frontul de vest, unde se urmărea, printr-o uriaşă bătălie

de uzură, ruperea frontului la Verdun, cel mai puternic sector fortificat al francezilor. Bătălia de uzură de la Verdun s-a desfăşurat în perioada februarie-decembrie 1916.

Pentru a uşura apărarea Verdunului, anglo-francezii au răspuns cu un atac pe râul Somme, unde britanicii folosesc pentru prima dată tancurile. Nici una dintre părţi nu a reuşit străpungerea frontului inamic.

În 1917, au avut loc două evenimente importante:

intrarea SUA în război;

25

ieşirea Rusiei din război din cauza evenimentelor revoluţionare (în primăvara anului 1918, Rusia va încheia pace separată cu Puterile Centrale);

În 1917, cele mai importante bătălii s-au dat pe frontul de est, unde armatele române au obţinut mari victorii în luptele de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz.

1918 – Sfârşitul războiului Încheierea păcii cu Rusia a disponibilizat importante efective germane care au fost transferate pe frontul francez.

Germania spera să obţină victoria înainte de sosirea americanilor. Dar puternica ofensivă a germanilor a fost oprită tot pe râul Marna.

Odată cu sosirea americanilor, Aliaţii au atacat şi treptat, teritoriile ocupate sunt eliberate. Aliaţii Germaniei au capitulat pe rând. Germania a semnat armistiţiul la 11 noiembrie 1918.

f) Bilanţul şi urmările războiului mari pierderi umane (10 milioane morţi, 20 milioane

răniţi, au fost mobilizaţi 50 de milioane de soldaţi;); 330 miliarde de dolari cheltuieli de război; mari pierderi materiale (37 de miliarde dolari

pierderi militare); Europa şi-a pierdut poziţia dominantă pe plan

mondial; în plan social, apare categoria veteranilor de război; intensificarea mişcării feministe;

intensificarea acţiunilor greviste; prăbuşirea marilor imperii: rus, otoman, austo-

ungar; apariţia unor noi state (s-au format două state noi:

Iugoslavia şi Cehoslovacia); a reapărut Polonia pe harta Europei; s-a reîntregit România; apariţia unui nou regim politic: comunismul;

g) Caracterul războiului: total şi mondial Noutatea Primului Război Mondial a constat, pe de o parte, în desfăşurarea operaţiunilor militare la nivelul întregului glob (Europa, Asia, Africa, zona Oceanului Pacific), armatele fiind formate din soldaţi proveniţi de pe toate continentele şi, pe de altă parte, în strategiile şi tehnicile de luptă utilizate. Primul Război Mondial a avut un caracter total deoarece:

a mobilizat toate resursele statelor beligerante;

a fost utilizată propaganda de război;

războiul economic şi industrial a fost una dintre laturile războiului;

teritoriile ocupate au fost obligate să susţină economic efortul purtării războiului de către inamici;

luptele s-au purtat pe un întins front terestru, dar şi în aer şi pe apă;

h) România în Primul Război Mondial

Politica externă a României înainte de Primul Război Mondial După obţinerea independenţei (1878), teama de tendinţele expansioniste ale Rusiei, manifestate clar în urma

războiului din 1877–1878, a determinat România să încheie un tratat secret în 1883 cu Puterile Centrale. Între anii 1878–1914, România a reprezentat un factor de stabilitate în sud – estul Europei.

Atitudinea României în cel de al doilea război balcanic a arătat îndepărtarea politicii româneşti de Puterile Centrale, fapt care va deveni evident o dată cu izbucnirea Primului Război Mondial.

Proclamarea neutralităţii României În iulie 1914 a avut loc Consiliul de Coroană de la Sinaia unde au participat regele Carol I, principele Ferdinand,

membrii guvernului, principalii oameni politici. Carol I a prezentat tratatul de alianţă cu Puterile Centrale şi a cerut intrarea în război alături de această alianţă. A fost adoptată expectativa armată.

Carol I a murit la 27 septembrie 1914 iar tronul a fost ocupat de Ferdinand care înclina spre Antanta.

Perioada de neutralitate (1914-1916) În perioada neutralităţii, viaţa politică a fost agitată, formându-se mai multe curente de opinie: curentul germanofil,

curentul antantofil şi neutralitatea definitivă susţinută de către socialişti; Primul ministru Ion I. C. Brătianu înclina spre Antanta şi era conştient că România nu putea rămâne neutră dacă

dorea realizarea aspiraţiilor naţionale. Dar Brătianu dorea să intre în război într-un moment favorabil şi nu înainte ca Antanta să recunoască drepturile României asupra teritoriilor româneşti din Austro–Ungaria.

În urma tratativelor purtate între România şi Antanta, la 4 august 1916 s-au semnat cele două documente care cuprindeau condiţiile intrării României în război: Convenţia politică şi Convenţia militară.

Convenţia politică prevedea: România declara război doar Austro – Ungariei; Antanta se obliga să respecte integritatea teritorială a României; Antanta recunoştea drepturile României asupra teritoriilor locuite de români din Austro–Ungaria;

26

România urma să participe la Conferinţa de pace în condiţii de egalitate cu celelalte părţi semnatare;

Convenţia militară prevedea : România urma să atace Austro–Ungaria cel mai târziu la 15 august 1916; Rusia se obliga să înceapă ofensiva pe frontul austriac şi să trimită trei divizii în Dobrogea pentru a colabora cu

românii împotriva bulgarilor; Aliaţii se obligau să aprovizioneze România cu muniţii şi material de război (300 de tone pe zi) ce veneau prin Rusia;

Intrarea României în Război (august 1916) România a intrat în război în august 1916 alături de Antanta, pentru a elibera teritoriile care se aflau sub dominaţia

Austro–Ungariei (Transilvania, Bucovina, Banat). În noaptea de 14/15 august 1916 armatele române au pătruns în Transilvania.

Unităţile româneşti angajate în luptă alcătuiau 4 armate: trei erau dispuse la hotarul cu Austro–Ungaria şi a patra de-a lungul Dunării şi în Cadrilater.

Campania militară din anul 1916 La 1 septembrie 1916, armatele germano–bulgaro–otomane, conduse de generalul Mackensen, au forţat Dunărea şi

au provocat românilor înfrângerea de la Turtucaia. Aceasta i-a ajutat pe germano–bulgari să pătrundă în Cadrilater şi în Dobrogea de Nord.

Încercarea armatei germane şi austro–ungare de a trece prin trecători în Moldova a eşuat. După ce românii au respins timp de o lună ofensiva germano–austro–ungară, la începutul lui noiembrie 1916, inamicul a pătruns în Oltenia şi Muntenia, pe valea Jiului şi valea Oltului. În luptele de la Jiu s-a remarcat învăţătoarea Ecaterina Teodoroiu.

Presaţi de la nord şi de la sud, românii au susţinut lupta de la Argeş–Neajlov (23 noiembrie 1916) care a dus la pierderea Bucureştiului. După 4 luni de luptă, armata armată pierdea două treimi din teritoriul naţional (Oltenia, Muntenia, Dobrogea) şi jumătate din efectiv.

Refugiul în Moldova La 23 noiembrie 1916, germanii au intrat în Bucureşti. Guvernul, armata, suveranii, o parte din locuitori s-

au retras în Moldova care a devenit centrul rezistenţei. Iaşiul a devenit noua capitală iar frontul a fost stabilizat în sudul Moldovei. Două treimi din România au rămas sub un regim de ocupaţie militară foarte sever. Bogăţiile României au fost exploatate în folosul Germaniei, Austro–Ungariei şi Bulgariei.

Situaţia din Moldova era foarte grea din cauza numărului mare de persoane refugiate şi răniţi, condiţii precare de igienă, asprimea iernii.

Pentru a ridica moralul soldaţilor, la 23 martie 1917, regele Ferdinand I a emis o proclamaţie către trupele sale prin care a promis realizarea reformelor agrară şi electorală.

Campania din anul 1917 Până în luna mai a avut loc refacerea armatei române; În iulie–august 1917 s-au desfăşurat luptele de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz care au fost câştigate de români.

Armistiţiul de la Focşani (noiembrie 1917) În ciuda acestor victorii, situaţia s-a înrăutăţit ca urmare a evenimentelor din Rusia. După ieşirea Rusiei din război,

România a rămas singură pe frontul de est şi înconjurată de duşmani. Singura soluţie era încheierea păcii separate cu Puterile Centrale. România a semnat armistiţiul de la Focşani la 26 noiembrie 1917.

Tratatul de pace de la Bucureşti (primăvara anului 1918). Prevederi: Dobrogea era ocupată de Puterile Centrale (jumătatea sudică revenea Bulgariei, iar jumătatea nordică era administrată

în comun de cele 4 state aliate); Accesul României la Marea Neagră se făcea printr-un culoar pe linia Cernavodă – Constanţa; Austro-Ungaria îşi mărea teritoriul de-a lungul crestelor Carpaţilor, România pierzând o suprafaţă de 5 600 km2; Era recunoscută unirea Basarabiei cu România; Se instituia controlul german asupra economiei româneşti;

Reintrarea României în război (10 noiembrie 1918) Victoriile Antantei din vara anului 1918 au creat condiţii favorabile pentru reintrarea României în război. La 18

noiembrie, Bucureştiul eliberat a primit pe suverani şi autorităţi. Principala consecinţă a participării României la Primul Război Mondial a fost realizarea Marii Uniri (1918).

14. Tratatele de pace şi relaţiile internaţionale interbelice

a) Conferinţa de pace de la Paris (1919 – 1920)

27

Au participat reprezentanţi din 32 de state, dar deciziile au fost luate de „cei 4 mari”: George Clemenceau (premierul Franţei); Thomas Woodrow Wilson (preşedintele SUA); George David Lloyd ( premierul Angliei ); Victor Emmanuele Orlando (premierul Italiei);

Negocierile de pace au avut ca bază de discuţii documentul „Cele 14 puncte”, elaborat în 1918 de preşedintele Wilson. Principalele prevederi ale tratatului au fost:

renunţarea la diplomaţia secretă; dreptul popoarelor de a-şi decide soarta (autodeterminare); limitarea înarmărilor; înfiinţarea Ligii Naţiunilor;

Au fost semnate 5 tratate de pace care formează sistemul de la Versailles şi care au stabilit o nouă ordine internaţională:

tratatul cu Germania la Versailles (28 iunie 1919); tratatul cu Austria la Saint Germain (10 septembrie 1919); tratatul cu Bulgaria la Neuilly (27 noiembrie 1919); tratatul cu Ungaria la Trianon (4 iunie 1920); tratatul cu Turcia la Sevres (10 august 1920);

b) Problema germană la Conferinţa de pace Franţa dorea slăbirea Germaniei; Franţa dorea stabilirea graniţei pe Rin şi despăgubiri de război. În schimb, Anglia şi SUA preferau să nu slăbească Germania prea tare din motive economice şi politice (refacerea economică a Germaniei era o atractivă piaţă de capitaluri iar o Germanie prea slăbită putea deveni o victimă uşoară a comunismului în plină afirmare; în plus, Anglia nu dorea o dominaţie a Franţei asupra Europei). Principalele prevederi ale tratatului de pace de la Versailles sunt:

cedări teritoriale către Franţa (Alsacia şi Lorena ), Belgia, Danemarca, Polonia; pierderea coloniilor; coloniile germane intrau sub mandatul Societăţii Naţiunilor şi erau atribuite spre

administrare marilor puteri învingătoare; regiunea Saar (bogată în zăcăminte de huilă) era dată în administrare Franţei, sub controlul Societăţii

Naţiunilor. După 15 ani, urma să se organizeze un plebiscit care trebuia să decidă dacă Saar rămânea la Franţa sau Germania;

interzicerea unirii Austriei cu Germania (Anschluss ); demilitarizarea malului stâng al Rinului şi a unei fâşii de 50 km de pe malul drept (Renania); oraşul Gdansk (Danzig) a fost declarat oraş liber iar coridorul Danzig separa Germania de Prusia

Orientală; interzicerea serviciului militar obligatoriu; armata nu trebuia să depăşească 100 000 de soldaţi; interdicţia de a avea aviaţie militară, tancuri, marină de război; plata despăgubirilor de război (Germania avea de achitat 132 miliarde mărci – aur);

Prin condiţiile tratatului, Germania trebuia să devină un stat incapabil de a mai declanşa un nou război. Tratatul de la Versailles va fi considerat de germani un dictat impus prin forţă. Tratatele de pace:

recunoşteau noile state formate sau reîntregite (Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia, România, ţările baltice, Finlanda); consfinţeau dezmembrarea imperiilor austro – ungar, rus şi otoman.

c) Relaţiile internaţionale în perioada interbelică. Consideraţii generale Din punct de vedere al relaţiilor internaţionale, anii 1919 – 1939 pot fi împărţiţi în două perioade:

1919 – 1932 = perioada în care s-a încercat punerea în aplicare a tratatelor de pace de la Paris şi a apărut posibilă statornicirea unui climat de pace, de securitate colectivă de dezarmare;

1933-1939 = perioada în care s-a instaurat o tensiune diplomatică din cauza acţiunilor agresive ale Japonia, Germaniei şi Italiei;

Sursele revizionismului în perioada interbelică au fost:

problemele teritoriale; reparaţiile de război;

Revizionismul a fost promovat de state precum Germania, Japonia, Italia, Ungaria, Bulgaria, URSS etc. Revizionismul german se va manifesta în forţă după venirea lui Adolf Hitler la putere.

Zona demilitarizată renană= teritoriu german la graniţa cu Franţa (pe Rin), unde, din motive de securitate, nu puteau staţiona trupe germane)

Reparaţii de război=compensarea pagubelor şi distrugerilor provocate atui stat în caz de război, stabilite prin tratate de pace. Revizionism=politică de revizuire (pe cale diplomatică sau prin forţă) a unor tratate deja ratificate.Securitatea colectivă=măsuri comune între mai multe state pentru menţinerea păcii, integrităţii teritoriale şi respectarea angajamentelor.

28

d) Relaţiile internaţionale între anii 1919 – 1932 Această perioadă a fost dominată de două probleme:

securitatea colectivă; reparaţiile de război;

În 1919 s-a constituit Societatea Naţiunilor, dar eficienţa sa a fost limitată din mai multe motive: SUA s-a retras într-un izolaţionism politic şi nu a devenit membră a Ligii; unele state au devenit membre mai târziu (Germania – 1926; URSS – 1934; ) se prevedeau mai ales sancţiuni morale şi economice;

Sediul: Geneva ( Elveţia ); Obiective:

dezvoltarea colaborării dintre state;

promovarea păcii şi a securităţii colective;

soluţionarea neînţelegerilor dintre state pe cale paşnică;

respectarea tratatelor de pace; Societatea Naţiunilor a fost desfiinţată oficial în 1946. Societatea Naţiunilor a acţionat pentru constituirea unui sistem de securitate colectivă în cadrul căruia un rol important l-au jucat:

tratatele bilaterale ; alianţele regionale :

o Mica Înţelegere sau Mica Antantă (România, Iugoslavia, Cehoslovacia–1921); Constituirea acestei alianţe a fost o reacţie faţă de revizionismul maghiar care viza teritorii din componenţa celor trei state aliate.

o Înţelegerea Balcanică (România, Iugoslavia, Grecia, Turcia, 1934); a fost înfiinţată din iniţiativa lui Nicolae Titulescu şi avea ca scop menţinerea statu-quo-ului în Europa de Sud-Est în condiţiile înrăutăţirii climatului internaţional în urma politicii revizioniste a unor state precum Germania, Italia, Ungaria etc;

tratatele de la Locarno (1925) – prin care erau garantate frontierele dintre Franţa şi Germania, precum şi cele dintre Belgia şi Germania. Deşi nu a fost garantate şi frontierele Germaniei cu Polonia şi Cehoslovacia, momentul Locarno a determinat o perioadă de îmbunătăţire a relaţiilor dintre Franţa şi Germania.

Pactul Briand–Kellogg (1928) prin care 63 de state se angajau să nu recurgă la război pentru rezolvarea neînţelegerilor dintre ele; însă pactul nu prevedea măsuri concrete pentru a evita războaiele;

Conferinţa dezarmării de la Geneva (1932–1935); au participat 61 de state, între care S.U.A. şi U.R.S.S, care nu erau membre ale Societăţii Naţiunilor. Conferinţa nu a avut rezultate din cauza intereselor divergente dintre Marile Puteri, în timp ce, în 1933, Germania s-a retras de la Conferinţă şi a părăsit Societatea Naţiunilor.

e) Focare de război în anii 1931 – 1937 Relaţiile internaţionale s-au înrăutăţit din cauza acţiunilor agresive iniţiate de Japonia, Italia şi Germania:

în 1931, Japonia a atacat China în regiunea Manciuria. În 1932 a înfiinţat statul–marionetă Manciuko. Societatea Naţiunilor nu a recunoscut acest stat, motiv pentru care Japonia s-a retras din acest organism.

în anii 1935 – 1936, Italia a cucerit Abisinia (Etiopia ); tot în anii 1935 – 1936, Germania a încălcat mai multe prevederi ale tratatului de pace de la Versailles, precum:

a introdus serviciul militar obligatoriu (1935); a remilitarizat Renania (1936);

În anii 1936–1937 s-a produs apropierea dintre Germania, Italia şi Japonia care au încheiat alianţa Axa Berlin – Roma – Tokyo. f) Anii 1938 – 1939. Paşi spre un nou război Au fost anii de vârf ai politicii iniţiate de statele revizioniste:

martie 1938 = Germania anexează Austria (Anschluss); 29-30 septembrie 1938 = s-a desfăşurat Conferinţa de la Munchen care reprezintă apogeul politicii de conciliatorism

promovată de Franţa şi Anglia. Au participat: Adolf Hitler, Benito Mussolini, N. Chamberlain, E. Daladier. S-a decis ca regiunea sudetă să fie cedată Germaniei.

martie 1939 = dezmembrarea Cehoslovaciei (Boemia şi Moravia au fost ocupate de germani iar Slovacia a devenit stat independent);

31 martie 1939 = Polonia primeşte garanţiile Angliei şi Franţei; Conciliatorism=politica de împăcare a Germaniei prin cedări repetate, făcute de Marea Britanie şi Franţa.Teritorii iredente=teritorii populate de italieni aparţinând înainte de 1914 Imperiului Austro-Ungar şi reclamate de Italia (Trentino, Istria, Dalmaţia).Teritoriu sub mandat=mod de administrare aplicat de puterile învingătoare după Primul Război Mondial coloniilor şi teritoriilor care au aparţinut ţărilor învinse (Germania, Turcia) şi instituit prin intermediul Societăţii Naţiunilor. 29

15. Lumea în perioada interbelică (1919–1939)

a) Economia SUA au ieşit din război cu o economie întărită, ele devenind marele creditor al ţărilor europene. Din punct de vedere economic, perioada interbelică poate fi împărţită în mai multe etape:

1918 -1922 = criză economică; 1922-1928 = perioadă de dezvoltare şi prosperitate. SUA, cea mai mare putere economică a lumii, a contribuit la

redresarea Europei. În industrie au fost aplicate noi metode de organizare a muncii care vizau creşterea productivităţii (banda rulantă, taylorism, fordism).

1929–1933 = Marea Criză Economică; s-a declanşat la 29 octombrie 1929 („joia neagră”), când a avut loc crahul (prăbuşirea preţului acţiunilor la bursă) de pe Wall Streeet din New York. Criza a căpătat un caracter mondial; singura ţară neafectată de criză a fost URSS datorită izolării sale şi a economiei planificate. A fost o criză de supraproducţie. Marea Criză economică a favorizat ascensiunea regimurilor autoritare şi totalitare.

1933-1939 = perioadă de redresare economică. Ieşirea din criza economică s-a realizat prin intervenţia statului în economie, dar cu respectarea regulilor economiei de piaţă. Împletirea mecanismului economiei de piaţă cu intervenţia statului în corectarea unor dezechilibre economice poartă numele de neoliberalism. Redresarea economiei printr-o astfel de intervenţie a făcut să se vorbească de statul – providenţă (statul devine protectorul bunăstării individului). Cel mai important program de redresare a fost elaborat în SUA din iniţiativa preşedintelui F. D. Roosevelt, intitulat „New Deal” ( „Noul Curs” ), iniţiat după anul 1933.

Măsuri ale politicii New Deal: în prima etapă (1933-1934), s-a urmărit redresarea economică, astfel că au fost adoptate legi privind reglementarea

activităţii bancare, reducerea cheltuielilor bugetare (reorganizarea administraţiei, scăderea salariilor funcţionarilor), refacerea industriei, reducerea producţiei agricole (pentru a creşte preţul produselor).

în a doua etapă (1935-1938) au fost adoptate diferite măsuri sociale (1935-1938), precum legea asigurărilor sociale (acordarea de ajutoare de şomaj sau pensii);

b) Viaţa cotidiană o Era consumului de masă a început în anii 1920 în SUA când economia americană a cunoscut un avânt

nemaiîntâlnit până atunci. o Pătrunderea masivă a tehnicii moderne în viaţa de fiecare zi a produs o schimbare radicală (automobilul,

trenul, avionul, telefonul, televizorul, cinematograful, electricitatea etc.)o Petrecerea timpului liber s-a diversificat; pe lângă teatre, spectacole de varietăţi, s-au impus noi genuri

muzicale (jazz, charleston, tango) şi cinematograful. o Posibilităţile de informare s-au extins. A crescut tirajul presei scrise şi au apărut posturile de radio. Anii’30

sunt consideraţi „Epoca de aur a radioului”.

c) Mişcarea feministă o Mişcarea feministă reprezintă campania de câştigare a egalităţii politice, sociale şi economice a femeilor cu

bărbaţii. Această mişcare s-a radicalizat după primul război mondial, când femeile au demonstrat că pot înlocui cu succes munca bărbaţilor care erau concentraţi cu front. Treptat, femeile au început să lucreze în diferite domenii şi să primească dreptul de a vota.

o În unele state totalitare, propaganda susţinea în continuare discriminarea femeilor; de exemplu, în Germania lui Adolf Hitler, femeile trebuiau să se ocupe doar de copii, bucătărie şi educaţia religioasă.

o În România, femeile au primit drept de vot prin legea electorală din 1939, dar au votat în 1946.

d) România în perioada interbelică Marea Unire (1918)

Realizarea Marii Uniri a fost favorizată de următorii factori:o sfârşitul Primului Război Mondial;

Societate de consum=termen folosit de economişti pentru a caracteriza stadiul în care au ajuns ţările capitaliste dezvoltate, stadiu concretizat prin consumul de masă al produselor industriale.Taylorism=doctrină întemeiată de inginerul american F.W.Taylor, care îşi propunea să dezvolte productivitatea muncitorilor prin impunerea unor obligaţii şi acţiuni precise. Fordism=politică iniţiată de H. Ford în anii 1920 care consta în plata unor salarii destul de mari pentru a da posibilitatea muncitorilor să cumpere produsele realizate.

30

o afirmarea dreptului popoarelor de autodeterminare;o prăbuşirea marilor imperii (rus, otoman, austro-ungar);

Basarabia (27 martie 1918) Prima provincie care s-a unit cu România a fost Basarabia. În fruntea luptei naţionale s-a aflat Partidul Naţional

Moldovenesc, creat în martie 1917. În octombrie 1917 s-a desfăşurat Congresul soldaţilor moldoveni care a decis autonomia Basarabiei şi a decis constituirea unui organ reprezentativ al Basarabiei numit Sfatul Ţării condus de Ion Inculeţ.

Tulburările provocate de ruşii care se întorceau din Moldova au determinat Sfatul Ţării să ceară ajutorul trupelor române. Drept urmare, la 13 ianuarie 1918, guvernul rus a rupt relaţiile diplomatice cu România şi i-a sechestrat tezaurul.

La 24 ianuarie 1918 , Sfatul Ţării a decis independenţa Basarabiei iar la 27 martie 1918, la Chişinău a avut loc Congresul general al Basarabiei unde Sfatul Ţării a proclamat unirea Basarabiei cu România.

Bucovina (15 noiembrie 1918) La 14 octombrie 1918, la Cernăuţi, s-a format Consiliul Naţional Român condus de Iancu Flondor. La 15 noiembrie 1918, s-a desfăşurat Congresul general al Bucovinei la care au participat reprezentaţi

naţionalităţilor din provincie. Congresul a votat în unanimitate unirea necondiţionată a Bucovinei cu România.

Transilvania (1 decembrie 1918) La 29 septembrie 1918, a fost elaborată „Declaraţia de la Oradea” care anunţa determinarea românilor din

Transilvania; această declaraţie a fost citită de Al. Vaida Voevod în Parlamentul ungar ( 5 octombrie 1918 ) La 18 octombrie 1918 s-a format Consiliul Naţional Român Central alcătuit din 12 membri: 6 din PNR şi 6 din PSD

( Vasile Goldiş, Şt. Cicio Pop, Al Vaida Voevod) Acest Consiliu a preluat conducerea Transilvaniei. În perioada 13 – 15 noiembrie 1918, la Arad, au avut loc tratative între delegaţii CNRC şi delegaţia maghiară care a

oferit românilor doar autonomia Transilvaniei în cadrul Ungariei. CNRC a organizat la Alba Iulia, la 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, Marea Adunare Naţională a românilor la care

au participat peste 100 000 de persoane şi 1228 de delegaţi. Vasile Goldiş a citit Rezoluţia Unirii care cuprindea 9 puncte. Se accepta unirea Transilvaniei cu România cu condiţia înfăptuirii unor reforme (reforma agrară, votul universal etc.) A doua zi au fost alese organele provizorii ale puterii de stat: Marele Sfat Naţional şi Consiliul Dirigent, prezidat de Iuliu Maniu;

Anul 1938 reprezintă momentul de vârf al economiei interbelice. În 1938, industria românească asigura aproximativ 80% din necesarul de produse industriale ale ţării. Astfel, România a devenit o ţară agrar-industrială. Produsele industriei româneşti erau comptetitive la nivel mondial. Motivele succeselor industriei româneşti în perioada interbelică au fost:

politica liberală exprimată prin deviza „prin noi înşine” (de protejare a capitalului românesc); intervenţia statului în încurajarea unor ramuri industriale prin tarife vamale protecţioniste sau prime de export;

Anul 1938 este important pentru România şi din punct de vedere politic. În acest an, regele Carol al II-lea (1930-1940) a adoptat o nouă Constituţie prin care a impus un regim autoritar. Nu mai exista o reală separare a puterilor în stat, deoarece puterea era concentrată în mâinile regelui, lui fiindu-i subordonate Parlamentul, guvernul şi puterea judecătorească. Astfel, România se transformase dintr-o monarhie constituţională într-o monarhie autoritară.

16. Regimurile politice în perioada interbelică (1919 – 1939)

a) Regimurile politice în perioada interbelică regimuri democratice ( SUA, Anglia, Cehoslovacia, Danemarca, Norvegia, Suedia ); regimuri autoritare ( Spania, Portugalia, Ungaria ); regimuri totalitare: comunismul ( URSS), fascismul şi nazismul (Germania, Italia);

b) Regimurile politice democraticeCaracteristicile regimului democratic:

domnia legii; separarea puterilor în stat ( executivă, legislativă, judecătorească ); respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti ( dreptul de a vota, libertatea de opinie, libertatea

religioasă, inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenţei ); pluralismul politic; existenţa societăţii civile; organele puterii de stat – centrale şi locale – sunt alese prin vot universal, direct şi secret;

Regimurile politice democratice au caracterizat în perioada interbelică mari puteri ca S.U.A., Anglia sau Franţa, dar şi state nou apărute după 1918, precum Cehoslovacia. România a avut un regim politic democratic până în anul 1938.

c) Cauzele Instalării regimurilor totalitare

31

Greutăţile cauzate de primul război mondial au provocat nemulţumiri în rândul diferitelor categorii sociale. Acest lucru a permis constituirea şi implicarea în viaţa politică a unor grupări extremiste, al căror obiectiv era instaurarea unor regimuri totalitare.

d) Caracteristicile totalitarismului

existenţa unui partid unic ; dominaţia partidului – stat asupra societăţii; existenţa poliţiei politice; cultul personalităţii conducătorului; teroare şi represiune politică; nerespectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti; existenţa unor ideologii:

nazismul sau naţional–socialismul în Germania; marxism – leninismul sau bolşevismul în URSS;

e) Comunismul – ideologia claselor sociale Socialismul este o ideologie care a apărut în secolul al XIX –lea care, criticând capitalismul, propunea un nou tip de

societate bazat pe proprietatea colectivă şi pe egalitatea dintre oameni. Socialismul şi comunismul au aceleaşi obiective, dar diferă modul de atingere al acestor obiective: reformă sau revoluţie.

Originile idologiei comuniste sunt reprezentate de oprele lui Karl Marx, în care acesta fundamentează principiul „luptei de clasă” (între burghezie şi proletariat). Marx consideră că societatea comunistă se va edifica mai întâi în statele dezvoltate, în care proletariatul fiind mai numeros, va putea prelua puterea de la burghezie.

În anul 1917, în Rusia au avut loc două revoluţii: revoluţia liberală din februarie 197, care a dus la înlăturarea ţarului Nicolae al II –lea şi proclamarea

republicii; revoluţia din octombrie 1917 în urma căreia conducerea a fost preluată de comuniştii conduşi de Lenin;

Principalele evenimente care au marcat regimul lui Lenin ( 1917 – 1924 ) au fost: tratatul de pace cu Germania ( 1918 ); războiul civil dintre albi şi roşii ( 1918 – 1920 ). Ruşii albi erau adepţii vechiului regim, fiind ajutaţi de

marile puteri ale Antantei. Albii au fost învinşi iar comuniştii şi-au impus controlul asupra întregii ţări; încercări de extindere a comunismului în Germania, Ungaria, Polonia; formarea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste ( URSS, 1922 );

După moartea lui Lenin, conducerea URSS – ului a fost preluată de Stalin ( 1924/1929 – 1953 ). Regimul stalinist prezintă următoarele caracteristici:

naţionalizarea; colectivizarea agriculturii (ţăranii au fost obligaţi să-şi cedeze pământurile gospodăriilor colective şi de

stat); rezultatul imediat al colectivizării a fost o cumplită foamete care a provocat milioane de morţi; industrializarea forţată; se punea accent pe industria grea în dauna industriei uşoare; centralizarea economică şi planificarea strictă a economiei pe perioade de câte 5 ani (planuri

cincinale); represiune şi teroare („Marea Teroare” sau „Marea Epurare” din anii 1936 – 1939 );

f) Fascismul – idelogia statului şi a naţiunii Termenul de fascism provine de la fascie, un mănunchi de nuiele cu o secure legată la mijloc. Fascia era purtată de

romani ca semn al puterii. Fascia a devenit şi emblema Partidului fascist înfiinţat de Benito Mussolini (1921). La 30 octombrie 1922, în urma „Marşului spre Roma”, regele Victor Emmanuel al III–lea, l-a numit pe Mussolini

prim – ministru. Până în 1926, Mussolini a devenit dictatorul Italiei. Principalele caracteristici ale fascismului italian sunt:

elita are rolul conducător; supremaţia statului ( „totul pentru stat, nimic în afara statului, nimic contra statului” );

Ideologie=ansamblu de idei referitoare la problemele fundamentale ale societăţii.Poliţia politică=organ represiv în statul totalitar, îndreptat împotriva opozanţilor regimului.Cenzură=interzicerea propagării libere a ideilor prin cărţi şi presă. Cultul personalităţii=practică politică care atribuie un rol exagerat unei personalităţi politice în evoluţia societăţii. Bolşevism=curent politic promovat de Lenin în cadrul Partidului Muncitoresc Social-Democrat Rus care susţinea ideea cuceririi puterii politice de către proletariat prin revoluţie.

Planificare=organizare a dezvoltării economice în funcţie de un program, numit de obicei plan cincinal, ce avea un caracter obligatoriu.Nomenclatură=listă ce cuprinde pe conducătorii partidului care beneficiază de importante privilegii materiale.GULAG= direcţie de stat pentru administrarea lagărelor de muncă; prin extensie, astăzi desemnează lagărele de muncă în general.

32

autarhia (sistem economic bazat pe utilizarea excesivă a resurselor interne, suprimând pe cât posibil importurile);

corporatismul (sindicatele au fost înlocuite cu corporaţiile care erau formate din reprezentanţi ai muncitorilor şi ai patronilor acestora, numite corporaţii; pe plan politic, corporatismul viza înlocuirea parlamentului, cu o instituţie a delegaţiilor corporaţiilor. S-a susţinut că a luat naştere „statul corporatist” care asigură propseritatea tuturor categoriilor sociale);

alianţa cu Biserica Catolică; în 1929, au fost semnate acordurile de la Lateran prin care papa a fost recunoscut şeful Vaticanului, iar actolicismul religie de stat în Italia.

politica externă expansionistă, în concordanţă cu pretenţiile de mare putere ale Italiei;

g) Nazismul (naţional – socialismul) –ideologia rasei În 1921, Adolf Hitler a devenit conducătorul Partidului Nazist. În 1923, prin puciul de la berăria din Munchen, Hitler

a încecat să preia conducerea Germaniei. Încercarea a eşuat iar Hitler a fost arestat. Aflat în închisoare, Hitler a scris cartea „Lupta mea” (Mein Kampf ).

Criza economică din anii 1929 – 1933 a favorizat ascensiunea naziştilor. Astfel, elegerile parlamentare din 1932 au fost câştigate de Partidul Nazist. La 30 ianuarie 1933, preşedintele german Paul von Hindenburg l-a numit pe Hitler în postul de cancelar al Germaniei. În 1934, după moartea preşedintelui, Hitler şi-a asumat şi funcţia de preşedinte, adoptând titlul de Fuhrer.

Principalele idei ale ideologiei naziste sunt: anticomunismul; antisemitismul (ura împotriva evreilor); rasismul; Hitler considera că întreaga istorie a lumii este de fapt o luptă între rase. Rasa germană era

considerată superioară tuturor. Rasele inferioare (slavii, latinii, asiaticii) trebuie să fie sclavii germanilor în timp ce rasele impure (ţiganii, evreii) trebuiau să fie exterminate;

naţionalism agresiv; Hitler urmărea crearea Germaniei Mari şi avea nevoie de spaţiul vital (Lebenstraum) care urma să fie preluat de la popoarele considerate inferioare.

h) România în perioada interbelică Principalele caracteristici ale vieţii politice interbelice din România au fost:

confruntarea dintre democraţie şi autoritarism; existenţa mai multor partide politice; apariţia partidelor extremiste (PCR, mişcarea legionară); apariţia partidelor etnice (Partidul Maghiar, Partidul German); adoptarea votului universal (1918);

La baza regimului democratic din perioada interbelică s-a aflat Constituţia din 1923. Potrivit constituţiei, România era o monarhie constituţională – ereditară, conducerea fiind transmisă în cadrul dinastiei germane Hohenzollern. Regii României sunt:

Carol I (1866 – 1914); Ferdinand I (1914 – 1927); Mihai I sub Regenţă (1927 – 1930); Carol al II –lea (1930 – 1940); Mihai I (1940 – 1947);

Domnia lui Carol al II –lea poate fi împărţită în două etape: regim democratic (1930 – 1938) regim autoritar (1938 – 1940).

17. Al Doilea Război Mondial (1939–1945)

a)Cauzele războiului: Tratatul de neagresiune Ribbentrop Molotov; Acţiunile agresive ale Japoniei, Italiei şi Germaniei; Conciliatorismul Angliei şi Franţei;

Tratatul Ribbentropp-Molotov La 23 august 1939, miniştrii de externe ai Germaniei şi Uniunii Sovietice au semnat un tratat de neagresiune. Tratatul

avea şi o anexă secretă prin care cele două ţări îşi împărţeau sferele de influenţă şi acţiune în estul şi sud–estul Europei.

Consecinţele aplicării tratatului a fost dispariţia de pe harta Europei a patru state: Polonia, Letonia, Estonia, Lituania şi anexarea de către URSS a Basarabiei şi a Bucovinei de Nord.

Gestapo=poliţie secretă de stat în Germania nazistă între anii 1933-1945 (prescurtare de la Geheime Staat Polizei). Rolul acestei poliţii conduse din 1936 de Heinrich Himmler era să asigure securitatea internă a Germaniei şi să reprime pe opozanţii politici.

33

Prin acest tratat, Hitler se asigura că nu va fi nevoit să lupte pe două fronturi, căci Polonia beneficia de garanţii de securitate din partea Franţei şi Angliei.

b)Beligeranţi Au participat 61 de state grupate în două alianţe:

Axa: Germania, Italia, Japonia, Ungaria, Bulgaria, Finlanda, România (între anii 1941–1944); Aliaţii sau Coaliţia Naţiunilor Unite: Anglia, SUA, URSS, Franţa, China;

c)Începutul războiului (1 septembrie 1939) Cel de-al Doilea Război Mondial a început la 1 septembrie 1939 când Germania a atacat Polonia. La 3 septembrie 1939, Franţa şi Anglia au declarat război Germaniei. La 17 septembrie 1939, URSS a atacat Polonia care va fi desfiinţată. După desfiinţarea Poloniei, URSS s-a îndreptat împotriva Finlandei (războiul iernii; noiembrie 1939 – martie 1940). În linii generale, pot fi deosebite trei etape ale războiului:

perioada victoriilor Axei (1939 – 1941); perioada echilibrului de forţe şi a cotiturii războiului (1942 – 1943); victoria Coaliţiei Naţiunilor Unite (1944 – 1945);

d)Războiul ciudat (septembrie 1939 – mai 1940)

Victoria rapidă împotriva Poloniei a fost posibilă şi datorită atitudinii Franţei şi Marii Britanii care, după declaraţiile de război, au acordat Poloniei, doar un ajutor financiar şi s-au mulţumit să ocupe poziţii pe linia Maginot (pe teritoriul Franţei). „Războiul ciudat” a fost un război al ocaziilor pierdute, deoarece Germania nu a fost nevoită să lupte pe două fronturi.

e)Războiul din vest (1940) Pentru a răspunde încercărilor franco–britanice de blocare a aprovizionării sale cu fier suedez (tranzitat prin

Norvegia), în aprilie 1940, Hitler a invadat Danemarca şi Norvegia. La 10 mai 1940, Germania a declanşat atacul împotriva Olandei, Belgiei, Luxemburgului, apoi a atacat şi Franţa. Bătălia Franţei (iunie 1940) a durat 3 săptămâni. La 22 iunie 1940, Franţa a semnat capitularea. Circa două treimi

din suprafaţa ţării trecea sub controlul Germaniei. Sud-Estul Franţei forma Franţa liberă cu capitala la Vichy. Franţa trebuia să întreţină o armată germană de ocupaţie de 400 000 de soldaţi. Două milioane de francezi urmau să fie trimişi în Germania ca forţă de muncă.

Bătălia Angliei (1940–1941) În august 1940, Hitler a declanşat Planul „Leul de Mare” prin care urmărea scoaterea Angliei din război prin atacuri aeriene masive; i-au fost bombardate navele, porturile şi oraşele, în special Londra. Operaţiunea a fost abandonată însă datorită superiorităţii forţelor aviatice britanice şi folosirii radarului. SUA au oferit Marii Britanii ajutor financiar, naval şi moral. Congresul a adoptat „Legea de împrumut şi închiriere” care prevedea că pot fi livrate materiale de război şi produse alimentare naţiunilor a căror apărare reprezenta o importanţă vitală pentru protejarea intereselor americane.

f) Invadarea Uniunii Sovietice

Atacul împotriva URSS s-a produs la 22 iunie 1941 (operaţiunea Barbarossa) iar alături de germani s-au aflat trupe din Italia, Ungaria, România, Finlanda.

Germanii au atacat pe trei direcţii: Leningrad, Moscova, Kiev. Surpriza, element fundamental al războiului fulger, a făcut ca în câteva luni, un vast teritoriu din vestul URSS să fie ocupat. Războiul-fulger s-a oprit în faţa Moscovei. Kievul a fost cucerit iar asediul Leningradului a durat 900 de zile.

g) Intrarea în război a SUA la 13 aprilie 1941, URSS şi Japonia au semnat un tratat de neagresiune care a constituit o mare cotitură diplomatică a

celui de-al Doilea Război Mondial. Japonia dorea să creeze în Pacific o „sferă de coprosperitate asiatică” sub dominaţia sa;

la 7 decembrie 1941, pentru a elimina ameninţarea reprezentată de flota americană în Oceanul Pacific, Japonia a lansat un atac surpriză asupra bazei militare de la Pearl Harbor (Hawaii). Profitând de elementul surpriză, Japonia a ocupat o zonă întinsă din Oceanul Pacific.

la 8 decembrie 1941, SUA au intrat în război; h)Formarea Coaliţiei Naţiunilor Unite În anii 1941–1942, statele care luptau împotriva Germaniei, Italiei, Japoniei au format o alianţă cunoscută sub numele de Coaliţia Naţiunilor Unite al cărei nucleu l-au constituit SUA, Anglia şi URSS. Membrii acestei alianţe au semnat următoarele documente: Carta Atlanticului (1941) şi Declaraţia Naţiunilor Unite (1942). Pentru a discuta despre problemele legate de desfăţurarea războiului şi despre organizarea lumii după război, reprezentanţii celor trei mari puteri s-au întâlnit în cadrul mai multor conferinţe:

Conferinţa de la Teheran (noiembrie–decembrie 1943); au participat Stalin, Roosevelt şi Winston Churchill; s-a decis debarcarea în Normandia;

34

Conferinţa de la Yalta (februarie 1945); cea mai importantă problemă discutată se referea la Germania care urma să fie împărţită. S-a luat decizia de a se constitui ONU şi s-a adoptat documentul „Declaraţia pentru Europa Eliberată”;

Conferinţa de la Potsdam (iulie–august 1945); au participat Stalin, noul preşedinte american Harry Truman şi noul prin ministru englez, Clement Atlee.

i) Evoluţii pe front în anii 1942 – 1943 Pe frontul din nordul Africii, italienii i-au atacat pe englezi în Egipt dar au suferit înfrângeri, motiv pentru care

Hitler trimite în sprijinul lor trupe conduse de generalul Rommel („vulpea deşertului”). Dar englezii obţin victoria de la El Alamein (octombrie 1942). În noiembrie 1942, anglo-americanii au debarcat în nordul Africii, italienii şi germanii sunt învinşi iar în mai 1943 războiul din Africa a luat sfârşit. În iulie 1943, anglo-americanii au debarcat în Sicilia şi sudul Italiei. În toamna anului 1943, Italia a capitulat şi a întors armele împotriva Germaniei.

Pe frontul de est, în perioada noiembrie 1942–februarie 1943, s-a desfăşurat bătălia Stalingradului care a produs cotitura pe frontul de est. În vara anului 1943, ruşii au obţinut victoria de la Kursk, cea mai mare bătălie de tancuri din istorie.

Pe frontul din Pacific, în vara anului 1942, americanii obţin împotriva Japoniei victoria din insulele Midway, care a reprezentat cotitura de pe frontul din Pacific.

La 6 iunie 1944, a avut loc debarcarea în Normandia (operaţiunea Overlord, sub conducerea generalului

american Eisenhower). Anglo-americanii eliberează Franţa, Belgia, Olanda şi se îndreaptă spre Germania. Debarcarea din Normandia a creat posibilitatea armatei sovietice de înaintare rapidă spre vest.

La 9 octombrie 1944, în cadrul unei întrevederi la Moscova, Churchill i-a propus lui Stalin împărţirea Europei de Est şi de Sud-Est în sfere de influenţe (acordul de procentaj). Influenţa sovietică urma să fie de 90% în România, 50% în Ungaria şi Cehoslovacia, 25% în Bulgaria, 10% în Grecia.

j)Capitularea Germaniei La 30 aprilie 1945, Hitler s-a sinucis, iar şefii militari germani au capitulat la 7 mai la Reims în faţa generalului Eisenhower şi la 8 mai 1945 la Berlin, în faţa mareşalului sovietic Jukov. În Europa războiul se sfârşise.

k) Capitularea Japoniei Pe frontul din Oceanul Pacific, pierderile americane erau mari. Preşedintele Truman a decis folosirea bombei atomice. Au fost lansate două bombe atomice:

6 august 1945 – asupra oraşului Hiroshima (Little Boy ); 9 august 1945 – asupra oraşului Nagasaki (Fat Man);

La 2 septembrie 1945, Japonia a semnat capitularea.

j) Bilanţul şi urmările războiului 110 milioane de soldaţi mobilizaţi; 50-55 milioane de morţi, 1000 miliarde de dolari cheltuieli de război;

1500–2000 miliarde de dolari pierderi materiale; noutăţi militare: racheta (Germania) şi bomba

atomică (S.U.A.);

l)Participarea României la cel de-al Doilea Război Mondial La 1 septembrie 1939, România şi-a proclamat neutralitatea. Participarea României la război poate fi împărţită în două etape:

22 iunie 1941–23 august 1944 = participarea alături de Axă pe frontul de est; 23 august 1944–12 mai 1945 =participarea alături de Coaliţia Naţiunilor Unite la eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei

şi a unei părţi din Austria;

Vara anului 1940 În vara anului 1940, România a pierdut o serie de teritorii în favoarea vecinilor:

Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţei (U.R.S.S.); Cadrilaterul (Bulgaria); NV Transilvaniei a fost cedat Ungariei prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940;

În septembrie 1940, regele Carol al II–lea a abdicat în favoarea fiului său Mihai I. Dar în anii 1940–1944, adevăratul conducător a fost generalul Ion Antonescu care a instaurat dictatura militară.

Participarea României la război alături de Germania (22 iunie 1941-23 august 1944)o La 22 iunie 1941, România a intrat în război de partea Germaniei împotriva U.R.S.S. pentru eliberarea Basarabiei,

nordului Bucovinei şi a ţinutului Herţei. Ion Antonescu spera ca ulterior, cu sprijinul Germaniei, România să poată recupera şi celelalte pierdute în 1940. Până în august 1941, românii au reuşit să elibereze Basarabia şi Bucovina, dar apoi Ion Antonescu a luat decizia de a continua războiul alături de Germania, pe teritoriul URSS.

Actul de la 23 august 1944

35

În august 1944, armata sovietică a spart frontul în Moldova. România risca să se transforme în teatru de război şi să intre sub ocupaţie militară sovietică. Regele Mihai I şi forţele politice de opoziţie au decis înlăturarea lui Antonescu. Astfel, la 23 august 1944, în urma unei lovituri de stat, acesta a fost arestat, iar România s-a alăturat Coaliţiei Naţiunilor Unite. Actul de la 23 august 1944 a avut urmări importante: pierderea de către Germania a accesului la rezervele de petrol ale României, prăbuşirea sistemului militar german din sud–estul Europei, grăbirea victoriei Aliaţilor.

Participarea României la război alături de Aliaţi (23 august 1944-12 mai 1945) Trupele germane au refuzat să evacueze teritoriul României, de aceea, în perioada următoare, s-au purtat lupte grele

împotriva acestora. Până la 30 august 1944, armata română a eliberat capitala şi, în aceeaşi zi, au intrat trupele sovietice. Până la 25 octombrie 1944, întreg teritoriu naţional a fost eliberat de trupele germane (25 octombrie e ziua armatei). După eliberarea teritoriului naţional, până la sfârşitul războiului, România a luptat în Vest, pentru alungarea trupelor germane din Ungaria, Cehoslovacia, Austria.

România şi Conferinţa de pace de la Paris (1947). Ca efort uman şi material de război, România s-a situat pe locul 4 după U.R.S.S., S.U.A. şi Anglia. Totuşi, la Conferinţa de pace de la Paris, efortul României depus în campania din Vest nu a fost recunoscut. Principalele prevederi ale Tratatului de pace de la Paris au fost: anularea Dictatului de la Viena, cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Herţei către URSS, cedarea Cadrilaterului către Bulgaria, plata unei mari despăgubiri de război către URSS.

m) Holocaustul Termenul de Holocaust este utilizat în primul rând pentru a desemna exterminarea de către Germania şi aliaţii ei a

unui număr de 6 milioane de evrei între anii 1933–1945. Printre victimele nazismului s-au numărat şi oameni de diferite etnii, opozanţi politici şi religioşi, prizonieri etc. Persecuţia sistematică a evreilor a început în Germania fiind apoi extinsă în teritoriile anexate sau cucerite de către aceasta.

Genocidul (=exterminarea organizată, deliberată a unui popor) a făcut ca, la sfârşitul războiului, să nu mai existe în Europa decât o treime din ansamblul populaţiei evreişeti antebelice, dintre cei ucişi un sfert fiind copii. Persecuţia sistematică şi oficială a evreilor a început în Germania, fiind apoi extinsă în teritoriile anexate de aceasta (Austria, Cehia) şi cucerite din 1939 (Polonia, Olanda), statele aflate sub control german contribuind în proporţii diferite (Franţa regimului de la Vichy, Ungaria etc.).

Etape în persecutarea evreilor din Germania: 1933 = boicotarea magazinelor evreişti, înlăturarea evreilor din funcţiile civile şi publice; 1935 = au fost adoptate „Legile de la Nurnberg” prin care evreii au fost transformaţi în cetăţeni de

rangul al II –lea, cetăţenia fiind acordată doar celor de origine pur germană iar căsătoriile dintre evrei şi cetăţenii germani erau interzise;

9/10 noiembrie 1938 = „Noaptea de cristal”; au fost ucişi 150 de evrei iar 30 000 au fost arestaţi şi trimişi în lagăr;

1939 – 1941 = evreii sunt internaţi în ghetourile din Polonia; ianuarie 1942 = s-a decis aplicarea „soluţiei finale”, adică exterminarea tuturor evreilor din Europa; 1942 – 1945 = exterminarea evreilor în cele 6 lagăre de exterminare din Polonia (Auschwitz, Sobibor,

Treblinka, Chelmno, Maidanek, Belzec). Milioane de oameni şi-au pierdut viaţa prin gazare, împuşcare, înfometare sau în urma experienţelor medicale inumane, majoritatea cadavrelor fiind apoi incinerate. Au existat şi gesturi de solidaritate care au permis salvarea unor persoane sau a unor familii întregi. După război, statul Israel a instituit titlul de „drept între popoarele lumii”, pentru a-i cinsti pe cei care, fără a cere nimic în schimb, i-au ajutat pe evrei. Peste 16 000 de oameni din întreaga lume au primit această distincţie. Din România, au primit titlul, printre alţii, regina Maria, dr. Traian Popovici, preotul Petre Gheorghe.

Holocaustul în România Măsuri antisemite au fost luate încă din timpul regimului autoritar al regelui Carol al II-lea (1838-1940). Dar

apogeul antisemitismului de stat a fost atins în timpul dictaturii militare a lui Ion Antonescu (1940 – 1944). Se pot deosebi două situaţii distincte: cea a evreilor din nord-vestul Transilvaniei (ocupat în vara anului 1940 de

către Ungaria), care, în marea lor majoritate, au fost deportaţi în lagărele de exterminare, după ocuparea Ungariei de către Germania (martie 1944) şi cea din restul României.

Aspectul cel mai tragic al antisemitismului de stat l-au reprezentat pogromurile, deportările şi exterminarea evreilor. Numeroşi evrei din Moldova, Basarabia şi nordul Bucovinei au fost deportaţi în Transnistria (teritoriu de dincolo de Nistru şi Bug a cărui administraţie a fost încredinţată României). În perioada 28-30 iunie 1941 a avut loc pogromul de la Iaşi. Mii de evrei au murit în lagărele de pe malul Bugului. În teritoriile administrate de români au murit între 280 000-380 000 evrei.

Evreii din Nord – Vestul Transilvaniei, anexat de către Ungaria în vara anului 1940, au fost deportaţi în lagărele naziste din Polonia după ocuparea Ungariei de către trupele germane în martie 1944. Numărul total al victimelor din Ardealul de Nord se ridică la 135 000.

Printre victimele măsurilor de deportare s-au numărat şi circa 25 000 de membri ai etniei rome.

36

Documente diverse menţionează şi cazuri de români care au salvat evrei, mulţi dintre aceştia fiind recunoscuţi ca “Drepţi între popoare”; acest titlu a fost primit de 59 de români.

Începând din anul 2004, Holocaustul este comemorat în România la 9 octombrie. Pe plan internaţional, se comemorează la 27 ianuarie.

18. Relaţiile internaţionale în perioada postbelică a) ONU Organizaţia Naţiunilor Unite a luat naştere la Conferinţa de la San Francisco (25 aprilie–26 iunie 1945) unde au participat 51 de state. A fost adoptată Carta ONU care stabileşte scopurile organizaţiei:

menţinerea păcii şi securităţii internaţionale; impunerea rezolvării pe cale paşnică a

neînţelegerilor dintre state; cooperarea internaţională; respectarea drepturilor şi libertăţilor omului;

Ca mijloace de impunere a acestor obiective sunt prevăzute sancţiuni politice şi economice, precum şi o forţă militară

internaţională (Căştile albastre sau Trupele Păcii). Conflicte în care s-au implicat trupele ONU: Orientul Mijlociu, Cipru, Kosovo, Bosnia – Herţegvina, războiul din Golf.

Tatăl spiritual al acestei organizaţii este preşedintele american Roosevelt. Sediul organizaţiei: New York Una dintre cele mai importante decizii ale ONU a fost adoptarea, la 10 decembrie 1948, a documentului

„Declaraţia Universală a Drepturilor Omului”. Carta ONU prevedea egalitatea statelor, motiv pentru care a fost invocată de popoarele din colonii în lupta

lor pentru libertate. În 1960, ONU a adoptat o declaraţie prin care recunoştea acestora dreptul de a înlătura colonialismul.

Organismele de conducere ale ONU: Adunarea Generală formată din reprezentanţii tuturor statelor membre; Consiliul de Securitate format astăzi din 10 membri nepermanenţi şi 5 membri permanenţi cu drept de veto (SUA,

Rusia, China, Marea Britanie, Franţa); numai Consiliul de Securitate este abilitat să trimită sau nu Căştile Albastre; rezoluţiile sale sunt obligatorii; Consiliul de Securitate propune Adunării Generale votarea unui secretar general al

O.N.U. şi admiterea de noi membri; Consiliul Economic şi Social (ECOSOC) ; Curtea Internaţională de Justiţie cu sediul la Haga; numai statele pot compara în faţa ei; Secretariatul; Consiliul de Tutelă, care a primit în administraţie fostele teritorii sub mandatul Societăţii; având în vedere

desfăşurarea procesului de decolonizare, practic acest organism este desfiinţat; ONU dispune şi de o serie de instituţii specializate: UNICEF, UNESCO, FMI, FAO etc.

Limitele O.N.U. în aplicarea obiectivelor:

în cadrul Consiliului de Securitate, cei 5 membri permanenţi au drept de veto, asigurându-şi astfel o poziţie privilegiată;

neînţelegerile dintre Marile Puteri şi sistemul unanimităţii au blocat deseori sistemul; Războiul Rece, care a făcut ca O.N.U. să se axeze, într-o primă perioadă, pe problemele economice; multe state contestă felul în care au fost stabiliţi membrii permanenţi ai consiliului: cei cinci mari învingători din

al Doilea Război Mondial. Şi alte ţări doresc să aibă drept de veto: Japonia, Germania, India, Brazilia etc.;

România şi O.N.U. România a devenit membră O.N.U., la cea de-a X-a sesiune a Adunării Generale, din 14 decembrie 1955. În 1967, Corneliu Mănescu a fost ales preşedintele celei de-a XXII-a sesiuni a Adunării Generale a O.N.U., fiind

primul demnitar din ţările socialiste care a ocupat această funcţie.

37

b) Războiul Rece După al doilea război mondial, lumea a devenit bipolară:

statele democratice în frunte cu SUA; statele comuniste în frunte cu URSS; Între URSS şi SUA s-a desfăşurat între anii 1945 – 1989 un conflict politic, economic, ideologic, cultural, nu şi militar

numit Războiul Rece. Simbolul divizării lumii a devenit Berlinul împărţit în anii 1948–1949 în două părţi: Berlinul de Est (ocupat de comunişti ) şi Berlinul de Vest (ocupat de englezi, francezi şi americani ). Perioada de început a Războiului Rece este marcată de mai multe evenimente:

Discursul lui Winston Churchill (5 martie 1946); Aflat în vizită la Fulton (Missouri, S.U.A.), fostul prim–ministru al Angliei a rostit un discurs pe care mulţi îl consideră a fi începutul Războiului Rece. Churchill a tras un semnal de alarmă împotriva agresivităţii sovietice şi cerea consolidarea alianţei între S.U.A.şi Marea Britanie pentru a combate U.R.S.S. Churchill a utilizat pentru prima dată expresia „Cortina de Fier” care separa Europa estică de restul continentului.

Doctrina Truman sau doctrina îndiguirii (12 martie 1947); Într-un discurs ţinut de preşedintele american Harry Truman în faţa Congresului, S.U.A. ofereau un ajutor de 400 de milioane dolari pentru Grecia şi Turcia care erau ameninţate de comunişti. Doctrina Truman poate fi sintetizată astfel: orice guvern care manifestă intenţia de a combate comunismul şi expansiunea acestuia are dreptul la ajutor american;

Planul Marshall (5 iunie 1947); Secretarul de stat al SUA (ministrul de externe), George Marshall a pronunţat un discurs la Universitatea Harvard, în care se arăta îngrijorat de situaţia economică europeană.Marshall propunea un ajutor financiar gratuit pentru reconstrucţia economică a Europei astfel încât să fie evitate tulburările sociale care i-ar fi favorizat pe sovietici.

Perioada Războiului Rece a fost marcată de o serie de crize:

blocada Berlinului (1948–1949);

războiul din Coreea (1950–1953);

criza Suezului (1956);

criza rachetelor din Cuba (1962);

războiul din Vietnam (1964–1975);

războiul din Afganistan ( 1979–1988);

Perioada de destindere A existat şi o perioadă de destindere (1963–1978) în care cele două superputeri au încercat să reducă tensiunea şi au semnat tratate de reducere a înarmărilor, de neproliferare a armelor nucleare. În 1975, reprezentanţii a 35 de

Blocada Berlinului (24 iunie 1948-12 mai 1949) în iunie 1948, sovieticii au blocat căile terestre şi feroviare de acces în Berlinul de Vest dorind să-i oblige pe

occidentali să părăsească oraşul din cauza lipsei de alimente şi de alte produse şi de a reunifica fosta capitală a Germaniei sub dominaţia lor; americanii au organizat un „pod aerian” pentru a aproviziona oraşul; avioanele au aterizat la intervale de 3 minute, timp de 11 luni. Moscova nu poate stopa „podul aerian” fără a deturna avioanele şi a lua iniţiativa unei confruntări;la 8 mai 1949, a fost instituită RFG cu capitala la Bonn;

la 12 mai 1949, sovieticii au pus capăt blocadei şi la 7 octombrie 1949, Moscova a proclamat RDG;

Războiul din Coreea (1950-1953) Coreea fusese ocupată de Japonia în anul 1910 iar după înfrângerea acesteia, americanii şi ruşii au ocupat-o de o

parte şi de alta a paralelei de 380; după retragerea celor două armate, Coreea de Nord condusă de liderul comunist Kim Ir Sen, a atacat Coreea de Sud. S.U.A. au trimis trupe pentru a susţine sudul, primind şi confirmarea Consiliului de Securitate al O.N.U., din care reprezentantul U.R.S.S. se retrăsese în semn de protest;

Conflictul s-a stabilizat din 1951, dar armistiţiul s-a semnat abia în 1953, la cinci luni de la moartea lui Stalin; Convenţia de la Panmunjon consacra divizarea Coreii de-a lungul paralelei 380 iar cele două ţări erau separate de o zonă demilitarizată de 4 km;

CRIZA RACHETELOR DIN CUBA (1962) Cea mai gravă criză a Războiului Rece a izbucnit în 1962, prin amplasarea unor rachete sovietice, care ameninţau

direct teritoriul american, în Cuba. Momentul a fost depăşit prin negocieri între preşedintele american J.F.Kennedy şi conducătorul sovietic, Nikita Hruşciov, sovieticii acceptând să-şi retragă rachetele din Cuba în schimbul neintervenţiei S.U.A. împotriva regimului lui Fidel Castro şi a retragerii rachetelor din Turcia şi Marea Britanie.

Niciodată înainte de criza din Cuba eventualitatea unui război nuclear nu a fost evocată în mod deschis de către conducătorii sovietici şi americani. Adevărata învingătoare a crizei a fost U.R.S.S. care a obţinut desamblarea rachetelor americane din Turcia şi Marea Britanie.

Criza rachetelor din Cuba a dus la ameliorarea relaţiilor sovieto-americane.

38

state (S.U.A., Canada şi statele europene) au participat la Helsinki, la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (C.S.C.E.), unde au semnat un Act Final prin care se recunoşteau graniţele existente şi se angajau să respecte egalitatea între state, suveranitatea statelor, drepturile şi libertăţile omului. Conferinţa a marcat apogeul destinderii.

Blocurile militare – componentă a Războiului Rece: NATO (Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord; 1949); Tratatul de la Varşovia (1955);

Războiul Rece a luat sfârşit în urma prăbuşirii comunismului în Europa (1989) şi a desfiinţării Tratatului de la Varşovia (1991).

c) Prăbuşirea comunismului în Europa Criza regimului comunist s-a accentuat în special în plan economic în cursul anilor 80. Politica de restructurare

economică (Perestroika) şi de liberalizare internă (Glasnost), promovată de conducătorul URSS, Mihail Gorbaciov, a incurajat popoarele din Europa să înlăture regimul comunist. URSS s-a destrămat în 1991.

Prăbuşirea regimului comunist (1989) a avut urmări importante: apariţia unor noi state (ca urmare a destrămării Iugoslaviei şi a Cehoslovaciei şi a Uniunii Sovietice); sfârşitul Războiului Rece; reunificarea Germaniei (1990) – 3 octombrie 1990; reorganizarea N.A.T.O.; autodizolvarea Tratatului de la Varşovia (1991); U.R.S.S. a început retragerea soldaţilor săi din Europa de Est iar S.U.A. a început retragerea trupelor sale din Europa

de Vest;

19. Regimurile politice postbelice

a) Regimuri democratice Lumea postbelică a fost divizată între regimurile comunist – totalitare şi cele democratice. După 1945, SUA, ţările

din Europa Occidentală şi Japonia au cunoscut o perioadă de intensă dezvoltare economică şi de creştere spectaculoasă a standardului de viaţă al locuitorilor. Valorile democraţiei au asigurat prosperitatea naţiunilor respective.

b) Regimurile totalitare După cel de-al doilea război mondial, cel mai răspândit regim totalitar a fost comunismul. Regimuri comuniste s-au instalat în:

Europa (România, Bulgaria, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, Albania, Iugoslavia ); Asia (China, Vietnam, Coreea de Nord); America (Cuba );

c) Trăsăturile regimurilor comuniste postbelice (regimuri de „democraţie populară”)

încălcarea drepturilor omului; cultul personalităţii; concentrarea puterii în mâinile unei singure persoane sau a unui grup restrâns de persoane, care o exercită prin

intermediul partidului unic; controlul şi manipularea populaţiei prin intermediul propagandei oficiale şi a poliţiei politice; sisteme economice rigide, centralizate (colectivizarea forţată a agriculturii, industrializarea, planuri cincinale,

înlocuirea proprietăţii private cu proprietatea colectivă şi de stat ); întemniţarea sau executarea opozanţilor anticomunişti în închisori sau lagăre de muncă forţată;

Anumite regimuri comuniste au avut caracateristici specifice, rezultate din condiţiile din ţara respectivă, tolerate sau admise la ordinul sovieticilor, pentru a se preîntâmpina izbucnirea unor revolte anticomuniste:

Titoismul - Iosip Broz Tito, Iugoslavia maoism (Mao Zedong, China);

castrism (Fidel Castro, Cuba); ceauşism;

Războiul din Vietnam (1962-1975) Perioada de destindere nu a fost lipsită şi de conflicte. În anul 1954, Indochina şi-a obţinut independenţa de sub

dominaţia Franţei; lupta de eliberare de sub dominaţia franceză a creat condiţii pentru comunştii conduşi de Ho Şi Min.

Sprijiniţi de China şi U.R.S.S, comuniştii au preluat puterea în nord. Intervenţia S.U.A. a dus la semnarea Acordului de la Geneva (1954), prin care peninsula era divizată pe linia paralelei 170. În anul 1962, Vietnamul de Nord a atacat Sudul, susţinut de un Front de Eliberare format acolo.

Intervenţia americană (1964-1973) nu a putut împiedica reunificarea şi comunizarea Vietnamului în anul 1975.

39

Modelul sovietic s-a aplicat mai ales în Europa, unde autoritatea Moscovei se putea exercita mai puternic datorită prezenţei trupelor sovietice în această zonă. Treptat, în cadrul blocului sovietic au apărut „fisuri” prin ieşirea de sub autoritatea sa a Iugoslaviei, Albaniei şi Chinei. După 1958, şi România va promova o politică de independenţă.

Pentru a le menţine în sfera sa de influenţă, URSS a impus ţărilor est–europene, integrarea în structuri aflate sub controlul său:

CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc); Tratatul de la Varşovia (1955);

d) URSS – ţara comunistă model Dintre conducătorii sovietici de după 1953 amintim pe: Nikita Hruşciov (1958-1964):

destalinizare; coexistenţă paşnică;

Leonid Brejnev (1970-1982): „suveranitatea limitată” (lumea comunistă este indivizibilă iar apărarea ei este cauza comună a tuturor comuniştilor. Teoria justifică posibilitatea intervenţiei Armatei Roşii pentru suprimarea oricăror revolte anticomuniste);

Destalinizarea procesul de distrugere a reputaţiei lui Stalin a fost declanşat în anul 1956 de către Nikita Hruşciov, în cadrul celui

de-al XX-lea Congres al P.C.U.S.; în raportul citit, Hruşciov a condamnat cultul personalităţii şi dictatura stalinistă, greşelile din politica externă, a expus în detaliu crimele comise de către Stalin;

„ Erezii” comuniste: maoismul China a devenit un stat comunist în 1949, în urma unui îndelungat război între forţele comuniste conduse de

Mao Zedong şi forţele naţionaliste conduse de Jiang Jieshi (Chiang Kai Shek); până la 1956, Mao a urmat modelul economic sovietic, lansând un plan cincinal care punea accentul pe dezvoltarea industriei grele; după 1956, an care marchează destalinizarea, Mao a iniţiat o politică proprie caracterizată prin:

„marele salt înainte” (1958-1962); „revoluţia culturală” (1965-1976);

În cadrul strategiei de dezvoltare „Marele Salt Înainte”, s-a renunţat la modelul economic stalinist, acordându-se prioritate agriculturii; colectivizarea a fost înlocuită cu comunele, mici unităţi menite să încurajeze iniţiativa locală. Această strategie a fost un eşec. După moartea lui Mao (1976), Deng-Ping, urmaşul său, a renunţat la comune şi a reinstaurat parţial capitalismul în economie.

„Marea revoluţie culturală” a fost o vastă mişcare ideologică şi socială care avea drept scop primenirea societăţii cu o nouă generaţie de revoluţionari; anii „revoluţiei culturale” se caracterizează prin cultul personalităţii lui Mao.

Comunismul în România. Regimul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948-1965)

Gheorghe Gheorghiu Dej (1901-1965), şeful Partidului Comunist sin 1945, a impus modelul comunist în toate domeniile: economie (planuri cincinale, naţionalizare, industrializare, colectivizare), politică (partid unic, cenzurarea presei), cultural.

Opozanţii politici (precum Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Gheorghe Brătianu) au fost omorâţi sau condamnaţi la închisoare ori la muncă forţată în lagăre.

După 1960, Gheorghe Gheorghiu Dej s-a distanţat de URSS, promovând o politică externă relativ autonomă faţă de Moscova, dar a păstrat metodele staliniste de conducere în interiorul ţării.

Comunismul în România. Regimul lui Nicolae Ceauşescu (1965-1991) În 1965, numele oficial al ţării a fost schimbat în Republica Socialistă România. După o scurtă perioadă de

destindere internă şi de întărire a legăturilor cu Occidentul, din 1971, Nicolae Ceauşescu a instaurat un puternic cult al personalităţii şi a acumulat toate funcţiile importante în partid şi în stat. Special pentru el a fost creată, în anul 1974, funcţia de preşedinte.

După 1980, regimul ceauşist a intrat într-o criză economică puternică, datoria externă a ţării crescând la peste 11 miliarde de dolari. Aceasta a fost rambursată în perioada 1983-1989, pe seama scăderii dramatice a nivelului de trai al populaţiei.

40

Mihail Gorbaciov (1985-1991): Perestroika (Restructurare); Glasnost (Transparenţă);

e) Revolte populare în statele comuniste Moartea lui Stalin (1953), abandonarea cultului personalităţii acestuia în timpul lui Nikita Hruşciov, relativa destindere a regimurilor comuniste, au încurajat cetăţenii să spere într-o posibilă ieşire de sub influenţa Moscovei:

1953 = greva muncitorilor polonezi care a fost înăbuşită de armata sovietică; 1956 = revolta din Ungaria condusă de Imre Nagy, de asemenea înăbuşită de trupele sovietice; 1968 = în Cehoslovacia s-a declanşat, sub conducerea lui Alexander Dubcek, o mişcare de reformare a comunismului

numită „Primăvara de la Praga” („comunismul cu faţă umană”), care a fost înăbuşită de intervenţia trupelor Tratatului de la Varşovia. Nicolae Ceauşescu a refuzat să participe şi a condamnat intervenţia în Cehoslovacia.

1980 = în Polonia au izbucnit grevele muncitorilor care cereau condiţii mai bune de trai. Polonezii au format primul sindicat independent dintr-un stat comunist, numit „Solidaritatea”, sub conducerea lui Lech Walesa.

20. Lumea postbelică

a) Economia postbelică După cel de-al Doilea Război Mondial, SUA au contribuit la refacerea economică a Europei prin Planul Marshall. Obiectivele americanilor erau multiple:

umanitare; politice (evitarea extinderii influenţei sovietice în statele din Europa de Vest); economice (prevenirea izbucnirii unei noi crize de supraproducţie precum cea din anii

1929-1933); Astfel, timp de patru ani (1948-1951), au fost repartizate celor 16 state vest-europene 13 miliarde de dolari, mai ales

sub formă de produse. Principalele state beneficiare ale Planului Marshall au fost Marea Britanie, Franţa, Italia şi RFG. Stalin a respins Planul Marshall, cerând şi statelor comuniste aflate sub controlul său să facă la fel.

Consecinţele aplicării Planului Marshall: redresarea economică a Europei de Vest; impulsionarea creării unei uniuni economice europene (beneficiarii programului au format

Organizaţia Europeană de Cooperare Economică – OECE - un prim pas spre integrarea vest-europeană;

întărirea relaţiilor de solidaritate între Europa Occidentală şi S.U.A.; consolidarea dependenţei statelor din Europa Occidentală faţă de S.U.A;

Anii 1945–1973 au fost denumiţi „cei 30 de ani glorioşi” datorită prosperităţii şi dezvoltării economice pe care Europa le-a înregistrat în această perioadă. Din cauza celor două şocuri petroliere (creşterea preţului la petrol) din anii 1973 şi 1979, Europa a intrat într-o perioadă de criză economică din care a început să iasă după 1983.

Principalele puteri economice în această perioadă au fost: SUA, URSS, Japonia. b) Revoluţia tehnico – ştiinţifică

o În perioada postbelică, ştiinţa şi tehnica au cunoscut o dezvoltare fără precedent (cele mai importante descoperiri: computerul personal, internetul, biotehnologia, cucerirea spaţiului cosmic).

o Cucerirea spaţiului cosmic a fost în mare măsură rezultatul rivalităţii dintre URSS şi SUA: în 1961 URSS a trimis primul om în spaţiu (Iuri Gagarin); în 1969 SUA au trimis primul om pe Lună (Neil Armstrong);

o În ultimii ani au apărut noi puteri în domeniul cuceririi spaţiului cosmic (China, Uniunea Europeană ).

c) Drepturile omului La 10 decembrie 1948, ONU a adoptat „Declaraţia Universală a Drepturilor Omului”.

Perestroika înseamnă „reconstrucţie”, „restructurare”, adică tentativa de reformare a sistemului comunist sovietic încercată de

Mihail Gorbaciov după 1986, la un an după ce a devenit secretarul general la Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (P.C.U.S.);

Gorbaciov dorea salvarea regimului comunist prin reformarea sa; Perestroika viza democratizarea economiei, prin transformarea radicală a metodelor economice şi o largă autonomie dată întreprinderilor;

această reformare implica şi glasnost, adică transparenţa informaţiilor; liberalizarea informaţiilor a condus la generalizarea criticilor astfel că, în loc să sprijine Perestroika, mai mult a demolat-o;

cele mai importante urmări ale Perestroikăi au fost: colapsul economiei planificate; izbucnirea naţionalismelor locale; destrămarea U.S.S.S.;

41

În 1949, a fost creat Consiliul Europei, o organizaţie care are ca scop apărarea drepturilor omului şi a valorilor democraţiei. În 1950, Consiliul Europei a adoptat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului are sediul la Strasbourg şi examinează încălcările CEDO.

d) Minorităţile trăsătură definitorie a lumii postbelice o constituie diversitatea, de aceea protejarea minorităţilor reprezintă o altă

problemă importantă. Încălcarea drepturilor minorităţilor a avut ca urmare apariţia unor conflicte interetnice. e) Societatea civilă

Societatea civilă desemnează totalitatea organizaţiilor nonguvernamentale (ONG) cu caracater economic, social, educativ, cutural etc, menite să influenţeze deciziile puterii în scopul apărării cetăţenilor de controlul şi abuzurile statului.

În perioada postbelică, societatea civilă îşi face tot mai mult simţită prezenţa. Iniţiativele societăţii civile vizează respectarea legilor şi a drepturilor omului, protejarea mediului, ajutorarea persoanelor aflate în dificultate etc.

Organizaţii nonguvernamentale: Amnesty International (1961 , specializată pe apărarea drepturilor omului); Greenpeace (1971); Medicii fără frontiere (acordă ajutor umanitar populaţiilor ce suferă de malnutriţie, epidemii etc).

21. România şi integrarea euro-atlantică

a) România şi integrarea europeană

Scurt istoric al Uniunii Europene Primul pas spre integrarea economică vest – europeană a fost Planul Marshall (1947). Următoarele etape au fost:

9 mai 1950 = Robert Schuman, ministrul de externe al Franţei, a propus punerea în comun a resurselor de cărbune şi oţel ale Franţei şi Germaniei.

1951 = s-a format CECO (Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului ): Franţa, RFG, Italia, ţările Benelux; 1957 = s-a constituit CEE (Comunitatea Economică Europeană ) sau Piaţa Comună; 1973 = Europa celor 9: Marea Britanie, Irlanda, Danemarca; 1981 = Europa celor 10: Grecia; 1986 = Europa celor 12: Spania şi Portugalia; 1995 = Europa celor 15: Finlanda, Austria, Suedia; 2004 = Europa celor 25: Cipru, Malta, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia; 2007 = Europa celor 27: România, Bulgaria.

În 1992 a fost semnat Tratatul de la Maastricht; prin acest tratat CEE a devenit Uniunea Europeană; se dorea transformarea dintr-o uniune cu precădere economică într-o uniune politică; aceasta înseamnă că toate ţările membre ale UE vor acţiona pe plan internaţional, ca şi când ar fi un singur stat, ceea ce va duce la creşterea puterii sale în lume. Se instituia cetăţenia UE şi se continua procesul de creare a uniunii economice şi monetare, menită să ducă la o integrare economică mai puternică. Părinţii Europei Unite:

Jean Monet (om politic şi economist francez); Robert Schuman (ministru de externe al Franţei); Konrad Adenauer (cancelar RFG); Alcide de Gasperi (premier italian); Winston Churchill (premier englez);

Obiectivele UE: promovarea progresului economic şi social; afirmarea identităţii UE pe scena internaţională; dezvoltarea unei zone de libertate, securitate şi

justiţie;

Capitalele UE: Strasbourg (Franţa); Bruxelles (Belgia); Luxemburg;

Instituţiile UE: Parlamentul European; Consiliul Uniunii Europene; Comisia Europeană; Consiliul European; Curtea de Justiţie;

Scurt istoric al relaţiilor dintre România şi UE: 1993 = România semnează acordul de asociere; 1995 = România dobândeşte statutul de membru

asociat al UE; 1999 = UE decide să înceapă negocierile de

aderare ale României;

2000 = începerea negocierilor; 2005 = s-a semnat tratatul de aderare; 2007 = România devine membru al UE;

42

Avantajele aderării României la UE: avantaje economice; stabilitate politică;

securitate; îmbunătăţirea imaginii externe a ţării;

Costurile aderării României la UE:

pierderea suveranităţii; pierderea identităţii naţioanle; vulnerabilitatea în faţa concurenţei de pe

piaţa unică;

Costurile neaderării României la UE: izolarea pe plan extern; izolarea economică; sporirea decalajului economic dintre România şi

ţările care vor adera la UE;

b)România şi integrarea în NATO (Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord) La baza acestei organizaţii politico–militare stă tratatul semnat la Washington la 4 aprilie 1949 de 12 ţări: SUA, Canada, Belgia, Olanda, Luxembrug, Danemarca, Norvegia, Franţa, Marea Britanie, Islanda, Portugalia, Italia. De-a lungul timpului, au mai aderat alte 16 ţări:

Grecia, Turcia (1952); RFG (1955); Spania (1981); Cehia, Ungaria, Polonia (1999 );

România, Slovenia, Slovacia, Bulgaria, Estonia, Lituania, Letonia (2004);

Croaţia, Albania (2009);

Potrivit articolului 5 din tratatul alianţei atlantice, în caz de agresiune împotriva unui stat membru, celelalte state iau

măsurile necesare pentru restabilirea securităţii, inclusiv folosirea forţei armate. Până în 1989, NATO a fost principala organizaţie de stăvilire a comunismului; astăzi s-a transformat într-un

instrument capabil să intervină în pacificarea unor regiuni de pe glob.

Avantajele aderării României la NATO: va beneficia de o garanţie de securitate extrem de importantă; va participa direct la luarea unor decizii politice esenţiale pentru securitatea Europei; un efort financiar mult mai redus decât cel pe care România ar trebui să-l facă pentru a-şi asigura

singură securitatea; un plus de credibilitate pe plan internaţional;

Implicaţiile aderării la NATO pentru România: participarea cu trupe la misiuni şi operaţiuni militare; eforturi financiare şi de personal importante, din partea mai multor instituţii româneşti;

22. Religia în perioada contemporană

a)Diversitatea religioasă a lumii contemporane. Religiile cu cel mai mare număr de credincioşi sunt:

creştinismul (1, 8 miliarde credincioşi); islamismul (1 miliard); hinduismul (800 milioane);

budismul (400 milioane); iudaismul (20 milioane);

Creştinismul are mai multe ramuri:o catolicismul (Biserica Catolică este organizată centralizat, în fruntea acesteia aflându-se papa de la Roma;

aproape un miliard de credincioşi);o protestantismul (600 milioane de credincioşi: luterani, calvini);o ortodoxismul (200 milioane de credincioşi; bisericile ortodoxe sunt autocefale, adică se conduc singure, dar

Patriarhul de la Constantinopol este considerat cel mai important ierarh, deşi aceasta este o funcţie onorifică)o neoprotestantismul (baptişti, metodişti, adventişti, penticostali);

Spaţiile religioase catolicismul : cele două Americi, Europa de Vest, Australia, Africa; ortodoxismul: sud-estul Europei, Rusia; protestantismul: America de Nord; islamul: Asia, Africa de Nord; hinduismul: este religia dominantă în India; budismul: este o religie care a apărut în India în antichitate, dar azi are aici puţini credincioşi; sunt

numeroşi adepţi în Sud–Estul Asiei şi în Extremul Orient (Tibet, Mongolia, Japonia, Thailanda); iudaismul: cei mai mulţi evrei sunt în Israel şi S.U.A.; animismul (s-a menţinut în societăţile tradiţionale din Asia şi Africa);

43

b)Problemele contemporane ale vieţii religioase: mişcarea ecumenică ; ecumenismul reprezintă o mişcare religioasă care doreşte o unificare între

diferitele religii, cu respectarea autonomiei şi identităţii fiecăreia; a apărut în jurul anilor 1900, în cadrul protestantismului;

modernitatea ; creştinsimul s-a deschis spre modernitate, în timp ce islamul, budismul şi hinduismul opun o rezistenţă îndârjită ideilor moderne;

secularizare şi laicizare (adică desprinderea societăţii de instituţiile şi practicile religioase); criza spirituală , concretizată prin slăbirea autorităţii instituţiilor religioase; prozelitismul şi libertatea religioasă ; comunismul şi ateismul ; ascensiunea sectelor ; conflictele religioase ; fundamentalismul;

c) Fundamentalismul religios (integralismul) Fundamentalismul este o mişcare religioasă caracterizată prin interpretarea radicală a mesajului religios transmis de

textele sacre. Pe baza lor, unele grupări, sub pretextul apărării valorilor religioase tradiţionale dintr-o anumită societate, caută să preia toată puterea într-un stat. Fundamentalismul religios este o reacţie faţă de tendinţele prea accentuate de secularizare şi modernizare, însoţite de îndepărtarea individului de credinţă.

Fundamentalismul este specific tuturor religiilor, în special Islamului unde religia este încă foarte prezentă şi influentă; la musulmani, fundamentalismul are şi o dimensiune politică.

Fundamentalismul islamic acţionează împotriva influenţelor Occidentului, şi mai ales împotriva SUA. Fundamentalismul islamic impune regimuri politice dictatoriale având la bază Coranul şi Sharia (legea islamică).

Alte caracteristici ale fundamentalismului islamic sunt:o inflexibilitate în abordarea unor problematici majore privind societatea în ansamblu;o intoleranţa şi fanatismul religios;o comiterea de acte teroriste în numele credinţei;o respingerea culturii occidentale;

În acelaşi timp, există şi o tendinţă de modernizare şi laicizare, prezentă în numeroase state islamice (Turcia a devenit un stat laic şi modern în urma reformelor adoptate de Mustafa Kemal, primul preşedinte al Turciei; a fost poreclit Ataturk, adică „Părintele Turcilor”).

23. Societatea la începutul mileniul III

a) Globalizarea Termenul de globalizare desemnează, în primul rând un fenomen care s-a manifestat iniţial în domeniul economic, mai ales după cel d-al doilea război mondial, dar acum cuprinde şi aspecte ale vieţii sociale, culturale şi politice. Globalizarea este un proces complex determinat de uşurinţa cu care oamenii pot călători, comunica şi afce comerţ aproape oriunde pe planetă. Principalii factori care au accelerat procesul de globalizare au fost:

dezvoltarea tehnologiei (internet, telefonul mobil) cu urmări majore la nivelul comunicării şi transporturilor;

sfârşitul Războiului Rece; apariţia unor probleme care nu pot fi rezolvate decât prin colaborarea dintre state;

Actorii globalizării sunt: companiile transnaţionale ( Microsoft, Coca Cola, Mc Donalds ); organizaţiile internaţionale (ONU, UE, NATO); organizaţiile nonguvernamentale;

Beneficiile globalizării:

răspândirea rapidă a inovaţiilor; dezvoltarea comerţului mondial; mai bună alocare a resurselor; colaborarea între state în scopul rezolvării

problemelor; crearea unui sentiment de solidaritate globală; accesul rapid la pieţele de capital;

Pericolele globalizării: insecuritatea economică şi financiară; insecuritatea locului de muncă; insecuritatea sănătăţii; insecuritatea culturală (uniformizarea culturală); insecuritatea politică a statelor din cauza eventualelor

conflicte şi războaie; extinderea fenomenului de marginalizare a unor

state; apariţia unor noi forme de infracţiuni;

b) Provocări ale zilelor noastre

ura interetnică; sărăcia;

44

grupurile criminale, angrenate în traficul de arme, droguri şi de persoane;

migraţia umană; terorismul; criza energetică; poluarea; suprapopularea; încălzirea globală;

accidentele nucleare; subţierea stratului de ozon; efectul de seră; epuizarea resurselor de apă; catastrofe naturale; deşertificarea; dispariţia speciilor;

c) Viaţa cotidiană O consecinţă a globalizării o constituie uniformizarea tot mai evidentă a modului de viaţă al oamenilor. Se poate vorbi de un adevărat „sat planetar”. Din nefericire, din cauza inegalităţii dezvoltării economice a diverselor zone ale globului, o mare parte a populaţiei lumii trăieşte în condiţii precare.

45

Clasa a X-a

Documents

Transcript of Clasa a X-a