ROMAN SUBIECTIV DE ANALIZA PSIHOLOGICA / MODERN / INTERBELICUltima noapte de dragoste, întâia noapte de război - Camil Petrescu

Camil Petrescu, romancier interbelic, creator al romanului modern alaturi de Liviu Rebreanu, dar si dramaturg prin piese precum Suflete tari, Jocul ielelor, pledează pentru romanul subiectiv de analiză psihologică, pentru o literatură care să evidenţieze principiul autenticităţii şi al anticalofilismului.

Initial, Camil Petrescu a anuntat in presa vremii aparitia unui roman cu titlul “Proces verbal de dragoste si razboi”. In 1930 apare romanul “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”, compus prin doua tehnici: cea a “tricotajului” si cea a “arhitectului”.

O prima clasificare a acestei operei este ca si roman modern, prin renunţarea la punctul de vedere al unui narator omniprezent, omniscient, la persoana a III-a, eliminarea cronologiei evenimentelor si prezentarea vieţii interioare a personajului principal în manieră subiectivă, din perspectiva unui narator hiperlucid, hipersensibil şi hiperanalitic. De asemenea, autorul promovează introducerea în text a documentelor intime ( jurnal, articole de ziar)”. În acest context, opera poate fi considerată roman al experienţei.

Autenticitatea este o trăsătură caracteristică prozei de analiză, care implică refuzul schematismului psihologic şi al problematicii exclusiv sociale. Ea presupune identificarea actului de creaţie cu realitatea vieţii, cu trairea febrila, dar şi sinceritatea absolută, interesul pentru banalitatea vieţii, renunţarea la stilul frumos (anticalofilism). Ea reprezintă, în concepţia lui Camil Petrescu, condiţia esenţială a originalităţii şi pentru a respecta acest principiu, autorul mărturiseşte că a „împrumutat” jurnalul său de front lui Ştefan Gheorghidiu.

Textul este structurat in doua parti, precizate in titlu, care indica temele romanului si, in acelasi timp, experienţele fundamentale de cunoastere traite de protagonist: dragostea (conditia intelectualului aflat in cautarea absolutului in iubire) si razboiul (descrierea sa in maniera demitizata).

Structura este a “romanului in roman” (N. Manolescu), deoarece romanul erotic este inclus in cel de razboi, prin procedeul analepsei de unde rezulta acronia. La nivelul structurii, accentul se muta de pe relatarea faptelor pe revenirea lor in constiinta personajului: firul epic este mai restrans decat in romanele realiste, evenimentele fiind doar pretextul ce declanseaza introspectia.

Incipitul acestui text renunţă la convenţiile celui realist, în sensul că nu regăsim descrierile ample şi detaliate ale spaţiilor acţiunii. În capitolul I, La Piatra Craiului, în munte, naratorul este proaspăt locotenent, avand 23 de ani, concentrat pe front deasupra Dâmbovicioarei deoarece urma intrarea României în război în 1916. Sunt precizaţi, aşadar, indicii spaţio-temporali, iar pregătirile de pe front sunt surprinse într-o manieră stendhaliană, războiul fiind coborât de pe scena istoriei.Aflăm si motivul stării de urgenţă sufletească a lui Gheorghidiu din incipit: suspectându-şi soţia de adulter, el vrea să obţină o permisie pentru a o vizita la Câmpulung, unde aceasta se retrăsese în eventualitatea izbucnirii războiului. Astfel, protagonistul vine la popota ofiţerilor pentru a-şi reînnoi cererea, în ciuda faptului că superiorii i-o respinseseră în repetate rânduri. Asistă la o discuţie pe tema unui articol de ziar despre achitarea unui soţ care-şi ucisese soţia şi pe amantul acesteia din gelozie, articol care declanşează expunerea părerilor despre iubire ale sale şi ale celorlaţi ofiţeri. Conceptia despre iubire a lui Ştef Gheorghidiu demonstreaza ca el nu vede în iubire un set de reguli sau compromisuri, nici o înţelegere care se poate uşor anula, ci o trăire intensă, o comuniune a spiritelor, o „cristalizare” în sens stendhalian ce presupune timp si profunzime, devotament si purificare. Se conturează astfel în incipit şi statutul moral şi intelectual al lui Gheorghidiu, proaspăt absolvent al Facultăţii de Filozofie, spirit hiperlucid, hiperanalitic şi hipersensibil, incapabil de compromis, pentru care înrolarea reprezintă o experienţă de cunoaştere esenţială în formarea individului.

Finalul este specific romanului modern prin caracterul deschis: venit de pe front într-o permisie în urma unei răni, Gheorghidiu se întâlneşte cu Ela cu totul schimbat. Primeşte de la cunoscuţi o corespondenţă bogată de încurajare, dar care cuprinde şi o anonimă referitoare la adulterul Elei. Experienţa de cunoaştere pe care a reprezentat-o războiul se observă în atitudinea faţă de acest bilet: dacă înainte de a pleca pe front Gheorghidiu ar fi sacrificat totul pentru confirmarea adulterului Elei, acum această posibilitate îl lasă indiferent, deoarece absurditatea morţii aproapelui i-a provocat o suferinţă mult mai mare decât posibila trădare în iubire a unei femei. Gheorghidiu se hotărăşte să divorţeze, lăsându-i Elei bani, casele de la Constanţa, obiectele şi cărţile din casă, „adică tot trecutul”, în sensul eliberării. Totuşi, finalul experienţei de cunoaştere a personajului îl aflăm din notele de subsol ale romanului Patul lui Procust, unde se precizează că Ştef dezertează de pe front.

Spre deosebire de estetica realista, care prefera personajul tipic in situatii tipice si in stricta dependenta cu mediul social, eroii lui Camil Petrescu sunt intelectuali aflati in cautarea absolutului in dragoste, spirite problematizante preocupate de clarificarea propriilor trairi. Statutul de intelectual rezida in calitatea lui Gheorghidiu de absolvent al Facultatii de Filozofie, in gustul sau pentru lectura, spiritul interogativ si dilematic, folosirea unui limbaj neologistic si enuntarea unor fraze cu caracter axiomatic. Doua experiente fundamentale de cunoastere îi modeleaza spiritul: cea erotica,in care idealul iubirii absolute formulat in urma discutiei de la popota

este infirmat de realitate, si cea legata de razboi, in urma careia Gheorghidiu intelege ca posibila tradare in dragoste a unei femei este incomparabila cu absurditatea mortii aproapelui, cu durerea pierderii celor dragi, razboiul vindecandu-l de esecul in dragoste. El este un narator-personaj, evenimentele fiind relatate dintr-o perspectiva subiectiva, ceea ce face din Gheorghidiu un narator necreditabil. In conturarea personajului predomină modalitatile de caracterizare directe, respectiv autocaracterizarea prin monolog interior si tehnici moderne, precum introspectia sau fluxul constiintei. Astfel este scos in evidenta spiritul sau interogativ, insetat de cunoastere, pasionat de lectura, inadaptat social si incapabil de compromise, orgolios, dominat de indoiala si victima a geloziei, astfel incat romanul erotic este de fapt o “monografie a indoielii” (Constantin Ciopraga).

Cuplul Ştefan Gheorghidiu-Ela domină mai ales prima parte a romanului, cu precădere capitolele II-V. Discuţia de la popotă reprezintă un fapt banal care declanşează gestul rememorării de către Ştef a iubirii cu Ela, cu scopul reordonării trăirilor şi al depăşirii crizei lăuntrice. Cei doi au fost colegi la Universitate, el student la Facultatea de Filozofie, ea studentă la Litere, deci având formaţie de intelectuali. Preocupările pentru lectură diferă în intensitate: în timp ce pentru Ştef actul lecturii reprezintă un element indispensabil al formarii sale, Ela merge la cursuri de istoria filozofiei şi de matematică superioară doar pentru a fi aproape de bărbatul pe care îl iubeşte.

Cei doi se căsătoresc din dragoste, în ciuda ironiilor familiei la adresa alegerii lor. In evoluţia vieţii de familie se disting cel puţin trei etape. Prima dintre acestea o reprezintă cea de dinaintea primirii moştenirii de la unchiul Tache. Confesiunea retrospectivă şi subiectivă a protagonistului prezintă viaţa fericită a cuplului, consumată în lecturi, petreceri intime cu prietenii, gesturi care le creează o aură de pereche inseparabilă. Odată cu primirea moştenirii, apare o breşă prin atitudinea diferită a celor doi faţă de noul lor statut material: Ştef este liniştit în măsura în care traiul lor este asigurat, iar Ela, spirit pragmatic, se gândeşte ori să investească banii, ori să se bucure de ei alături de soţul ei.Întâlnirea cu Anişoara, o verişoară a lui Ştef care face parte din societatea bucureşteană mondenă, reprezintă pentru cuplul Ştef-Ela începutul unei noi etape. Ieşirile devin din ce în ce mai numeroase: ei merg la premierele spectacolelor de teatru sau cinematografice, cursele de cai le devin indispensabile, ca şi ieşirile în “bandă”. La una din serate apare şi Gregoriade, avocat şi bun dansator, presupus amant al Elei. Cochetăria şi intimitatea soţiei sale cu acest intrus, pe de o parte, trezeste spiritul orgolios şi îndoiala continuă a lui Ştef, pe de altă parte, macină treptat cuplul, astfel încât finalul cărţii dechide cea de-a treia etapă a vieţii lor: întors de pe front în Bucureşti pentru o permisie în vederea vindecării unei răni, protagonistul cere divorţul şi se hotărăşte să-i lase Elei toată moştenirea, văzând în acest gest o eliberare de trecut.

Odată ce viaţa cuplului se suprapune pe cea socială, succesiunea de întâmplări relatate alimentează faptul că Ela-idee va fi infirmată de Ela-realitate. Excursia la Odobeşti reprezintă una dintre scenele ce evidenţiază spiritul interogativ, hipersensibil şi hiperanalitic al lui Ştefan. Pentru acesta, fiecare gest al soţiei, poziţia corpului, surâsul afişat şi familiaritatea cu Gregoriade reprezintă tot atâtea ocazii de autoanaliză, declanşând revelaţii asupra iubirii. Orgolios, el va adopta un comportament similar cu al Elei la următoarea ieşire, ceea ce trezeşte gelozia şi invidia soţiei. Apoi, devine răzbunător în urma refuzului Elei de a pleca de la o anumită petrecere, aducând în patul conjugal o femeie de stradă, doar pentru a-şi satisface orgoliul rănit, ceea ce va duce la separarea temporară a cuplului.

După împăcare, pe Ştef îl caracterizează aceeaşi hipersensibilitate, iar romanul devine monografia geloziei şi a îndoielii. Ştef se dovedeşte a fi un inadaptat social, iar Ela consideră stângăcia vestimentară a soţului şi neştiinţa lui de a dansa forme ale inferiorităţii. Spirit pragmatic, ea va cere soţului clarificarea situaţiei ei materiale în eventualitatea pierderii lui pe front, cunoscând atitudinea mamei lui Ştef faţă de averea moştenită de la unchiul Tache. Pentru Ştef însă, toate aceste preocupări pentru lumea exterioară fiinţei, îndepărtate de afect şi de intelect, accentuează falia dintre el şi Ela, ducând la decizia finală a despărţirii. Astfel, pentru Ştefan Gheorghidiu retrăirea experienţei erotice are rolul reordonării sistemului de valori, reliefând trăsături ale personajului precum spiritul problematizant şi interogativ, luciditatea şi hipersensibilitatea.

Astfel, cuplul fericit care la începutul romanului are un statut social şi material lipsit de pretenţii evoluează spre o existenţă mondenă, asigurată de îmbunătăţirea considerabilă a statutului material, care va conduce, pe fundalul unor diferenţe de structură interioară, la separare.

Un aspect evident al romanului se refera la coexistenţa a două timpuri, cel cronologic, obiectiv, convenţional, egal pentru toţi indivizii, şi cel subiectiv, legat direct de viaţa interioară, de trăirile şi emoţiile fiecăruia, de conştiinţa individului. O primă observaţie în discutarea raportului dintre cele două timpuri o reprezintă faptul ca prozatorul român preia de la scriitorul francez Marcel Proust modificarea raportului dintre timpul cronologic şi cel psihologic, înlocuind noţiunea de timp cu cea de durată. Timpul obiectiv corespunde realităţilor exterioare, dintre care cea mai evidentă o constituie experienţa războiului descris în manieră demitizată, iar timpul subiectiv constă în pasajele ce prezintă oglindirea faptelor în conştiinţa protagonistului. De altfel, chiar titlul romanului reprezintă o metaforă pentru modul în care faptele din timpul obiectiv sunt percepute la nivel subiectiv. Întâlnirea cu Ela de dinainte de începerea războiului şi drumul parcurs alături de superiorul său de la Câmpulung pe

2

front reprezintă pentru Ştef ultima noapte de dragoste, după cum prima noapte de război îi aduce revelaţia faptului că o drama în iubire este incomparabilă cu moartea semenilor pe front.

Altă deosebire între cele două timpuri derivă din acronia observabilă la nivelul firului epic: romanul erotic este concentrat în capitolele II-V şi e introdus prin procedeul memoriei involuntare, căci un fapt banal – discuţia de la popotă – declanşează retrospecţia lui Gheorghidiu. Evenimentele romanului erotic sunt relatate, totuşi, cronologic, fiind ordonate ca într-o carte de memorii; în romanul de război tehnica este cea a fluxului conştiinţei, căci naratorul retranscrie întregul cadru al desfăşurării razboiului fără a urmări o relaţie cauză-efect, ca într-o confesiune de tip jurnal. Un alt element important în discutarea relaţiei dintre cele două timpuri este dilatarea anumitor secvenţe în funcţie de încărcătura lor emoţională. Prin urmare, raportul dintre timpul cronologic şi cel psihologic este esenţial în înţelegerea caracterului modern al romanului, Camil Petrescu mânuind cu dexteritate tehnici, convenţii, procedee ce fac din publicul cititor un participant activ la actul interpretării.

Viziunea asupra razboiului reprezinta o noutate in literatura romana : Camil Petrescu inlocuieste viziunea exceptionala de tip romantic asupra razboiului ( din poeziile lui Alecsandri) cu o viziune in descendenta tolstoiana (“Razboi si pace”) sau sthendaliana (“Manastirea din Parma”) ce demitizeaza razboiul, coborandu-l de pe scena istoriei : sunt prezentate lipsurile soldatilor si sentimentele dominante de teama, frica, incertitudine, revolta impotriva absurditatii luptei, suferinta provocata de moartea aproapelui, pe fundalul unor lupte in care curajul este de fapt o forma a instinctului de autoaparare.

În opinia mea, viziunea lui Camil Petrescu despre lume se suprapune peste viziunea personajului său, un intelectual care îşi creează propriul sistem de valori, incapabil de compromise cu ceilalţi sau cu sine însuşi, văzând în iubire şi război două experienţe de autocunoaştere şi de paradoxală regenerare interioară. In conceptia lui G.Calinescu, Stefan Gheorghidiu este “un om cu un suflet clocotitor de idei si pasiuni, un om inteligent[...], plin de subtilitate, de patrundere psihologica”.

3