Curs 2Formele de testament in dreptul clasic

In dreptul clasic, romanii au cunoscut 3 forme nesolemne de testament.testamentul noncumpativ -se intocmea in forma verbala, in prezenta a 7 martori (in Legea Tarii- testament cu limba de moarte)testamentul pretorian- se intocmea in forma scrisa si purta sigiliile celor 7 martori testamentul militar- nu presupunea respectarea unor conditii de forma, ci numai exprimarea clara a vointei testatorului.In acest sens, jurisconsultii spuneau ca putea fi facut cu sange pe pajura.

Pentru ca un testament sa fie intocmit in mod valabil, era necesar ca testatorul, martorii, mostenitorii si legatarii sa aiba capacitate testamentara, care este denumita testamenti factio si este de 2 feluri:testamenti factio activa-capacitatea persoanei de a-si intocmi testamentul sau de a asista in calitate de martor la intocmirea unui testament.Regula era ca au testamenti factio activa toti aceia care sunt capabili de fapt si de drept.Cu toate acestea, au fost admise mai multe exceptii de la regula.Spre ex. fiul de familie care avea peculium in calitate de soldat (peculium castrese) avea posibilitatea sa dispuna de acel peculiu prin testament.De asemenea, servii publici puteau dispune prin testament de jumatate din peculiul lor.La origini, femeia sui iuris nu-si putea face testamentul, dar imparatul Hadrian a hotarat ca femeia sui iuris sa-si poata face testamentul numai cu autoritatis tutoris.

testamenti factio pasiva- capacitatea persoanei de a veni la succesiune fie in calitate de mostenitor, fie in calitate de legatar.In mod simetric, regula era ca au testamenti factio pasiva toti aceia care sunt capabili de fapt si de drept.Dar si in aceasta materie s-au admis exceptii: s-a admis sa fie instituiti mostenitori si fiii de familie si sclavii, insa ei puteau dobandi succesiunea numai cu aprobarea expresa a lui pater sau a lui dominus (daca era vorba de un sclav).Femeia putea fi instituita mostenitor, dar printr-o lege(Coconia) s-a stabilit ca femeia nu poate veni la succesiunea unui patrimoniu in valoare mai mare de 100 000 asi.

De asemenea, pentru ca un testament sa fie intocmit in mod valabil era necesara instituirea de mostenitori despre care Gaius spunea ca estefundamentul juridic al oricarui testament , instituire care presupunea unui conditii de forma si de fond.Astfel, orice testament incepea cu instituirea demostenitori, care se facea in fruntea testamentului, termeni imperativi si solemni.Spre ex. daca era instituit Octavian, in fruntea testamentului se mentiona :Octavos heres esto.Iar conditiile de fond si-au gasit expresia in 2 principii fundamentale ale dreptului succesoral roman.

-Primul principiu : nemo pro parte testatus pro parte intestatus decedere potest = nimeni nu poate muri in parte cu testament si in parte faratestament.Prin efectul acestui principiu, mostenirea legala nu se putea deschide alaturi de mostenirea testamentara, iar daca testatorul dispunea numai pentru o parte din bunurile sale (pro parte), el dobandea totusi intreaga succesiune deoarece altminteri ar fi insemnat sa se deschida succesiunea legala alaturi de cea testamentara , ceea ce nu este permis.-Al doilea principiu: semel heres semper heres= odata mostenitor, pentru totdeauna mostenitor, ceea ce inseamna ca instituirea de mostenitori nu se putea face cu termen, ci se face pentru totdeauna, intrucat succesiunea este un mod de dobandire al proprietatii, iar proprietatea nu are caracter temporar, ci caracter perpetuu.

Pe langa instituirea de mostenitori, romanii au cunoscut si substituirea de mostenitori, care este tot o instituire, dar de gradul 2 (conditionala) pentru ipoteza in care cel instituit mostenitor nu dobandeste succesiunea, in acest caz vine la succesiune cel substituit.Ea este de 3 feluri:substitutio vulgaris - este cea obisnuita si se facea pentru ipoteza in care cel instituit mostenitor nu voia sau nu putea sa accepte succesiuneasubstitutio cupilaris-se facea numai pt ipoteza in care cel instituit mostenitor ar fi murit inainte de varsta pubertatii (14 ani)substitutio quasi-cupilaris-se facea numai pt ipoteza in care cel instituit mostenitor si-ar fi pierdut mintile.

Pe langa mostenirea legala si testamentara, romanii au cunoscut si mostenirea deferita contra testamentului.Acest sistem succesoral este expresia principiului simetriei (corespondentei formelor) , caci , in conceptia vechilor romani, asa cum testatorul isi poate institui descendentii ca mostenitori, tot asa de bine el poate sa-si dezmosteneasca descendentii cu conditia sa respecte anumite forme solemne.Astfel, fiul de familie era dezmostenit prin utilizarea formulei solemne Octavius filius meus ex heres esto ( Octavian fiul meu sa fie dezmostenit).Si intrucat dezmostenirea fiilor se facea individual, daca se dezmostenea un altul, trebuia sa se mentioneze expres, individual, pe cand fiicele si nepotii din fii erau dezmosteniti prin formula solemna Cederi omnes ex heredes sunto (Toti ceilalti sa fie dezmosteniti).Daca un fiu de familie era dezmostenit fara respectarea formelor solemne, testamentul era ruptum (nul), iar daca erau dezmosteniti fara respectarea formelor solemne fiice sau nepoti, testamentul nu era nul, ci se rectifica, astfel incat cei dezmosteniti fara respectarea formelor solemne sa dobandeasca totusi o parte din succesiune. Aceleasi efecte juridice se produceau si in cazul omisiunii, iar omisiunea aparea atunci cand descendentii nu erau nici instituiti, nici dezmosteniti.Prin urmare, daca era omis un fiu, testamentul era nul.Daca erau omisi nepoti/ fiice, era rectificat.

Cu timpul insa, spre sfarsitul republicii, ideile romanilor in materie succesorala au evoluat astfel incat , in noile conditii, s-a impus ideea de oficium = iubire pe care testatorul o datoreaza rudelor sale apropiate.Din aceasta categorie, faceau parte descendentii, ascendentii, fratii si surorile.Iar daca testatorul dezmostenea o ruda apropiata chiar cu respectarea formelor solemne, acea ruda avea posibilitatea sa atace testamentul in justitie printr-o actiune speciala denumita querela inoficiosi testamenti = plangere pentru testamentul inoficios (lipsit de oficium).Aceasta plangere era intentata in fata tribunalului centumvirilor, iar centumvirii anulau testamentul, spunand ca testatorul a fost nebun atunci cand si-a intocmit testamentul intrucat numai un nebun isi poate dezmostenit rudele apropiate.Totusi existau anumite cauze care justificau dezmostenirea rudelor apropiate, spre ex. tentativa de omor, insa acele cauze nu erau prevazute in textele din legi, ci erau lasate la aprecierea tribunalului, iar in decursul timpului, a sutelor de ani, s-a constatat ca acea practica a centumvirilor nu este unitara, ci este contradictorie; de aceea, Imparatul Justinian a intocmit o lista cu cauze care justifica dezmostenirea rudelor apropiate si o alta lista cu cauzele care justifica intentare querela inoficiosi testamenti in vederea incalcarii testamentului.

Alte texte romane se refera la dobandirea succesiunii, iar in functie de dobandirea succesiunii, mostenitorii se clasifica in 3 categorii: heredes sui et necessarium - fac parte toti aceia care, prin moartea lui pater familias deveneau persoane sui iuris; (fiii, fiicele).Ei sunt denumiti mostenitori necesari intrucat succesiunea le revine de drept, automat si, de aceea, in cazul acestor mostenitori, nu se pune nici problema acceptarii mostenirii, caci nu trebuie acceptata, nici problema repudierii succesiunii, pentru ca nu putea fi repudiata, le revenea de drept.Acesti mostenitori puteau veni si la succesiunea legala si la succesiunea testamentara.heredes necessarii- fac parte sclavii instituiti mostenitori intrucat , din ratiuni de ordin practic, romanii au admis si instituirea sclavului propriu si instituirea sclavului altuia.Daca era instituit sclavul propriu, atunci clauza de instituire era urmata de clauza dezrobirii sclavului , astfel incat la moartea testatorului, sclavul instituit mostenitor dobandea succesiunea in calitate de dezrobit.Nici acesti mostenitori nu puteau repudica succesiunea, insa sclavii instituiti puteau veni numai la succesiunea testamentara.heredes extraneii (voluntarii)- fac parte persoane straine de familie cu precizarea ca , in materia dobandirii succesiunii, colateralii erau considerati si ei straini de familie.Acesti mostenitori erau denumiti si mostenitori voluntari intrucat ei aveau posibilitatea fie sa accepte succesiunea, fie sa o repudieze, iar daca intelegeau sa accepte succesiunea, atunci era necesar sa recurga la una din formele acceptarii mostenirii (in numar de 3) : cretio, pro herede gestio si nuda voluntas.

Cretio - forma de acceptare a succesiunii care presupunea pronuntarea unor cuvinte solemne, iar testatorul avea posibilitatea de a impune mostenitorului instituit sa accepte succesiunea in aceasta forma.

Pro herede gestio- administrare in calitate de herede (mostenitor), astfel incat daca mostenitorul face un act de administrare a bunurilor succesorale se interpreteaza ca a inteles sa accepte succesiunea in mod tacit.Spre exemplu, daca mostenitorul vinde un bun din succesiune, se interpreteaza ca a acceptat succesiunea in mod tacit.

Nuda voluntas- forma de acceptare a mostenirii nesolemna, dar expresa.

Acceptarea mostenirii presupune intrunirea anumitor conditii:cel ce accepta mostenirea trebuie sa aiba capacitatea de a se obliga deoarece o mostenire nu cuprinde numai lucruri corporale si drepturi de creanta, ci cuprinde si datorii care trebuie sa fie platite de mostenitori.De aceea, fiul de familie si sclavul, daca sunt instituiti mostenitori, nu pot accepta succesiunea fara aprobarea expresa a lui pater familias / dominus , aprobare denumita iusu patris sine domini.era necesar ca cel instituit mostenitor sa aiba ius capiendi=dreptul de a culege o succesiune.Acest drept a fost creat prin legile Iulia si Patria Popea, date in vremea imparatului August si cunoscute sub denumirea de legi caducare, legi care cuprind 2 categorii de dispozitii, denumite pars nuptiaria si pars caducaria. Prin dispozitiile din pars nuptiaria, s-a prevazut ca femeile intre 20 si 50 ani si barbatii intre 25 si 60 ani sa traiasca in regimul casatoriei (sa fie casatoriti).Iar daca cei instituiti mostenitori erau necasatoriti, nu primeau nimic din succesiune, iar cei care erau casatoriti , dar nu aveau copii, primeau numai jumatate din succesiunea pt care au fost instituiti, iar partea caduca din succesiune revenea acelora care erau instituiti in acelasi testament si intruneau conditiile legii (erau casatoriti si aveau copii).Daca insa nu existau asemenea mostenitori, intreaga succesiune devenea caduca si trecea in proprietatea statului roman.

Pe de alta parte, acceptarea succesiunii produce si anumite efecte juridice ( efectele acceptarii mostenirii) : confuziunea patrimoniilor- in virtutea acestui efect, patrimoniul defunctului se contopeste cu patrimoniul mostenitorului.Acest efect al acceptarii poate avea consecinte pagubitoare si pentru mostenitori, si pentru creditorii defunctului.Consecintele pagubitoare pentru mostenitor se produc atunci cand succesiunea este incarcata de indatoriri deoarece, la origine, mostenitorul raspundea pentru indatoririle succesorale ultra vires hereditatis, adica dincolo de limitele activului succesoral, ceea ce inseamna ca dupa ce se epuiza activul, mostenitorul trebuia sa plateasca datoririle succesorale din propriile bunuri. De aceea, pretorul a intervenit si a creat ius abstinendi=dreptul de a se abtine, in virtutea caruia mostenitorul raspundea pentru datoriile succesorale numai intra vires hereditatis= in limitele activului succesoral.Tot pe aceasta linie, imparatul Justinian a decis ca acel mostenitor care face un inventar al bunurilor succesorale sa raspunda pentru datoriile succesiunii numai intra vires hereditatis.Acest drept creat de Justinian a fost denumit beneficium inventarii.Insa acceptarea mostenirii poate genera consecinte pagubitoare si pt creditorul defunctului atunci cand mostenitorul este insolvabil deoarece prin confuziunea patrimoniilor, patrimoniul defunctului se contopeste cu patrimoniul mostenitorului, iar creditorii defunctului vin in concurs cu creditorii mostenitorului si intrucat mostenitorul este insolvabil, creditorii defunctului nu vor putea sa-si valorifice drepturile de creanta integral, ci numai in parte.Iata de ce pretorul a intervenit si a creat separatio bonorum, astfel incat ori de cate ori mostenitorul era insolvabil, bunurile defunctului erau separate de bunurile mostenitorului, iar creditorii defunctului isi valorificau drepturile de creanta integral pe seama bunurilor defunctului si numai dupa aceea se producea confuziunea patrimoniilor.