Roman II - SUCCESIUNI SI OBLIGATIUNI - EMIL MOLCUT

8/10/2019 Roman II - SUCCESIUNI SI OBLIGATIUNI - EMIL MOLCUT

1/52


2/52

Emil Molcut 2014

Din prima categorie, heredes sui, fac parte toti aceia care in momentul mortii lui pater familias

deveneau persoane sui iuris, adica fiii, fiicele, femeia casatorita cu manus (in calitate de fiica), adoptatul

si adrogatul. Fiul de familie emancipat nu face parte din aceasta categorie, deoarece, la moartea lui

pater familias,el nu este sub puterea acestuia.

Nepotii din fii fac parte din aceasta categorie de mostenitori doar daca tatal lor a predecedat

bunicului. Acesti nepoti din fii vin la succesiune prin reprezentare, in sensul ca ei urca in rangul

succesoral al tatalui lor si dobandesc partea din succesiune care s-ar fi cuvenit tatalui daca ar fi trait.

Spre pilda, daca vin la succesiune 2 fii si 2 nepoti din fii, succesiunea se imparte la 3, caci fiii primesc

fiecare cate o treime din mostenire, iar nepotii primesc impreuna o treime, deoarece atat i s-ar fi cuvenit

tatalui lor daca ar fi fost in viata.

In lipsa mostenitorilor din prima categorie, vin la succesiune mostenitorii din categoria a doua.

Din aceasta fac parte cei mai apropiati agnati cu sensul de colaterali (adgnatus proximus), adica: fratii,

verii primari etc.

Aceasta categorie nu este fixa, ci mobila, deoarece, in lipsa unor agnati mai apropiati, sunt

adgnatus proximus agnatii foarte indepartati. Spre exemplu, daca exista frati, ei sunt adgnatus

proximus. In lipsa lor, sunt adgnatus proximusverii primari etc. Potrivit codului decemviral, colateralii nu

pot veni la succesiune prin reprezentare, astfel incat daca cel mai apropiat agnat repudiaza succesiunea,

ea nu va trece la agnatul urmator, ci va deveni vacanta.

Daca lipsesc si colateralii si mostenitorii din categoria intai, atunci vor veni la succesiune gentiles

(membrii gintii), care impart succesiunea in parti egale, ca o rememorare a epocii in care membrii gintii

exercitau proprietatea colectiva asupra pamantului.

Aceste dispozitii cu privire la succesiune s-au dovedit anacronice catre sfarsitul republicii, odata

cu transformarile survenite in organizarea familiei romane, odata cu generalizarea casatoriei faramanus

si odata cu emanciparea fiilor de familie.

In noua situatie, intrucat mama si copiii rezultati din casatoria fara manus nu se puteau mosteni

reciproc, iar fiul de familie emancipat nu venea la succesiune in familia originara, pretorul a realizat o

serie de reforme prin care a creat un nou sistem succesoral denumit mostenire pretorianasau bonorum

possessio.

Potrivit acestor reforme, exista 4 categorii de mostenitori pretorieni sau 4 categorii de bonorum

possessio:

- bonorum possessio unde liberi(in calitate de fii)

- bonorum possessio unde legitimi(in calitate de rude civile);

- bonorum possessio unde cognati(in calitate de rude de sange);

- bonorum possessio unde vir et uxor(in calitate de sot si sotie)

Drept privat roman Sem. II Page 2


3/52

Emil Molcut 2014

Din prima categorie fac parte toti fiii de familie, inclusiv fiul emancipat care venea si el la

succesiune in calitate de fiu, cu conditia sa faca raportul bunurilor, adica sa adauge la masa succesorala

toate bunurile dobandite in calitate de persoana sui iuris.

Din a doua categorie fac parte agnatii si gentilii, astfel incat, in aparenta, pretorul nu a creat o

noua categorie de mostenitori, ci a reprodus dispozitiile Legii celor XII Table. In realitate insa, si de

aceasta data, pretorul a introdus o inovatie, deoarece in sistemul pretorian, daca cel mai apropiat agnat

repudiaza succesiunea, ea nu mai devine vacanta (asa cum era prevazut in codul decemviral), ci trece la

urmatoarea categorie de mostenitori pretorieni (adica la cognati).

Din a treia categorie de mostenitori pretorieni faceau parte cognatii sau acele rude de sange

care nu erau si rude civile, astfel incat, potrivit sistemului pretorian, mama si copiii rezultati din

casatoria fara manusse puteau mosteni reciproc in calitate de cognati.

Din a patra categorie faceau parte barbatul si femeia casatoriti fara manus care se puteau

mosteni reciproc, doar daca nu existau mostenitori din a treia categorie.

Aceste reforme au fost dezvoltate ulterior prin reforme imperiale. Dintre reformele imperiale

mentionam senatusconsultul tertulian dat in vremea imparatului Hadrian si senatusconsultul orfitian

dat in vremea imparatului Marc Aureliu.

Potrivit senatusconsultului tertulian, mama era chemata la succesiunea copiilor rezultati din

casatoria fara manusin calitate de ruda legitima, adica in cadrul celei de-a doua categorii de mostenitori

pretorieni, ceea ce inseamna ca practic a fost ridicata din categoria a treia ( unde cognati) la categoria a

doua (unde legitimi).

In conformitate cu senatusconsultul orfitian, copiii rezultati din casatoria fara manus au fostchemati la succesiunea mamei lor, in prima categorie de mostenitori pretorieni, ceea ce inseamna ca au

fost ridicati din a treia categorie in prima categorie de mostenitori pretorieni.

Imparatul Justinian, in spiritul unificator al legislatiei sale, a dat o reforma in virtutea careia

cognatiunea era singurul temei succesoral. Potrivit acestei reforme, exista 4 categorii de mostenitori:

- descendentii(care ii exclud pe restul);

- ascendentii(parinti, bunici), fratii si surorile si copiii acestora;

- fratii si surorile consangvini si uterinisi copiii acestora;

- colateralii mai indepartati, cum ar fi verii si copiii acestora.



4/52

Emil Molcut 2014

MOSTENIREA TESTAMENTARA

Pe langa mostenirea legala, romanii au creat mai tarziu si mostenirea testamentara care este

deferita pe baza unui testament. Acesta este actul solemn prin care o persoana denumita testator

instituie unul sau mai multi mostenitori pentru ca acestia sa-i execute ultima vointa. Aceasta definitie

corespunde spiritului dreptului roman, dar difera de definitiile jurisconsultilor romani. Acestia, in frunte

cu Ulpian, ori de cate ori definesc testamentul, se refera doar la caracterul lui solemn si de ultima vointa.

Prin urmare, nu se refera si la instituirea de mostenitori, desi aceasta este trasatura definitorie a oricarui

testament. Acest lucru nu inseaamna ca jurisconsultii nu s-au referit in textele lor la instituirea de

mostenitori, distinctia consta in faptul ca nu au facut-o atunci cand au definit testamentul.

Initial, puteau fi instituiti mostenitori doar sui heredes, adica mostenitorii legali din prima

categorie. Mai tarziu, s-a admis sa fie instituiti si colateralii sau chiar persoanele straine de familie. Cel

instituit mostenitor era un executor testamentar si trebuia sa execute toate dispozitiile testamentare,

adica sa distribuie bunurile succesorale conform ultimei vointe a testatorului. Totusi, testamentul roman

a indeplinit si alte functii. Ex. prin testament putea fi favorizat unul dintre mostenitorii legali, spre

deosebire de mostenirea legala, care nu permitea favorizarea unor mostenitori. De asemenea,

mostenitorul instituit putea fi grevat cu sarcina de a transmite anumite bunuri succesorale unor

persoane straine de familie numite legatari, dupa cum tot prin testament se putea dezrobi un sclav sau

se putea numi un tutore.

In epoca veche, romanii au cunoscut 3 forme solemne de testament: testamentul callatis

comitiis, testamentul in procinctu, testamentul per aes et libram.

Testamentul callatis comitiis este cel mai vechi testament si avea forma unei legi votate de

comitia curiata, denumita si comitia callata. Acest testament prezenta doua probleme: era accesibildoar patricienilor si comitia curiatanu se convoca in fiecare zi, ci doar de doua ori pe an (probabil la 24

martie si 24 mai).

De aceea, s-a creat un nou testament denumit in procinctu,adica in fata armatei gata de lupta.

Presupunea o declaratie a legionarului in fata centuriei din care facea parte. Centuria, ca si comitia

curiata, indeplinea rolul de martor colectiv.

Acest testament nu era accesibil tuturor cetatenilor romani, ci doar acelora care faceau parte

din legiunile romane de juniori (cu varsta cuprinsa intre 17 si 46 de ani), pe cand cei mai in varsta care

faceau parte din legiunile de seniori (necombatante), desi aveau cel mai mult nevoie, nu puteau

intocmai acest tip de testament. Din aceasta ratiune, a fost creat testamentul per aes et libram, adica

testamentul prin arama si balanta, care a evoluat in 3 faze: mancipatio familiae, testamentul per aes et

libram public si testamentul per aes et libram secret.

Mancipatio familiae este o aplicatie a mancipatiunii fiduciare. In acest sistem, testatorul ii

transmite bunurile succesorale prin mancipatiune cu titlu de proprietate unui executor testamentar

denumit emptor famliae sau cumparator al bunurilor succesorale. Apoi, intre testator si emptor se



5/52

Emil Molcut 2014

incheie anumite conventii de buna-credinta denumite pacte fiduciare, prin care testatorul ii arata celui

din urma cum sa distribuie bunurile succesorale. Asa cum se observa, executarea testamentului depinde

de buna-credinta lui emptor, deoarece acesta devenea proprietar al bunurilor succesorale. Daca nu

executa ultima vointa a testatorului, mostenitorii instituiti nu aveau actiune impotriva lui, neputandu-l

constrange pe cale judiciara sa execute ultima vointa, adica sa imparta bunurile succesorale.

De aceea, s-a trecut la faza a doua, testamentul per aes et libram public. Testatorul nu mai

transmite lui emptor familiaebunurile cu titlu de proprietate, ci doar cu titlu de detentiune. Daca nu

executa ultima vointa a testatorului, mostenitorii instituiti pot intenta actiune impotriva lui si il pot

constrange prin proces sa execute, adica sa imparta bunurile succesorale potrivit intelegerii incheiate cu

testatorul. Insa si aceasta forma prezinta inconvenientul ca pactele fiduciare erau incheiate in forma

verbala, de fata cu martori, ceea ce inseamna ca numele mostenitorilor erau cunoscute inca din

momentul intocmirii testamentului. Unii mostenitori putand fi interesati sa grabeasca moartea

testatorului.

Astfel, s-a trecut la testamentul per aes et libram secret, in care pactele fiduciare nu se mai

incheiau in forma verbala, ci scrisa, urmand ca inscrisul sa fie desfacut doar dupa moartea testatorului,

ocazie cu care se aflau si numele mostenitorilor.

In dreptul clasic au aparut si forme nesolemne de testament.

Astfel, testamentul nuncupativse intocmea verbal in prezenta unor martori (de regula 7).

Testamentul pretorianse intocmea in forma scrisa si purta sigiliile martorilor.

Testamentul militarnu presupunea respectarea unor conditii de forma, ci doar exprimarea clara

a ultimei vointe. In unele texte este mentionat ca testamentul militar se putea face cu sange pe camasasau cu sabia pe nisip.

TESTAMENTI FACTIO

Pentru ca un testament sa fie intocmit in mod valabil, era necesar ca testatorul, mostenitorii si

legatarii sa aiba capacitate testamentara, pe care romanii o denumeau testamenti factiosi care era de 2

feluri: testamenti factio activa si testamenti factio pasiva.

Testamenti factio activa desemneaza aptitudinea persoanei de a face testamentul sau de a

asista in calitate de martor la intocmirea unui testament. Regula era ca au testamenti factio activatoti

aceia care sunt capabili de drept si de fapt, adica persoanele sui iuris care aveau reprezentarea

consecintelor actelor si faptelor lor. Totusi au fost admise si unele exceptii, spre ex: fiul de familie care

avea peculium castrense, adica un peculiu in calitate de soldat, putea dispune de bunurile sale prin

testament. De asemenea, sclavul public putea dispune prin testament de jumatate din peculiul sau.

Pana in vremea lui Hadrian, femeia nu-si putea face testament, dar incepand cu vremea acestui

imparat, femeia sui iurisputea sa-si faca testament, dar numai in prezenta tutorelui, iar femeia care se

bucura de ius liberorumavea o deplina capacitate de a testa.



6/52

Emil Molcut 2014

Testamenti factio pasiva desemneaza aptitudinea persoanei de a veni la succesiune fie in

calitate de mostenitor, fie in calitate de legatar. In mod simetric, se bucurau de testamenti factio pasiva

toti aceia care erau capabili de drept si de fapt. Dar si de la aceasta regula s-au admis exceptii, astfel

putea fi instituit mostenitor un fiu de familie care era persoana alieni iuris, dupa cum s-a admis si

institutirea sclavului, caci din ratiuni de ordin practic, romanii au admis sa fie instituiti mostenitori sisclavul propriu si sclavul altuia. In privinta femeii, cenzorul a propus o lege prin care s-a stabilit ca femeia

nu poate veni la succesiunea unui patrimoniu in valoare mai mare de 100.000 de asi.

De asemenea, pentru ca un testament sa fie intocmit in mod valabil, era necesara instituirea de

mostenitori despre care Gaius spunea ca este temeiul juridic al oricarui testament si presupunea

intrunirea unor conditii de forma si de fond.

In privinta conditiilor de forma retinem ca instituirea se facea in fruntea testamentului, cu alte

cuvinte orice testament incepea cu instituirea de mostenitori, care se facea in termeni imperativi si

solemni. Spre ex, daca era instituit Octavian, in fruntea testamentului se scria Octavius heres esto

(Octavian sa fie mostenitor).

Conditiile de fond ale instituirii si-au gasit expresia in 2 principii fundamentale ale dreptului

succesoral roman.

Potrivit primului principiu, nemo pro parte testatus pro parte intestatus decedere potest

(nimeni nu poate muri in parte cu testament si in parte fara testament). De aici rezulta ca mostenirea

legala nu se poate deschide alaturi de mostenirea testamentara. Iar daca testatorul dispune numai

pentru o parte din bunurile sale, cel instituitpro parteva dobandi totusi intreaga succesiune, pentru ca

altminteri ar insemna sa se deschida mostenirea legala alaturi de mostenirea testamentara, ceea ce nu

era permis.

Potrivit celui de al doilea principiu, semel heres semper heres, adica odata mostenitor pentru

totdeauna mostenitor, ceea ce inseamna ca nu este permisa instituirea cu termen deoarece mostenirea

este un mod de dobandire a proprietatii, iar proprietatea nu are caracter temporar, ci perpetuu.

Daca mostenitorul instituit repudiaza succesiunea atunci se deschide mostenirea ab intestat.

Pentru a preveni asemenea perspective, romanii au creat substituirea de mostenitori care este tot o

instituire, dar de gradul 2 sau conditionala, pentru ipoteza in care cel instituit mostenitor nu poate sau

nu vrea sa dobandeasca succesiunea si imbraca 3 forme: substitutio vulgaris, substitutio pupillaris si

substitutio quasi pupillaris.

Substituirea vulgarae cea obisnuita si se face pentru ipoteza in care cel instituit nu poate sau nu

vrea sa dobandeasca mostenirea. In acest caz testatorul va scrie in fruntea testamentului mai intai

instituirea, apoi daca X nu vine la mostenire, sa vina Y.

Substituirea pupilara se face numai pentru ipoteza in care cel instituit mostenitor ar muri

inainte de varsta pubertatii (14 ani), deoarece impuberul este incapabil de fapt si prin urmare nu-si

poate face testamentul, iar atunci testatorul ii numeste un substituit.



7/52

Emil Molcut 2014

Substituirea quasipupilarase face numai pentru ipoteza in care cel instituit mostenitor si-ar fi

pierdut mintile, deoarece si nebunul e incapabil de fapt si nu-si poate face testamentul.

EXHEREDAREA

Pe langa succesiunea legala si cea testamentara, romanii au cunoscut si succesiunea deferita

contra testamentului, pe care Gaius o denumea contra tabulassi care este o aplicatiune a principiului

simetriei in dreptul succesoral roman, caci in conceptia vechilor romani asa cum testatorul isi poate

institui descendentii ca mostenitori, tot asa testatorul ii poate dezmosteni, cu conditia sa respecte

anumite forme solemne. Astfel, fii de familie erau dezmosteniti nominal, printr-o formula solemna. Ex,

daca era dezmostenit Octavian se utiliza formula Octavius filius meus exheres esto (Octavian fiul meu

sa fie dezmostenit), pe cand fiicele si nepotii putea fi dezmosteniti in bloc prin formula solemna ceteri

omnes ex heres sunto (toti ceilalti sa fie dezmosteniti).

Daca era dezmostenit un fiu de familie fara respectarea formelor solemne, testamentul era nul,

iar daca erau dezmosteniti fara respectarea formelor solemne fiice si nepoti, testamentul nu era nul, cise rectificade asa maniera incat cei dezmosteniti fara respectarea formelor solemne sa primeasca totusi

o parte din succesiune. Aceleasi efecte juridice se produceau si in cazul omisiunii. Omisiunea apare

atunci cand descendentii nu sunt nici instituiti, nici dezmosteniti. Prin urmare daca e omis un fiu,

testamentul va fi nul, iar daca sunt omisi fiicele si nepotii, testamentul va fi rectificat.

Insa cu timpul, ideile romanilor in materie succesorala au evoluat, iar pe acest fond de evolutie

s-a impus in dreptul roman ideea de oficium, conform careia testatorul are indatorirea de a-si iubi rudele

apropiate, adica trebuie sa-si iubeasca descendentii, ascendentii, fratii si surorile. Daca testatorul

dezmosteneste rudele apropiate, chiar cu respectarea formelor solemne, testamentul poate fi atacat in

justitie deoarece e un testament inoficios, prin incalcarea indatoririi de iubire.

Testamentul putea fi atacat de catre cei dezmosteniti printr-o actiune speciala denumita querela

inofficiosi testamenti sau plangere pentru testamentul inoficios, actiune care era intentata in fata

tribunalului centumvirilor. Acestia anulau testamentul sub pretextul ca testatorul a fost nebun atunci

cand l-a intocmit, pentru ca numai un nebun isi poate dezmosteni rudele apropiate. Totusi existau

anumite cauze care justificau dezmostenirea rudelor apropiate, spre exemplu tentativa de omor, dar

acele cauze nu erau precizate prin texte din legi, ci erau lasate la aprecierea tribunalului, iar de-a lungul

timpului s-a constatat ca practica tribunalului e neuniforma, in sensul in care cazuri similare erau

solutionate diferit. De aceea imparatul Justinian a intocmit o lista cu cauzele care justifica dezmostenirea

rudelor apropiate si o alta lista cu cauze care justifica intentarea querela inofficiosi testamenti.



8/52

Emil Molcut 2014

DOBANDIREA MOSTENIRII

In functie de felul in care mostenirea e dobandita, succesorii se clasifica in 3 categorii: heredes

sui et necesarii, heredes necesariisi heredes extranei/voluntarii.

Din prima categorie (heredes sui et necesarii) fac parte toti aceia care in momentul mortii lui

pater familiasdevin persoane sui iuris si care fac parte din prima categorie de mostenitori legali. Prin

urmare, ei pot veni la succesiunea legala daca nu exista testament sau la mostenirea testamentara daca

sunt instituiti mostenitori prin testament. Insa indiferent de mostenirea la care vin, legala sau

testamentara, ei dobandesc succesiunea de drept, adica automat si de aceea in cazul acestor

mostenitori nu se poate pune nici problema acceptarii mostenirii, nici problema repudierii ei.

Din categoria a doua (heredes necesarii)fac parte sclavii instituiti mostenitori prin testament.

Prin urmare, sclavii nu pot veni la succesiunea legala, ci numai la cea testamentara daca sunt instituiti

prin testament, caci romanii au admis din ratiuni de ordin practic si instituirea sclavului propriu, si

instituirea sclavului altuia. Daca era instituit ca mostenitor sclavul propiu, atunci clauza de instituiretrebuia sa fie insotita de o clauza de dezrobire, astfel incat la moartea testatorului sclavul devenea om

liber si dobandea succesiunea in aceasta calitate, cu precizarea ca si el era mostenitor necesar, ceea ce

inseamna ca nu se punea nici problema acceptarii, nici problema repudierii mostenirii, caci si sclavul

instituit si dezrobit dobandeau succesiunea de iure.

Din categoria a treia(heredes extranei/voluntarii) faceau parte persoanele straine de familie,

cu precizarea ca in acesta categorie intrau si agnatii din categoriile a doua si a treia. Asadar, in materia

dobandirii succesiunii, rudele civile, agnatii din categoria a doua si a treia erau considerate persoane

straine de familie. Acesti mostenitori se numeau voluntari intrucat ei aveau posibilitatea fie sa accepte,

fie sa repudieze succesiunea. Iar daca intelegeau sa accepte succesiunea, trebuiau sa recurga la una dinformele acceptarii, caci potrivit dreptului civil roman exista 3 forme de acceptare a succesiunii:

1.

Cretio

2.

Pro herede gestio

3.

Nuda voluntas

Cretio e o forma solemna de acceptare a mostenirii, in sensul ca mostenitorul trebuie sa-si

exprime vointa de a accepta succesiunea prin pronuntarea unor cuvinte solemne, iar testatorul are

posibilitatea de a-i impune mostenitorului instituit sa accepte succesiunea in aceasta forma.

Pro herede gestio inseamna administrare in calitate de mostenitor, ceea ce presupune camostenitorul instituit face un act de administrare a bunurilor succesorale, spre exemplu vinde un bun

din succesiune, de unde rezulta ca a inteles sa accepte succesiunea, acceptare care in zilele nostre se

numeste tacita.

Nuda voluntase o forma de acceptare expresa, dar nesolemna. Mostenitorul instituit isi poate

exprima vointa in orice conditii.



9/52

Emil Molcut 2014

Acceptarea mostenirii presupune intrunirea anumitor conditii, pe care le denumim conditiile

acceptarii mostenirii.

In primul rand, cel ce accepta mostenirea trebuie sa aiba capacitatea de a se oblige deoarece o

mostenire cuprinde pe langa lucruri corporale si drepturi de creanta si o serie de datorii pe care trebuie

sa le plateasca mostenitorul instituit care accepta succesiunea. Iata de ce sclavul instituit si fiul de

familie nu pot accepta succesiunea fara aprobarea unui pater sau unui dominus, aprobare pe care o

denumim iussu patris sive domini (acceptare aprobata fie de pater, fie de dominus). Insa ii avem in

vedere pe fiul de familie al altuia si pe sclavul altuia. Nu-l avem in vedere pe fiul sau sclavul testatorului

pentru ca fiul e heredes sui, vine in prima categorie de mostenitori legali, iar sclavul propriu, cand este

instituit este si dezrobit. Daca insa este instituit fiul altuia, acela ramane persoana alieni iuris si dupa

moartea testatorului, cat timp se afla sub puterea tatalui sau care va trebui sa plateasca datoriile

succesorale dupa ce fiul accepta succesiunea.

In al doilea rand, era necesar ca mostenitorul sa aiba ius capiendi sau dreptul de a culege o

mostenire, drept care a fost creat de imparatul Octavian Augustus prin doua legi: Iulia si Papia Popeea,

cunoscute sub denumirea de legile caducare, ale caror dispozitii au fost sistematizate in doua parti

denumite pars nuptiaria si pars caducaria. Prin dispozitiile din pars nuptiaria s a prevazut ca femeile

intre 20-50 ani si barbatii intre 25-60 ani trebuie sa traiasca in regimul casatoriei si sa aiba copii. Prin

dispozitiile din pars caducarias-a prevazut ca celibatarii nu pot dobandi nimic din succesiunea pentru

care au fost instituiti, iar aceia care erau casatoriti, dar nu aveau copii, dobandeau numai jumatate din

mostenirea pentru care au fost instituiti. Partea caduca, nedobandita, revenea acelora care erau

instituiti prin acelasi testament si care intruneau conditiile cerute de legile caducare, iar daca in

testament nu existau asemenea mostenitori instituiti, intreaga succesiune devenea vacanta si trecea

asupra statului.

Pe de alta parte, acceptarea mostenirii genereaza si anumite efecte juridice.

Primul efect la acceptarii consta in confuziunea patrimoniilor, in sensul ca patrimoniul

defunctului se contopeste cu patrimoniul mostenitorului. Acest efect al acceptarii poate genera

consecinte pagubitoare si pentru mostenitor, si pentru creditorii defunctului.

Consecintele pagubitoare pentru mostenitorse produc atunci cand succesiunea e incarcata de

datorii, de vreme ce mostenitorul trebuie sa plateasca datoriile succesorale ultra vires hereditatis, adica

dincolo de limitele activului succesoral, ceea ce inseamna ca trebuia sa plateasca datoriile succesorale

din propriile bunuri. Si de aceea, de regula, mostenitorii repudiau succesiunile incarcate de datorii, in

paguba creditorilor defunctului, care nu-si mai puteau valorifica drepturile de creanta. De aceea pretorul

a intervenit si a creat ius abstinendi sau dreptul de a se abtine. Potrivit acestui drept, mostenitorul

raspundea pentru datoriile succesorale numai intra vires hereditatis, adica numai in limitele activului

succesoral, ceea ce inseamna ca dupa ce se epuiza activul mostenirii, succesorul nu mai platea datoriile

succesorale. La randul lui, imparatul Justinian a stabilit ca acel mostenitor care face un inventar al

bunurilor succesorale va raspunde pentru datoriile succesiunii, numai intra vires hereditatis, drept

denumit beneficium inventarii.



10/52

Emil Molcut 2014

Dar asa cum spuneam, confuziunea patrimoniilor putea avea consecinte negative si pentru

creditorii defunctului, atunci cand mostenitorul este insolvabil, deoarece creditorii defunctului vor veni

in concurs cu creditorii mostenitorului si intrucat acesta este insolvabil, creditorii defunctului nu-si pot

valorifica drepturile de creanta integral, ci numai in parte. Si de data aceasta a intervenit pretorul si a

creat separatio bonorum, procedeu prin care ori de cate ori mostenitorul era insolvabil, bunuriledefunctului erau separate de bunurile mostenitorului, astfel incat creditorii defunctului isi puteau

valorifica drepturile de creanta integral pe seama bunurilor defunctului, iar numai dupa aceea avea loc

confuziunea patrimoniilor.

Al doilea efect al acceptarii mosteniriieste dobandirea proprietatii, dar daca exista mai multi

mostenitori institutiti, se pune problema stabilirii raporturilor dintre ei.

In privinta creantelor si datoriilor succesorale nu pot aparea complicatii, intrucat ele se impart

de drept intre comostenitori, pe cand lucrurile corporale revin in indiviziune, ceea ce inseamna ca

fiecare mostenitor stie care este partea lui ideala din succesiune, dar acea parte nu este concret

determinata, iar daca acei comostenitori vor sa obtina iesirea din indiviziune, o pot face pe baza unei

conventii, iar daca nu se inteleg, pot obtine iesirea din indiviziune pe cale judiciara, ceea ce presupune

intentarea actiunii de iesire din indiviziune.

Al treilea efect al acceptarii este colatio bonorum sau raportul bunurilor succesorale. In virtutea

acestui efect, mostenitorul care a primit un bun din succesiune de la pater familias in timpul vietii

acestuia si vrea sa vina la mostenire, trebuie sa adauge acel bun la masa succesorala. Jurisconsultii au

constatat ca exista cazuri tipice de colatio bonorum si cazuri atipice.

Spre exemplu, colatio dotissau raportul bunurilor dotale este un caz tipic de colatio bonorum,

avand in vedere ca femeia casatorita fara manus dobandeste cu ocazia casatoriei anumite bunuri de la

pater familias cu titlu de zestre, dar acea femeie are dreptul sa vina la succesiune in familia de origine,

cu conditia sa faca raportul bunurilor, adica sa adauge la masa succesorala toate bunurile pe care le-a

primit cu titlu de dota. Un caz atipic de colatio bonorum este colatio emancipati, adica raportul

bunurilor fiului de familie emancipat care prin reforma pretorului a dobandit drepturi succesorale in

familia de origine in calitate de fiu, cu conditia sa adauge la masa succesorala toate bunurile pe care le-a

primit in calitate de persoana sui iuris.Acest caz este atipic deoarece emancipatul nu adauga la masa

succesorala bunuri primite de lapater familias, ci bunuri dobandite de el prin munca proprie.

Insa asa cum mostenitorii voluntari puteau accepta succesiunea, tot asa puteau sa o si

repudieze. Repudierea succesiunii se facea printr-o simpla manifestare de vointa. Mai mult, in dreptul

clasic, daca mostenitorul instituit nu accepta succesiunea pana la un anumit termen, se interpreta ca a

repudiat-o.

Si repudierea succesiunii genereaza anumite efecte juridice.

Spre exemplu, daca existau mai multi mostenitori instituiti si nu existau substituiti, iar unul

dintre mostenitori repudia succesiunea se producea acrescamantul, ceea ce inseamna ca partea din

succesiune repudiata se impartea intre cei care au acceptat-o. Acrescamantul se producea de iure. Daca



11/52

Emil Molcut 2014

insa exista un singur mostenitor instituit si acesta repudia mostenirea, venea la succesiune substituitul,

daca exista. Daca substituitul nu exista, se deschidea mostenirea legala, iar daca nu existau nici

mostenitori legali, succesiunea devenea vacanta.

SANCTIUNEA MOSTENIRII

In legatura cu aceasta trebuie sa facem dinstinctie intre mostenirea civila si cea pretoriana, caci

mostenirea civila era sanctionata prin hereditatis petitio, iar cea pretoriana prin interdictul quorum

bonorum.

Hereditatis petitio(petitiunea de ereditate) este o actiune data cu titlu universal, deoarece ea

purta fie asupra unui patrimoniu, fie asupra unei parti din patrimoniu, spre deosebire de actiunea in

revendicare care era data cu titlu particular, caci purta numai asupra unor lucruri individual

determinate. Pentru intentarea petetiunii de ereditate erau necesare anumite conditii.

In primul rand, reclamantul trebuia sa nu posedebunurile succesorale.

In al doilea rand, reclamantul trebuia sa faca dovada calitatii sale de mostenitor civil. Prin

urmare, la petitiunea de ereditate, reclamantul nu trebuia sa faca dovada dreptului de proprietate al

defunctului asupra bunurilor succesorale, spre deosebire de actiunea in revendicare, in cazul careia

reclamantul trebuia sa faca dovada dreptului de proprietate al tuturor autorilor sai.

In al treilea rand, paratul trebuia sa fie posesor al bunurilor succesorale si le putea poseda fie

pro herede, fie pro posessore. Paratul poseda bunurile succesorale pro herede atunci cand avea

convingerea ca el este adevaratul mostenitor civil, fiind de buna-credinta si le posedapro posessore

atunci cand stia ca nu este mostenitor civil, dar ii opunea reclamantului calitatea sa de posesor prin

cuvinteleposideo quia posideo, fiind de rea-credinta.

Totodata, petitiunea de ereditate putea fi intentata si impotriva posesorilor fictivi denumitificti

posessores.Este vorba in primul rand despre acela care se ofera procesului, simuland ca este posesor,

pentru ca intre timp adevaratul posesor al bunurilor succesorale sa poata deveni proprietar prin

uzucapiune. Un asemenea parat este de rea-credinta. Al doilea caz este al aceluia care distruge cu

intentie bunurile succesorale pentru a nu mai fi posesor si a nu mai putea fi chemat in justitie. Si el este

de rea-credinta.

Fata de asemenea practici, s-a dat senatusconsultul juventian prin care s-a prevazut ca reaua-

credinta tine loc de posesiune, astfel incat cel care simula ca este posesor, precum si cel ce distrugea

bunurile succesorale, fiind de rea-credinta erau considerati posesori si puteau fi chemati in justitie prin

petitiunea de ereditate.

Totodata, senatusconsultul juventian a prevazut conditiile in care raspund paratul de bun-

credinta si paratul de rea-credinta. Astfel, paratul de buna-credinta raspundea numai in limitele

imbogatirii sale, pe cand cel de rea-credinta raspundea pentru tot ce lipseste din succesiune.



12/52

Emil Molcut 2014

Asa cum spuneam, mostenirea pretoriana era sanctionata prin interdictum quorum bonorum,

interdict care presupunea o procedura in 2 faze (ambele in fata pretorului). In prima faza, reclamantul

afirma ca este mostenitor pretorian, iar pretorul nu verifica daca reclamantul intruneste cu adevarat

conditiile pentru a fi mostenitor pretorian, ci ii recunostea aceasta calitate, dar numai teoretic, caci

reclamantul nu era pus in posesia bunurilor succesorale. In faza a doua, pretorul verifica dacareclamantul intruneste conditiile pentru a fi mostenitor pretorian si daca se convingea ca le intruneste,

elibera interdictul quorum bonorumprin care reclamantul era pus in posesia bunurilor succesorale.

Insa sanctiunea mostenirii pretoriene este inferioara sanctiunii mostenirii civile, deoarece prin

intedictul quorum bonorum, reclamantul dobandea numai lucrurile corporale din succesiune, nu si

drepturile de creanta. De aceea, pretorul a mai initiat o reforma prin care a pus la dispozitia

mostenitorului pretorian toate actiunile pe care defunctul le avusese impotriva debitorilor sai, iar astfel

mostenitorul pretorian putea valorifica si drepturile de creanta din succesiune, dar in formula acelor

actiuni trebuia sa figureze fictiunea ca mostenitorul pretorian este mostenitor civil.

LEGATE SI FIDEICOMISE

Legatul este o dispozitie formulata in termeni imperativi si solemni, grevand pe mostenitorul

instituit, dispozitie prin care testatorul dispune de un bun individual determinat in profitul unei

persoane denumite legatar. Asadar, legatul este o clauza cuprinsa in testament, formulata in termeni

imperativi si solemni care il greveaza pe mostenitor cu sarcina de a transmite un bun din succesiune

unui legatar. Bunul transmis pe aceasta cale este denumit bun legat. Legatul presupune respectarea

unor conditii de forma si de fond, iar in functie de modul in care se formeaza, legatele se clasifica in 4

categorii: legatul per vindicationem, legatul per damnationem, legatul per praeceptionem si legatul

sinendi modo.

Prin legatul per vindicationem, testatorul transmite un lucru cu titlu de proprietate direct

legatarului, ceea ce inseamna ca in momentul deschiderii succesiunii, legatarul devine automat

proprietar al acelui bun. De aceea, in legatul per vindicationem, nu este mentionat si numele

mostenitorului. Iar daca mostenitorul il impedica pe legatar sa intre in posesia bunului legat, atunci

legatarul, in calitatea sa de proprietar, va intenta impotriva mostenitorului actiunea in revendicare.

In cazul legatului per damnationem, testatorul il obliga pe mostenitor sa transmita un anumit

lucru legatarului, iar daca mostenitorul nu-si indeplineste aceasta obligatie, atunci legatarul va intenta

impotriva lui o actiune personala denumita actio ex testamento. La inceputul dreptului clasic s-a dat

senatusconsultul neronian prin care s-a prevazut ca un legatper vindicationemnul pentru nerespectarea

unor conditii de forma sau de fond, poate fi considerat valabil ca legat per damnationem.Jurisconsultii

au facut un pas mai departe si au afirmat ca de vreme ce un legat per vindicationem nul, poate fi

considerat valabil per damnationem, a fortiori un legat per vindicationem valabil, poate fi considerat

valabil si per damnationem. Aceasta interpretare a avut consecinte pe planul sanctiunii legatelor,

deoarece in functie de interesele sale, beneficiarul unui legatper vindicationemse putea considera fie

legatar per vindicationem, fie legar per damnationem. Astfel, daca beneficiarul unui legat per

vindicationemavea nevoie de lucrul legat, atunci se considera legatarper vindicationem, avand calitatea



13/52

Emil Molcut 2014

de proprietar si intentand actiunea in revendicare, care este arbitrara si prin urmare va obtine o sentinta

de condamnare in natura. Daca insa beneficiarul unui legat per vindicationem nu are nevoie de acel

lucru (ci are nevoie de bani), atunci se va considera legatar per damnationem, intrucat legatul per

damnationemeste sanctionat printr-o actiune personala, care nu este arbitrara, astfel incat legatarul va

obtine sentinta de condamnare la o suma de bani.

Legatulper preceptionema fost creat in vederea favorizarii unora dintre mostenitorii instituiti,

deoarece unul dintre mostenitori dobandeste in acelasi timp si calitatea de legatar, astfel incat legatarul

per preceptionemintra mai intai in stapanirea bunului legat, dupa care mostenirea se impartea in mod

egal intre toti mostenitorii.

Legatul sinendi modoeste un legat cu titlu de permisiune, in sensul ca mostenitorul are obligatia

de a nu-l impedica pe legatar sa intre in posesia bunului legat.

Legatele presupun si respectarea unor conditii de fond.

In primul rand, legatarul trebuie sa aiba testamenti factio pasiva, deoarece urmeaza sa

dobandeasca un bun din succesiune.

In al doilea rand, executarea legatului apasa de regula asupra mostenitorului instituit. La

origine, legatele erau incluse in testament in vederea favorizarii unora dintre mostenitorii instituiti, dar

cu timpul, testatorii au inceput sa dispuna prin legate in favoarea unor persoane straine de familie, iar

unele testamente erau incarcate cu atat de multe legate, incat dupa executarea lor, activul succesiunii

se epuiza, iar mostenitorul trebuia sa plateasca datoriile succesorale din bunurile proprii. De aceea,

mostenitorii au cerut sa repudieze succesiunile incarcate cu multe legate in paguba creditorilor

defunctului care nu-si mai puteau valorifica drepturile de creanta. De aceea, s-au dat 3 legi succesive

prin care a fost ingradita libertatea de a dispune prin legate. Acestea sunt: legea Furia testamentaria,

legea Voconia si legea Falcidia.

Prin legea Furia testamentaria s-a prevazut ca legatul nu poate avea ca obiect un lucru in

valoare mai mare de 1000 de asi, iar prin legea Voconia s-a prevazut ca legatarul nu poate primi mai

mult decat mostenitorul, insa cele 2 legi nu s-au dovedit eficiente, deoarece testatorul putea introduce

in testamentul sau un numar foarte mare de legate mai mici de 1000 de asi. De aceea, in vremea lui

Octavian Augustus s-a dat legea Falcidia, prin care s-a prevazut ca mostenitorul trebuie sa dobandeasca

cel putin o patrime din mostenirea care i s-ar fi cuvenit potrivit succesiunii legale, iar daca acea patrime

nu se forma, toate legatele erau reduse proportional pana la formarea patrimii.

A treia conditie de fond a legatelor si-a gasit expresia in regula catoniana (Cato cenzorul),

potrivit careia un legat care este nul in momentul intocmirii testamentului va ramane nul pentru

totdeauna. Prin efectul acestei reguli, judecatorul nu mai putea lua in considerare noile imprejurari ivite

in intervalul de timp cuprins intre momentul intocmirii testamentului si momentul mortii testatorului.

Spre exemplu, daca testatorul dispunea prin legatul per vindicationemde un bun care nu-i apartinea,

acel legat era nul, intrucat nimeni nu poate transmite ceea ce nu are, insa ulterior era posibil ca



14/52


15/52

Emil Molcut 2014

OBLIGATII

Materia obligatiilor prezinta o importanta aparte, in primul rand pentru ca obligatiile sunt

oglinda juridica a economiei de schimb, iar in al doilea rand pentru ca in aceasta materie romanii au

elaborat concepte, categorii, principii si institutii care au fost preluate in dreptul modern fara adaptari

semnificative. Aceasta materie cuprinde 2 parti: partea generala(teoria generala a obligatiilor) si partea

speciala (izvoarele obligatiilor).

Definitia si elementele obligatiei.

Textele romane ne-au transmis 2 definitii ale obligatiei. Prima ii apartine lui Paul, iar cea de-a

doua lui Justinian. Potrivit lui Justinian, obligatio est iuris vinculum qoud necessitate adstringimur

alicuius solvendae rei secundum nostrae civitatis iura obligatia este o legatura de drept prin care

suntem constransi a plati ceva potrivit dreptului cetatii noastre. Din aceasta definitie -> ca obligatia este

un raport juridic pe care modernii il denumesc raport juridic obligational, iar romanii il denumeau iuris

vinculum.

Acest raport juridic presupune intrunirea a 3 elemente pe care le denumim elementele

obligatiei. Ele sunt: subiectele, obiectul si sanctiunea.

Subiectele obligatiei sunt creditorul si debitorul. Creditorul este subiectul activ al obligatiei,

intrucat el are dreptul sa pretinda o plata, drept care este denumit creanta sau drept de creanta, iar

debitorul este subiectul pasiv al obligatiei, intrucat el poate fi constrans sa faca plata. Obiectul obligatiei

este desemnat in definitie prin cuvantul plata, dar acest cuvant nu are neaparat semnificatia remiterii

unei sume de bani, ci are un inteles care isi gaseste expresia in termenii dare, facere, praestare.

Cuvantul dare desemneaza obligatia de a transmite proprietatea asupra unui lucru sau de aconstitui un alt drept real. Cuvantul facere desemneaza obligatia de a face ceva pentru creditor, iar

cuvantul prestare desemneaza obligatia de a procura folosinta unui lucru fara a constitui un drept real.

Retinem ca in zilele noastre, cuvantul prestare sau prestatiune desemneaza orice obiect al obligatiei si

este sinonim cu plata.

Obiectul obligatieitrebuie sa intruneasca anumite conditii:

1.

Trebuie sa fie licit si moral, adica sa fie in conformitate cu cerintele legilor ai ale bunelor

moravuri.

2.

Trebuie sa fie posibil, iar imposibilitatea este de 2 feluri: fizica si juridica. Imposibilitatea

fizica apare atunci cand se promite ceea ce nu exista in natura, iar imposibilitatea juridica

apare atunci cand se promite un lucru nepatrimonial.

3.

Trebuie sa fie determinatsau cel putin determinabil.

4.

Trebuie sa constea intr-o prestatie pe care debitorul o face creditorului sau, deoarece asa

cum vom vedea, obligatiile sunt guvernate de principiul relativitatii, ceea ce inseamna ca

produc efecte numai intre parti, nu si fata de terti.

5.

Trebuie sa prezinte interes pentru creditor.



16/52

Emil Molcut 2014

Sanctiunea.Intrucat daca debitorul nu plateste de buna-voie, creditorul poate intenta impotriva

lui o actiune personala de drept strict sau de buna-credinta prin care il poate constrange prin proces sa-

si execute obligatia, insa pe langa sensul generic de raport juridic, cuvantul obligatie are si alte sensuri,

astfel: desemneaza si datoria pe care trebuie sa o plateasca debitorul, dupa cum se numeste obligatie si

dreptul de creanta al creditorului, iar sensul cu care este utilizat rezulta intotdeauna din context.

Textele romane ne-au transmis numeroase criterii de clasificare a obligatiilor, dintre care cele

mai importante sunt 3: izvoarele, sanctiuneasi numarul participantilorla raportul juridic obligational.

Prima clasificare ne-a fost transmisa de Gaius, potrivit caruia obligatiile izvorasc fie ex

contractum, fie ex delicto, adica fie din contracte, fie din delicte, spunand ca aceasta clasificare este

fundamentala (summa divisio). Mai tarziu insa, Gaius si-a dat seama ca exista si alte izvoare de obligatii

care nu sunt nici contracte, nici delicte, denumindu-le variae causarum figurae, adica alte izvoare de

obligatii.

Justinian ne-a transmis o clasificare quadripartita a izvoarelor de obligatii, preluata si in dreptulmodern, potrivit lui obligatiile izvorasc din contracte, quasicontracte, delicte si quasidelicte.

Contractuleste cel mai important izvor de obligatii. In zilele noastre, prin contract se intelege o

conventie generatoare de obligatii sau o conventie care genereaza drepturi de creanta si datorii. Insa

vechii romani considerau ca intelegerea sau conventia partilor poate genera obligatii numai daca este

imbracata in anumite forme solemne, intrucat in epoca veche toate contractele romane au fost

solemne.

La romani, contractele se clasificau in functie de 3 criterii: sanctiunea, efectele siforma lor.

In functie de sanctiunea lor, contractele se clasificau in contracte de drept strict si in contractede buna-credinta. Contractele de drept strict erau interpretate de judecator ad literam, fara a lua in

considerare intentia partilor sau vointa reala a lor, pe cand contractele de buna-credinta erau

interpretate in scopul de a stabili care a fost intentia partilor.

In functie de efectele lor, contractele sunt unilaterale si bilaterale. La contractele unilaterale,

una dintre parti are numai calitatea de creditor, iar cealalta parte numai calitatea de debitor, iar la

contractele bilaterale, ambele parti au in acelasi timp si calitatea de creditor si pe cea de debitor. Cu

timpul insa, jurisconsultii si-au dat seama ca exista si contracte bilaterale imperfecte acelea care se

nasc unilaterale, dar pe parcursul executarii pot deveni bilaterale. Ex contractul de depozit se naste

unilateral, daca insa depozitarul face cheltuieli necesare pentru pastrarea lucrului pe cont propriu,

atunci are dreptul sa ceara despagubiri, iar contractul devine bilateral.



17/52

Emil Molcut 2014

In functie de forma lor, contractele sunt solemne si nesolemne. La contractele solemne,

conventia partilor trebuie sa fie insotita de anumite conditii de forma, in functie de care se clasifica la

randul lor in: contracte in forma religioasa, verbala, autentica si scrisa. Contractele solemne in forma

religioasa sunt sponsio religiosa siiusiurandum liberti.Contractele in forma verbala sunt sponsio laica,

stipulatiunea si dotis dictio. Contractul in forma autentica se numeste nexum, iar contractul in formascrisa se numeste litteris.

Contractele nesolemne sunt conventii care nu presupun respectarea unor conditii de forma si la

randul lor se clasifica in 3 categorii: contracte reale, consensuale si nenumite.

Contractele reale se formeaza prin conventia partilor insotita de remiterea materiala a lucrului.

Exista 5 contracte reale: mutuum(imprumutul de consumatiune), fiducia, gajul, comodatul si depozitul.

Contractele consensuale se formeaza prin simpla conventie a partilor care genereaza obligatii si sunt in

numar de 4: vanzarea, locatiunea, societatea si mandatul. Contractele nenumite se formeaza prin

conventia partilor insotita de executara obligatiei de catre una dintre parti, ceea ce inseamna ca la

contractele nenumite, pentru una dintre parti, momentul incheierii contractului coincide cu momentul

executarii obligatiei.

Obligatiile izvorasc si din quasicontracte. Acest cuvant vine de la quasi ex contractum(ca si prin

contracte), caci quasicontractele sunt fapte licite care genereaza efecte juridice similare cu cele ale

contractelor.

Obligatiile izvorasc si din delicte, care sunt fapte ilicite cauzatoare de prejudicii care genereaza

obligatia de a repara prejudiciul cauzat sau de a plati o amenda.

Quasidelictele sunt tot fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, care genereaza aceleasi efecte ca si

delictele, prin urmare in dreptul roman nu dispunem de criterii de forma sau de fond pentru a distinge

intre delicte si quasidelicte, caci conceptul de quasidelict a aparut datorita mentalitatii conservatoare a

romanilor.

In functie de sanctiunea lor, obligatiile se clasifica in civile si naturale.

Obligatiile civile sunt sanctionate pe cale de actiune, astfel incat daca debitorul nu executa de

bunavoie o obligatie civila, creditorul va intenta impotriva sa o actiune personala de drept strict sau de

buna-credinta prin care il constrange pe cale judiciara sa-si execute obligatia.

Obligatiile naturale nu sunt sanctionate pe cale de actiune, ci pe cale de exceptiune. Daca

debitorul obligat conform dreptului natural nu-si executa obligatia de bunavoie, creditorul nu are

actiune impotriva sa si nu-l poate constrange sa faca plata. Daca insa debitorul obligat natural face plata

de bunavoie, el nu poata repeta, adica nu poate intenta cu succes actiunea in repetire pentru a cere

restituirea platii pe care a facut-o, intrucat actiunea in repetire poate fi intentata cu succes numai de

catre acela care a facut plata lucrului nedatorat. Aceasta actiune nu poate fi intentata cu succes de acela

care a executat o obligatie. Daca totusi debitorul intenteaza actiunea in repetire, creditorul se va apara



18/52

Emil Molcut 2014

cu succes, opunandu-i debitorului exceptiunea lucrului datorat si platit. De aceea, jurisconsultii spuneau

ca obligatiile naturale sunt sanctionate pe cale de exceptiune.

In functie de numarul participantilor la raportul juridic obligational, obligatiile se clasifica in

obligatii simple si obligatii cu pluralitate de subiecte. In definitia lui Justinian se arata cea mai simpla

obligatie aceea in care exista un singur creditor si un singur debitor, insa pe langa obligatiile simple,

exista si obligatii complexe, dintre care unele sunt obligatii in care exista mai multi creditori sau mai

multi debitori si pe care le denumim obligatii cu pluralitate de subiecte. Obligatiile cu pluralitate de

subiecte in cazul carora partile se afla pe picior de egalitate se clasifica la randul lor in obligatii conjuncte

si obligatii solidare.

Obligatiile conjuncte sunt guvernate de principiul divizibilitatii creantelor si datoriilor, intrucat

daca exista mai multi creditori, fiecare dintre ei va putea valorifica numai partea sa din creanta, iar daca

sunt mai multi debitori, fiecare dintre ei va putea fi urmarit in justitie numai pentru partea sa din

datorie, de unde rezulta ca la obligatiile conjuncte exista mai multe obiecte si un singur raport juridic

obligational care se va stinge numai dupa ce ultimul dintre debitori isi va plati partea din datorie sau

numai dupa ce si ultimul creditor isi va valorifica partea sa din creanta.

La romani regula era ca obligatiile cu pluralitate de subiecte sunt conjuncte. Totusi partile aveau

posibilitatea sa incheie o conventie speciala prin care obligatia cu pluralitate de subiecte devenea

solidara. In cazul obligatiilor coreale, daca exista mai multi creditori, oricare va putea valorifica intreaga

creanta, iar daca sunt mai multi debitori, oricare dintre ei va putea fi tinut pentru intreaga datorie, de

unde -> ca la obligatiile coreale avem un singur obiect si mai multe raporturi juridice obligationale, iar

daca unul dintre debitori face plata, toate celelalte raporturi juridice obligationale se vor stinge din lipsa

de obiect.

ELEMENTELE CONTRACTELOR

Pentru ca un contract sa fie valabil, este necesar sa fie intrunite anumite elemente denumite

elementele contractelor. Unele dintre acestea sunt esentiale, iar altele sunt accidentale. Elementele

esentiale sunt denumite astfel deoarece in lipsa lor, contractul nu se poate forma: obiectul,

consimtamantul, capacitatea.

Conceptul de obiect contractualeste utilizat de romani cu 2 sensuri. In primul sens, obiectul se

confunda cu efectele sale, adica cu obligatia. In al doilea sens, mai cuprinzator, obiectul contractului se

confunda cu obiectul obligatiei si consta fie in dare, fie in facere, fie in praestare.

In legatura cu obiectul contractului, trebuie precizat ca la romani contractele nu erau translative

de proprietate, ci numai generatoare de obligatii, iar obligatiile izvorate din contracte erau executate

prin alte acte juridice ulterioare, incat daca debitorul se obliga sa transmita proprietatea asupra unui

lucru, era necesar sa se recurga la unul din modurile de transmitere a proprietatii.



19/52

Emil Molcut 2014

Consimtamantul este manifestarea de vointa a unei parti in sensul dorit de cealalta parte.

Cuvantul consensio vine de la cum sentire, adica o parere comuna. In dreptul roman exista cauze care

duc la inexistenta sau la distrugerea consimtamantului si cauze care viciaza consimtantul.

Cauzele de inexistenta sunt violenta fizica, neseriozitatea, eroarea.

Violenta fizica ducea la inexistenta consimtantului deoarece victima se afla in imposibilitatea de

a-si exprima vointa.

Neseriozitatea apare atunci cand consimtamantul este dat in gluma sau in imprejurari care

exclud vointa persoanei de a se obliga.

Eroarea este gresita intelegere a unor imprejurari. De regula, la romani eroarea nu afecta

consimtamantul, dar in 4 cazuri determinate, eroarea ducea la distrugerea lui: error in negotio, error in

persona, error in corpore, error in substantia.

Error in negotio este eroarea cu privire la natura juridica a contractului si apare atunci cand unadintre parti intentioneaza sa incheie un anumit contract, iar cealalta parte crede ca este vorba despre alt

contract.

Error in persona este eroarea cu privire la identitatea uneia dintre parti.

Error in corporeeste eroarea cu privire la lucrul sau la obiectul material al contractului.

Error in substantia este eroarea cu privire la calitatile esentiale ale lucrului si sunt esentiale acele

calitati ale lucrului care determina partile sa incheie contractul.

Viciile de consimtamant nu duc la inexistenta contractului, ci doar la posibilitatea anulariicontractului pe cale indirecta. Ele sunt in numar de 2: teama si dolul.

Teamaconsta in amenintarea cu un rau pentru a determina o anumita persoana sa incheie un

contract. In epoca veche, violenta psihica nu afecta consimtamantul, intrucat o vointa constransa este

totusi o vointa. Pe de alta parte, in epoca veche toate contractele romane se incheiau in anumite

imprejurari care faceau iposibila violenta psihica. Mai tarziu insa, catre sfarsitul Republicii, au aparut

contractele nesolemne, iar in noile imprejurari violenta psihica a devenit posibila si s-a practicat in

materia contractelor. De aceea a intervenit pretorul care a venit in sprijinul victimei violentei prin 2

mijloace procedurale: exceptio metus si actio metus. Exceptio metus era pusa la dispozitia victimei

pentru a se apara cu succes in ipoteza in care autorul violentei psihice incerca sa-si valorifice dreptul de

creanta dobandit sub imperiul amenintarilor. Actio metus era pusa la dispozitia victimei pentru a lua

initiativa procesului in scopul de a obtine pe cale indirecta anularea contractului incheiat sub imperiul

violentei psihice.

Dolul consta in manopere dolosive (mijloace viclene) prin care una dintre parti o determina pe

cealalta sa incheie contractul. Si dolul a fost sanctionat spre sfarsitul Republicii prin actio de dolosi prin

exceptio doli.Capacitatea a fost studiata la materia persoanelor.



20/52

Emil Molcut 2014

Elementele accidentale ale contractelor sunt denumite astfel deoarece sunt introduse in

contract numai la initiativa partilor, iar contractul este incheiat in mod valabil chiar si in lipsa lor. In

dreptul roman exista numeroase elemente accidentale, dintre care mai importante sunt termenul si

conditia.

Termenul este evenimentul viitor si sigur de care depinde exigibilitatea sau stingerea unui drept.

Din aceasta definitie rezulta ca termenul este de 2 feluri. Astfel, evenimentul viitor si sigur de care

depinde exigibilitatea unui drept se numeste termen suspensiv, iar evenimentul viitor si sigur de care

depinde stingerea unui drept se numeste termen extinctiv. Prin urmare, termenul suspensiv nu

suspenda existenta dreptului de creanta, ci numai exigibilitatea sa, in sensul ca dreptul de creanta se

naste in momentul incheierii contractului, dar devine exigibil numai la indeplinirea termenului

suspensiv.

Conditia este evenimentul viitor si nesigur de care depinde nasterea sau stingerea unui drept.

Evenimentul viitor si nesigur de care depinde nasterea unui drept se numeste conditie suspensiva, iar

evenimentul viitor si nesigur de care depinde stingerea unui drept se numeste conditie

rezolutorie/extinctiva.

Asadar, conditia suspensiva afecteaza chiar existenta dreptului de creanta, deoarece la

contractele sub conditie suspensiva, dreptul de creanta nu se naste in momentul incheierii contractului,

ci numai daca conditia este indeplinita, iar daca creditorul sub conditie suspensiva intenteaza actiunea

inainte de indeplinirea conditiei, actiunea sa va fi respinsa, intrucat nu are obiect. Daca dupa

indeplinirea conditiei suspensive, creditorul va intenta o noua actiune, noua actiune actiune va fi

admisa.

EFECTELE OBLIGATIILORObligatiile genereaza efecte normale si efecte accidentale.

Efectul normalal obligatiilor consta in executarea lor, astfel incat creditorul sa-si poata valorifica

dreptul de creanta, dar in legatura cu executarea obligatiilor trebuie sa se faca distinctie intre obligatiile

contractuale si cele delictuale, deoarece obligatiile contractuale sunt guvernate de principiul relativitatii,

conform caruia res inter alios acta, aliis necque nocere neque prodesse potest contractele incheiate

intre unii, nici nu vatama, nici nu profita altora. Asadar contractele produc efecte numai intre parti, dar

prin conceptul de parti trebuie sa intelegem persoanele care au incheiat contractul, succesorii si

creditorii lor chirografari.

Din acest principiu se desprind alte 3 principii:

1.

Nulitatea stipulatiunii pentru altul

2.

Nulitatea promisiunii pentru altul

3.

Nereprezentarea in contracte (inlaturat cu timpul, macar in parte)



21/52

Emil Molcut 2014

Stipulatiunea pentru altul. Principiul nulitatii stipulatiunii pentru altul s-a format in legatura cu

utilizarile pe care le-a avut stipulatiunea in dreptul roman. Stipulatiunea este un contract verbal care se

formeaza prin intrebare si raspuns si imbraca 2 forme: stipulatiunea obisnuitasi stipulatiunea pentru

altul. Potrivit lui Gaius, in cazul stipulatiunii obisnuite, P il intreaba pe S promiti sa-mi dai 100?, iar S

raspunde promit. Aceasta stipulatiune este valabila, intrucat ea urmeaza sa-si produca efectele intreparti, pe cand la stipulatiunea pentru altul, P il intreaba pe S promiti sa-i dai 100 lui Tertius?, iar S

raspunde promit. Aceasta stipulatiune este nula si fata de P, si fata de Tertius. Fata de P, ea este nula,

intrucat acesta nu are interes in contract, dar este nula si fata de Tertius, intrucat acesta nu este parte in

contract. Insa, stipulatiunea pentru altul prezinta interes practic, spre ex. daca P are o creanta de 100

fata de S si o datorie de 100 fata de Tertius, prin plata facuta de S lui Tertius se sting simultan 2 obligatii.

De aceea, romanii au creat un procedeu juridic prin care, desi stipulatiunea pentru altul ramane

nula, ea devine executorie. Acest procedeu este denumit stipulatio poenae sau stipulatia unei

penalitati. Dupa ce se incheie stipulatiunea pentru altul, se mai incheie o stipulatiune a penalitatii,

ocazie cu care P il intreaba pe S daca nu-i vei plati 100 lui Tertius, promiti sa-mi platesti mie 500?, iar S

raspunde promit. Aceasta stipulatiune a penalitatii este valabila, intrucat urmeaza sa-si produca

efectele intre parti, iar daca nu executa stipulatiunea nevalabila, S va trebui sa o execute pe cea valabila

si sa plateasca de 5 ori mai mult cu titlu de penalitate. Din acest motiv, S are tot interesul sa execute

stipulatiunea nevalabila, care devine astfel executorie.

Al doilea principiu care decurge din principiul general al relativitatii efectelor contractelor este

cel al nulitatii promisiunii pentru altul. In cazul acesteia, P ii promite lui S ca Tertius ii va da 100. Aceasta

promisiune este nula si fata de P, si fata de Tertius. Fata de P, este nula intrucat acesta nu a promis fapta

sa. Ea este nula si fata de Tertius, intrucat Tertius n-a promis nimic. Dar si promisiunea pentru altul

prezinta interes practic, motiv pentru care romanii i-au modificat forma, astfel incat sa devina valabila,

caci potrivit formei modificate, P ii promite lui S ca va proceda de asa maniera incat sa-l determine pe

Tertius sa-i plateasca 100, iar daca Tertius nu-i va plati lui S ceea ce i-a promis P, S il va chema in justitie

cu succes pe P, intrucat de data aceasta, P a promis fapta sa.

Al treilea principiu care decurge din principiul general al relativitatii este cel al nereprezentarii in

contracte. Reprezentarea in contracte este procedeul juridic prin care un pater familias denumit

reprezentat, se obliga prin contractul incheiat de un alt pater familias denumit reprezentant. Multa

vreme, romanii nu au admis aceasta reprezentare, deoarece se opunea principiului relativitatii. Pe de

alta parte, in epoca veche, in conditiile economiei naturale, contractele se incheiau foarte rar, astfel

incat in practica nici nu se punea problema reprezentarii, dar spre sfarsitul Republicii, in conditiile

revolutiei economice, odata cu dezvoltarea afacerilor in cadrul economiei de schimb, in mod frecvent,cetatenii romani erau interesati sa incheie contracte in acelasi moment in locuri diferite. De aceea,

romanii au initiat o serie de reforme prin care au admis mai intai reprezentarea imperfecta in contracte,

iar mai apoi chiar si reprezentarea perfecta.

In cazul reprezentarii perfecte, persoana reprezentantului dispare, iar efectele contractului se

produc direct asupra reprezentatului, in sensul ca desi reprezentantul este acela care incheie contractul,



22/52

Emil Molcut 2014

reprezentatul devine fie creditor, fie debitor, iar la reprezentarea imperfecta, reprezentatul se obliga

alaturi de reprezentant, astfel incat creditorul are 2 debitori. Daca intentioneaza sa-l urmareasca in

justitie pe reprezentant, creditorul va intenta impotriva lui actiunea directa, iar daca intentioneaza sa-l

urmareasca pe reprezentat, va intenta impotriva lui o actiune utila.

In functie de calitatea reprezentantului, reprezentarea in contracte este activa si pasiva. Atunci

cand reprezentantul are calitatea de creditor, reprezentarea este activa, iar atunci cand reprezentantul

are calitatea de debitor, reprezentarea este pasiva. Prin urmare, reprezentarea imperfecta este

intotdeauna pasiva.

Primul pas in directia reprezentarii in contracte s-a facut prin sistemul actiunilor cu caracter

alaturatpe care romanii il denumeau adiecticiae qualitatis. Acest sistem a aparut in legatura cu sporirea

capacitatii juridice a fiului de familie. In epoca veche, fiul de familie nu putea incheia acte juridice in

nume propriu, ci numai imprumutand capacitatea lui pater si cu conditia ca prin efectul acelor acte

juridice situatia luipater sa devina mai buna din punct de vedere patrimonial, adica sa devina creditor.

Insa acest sistem a putut functiona numai cata vreme contractele au fost unilaterale, deoarece numai in

cazul acestora o parte are calitatea de creditor, iar cealalta de debitor. Ulterior au aparut contractele

bilaterale in cazul carora ambele parti au simultan si calitatea de creditor si pe cea de debitor, astfel

incat fiul de familie care incheia un contract nu-i putea face mai buna situatia lui pater fara sa i-o faca

simultan mai rea. Iata de ce in acest stadiu de evolutie, pater familiasnu mai putea pune in valoare

calitatile fiului sau. De aceea, pretorul a intervenit si a admis ca in 5 cazuri determinate, fiul de familie sa

se poata obliga in nume propriu, obligandu-l in acelasi timp cu caracter alaturat si pe pater, astfel incat

creditorul avea 2 debitori: pe fiul de familie care se obliga in conformitate cu deptul civil si pepater care

se obliga potrivit dreptului pretorian, avand posibilitatea sa-l urmareasca fie pe fiu prin actiunea directa,

fie pe pater prin actiunea cu caracter alaturat care avea o formula redactata cu transpozitiune. In

intentio a formulei era mentionat numele fiului, iar in condemnatio era mentionat numele lui pater,

intrucat el participa la proces. Cele 5 actiuni cu caracter alaturat sunt:

Actio quod iussu era data de pretor impotriva lui pater atunci cand il imputernicise pe fiu sa

incheie un anumit contract.

Actio exercitoria era data impotriva lui pater atunci cand il imputernicise pe fiu sa exercite un

comert maritim.

Actio institoria se dadea impotriva lui pateratunci cand il imputernicise pe fiu sa exercite un

comert pe uscat.

Actio de peculio et de in rem versoinseamna actiune cu privire la peculiu si la castig si era data

impotriva luipater atunci cand fiul exercita acte de comert cu bunurile aflate in peculiul sau fara stirea si

fara aprobarea luipater familias.

Actio tributoria se dadea impotriva luipateratunci cand fiul exercita acte de comert cu bunurile

din peculiul sau fara aprobarea expresa a luipater familias, desi acesta cunoscuse si tolerase acele acte

de comert.



23/52

Emil Molcut 2014

Prin aceste actiuni cu caracter alaturat s-au intrunit unele din conditiile necesare reprezentarii in

contracte, de vreme cepater se obliga printr-un contract pe care nu l-a incheiat el insusi, ci fiul. Totusi,

nu sunt intrunite toate conditiile necesare reprezentarii, deoarece sistemul actiunilor cu caracter

alaturat functioneaza numai in relatiile dintrepater sifillius, el nu functioneaza si in relatiile dintre doi

patres familae. De aceea, pretorul a facut un pas mai departe si a dat actio exercitoriasi actio institoriaimpotriva acelui pater familias care l-a imputernicit pe un alt pater familias sa exercite un comert pe

mare sau pe uscat. In acest stadiu, sistemul reprezentarii in contracte este gata elaborat, insa nu se

aplica pe scara generala (la toate contractele), ci numai la acele contracte care au fost incheiate in

legatura cu un comert pe mare sau pe uscat.

Din acest motiv au intervenit jurisconsultii, care pe cale de interpretare au creat o noua actiune

denumita actio quasi institoria, actiune care era data impotriva aceluipater familiascare l-a imputernicit

pe un altpater familiassa incheie un contract, indiferent in ce domeniu. In acest stadiu, reprezentarea

in contract se aplica la scara generala (la toate contractele), dar numai in forma imperfecta, de vreme ce

si reprezentatul si reprezentantul sunt debitori, iar creditorul poate intenta impotriva reprezentantului

actiunea directa, iar impotriva reprezentatului actio quasi institoria care este o actiune utila.

Cu timpul insa, sub influenta dreptului egiptean, romanii au admis si reprezentarea perfecta in

contracte, dar numai in 3 cazuri. Spre exemplu, romanii au admis reprezentarea perfecta activa in cazul

reprezentantului insolvabil, deoarece in sistemul nereprezentarii, daca reprezentantul era imputernicit

sa valorifice o creanta, acea creanta intra in patrimoniul sau, urmand ca prin acte distincte, acesta sa

transmita valoarea acele creante asupra reprezentatului. Daca insa acesta devenea insolvabil, el era

supus executarii silite asupra bunurilor de catre creditorii sai, intre care si reprezentatul. Iar intrucat

acesta venea in concurs cu ceilalti creditori ai reprezentantului, nu-si putea valorifica dreptul de creanta

integral, ci numai in parte. De aceea s-a admis ca ori de cate ori reprezentantul devine insolvabil, dreptul

de creanta sa nu mai intre in patrimoniul sau, ci sa treaca direct in patrimoniul reprezentatului, iar astfel

s-a realizat reprezentarea perfecta activa.

SISTEMUL NOXALITATII SI ACTIUNILE NOXALE

In materie contractuala, fiul de familie are o capacitate limitata de a se obliga, pe cand in

materie delictuala, acesta are o deplina capacitate de a se obliga in nume propriu, in sensul ca el

raspunde personal pentru delictul comis. Insa aceasta raspundere a fiului de familie, desi este proprie,

are loc in conditii speciale, intrucat acesta nu are patrimoniu, iar aceasta raspundere proprie, dar in

conditii speciale, a functionat in 2 sisteme denumite sistemul noxalitatii si sistemul actiunilor noxale.

In sistemul noxalitatii, daca fiul de familie comitea un delict, pater familiasavea 2 posibilitati:

prima era sa-l abandoneze pe fiul delincvent in mainile victimei delictului, pentru ca aceasta sa-si poata

exercita dreptul de razbunare; a doua era ca pater sa-i plateasca victimei o suma de bani in vederea

rascumpararii dreptului de razbunare asupra victimei. Insa la un moment dat s-a constatat ca pater

familias nu are si a treia posibilitate, aceea de a face dovada nevinovatiei presupusului delincvent.



24/52

Emil Molcut 2014

De aceea, au fost create actiunile noxale. Actiunea noxala era intentata de victima delictului

impotriva luipater familiasal presupusului delincvent pentru a verifica daca acesta intentioneaza sau nu

sa faca dovada nevinovatiei fiului. Insapaternu era obligat sa se judece, iar daca nu accepta sa se judece

se recurgea la sistemul noxalitatii. Daca pateraccepta insa sa se judece si pierdea procesul, neputand

face dovada nevinovatiei presupusului delincvent, se aplica sistemul noxalitatii. Daca pater familiasaccepta sa se judece si castiga procesul, facand dovada nevinovatiei fiului sau, atunci acesta era

exonerat de raspundere.

Pentru intentarea actiunilor noxale erau necesare anumiteconditii.

In primul rand, era necesar sa fie vorba despre un delict privat, deoarece numai acestea puteau

fi rascumparate pecuniar.

In al doilea rand, era necesar ca presupusul delincvent sa se afle sub puterea aceluiasipater

familias in intregul interval de timp cuprins intre momentul intentarii actiunii si momentul lui litis

contestatio, intrucat daca in acel interval de timp fiul de familie trecea sub puterea altuipater familias,victima trebuia sa intenteze o alta actiune impotriva nouluipater, intrucat raspunderea nu apasa asupra

lui, ci asupra fiului, iar paterera chemat in justitie pentru ca fiul sau nu avea bunuri proprii. De aceea

romanii spuneaunoxa caput sequitur delictul il urmeaza pe delincvent.

In al treilea rand, era necesar ca victima delictului sa nu-l fi avut sub puterea sa pe presupusul

delincvent niciodata in intervalul de timp cuprins intre momentul comiterii delictului si momentul

intentarii actiunii in justitie, deoarece daca l-ar fi avut sub puterea sa pe acesta in respectivul interval de

timp, si-ar fi putut exercita dreptul de razbunare, iar daca nu si-l exercita inseamna ca a renuntat la el,

iar daca a renuntat la acesta, inseamna ca a renuntat si la actiunea noxala, deoarece aceasta nu este

altceva decat reflexul pe plan juridic al dreptului de razbunare.

EFECTELE ACCIDENTALE ALE OBLIGATIILOR

Pe langa efectele normale, obligatiile genereaza si efecte accidentale, constand in neexecutarea

lor, iar in legatura cu acestea, romanii au creeat 6 figuri juridice: cazul fortuit, forta majora, mora,

culpa, dolul si custodia,astfel incat acela care nu-si executa obligatia se incadreaza in una din cele 6

tipuri juridice. In unele cazuri, cel ce nu-si executa obligatia trebuie sa plateasca despagubiri pentru

neexecutare, pe cand in alte cazuri acela care nu-si executa obligatia fara vina va fi exonerat de

raspundere, neplatind despagubiri.

Cazul fortuit este evenimentul neprevazut care face imposibila executarea obligatiei, cu toate cadebitorul a luat masurile obisnuite de paza. Prin urmare, cazul fortuit ar putea fi prevenit daca debitorul

ar lua masuri exceptionale de paza. De regula insa, debitorul nu este obligat sa ia asemenea masuri si de

aceea, tot de regula, debitorul va fi exonerat de raspundere pentru interventia cazului fortuit.

Forta majora este evenimentul neprevazut si de nestavilit care face imposibila executarea

obligatiei. Prin urmare, forta majora nu poate fi prevenita indiferent de masurile de paza luate. De

aceea, debitorul va fi exonerat de raspundere intotdeauna pentru interventia fortei majore, cu



25/52


26/52


27/52

Emil Molcut 2014

STINGEREA OBLGATIILOR

Asa cum am vazut la materia bunurilor, drepturile reale sunt in principiu perpetue, in sensul ca

nu se sting prin exercitare, ci se consolideaza, pe cand drepturile de creanta sunt prin excelenta

temporare, de vreme ce se sting prin exercitare (valorificare). La romani, existau moduri voluntarede

stingere a obligatiilor si moduri nevoluntare.

Modurile voluntare sunt denumite astfel, intrucat presupun manifestarea de vointa a partilor si

sunt in numar 5: plata, darea in plata, novatiunea, compensatiunea si remiterea de datorie.

Plata (solutio) este modul firesc de stingere a obligatiilor. Pentru ca plata sa fie executata in

mod valabil, este necesar sa fie intrunite anumite conditii:

1. Plata poate fi facuta de debitor sau de alta persoana , intrucat de regula, pe creditor nu-l

intereseaza cine plateste, ci sa-si valorifice dreptul de creanta. Totusi, in 2 cazuri plata poate fi

facuta numai de debitor: atunci cand acesta se obliga sa transmita proprietatea asupra unuilucru, precum si in cazul obligatiilor contractate intuitu personae, adica in considerarea

calitatilor exceptionale ale debitorului (ex. un pictor).

2.

Plata poate fi primita de creditor sau de reprezentantul sau care poate fi legal sau

conventional. Reprezentantul legal este tutorele, iar reprezentantul conventional este

mandatarul. Daca plata este facuta unui pupil fara auctoritatis tutoris, plata este valabila, dar nu

este si liberatorie, astfel incat debitorul poate fi constrans sa mai plateasca o data.

3. Plata trebuie sa fie integrala, astfel incat debitorul nu poate plati in rate fara aprobarea expresa

a creditorului.

4. Locul platii se stabileste de regula prin contract. Daca nu se stabileste astfel, el se deduce din

natura obligatiei. Daca nu se poate deduce nici din natura obligatiei, plata poate fi facutaoriunde, cu conditia sa nu fie un loc nepotrivit. Jurisconsultii spuneau ca locul cel mai potrivit

este domiciliul debitorului, iar daca acesta datora un lucru individual determinat, creditorul

trebuia sa se prezinte la domiciliul acestuia pentru a-i cere plata, iar daca debitorul nu platea la

scadenta, actiunea se intenta la domiciliul acestuia: actor sequitur forum rei.

5.

Daca debitorul are mai multe datorii succesive fata de acelasi creditor si face o singura plata, se

pune problema imputatiei platii, adica se ridica intrebarea care dintre datorii se stinge prin

plata facuta?. Daca debitorul precizeaza ce datorie intentioneaza sa stinga, nu exista

complicatii. Daca insa acesta nu precizeaza, atunci se va stinge datoria cea mai oneroasa. Este

considerata oneroasa datoria care produce cele mai mari dobanzi.

6.

Proba platiise facea la origine cu martori sau prin juraminte. Mai tarziu insa, in dreptul clasic,romanii au facut proba platii si prin inscrisuri, denumite chitante. Acele chitante erau redactate

fie in mod obiectiv, fie in mod subiectiv. Chitantele redactate in mod obiectiv proveneau de la

debitor, care utiliza formula solemna a spus ca are habere se dixit, insa acele chitante ii erau

opozabile creditorului numai daca purtau sigiliile celor 7 martori, pe cand chitantele redactate in

mod subiectiv proveneau de la creditor care utiliza formula am scris ca am primit. Asemenea

chitante ii erau opozabile creditorului chiar daca nu purtau sigiliile martorilor.



28/52

Emil Molcut 2014

FORMA PLATII

In dreptul vechi, forma platii a fost guvernata de principiul simetriei sau principiul

corespondentei formelor. Conform acestuia, obligatia se stinge prin utilizarea unui act identic cu cel care

a creat-o, dar intrebuintat in sens invers. Prin urmare, daca obligatia se naste dintr-un contract verbal

incheiat prin intrebare si raspuns, ea se va stinge tot prin intrebare si raspuns, caci potrivit lui Gaius, in

vederea nasterii obligatiei, P il intreaba pe S: promiti sa-mi dai 100?, iar S raspunde promit. Pentru

ca aceasta obligatie sa se stinga, S il intreaba pe P: ai primit ceea ce ti-am promis?, iar P raspunde am

primit, astfel stingandu-se obligatia chiar daca nu s-a facut plata efectiva. Daca s-a facut plata efectiva,

dar nu s-a utilizat forma corespunzatoare cerintelor principiului simetriei, obligatia nu se stinge.

NOVATIUNEA

Este un mod de stingere a obligatiilor care se realizeaza prin inlocuirea unei obligatii vechi cu o

obligatie noua, inlocuire denumita novarea obligatieisi realizata fie prin stipulatiune, fie prin contractul

litteris, de unde rezulta ca novatiunea nu avea o forma proprie, in sensul ca stipulatiunea si contractul

litteris nu s-au creeat in vederea novarii unei obligatii, ci in alte scopuri, dar au fost astfel adaptate incat

sa poata fi utilizate si pentru realizarea novatiunii. De aceea, jurisconsultii spuneau ca nu exista

novatiune consensuala, in sensul ca obligatia izvorata dintr-un contract consensual nu poate fi inlocuita

cu o obligatie izvorata din alt contract consensual, ci numai cu o obligatie izvorata din stipulatiune sau

din contractul litteris.

Pentru ca novatiunea sa fie valabila, sunt necesare anumite conditii: o obligatie veche, o

obligatie noua, acelasi obiect, un element nou siintentia de a nova.

Obligatia vechenu presupune conditii speciale.

Obligatia noua este intotdeauna o obligatie de drept strict si de riguroasa interpretare, intrucat

stipulatiunea si contractul litteris sunt contracte de drept strict.

De asemenea, novatiunea presupune idem debitum (acelasi obiect), intrucat daca noua

obligatie ar avea alt obiect, nu s-ar realiza o novatiune, ci s-ar naste o obligatie noua alaturi de cea

veche. Nu intamplator jurisconsultii clasici spuneau ca prin novatiune, obiectul vechii obligatii este

transmis in noua obligatie. Totusi, in dreptul pretorian s-a admis cu titlu de exceptie si novatiunea cu

schimbare de obiect.

Novatiunea presupune si aliquid novi (un element nou), iar in legatura cu acesta, trebuie sadistingem intre novatiunea realizata intre aceleasi persoane si novatiunea cu schimbare de

creditor/debitor. Daca novatiunea se realizeaza intre aceleasi persoane, elementul nou poate consta in

introducerea unui termen, a unei conditii sau in suprimarea lor, iar daca se realizeaza novatio inter

novas personas, elementul nou va consta fie in schimbarea debitorului, fie in schimbarea creditorului. La

novatiunea cu schimbare de debitor nu este necesar si consimtamantul vechiului debitor, intrucat plata

poate fi facuta de oricine. Daca insa se realizeaza o novatiune cu schimbare de creditor, atunci este



29/52

Emil Molcut 2014

necesar si consimtamantul vechiului creditor, deoarece in spatele novatiunii cu schimbare de creditor se

ascunde o cesiune de creanta, iar dreptul de creanta nu poate fi transmis de la vechiul creditor la noul

creditor fara stirea sa.

Intentia de a nova (animus novandi)se deducea in epoca veche din forma stipulatiunii sau a

contractului litteris, deoarece ori de cate ori se utilizau in vederea novarii unei obligatii, acestea aveau o

forma speciala din care rezulta intentia partilor de a nova obligatia. Mai tarziu, odata cu decaderea

formalismului in materie contractuala, intentia partilor de a nova era prezumata. Justinian a cerut totusi

partilor sa-si manifeste expres intentia de a nova obligatia.

COMPENSATIUNEA

Se realizeaza prin cumpanirea a 2 creante si datorii reciproce, astfel incat executarea sa poarte

numai asupra diferentei, ceea ce presupune ca 2 persoane trebuie sa aiba in acelasi timp una fata de

alta si calitatea de creditor, si pe cea de debitor. Daca P are o creanta de 100 fata de S, iar S are o

creanta de 50 fata de P, prin efectuarea compensatiunii S plateste diferenta de 50 si astfel se stingambele obligatii. De aceea Modestin spunea compensatio est debiti et crediti inter se contributio

compensatiunea este scaderea unor datorii si creante unele din altele.

La romani, compensatiunea era de 2 feluri: compensatiunea conventionala si compensatiunea

judiciara. Cea conventionala se realiza prin conventia partilor si nimic nu se opunea ca partile sa

compenseze creantele si datoriile reciproce din proprie initiativa, pe cand cea judiciara era facuta de

judecator cu ocazia judecarii procesului, desi in epoca veche, pe cand se aplica procedura legisactiunilor

si nu existau exceptiuni, compensatiunea judiciara nu a fost posibila, intrucat se opunea principiul

unitatii de chestiune, potrivit caruia in acelasi proces numai reclamantul poate sa isi valorifice

pretentiile, iar daca paratul are si el de formulat anumite pretentii fata de reclamant, trebuie sadeclanseze alt proces. Cu toate acestea, in mod exceptional, in 2 cazuri, s-a admis compensatiunea

judiciara chiar si in epoca veche, iar la inceputul epocii clasice a fost admisa compensatiunea judiciara in

cazul creantelor si datoriilor reciproce care izvorau din acelasi contract de buna-credinta.

Imparatul Marc Aureliu a initiat o reforma prin care a devenit posibila compensatiunea judiciara

in cazul creantelor si datoriilor reciproce care izvorau din contracte diferite, unilaterale si de drept-strict.

Reforma lui Marc Aureliu se baza pe ideea ca acela care pretinde ceea ce trebuie sa restituie, comite un

dol. Spre ex, daca reclamantul are o creanta de 100 fata de parat si paratul are la randul lui o creanta de

50 fata de reclamant, iar reclamantul pretinde 100, paratul ii va cere pretorului sa introduca in formula

actiunii exceptia de dol, intrucat reclamantul vrea sa-l insele, pretinzand ceea ce trebuie sa restituie.

Fata de aceasta redactare a formulei, in faza a doua, judecatorul in calitatea de sclav al formulei verifica

daca exceptiunea este intemeiata si constata ca este, astfel incat va pronunta o sentinta de absolvire,

deoarece in procedura formulara exceptiunile au caracter absolutoriu, astfel incat reclamantul pierde si

procesul si dreptul de creanta in intregime. El pierde procesul intrucat exceptiunea de dol este

intemeiata si are caracter absolutoriu, iar creanta o pierde integral in virtutea efectului extinctiv al lui

litis contestatio.Iata de ce reclamantul care nu face compensatia din proprie initiativa pierde tot. Asa se

face ca acesta are tot interesul sa faca o compensatie si sa ceara numai diferenta.



30/52

Emil Molcut 2014

Mai tarziu s-a admis compensatiunea judiciara si in cazul creantelor si datoriilor reciproce care

izvorau din contracte diferite, bilaterale si de buna-credinta, iar in vremea lui Justinian, compensatiunea

s-a aplicat pe scara generala.

REMITEREA DE DATORIE

Iertarea de datorie se putea face prin moduri civile si prin moduri pretoriene. Modurile civile

prin care se realiza iertarea de datorie sunt aplicatiuni ale principiului simetriei si sunt in numar de 3:

solutio per aes et libram, acceptilatio verbis, acceptilatio litteris.

Solutio per aes et libram inseamna plata prin arama si balanta si se aplica in vederea stingerii

acelor obligatii nascute din mancipatiunea fiduciara, ceea ce presupune prezenta partilor, a lui libripens,

a celor 5 martori si a balantei de arama. In acest cadru, debitorul afirma prin cuvinte solemne ca a facut

plata, cu toate ca in realitate nu platise nimic, dar datoria se stinge intrucat sunt respectate formele

solemne care decurg din principiul simetriei.

Acceptilatio verbis este aplicarea principiului simetriei la obligatiile izvorate din contractele

verbale care se incheie prin intrebare si raspuns, de vreme ce, asa cum spune Gaius, obligatia izvorata

dintr-un contract incheiat prin intrebare si raspuns se stinge tot prin intrebare si raspuns.

Acceptilatio litteris este aplicarea principiului simetriei la obligatiile care izvorasc d

Roman II - SUCCESIUNI SI OBLIGATIUNI - EMIL MOLCUT

Documents

Transcript of Roman II - SUCCESIUNI SI OBLIGATIUNI - EMIL MOLCUT