ROLUL DEPRINDERILOR ŞI PRICEPERILOR ÎN FORMAREA

CONDUITEI DE AUTOAPĂRARE

3.1. Conceptul de deprindere

Prin deprindere se înţelege „acea manieră de a se comporta sau de a acţiona

în domeniile motor şi intelectual, dobândită prin învăţare şi mai ales prin repetiţie”1

Deprinderile reprezintă, „componentă automatizată a activităţii, caracterizată prin

desfăşurarea în afără sau prin reducerea controlului conştient, realizare spontană şi

facilă.” (Popescu – Neveanu, 1978)2.

Conceptul de deprindere este tratat diferit de către specialiştii domeniului, fie

datorită orientării teoretice generale pe care o adoptă, fie datorită preferinţei pentru

una sau alta dintre verigile învăţării care conduc la structurarea deprinderilor. Toţi

autorii sunt de acord că deprinderea reprezintă rezultatul învăţării, că este o manieră

de comportare care se formează prin exersare fiind caracterizată printr-o serie de

trăsături specifice, dintre care drept cea mai importantă poate fi considerată sinteza

realizată pe plan cognitiv, senzorial-motric sau chinestezic.

Dacă Montpellier (citat de Epuran, M., 1976)3 consideră numai „deprinderile

motrice ca rezultate ale unei exersări prelungite a sintezelor de natură senzori-

motrică şi chinestezică”, iar H. Pieron, acordă termenului de deprindere numai

accepţiunea de „formă motrică a memoriei în activităţile facilitate de repetarea lor”,

alţi autori, optează pentru un sens mai larg, luând în consideraţie diferitele tipuri de

1 Colectiv de autori LAROUSSE – Marele dicţionar al psihologiei, Editura Trei, Bucureşti, 2006, (tradus din franceză), 2 Popescu Neveanu-Paul, Dicţionarul de psihologie, Editura Albatros, Bucureşti, 19783 Epuran, M., Psihologia educaţiei fizice, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1976

învăţare şi acele efecte specifice care pot primi denumirea de deprindere. Ei

apreciază că deprinderea nu este un act sau un conţinut mental oarecare, ci o

modalitate de exprimare a acestora.

Pentru Guillaume (citat de Epuran, M., 1976)4 „deprinderea reprezintă un mod

dobândit de a fi, a lucra, a simţi sau a gândi, deci o calitate pe care o are activitatea

noastră psiho-comportamentală ca urmare a repetării situaţiilor sau a exerciţiului

intenţionat”.

Sub toate formele sale ea constituie – la toate nivelurile – adaptarea la mediu.

Deprinderea se recunoaşte după familiarizarea la situaţie, uşurinţa execuţiei,

inconştienţa relativă cu care se executa, simplificarea actului. Fiind economică,

îmbină automatismul cu plasticitatea, primul caracterizând deprinderile inferioare,

iar plasticitatea – deprinderile superioare. Deprinderile sunt proprii faptelor de

obişnuinţă şi adaptare biologică, tehnicilor profesionale manuale sau intelectuale,

modurilor de a fi ca expresie a personalităţii, precum şi ceea ce toată lumea înţelege

prin conduită mecanică (maşinală, automată – n.n.): îmbrăcatul, mersul etc. şi care

poate fi legată de reflexele condiţionate.

Ceea ce caracterizează majoritatea acestor feluri de deprinderi este prezenţa,

alături de mecanismele efectorii, a factorilor intelectuali şi de creativitate.

Chircev, A. şi Radu, I. caracterizează „deprinderea ca rezultând din

consolidarea, prin exerciţiu şi învăţare, a anumitor operaţii. Componentele

deprinderii fac parte din activităţi care iniţial au avut caracter desfăşurat;

deprinderea rezultă dintr-o anumită restructurare a diverselor componente şi o

continuă modificare a raporturilor dintre dominanta conştientă şi celelalte laturi ale

4 EPURAN, M., 1976

activităţii”5. Deprinderea este departe de a fi numai o modalitate efectorie,

executorie care, deşi esenţială, nu este nici finală şi nici exclusivă ; ea reprezintă un

act voluntar, de un anumit fel, fiind o componentă a activităţii ajunsă la un anumit

stadiu de organizare şi stabilitate funcţională.

5 ROŞCA, A., Psihologie generală, (ediţia a II-a), Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, ediţia a II-a, p.459

3.2. Deprinderile motrice

Pornind de la conceptul general de deprindere, vom putea spune că

deprinderea motrică reprezintă caracteristica de ordin calitativ a actelor motrice

învăţate. Deprinderile motrice rezultă din procesul învăţării, care realizează

integrarea mişcărilor simple sau elementare în structuri sau patternuri care răspund

unor anumite situaţii. Sintezele perceptiv-motrice sau intelectual-motrice care se

realizează în timpul repetării intenţionate ori neintenţionate conduc la execuţii

precise, eficiente, uşoare, cu un nivel de adaptare superior la situaţia dată.

În domeniul activităţilor corporale formarea deprinderilor este un obiectiv

important, deoarece în unele, cu caracter de performanţă, se caută tocmai

perfecţiunea gestului motric (în gimnastică, patinaj, sărituri în apa sau cu schiurile

ş.a.); în altele această perfecţiune este condiţia utilizării optimale, în vederea

performanţei, a calităţilor motrice şi psihice (jocuri sportive, lupte, scrimă, înot, schi

etc).

Subliniem că se învaţă mişcări, gesturi motrice cu o anumită structură, iar, ca

urmare a bunei învăţări, ele dobândesc caracteristici de deprinderi.

Deprinderile motrice se pot defini ca fiind caracteristici sau componente ale

actelor învăţate, care prin exersare dobândesc indici superiori de execuţie

(coordonare, precizie, viteză, uşurinţă, plasticitate, automatism).

Deprinderile motrice nu se deosebesc de celelalte feluri de deprinderi decât

prin faptul că mişcarea, gestul motric, este nu numai mijloc de îndeplinire a acţiunii,

ci şi scop, acţiunea fiind ea însăşi o exprimare (exteriorizare – comportament)

motrică. Singer, R., N., (citat de Epuran, 1976)6 defineşte deprinderea motrică drept

mişcarea musculară sau corporală care asigură succesul execuţiei în sensul dorit. Prin

natura lor aceste deprinderi sunt motrice sau chiar psihomotrice, în cadrul lor

interacţionând procese variate – cognitive, perceptuale, motrice – care asigură

integrarea cu sens şi succes.

Deşi vorbim despre deprinderi motrice în general, ele sunt specifice pentru o

anumită sarcină şi se obţin pe calea execuţiei directe, prin experienţă şi învăţare. O

altă sarcină, tot de natură motrică, dacă nu a fost încercată sau exersată, deşi

necesită angajarea aceloraşi formaţiuni neuro-musculare şi aceleaşi aptitudini

motrice, nu va putea fi efectuată cu caracteristicile prin care am definit deprinderile,

adică la acel nivel superior de execuţie calitativ-performanţial. Deci deprinderile

motrice sunt specifice activităţii şi nu constituie o aptitudine sau abilitate generală.

3.3. Caracteristicile deprinderilor motrice

Definiţia cea mai complexă a deprinderilor motrice este aceea de

„componente ale activităţii voluntare a omului care, prin exersare, ating un

randament înalt pe baza perfecţionării indicilor de execuţie (viteză, coordonare,

precizie, uşurinţă, automatizare)”7. Demeter, A., (1982)8 adaugă acestei definiţii

ideea că „deprinderile motrice nu reprezintă o simplă repetare, la un semnal

convenţional, a reacţiei reflex-condiţionate ci iniţierea unei noi forme de mişcare, pe

baza combinaţiei între elemente cunoscute”.

6 EPURAN, M., Psihologia educaţiei fizice, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 19767 Epuran, M., Psihologia educaţiei fizice, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1976, p.8 Demeter, A., Bazele fiziologice şi biochimice ale formării deprinderilor motrice, Editura Sport -Turism, Bucureşti, 1982

Dintre principalele caracteristici ale acestor deprinderi vom sublinia câteva, pe

cele mai importante. Menţionăm că unele sunt formulate ca note specifice ale

actelor motrice învăţate, deci reprezintă efecte ale exersării.

„sunt componente ale conduitei voluntare umane ce se formează în mod

conştient;

sunt rezultatul calitativ al exersării mişcărilor;

sunt structuri de mişcări coordonate care constau in integrarea sistemica a

mişcărilor însuşite anterior;

valorifică, prin capacitatea de diferenţiere fină, informaţiile senzorial-

perceptive, rezultând o dirijare a acţiunilor;

prezintă o aferentaţie inversa, rapidă şi eficientă;

dovedesc o relativa stabilitate în condiţii constante, şi plasticitate în condiţii

variabile;

sunt condiţionate de aptitudinile motrice, motivaţie, nivelul instruirii, etc”9.

Acestor caracteristici le pot fi adăugate cele ale mişcărilor care compun

deprinderile:

unele elemente, sau chiar întreaga deprindere, se pot automatiza complet,

asigurând o eficienţă deosebita a mişcărilor şi un control redus al scoarţei

cerebrale, ceea ce permite reorientarea atenţiei către alţi factori implicaţi în

acţiune;

elementele componente ale deprinderilor sunt legate logic, precis, într-un

sistem unic şi ireversibil, din punct de vedere al posibilităţii de a există execuţii

identice sau de a modificata succesiunea mişcărilor;

9 Şerbănoiu, S., Tudor, V., Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului, Academia de Educaţie Fizică şi Sport, Bucureşti, Curs universitar, 2007, p.

chiar dacă deprinderile pot fi automatizate complet (la nivelul mecanismului

de realizare), există situaţii în care ele se manifestă original, adaptându-se la

modificările condiţiilor de execuţie.

3.4. Tipologia deprinderilor motrice

Clasificarea deprinderilor motrice are nu numai însemnătate teoretică, ci şi

practică, întrucât caracteristicile unui tip sau altul de deprindere vor determina

modalităţi diferite în formarea lor – ca mecanism şi în dezvoltarea lor – ca acţiune

practică, pedagogică.

Punctele de vedere în conformitate cu care se clasifică deprinderile motrice

sunt diferite, lucru ce explică varietatea şi diversitatea lor.

În cele ce urmează vom prezenta câteva dintre cele mai uzitate criterii de

clasificare a deprinderilor motrice, cu largă aplicaţie în educaţie fizică şi sport10.

„în funcţie de componentele senzoriale implicate în activitate (Epuran, M.,

1994)11:

- perceptiv-motrice (cognitiv-motrice), constau în adaptarea

comportamentului motric la situaţiile schimbătoare (scrimă, lupte, jocuri

sportive, etc);

- motrice (propriu-zise); sunt sinteze chinestezice care se reglează pe

baza aferentaţiei proprioceptive (atletism, patinaj, gimnastica, etc.)

în funcţie de gradul de automatizare

10 Şerbănoiu, S., Tudor, V., Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului, Academia de Educaţie Fizică şi Sport, Bucureşti, Curs universitar, 2007, p.11 EPURAN, M.., HORGHIDAN, V., Psihologia educaţiei fizice, Bucureşti, 1994, p.

- elementare, complet automatizate, dezvoltând stereotipii (mers,

alergare, săritura);

- complexe, parţial automatizate, unele elemente (cele care se

desfăşoară pe baza unui control exteroceptiv), perfecţionându-se în sensul

detectării si diferenţierii precise si prompte a semnalelor din mediul de

desfăşurare a acţiunilor (jocuri sportive, sporturi de luptă, etc.).

în funcţie de finalităţile urmărite18:

- de bază, reprezentate de mers, alergare, săritură:

- utilitar-aplicative, reprezentate de aruncare-prindere, târâre, căţărare,

escaladare, transport de greutăţi, tracţiune-împingere);

- specifice disciplinelor sportive, reprezentate de elementele şi procedeele

tehnice”.