Rezumat Vlad Marian

1

UNIVERSITATEA BUCUREŞTI

FACULTATEA DE TEOLOGIE „JUSTINIAN PATRIARHUL”

Statutul canonico-juridic al patriarhiei ecumenice.

Perspectiva istorico-ecleziologico-canonica

REZUMAT

Coordonator ştiinţific:

Prof. Univ. Dr. Pr. Vasile Răducă

Doctorand:

Prep. univ. protos. Maxim (Marian)Vlad

Bucureşti

2010

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

http://www.pdffactory.com


2

CUPRINS

INTRODUCERE ............................................................................................................................................

1. ELEMENTE DE ECLEZIOLOGIE CANONICĂ-ORTODOXĂ.......................................................

1.2. Euharistia şi Biserica .............................................................................................................................

1.3. Euharistia şi Episcopul ..........................................................................................................................

1.4. Sfânta Euharistie, Episcopul şi catolicitatea (universalitatea) Bisericii locale

1.5.Raportul dintre treptele harice şi ierarhia jurisdicţională...................................................................

1.5.1. Sinodul Apostolic de la Ierusalim. Instituţia sinodalităţii şi evoluţia ei .....................................

2. ORGANIZAREA ECLEZIALĂ ÎN PRIMELE IV SECOLE ...........Error! Bookmark not defined.

2.1. Biserica din Ierusalim.........................................................................Error! Bookmark not defined.

2.2. Bisericile din jurul Ierusalimului...........................................................................................................

2.3. Bisericile din lumea păgână...............................................................Error! Bookmark not defined.

2.3.1. Biserica din Antiohia...................................................................Error! Bookmark not defined.

2.3.2. Bisericile din Asia ........................................................................Error! Bookmark not defined.

2.3.3. Bisericile europene - A două călătorie misionară ....................Error! Bookmark not defined.

2.3.4 Biserica din Efes...........................................................................Error! Bookmark not defined.

2.3.5 Biserica din Roma ........................................................................Error! Bookmark not defined.

2.3.6. Biserica din Alexandria ..................................................................Error! Bookmark not defined.

2.4. Arealul misionar al celor 12 Apostoli. Succesiunea apostolică. Apostolicitatea şi unitatea bisericilor locale ..........................................................................................................Error! Bookmark not defined.

3. EVOLUŢIA FORMELOR DE ORGANIZARE ECLEZIALĂ ........Error! Bookmark not defined.

3.1. De la parohia episcopala la parohia prezbiterială ...........................Error! Bookmark not defined.

3.2. Parohia horepiscopală .......................................................................Error! Bookmark not defined.

3.3. Organizarea mitropolitană şi exarhală .............................................Error! Bookmark not defined.

3.3.1. Drepturile şi îndatoririle Mitropoliţilor şi Exarhilor .................Error! Bookmark not defined.




3

4. CONSTANTINOPOLUL - NOUL CENTRU BISERICESC AL LUMII CREŞTINE ..........Error! Bookmark not defined.

4.1. Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325) .............................................Error! Bookmark not defined.

4.2. Constantinopolul – Noua Romă........................................................Error! Bookmark not defined.

4.3. Statutul Episcopului capitalei............................................................Error! Bookmark not defined.

4.4. Tradiţia apostolicităţii Bizanţului (Constantinopolului) şi legenda Apostolului Andrei .........Error! Bookmark not defined.

4.5. Episcopii Constantinopolului între sinodul întâi ecumenic de la Niceea şi cel de-al doilea ecumenic de la Constantinopol. Încercări timide de extindere a jurisdicţiei.........Error! Bookmark not defined.

4.5.1. Eusebiu..........................................................................................Error! Bookmark not defined.

4.5.2. Macedoniu....................................................................................Error! Bookmark not defined.

4.5.3. Eudoxiu .........................................................................................Error! Bookmark not defined.

4.5.4. Demofil-Evagrie.............................................................................Error! Bookmark not defined.

4.5.5. Grigorie de Nazianz .......................................................................Error! Bookmark not defined.

5. PRIMATUL EPISCOPULUI DE CONSTANTINOPOL .................Error! Bookmark not defined.

5. 1. Al doilea Sinod ecumenic de la Constantinopol .............................Error! Bookmark not defined.

5.2. Opera canonică a Sinodului...............................................................Error! Bookmark not defined.

5.3. Primatul în acţiune.............................................................................Error! Bookmark not defined.

5.4. Iliria Orientala.....................................................................................Error! Bookmark not defined.

5.5. Întărirea jurisdicţiei asupra Exarhatelor...........................................Error! Bookmark not defined.

6. SINODUL PATRU ECUMENIC DE LA CALCEDON ŞI APARITIA INSTITUTIEI PATRIARHATULUI..................................................................................Error! Bookmark not defined.

6.1. Cauzele convocării Sinodului.............................................................Error! Bookmark not defined.

6.2. Convocarea Sinodului ........................................................................Error! Bookmark not defined.

6.3. Opera canonică a Sinodului...............................................................Error! Bookmark not defined.

6.3.1. Canoanele 9 şi 17........................................................................Error! Bookmark not defined.

6.3.2. Canoniştii bizantini .....................................................................Error! Bookmark not defined.




4

6.3.3. Legislaţia imperială.....................................................................Error! Bookmark not defined.

6.3.4. Istoricii şi canoniştii moderni.....................................................Error! Bookmark not defined.

6.4. Canonul 28..........................................................................................Error! Bookmark not defined.

6.4.1. Alcătuirea şi sensul canonului........................................................Error! Bookmark not defined.

6.5. Teoria Pentarhiei Patriarhilor ...........................................................Error! Bookmark not defined.

7. STATUTUL PATRIARHATULUI ECUMENIC POTRIVIT LEGISLAŢIEI NOMOCANONICE ORTODOXE ................................................................................................Error! Bookmark not defined.

7.1. Legile civile .........................................................................................Error! Bookmark not defined.

7.2. Stavropighiile......................................................................................Error! Bookmark not defined.

7.3. Titulatura. Demnităţile şi privilegiile ................................................Error! Bookmark not defined.

7.3.1. Alegerea patriarhilor .....................................................................Error! Bookmark not defined.

7.3.2. Oficiile ecleziastice patriarhale ......................................................Error! Bookmark not defined.

8. RETROSPECTIVĂ DIACRONICĂ SINTETICĂ ASUPRA PATRIARHIEI ECUMENICE ŞI A PATRIARHULUI EI, DE LA SINODUL IV PÂNĂ ASTĂZI ...........Error! Bookmark not defined.

8.1. De la al patrulea sinod ecumenic până în 1453...............................Error! Bookmark not defined.

8.1.1. Schisma celor două Biserici (1054)............................................Error! Bookmark not defined.

8.1.2. Un caz inedit Patriarhatul Ecumenic de la Niceea..........................Error! Bookmark not defined.

8.2. Din 1453 până în secolul al 19-lea ....................................................Error! Bookmark not defined.

8.2.1. Istoria reşedinţei patriarhale sub stăpânire turcă ..........................Error! Bookmark not defined.

8.3. Din secolul al 19-lea până în secolul 21............................................Error! Bookmark not defined.

8.3.1. Secolul 19......................................................................................Error! Bookmark not defined.

8.3.2. Secolul 20 ....................................................................................Error! Bookmark not defined.

8.3.2.1. Patriarhul Meletie IV..........................................................Error! Bookmark not defined. 8.3.2.2. Papa Eftimie şi Biserica Ortodoxa Turcă...........................Error! Bookmark not defined. 8.3.2.3. Patriarhul Ecumenic Grigorie VII.......................................Error! Bookmark not defined. 8.3.2.4. Patriarhul Ecumenic Constantin VI ...................................Error! Bookmark not defined.

8.4. Patriarhia Ecumenică şi jurisdicţia asupra Muntelui Athos ............Error! Bookmark not defined.




5

8.5. Filetismul ............................................................................................Error! Bookmark not defined.

8.6. Diaspora..............................................................................................Error! Bookmark not defined.

8.7. Organizarea contemporană a Instituţiei Patriarhiei Ecumenice ....Error! Bookmark not defined.

8.7.1. Patriarhul Ecumenic Atenagora.................................................Error! Bookmark not defined.

8.7.2. Patriarhul Ecumenic Dimitrie I...................................................Error! Bookmark not defined.

8.7.3. Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I ............................................Error! Bookmark not defined.

8.8. Patriarhia Ecumenică în Uniunea Europeană ..................................Error! Bookmark not defined.

8.8.1. Biroul Patriarhiei Ecumenice de pe lângă Uniunea EuropeanăError! Bookmark not defined.

8.8.2. Patriarhatul ecumenic-Turcia: o nouă perspectivă ..................Error! Bookmark not defined.

8.8.3. Biserica patriarhala din Constantinopol purtătoare încă de la origini a unei conştiinţe supranaţionale ......................................................................................Error! Bookmark not defined.

8.8.4. Pretenţiile canonice prejurisdicţionale ale Patriarhatului de ConstantinopolError! Bookmark not defined.

8.8.5. Problema jurisdicţiei canonice în Europa unită........................Error! Bookmark not defined.

8.8.6. Nouă perspectivă asupra Mitropoliilor Noilor Teritorii ...........Error! Bookmark not defined.

8.8.7. Problema diasporei ortodoxe europene...................................Error! Bookmark not defined.

8.8.8. Formule ecleziastice propuse pentru o nouă configurare a statutului juridic al Patriarhatului Ecumenic ...............................................................................................Error! Bookmark not defined.

8.8.9. Articularea jursdicţională patriarhală în Europa unită.............Error! Bookmark not defined.

CONCLUZII ................................................................................................Error! Bookmark not defined.

BIBLIOGRAFIE ......................................................................................................................................... 39




6

Biserica a fost fondata in momentul in care Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos s-a intrupat

facandu-se om si unind in persoana sa divinul cu umanul. Acest moment face din Biserica o

realitate ireversibil noua pentru evolutia umanitatii, care avanseaza catre finalul istoriei sale prin

Biserica si in Biserica lui Hristos.

Mai precis, Biserica a fost fondata pe pamant in momentul in care Domnul i-a chemat in

jurul Sau pe cei Doisprezece si a constituit nucleul Bisericii vizibile. Adresandu-se apostolilor in

ziua Invierii, cand El li s-a aratat pentru intaia oara, Iisus Hristos le-a spus: ,,Asa cum M-a trimis

pe mineTatal, asa va trimit si Eu pe voi(...)Celor carora le iertati pacatele, le vor fi iertate. Celor

carora nu le iertati pacatele, nu le vor fi iertate. Salutandu-si discipolii inainte de Inaltare, nu

numai ca le-a poruncit sa predice tuturor natiunilor si sa le boteze, dar i-a si asigurat ca va fi cu ei

pana la sfarsitul lumii, aluzie clara la faptul ca misiunea ce le-a fost incredintata si autoritatea ce

le-a fost data ramane in cadrul Bisericii.

Cat au fost in viata Apostolii, martori iluminati ai lui Dumnezeu, precum si mandatari

directi ai lui Iisus Hristos, au exersat aceasta putere spirituala, sfintind prin puterea lor, sau prin

colaboratorii lor, mai intai presbiteri si diaconi, apoi episcopi. Dupa moartea Apostolilor, cea mai

inalta slujire in Biserica a fost detinuta de episcopi.

Prin sensul si originea sa, slujirea episcopala este legata de comunitatea locala. Episcopul

nu este un apostol, ci un conducator ce a primit din partea apostolilor harul de a prezida si

indruma comunitatea. Sarcina sa esentiala nu este de ordin misionar, ca cea a apostolilor, ci

sacramentala si pastorala. Va rog, incercati sa faceti totul intr-o armonie sfanta, sub

conducerea episcopului, care este in locul lui Dumnezeu’, scria in anul 100 Ignatie al

Antiohiei catre magnezieni.

Episcopul, ‘icoana lui Dumnezeu’, reprezentantul lui Iisus Hristos in Biserica locala,

asezat ‘pe locul lui Hristos’ de catre apostoli si mai tarziu de colaboratorii acestora, prezideaza

adunarea de cult si mai ales pe cea euharistica, si conduce Biserica ce i-a fost incredintata.

Biserica primara a vazut in episcop martorul vietii ecleziale fondata pe Sfintele Taine, succesorul

Apostolilor, reprezentantul lui Dumnezeu ‘care se arata’ si ‘care salveaza’.




7

In Biserica locala, episcopul tine, in mod incontestabil, loc de conducator. Acolo unde

este prezent episcopul, acolo sa fie comunitatea, asa cum acolo unde este Iisus Hristos, acolo se

afla Biserica catolica.

Conducatorul Bisericii este Intemeietorul sau sfant, Iisus Hristos. Insa intr-o perspectiva

teologica care se justifica, episcopul care il reprezinta si sta pe locul lui Iisus Hristos este si el

considerat conducatorul Bisericii locale. Deoarece cel pe care seful unei case il trimite sa aiba

grija de casa lui, trebuie sa il primim ca pe cel care l-a trimis.

In Biserica nu exista autoritate mai mare decat cea a episcopului, iar aceasta autoritate

este considerata in si nu deasupra Bisericii. Episcopul este centrul si capul unic al Bisericii

locale care ii este supusa. Este conducatorul Bisericii lui Dumnezeu intr-un loc anume, pentru o

anumita comunitate umana si un anumit numar de suflete ce ii sunt incredintate. Isi exercita

opera pastorala si prezideaza adunarea de cult si tainele in Biserica locala care i-a fost

incredintata, si care reprezinta pentru el, in spatiu si in timp, intruparea Bisericii lui Dumnezeu.

Unitatea organica a episcopului si a Bisericii locale, traita in Euharistie sub forma capului

si a corpului, face din episcop purtatorul acestei unitati. Biserica primara avea constiinta

profunda. Sfantul Ignatie, reprezentat de episcopul din Tralles, Polybius, vedea Biserica locala in

totalitatea ei. ‘Stiu ca aveti sentimente curate, de o netagaduita rabdare, nu doar prin uz, ci si

prin natura, cum a declarat episcopul dumneavoastra Polybius, care a venit la Smirna din vointa

lui Dumnezeu si a lui Iisus Hristos. Astfel, s-a bucurat impreuna cu mine de faptul ca sunt intr-o

fiinta cu Iisus Hristos, astfel incat pot contempla in el intreaga voastra comunitate. El mi-a

demonstrate bunavointa voastra, si am sarbatorit faptul ca v-am regasit, asa cum am aflat,

imitatori ai lui Dumnezeu.

Inca de la inceputul celui de-al doilea secol, conform marturiei lui Ignatie din Antiohia,

se constientizase faptul ca ‘episcopii, stabiliti pana la marginile pamantului, reprezinta gandirea

lui Iisus Hristos.’

Acest lucru este important mai ales pentru unitatea Bisericii pe intreg pamantul locuit.

Unitatea se reflecta in cele din urma prin institutia Sinoadelor, si mai ales prin Sinoadele

ecumenice in care se manifesta ordinea autoritatii si se exprima credinta Bisericii. Dar in lumina

studiului teologic al Sfantului Ignatie, conform careia Hristos se arata in unitatea fiecarei




8

Biserici, unitatea insasi a Bisericilor stabilite pana la marginea pamantului nu poate avea alt sens

decat ‘unitatea sacramentala’. Fiind dat, potrivit teologiei Sf Ignatie, ca fiecare episcop sa fie unit

si prezent ca si corpul lui Hristos fata de Biserica ce i-a fost incredintata, toti episcopii ce se

indreapta spre acelasi centru sunt toti in ‘acelasi Iisus Hristos’. Astfel, unitatea ecumenica nu

reiese si nu se realizeaza dintr-o complementaritate a partilor, sau dintr-o ‘majoritate’

democratica a persoanelor, ci din coincidenta si identificarea reciproca a Bisericilor locale in

acelasi centru, adica in ‘gandirea lui Iisus Hristos’.

Sfantul Ciprian exprima o conceptie asemanatoare. In acord cu intreaga traditie

anterioara, considera ca episcopul este centrul unitatii Bisericii. In unitatea Bisericii locale

integrate episcopului se vede fundamentul unitatii acesteia. Conform teoriei Sfantului Ciprian

despre unitatea Bisericii ‘fiecare episcop participa la aceeasi autoritate, la aceeasi institutie

episcopala, nu ca parte intr-un tot, ci ca o expresie a acestui intreg’. ‘Fiecare episcop in persoana

este succesorul apostolilor’, si nu doar fiecare episcop care are originea de la apostoli este

succesorul lor, ci toti episcopii numiti in mod canonic sunt succesorii apostolilor.

Aceasta conceptie despre unitate in identitate, in timpul primelor trei secole, continua sa

formeze constiinta conform careia toate Bisericile sunt ecumenice. In ce fel aceasta identitate a

Bisericilor intre ele se bazeaza pe acelasi centru, adica pe ‘gandirea lui Iisus Hristos’?

a) Se considera insispensabila coincidenta temporala sau istorica a Bisericilor locale cu

trecutul, si mai ales cu originile apostolice. Aceasta dimensiune a continuitatii era atat de

puternica in cosntiinta Bisericii in primele trei secole, incat termenii o Biserica si Biserica

primara se explicau reciproc.

b) Se considera de asemenea indispensabila verificarea etnogeografica, a identitatii

Bisericii in aceeasi credinta si viata, in ‘gandirea lui Iisus Hristos’. Adica fiecare Biserica, pentru

a fi ‘ortodoxa’, trebuia sa se identifice cu celelalte si sa traiasca in deplina comuniune cu ele.

Necesitatea acestei verificari va concepe si consolida institutia sinodala, al carei continut profund

in primele trei secole este adus la lumina de fraza Sfantului Ignatie: ‘Episcopii numiti pe intregul

pamant sunt gandul lui Iisus Hristos.’ Totusi, aceasta dimensiune a ortodoxiei geografice sau

spatiale nu era suficienta pentru a asigura unitatea ‘Bisericii ortodoxe in lumea intreaga’. In ceea

ce priveste sensul si importanta, Biserica ramanea sub dependenta absoluta a primei dimensiuni,




9

adica a inradacinarii temporale in Biserica primara, precum si verificarea faptului daca fiecare

Biserica se identifica foarte bine cu Biserica apostolica.

Insa nici dimensiunile geografica si spatiala ale ‘Bisericii ortodoxe’, nici raportul

temporal care o leaga de fundamentul primar din trecut, nu erau de ajuns pentru a verifica

coincidenta Bisericilor in ‘gandirea lui Iisus Hristos’, fara interventia unui al treilea element al

ortodoxiei: harul si sfintenia. Este remarcabil faptul ca recursul la memoria istorica a Bisericii si

la intalnirea comuna dintre Bisericile lumii se facea prin persoana episcopilor, care erau pastorii

responsabili ai Bisericilor locale. Insa recursul si intalnirea isi aveau sursa si in principiul

ecleziologic al institutiei episcopale, a harului episcopal, a autoritatii episcopale, stabilite in mod

sfant si apostolic in cadrul Bisericii.

Pe de o parte, recursul la trecut se facea prin redactarea listelor episcopale locale, liste

bine cunoscute si aflate in folosinta, ce puneau in evidenta continuitatea neintrerupta a

episcopilor fiecarei Biserici cu unul sau mai multi apostoli. Pe de alta parte, intalnirea reciproca

dintre Bisericile locale se realizeaza prin sinodul episcopilor.

Verificarea ortodoxiei Bisericii este legata in mod organic si indisolubil de unitatea

sacramentala a sfintei Euharistii, din momentul in care harisma veritatis detinuta de Biserica este

daruita prin hirotonia in cadrul Euharistiei, sacerdotiului.

Ori, daca toate Bisericile locale reprezinta Biserica in intregime, prin prezenta reala a lui

Hristos in sfanta Euharistie, si daca toti episcopii au primit aceeasi autoritate spirituala prin

comuniunea sacramentala canonica, cum se explica existenta intaietatilor(primatiilor)?

Am mentionat faptul ca fiecare Biserica locala era constienta de plenitudinea sa. Insa

aceasta constiinta nu o izola de identitatea comuna care o unea cu toate celelalte Biserici.

Plenitudinea nu este un bun propriu, ci un dar al maretiei lui Dumnezeu. Toate Bisericile locale

din lume traiau aceeasi realitate prin sfanta Euharistie. Bisericile erau prin Euharistie martore ale

unitatii Bisericii lui Dumnezeu in adevarata credinta, in numele adevarului lui Hristos. Toate

Bisericile locale, traind aceeasi realitate, trebuie sa aiba aceeasi marturie de fidelitate fata de

adevarul revelat, adica Sfanta Scriptura si Traditia apostolica. Ceea ce in limbaj ecleziologic

numim ‘succesiune apostolica’ implica nu numai succesiunea de persoane, dar si continuitatea




10

neintrerupta a unui adevar eclezial intotdeauna identic cu el insusi, asa cum este perceput,

marturisit si propovaduit prin succesiune si traditie.

Succesiunea apostolica trebuie sa fie inteleasa cu dubla semnificatie: ca o succesiune de

persoane in cadrul institutiei episcopale si ca o succesiune de credinta, de traditie si de

invatatura. De aceea legatura directa cu epoca apostolica nu era privilegiul tuturor Bisericilor

locale. Deoarece multe dintre ele nu puteau demonstra continuitatea directa si neintrerupta a

episcopilor lor din timpuri apostolice, din momentul in care au cunoscut crestinismul nu printr-

un apostol, ci prin actiunea misionara a unei Biserici locale. Ori, apostolicitatea Bisericilor astfel

instituite nu a fost nicioadata contestata, tocmai pentru ca notiunea de succesiune a cuprins in

sine si exactitatea (regula) credintei si a adevarului pe care aceste Biserici le primisera de la

Biserica Mama si pe care le-a pastrat intacte de-a lungul secolelor, simultan cu harisma

adevarului si a credintei provenind de la preotie si transmise prin ea.

Insa reiese de la sine faptul ca marturia Bisericilor locale direct implicate era mai

credibila decat marturia celorlalte Biserici, legate indirect de epoca Apostolilor, prin Biserica

Mama de care depindeau. Faptul ca orice marturie a unei Biserici locale era judecata in functie

de raportul sau cu traditia Apostolilor privilegiaza locul Bisericilor apostolice, care puteau sa

demonstreze fidelitatea marturiei lor fata de aceasta traditie. Atat timp cat Biserica nu trebuia sa

rezolve problemele legate de credinta, fiecare Biserica locala se straduia sa traiasca prin ea

insasi, in acord cu traditia apostolica.

Identitatea Bisericilor locale cu privire la aceasta traditiei garanta unitatea in aceeasi

credinta dreapta. Astfel, Bisericile locale care nu aveau origine apostolica directa, au recurs la

Biserica Mama pentru toate problemele importante ce le priveau. Relatiile spirituale dintre

‘Biserica Mama’ si ‘Biserica Fiica’ nu puneau sub semnul intrebarii plenitudinea celei din urma,

pe care doreau sa o pastreze. Problema pe care o Biserica locala nu o putea rezolva, era si o

problema a Bisericii lui Dumnezeu. Punand la dispozitie propria marturie, Bisericile apostolice

ofereau celorlalte Biserici aflate in dificultate rodul experientei lor. Iar marturia lor era mai

credibila decat a tuturor celorlalte, din cauza relatiei directe a acestor Biserici cu timpurile

apostolice.




11

Primatul inseamna mai intai marturia privilegiata a Bisericii Mama, manifestat in amplele

adunari ale episcopilor, adica in cadrul sinoadelor, prin intermediul propriului sau episcop , in

persoana caruia Biserica primea onoarea cuvenita. La inceput, sinoadele se reuneau in mod

exceptional, pentru a rezolva probleme de interes general. Din aceasta cauza, in ciuda

contributiilor importante pe care l-au adus pentru manifestarea primatului, sinoadele nu pot fi

considerate drept factor unic si decisiv al genezei acestuia. Alti factori, au jucat un rol decisiv

precum apostolicitatea Scaunelor, importanta politica a oraselor, extinderea activitatii misionare,

sau o autoritate Bisericeasca universala.

Insa, primatul s-a manifestat mai intai si mai ales in cadrul sinoadelor locale, prezidate

de obicei de episcopii Bisericilor Mama. Reuniunea in acelasi loc a episcopilor vecini, cu ocazia

sfintirii unui episcop pentru un loc vacant, a favorizat cu siguranta primatul. Aceste adunari de

episcopi, ce aveau ca scop si pastrarea unitatii Bisericii prin confirmarea comuniunii

episcopatului in care intra noul episcop, au contribuit la impunerea primatului, deoarece

episcopul ce conducea sfintirea apartinea Bisericii Mama. Sfintirea unui episcop se celebra de

obicei inainte de partea propriu-zis mistica a sfintei euharistii. Dupa consacrare, ‘unul dintre

episcopi’ aseza ‘darurile de paine si vin in mainile celui hirotonisit’,care prezida in continuare

euharistia. ‘Aducerea jertfei de mainile celui hirotonit semnifica faptul ca nu numai Biserica

locala este constienta ca, prin episcopul sau, isi atinge plenitudinea, dar si faptul ca noul episcop

se afla in comuniune cu ceilalti episcopi. Sunt astfel confirmate, prin validitatea oferita de

Euharistie, apostolicitatea Bisericii locale si comuniunea cu celelalte Biserici.

In timp ce in interiorul sinoadelor locale, primatul avea mai degraba un caracter de

‘prezidenta’, prin ‘sfintirea’ episcopala acesta se impletea mai profund cu practica si constiinta

Bisericii. Intrepatrunderea onoarei conducerii in cadrul sinoadelor, cu prezenta si participarea

activa la hirotonia altor episcopi, a fost intr-o oarecare masura axa evolutiei generale a traditiilor

ce priveau primatul de onoare, precum si principalul continut al primatului canonic administrativ.

Daca principiul Bisericii locale a fost regula fundamentala a organizarii ecleziale,

decurgand in mod organic din natura Bisericii insasi, intruparea principiilor in istorie a fost

diversa si s-a adaptat conditiilor schimbatoare ale vietii Bisericii.




12

Prima faza a acestei dezvoltari a fost reprezentata de unirea Bisercilor locale in

ansambluri mai mult sau mai putin vaste, si, in paralel, stabilirea ierarhiilor Bisericilor in Biserici

vechi si Biserici mai tinere. Crestinismul s-a stabilit mai intai in marile orase ale Imperiului

roman. Cu timpul, in jurul acestor prime centre, s-au format noi comunitati, impreuna cu

episcopii lor. Insa aceste comunitati de la un moment dat , cand au atins maturitatea dezvoltarii

proprii, nu au mai pastrat legatura cu Biserica Mama, de la care primisera ierarhia, ‘canonul

credintei’ si traditia liturgica, devenind autonome si autocefale. Astfel s-au grupat inca din epoca

persecutiilor, Biserici locale in functie de criteriul etnic si geografic, in provincii, in cadrul carora

episcopul din Biserica cu cea mai mare vechime era numit protoierarh sau intaistatator, iar mai

tarziu cand s-a aplicat principiul acomodarii organizarii ecleziastice la formele de organizare

politica, episcopul care rezida in capitala provinciei, adica in metropola si in jurul careia se

grupau celelalte parohii episcopale din jur, era numit mitropolit’.si recunoscut ca primat

In vechile Biserici, mitropolitii erau episcopi ce nu se distingeau de ceilalti in ceea ce

priveste slujirea si demnitatea episcopala. Se distingeau de ceilalti episcopi doar prin puterea

administrativa mai mare, precum si printr-un domeniu mai mare in care se exercita aceasta

putere. In cadrul acestor prerogative marite, mitropolitii aveau in grija provincia lor ecleziala, ce

ingloba un numar destul de mare de scaune episcopale. Mitropolitii prezidau in cadrul

episcopilor, cei din urma recunoscandu-i drept lideri spirituali si li se adresau pentru orice

problema importanta. Pentru a arata ca sunt in comuniune bisericeasca cu primatul lor

mitropolitul, episcopii ii pomeneau numele in cadrul liturghiilor. In ceea ce priveste mitropolitul,

in calitatea sa de prim administrator al mitropoliei, ii hirotonisea pe episcopii alesi de catre

sinodul episcopilor din cadrul diecezei sale, prezida de doua ori pe an sinoadele provinciale si era

judecatorul diferendelor episcopilor sau a plangerilor formulate impotriva lor. Primatul

mitropolitilor nu era doar expresia unei simple superioritati, ori a unei simple ‘prezidente’ de tip

democratic sau parlamentar, ci a evoluat pana in momentul in care a devenit o autoritate reala.

Mitropolitii, impreuna cu sinoadele provinciale reunite sub conducerea lor, erau

organisme canonice si detinatori reali ai administratiei ecleziastice in vechia Biserica. Aceasta

din urma, gestionand cu intelepciune problemele, recunoastea drepturi si obligatii reciproce in

raporturile dintre Primat si Sinod. Biserica a armonizat colegialitatea si autoritatea in persoana

Primatului, afirmand ca ‘trebuie sa episcopii fiecarei natiuni sa stie cine este primul dintre ei si sa




13

il considere conducator. Nu trebuie sa faca nimic fara acordul sau. Fiecare episcop trebuie sa isi

resolve doar problemele din dieceza sa si din tinuturile aferente. Insa nici mitropolitul nu trebuie

sa faca nimic fara acordul tuturor episcopilor. Astfel va domni intelegerea, iar Dumnezeu, Tatal,

Fiul si Duhul Sfant, vor fi mariti de catre Domnul in numele Sfantului Duh’.

Acest canon, ce interpreteaza principiul general ce sta la baza administratiei locale a

Bisericii, arata care este centrul si care este perimetrul acesei administratii. Se precizeaza relatiile

reciproce, care trebuie sa asigure ordinea necesara bunului mersal vietii ecleziale. Sensul

canonului este clar: dintre toti episcopii unui neam sau ai unei regiuni, unul dintre ei trebuie sa

primeasca intaietatea si sa fie numit conducator. Ceilalti episcopi trebuie sa i se adreseze lui in

ceea ce priveste problemele legate de administrarea Bisericii: ‘Nu trebuie sa intreprinda nimic

fara acordul sau.’ De asemenea, Intaistatatorul nu trebuie sa intreprinda nimic in problemele

Bisericii ‘fara acordul colegilor sai’, pentru a mentine intre episcopi intelegere si bunatate ce

trebuie sa fie exemplu pentru cler si popor, pentru slava Tatalui, prin Hristos, in Duhul Sfant.

Astfel, administrarea generala a unei Biserici trebuie sa se faca prin participarea tuturor

episcopilor, insa si prin autoritatea unuia dinter ei, ce este conducatorul celorlalti si are calitatea

de organism central eclezial.

Este remarcabil faptul ca aceste canoane ce definesc drepturile mitropolitilor acorda o

importanta dosebita puterii de a hirotonisi pe episcopii provinciei. Canonul al patrulea al

Sinodului ecumenic de la Niceea precizeaza faptul ca ‘Mitropolitul va confirma ceea ce se va

face in fiecare provincie.’ Canonul 19 de la Sinodul Antiohiei (341) considera ca prezenta unui

mitropolit este necesara: ‘Un episcop nu trebuie sa fie hirotonisit fara sinod si fara prezenta

mitropolitului. Prezenta mitropolitului nu face mai putin dorita si prezenta colegilor din

provincie…’ Canonul 8 de la al treilea Sinod ecumenic (431) vede in hirotonisirea episcopilor

Bisericii Ciprului principalul motiv al dependentei lor fata deScaunul Antiohiei. Din acest motiv,

pentru stabilirea autonomiei Bisericii Ciprului, canonul ii insarcineaza pe ‘conducatorii’ acestei

Biserici sa celebreze ei insisi hirotoniile.

In continuare, mitropolitii s-au reunit in jurul Scaunelor ce existau de mai demult sau in

jurul capitalelor politice, a caror episcopi au inceput sa ia numele patriarhilor, care aveau in




14

mijlocul mitropolitilor aceleasi drepturi si privilegii pe care mitropolitii le aveau in mijlocul

episcopilor.

Printre patriarhi, primatul Scaunului Noii Rome- Constantinopolul si cel al Scaunului

Vechii Roma au fost ridicate deasupra celorlalte, din cauza contextului istoric si a influentei

exersate in problemele Bisericii.

Putem spune ca istoria Bisericii si traditia canonica recunosc mai multe niveluri pentru

primat: b) primatul mitropolitilor, b) primatul patriarhilor sau a conducatorilor Bisericilor

autocefale, c) primatul ecumenic al Romei si al Constantinopolului.

Aceste forme canonice si aceste centre de comuniune nu sunt simple produse ale vietii si

istoriei lipsite de orice necessitate profunda. Ele reprezinta, in organizarea vizibila si existenta

terestra a Bisericii, structuri necesare, recunoscute si confirmate in mod canonic. Prin drepturile

detinute, prin locul ocupat, aceste organisme asigura exactitatea si legitimitatea raporturilor

ecleziastice, garanteaza unitatea si progresul vietii Bisericii.

Cu siguranta, aceste organisme isi datoreaza inceputurile influentei conditiilor istorice si

evolutiei Bisericii in forma sa exterioara. Insa sursa lor este canonul eclezial, principiul

fundamental al ordinii inerente Bisericii, ordine care exista prin ea insasi si care diferentiaza

Biserica de orice alta societate umana. Astfel transpare fundamnetul insusi al principiului

eclezial, in toate formele exterioare ale organismelor administrative.

Trebuie astfel sa consideram intreaga evolutie a administratiei ecleziastice in toate

formele sale exterioare si vizibile, ca o realitate incontestabila a Bisericii. Pentru ca doar aceste

structuri ii permit Bisericii sa se mentina in mijlocul societatilor umane, pentru a-si indeplini

propria misiune. Trebuie sa recunoastem astfel ca insasi organismele cele mai dezvoltate aparute

de-a lungul evolutiei istorice, de exemplu institutia patriarhala, au fost un fenomen necesar.

Nascute dintr-o lunga cautare a ordinii, a organizarii, a perfectiunii din punct de vedere

administrativ, au patruns incet in viata ecleziala, chiar in interiorul cadrului in care a luat nastere

toata aceasta administratie a Bisericii. Fenomenul este in conformitate cu fundamentele ordinii

ecleziale, asa cum au fost recunoscute de de Biserica si s-au dezvoltat in legislatia sa.




15

De aceea, toate organismele administratiei ecleziale, de la cel mai umil la cel mai inalt,

dezvoltandu-se sub influenta conditiilor istorice, s-au aflat in acord interior cu esenta Bisericii,

cu natura si vocatia proprie. Tocmai aceasta simfonie trebuie sa defineasca si sa judece valoarea

relativa si utilitatea a diferitelor aspecte ale administratiei ecleziastice, precum si oportunitatea si

inconvenientul diferitelor organisme in structura si organizarea Bisericii.

Este de la sine inteles ca am luat in considerare elementul stabil al organizatiei

ecleziastice. Deoarece aceasta nu este alcatuita numai din organisme, din orientari si modele

diferite adaptate omului si supuse schimbarilor de tot felul, conform conditiilor de loc si de timp.

Dimpotriva, o organizatie ecleziastica are fundamente, are principii ce exclud orice lucru arbitrar

in formarea si definirea organismelor sale, nu permite indiferenta si neglijenta in luarea

deciziilor, si cere o dirijare precisa a actiunilor. Aceste fundamente si principii sunt prezentate de

canoane, a caror importanta este predominanta in administrarea si intreaga viata a Bisericii.

Pentru ca tocmai in acord cu sensul canoanelor se formeaza organismele administrative, se

stabilesc relatiile lor si se defineste jurisdictia lor. Intr-un cuvant, elementul canonic este atat de

important, incat serveste drept regula celorlalte elemente, dogmatice si istorice.

Elementul dogmatic in administratia ecleziastica reprezinta aceasta autoritate sfanta,

spirituala, pe care Hristos o purta in momentul in care a fondat Biserica, cand a devenit capul ei.

Autoritate pe care a transmis-o discipolilor sai, si prin intermediul lor, tuturor succesorilor,

pastorilor Bisericii, investiti cu aceasta vocatie de catre Duhul Sfant coborat asupra Apostolilor

insisi, pentru a afirma, in aceasta Biserica, prezenta absoluta a lui Hristos.

Ierarhia are astfel un rol constitutiv in Biserica in sensul ca face Biserica vizibila si o

constituie in comuniunea unei sfinte institutii, ce o distinge in mod radical de celelalte societati

umane, deoarece ea formeaza principiul preotiei reale si legitime, si, in cele din urma, intreaga

ordine bisericeasca. Totusi, pentru a se prezenta ea insasi ca o relitate comunionala perceptibila,

capabila sa traiasca si sa se dezvolte in cadrul dimensiunilor umane si sub infleunta relatiilor

creatoare la nivelul acestei lumi, Biserica lui Hristos trebuie sa interactioneze cu societatea

umana si sa se adapteze, pana la un anumit punct, la conditiile acestei societati. De aici

necesitatea elementului istoric in administratia ecleziastica. Aici trebuie cautat celalalt

fundament, a carui semnificatie reiese din influenta pe care organismele Statului si institutiile

politice o au asupra oranduirii si relatiilor ecleziastice.




16

Tot asa cum elementul dogmatic reprezinta fundamentul esential in administratia

ecleziastica, sursa autoritatii care actioneaza asupra tuturor organismelor Bisericii, asa si

elementul istoric simbolizeaza evolutia istoriei si multitudinea formelor exterioare a acestor

institutii. In timp ce primul element face din administratia ecleziastica un factor static,

stabilizator, cel de-al doilea introduce in viata Bisericii factorul dinamic, ce isi are expresia in

principiul diversitatii, care se manifesta in diferite conditii de loc si timp, in care se afla lumea

crestina. Pentru ca aceste doua elemente, dogmatic si istoric, sa se poata impaca si armoniza, este

necesar un alt element, formator si coordonator, care sa poata edifica institutii diferite prin forma

si locul lor, si care sa se ocupe de justetea relatiilor dintre ele. Aceasta este opera elementului

canonic.

Din ceea ce tocmai am afirmat, reiese faptul ca sistemul canonic al administratiei

ecleziastice poate suscita in dezvoltarea sa diferite forme de organizare, care, deoarece nu difera

foarte mult din punctual de vedere al esentei si al texturii autoritatii spirituale exersate, implica

totusi o ierarhie in oranduirea administrativa exterioara. Toti episcopii sunt astfel egali in

Biserica, se bucura in aceeasi masura de darul harului arhieriei si sunt articulati la neintrerupta

succesiune apostolica. Totusi, in sistemul canonic al adminstratiei ecleziastice nu au aceeasi

distinctie. Au nume diferite, drepturi diferite, in conformitate cu locul pe care il ocupa in

cronologia istoriei si in ordinea Bisericii. Astfel, unii episcopi sunt decani in hirotonie, au mai

multa infleunta asupra celorlalti, se bucura de privilegii specifice si au initiativa in problemele

ecleziastice cu caracter general. Traditia Bisericii a instituit astfel prin practica aceasta ‘ierarhia

onorifica’, care nu este altceva decat ceea ce mai numim ‘primat’. A nega aceasta realitate in

numele ‘egalitatii in har si putere’ gresit inteleasa, inseamna a substitui adevaratei ortodoxii o

conceptie democratica echivoca.

Biserica ortodoxa a recunoscut intotdeauna existenta unui prim episcop in fiecare neam

sau regiune, ‘mitropolit, arhiepiscop, patriarh’, si a unui prim episcop printre episcopii Bisericii

ecumenice. Astfel apare, dupa schisma, episcopul Constantinopolului, a carui autoritate, inca din

secolul al al patrulea, a fost recunoscuta prin decizia Sinoadelor ecumenice drept egala cu cea a

episcopului Romei. In timp autoritatea episcopului Romei, sub influenta diferitelor evenimente, a

condus la exercitarea unei puteri absolute in Occident - puterea papala pretindea absorbirea

tuturor primatelor Bisericii, supunandu-le autoritatii sale, si sa faca din papa seful relatiilor




17

ecleziastice si judecatorul suprem al Bisericii, in ciuda autoritatii si influentei predominante a

episcopului Constantinopolului, caruia in calitate de episcop al capitalei ii revenea initiativa de a

rezolva problemele ce interveneau intre Biserici.

In timp ce toate manifestarile vietii ecleziale sunt supuse papei, autoritatea episcopului

Constantinopolului tinde sa orienteze viata ecleziala catre o abordare si o directie comuna a

problemelor generale. De aceea, rolul episcopului Constantinopolului nu poate fi comparat cu

rolul papei, iar invatatura cu privire la primat si prerogativele acestuia nu trebuie identificate cu

teoria papismului, ca si cum Orientul ortodox ar putea suscita cea mai mica tendinta a unui

curent neopapist.

Dorim sa subliniem cat de mult, in exercitarea incontestabilei sale autoritati ecleziale, a

luat in considerare Tronul ecumenic notiunea profunda a unei diaconii implinite intr-o lume

ortodoxa si printre Bisericile ortodoxe, fara a concepe si a exercita aceasta autoritate in directia

unui neo-papism ortodoxist, sui generis.

Intr-adevar, notiunile putere si diaconie sunt notiuni contradictorii, ce se anuleaza una pe

alta. Puterea inlatura de obicei orice manifestare a diaconiei, asa cum ne arata istoria si practica.

Totusi, cand Tronul ecumenic exercita autoritatea recunoscuta de canoane si traditie, aspectul ce

trebuie avut in vedere este cel al ofrandei diaconiei; potrivit modelului oferit de Domnul Iisus

Hristos ‘Fiul lui Dumnezeu a venit nu pentru a fi servit, ci pentru a servi…’

Daca in trecut Tronul ecumenic s-a ingrijit intotdeauna de responsabilitatile ce decurgeau

din primat, ramanand in acelasi timp fidel poruncilor si exemplului lui Hristos cu privre la

diaconie, astazi este mai mult decat atasat si devotat fata de misiunea sa ecumenica.Scaunul este

pregatit sa serveasca Bisericile-surori, sa aiba grija de unitatea lor, pentru ca astfel sa se

indeplineasca misiunea Ortodoxiei pentru slava lui Hristos.




18

Supremaţia Patriarhieide Constantinopol in cadrul Bisericii Ortodoxe se bazează pe mai

multe canoane ale Sinoadelor Ecumenice, precum şi pe tradiţia şi practica îndelungată. Un

primat de onoare (ori presveia) a fost acordat Episcopului de Constantinopol de către canonul 3

al doilea Sinod Ecumenic (381). El a fost astfel ridicat în rang pe primul loc (protothronos) în

rândul tuturor episcopilor din Rasarit, o poziţie de onoare deţinuta până atunci de către Episcopul

din Alexandria. Poziţia de onoare acordata Episcopului de Constantinopol a adus cu sine

autoritate reala (exousia). Acest lucru este evidentiat de mai mulţi factori,: reactia adversa a altor

biserici; importanţa Sinodului Rezident (Endemousa Synodos), autoritatea exercitată de episcopi

cu notorietate cum ar fi Sfântul Ioan Gură de Aur, care s-au implicat in probleme dincolo de

limitele teritoriale ale Bisericii de la Constantinopol (cum ar fi evanghelizarea goţilor şi sciţilor,

printre altele, şi reformarea eparhiilor independente de Pont, Asia şi Tracia).

Primul Sinod Ecumenic

Începuturile o poziţie de preeminenţa acordată excepţionale anumite vede se găsesc în

canonul 6 al Consiliului Ecumenic Prima (325). Textul a canonului urmează:

Să se ţie obiceiurile cele vechi, cele din Egipt şi din Libia şi dinPentapole, aşa încât episcopul

din Alexandria să aibă stăpânire peste toate acestea, pentru că acest este şi obiciul episcopului

Romei. De asemenea şi în Antiohia şi-n alte eparhii (provincii) să li se păstreze Bisericilor

întâietăţile (privilegiile).Este apoi cu totul învederat lucrul acela, că dacă cineva ar deveni

episcop fără încuviinţarea mitropolitului, marele sinod a hotărât că unul ca acesta nu se cade să

fie episcop. Iar dacă alegerii comune tuturor, fiind ea (cu temei) bine întemeiată şi după canonul

bisericesc, i s-ar împotrivi doi sau trei din vrajbă (pizmă) proprie, să aibă tărie votul

(hotărârea) celor mai mulţi..

Deşi acest canon a fost înţeles în mai multe moduri, menţionarea acestuia aici este menita

să evidenţieze principiul general acceptat al supremaţiei regionale a anumitor biserici locale ca

un fapt istoric. Mai exact, canonul recunoaşte statutul privilegiat al episcopilor din Alexandria şi

Antiohia in raport cu alti episcopi în anumite domenii definite. În plus, bazele acestui statut stau

pe "obiceiul străvechi." Nu exista inca nici o menţiune a episcopului de la Constantinopol,




19

datorită faptului că la acea data era încă un oraş mic nesemnificativ, destinate, cu toate acestea,

de atunci sa devina capitala imperiala a statului bizantin.

Deodata cu reconcilierea dintre Bisericia şi Stat, s-a produs adaptarea organizatorica a

acesteia la structura administrativă a acestuia din urmă. Ca rezultat, canoanele Primului Sinod

Ecumenic, reflectă principiul conform căruia importanţa politica a unor oraşe constituie o normă

canonica necesara pentru exercitarea unei autorităţi regionale mai mari în acelaşi timp. Cu toate

acestea, era luat serios în considerare, principiul "obiceiului străvechi." Cel mai adesea capitala

politica a provinciei a fost, biserica mama sau "Metropola", deci "mitropolia" pentru episcopul

său, din care creştinismul a fost iniţial difuzat în regiune. În orice caz, canonul 6 recunoaste

autoritatea ecleziastică a celor mai importante trei scaune pe care le menţionează, Roma,

Alexandria şi Antiohia, stabilind astfel un precedent important pentru primatul canonic regional

în general.

Al doilea Sinod Ecumenic

Ceea ce s-a început prin canonul 6 al primului Sinodului Ecumenic, şi anume cota de

autoritate a anumitor importante centre ecleziastice, a fost înlesnită de canoanele 2 şi 3 al doilea

Sinod Ecumenic (381). Canonul a stabilit că două teritorii ecleziastice şi graniţele seculare pot

să coincidă, introducând astfel o nouă ordine în ierarhie atât pentru sferele de competenţă ale

fiecărei Bisericii locale, precum şi pentru organizarea lor în cadrul Bisericii universale . Canonul

3, la rândul său, a lipsit episcopul Alexandriei de poziţia de primat în Orient, prin oferireaepiscop

Constantinopolului a prerogativelor de onoare după episcopul Romei, deoarece Constantinopolul

era noua Roma. Este evident din aceste două canoane, cel puţin, că " teritoriile patriarhale" pot

fi citate încă din secolul al patrulea, deşi termenul nu era încă în uz. Este clar că cele cinci mari

centre ecleziastice de la Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, cunoscute mai

târziu ca patriarhii, nu existau.Ele au fost mai târziu recunoscute de-al patrulea Sinod Ecumenic.

Canonul 3, în special, a stabilit o recunoaştere, sau constiinta, a prerogativelor de onoare inerente

a se vedea (mai târziu Patriarhia) din Constantinopol. Această recunoaştere a fost întărită prin

canoanele 9 şi 17 din al patrulea Sinod Ecumenic şi proclamată de canonul 28 al aceluiaşi sinod.

O investigaţie atentă a conţinutului lor ajută la clarificarea motivelor pentru prerogativele de

onoare revendicate de Constantinopol, şi pentru rolul său in Ortodoxie.




20

În primul rând, canonul 3 pentru prima dată menţionează Biserica din Constantinopol ca

ocupă o poziţie de proeminenţă, printre alte biserici de Est: Episcopul de Constantinopol are

prerogativele de onoare după episcopul Romei, deoarece Constantinopolul este Noua Romă.

Desigur, dificultăţi în interpretarea sensul presveia termen ori oamenii de ştiinţă au condus la o

varietate de concluzii. Unii susţin că aceasta implică doar o prioritate de onoare sau de prioritate

simple, altele care o implică ordinii constituţionale, sau jurisdicţia esenţiale şi putere. Unii

oameni de ştiinţă de sprijin, chiar de părere că se referă la termenul episcop de Constantinopol

personal şi nu pentru a vedea sale. Alţii interpreta din nou acest canon în funcţie de canonul 28 al

patrulea Sinod Ecumenic . Prin urmare, ori presveia asociate cu a se vedea de la Constantinopol

trebuie să fie înţeleasă ca plasarea acesteia doilea la Roma în cinstea, nu primul. Roma a

continuat să fie primul. Constantinopolul a fost să fie al doilea în rang şi onoare. Cu toate

acestea, acest statut nu a fost de a influenţa efectul ei şi autoritatea care se ocupă cu probleme

importante ecleziastice.

În realitate, acest canon a fost exclusiv îndreptate împotriva Alexandria, nu împotriva

Romei Acesta a fost, de asemenea, prima etapă în altitudine canonice şi Constantinopol. Sensul

dat de situaţia creată de statutul seculare Constantinopol în funcţie ori de către presveia său

episcop. Această situaţie a fost rezultatul altitudinea de la Constantinopol pentru a noua capitală

a Imperiului Roman de Răsărit. Exaltare a se vedea de la Constantinopol ca centru ecleziastic

prima de Est a fost o consecinţă naturală. Canon 3 nu a fost o inovaţie arbitrar. Acesta a fost

rezultatul de dezvoltare acoperă o perioadă de cincizeci de ani.

În plus, presveia nu au fost pur şi simplu distincţii de onoare, în ordine ierarhică. Ei au

puteri reale implicate într-o relaţie corespunzătoare cu privilegii de alti episcopi. Acest lucru este

confirmat de faptul că Primul Sinod Ecumenic a acceptat importanţa etosul (obicei străvechi), a

recunoscut exousia (puterea jurisdicţionale) de episcop al Alexandriei peste Egipt, Libia, şi Pen-

tapolis, şi a luat notă de exousia a episcopului de la Roma. Presveia sunt considerate aici ca

exousia, deoarece autoritatea deciziilor Sinodului de provincie a fost dat la primul episcop,

mitropolit, al cărui aviz a fost important şi necesar.

De asemenea, este interesant de notat interpretări ale secolul al doisprezecelea

comentatori bizantin Zonaras şi Balsamon canonului 6 al Consiliului Ecumenic întâi. Ele

subliniază importanţa esenţială a metropolitane, greutatea opinia sa, şi acordul indispensabilă,




21

chiar dacă este în opoziţie faţă de o decizie a majorităţii celor de sub autoritatea sa. În cele din

urmă, canonul 3 face clar că presveia ori de la Constantinopol reprezentate prerogative

autoritatea reală şi au fost de ordin general peste jumătatea de est a imperiului. Ei trebuie, prin

urmare, să fie văzută ca o putere activă, practice în cadrul Bisericii de Est, a demonstrat, printre

altele, de către autoritatea episcopului de la Constantinopol pentru a rezolva problemele adus cu

el la recurs. Un exemplu de o astfel de problemă a fost cazul care implică depunerea Mitropolit

Bagadios de Bostra de episcopii Chiril şi Palladios. Cazul a fost adus în faţa Sinodului de la

Constantinopol în 394. Mai degrabă decât judecătorul cauzei, Sinodul a reafirmat principiul că

episcopii nu trebuie să detroneze un alt episcop. În schimb, ele ar trebui să aştepte soluţionarea

sinodala a tuturor episcopilor provinciale. Ca ierarh preşedintele Sinodului, Nectarie a analizat

primul caz şi a prezentat decizia sa, care a fost acceptată de către cei prezenţi. Acesta a fost

primul pas în aplicarea practică a prerogativelor Constantinopolului, care a consolidat ordinea

ierarhică astfel cum sunt definite în canonul 3 al doilea Sinod Ecumenic.

Există, de asemenea, cazul lui Bosporios, episcop de Kolonia, pe care Grigorie Teologul

menţionate la hotărârea Nectarie ". Scopul a fost dublu: de a interzice recurgerea la instanţele

civile, ca un mijloc de rezolvare probleme ecleziastice, şi pentru a fi soluţionate litigiile dintre

eparhii.

În plus, există cazul lui Gerontios diacon, care a fost pedepsit de către Episcopul

Ambrozie al Milanului şi care a căutat refugiu la Constantinopol. Acolo, el a reuşit să caştige

favoarea instanţei şi favoarea de a fi hirotonit mitropolit al Nikomediei de Helladios al Cezareei

Capadociei. Deranjat de acest lucru, Ambrozie face plângere nu catre Helladios ci catre

Nectarie. Astfel, se pare că, Nectarie, episcop de Constantinopol a intervenit într-adevăr, şi a

exercitat o putere reală asupra Capadociei şi a Bitiniei, care sunt provincii din Pont. De

asemenea, prin rolul său influent în Sinodul Permanent, care reunea episcopii altor biserici

locale prezenti ( ce locuiau) in capitala, el a devenit arbitru şi judecător al întregii Biserici din

Rasarit.

În sfârşit, există mai multe cazuri atunci când Sfântul Ioan Gură de Aur, în rolul de

primul episcop de Rasarit şi preşedinte al Sinodului rezident, exercitată prerogativa de judecător

suprem, atât în Asia şi în Bitinia. Ca atare, el a detronat ierarhi considerati nedemni înlocuindu-i

cu altii numiti de el. În plus, prin cercetarea cazurilor aflate în afara jurisdicţiei sale imediate, el a




22

îndeplinit în mod real prerogativele stabilite prin canonul 3 din 381. În Gură de Aur vedem cum

presveia şi jurisdicţia Constantinopolului nu au fost prelungite numai în eparhii Pontului, Asiei

şi Traciei, ci si dincolo de frontierele Imperiului Roman. În acest fel, Gură de Aur, poate fi privit

ca precursor al lucrărilor realizate de-al patrulea Sinod Ecumenic în canonul său 28.

Înainte de a analiza importanţa canoanele 9, 17, şi 28 ale celui de-al patrulea Sinod

Ecumenic în care se face referinta la dezvoltarea istorică şi aplicarea practică a intaietatii de

onoare, să rezumam ceea ce s-a spus până acum. Este clar că părinţii celui doilea Sinod

Ecumenic au recunoscut şi au confirmat situaţia istorică creată de noua evoluţii a misiunii

creştine..

Creşterea autorităţii Constantinopolului este un rezultat al mai multor factori:

1. importanţa noii capitale pentru lumea creştină şi semnificaţia istorică a rolului

episcopului său;

2. rolul episcopului de Constantinopol ca intermediar între împărat şi episcopii care veneau

în capitală pentru rezolvarea treburilor lor provinciale;

3. existenţa Sinodului Endemic (permanent), care a contribuit foarte mult la prestigiul

episcopului din capitală;

4. aura de măreţie asociată cu reşedinţa patriarhală, îndeosebi în cazul celor care încercau

să vină sub autoritatea influenţa a noii Patriarhii;

5. carisma unor episcopi ce au ilustrat prin viaţa si activitatea lor Tronul ecumenic, cum ar

fi Sfântul Ioan Gură de Aur;

6. afinităţile culturale si ecleziastice ale eparhiilor din Tracia, Asia şi Pont faţă de

Constantinopol.




23

Al patrulea Sinod Ecumenic

După ce a stabilit importanţa canonul 3 al doilea Sinod Ecumenic în dezvoltarea rolului

vedea de la Constantinopol, ne întoarcem la canoanele 9, 17 şi 28 din al patrulea Sinod

Ecumenic. În această discuţie, vom lua în considerare canoanele 9 şi 17, împreună datorită

asemănării lor. Vom rezuma apoi semnificaţia canonul 28.

Importanţa canoanele 9 şi 17 se află în faptul că ele recunosc în episcop de

Constantinopol autoritatea supremă în dezacordurilor dintre episcopi şi mitropoliţi. Ambele

soluţionarea litigiilor şi de atac ulterior o mai mare autoritate. Partea cele mai importante ale

canonului 9 formulat după cum urmează: Dacă totuşi un cleric are un caz împotriva propriei sale

sau a unui alt episcop, el este de a fi judecat de către Sinodul al provinciei. Dacă un episcop sau

un cleric are o dispută cu mitropolit al aceeaşi provincie, el este pentru a repara la exarh al

diecezei, sau la tron al capitalei imperiale, Constantinopol, şi de a fi încercat în faţa lui. În

canonul 17, secţiunea cheie este următoarea:

Dacă cineva este nedreptăţit de propriile sale metropolitane el este să fie judecat, astfel

cum a fost spus înainte, de exarh al diecezei sau de către tronul de la Constantinopol .

În ambele cazuri, episcopii şi clerul alte nemulţumiţi lor metropolitane nu sunt obligate

de către Consiliu de a face apel pentru a vedea de la Constantinopol, răsturnarea astfel decizia de

exarh al diecezei. Dimpotrivă, acestea sunt date această opţiune numai dacă doresc acest lucru.

Este evident că un proces voluntar de apel este recunoscut datorită, până acum, vechime bine

stabilite de oraş imperial. În acest sens, comentatorul bizantin Balsamon recunoaşte în episcop de

Constantinopol prerogativele judiciare aceleaşi ca şi în episcop al Romei. În consecinţă, în cazul

episcopului de la Roma, el a înţelege aceste prerogative în calitate de ordonator-l pentru a audia

cazurile care implică episcopi deja examinate în sinoadele provinciale si altele. Aceste

prerogative sunt aceleaşi, de asemenea, atribuite episcop de Constantinopol. Acest lucru este în

continuare văzut în interpretarea Balsamon de canonul 12 al Sinodului din Antiohia: "Al doilea

Sinod Ecumenic, şi a patra a dat Patriarhului de Constantinopol prerogative ale Papei, şi a stabilit

că ambele ar trebui să fie onorat faţă de toate celelalte ()"




24

În mod similar, în a sa circulat manual din Legea bizantine, Syntagma, Matei Blastaris,

renumit canonist din secolul al paisprezecelea, citează următorul text din Epanagoge, un

remarcabil monument de drept bizantin:

Tronul de la Constantinopol, onorat de către biroul imperiale, a fost desemnat primul prin

deciziile sinodale; legile divine care a reuşit aceste decizii decret că litigiile care apar în zonele

de competenţă a altor tronuri ar trebui să fie menţionate la hotărâre şi verdictul că tron.

Din cele de mai sus, este deci posibil să se tragă următoarele concluzii în ceea ce priveşte

canoanele 9 şi 17:

1. rezidând în capitala, episcopul de Constantinopol a câştigat tot mai mult în prestigiu şi

autoritate în Răsărit, similar celei de care se bucura episcopul Romei în Occident;

2. în calitate de conducător al bisericii din capitală, el a fost permanent în imediata

apropiere a împăratului şi a instanţelor civile. Acest lucru a contribuit semnificativ la creşterea

prestigiului şi a autorităţii chiar şi dincolo de limitele jurisdicţiei sale imediate;

3. Sinodul Permanent, al cărui preşedinte era, a contribuit foarte mult la proiecţia imaginii

sale în exterior. Ceilalţi membri ai acestui sinod erau episcopi care veneau în capitala în căutarea

unor favoruri sau pentru a rezolva anumite probleme;

4. Sinodul Permanent este considerat ca ultima etapă în dezvoltarea organizaţională a

instituţiei sinodale;

5. Canoanele 9 şi 17 ale Sinodului IV Ecumenic permit dreptul episcopilor şi preoţilor,

nemulţumiţi faţă de mitropoliţii lor, de a face apel la exarhul diecezei, sau la a episcopul de

Constantinopol;

6. Canoanele 9 şi 17 recunosc dreptul episcopului de Constantinopol pentru a primi recurs,

în toate tipurile de cazuri, care au fost deja examinate de către alte instanţe;

7. prerogativa de autoritate judiciară supremă a făcut din Constantinopol cea mai înaltă

instanţă ecleziastică din Răsărit, prerogativă similară acordată episcopului Romei în Occident

prin canoanele sinodului de la Sardica;




25

8. această prerogativă nu ar trebui să fie privită ca o încălcare a drepturilor mitropoliţilor şi

ale sinoadelor locale având în vedere faptul că episcopul de Constantinopol intervenea numai la

cererea justiţiabililor;

Canonul 28 al Consiliului Ecumenic al patrulea

Parintii sinodului IV Ecumenic au investit cu autoritate canonica un obicei care a prins

rădăcini înainte. Canonul 28, pe de altă parte, a completat puterea jurisdicţionala şi a crescut

autoritatea episcopului de Constantinopol.

De asemenea, are legătură cu semnificaţia canonul 28 şi originile sale este dorinta de a

bisericii de la Constantinopol să continue activitatea misionară în ţinuturile de peste

Commonwealth bizantin. Succesul acestui exercitare este bine cunoscut, şi ca urmare a acestei

sarcini colosale biserica din Constantinopol a crescut la importanţă excepţională. În plus,

răspândirea monofizismul a adus cu sine împărţirea lumii creştine, precum şi ruptură de

coeziunea spirituală a imperiului. Acesta a fost, prin urmare, a considerat imperios necesar

pentru a se consolida poziţia a bisericii din Constantinopol. Canonul 28 a fost exemplul clasic de

respect şi onoare, de care episcopul de capitala imperială s-a bucurat in Rasarit. Aceasta a fost, în

plus, formularea canonica a realităţii istorice care rezultă din evenimentele petrecute in Orientul

creştin. Textul a canonului:

„Urmând întru totul orânduirilor (hotărârilor) Sfinţilor Părinţi şi cunoscând canonul abia

citit al celor 150 de Dumnezeu preaiubitori episcopi, care s-au întrunit în împărătescul

Constantinopol, în noua Romă, sub marele Teodosie, fostul împărat de pioasă amintire, aceleaşi

le orânduim (hotărâm) şi le statornicim şi noi, despre întâietăţile (privilegiile) preasfintei

Biserici a aceluiaşi Constantinopol, a noii Rome, de vreme ce şi scaunului Romei vechi părinţii

după dreptate i-au dat (conferit) întâietatea (privilegiul) pentru (motivul) că cetatea aceea era

cetate împărătească. Şi cei 50 episcopi preaiubitori de Dumnezeu, îndemnaţi (împinşi) de acelaşi

ţel (scop, considerent), au dăruit (conferit) întâietăţi (privilegii) egale Preasfântului scaun al

Romei noi, socotind a fi cu dreptate ca cetatea care s-a cinstit (onorat) cu împărăţia şi cu

senatul (sinclitul) şi care a dobândit întâietăţi (privilegii) deopotrivă (egale) cu ale vechii Rome

împărăteşti; întocmai ca şi aceea să se facă de mare (mărească, să se înalţe) şi în lucrurile cele

bisericeşti fiind a doua după aceea. De asemenea (s-a hotărât) că numai mitropoliţii diecezei




26

Pontului, a Asiei şi a Traciei, precum şi episcopii din ţinuturile barbare ale diecezelor numite

mai înainte să se hirotonească de către pomenitul preasfânt scaun al Prea Sfintei Biserici din

Constantinopol; şi adică, fiecare mitropolit al diecezelor pomenite împreună cu episcopii din

eparhie (mitropolie) hirotonind pe episcopii din eparhie (mitropolie) după cum se rânduieşte

(porunceşte) prin dumnezeieştile canoane; iar mitropoliţii pomenitelor dieceze să fie hirotoniţi,

după cum sa spus, de către arhiepiscopul Constantinopolului, după ce potrivit obiceiului s-au

făcut alegeri într-un glas (unanime) şi i s-au adus lui la cunoştinţă”

Canonul 28 se încadrează în două părţi principale. Prima este o repetiţie şi o ratificare a

canonului 3 al Sinodului al doilea Ecumenic, care nu a fost recunoscută de întreaga Biserică ca

având autoritate universală. A doua este o recunoaştere a autorităţii exercitate de către Episcopul

de Constantinopol peste eparhiile din Tracia, Asia şi Pont, precum şi asupra episcopilor acestor

eparhii descrise ca fiind „printre barbari”.

De asemenea, el acordă prerogativă exclusivă a consacra mitropoliţi a acestor eparhii,

împreună cu episcopii lor, care sunt „printre barbari”. Într-adevăr, el era recunoscut că

exercitând o prerogativă care a fost deja în practică o lungă perioadă de timp. Este clar că prin

repetarea şi ratificarea canonului 3 al Sinodului al doilea Ecumenic, părinţii de la al patrulea

Sinod Ecumenic au confirmat evoluţia episcopului de Constantinopol. Ca rezultat, ei au definit

cu precizie zonele în care autoritatea sa ca exarh protos (patriarh) ar trebui să se extindă.

Trei principii pot fi deduse din canonul 28:

1. prestigiul şi autoritatea unei biserici sunt rezultatul influenţei sale crescute prin

intervenţia în treburile altor biserici;

2. episcopii din cele mai importante oraşe au deţinut o poziţie de onoare şi au exercitat o

influenţă corespunzătoare acesteia;

3. statutul Scaunului Roman a servit ca un precedent şi, ca un model util.

Toţi părinţii celui de-al patrulea Sinod Ecumenic au consacrat rangul şi onoarea

Constantinopolului. afirmând că prerogativele sale sunt egale cu cele ale episcopului Romei. În

Canonul 28 au definit teritoriul, competenţa, şi puterea Scaunului Romei Noi şi jurisdicţia asupra

celor trei exarhate Pont, Asia şi Tracia. În cele din urmă, în contrast cu practica în vigoare la




27

Roma şi Alexandria că primaţii acestor două scaune să consacre pe toţi episcopii din provincie

aflaţi sub jurisdicţia lor, Biserica de la Constantinopol în conformitate cu canonul 28, nu a

practicat acest lucru, ci a hirotonit doar pe întâistătătorii celor trei dioceze după alegerea acestora

de către episcopii diecezei.

Sensul clauzei "έν τοις ßocpßocptxoic" prezintă o problemă. În conformitate cu punctul

de vedere susţinut de domnul S. Troitsky, βάρβαρος cuvânt în canonul 28, pot fi folosite într-

unul din două moduri: în sens geografic pentru a indica o anumită zonă în raport cu graniţele

imperiului, sau într-un etnologice sens pentru a desemna cele din afara imperiului convertit la

credinţa creştină. Dacă înţeleasă în sensul în primul rând, trebuie să se admită faptul că toate

regiunile dincolo de imperiu au fost încredinţate pentru a vedea de la Constantinopol, în cazul în

care, pe de altă parte, în sensul acesta din urmă, atunci cererea de Constantinopol să îşi exercite

autoritatea asupra tuturor Ortodoxe din "diaspora" pierde greutate.

Din respect pentru opinia că "Barbaros" este o etnologice şi nu un termen geografic,

biserica de la Constantinopol a susţinut întotdeauna că moştenirea canonice ale

Al patrulea Sinod Ecumenic dovedeşte, fără îndoială, următoarele:

1. ecleziastic biserica de la Constantinopol a ocupat primul loc în Răsărit. În plus,

competenţele sale administrative şi judiciare au fost extinse şi au continuat să se extindă;

2. zonele barbare care nu ţineau de o jurisdicţie ecleziastică specifică au fost trecute sub

autoritatea episcopului de la Constantinopol;

3. canonul 28, nu numai că reiterează canonul 3 din al doilea Sinod Ecumenic ci oferă

statutului canonic al scaunului constantinopolitan şi un nou înţeles „de facto”. Dacă canonul 3

din 381 a atribuite doar întâietatea cinstei episcopului de Constantinopol, în mod similar, canonul

28, a mers mai departe acordându-i aceleaşi privilegii de care beneficia episcopul Romei.

Se ridica o întrebare atunci când se ia în considerare principiul canonic exprimat în canonul

28 şi ratificat prin canonul 36 al Sinodului VII Ecumenic care are de-a face cu teoria pentarhiei

patriarhilor. Această teorie pare compromisă prin canonul 28, şi, prin urmare contrazisă.

Conform teoriei pentarhiei există patru diviziuni ale lumii civilizate împărţită între cinci

patriarhi. Aşa cum există doar cinci simţuri în organismul uman, nu pot exista decât doar cinci




28

patriarhi în Biserica lui Hristos. Corolarul acestei convingeri este că administraţia Bisericii nu

poate fi corectă decât atunci când este exercitată în mod armonios de cei cinci patriarhi ca prin

cele cinci simţuri ale corpului.

Cu toate acestea, niciodată în istoria Bisericii de Răsărit postura de mai sus nu a exclus

posibilitatea de înălţare a statutului şi prestigiului unuia sau mai multor patriarhi, fără ca a

celorlalţi să fie redus la un nivel de inconsistenţă. Este adevărat că teoria pentarhiei nu a fost

niciodată considerată esenţială din punct de vedere al eclesiologiei sau al tradiţiei canonice.

În concluzie, trebuie afirmat că de la sfârşitul secolului al patrulea episcopul de

Constantinopol a exercitat o autoritate care prin canonul 28, a fost recunoscută ca prerogativă

legitimă, fără opoziţie în Răsărit. Acest fapt este semnificativ atunci când se consideră că

prerogativele episcopilor din Alexandria şi Antiohia s-au redus foarte mult în cursul secolelor al

cincilea şi al şaselea. Bisericile din Orient au apelat la Noua Romă pentru sprijin şi inspiraţie în

lupta lor împotriva ereziilor. Studiul bazelor canonice ale întâietăţii Constantinopolului şi

aplicarea în practică a privilegiilor sale trebuie să aibă ca finalitate. Evitarea inovaţiilor arbitrare

în dezvoltarea structurii ecleziastice, pentru a se păstra şi respecta ordinea canonică în afacerile

ecleziastice

Structura administrativă a vedea patriarhală din Constantinopol

De-a lungul istoriei sale îndelungate, patriarhatul de Constantinopol a adoptat un sistem

sinodal de guvernare în conformitate cu canonul 2 al doilea Sinod Ecumenic O varietate de

sinoade au fost convocate pe teritoriul său. Acestea au inclus sinoade ecumenice şi regionale,

precum şi reuniunile sinoadelor provinciale bianuale şi apoi anuale, şi a sinoadelor endemusa

întrunite în mod excepţional şi apoi în mod regulat. La acestea din urmă au participat activ chiar

şi ierarhi pensionari ai scaunului de Constantinopol. În cazul în care se discutau chestiuni grave,

participau de asemenea si patriarhii celorlalte patriarhate din Orient.

Raportat la Sinod Permanent, în special în mijlocul secolului al XVIII-lea este întâlnită mai

frecvent instituţia bătrânilor (gheronţilor) care s-a dezvoltat la aproximativ în acelaşi timp.

Aceasta instituţie ierarhica a gheronţilor a ocupat scaunele mitropolitane istorice cele mai vechi

şi mai distinse în apropiere de Constantinopol număr de opt. Astfel, ridicate la rangul de

preeminenţă printre mitropoliile Patriarhiei, aceste opt ăÝńďíôĺň au exercitat un grad mare de




29

autoritate şi influenţă asupra afacerilor sale. Instituţia gheronţilor a fost în cele din urmă abolită

de Regulamentul General în ultimul secol. Instituţia permanentă Sfântul Sinod a fost resuscitată,

devenind organismul instituit administrativ al Patriarhiei.

Regularitatea şi componenta acestor sinoade, inclusiv participarea clericilor distins (alţii

decât ierarhi) şi a laicilor, nu au fost prevăzute în toate regulamentele. Dimpotrivă, acestea au

fost întâmplătoare, şi în cea mai mare parte impuse de circumstanţe. Unii dintre clericii

participanţi au format Consiliul de taină al patriarhului, în special în chestiuni legate de treburile

Arhiepiscopiei de Constantinopol.

Laicii au devenit tot mai activi în viaţa administrativă a Bisericii, mai ales după căderea

Imperiului Bizantin. Rolul lor a fost consolidat în mod semnificativ de către fanarioţi influenţi şi

de către Comitetul pentru Public cu sediul în cadrul patriarhiei. Acesta a atins apogeul dezvoltării

sale odată cu înfiinţarea Consiliul Naţional permanent mixt, un organism impus de otomani, care

a apărut în secolul al XIX-lea.

Printre manifestările mai notabile ale administraţiei ecleziastice, care sunt, de asemenea,

obiectul unor decrete legislative fundamentale, sunt alegerea episcopilor, patriarhului.

Aşa cum s-a menţionat anterior, după căderea Imperiului Bizantin, Scaunul de

Constantinopol a fost administrat de către patriarh şi sinod. Având în vedere circumstanţele

atenuante în acel moment, sinodul nu se preocupa de crearea de ordonanţe. Nevoile Bisericii la

acel moment a cerut o abordare diferită pentru menţinerea ordinii şi păstrarea unităţii. Ca

rezultat, fără a renunţa la misiunea sa în primul rând spirituală în favoarea celei lumeşti,

patriarhul a fost recunoscută ca etnarh, sau lider al poporului său în probleme legate de

identitatea etnică, religioasă, şi a drepturilor minorităţilor.

Având în vedere acest rol nou, Patriarhul Constantinopolului şi-a extins influenţa dincolo

de graniţele teritoriului său ecleziastic pentru a susţine celelalte patriarhate din cadrul Imperiului

Otoman În practică pentru patriarhii acestor jurisdicţii din Răsărit nu constituia o problema,

cutuma de a fi aleşi la Constantinopol şi de a locui acolo pe termen nelimitat. Datorită rolului

important jucat de Biserica Ecumenică, ea a primit privilegii din partea Statului otoman în

vederea reglementarii problemelor legate de creştini, atât în viaţa personală şi publică.




30

. Aceste familii sunt incluse şi materie de învăţământ, precum şi actele penale pe ocazie.

Aceasta, desigur, nu se opune ocazionale încălcare a privilegiilor acordate şi imixtiuni arbitrare

din partea statului otoman.

Prin urmare, cu destule lipsuri, regulamentele şi decretele legislative în domeniul

administraţiei ecleziastice din această perioadă se găsesc în următoarele: definiţii canonice,

decretele imperiale, hrisoave, tomosuri, memorii, enciclice şi decizii ale Patriarhiei Ecumenice.

Începând cu secolul al XVII-lea, s-au făcut mai multe încercări să se adopte un cod de legi prin

care să se administreze patriarhatul. Acest lucru a fost realizat în cele din urmă în a doua

jumătate a secolului XIX, odată cu adoptarea normelor generale sau a reglementărilor naţionale

ale Patriarhiei Ecumenice, care au fost ulterior ratificat de către guvernul turc, devenind astfel

lege a statului.

Opiniile variază cu privire la eficienţa reală a regulamentelor în administrarea Patriarhiei.

Pe de o parte, sunt cei care au vizualizat recent relaţiile favorabile dezvoltate intre Biserică şi

stat; pe de altă parte, există cei care consideră aceste regulamente dăunătoare. În orice caz,

Patriarhia a continuat să funcţioneze în conformitate cu Regulamentele până în 1923,

intervenţiile ocazionale arbitrare din partea guvernului turc fără a aduce atingere lor de

valabilitate a încetat la momentul respectiv cu Tratatul de la Lausanne, pe baza cărora rolul

Patriarhiei a fost limitată strict la problemele religioase .

În acest timp, bisericile venerabile din Alexandria, Antiohia, Ierusalim, Cipru şi-au revenit

deplin devenind responsabile faţă de propria lor administraţie. În plus, în secolul al XIX-lea,

scaunele mitropolitane şi episcopale ale Patriarhiei Ecumenice din zonele eliberate, cum ar fi

Peninsula Balcanică au început să caute independenţa ecleziastică în urma câştigării

independenţei politice.

Astfel, fiecare dintre acestea au devenit administrativ autonome şi autocefale, având cu

propriile lor statute şi organe administrative de funcţionare. Proclamarea acestor autocefalii cu

toate ca Patriarhia de Constantinopol a condamnat filetismul ca reacţie la declararea acestor

autocefalii ar trebui să îmbunătăţească posibilităţile şi responsabilităţile Patriarhiei căreia îi

revine primul rol în supravegherea şi iniţiativa rezolvării problemelor care afectează toate

Ortodoxia.




31

Din 1923, Biserica de la Constantinopol, în Republica Turcia a fost administrată prin

sfintele canoane, decrete ecleziastice, legea obiceiului, şi mai multe regulamente anterioare.

Având în vedere lipsa unui regulament legal ulterior, acestea sunt surse invocate direct de către

organismele administrative ale Patriarhiei ca să fundamenteze deciziile care afectează viaţa

Bisericii.

Patriarhia ca o instituţie exclusiv religioasă şi spirituală are în modernitate statutul unei

biserici libere într-un stat laic, indiferent religios a căror cetăţeni în majoritate absolută sunt

musulmani. Eparhiile Patriarhiei Ecumenice de pe continentele Europei, Asiei, Australiei şi a

cele două Americi, de asemenea, îşi păstrează statutul ecleziastic liber în statele seculare, ai căror

cetăţeni în majoritate sunt creştini.

În ţările în care religiile oficiale sunt romano-catolicismul, anglicanismul, luteranismul etc,

eparhii sale au acelaşi statut. În Grecia şi Finlanda, statutul lor este acela al unei biserici de stat.

Există patru eparhii active conduse de un mitropolit în Turcia de astăzi. Alţi mitropoliţi poartă

titluri de eparhii istorice, fără credincioşi , în jurisdicţia Patriarhiei. Deşi astăzi sunt fără o

comunitate, ele sunt de asemenea considerate active.

În teritoriile suplimentare ale Tronului Ecumenic sunt incluse următoarele: Mitropoliile

noilor teritorii în nordul Grecei (anexate la Biserica Grecei în 1928), Biserica semiautonomă din

Creta, cele patru eparhii din Insulele Dodecanez, Arhiepiscopia Americii de Nord şi a Americii

de Sud, Arhiepiscopia din Australia, Arhiepiscopia Thyatirelor şi Marea Britanie, cinci eparhii

rămase în Europa, condus de mitropoliţi, şi Arhiepiscopia autonomă a Finlandei. Arhiepiscopii şi

mitropoliţii Tronului Ecumenic sunt sub autoritatea Patriarhiei. Titulaturile onorifice sunt

rezervate pentru şefii de biserici autonome sau pentru mitropoliţi cu autoritate jurisdicţională

largă. Episcopii provinciei, mitropoliţii titulari şi episcopi titulari, auxiliari ai scaunului ecumenic

se află de asemenea, în sfera de autoritate a Patriarhiei. Alegerile pentru promovarea la episcopat

sunt efectuate de către Sfântul Sinod al Patriarhiei, pe baza instrucţiunilor date de sfintele

canoane. O excepţie o constituie biserica din Creta, care desfăşoară alegerile din ierarhi cu

participarea sinodului în conformitate cu normele statutare proprii.




32

Primatul de onoare în PRACTICĂ

Poziţie de autoritate şi de conducerea Bisericii de la Constantinopol în lume Ortodoxia

este demonstrat mai ales în viaţa şi practica Bisericii. Amintind de incidente specifice în practica

efectivă a πρεσβεία τιμής pe parcursul a trei perioade separate, vom în secţiunea finală a acestei

lucrări prezintă o imagine de ansamblu istoric al acestei practici trei perioade. Extinde:

1. de la al patrulea Sinod Ecumenic la 1453;

2. din 1453 până în secolul al XlX-lea şi

3. din secolul al nouăsprezecelea la ziua de astăzi. După această perspectivă istorică, vom

revizui prerogativele menţinut de către Patriarhia de Constantinopol, în dorinţa de a menţine

ordinea, în dragoste, în lume de servicii pentru a Ortodoxiei.

Din partea Consiliului Ecumenic al patrulea la 1453 După al patrulea Sinod Ecumenic,

poziţia privilegiată a Bisericii din Constantinopol în Est a fost acceptată ca fapt. În acelaşi timp,

limitele ei teritoriale au fost extinse, depasind cele ale altor biserici din Est în mărime şi

importanţă. resturi de biserici ortodoxe armene şi Iberice au fost supuse la biserica din

Constantinopol în secolul al şaptelea, şi ca un rezultat direct al activităţii sale misionare

ulterioare, noi biserici au fost fondate în Serbia, Bulgaria, Rusia, şi Ţara Românească. Mai multe

evenimente susţine declaraţiile de mai sus.

1) Ca urmare a o schismă de lungă în Egipt, care a văzut ascensiunea unui episcop

monofizită la tronul din Alexandria, clerul ortodox, împreună cu episcopul lor, a solicitat

intervenţia împăratului. Problema a fost remanded la episcop de Constantinopol Anatolios şi

sinodul său, care a condamnat uzurpator, exercitându-şi, prin urmare, autoritatea judiciară de pe

tron alexandrin.

2) a se vedea de la Constantinopol a continuat să-şi exercite autoritatea asupra afacerilor a

bisericii din Alexandria, în persoana lui succesorul episcopului Anatolios ". În timpul mandatului

său în funcţie, el a reusit sa episcop anterioare monofizite exilat din nou şi a unui episcop

ortodox ales.




33

3) În acelaşi timp, problema monofizită a se vedea în episcop al Antiohiei determinat de a

solicita sprijinul Gennadios Episcopul de Constantinopol. Ca rezultat, fostul adversar al

monofizită a fost exilat în cele din urmă şi înlocuit cu un alt episcop ortodox.

4) Controversele doctrinare de lungă durată au contribuit la apariţia unor episcopi de la

Constantinopol ca patriarhi efectivi ai întregii Biserici de Rasarit. Aceasta s-a datorat faptului că

luptele împotriva monofizitismului din capitala au fost purtate de împărat şi patriarh (episcopul

de Constantinopol) in colaborare.

5) Expansiunea Islamului în secolul al şaptelea, a dus la diminuarea vietii crestine din

Alexandria, Antiohia, Ierusalim, deşi au fost independente politic.

6) Odata cu cucerirea persană din Antiohia în 611, patriarhii Antiohiei au locuit pentru un

timp la Constantinopol în exil şi au fost aleşi acolo. Evenimentele politice ulterioare au

determinat modul în care acest aranjament a fost dezvoltat în viitor. Cu toate acestea, patriarhii

Antiohiei au continuat sa locuiasca şi sa fie aleşi în Constantinopol până în secolul al

treisprezecelea-lea.

7) O umilinta similară a fost îndurata de patriarhii Ierusalimului în momentul în care

oraşul a fost ocupat de către arabi în 638, deşi nu au fost expulzaţi decât mult mai târziu de către

cruciaţi.

Există alte cazuri în care Constantinopolul a intervenit în treburile altor biserici bazate pe

τιμής πρεσβεία. Se poate menţiona aici o pedeapsă de depunere de către Arhiepiscopul Ioan de

Cipru şi sinodul lui, care a fost anulată de către patriarhul Constantinopolului Loukas

Chrysoverges în secolul XII-lea..

Contribuţia Bisericii din Constantinopol la creştinarea Rusiei Kievene este bine

cunoscuta. Până la căderea Constantinopolului în 1453 mitropoliţii din Rusia, cu câteva excepţii,

au fost numiţi de către patriarhii Constantinopolului. Există, de asemenea, multe cazuri

documentate de intervenţie a Constantinopolului pentru a rezolva chestiuni sensibile canonice nu

numai în biserica din Rusia, "dar în alte biserici din rasarit. Este suficient să spunem că, în ciuda

declinului treptat al Imperiului Bizantin în această perioadă de timp, Constantinopolul a

continuat să exercite o mare influenţă în Est şi să joace un rol esenţial în proiectarea caracterului




34

ecumenic al Ortodoxiei. De fapt, consilierea şi aprobarea de la Constantinopol au fost frecvent

solicitate de alte biserici din Rasarit.

Din 1453 până în secolul al XIX-lea

Odată cu căderea Constantinopolului sub turci în 1453, patriarhul a fost recunoscut atât

ca lider religios cat şi ca şef sau ethnarch al tuturor creştinilor ortodocşi în cadrul imperiului. În

această perioadă, Patriarhia de la Constantinopol a ţinut, de asemenea, o atitudine de veghe

constantă asupra afacerilor interne şi externe şi asupra vieţii celorlalte trei patriarhate, impusa de

starea lor de slăbire şi de declin. Există numeroase exemple ale intervenţiilor Patriarhiei

Ecumenice în afacerile din aceste patriarhii şi Biserici autocefale, precum şi alte, atunci când era

necesar. Incluse în această perioadă sunt bisericile din Alexandria, Antiohia, Ierusalim, Rusia şi

Cipru. Exemplele de mai sus sunt următoarele:

1) În 1660, Patriarhul Ecumenic şi sinodul sau au ales un patriarh pentru Alexandria, o

acţiune care urma să fie repetată pentru a se vedea acest lucru de mai multe ori până în 1870.

2) În 1665, sinodul patriarhal de Constantinopol l-a detronat pe Paisie Patriarh al

Alexandriei.

3) În exercitarea pastoraţiei Antiohiei, Patriarhia de la Constantinopol a acţionat în

calitate de arbitru în dispute şi a detronat patriarhi şi mitropoliţi controversati.

4) Dat fiind rolul unic al Patriarhiei Ierusalimului in calitate de gardian al altarelor

sfinte,acesta a primit sprijin moral si ajutor material Timp de două sute de ani, patriarhii din

Ierusalim au fost aleşi la Constantinopol şi în mod normal, au locuit acolo.

5) În Biserica Ortodoxă a Rusiei, Patriarhii Ecumenici au intervenit direct, până la

separarea Mitropolia Kievului de cea a Moscovei în 1461. Ulterior, contactele cu diferite

semnificaţie au continuat să existe. Acestea au dus în cele din urmă la acordarea statutului de

autocefalie Bisericii din Rusia în 1593 şi ratificarea ridicarii la rang de patriarhat.

6) Începând cu secolul al XVI-lea, Patriarhia Ecumenică, de asemenea, a servit ca

mediator în rezolvarea întrebări sesizată de către Biserica Ortodoxă a Ciprului.




35

În timpul perioadei de dificil de sumar a făcut aluzie la mai sus, este adevărat că otoman

cuceritori recunoscută a se vedea de la Constantinopol un grad de autoritate şi privilegii

theretofore rareori exercitat. Acest lucru a dus la unele ocazia să să îi atribuie obiective

ambiţioase incompatibil cu Biserica Ortodoxă regim politic şi ecleziologia. [31] Patriarhiei, pe de

altă parte, nu a pretins niciodată în mod oficial dreptul să se amestece în mod arbitrar în treburile

altor biserici locale. Dimpotrivă, sa conştiinţei de sine rol de facilitare a jucat într-o perioadă de

standuri de opresiune în contrast puternic cu acuzaţiile de criticii săi

Din secolul al XIX-lea până în prezent

Creşterea a naţionalismului a forţat cu Patriarhia să se confrunte cu noi probleme, în

special cele legate de tensiunea dintre teritoriile nou-înfiinţate la nivel naţional care rezultau din

destrămarea unei structuri unificate până în prezent . Pentru a fi sigur, promovarea bisericile din

Grecia (1833), România (1865), Bulgaria (1870) şi Albania (1922-1928-1933) la statutul de

biserici autocefale poate fi atribuită în mare măsură unei mentalitati naţionaliste. Cu toate

acestea, în ciuda acestor schimbari, Patriarhia a reuşit reconcilierea popoarelor de origini şi de

caractere diferite într-un spirit ecumenic creştin. Acest lucru nu s-ar fi putut întâmpla, fără

confruntarea Patriarhiei Ecumenice cu principiul de divizare rasiala. Acest lucru s-a întâmplat

odata cu condamnarea ethnophyletismului locale de un Sinod tinut in 1872 la Constantinopol.

În secolul nostru, este important să reţinem mai multe evenimente-cheie din viaţa

Patriarhiei Ecumenice, care sunt din nou punctul de a facilita semnificativ şi coordonare rolul pe

care acesta continuă să joace în lume, Ortodoxia.

1) În 1917, Patriarhul Tihon al Moscovei a comunicat cu Patriarhul Ecumenic cu privire

la schimbările politice radicale care au loc în Rusia. El a exprimat, de asemenea, regretul lui

Bisericii la separarea de acesta din biserica din Georgia. Biserica Georgiei, între timp, au avut

apel la Patriarhia Ecumenică să binecuvânteze statutul său autocefală.

2) După schisma din aşa-numita "Biserica Vie", în 1922-1923, atât canonic Patriarhiei

Bisericii şi schismatică "Biserica Vie" a apelat la Patriarhul Ecumenic pentru sprijin.

3) În mod similar, ierarhia ucrainene în Uniunea Sovietică, de asemenea, apel la Tronului

Ecumenic pentru sprijinul acordat.




36

4) bisericile din Finlanda, Estonia, Polonia, Cehoslovacia şi Albania s-au abordat toate

Patriarhiei Ecumenice despre starea lor canonice.

5) Patriarhiei Antiohiei a solicitat şi a obţinut sprijinul a Tronului Ecumenic, în care se

ocupă de alegerea patriarhal din 1933.

6) Biserica din Cipru, de asemenea, a solicitat şi a obţinut sprijinul a Tronului Ecumenic,

în care se ocupă de chestiuni sensibile interne în 1933, 1946 şi 1947.

7) Patriarhiei Ecumenice a stabilit premisele pentru dialogul cu alte comunităţi creştine în

cele două enciclice aclamat synodical din 1902 şi 1920.

8) Patriarhiei Ecumenice a convocat sărbătorită Conferinţa pan-ortodox din 1923 la

Constantinopol.

9) În 1945, sa încheiat schisma a Bisericii din Bulgaria, prin emiterea unui Tomos

patriarhal şi sinodal de acordare a autocefaliei.

10) Acesta a coordonat atât inter-ortodoxe şi conferinţe Inter-creştină şi dialoguri care au

îmbunătăţit în mod constant relaţiile din cadrul Bisericii Ortodoxe, şi pe cele cu biserica romano-

catolică, Anglicană, Veche Catolică, non-Calcedon, şi bisericile luterane, precum şi Consiliul

Mondial al Bisericilor.

Concluzii

Istoria Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol demonstrează o tradiţie îndelungată canonic

pe baza de conducere în cadrul Ortodoxiei. Această tradiţie este văzut în aceasta îşi exercită

autoritatea morală, exprimată în evenimentele enumerate mai sus. Aceasta aduce cu sine

privilegii speciale, dintre care unul este dreptul de a lua iniţiativă, cu acordul altor biserici, în

general ecleziastice materie efectuarea-le pe toate. Presveia ori pe deplin recunoaşte că toţi

episcopii sunt egali de către instituţie divină, după ce a primit acelaşi grad de har episcopal şi

partajarea aceeaşi succesiune apostolică neîntreruptă. Aceasta nu înseamnă, totuşi, că toţi

episcopii sunt egali în onoarea în sistemul canonic de administrare ecleziastice. Acestea au titluri

diferite şi prerogativele diferite, în funcţie de statutul istoric precedent a stabilit pentru ei. Unii




37

episcopi au obţinut astfel de vechime ierarhice, exercită o influenţă mai mare din cauza asta. În

practică, tradiţia Biserica a pastrat-o ierarhie "de onoare", care corespunde τιμής τιρεσβεΤα.

Biserica Ortodoxă a fost întotdeauna recunoscut că fiecare zonă are propria primul episcop, mai

numit arhiepiscop, mitropolit sau patriarh, în funcţie de gradul de autoritatea sa. Mai mult, ea a

fost întotdeauna recunoscut unul dintre ei, în Biserica universală ca prima. De la separarea de Est

şi de Vest biserici, Patriarhul Constantinopolului a fost recunoscut ca fiind în primul rând,

autoritatea sa a fost recunoscută ca fiind egală cu cea a episcopului de la Roma, deoarece de-al

patrulea Sinod Ecumenic.

Înainte de a încheia, este important să se precizeze în ce vechime ierarhică, statutul de prioritate,

şi autoritatea patriarhului de la Constantinopol în cadrul Ortodoxiei nu sunt înţelese. În cuvintele

Mitropolitului Maxim of Sardis:

Patriarhul de la Constantinopol respinge orice "plenitudo potestatis ecclesiae" şi deţine puterea

supremă nu sa ecleziastice ca "episcopus universalis Ecclesiae," ci ca Patriarh Ecumenic, episcop

senior şi cele mai importante din Est. El nu exercita fără restricţii puterea administrativa. El nu

este un judecător infailibil in materie de credinţă. Întotdeauna presupoziţia a puterii sale este că,

în utilizarea acesteia el va ţine cont de două principii: al sinodalităţii şi al colegialitatii în

responsabilităţile Bisericii şi al nonintervenţiei în afacerile interne ale altor biserici. ..

Ţinând cont de aceste concepte fundamentale ale non-interferenţei, ale sinodalităţii, şi

colegialitate, este important de retinut că, in calitate de principal purtător de cuvânt al tuturor

capeteniilor bisericilor ortodoxe, Patriarhul Ecumenic nu deţine decât πρεσβεία τιμής, dar, de

asemenea si prerogative ecleziastice adevărate de autoritate. Aceste prerogative se manifestă în

rolul său de administrator şi judecător suprem pe teritoriul jurisdicţional propriu, şi ca mediator

pentru întreaga Biserica Ortodoxă în probleme ecleziastice generale, în consultare cu alţi şefi de

Biserici Ortodoxe. Aşa cum istoria a demonstrat în mod repetat, intervenţia sa a fost solicitată în

soluţionarea disputelor şi problemelor sensibile dinn viaţa celorlalte biserici ortodoxe. Astfel, de

fapt, a fost autoritatea sa, că fără aprobarea lui un act care afectează toate ecleziastice al

Ortodoxiei ar fi considerat, cel puţin, canonic insuficiente.

Autoritatea exercitată de către Patriarhia Ecumenică este confirmată de istorie şi canoane. Este,

totuşi, o autoritate înţeleasă ca servicii în conformitate cu exemplul lui Hristos Aceasta este




38

imaginea de serviciu care predomină în relaţiile sale ca πρωτόθρονος cu celelalte Biserici

Ortodoxe, în scopul de încurajare a unităţii între ele şi în asistarea. Lor misiunea de a lumii

Canonistii filoconstantinopolitani propun o repliere a patriarhiei ecumenice in functie de noua

configurare europeana, incercand sa justifice canonic reactivarea sistemului mitropolitan in

Bisericle autocefale ortodoxe, sistem care ar conduce inevitabil la suprimarea sistemului

patriarhal de organizare si implicit la reactivarea starii de fapt din timpul stapanirii otomane.

Europa comunitara ofera o posibilitate iminenta Bisericii ortodoxe, ce ar putea fi de folos mai

ales in domeniul practic. Intr-adevar, diviziunile administrative-legislative in regiuni si unitati

administrative ale Comunitatii Europene, operate in 1986, ofera posibilitatea aplicarii pe intreg

teritoriul European (unde exista Biserici ortodoxe locale) a sistemului mitropolit abolit de foarte

mult timp de catre organizatia administrativa a Statelor moderne. O privire mai atenta asupra

acestei inventii comunitare arata faptul ca munca indeplinita de autoritatile europene competente

intampina aceasta situatie; acest lucru trebuie adoptat si aplicat din punct de vedere canonic in

domeniul administrativ al Bisericii. Aceasta perspectiva prezinta doua consecinte estentiale: pe

de o parte, ofera posibilitatea unei reorganizari canonice a structurilor ecleziastice ce vor ajuta la

ameliorarea vietii interioare a Bisericii; pe de alta parte, va ajuta la depasirea problemelor din

diaspora ortodoxa, mai ales cea europeana, si la solutionarea problemelor practice interortodoxe.

In ceea ce priveste Bisericile autocefale din Europa Centrala si Orientala- a caror state nu au

aderat inca la Europa unita inca in constructie- limitele statale ale unui Stat national reprezentau

criteriul principal ce determina limitele unei autocefalii ecleziastice. Acest criteriu va fi abolit in

cadrul teritoriilor europene- lucru ce nu are impact asupra ortodocsilor din Europa Occidentala.

Biserica Ortodoxa trebuie sa revina in mod concret asupra problemei intrarii altor Biserici

autocefale europene in Europa comunitara unita, si aceasta pentru a redefini si pentru a

redetermina criteriile canonice, fie ale unei proclamatii, fie ale unei conversatii a autocefaliei

ecleziastice in conformitate cu noile date create de unificarea europeana. In acest fel,

‘cosmogonia europeana’ atinge in mod direct Biserica Ortodoxa europeana si, astfel, intram in

miezul problemei: ‘Biserica Ortodoxa-Europa’. In orice caz, situatia actuala (Patriarhatul

ecumenic-Biserica autocefala a Ciprului-Biserica Greciei-Biserica autonoma a Finlandei) nu

prezinta nici o problema canonica, mai ales dupa ‘coexistenta’ Bisericilor autocefale in Europa




39

comunitara unita, si nu cere o reglementare imediata, cu exceptia punctelor expuse de-a lungul

acestei lucrari.

BIBLIOGRAFIE

Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Institut. Biblic., Bucureşti, 1990.

Izvoare juridice

***Studiu despre ierarhia şi instituţiunea sinodală în Biserica Ortodoxă a Răsăritului în

genere şi despre ierarhia şi instituţiunea sinodală în Biserica Ortodoxă Română în special,

Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1883.

Baronius, Annales ecclesiastici, Lucques, 1740.

Berdnikov, S., Curs de Drept bisericesc, trad. Silvestru Bălănescu, Ed. Tipografia Cărţilor

Bisericeşti, 1892.

Biondo, Biondi, Il diritto romano cristiano, Milan, I, 1953.

Boroianu, Prof. Dr. Dimitrie G., Dreptul Bisericesc, Canoanele Sfintei Biserici Ortodoxe de

Răsărit aşezate pe probleme şi pe interpretări, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2007.

Canoanele Bisericii Ortodoxe, însoţite de comentarii de Dr. Nicodim Milaş, Tipografia

Diecezană, Arad, 1930-1936.

Canoanele Bisericii Ortodoxe, note şi comentarii de Arhid. Prof. Dr. Ioan, Floca, ediţia II, Ed.

Polisib, Sibiu, 1993, 2006.

Canoanele Bisericii Ortodoxe, note şi comentarii de Constantin Dron, Vol. I, ediţia a II-a,

Tipografia cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1933.

Corpus Juris Civilis, vol. III: Novellae, Ed. de R. Schoell şi W. Kroll, Berlin, 1928.




40

Cronţ, Gheorghe, Alegerea ierarhilor în Biserica Ortodocxă, Tipografia Cărţilor Bisericeşti,

Bucureşti, 1937.

Dură, Pr. Prof. Nicolae V., Organizarea Bisericii Etiopiene şi bazele ei canonice, Ed. I.B.M. al

B.O.R., Bucureşti, 1990.

Floca, Arhid. Prof. dr. Ioan N., Drept canonic ortodox, legislaţie şi administraţie bisericească,

vol. I, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1990.

Hefele, Charles Joseph, Histoire des Conciles, tom II, 2, Editura Letouzey et Ané, Paris, 1908.

Kazimirovici, Dr. Radovan N., Situaţia actuală de drept bisericesc a Bisericilor Ortodoxe

Răsăritene, trad. Uroş Kovincici şi Dr. Nicolae Popovici, Arad, 1927.

L`Huillier, Arhiep. Peter, Dreptul Bisericesc la Sinoadele Ecumenice I-IV, Trad. Pr. Prof. dr.

Alexandru I. Stan, Editura Gnosis, Bucureşti, 2000.

Mălinaş, Ioan Marin, Dipticon sau Cronologie Patriarhală şi Imperială, Pentarhia, Ed. Presa

Universitară Clujeană, Cluj, 2006.

Milaş, Nicodim, Dreptul Bisericesc Oriental, trad. Dimitrie Cornilescu şi Vasile Radu, Ed.

Tipografia Gutenberg, Bucureşti, 1915.

Monachino, V., Il canone 28 di Calcedonia e San Leone Magno, în rev. Gregorianum, 33/1952.

Neofit Patriarhul Constantinopolului, Pidalion (Cârma Bisericii Ortodoxe), Editura Credinţa

Strămoşească, 2004.

Nil Doxapatri, Ordinea Scaunelor Patriarhatelor, trad. C. Erbiceanu, în rev. B.O.R., an XXXI,

nr. 12.

Petrovitch, M., Le Droit Canon aux 14 Titres et les commentateurs Byzantins.

Phidas, Vlassios I., Drept canonic - O perspectivă ortodoxă, trad. Pr. Lect. Dr. Adrian Dinu,

Editura Trinitas, Iaşi, 2008.




41

Pocitan, Vasile, Compendiu de Drept Bisericesc al Bisericii Ortodoxe comparativ cu Bisericile

Latină, Protestantă, etc. şi cu referinţe speciale la legile şi regulamentele Bisericii Ortodoxe

Autocefale Române, Bucureşti, 1998.

Pocitan, Vasile, Geneza Demnităţii Patriarhale şi Patriarhatele Bisericii Ortodoxe, Bucureşti,

1926.

Popovici, Dr. Nicolae, Manual de Drept Bisericesc Ortodox Oriental, cu privire specială la

Dreptul particular al Bisericii Ortodoxe Române, vol. I , part. I şi II, Arad, 1925.

Rallis, K., Droit penal de l`Eglise orthodoxe d`Orient, Atena, 1907.

Şaguna, Andrei, Compendiu de Dreptul Canonic al unei Sântei Soborniceşti şi Apostoleşti

Biserici, Sibiu, 1913.

Soare, Diac. Gh. I., Forma de conducere în Biserica Creştină în primele trei veacuri, Bucureşti,

Tipografia Carpaţi, 1938.

Soare, Pr. Gh., Mitropolia în dreptul canonic Ortodox, Bucureşti, 1939.

Statutele Bisericilor Sud-Dunărene (al Bisericii Greciei, Bulgariei, Serbiei), trad. de Pr. Dr.

Alexandru I. Stan şi Drd. Michael-Williams Stan, Edimpres, Bucureşti şi Târgovişte, 2005.

Ράλλη – Ποτλή, Σύνταγμα θείων και ιερών Κανόνων, τόμος ΣΤ', Αθήναι 1859 Τυπ. Αυγή,

Φωτοτυπική ανατύπωσις Κασ. Μ. Γρηγόρη 1966.

Павлов А. С, O каноническом в церковном yправление, în Православное Обозрение, t. 2,

1882.

Izvoare patristice

***Arhieraticon, Ed. IBOR, Bucureşti, 1993.




42

***Canonul Ortodoxiei, vol. I, Canonul Apostolic al primelor secole., îngrijit de Diac. Ioan I.

Ică Jr., Ed. Deisis/Stavropoleos, 2008.

Athanase, Historia arianorum ad monachos, 33, PG 25.

Casiodor, Istoria Bisericească Tripartită, în coll. PSB, Vol. 75, Scrieri, trad. Liana şi Anca

Manolache, Edit. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1998.

Casiodor, Scrieri în coll. PSB 75, Istoria Bisericească tripartită, trad. Liana şi Anca Manolache,

Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1998.

Cerularii, Michaelis, Cp. Patriarhae, Dominici Gradensis et Petri Antiocheni, Epistolae Mutuae,

Episcoporum, PG 120.

Chiriac, N. D., Epistola Dogmatică De Comunicatione idiomatum ad Flavianum a lui Leon I cel

Mare, Bucureşti, 1912.

Egeria, Pelerinaj în Locuri Sfinte, A.D. 381-384, trad. Prof. Cornelia Lucia Frişan, Ed. Viaţa

Creştină, Cluj Napoca, 2006.

Epistola către Diognet, în vol. Scrierile Părinţilor Apostolici, trad. Pr. dr. Dumitru Fecioru, Ed.

I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1995.

Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, în Eusebiu de Cezareea 13, trad. Pr. Prof. T.

Bodogaie, Edit. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1987.

Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, în coll. PSB, vol. 14, Scrieri partea a II-a,

Trad. Radu Alexandrescu, Editura I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1991.

Fer. Augustin, Confessiones – Mărturisiri, trad. Prof. Nicolae Barbu, Ediţia a II-a, Ed. I.B.M. al

B.O.R, 1994.

Fer. Augustin, Despre lucrul manual al călugărilor, PL. XL, col. 176-577.

Gagiu, Pr. I., Epistola a XVIII-a a Sf Grigorie cel Mare către Ioan Episcopul

Constantinopolului, (PL, LXXVII,col 738-743) în art. Netemeinicia primatului papal oglindită

în operele unor mari ierarhi, în rev. O., nr 2/1965.




43

Grigorie de Nazianz, Despre viaţa sa, PG. 37.

Grigorie Teologul, Scrisoarea 185 catre Nectarie, în PG 37.

Octoih Mare, Stihirea a treia la Doamne strigat-am, Vecernia Învierii, Glas 8, Ed. I.B.M. al

B.O.R., 2003.

Paladie de Helenopolis, Dialogul istoric cu diaconul Teodor al Romei: Despre viaţa şi felul de

a fi ale Fericitului Ioan Hrisostom Episcopul Constantinopolului în Viaţa Sf. Ioan Gură de

Aur, trad. Pr. Prof. Dr. Constantin Corniţescu, Edit I.B.M. al B.O.R., Bucuresti, 2001.

Procopius Caesariensis, De aedificis, în Corpus Scriptorum Historiae Byzantinae, vol XIX,

part. II, vol. III.

Scrierile Părinţilor Apostolici, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Institut. Biblic., Bucureşti,

1995.

Sf. Ambrozie, Scrisori, în vol. PSB. 53, partea a II-a, trad. Prof. David Popescu, Ed. I.B.M. al


Sf. Atanasie cel Mare, Cuvântul I împotriva arienilor (PG. 26, 11-114) în PSB, vol. 15, Scrieri

partea I, trad. Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1987.

Sf. Ciprian al Cartaginei, Despre Unitatea Bisericii Ecumenice în coll. PSB vol 3, Apologeti de

Limba Latina, Ed I.B.M. al B.O.R., Bucuresti, 1981.

Sf. Clement Romanul, Epistola către Corinteni (I), în vol. Scrierile Părinţilor Apostolici, trad.

Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1995.

Sf. Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia bisericească, în vol. Opere complete şi Scoliile Sf.

Maxim Mărturisitorul, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, Ed. Paideia, Bucureşti, 1996.

Sf. Grigorie de Nazianz, Opere dogmatice, trad. Pr. Dr. Gheorghe Tilea, Ed. Herald, Bucureşti,

2002.

Sf. Grigorie Teologul, Panegiric (Cuvânt de laudă) la Sfântul Vasile cel Mare, trad. Pr. Prof.

Nicolae Donos, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2009.




44

Sf. Ieronim, Despre bărbaţii iluştri şi alte scrieri, trad. Dan Negrescu, Edit. Paideia, Bucureşti,

1997.

Sf. Ignatie Teoforul, Epistole, PSB Vol. I, Scrierile părinţilor apostolici, trad. Pr. dr. Dumitru

Fecioru, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1995.

Sf. Ioan Gură de Aur, Omilie împotriva celor care au părăsit Biserica şi s-au dus la Hipodrom,

(PG. 56, col 263-270), în vol. Omilii la Ana, la David şi Saul şi la Serafimi, trad. Pr. Prof.

Dumitru Fecioru, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2007.

Sf. Ioan Hrisostom, Comentariu la Faptele Apostolilor, Omilia IV, în P.G. col. 45.

Sf. Irineu de Lyon, Adversus heresis, IX, 18, 15, PG. Vol VII.

Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Apologia I în vol. Apologeţi de limbă greacă, Ed. I.B.M. al


Sf. Maxim Mărturisitorul, Mystagogia, Cosmosul şi Sufletul, Chipuri ale Bisericii, Trad. Pr.

Prof. dr. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2000.

Sf. Pamfil din Cezareea, Apologia lui Origen, şi Rufin din Aquileea, Despre falsificarea

cărţilor lui Origen, trad. Cosmin Daniel Pricop, Ed. Herald, Bucureşti, 2009.

Sf. Policarp al Smirnei, Episola către Filipeni, în vol. Scierile Părinţilor Apostolici, trad.

Dumitru Fecioru, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1995.

Sf. Simeon Arhiepiscopul Tesalonicului, Tratat asupra tuturor dogmelor credinţei noastre

ortodoxe, după principii puse de Domnul nostru Iisus Hristos şi urmaşii săi, vol. I, Ediţia a II-a,

trad. Toma Teodorescu (1865), Ed. Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, 2002.

Sf. Teodor Studitul, Scrisoarea nr 478 (PG 99, 1417).

Sf. Vasile cel Mare, Epistole (54), în PSB vol. 12, Scrieri partea a III-a, trad. Pr. Prof. Teodor

Bodogae, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1988.

Slujba Sfântului, Slăvitului şi întru tot lăudatului Apostol Andrei cel întâi chemat în Mineiul pe Noiembrie, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2005.




45

Sozomen, Viaţa marelui Ioan Hrisostom din Istoria Bisericească (cartea a VIII-a), în vol. Viaţa

Sf. Ioan Gura de Aur, trad. de Pr. Prof. Dr. Constantin Corniţescu, Ed. I.B.M. al B.O.R.,

Bucuresti, 2001.

Teodeoret de Cyr, Epistola 86 catre Flavian, Episcopul Constantinopolului, PG 83, coll. 1280.

Teodoret al Cirului, Istoria Bisericească în colect. PSB, Vol. 44, Scrieri partea a II-a, trad. Pr.

Prof. Vasile Sibiescu, Edit. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1995.

Tertulian, Despre prescripţia contraereticilor (De praescriptione haereticorum), în colect. PSB,

vol. III, Apologeţi de libă latină, trad. Prof. N. Chiţescu, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti 1981.




46

Enciclopedii şi Dicţionare

***Conciliorum Oecumenicorum Decreta, ediţia a III-a, 1973, Bolonia, Ed. Intituto per le

Scienze religiose.

***Introducere şi comentariu la Sfânta Scriptură, vol. 1, traducere P. Dumitru Groşan, Editura

Galaxia Gutenberg, 2005.

Alexandrie, par A. de la Barre, în Dictionnaire de Theologie Catholique, tom I, premiere partie,

Paris, 1923.

Bailly, Anatole, Dictionnaire Grec-Francais, Ed. Hachette, Paris, 2000.

Balwin, Prof. Barry & Alice- Talbot, Mary Eusebios of Nikomedeia, în The Oxford Dictionary of

Byzantium, vol 2, Oxford University Press, 1991.

Campenhausen, Hans Freiherr Von, Părinţii latini ai Bisericii (I), trad. Maria-Magdalena

Anghelescu, Ed. Humanitas, 2005.

Daşkov, S. B., Împăraţi bizantini, trad. Viorica şi Dorin Onofrei, Ed. Enciclopedică, Bucureşti,

1999.

Dicţionar al Noului Testament, A-Z, Pr. Dr. Ioan Mircea, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti,

1995.

Dicţionar Biblic, vol. I, trad. din limba franceză Constantin Moisa, Editura Stephanus,

Bucureşti, 1995.

Dicţionar de Teologie Ortodoxă, A-Z, Pr. Prof. dr. Ion Bria Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti,

1994.

Dicţionar enciclopedic al Bibliei, trad. Dan Sluşanschi, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998.

Dicţionarul Noului Testament, Editor: Daniel G. Reid, Editura Casa Cărţii, Oradea, 2008.




47

Drâmba, Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. IV, Ed. Saieculum I. O. & Vestala,

Bucureşti, 2004.

Duchesne, L., Histoire ancienne de l`Eglise, Ed. Fontemoing, Paris, 1910, t. 2.

Franzen, August & Remigius Baumer, Istoria Papilor, Trad. Pr. Romulus Pop, Ed.

Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti, 1996.

Grumel, V., Les Regestes des actes du Patriarcat de Constantinople, vol. I, fasc. I, N. 10,

Institut Francais d Etudes Byzantines, Paris, 1972.

Hamman, Adalbert, Părinţii Bisericii, trad. Pr. Ştefan Lupu, Ed. Sapientia, Iaşi, 2005.

Kazhdan, Alexander, Senat House în The Oxford Dictionary of Byzantium, vol 3, Oxford

University Press, 1991.

Mansi J., Sacrorum Conciliorum nova et amplissima collectio, t. III, Florence et Venise, 1759-

1798.

Miklosich Fr. & Ios. Muller, Acta Patriarchatus Constantinopolitani, t. 1, Vindobonae, Carolus Gerold,

1860.

Moreschini, Claudio, Norelli, Enrico, Istoria literaturii creştine vechi greceşti şi latine de la

Conciliul de la Niceea până la începuturile Evului Mediu, II/1, trad. Elena Caraboi & Co., Ed.

Polirom, 2004.

Papadopoulos, Prof. dr. Stylianos G., Patrologie, vol. I, Introducere, sec. II şi III, trad. Lect. Dr.

Adrian Marinescu, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2006.

Papadopoulos, Prof. dr. Stylianos G., Patrologie, vol. II/1, sec. IV (Răsărit şi Apus), trad. Lect.

Dr. Adrian Marinescu, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2009.

Pelikan, Jaroslav, Tradiţia creştină. O istorie a detvoltării doctrinei, vol. I, Naşterea tradiţiei

universale (100-600), trad. Silvia Palade, Polirom, 2004.

Rendina, Claudio, Papii. Isorie şi secrete, trad. Radu Gâdei, Ed. All, 2002.




48

Roman, Gabriel, Aspecte religioase şi politice în Imperiul Roman de Răsărit în vremea Sf.

Vasile cel Mare, în colecţia Studia Basiliana, vol. III, Sfântul Vasile cel Mare. Închinare la 1630

de ani. Actele Symposionului Comisiei Române de Istorie ecleziastică, Bucureşti –Cernica, 2-3

octombrie 2008, Ed. Basilica, Bucureşti, 2009.

Rus, Remus, Dicţionar enciclopedic de literatură creştină din primul mileniu, Ed. Lidia,

Bucureşti, 2003.

Schwartz, Eduard, Acta Conciliorum Oecumenicorum, t. I-IV, Argentorati, 1914, Berolini-

Lipsiae, 1922-1940, t. II, vol. I-VI, Concilium Chalcedonense.

Thelamon, Françoise, L’Empereur ideal d’après l’Histoire Ecclesiastique de Rufin d’Aquilee, în

Studia Patristica, vol.X, 1970.

Vailhe, S., Eglise de Constantinople, în Dictionnaire de Theologie Catholique, vol. III, col.

1329.

Vancourt, R., Patriarches, în Dictionnaire de Theologie Catolique, 11.

Vintilă, Horia, Dicţionarul Papilor, Ed. Saeculum, Bucureşti, 1999.

Cărţi şi Manuale

*** Istoria Bisericească Universală, Vol. 1, Edit. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1987.

***Cruciadele, trad. George Miciacio, Ed. Artemis.

Afanasiev, Nikolai, Biserica Duhului Sfânt, vol. I, trad., Elena Derevici, Ed. Patmos, Cluj-

Napoca, 2008.

Băbuş, Pr. Dr. Emanoil Bizanţul, Istorie şi Spiritualitate, Ed. Sofia, Bucureşti, 2003.

Băbuş, Pr. Dr. Emanoil, Bizanţul între Occidentul creştin şi Orientul Islamic (sec. VII-XV), Ed.

Sofia, Bucureşti, 2005.




49

Bănescu, Nicolae, Istoria Imperiului Bizantin, vol. I, Ed. Anastasia, 2000.

Barnes, T. D., Athanasius and Constantius. Theology and Politics în the Constantinian Empire,

Cambridge Mass, 1993.

Baslez, Marie – Fracoise, Biblie şi Istorie, Iudaim-Elenism-Creştinism., trad. Ioana Lutic,

Editura Artemis, Bucureşti, 2007.

Baynes, N. H. and Moss, Byzantium, Oxford, 1961.

Beldiceanu, Nicoara, Organizarea Imperiului Otoman (sec XIV-XV) în vol. Istoria Imperiului

Otoman, coord. Robert Mantran, trad. Cristina Barsan, Ed. All , Bucureşti 2001.

Benedict al XVI-lea, Apostolii şi primi discipoli ai lui Cristos. La originele Bisericii, trad. Paul

Butnariu, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti, 2009.

Bernardi, Jean, Grigorie din Nazianz. Teologul şi epoca sa (330-390), trad. Cristian Pop, Ed.

Deisis, Sibiu, 2002.

Bobrinskoy, Pr. Prof. dr. Boris, Taina Bisericii, trad. Vasile Manea, Ed. Patmos, Cluj Napoca,

2002.

Bodogae, Pr. Prof. Teodor, Începuturile şi dezvoltarea monahismului Athonit, în vol. Romanii şi

Muntele Athos, vol I, ed Lucman,Bucureşti, 2007.

Boroianu, Pr. Dr. Dimitrie G., Istoria Bisericii Creştine, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2007.

Branişte,. Pr. Prof. dr. Ene, Liturgica generală, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1993.

Brehier, Louis, Les intitutions de l`Empire byzantin, Ed. Albin Michel, Paris, 1970.

Brezeanu, Stelian, Istoria Imperiului Bizantin, Ed. Meronia, Bucureşti, 2007.

Buburuz, Pr. Petru, Sfântul Ipolit romanul şi Tradiţia Apostolică, Chişinău, 2002.

Bulgakov, Serghei, Ortodoxia, trad. Nicolae Grosu, Ed. Paideia, Bucureşti, 1994.

Bunge, Ier. Gabriel, Evagrie Ponticul. O introducere, trad. Diac. Ioan I. Ică Jr., Ed. Deisis, Sibiu,

1997.




50

Chrysos, E., La politique ecclesiastique de Justinien, Thessalonique, 1969.

Chrysostomos, Arhiepiscop, Relaţiile dintre ortodocşi şi romano-catolici de la Cruciada a IV-a

până la controversa isihastă, trad. Raluca Popescu şi Mihaela Precup, Ed. Vremea, Bucureşti,

2001.

Clement, Olivier, Adevăr şi Libertate. Ortodoxia în contemporaneitate. Convorbiri cu

Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I, trad. Mihai Maci, Ed. Deisis, Sibiu, 1997.

Clement, Olivier, You are Peter. An Orthodox Theologian`s reflection on the exercise of Papal

Primacy, New City Press, 2003.

Coman, Pr. Prof. Ioan G., Şi Cuvântul Trup s-a făcut. Hristologie şi Mariologie Patristică, Ed.

Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1993.

Constantelos, Demetrios J., The Greek Orthodox Church, The Seabury Press, New York, 1967.

Cosma, Aurel, Organizare şi vietuire la Athos în vol Romanii şi Muntele Athos, vol I, Ed

Lucman,Bucuresti, 2007.

Cotan, Pr. Dr. Claudiu, Ortodoxia şi mişcările de emancipare naţională din sud-estul Europei în

secolul al XIX-lea, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2004.

Crouzel, Henri SJ., Origen, personajul – exegetul – omul duhovnicesc – teologul, Trad. Cristian

Pop, Ed. Deisis, Sibiu, 1999.

Dagron, G., Naissance d`une capitale. Constantinople et ses institutions de 330 a 451, Paris,

1974.

Danielou, Jean, Biserica primară (De la origini până la sfârşitul secolului al treilea), trad

George Scrima, Editura Herald, Bucureşti, 2008.

Darrouzes, J., Documents inedits d`ecclesiologie byzantine, Paris, 1966.

Delvoye, Charles, Arta bizantină, trad. Florica Eugenia Condurache, Ed. Meridiane, Bucureşti,

1976.




51

Demetrescu, Dragomir, Tomul sinodic şi epistolele patriarhale, relativ la comunităţile elenice

din străinătate cedate Bisericii regatului grecesc, Bucureşti, 1908.

Drăgoi, Pr. Eugen, Istoria Creştinismului în Date, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2004.

Ducas, Mihail, Istoria turco-bizantină, 1341-1462, trad. Vasile Grecu, în colect. „Scriptores

Byzantini I”, Bucureşti, Ed. Academiei RPR, 1958, cap. XL, 5.

Dură, Prof. Dr. Nicolae V.,, Le Regime de la Synodalite selon la legislation canonique

conciliaire, oecumenicque du Ier Millenaire, Ed. Ametist 92.

Dură, Prof. Univ. Dr. Nicolae V., „Schytia Minor” (Dobrogea) şi Biserica ei Apostolică, Ed.

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2006.

Dvornik, Francis, Byzance et la primaute romaine, Éditions du Cerf, Paris 1964.

Dvornik, Francis, Slavii în istoria şi civilizaţia europeană, trad. Diana Stanciu, Ed. All,

Bucureşti, 2001.

Ekrem, Mehmet Ali, Civilizatia Turca, Ed Sport – Turism, Bucuresti 1981.

Elian, Alexandru, Bizanţul, Biserica şi Cultura românească, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003.

Ergene, Teoman, Istiklâl harbinde Türk ortadokslari, (The Turkish Orthodox în the War of

Independence), Istanbul, 1951.

Erickson, John H., Orthodox Christians în America, Oxford University Press, 1999.

Evdokimov, Paul, Hristos în gandirea rusă, trad. Pr Ion Buga, Ed. Symbol, Bucureşti, 2001.

Evdokimov, Paul, Ortodoxia, trad. P.S. Dr. Irineu Popa, Editura I.B.M. al B.O.R., Bucureşti,

1996.

Every, George S. S. M., The Byzantin Patriarchate 451-1204, London, 1962.

Felmy, Karl Christian, Dogmatica experienţei ecleziale, trad. Pr. Prof. dr. Ioan Ică, Edit. Deisis,

Sibiu, 1999.




52

Florovski, Pr. George, Biserica, Scriptura, Tradiţia - Trupul viu al lui Hristos -, trad. Florin

Caragiu şi Gabriel Mândrilă, Ed. Platytera, 2005.

Fortuna, M., L'imperatore Gratiana, Torino, 1953.

Frazee, Charles A., Catholics & Sultans, The Church and the Ottoman Empire 1453-1923,

Cambridge University Press, 1983.

Gabor, Pr. Lect. Dr. Adrian, Biserica şi Statul în primele patru secole, Edit. Sofia, Bucureşti,

2003.

Gatopoulos, D., Ἀνδρέας Μιχαλακόπουλος, 1875–1938 (Andreas Michalakopoulos, 1875-1938)

Athens, 1947.

Gennade Metropolite d`Heliopolis et de Theirees, Histoire du Patriarcat Oecumenique,

Athenes, 1953.

Gerostergios, Asterios, Justinian cel Mare. Sfânt şi Împărat, trad. Ovidiu Ioan, Ed. Sofia,

Bucureşti, 2004.

Gheorghiu, Virgil, Viaţa Patriarhului Athenagoras, trad. Moldovan Cristian Dumitru, Ed.

Reîntregirea, Alba Iulia, 2009.

Gibbon, Edward Istoria declinului şi a prăbuşirii Imperiului Roman, vol. ÎI, trad. Dan

Hurmuzescu, Ed. Minerva, Bicureşti, 1976.

Great Britain, Parliamentary Papers, Lausanne Conference on Near Eastern Affairs, 1922-1923,

Records of Proceedings and Draft Terms of Peace, Turkey No 1 (1923), Cmd 1814.

Gruosset, René, Istoria secretă a cruciadelor, trad. Nicolae Baltă, Ed. Pro Editură şi Tipografie,

2007.

Guettée, Wladimir, Papalitatea schismatică sau Roma în raporturile sale cu Biserica

răsăriteană, trad. Iosif Gheorghian, Ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2001.

Habib El Masri, Iris, The Story of the Copts, The True Story of Christianity în Egypt, vol. 1,

From the Foundation of the Church by Saint Mark to the Arab Conquest, Cairo, 1971.




53

Haijjar, Joseph, Le Synode permanent dans l`Eglise byzantine des origines au onzieme siecle,

Roma, 1962.

Hergenrother, J., Photius Patriarch von Konstantinopel, t. 1, Ed. Regensburg, 1867-1869.

Hertling, Ludwig S.J., Istoria Bisericii, traducere Pr. Prof. dr. Emil Dumea, Editura Ars Longa,

Iaşi, 1998.

Hurmuziadis, George D., Cultura Greciei, Antica, Bizantina, Moderna, trad Lucia Dimitriu

Hurmuziadis, Ed Stiintifica şi Enciclopedica, Bucuresti, 1979.

Iorga, Nicolae Istoria vieţii Bizantine, trad. Maria Holban, Ed. Enciclopedic Română, Bucureşti,

1974.

Iorga, Nicolae, Bizanţ după Bizanţ, trad. D. Liliana Iorga-Pippidi, Ed. 100+1 Gramar, Bucureşti,

2002.

Irineu Pop Bistriţeanu, Sfântul Irineu de Lyon, Polemist şi Teolog, Ed. Cartimpex, Cluj, 1998.

Issa, Anton Odeh, Les minorites chretiennes de Palestine a travers les siecles – etude historico-

juridique et developpement moderne international, Ed. Franciscan Printing Press, Jerusalem,

1976.

Iustin, Patriarhul, Ierarhia Bisericească în epoca Apostolică, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2002.

Jerfagnon, Lucien, Julien dit l'Apostat, Paris, 1986.

Lafont, Ghislain, O istorie teologică a Bisericii, trad. Maria Cornelia Ică Jr., Ed. Deisis, Sibiu.

Lognon, Jean, L`Empire Latin de Constantinople et la principaute de Moree, Ed. Payot, Paris,

1949.

Lossky, Vladimir, După Chipul şi Asemănarea lui Dumnezeu, trad. Anca Manolache, Ed.

Humanitas, Bucureşti, 1998.

Lossky, Vladimir, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, trad Pr. Vasile Raducă, Ed. Anastasia,

Bucureşti 1992.




54

Malaty, Fr. Tadros Y., Introduction to the Coptic Orthodox Church, Ed. St. George's Coptic

Orthodox Church, Sporting – Alexandria, Egypt, 1993.

Malinaş, Ioan Marin, De te voi uita Constantinopol sau privitor la evenimentele de la 10 august

626, 13 aprilie 1204 şi 29 mai 1453, Cluj Napoca , Ed. Sedan, 2004.

Manolache, Dumitru, Andrei Apostolul lupilor, Ed. Anastasia, 2002.

Mantran, Robert, Începuturile „Chestiunii Orientului”(1774-1839), în vol Istoria Imperiului

Otoman, coord Robert Mantran, trad de Cristina Barsan, ed All , Bucuresti 2001.

Marga, Pr. Lect. Univ. Dr. Irimie, În dragoste şi adevăr. Dialogul teologic oficial ortodoxo-

catolic, de la Rodos la Balamand, Ed. Paralela 45.

Marrou, Henri-Irenee, Biserica în antichitatea târzie (303-604), trad. Roxana Mareş, Ed. Teora,

Bucureşti, 1999.

Marrou, Henri-Irenee, Patristică şi umanism, trad. Cristina şi Costin Popescu, Ed. Meridiane,

1996.

Maxime de Sardes, Métropolite, Le Patriarcat Oecumenique dans L`Eglise Orthodoxe, Editions

Beauchesne, Paris, 1975.

Melissenos, Phrantzes-Pseudo: Macarie, Cronica 1258-1481, trad. Vasile Grecu, în colect.

„Scriptores Byzantini V”, Cartea a III-a, XIII, 9, Bucureşti, Ed. Academiei RSR, 1966.

Veinstein, Gilles, Provinciile balcanice (1606-1774) în vol. Istoria Imperiului Otoman, coord.

Robert Mantran, trad. Cristina Barsan, Ed. All , Bucureşti 2001.

Metallinos, Gheorghios D., Parohia - Hristos în mijlocul nostru, Ed. Deisis, Sibiu 2004, Preda,

Constantin , Credinţa şi viata Bisericii Primare, O analiza a Faptelor Apostolilor, Ed. I.B.M. al


Meyendorff, Jean, Biserica Ortodoxă ieri şi azi, Edit Anastasia, Bucureşti, 1996.

Meyendorff, John, Hristos în gândirea creştină răsăriteană, trad. Pr. Prof. Nicolae Buga, Ed.





55

Meyendorff, John, Ortodoxie şi Catolicitate, trad. Călin Popescu, Ed. Sophia, Bucureşti, 2003.

Meyendorff, John, Teologia bizantină, trad. Pr. Conf. Dr. Alexandru I. Stan, Ed. I.B.M. al

B.O.R., Bucureşti 1996.

Moldoveanu, Pr Dr Ioan, Contributii la istoria relatiilor Tarilor Romane cu muntele

Athos(1650-1863), Ed I.B.M. al B.O.R., Bucuresti, 2007.

Muller, K., Kirchengschichte, I + II, Ed. II, Tubingen, 1929.

Muntean, Pr. prof. dr. Vasile V., Istoria creştinătăţii de la Hristos până la Reformă, Ed. Sofia,

Bucureşti, 2004.

Muntean, Pr. Prof. Univ. Dr. Vasile V., Bizanţul şi Românii. Cercetare comparativă privind

organizarea mănăstirilor, Ed. Trinitas, 2005.

Nikolaou, Theodor, Teologie şi Cultură, Trad. Ioan Vasile Leb, Ed. Limes, Cluj, 2001.

Obolensky, Dimitri, Un Commonwealth medieval: Bizanţul, trad. Claudia Dumitriu, Ed. Corint,

Bucureşti, 2002.

Ozal, T., La Turquie en Europe, Paris, 1988.

Palanque, J.R., L'empereur Gratien et le grand pontificat païen, în Byz., VIII, 1933.

Palanque, J.R., Saint Ambroise et l'Empire romain, Paris, 1933.

Pallis, A., Σενητεμένοι ‘Éλληνες, Greeks Abroad, Athens, 1953.

Panagiotakos, P., Le sacerdoce et ses consequences dans le Droit canon, Athenes, 1951.

Panagiotakos, P., Le Trone Patriarchal oecumenique de Constantinople, Athenes, 1948.

Pandele, Pr. Dr. Dorin-Gabriel, Studion şi Cluny, înnoire şi reformă în monahismul din răsărit şi

apus, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2006.

Papandreou, Dr. Damaskinos, Mitropolitul Elveţiei, Sfântul şi Marele Sinod al Ortodoxiei:

Tematică şi lucrări pregătitoare, Trad. Pr. Nicolae Dascălu, Ed. Trinitas, Iaşi, 1998.




56

Papandreou, Dr. Damaskinos, Mitropolitul Elveţiei, Sfântul şi Marele Sinod al Ortodoxiei:

Tematică şi lucrări pregătitoare, Trad. Pr. Nicolae Dascălu, Ed. Trinitas, Iaşi, 1998.

Papathomas, Archim Grigorios D., Le Patriarcat oecumenique de Constantinople (y compris la

Politeia monastique du Mont Athos) dans L`Europe Unie, Ed. Epektasis, Atena, 1998.

Petrescu, I.P.S. Prof. Dr. Teodosie, Cartea Psalmilor şi importanţa ei în viaţa pastoral-

misionară a Bisericii, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului, Constanţa, 2008.

Phidas, B., Presupposes de la formation de l`institution de la Pentarchie des Patriarches,

Athenes, 1969.

Phidas, B., Problemes historiques et canoniques sur le fonctionnement de l institution de la

Pentarchie des patriarches, Athenes, 1969.

Phidas, Vl., Le Patriarchat oecumenique, la Grande Eglise du Christ, Chambesy-Athenes, 1989.

Piganiol, André, L'Empire chrétien, (325-395), Ed. Presses Universitaires de France, Paris,

1972.

Pohlsander, Hans A., Impăratul Constantin, trad. Mirela Acsente, Ed Artemis, Bucureşti, 2003.

Popescu, Pr. Michail, Încercări asupra originii administraţiei în Biserica creştină în secolele

primare, Tipografia Corpului Didactic, Bicureşti, 1898.

Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos Pantocrator, Ed. I.B.M. al B.O.R. , Bucureşti,

2005.

Popescu-Prahova, N. Gr., Raporturile dintre Stat şi Biserică, Tipografia Uniunii Clericilor

ortodocşi din Basarabia, Chişinău, 1936.

Potz, Richard, Patriarch und Synode în Constantinopel, Verlag Herder Wien, 1971.

Radu, Pr. Prof. dr. Dumitru, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine şi problema

intercomuniunii, Bucureşti, 1978.

Răducanu, Dumitru, Ce trebuie să ştim despre Sfântul şi Marele Mir, Ed. I.B.M. al B.O.R.,

Bucureşti , 2002.




57

Răducă, Pr. Prof. Dr. Vasile, Antropologia Sfântului Grigore de Nyssa. Căderea în păcat şi

restaurarea omului, Ed. I. B. M. al B. O. R., Bucureşti, 1996.

Rămureanu, Pr. Prof. dr. Ioan, Persecuţia Împăratului Iulian Apostatul împotriva

creştinismului, Ed. Anastasis, Sibiu, 2009.

Remete, Pr. Lect. dr. George, Dogmatica Ortodoxă, Ed. Episcopiei Ortodoxe Alba- Iulia, 1996.

Rezus, Pr Prof Petru, Atitudinea Vaticanului fata de Sfantul Munte Athos, în vol Romanii şi

Muntele Athos, Ed Paralela 45, Bucureşti, 2008.

Riche, Pierre, Europa barbară din 476 până în 774, trad. Irina Cristea, Ed. Corint, Bucureşti,

2003.

Richter, Wilhelm, Kirchenrecht, Ed. Friedrich-Schmidt, Viena, 1978.

Rinvolucri, Mario, Anatomy of a Church. Greek Orthodoxy today, Fordham, University Press,

1966.

Rizzo, Francesco Paolo, Biserica în primele secole. Linieri istorice, trad. Antonel-Aurel Ilieş,

Ed. Serafica, Roma, 2002

Rops, Daniel Histoire de l’Eglise du Christ. II. Les Apôtres et les Martyrs, Paris, 1965.

Roux, Jean-Paul, Istoria războiului dintre Islam şi Creştinătate 622-2007, trad. Lucia Pop,

Postelnicu, Ed. Artemis, Bucureşti, 2007.

Runciman, Steven, Byzantine civilization, Meridian Books, New Zork, 1956.

Runciman, Steven, The Byzantine Theocracy, Cambridge University Press, 1977.

Runciman, Steven, The Estearn Schism, Oxford at the Clarendon Press, 1956.

Runciman, Steven, The Great Church în Captivity, Cambridge University Press, 1968.

Runciman, Steven, The Orthodox Churches and The Secular State, Auckland and Oxford

Universitz Press, 1971.




58

Schememann, Alexander, The hystorical road easten orthodoxy, St. Vladimir`s Seminary Press,

Crestwood, NY, 10707-1699, 1992.

Schmemann, Al., La notion de primauté dans l'ecclésiologie orthodoxe dans La primauté de

Pierre dans l'Église orthodoxe, Neuchâtel, Delachaux et Niestlé, 1960.

Schmemann, Alexander, Euharistia, Taina Împăraţiei, trad. Pr. Boris Răduleanu, Editura

Anastasia, Bucureşti, 1993.

Scullard, M. Cary & H. H. Istoria Romei până la domnia lui Constantin, trad. Simona Ceauşu,

ed. All, Bucureşti, 2008.

Seişanu, Romulus, Principiul naţionalităţilor. Originile, evoluţia şi elementele constitutive ale

naţionalităţii, Tipografia Ziarului Universul, Bucureşti, 1935.

Şesan, Dr. Valerian, Convocarea Sinodului Ecumenic, Cernăuţi, 1937.

Soare, Pr. Dr. Gh. I., Temeiurile canonice pentru prerogativele patriarhului în Biserica

Ortodoxă, Ed. I.B.M.. al B.O.R.., Bucureşti, 1950.

Soloviov, Vladimir, Rusia şi Biserica Universală, trad. Mioara Adina Avram, Ed. Institutul

European, Iaşi 1994.

Stan, Pr. Conf. Dr. Alexandru I., Patriarhia – Instituţie a autocefaliei, în vol. Autocefalie,

Patriarhie, Slujire Sfântă, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti 1995.

Stan, Pr. Dr. Liviu, Mirenii în Biserică, Studiu canonic-istoric, Sibiu, 1939.

Stan, Pr. Prof. Liviu, Caracterul interortodox al Muntelui Athos, în vol. Românii şi Muntele

Athos, Ed. Paralela 45, 2002.

Stăniloae, Pr, Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. II, Ediţia a II-a, Ed.


Tachiaos, Antony-Emil N., Sfinţii Chiril şi Metodie şi culturalizarea slavilor, trad. Constantin

Făgeţean, Ed. Sofia, Bucureşti, 2002.




59

Taft, Robert F. Sj., O istorie a Liturghiei Sf. Ioan Gură de Aur, vol. IV, Dipticele. Trad. Cezar

Login, Ed. Renaşterea, Cluj Napoca, 2008.

Telea, Marius, Un patriarh apologet Ghenadie al II-lea Scholarios, Ed. Emia, Deva, 2004.

Tenace, Michelina Creştinismul bizantin. Istorie, Teologie, Tradiţii monastice., trad. All

Cistelecan, ed. Cartier Istoric, Bucureşti, 2005.

Ţepelea, Pr. dr. Marius, Biserica şi Statul roman în primele trei secole, Ed. Emia, Deva, 2005.

Timiadis, Mitropolit Emilianos, Preot, Parohie, Înnoire. Noţiuni şi orientări pentru teologia şi

practica pastorală. trad. Paul Brusanowski, Ed. Sofia, Bucureşti, 2001.

Treadgold, Warren, O istorie a statului şi societăţii bizantine, vol. I (284-1025), trad. Mihai-

Eugen Avădanei, Ed. Institutul European, 2004.

Trealdgold, Warren, O scurtă istorie a Bizanţului, trad. Mirella Acsente, Ed. Artemis, 2003.

Vaporis, Pr. Nomikos Mihail, Mărturisitori ai lui Hristos. Vieţile Noilor Mucenici Ortodocşi din

veremea stăpânirii turceşti (1437-1860), trad. C-tin Făgeţean, Bucureşti, 2002.

Verzan, Pr. Dr. Sabin, Sfântul Apostol Pavel, Istoria propovăduirii Evangheliei şi organizării

Bisericii în epoca Apostolică, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1996.

Viaţa Sf. Mc. Tarsizie – un model pentru tineri, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2002.

Vieţile Sfinţilor Apostoli, Trad. Diana Potlog, Editura Sofia, Bucureşti, 2002.

Zananiri, Gaston, Chatolicisme oriental, Editions Spes-Paris, 1996.

Zananiri, Gaston, Histoire de L`Eglise Byzantine, Nouvelles Editions Latines, 1954.

Zananiri, Gaston, Pape et Patriarches, Nouvelles Editions Latines, Paris, 1962.

Zernov, Nicolas, Eastern Christendom, G.P. Putnam`s Sons, New York, 1961.

Zizioulas, Ioannis, Mitropolit al Pergamului, Euharistie, Episcop, Biserică. Unitatea Bisericii în

Dumnezeiasca Euharistie şi Episcop în primele trei secole creştine, trad. Pr. Ioan Valentin Istrate

şi Geanina Chiriac, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2009.




60

Zizioulas, Mitropolit Ioannis, Fiiinţa eclesială, trad. Aurel Nae, Ed. Bizantină, Bucureşti, 1996.

Βαρβούνη, Μ.Γ., Το Οικουμενικό Πατριαρχείο, εκδόσεις Χελάνδιον, Αθήνα 2006.

Барсов, Тимофей Васильевич , Константинопольскій патріарх и его власть над русскою

церковію, Petrograd, 1978.

Соколов, Иоанн епископ Смоленский, Опыт курса церковного законоведения, Санкт-

Петербург, 1851 – 1852.

Articole şi Studii

***A doua Conferrinţă Panortodoxă de la Rodos, în rev. MMS., an XXXIX, nr. 11-12/1963.

***Biserica Ortodoxă din Cehoslovacia, schiţă istorică, în rev. MO., an XIII, nr. 10-12/1961.

***Cu privire la un viitor Sinod Ecumenic, în rev. O. An IV, nr. 3-4/1952.

***Legea organică a Bisericii Bulgare, în rev. B.O.R., an VI şi VII, nr. 5 şi 9/1883.

Adrian Botoşăneanu, Sfântul Apostol Andrei în tradiţia Bisericii şi în viaţa creştinilor, în rev.

B.O.R., An XCVI, nr. 11-12/1978.

Alexe, Pr. Prof. Ştefan, Participarea unei delegaţii a Bisericii Ortodoxe Române la cea de-a

treia conferinţă panortodoxă preconciliară, în rev. B.O.R., an CIV, nr. 9-10/1986, Ciubotea,

Lect. Dr. Ilie-Dan, Spre Sfântul şi Marele Sinod al Ortodoxiei, în rev. B.O.R.., an C, nr. 10-

12/1982.

Anuichi, Mgr. Silviu, Biserica Ortodoxă Bulgară de la infiinţarea Exarhatului până la

infiinţarea Patriarhiei, în rev. GB., An XIX, nr 11-12/1960.

Anuichi, Mgr. Silviu, Patriarhia de Peci (Ipek) între anii 1557-1766, în rev. ST., an XIV, nr. 7-

8/1962.




61

Băbuş, Pr. Conf. Dr. Emanoil, Limitele puterii imperiale bizantine, între diversitate simbolică şi

contestare legitimă, în rev. O., an LVI, nr. 1-2/2005.

Băbuş, Pr. Lect. Dr. Emanoil, Bizanţ, Occident şi Islam în perioada cruciadelor, în rev. ST., nr.

3-4/2003.

Bănescu, Prof. Nicolae, Câteva studii privitoare la creştinarea ruşilor şi începuturile Bisericii

Ruse, în rev. O., an XII, nr. 2/1960.

Bartolomeu al Constantinopolului, Biserica Ortodoxă şi Europa Contemporană, în rev. AB., an

X (XLIX), nr. 7-9/1999.

Birdaş, Protos. Emilian, Stravropighia în Dreptul Bisericesc, în rev. GB., an XIV, nr. 3-4/1955.

Branişte, Pr. Prof. Ene, Biserica Greciei, în rev. O., An XIX, nr. 2/1967.

Bucălae, Drd. Aurel Gh., Ecumenicitatea Bisericii în Sfintele Canoane, în rev. O., an XXI, nr.

3/1969.

Buda, Prep. Drd. Daniel, Formula de concordie din anul 433, în rev. RT., an XIII (85), nr.

4/2003.

Bumis, Panaiotis I., Consecinţele ridicării anatemelor de către Roma şi Constantinopol, Atena,

1976 (260 p.), recenzie de Dr. Ioan V. Dură, în rev. O., an XXXII, nr. 1/1980.

Carebia, Drd. Adrian, Schisma de la 1054 în istoriografia bisericească românească, în rev. RT.,

an XI (83), nr. 2/2001.

Catrina, Pr. Mgr. Aurelian I., Canoanele Sinodului convocat ca al VIII-lea Ecumenic, în rev. O.,

nr. 4/1965.

Cernavodeanu, Paul, Din legăturile Bisericii Răsăritului cu ambasadorul Angliei la

Constantinopol, lordul William Paget, în rev. B.O.R.., an XCIV, nr. 1-2/1976.

Chiţescu, Prof. Nicolae, Note şi impresii de la Conferinţa panortodoxă de la Rhodos, în rev.

B.O.R., an LXXIX, nr. 9-10/1961.




62

Chiţescu, Prof. Nicolae, Ortodoxia şi Bisericile Răsăritene mai mici, în rev. O., an XIII, nr.

4/1961.

Cîndea, Pr. Prof. Spiridon, Hrisostom Papadopulos şi Primatul Papal, în rev. O., an XIV, nr.

3/1962.

Ciobotea, Pr. Prof. Dr. Dan- Ilie, Autocefalia Bisericească: Unitate de credinţă şi libertate

responsabilă, în rev. MB., an XXXV, nr 5-6/1985.

Ciucur, Drd. Marcel, Dreptul de acordare a autocefaliei în Biserica Ortodoxă, în rev. ST., An,

XXIX, nr. 5-8/1977.

Ciucur, Drd. Marcel, Principiul adaptării unităţilor teritoriale bisericeşti la împărţirea

administrativ-politică de stat în sec. I-IV, în rev. MMS, an LIII, nr. 7-9/1977.

Coman, Drd. Diac. Petre Gh., Problema obiceiului de drept în Sfintele Canoane, în rev. ST. An

XXI, nr. 5-6/1969.

Coman, Drd. Petre, Problema Sinodului Ecumenic în discuţiile interortodoxe din veacul al XIX-

lea, în rev. O., an XII, nr. 1/1970.

Coman, Pr. Asist Constantin, Din viaţa Bisericilor Ortodoxe surori - Patriarhia Ecumenică, în

rev B.O.R.., an CVIII, nr. 1-2/1990.

Coman, Pr. Prof. Ioan G., Organizarea sinodală a Bisericii Ortodoxe în paralelă cu cezaro-

papismul catolic, în rev. ST., an II, nr. 1-2/1950.

Coman, Pr. Prof. Ioan G., Sinoadele Ecumenice şi importanţa lor pentru viaţa Bisericii, în rev.

O., an XIV, nr. 3/1962.

Constandache, Mgr. Mihail, Patriarhia şi demnitatea de Patriarh în Biserica Ortodoxă, în rev.

O., an XVII, nr. 2/1965.

Crăciunaş, Arhim, Irineu, Conferinţa interortodoxă de la Geneva (8-16 iunie 1968), în rev.

MMS., an XLIV, nr. 7-8, 1968.

Craciunaş, Ierom. Irineu, Patriarhia Bulgară, în rev MMS., an XXXVI, nr. 3-4/1960.




63

Cronţ, Gheorghe, Evocarea Athosului, în rev. MMS., an XLI, nr. 1-2/1965.

Cronţ, Gheorghe, Legislaţia bisericească din Grecia (extras din rev. B.O.R.., an LIV, nr. 1-2 şi

3-4/1936), Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1936.

Cronţ, Pr. G., Din istoricul Muntelui Athos, în rev. GB., an XXXIII, nr. 9-10/1974.

Dănilă, Nicolae, A predicat Apostolul Filip în Scythia Minor? în Rev. Unirea, Ed. Episcopia

Română unită cu Roma, Greco-Catolică, Blaj, anul VII, nr. 5, Mai, 1996.

Declaraţia Patriarhului Ecumenic Bartolomeu, în rev. Episkepsis, an 25, nr. 504/1994.

Demetrescu, Drag, Recunoaşterea Sanctităţii sale Ioachim al III-lea arhiepiscop de

Constantinopol şi Patriarh Ecumenic, în rev. B.O.R., an XXVI, nr. 4.

Demetrescu, Prof. Dragomir, Enciclica sinodală a Sanctităţii sale Patriarhul Ecumenic de

Constantinopol. Scurtă introducere, text grec şi traducere românească, în rev. B.O.R., an XIX,

1895-1896.

Dumitrescu, Drd. Dan, Bisericile creştine şi Sinodul Ecumenic, în rev. O., an XXVI, nr. 3/1974.

Dumont, C. J., Vers un saint et grand concile de L`Eglise, în rev. Istina, an XXV, nr. 3, Paris,

1980.

Dură, Pr. Asist. dr. Nicolae V., Legislaţia canonică a Sinodului al II-lea Ecumenic şi importanţa

ei pentru organizarea şi disciplina Bisericii, în rev. GB., an XL, nr. 6-8/1981.

Dură, Pr. Asist. Dr. Nicolae, Biserica Alexandriei şi activitatea canonico-pastorală a ierarhilor

ei până la Sinodul de la Calcedon (451), în Rev. ST., An XXXIII, nr. 1-2/1981.

Dură, Pr. Asist. Nicolae V., Biserica creştină în primele patru secole. Organizarea şi bazele ei

canonice, în Rev. O., anul XXXIV, nr. 3/1982.

Dură, Pr. Asist. Nicolae, Dipticele. Studiu istorico-canonic şi liturgic, în rev. ST., an XXIX, nr.

9-10/1977.

Dură, Pr. Dr. Ioan, Ortodoxia în Finlanda de la începuturile sale şi până în anul 1922, în rev O.

an XLVI, nr. 4/1994.




64

Dură, Pr. Prof. Dr. Ioan V., Biserica Ortodoxă din Estonia (survol asupra istoriei sale).

Calvarul acesteia sub ocupţia sovietică (1940-1941; 1944-1991), în rev B.O.R., an CXXII, nr. 5-

8/2004.

Dură, Pr. Prof. Dr. Nicolae V., Patriarh şi Patriarhie, Patriarhia – una din vechile Instituţii

Europene, în rev. B.O.R., an CXXIII, nr. 1-3/2005.

Dură, Pr. Prof. Dr. Nicolae V., Dispoziţii şi norme canonice privind administrarea Sfântului şi

Marelui Mir. Sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir pe teritoriul tării noastre expresie elocventă a

autocefaliei Bisericii Române de-a lungul secolelor, în rev. MMS., an LVII, nr. 1-3/1981.

Dură, Pr. Prof. Dr. Nicolae V., Dreptul şi Religia. Normele juridice şi normele religios-morale,

în rev. B.O.R., nr. 7-12/2003.

Dură, Pr. Prof. Dr. Nicolae V., Hotărârile celei de-a III-a Conferinţe Panortodoxe Presinodale

(Chambesy-Geneva, 28 octombrie-6 noiembrie 1986), în rev. O., an XL, nr. 2/1988.

Dură, Pr. Prof. Dr. Nicolae V., Întâistătătorul în Biserica Ortodoxă, în rev. ST., an XL, nr.

1/1988.

Dură, Pr. Prof. Dr. Nicolae V., Patriarhia Ecumenică şi Autocefalia Bisericii noastre de-a

lungul secolelor, în rev. ST., an XXXVIII, nr. 3/1986.

Dură, Pr. Prof. Dr. Nicolae V., Precizari privind unele noţiuni ale Dreptului Canonic Bisericesc

în lumina învăţăturii ortodoxe. Studiu canonic, în rev. O., anul XXXIX, nr. 3/1987.

Dură, Pr. Prof. Dr. Nicolae V., Temele celei de-a IV-a Conferinţe Panortodoxe presinodale în

lumina doctrinei canonice ortodoxe, în rev. MB., an XXXIX, nr. 1/1989.

Dură, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Întâistătătorul în Biserica Ortodoxă, în rev ST, An XL, nr. 1/1988.

Dură, Pr. Prof. Dr. Nicolae, V Sinodul de la Calcedon în Tradiţia dogmatică a Bisericii

Etiopiene, în rev. O., an XXVII, nr. 3/1975.

Dură, Pr. Prof. Dr., Nicolae V., Principiile canonice fundamentale, de organizare şi funcţionare a

Bisericii Ortodoxe şi reflectarea lor în legiurile Bisericii Ortodoxe Române, în rev. Revista de

Teologie Sf. Apostol Andrei, an V, nr. 9/2001.




65

Dură, Pr. Prof. Nicolae V., Sfântul şi Marele Sinod Ecumenic. Consideraţii ecleziologice privind

textele redactate de comisia pregătitoare a celei de-a III-a Conferinţe Panortodoxe Presinodale,

în rev. MMS. An LXIV, nr. 5/1988.

Échos d’Orient, (Paris) Vol. XXIII, 1924.

Ene, Pr. Conf. univ. dr. Ionel, Sinoadele locale şi generale în secolele I-VI, în Teologie şi

Spiritualitate la Dunărea de Jos, Fascicula III, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2004.

Episkepsis, an 25, nr. 504, 4/1994, p.4-13.

Episkepsis, nr. 221/1979.

Episkepsis, nr. 469, an 1991.

Episkepsis, nr. 492, 5/1993, p. 5-6.

Episkepsis, nr. 514, 1/1995.

Erbiceanu, Constantin, Însemnări şi explicaţii asupra enciclicii adresată orientalilor de Papa

Leon XIII, în rev. B.O.R., an XVIII.

Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Autoritatea şi actualitatea hotărârilor Sinodului II Ecumenic, în

rev. MA., an XXVI, nr. 7-9/1981.

Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Întâietatea onorifică, întâietate jurisdicţională şi primat de

jurisdicţie universală, în rev. ST. An XLI, nr. 5-6/1989.

Floca, Asist. Ioan, Canoanele Sinodului de la Sradica, în rev, ST. An. XXIII, nr. 9-10/1971.

Floca, Ioan, Arhid. Prof. Dr. N., Sobornicitatea (sinodalitatea, universalitatea sau catolicitatea,

ecumenicitatea) Bisericii, în rev. O., an XXXIV, nr. 3/1982.

Florescu, Pr. Marius, Încercari de reconciliere între Biserica Ortodoxa şi Bisericile Ortodoxe

Orientale între anii 1902-1965, (I), în rev AB., An XVIII(LVII), nr. 1-3/2007.

Florin, Asist. Dobrei, Implicarea Bisericii Ortodoxe Române în soluţionarea conflictului

bulgaro-constantinopolitan din anii 1870-1945, în rev. AB., nr. 7-9/2006.




66

Gabor, Drd. Adrian, Organizarea administrativă şi religioasă a Imperiului Bizantin dată de

Vasile II Macedoneanu şi importanţa ei pentru Istoria poporului Român, în rev. ST., an XLI, nr.

5-6/1989.

Gabor, Pr. Prof. dr. Adrian, Demnitatea de Patriarh în Biserica Creştină. Semnificaţia

termenului apariţia şi utilizarea acestuia în Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Patriarhul

Justinian”, , Editura Universităţii din Bucureşti, an 2006-2007.

Gafton, Pr. Mgr. Lucian, Agravarea schismei prin încercările de unire în sec. XI-XV, în rev. O,

an VIII, nr. 3/1956.

Gafton, Pr. Mgr. Lucian, Teoria papală a celor trei scaune episcopale ale Sfântului Apostol

Petru, în rev. O., An VII, nr. 3/1955.

Găină, Mgr. Dumitru I., Temeiuri canonice ale conştiinţei ortodoxe, în rev. O., an XIV, nr.

3/1962.

Gănceanu, Drd. Ştefan, Biserica Ortodoxă din Cehoslovacia din 1945 până în prezent, în rev.

ST., an XXI, nr. 3-4/1969.

Gaudemet, Jean, La legislation religieuse de Constantine, în RHEF, XXXIII, 1957.

Gemestral, Origines du privilège clerical, în „Nouv. Rev. histor. de droit”, t.XXXII, 1908.

Ghiaurov, Prof. Hristo N., Sinodul Apostolic din Ierusalim, în ST. An X, nr. 3-4/1958.

Ghimpu, Bolşacov, Episcopul de Tomis a participat la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, 325, în

rev. GB., an XXIII, nr. 5-6/1974.

Gholam, Drd. Samir, Biserica Ortodoxă a Antiohiei: organizare şi funcţionare în prezent, în rev.

ST., an XXVII, nr. 1-2/1975.

Gholam, Drd. Samir, Obiceiul ca izvor în dreptul romano-bizantin şi în tradiţia patristico-

canonico a Bisericii Ortodoxe, în rev. ST., an XXVII, nr. 5-6/1975.




67

Gholam, Drd. Samir, Privilegiile recunoscute de autoritatea civilă Patriarhiei Antiohiei după

anul 1516 şi legea statutului personal pentru greco-ortodocşi din Patriarhia Antiohiei şi a

întregului Orient, în rev. ST., an XXVII, nr. 3-4/1975.

Giannakis B, International status of the Ecumenical Patriarchate, în rev The Greek Ortodox

Theological Review, t II, nr 3/1956.

Goreanu, Drd Veaceslav, Romanii la Sfantul Munte Athos, în rev B.O.R., an CXXIII, nr 4-

6/2005.

Gottlieb, Gunther, Les evêques et les empereurs în les affaires ecclesiastiques du IVe siècle, în

MH, 33, 1976.

Herbigny, M. D. Apres la mort du patriarche Tykon, în rev. Orientalia Chriastiana, nr. 15/1925.

Hrib, Drd. Dana, Politica de colonizare bisericească a papei Inocenţiu III şi cruciada aIV-a, în

rev. RT., an XI (83), nr. 1/2001.

Iacob, Prof. Lazăr, Împăratul Justinian I ca legislator bisericesc, în rev. B.O.R.., an LXV, nr.

10-12/1947.

Ică, Arhid. Prof. Dr. Ioan I jr., 950 de ani de la Marea Schismă. Interpretări şi documente, în

rev. RT., an XIV(86), nr. 3/2004.

Ică, Prof. Ioan I., Enciclica Patriarhiei Ecumenice din Ianuarie 1920 către Bisericile lui Hristos

de pretutindeni, Text, istoric, ecou, importanta şi actualitate, în rev MA., An VIII, nr 1-3/1963.

Ion, C., Instituţia hoepiscopilor în Biserica Veche, în Rev. ST. Anul XIV, nr. 5-6/1962.

Ioniţă, Diac. Asist. Viorel, Sinodul al VI-lea Ecumenic şi importanţa sa pentru ecumenismul

actual, în rev. ST., an XXX, nr. 5-8/1978.

Ioniţă, Drd. Viorel, Patriarhia de Alexandria, din 1920 până astăzi, în rev. B.O.R.., an XC, nr.

5-6/1972.

Iordache, Pr. I., Două scrisori inedite ale Patriarhului Fotie către armeni, în rev. MO, an

XXIV, nr. 5-6/1972.




68

Irineu Crăciunaş, Patriarhia Constantinopolei, în rev. MMS., an XXXV, nr. 3-4/1959.

Iufu, Ion, Scurta istorie a Bisericii Ortodoxe Sarbe, în rev B.O.R., an LLXXV, nr 8-9/1957.

Ivan, Iorgu, Câţva termeni canonici. Înţelesul şi explicarea lor în Dreptul Bisericesc Ortodox, în

rev. ST. An XLI, nr. 4/1989.

Ivan, Prof. dr, Iorgu D,. Raporturile Bisericilor Ortodoxe Autocefale locale între ele şi faţă de

Patriarhia Ecumenică, după canoane şi istorie, în rev. MMS, an. XLIV, nr. 7-8/1973.

Ivan, Prof. dr. Iorgu D., Preocupări şi studii de drept canonic, în Rev. ST. An XX, nr. 5-6/1968.

Ivan, Prof. Iorgu D,. Hotărârile canonice ale Sinodului II Ecumenic şi aplicarea lor de-a lungul

secolelor în rev. B.O.R., an XCIX, nr. 7-8/1981.

Janine, R., La formation du Patriarchat oecumenique de Constantinople, în rev. Echos dÒrient

1910.

Jivi, Drd. Aurel, Biserica din Cipru şi situaţia ei actuală, în rev. ST., an XXIII, nr 1-2/1970.

Jugie, Martin, Les choreveques en Orient, în rev. „Echos dÒrient, Constantinopol, Paris, nr. 48,

1904.

Kartaschoff, Le droit de recours des Patriarches OEcuméniques dans la pratique, în rev.

Orthodoxia, 1948.

Konstantinidis, Chrysostome, Signes dùnion et de divergences dans notre unique Orthodoxie,

în vol. Tomul Panegiric al celebrării aniversării a 600 de ani de la moartea Sf. Grigorie Palama,

Arhiepiscopul Tesalonicului, Tesalonic, 1960.

Leb, Drd. Ioan Vasile, Relaţiile husiţilor cehi cu Patriarhia Constantinopolului în secolul al XV-

lea, în rev. ST., an XXX, nr. 3-4/1978.

Manea, Mgr. Cristişor, Tipuri de sinoade prevăzute de Sfintele Canoane, în rev. ST., an XV, nr.

7-8/1963.

Manea, Mgr. M. Cristişor, Ierarhia principalelor scaune Episcopale în Biserica veche, în Rev.

ST. Nr. 5-6/1963.




69

Manea, Mgr. M. Cristişor, Titulatura de „primat” în Biserică, în rev. ST., an XVII, nr. 1-

2/1965.

Manolache, Anca, Întâlnirea dintre Patriarhul Ecumenic Dimitrie I şi Papa Ioan Pau lal II-lea,

în rev. ST. Nr. 2/1980.

Manu, Pr. Dănuţ I., Importanţa sinoadelor răsăritene din secolul al XVII-lea pentru unitatea

ortodoxiei (I), în rev. O., an XXXVIII, nr. 3/1987,

Marcu, Pr. Prof. Grigorie, Mărturii documentare de procedură sinodală în cartea Faptele

Apostolilor, în rev. O., an IX, nr. 3/1957.

Marga, Pr. Lect. Dr. Irimie, Principiul jurisdicţional în Biserica ortodoxă, (I) în rev. RT, An

XIV (86), 2/2004.

Marina, Mgr. Eugen, Temeiuri istorice şi canonice ale Sinodului permanent, în rev. ST., 3-4/

1966.

Mastroghiannopoulos, Arhim Ilias, Bizant, o lume a spiritului şi a dragostei(I), trad Olimp N

Caciula, în rev MO,, An XXV, nr 1-2/1973.

Meyendorff, John, The Ecumenical Patriarch, seen în the light of Orthodox Ecclesiology and

History, art. prezentat la cel de-al III-lea Congres al Teologilor Ortodocşi, Brookline,

Massachussets, 1978, publicat în The Greek Orthodox Theological Review, 24/1979.

Mircea, Mgr. Pr. Ioan, Organizarea Bisericii şi viaţa primilor creştini, după Faptele Apostolilor,

în Rev. S.T. nr. 1-2/1955.

Moisescu, Prof. Justin, Sfântul Pavel şi viaţa celor mai de seamă comunităţi creştine în epoca

Apostolică, în Rev. ST, nr. 7-8, 1951.

Moisiu, Diac. Drd. Liviu Claudiu, Principii de organizare şi disciplină bisericească în

Canoanele Sinodului III Ecumenic, în rev, ST., an XXXVI, nr. 9-10/1984.

Moldovan, Pr. Dr. Ilie D., Sfintele Canoane şi raportul lor cu Revelaţia divină, în rev. MB., an

XXVII, nr. 1-3/1977.




70

Monachino, V., Genesi storica del canone 28 di Calcedonia, în Gregorianum 33, 1952.

Munteanu, Mgr. Alexandru Armand, Arhiepiscopia Justiniana-Prima şi jurisdicţia ei, în rev.

ST., an XIV, Nr. 7-8/1962.

Munteanu, Mgr. Alexandru Armand, Exarhii în Biserica Veche, în ST., anul XIV, nr. 9-

10/1962.

Mureşan, Ioan Sabin, Dialogul dintre catolicosul Nestorian Timotei I şi califul Al-Mahdi, în rev.

RT., an, XII (84), nr. 2/2002.

Mureşan, Ioan Sabin, Viaţa creştinilor în teritoriile cucerite de musulmani în sec. VII-IX, în rev.

RT., an IX (81), nr. 2/1999.

Negoiţă, Pr. Athanasie, Cele trei Patriarhii Creştine din Ţara Sfântă, în rev. MO., an XXIV, nr.

5-6/1972.

Nicolae, Mitropolitul al Banatului, Muntele Sinai şi importanţa sa în Istoria Bisericii Creştine, în

rev. MB., an XVI, nr. 10-12/1966.

Nikolaou, Prof. Dr. Teodor, Biserică, Naţiune şi Sistemul autocefal, .în rev. TV., an X (LXXVI),

nr. 1-6/2000.

Norocel, Mgr. Ierod. Epifanie, Organizarea Bisericii în secolul V în urma hotărârilor Sinodului

de la Calcedon, în rev. GB., nr. 3-4/1962.

Norocel, Mgr. Ierod. Epifanie, Patriarhia Bulgara de Tarnovo între anii 1235-1393, în rev. ST.,

An XVIII, nr. 3-4/1966.

Pantazopoulos, N. J., Church and law în the Balkan Peninsula during the ottoman rule, în

Institute for Balkan Studies, No 92, Thessaloniki, 1967.

Papandreou, Damaskin, La mission de lÒrthodoxie dans lèdification de lÈurope unie, în

Episkepsis, nr. 407, oct./1988.

Papias, Antoine, Dimitrios I, Patriarhul Constantinopolului, în rev. Istina, an XXXVI, nr. 4,

Paris, 1991.




71

Pârvu, Mgr. Constantin, Dreptul de devoluţiune, în rev. ST. nr. 7-8/1954.

Patriarhul Iustinian Marina, Valabilitatea actuală a Canonului 28 al Sinodului IV Ecumenic de

la Calcedon, în rev. O. An III, nr. 2-3/1951.

Pătuleanu, Pr. Dr. Constantin, Situaţia Patriarhiei Ecumenice de la Patriarhul Athenagoras

până astăzi, în rev. MO., An XLIV, nr. 1-6/1992.

Phidas, Vl., Points de vue sur la Diaspora Orthodoxe, în rev. Episkepsis, nr. 218, oct. 79.

Phougias, M., The inheritance of the Ecumenical Patriarchate în Europe, în Theological and

Historical Studies, vol. IX, Atena, 1986.

Pietri, Charles, Mythe et realité de l'Eglise constantinienne, în Les quartes fleuves, 3, 1974.

Plămădeală, Antonie, A treia conferinţă panortodoxă preconciliară, în rev. B.O.R., an CIV, nr.

9-10/1986.

Plamadeală, Antonie, Bizanţ - Constantinopol - Istanbul în istorie şi astăzi, în rev B.O.R., an.

XCII, 1974, nr. 9-10.

Plămădeală, Antonie, Opinii asupra pregătirii Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe,

în rev. O., nr. 2/1977.

Plămădeală, Antonie, Patriarhia Ecumenică în dialog cu romano-catolicii, în rev. O., an XXVI,

nr. 7, 1974.

Plămădeală, Dr. Antonie, Zece teze despre catolicitate şi etnicitate în Rev. S.T., Seria a II-a,

anul XXXI, nr. 1-4/1979.

Popescu, Mgr. Adrian N., Situaţia creştinilor ortodocşi în Imperiul Otoman în secolul XIX, în

rev ST., an VII, nr. 7-8/1955.

Popescu, Prof Teodor M., Geneza şi evolutia Schismei, în rev O, An VI, nr 2-3/1954.

Popescu, Prof. Dr. Teodor M., Conditiile istorice ale formarii Vechilor Biserici Orientale, în rev

O., An XVII, nr 1/1965.




72

Popescu, Prof. Teodor M., Atitudini şi raporturi interconfesionale. Consideraţiuni istorice

asupra problemei unirii Bisericilor Ortodoxă şi Romano-catolică, în rev. O., An IX, nr. 3/1957.

Popescu, Prof. Teodor M., Cucerirea Constantinopolului de către latini ca mijloc de unire a

Bisericilor (sec. XI-XIV), în rev. ST., an I, nr. 1, 1929.

Popescu, Prof. Teodor M., Premisele Primatului Papal, în rev. O., an VII, nr. 1/1955.

Popescu, Prof. Teodor M., Primatul Episcopului Romei în concepţia papalistă, în rev. O., An

IV, nr. 2/1952.

Popescu, Prof. Teodor, M Cinci sute de ani de la caderea Constantinopolei sub turci(1453-

1953), în rev O , an V , nr 3/1953.

Popescu, Prof. Teodor, M. O mie de ani în istoria Sfântului Munte Athos, în rev. O., an XV, nr.

3-4/1963.

Popescu, Teodor M., Enciclica patriarhilor ortodocşi de la 1848, în rev. B.O.R.., an LIII, nr. 11-

12/1935.

Popescu, Teodor M., Importanţa istorică a Sinodului al IV – lea Ecumenic, în rev. O., nr. 2-

3/1951.

Psomiades, Harry J., Soviet Russia and the Orthodox Church în the Middle East, The Middle

East Journal, Vol. 11, No. 4, Autumn, 1957.

Raftis, T, Le status quo legal du Patriarcat oecumenique în rev Klironomia,t 17, nr1/1985.

Raduca, Lect. Dr. Vasile, Parohia-Spatiu Misionar, in rev O, An XLVIII, Nr 3-4/1996

Rămureanu, Pr. Asist. Ioan, Începutul creştinării sârbilor sub Împăratul Bizantin Heracliu, în

rev. ST., an XI, nr. 3-4/1959.

Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Ioan, Contribuţia Ţărilor Române la dobândirea independenţei

naţionale a poporului grec, în rev. B.O.R.., an XC, nr. 1-2/1972.

Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Ioan, I Mărturisirea de credinţă a Patriarhului Ecumenic Ghenadie II

Scholarios, în rev. O., An XXXVI, nr. 4/1984.




73

Rămureanu, Pr. Prof. Ioan I., Sinoadele de la Sirmium dintre anii 348-358. Condamnarea lui

Fotin de Syrmium, în rev. ST. An XV, nr. 5-6/1963.

Rămureanu, Pr. Prof. Ioan, Creştinarea sârbilor sub împăratul Vasile I Macedoneanu, în rev.

ST., an XII, nr. 1-2/1960.

Rămureanu, Pr. Prof. Ioan, Evenimentele istorice înainte şi după Sinodul de la Calcedon, în rev,

ST., an XXII, nr. 3-4/1970.

Rămureanu, Pr. Prof. Ioan, Iliricul între Roma şi Bizanţ, în rev. MA. An V, nr. 3-4/1960.

Rămureanu, Pr. Prof. Ioan, Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constantinopol (381), în rev. ST.

An XXI, nr. 5-6/1969.

Rămureanu, Pr. Prof. Ioan, Sinodul I Ecumenic de la Niceea de la 325. Condamnarea ereziei lui

Arie. Simbolul Niceean., în rev. ST., an XXIX, nr. 1-2/1977.

Rămureanu, Pr. Prof. Ioan, Sinodul II Ecumenic de la Constantinopol (381) – 1600 de ani de la

întrunirea lui, în rev. O., an XXXIII, nr. 3/1981.

Roşescu, Pr. Drd. Ioan Ghe., Principii şi dispoziţii de organizare şi disciplină în canoanele

Sinodului VI Ecumenic, în rev. ST:, an XXXV, nr. 1-2/1983.

Rus, Conf. Univ. Dr. Pr. Constantin, Despre autoritatea şi protejarea arhontică şi bisericească

în Bizanţ, după izvoarele notariale şi bisericeşti. Studiu juridico-canonic, în vol. Omagiu

Profesorului Nicolae V. Dură, la 60 de ani, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului, 2006.

Rus, Drd. Constantin, Importanţa canoanelor Sinodului II Ecumenic pentru organizarea şi

disciplina Bisericii, în rev. B.O.R., an CI, nr. 3-4/1983.

Rus, Drd. Constantin, Schisma şi consecinţele ei pentru unitatea Bisericii (cu exemplificări din

trecut şi prezent), în rev. ST., an XXXVII, nr. 9-10/1985.

Rus, Pr. Lect. Constantin, Canoanele Bisericii şi funcţia lor eccleziologică, în rev. AB., an XI

(L), nr. 7-9/2000.




74

Rus, Pr. Lect. Univ. Dr. Constantin, Continuitatea şi succesiunea apostolică. Studiu canonic, în

rev. AB., an XV, nr. 7-9/2004.

Rus, Pr. Prof. Constantin Câteva remarci asupra pluralismului juridic în Bizanţ, în rev. AB., an

XLI, nr. 4-6/1991.

Sadiq, Qais Fuad, Drepturile recunoscute de către Sultan Bisericilor Creştine din părţile supuse

Turciei, prin firmane, hatti-şariff, hatti-humayun şi tratate internaţionale, în rev. GB., nr. 4-

5/1983.

Săndulescu, Drd. G., Sinodul al VIII-lea Ecumenic sub Patriarhul Fotie (869-870), în rev. O.,

nr. 4/1984.

Schmemann, Alexander, Le neopapisme, în rev. Orthodoxia, 1954.

Şesan, Milan, Biserica Ortodoxă până în veacul al XI-lea, în rev. MA., an VIII, nr. 1-3/1963.

Şesan, Pr. Dr. Milan, Biserica Ortodoxă din veacul XVII până azi, în rev. MA, an. IX, nr. 1-

2/1964.

Şesan, Pr. Dr. Milan, Din relaţiile interortodoxe recente, în. Rev. MA., an. XXI, nr. 4-6/1976.

Şesan, Pr. Dr. Milan, Sinodalitatea ortodoxă postecumenică în veacurile IX-XII, în rev. MA., an

IX, nr. 3-5, 1964.

Şesan, Pr. Prof. Dr. Milan, Cruciadele, Biserica Ortodoxă şi actualitatea, în rev. MA., an VI, nr.

4-6/1961.

Şesan, Pr. Prof. Dr. Milan, Din istoricul noţiunii de „Ortodoxie” în rev. MA., nr. 1-2/1956.

Şesan, Pr. Prof. Dr. Milan, Iliricul între Roma şi Bizanţ, în rev. MA., an V, nr. 3-4/1960.

Şesan, Pr. Prof. Dr. Milan, În pregătirea Sfântului şi Marelui Sinod Panortodox, în rev. MB., an

XXV, nr. 1-3/1975.

Şesan, Pr. Prof. Dr. Milan, Papalitatea şi ortodoxia, în rev. O., an I, nr. 2-3/1949.

Şesan, Pr. Prof. Dr. Milan, Problema Iliricului Bisericesc, în rev. MA., an IV, nr. 11-12/1959.




75

Şesan, Pr. Prof. Dr. Milan, Sinodalitatea ortodoxă post ecumenică în sec. IX-XII, în rev. MA.,

An IX, nr 3-5/1964.

Şesan, Pr. Prof. Milan, Biserica Ortodoxa din Cehoslovacia, în rev B.O.R., an LXXI, nr 11-

12/1953.

Şesan, Pr. Prof. Milan, Despre ortodoxie şi catolicitate, în rev. O, an XIII, nr. 2/1961.

Şesan, Pr. Prof. Milan, Slavii, Creştinismul şi Roma, în rev. MMS., an XXXVII, nr. 9-12/1961.

Şesan, Prof. Milan, Patriarhul Fotie şi Roma, în rev. MA., an V, nr. 7-8/1960.

Sîrbu, Pr. Prof. Corneliu, Unitatea ortodoxă. Cadru teoreic-doctrinar l problemei., în rev. O., an

X. Nr. 4/1958.

Soare, Pr. Dr. Gheorghe, De la Vatoped la Rhodos, în rev. B.O.R., an LXXIX, nr. 9-10/1961.

SOP, nr. 179, 6/1993.

SOP, nr. 195, 2/1995.

Stan, Liviu, Codificarea Canoanelor, în rev. ST., An XXI, nr. 9-10/1969.

Stan, Liviu, Har şi jurisdicţie în rev. ST. nr. 1-2/1970.

Stan, Liviu, Jus ecclesiasticum. Dreptul în viaţa Bisericii, în rev. ST., An XII, nr. 7-8/1960.

Stan, Pr Prof Dr Liviu, Aspecte ignorate ale schismei, în rev O , an VI , nr 2-3/ 1954.

Stan, Pr. Prof. Dr. Liviu, Autocefalia şi autonomia în Biserica Ortodoxă, în rev. MMS., an

XXXVIII, nr. 7-8/1962.

Stan, Pr. Prof. Dr. Liviu, Împăratul Justinian, Sinodul V Ecumenic şi Papalitatea, în ST:, an V,

nr. 5-6/1953.

Stan, Pr. Prof. Dr. Liviu, Ortodoxia şi Diaspora. Situaţia actuală şi poziţia canonică a diasporei

ortodoxe, în rev. O., an XV, nr. 1/1963.

Stan, Pr. Prof. Dr. Liviu, Poziţia laicilor în Biserica Ortodoxă, în rev. ST., an XX , nr. 3-4/1968.




76

Stan, Pr. Prof. Dr. Liviu, Probleme de ecclesioogie, în rev. ST., nr. 5-6/1954.

Stan, Pr. Prof. Liviu, Acţiune papală şi replică ortodoxă. Lupta de veacuri a ortodoxiei slave

împotriva expansiunii papale în răsăritul Europei şi triumful acestei lupte, în rev. B.O.R., nr. 4-

5/1952.

Stan, Pr. Prof. Liviu, Despre apocrisiari sau soli bisericeşti, în rev. O., an VI, nr. 1/1954.

Stan, Pr. Prof. Liviu, Despre autocefalie, în Rev. O. nr. 3/1956.

Stan, Pr. Prof. Liviu, Despre Autonomia Bisericească, în rev. ST., nr. 5-6/1958.

Stan, Pr. Prof. Liviu, Despre sinodalitate, în rev. ST. An XXI, nr. 3-4/1969.

Stan, Pr. Prof. Liviu, Diaspora ortodoxă, în rev. BOR., an LXVIII, nr. 11-12/1950.

Stan, Pr. Prof. Liviu, Imoprtanţa canonico-juridică a Sinodului IV Ecumenic, în rev. O., an III,

nr. 2-3/1951.

Stan, Pr. Prof. Liviu, Importanţa vechilor Sinoade ecumenice şi problema unui nou viitor Sinod

ecumenic, în rev. ST., an XXIV, nr. 3-4/1972.

Stan, Pr. Prof. Liviu, Instituţie şi instituţionalizare în viaţa bisericească. Importanţa şi

actualitatea probleme, în rev. MMS, an XLVI, nr. 3-6/1970.

Stan, Pr. Prof. Liviu, Legături ale Bisericii Ortodoxe Române cu Biserica Ortodoxă din Grecia,

în rev. MO. an XIV, nr. 3-4/1962.

Stan, Pr. Prof. Liviu, Obârşia Autocefaliei şi Autonomiei, în rev. MO., nr. 1-4/1961.

Stan, Pr. Prof. Liviu, Primatul adevărului înaintea oricărui alt primat, în rev. O, an XX, nr.

1/1968.

Stan, Pr. Prof. Liviu, Relaţiile dintre Biserica şi Stat, Studiu Istorico-Juridic, în rev O., An IV,

nr 3-4/1952.

Stan, Pr. Prof. Liviu, Soborul Panortodox de la Rhodos (24 sept-2 oct. 1961), în rev. MO., an

XIII, nr. 10-12/1961.

Stan, Pr. Prof. Liviu, Structura primară a comunităţilor creştine, în rev, S.T. nr. 9-10/1972.




77

Stan, Pr. Prof. Liviu, Succesiunea apostolică, în rev. ST/nr. 5-6, 1955.

Stănculescu, Mgr. Ioan F., Arhiepiscopii, în rev. ST., an XIV, nr. 9-10/1962.

Stănculescu, Mgr. Ioan F., Ascultarea canonică, în rev. ST., an XIV, nr. 7-8/1962.

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Definiţia dogmatică de la Calcedon, în rev. O., an III, nr. 2-

3/1951.

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Motivele şi urmările dogmatice ale schismei, în rev. O., an VI,

nr. 2-3/ 1954.

Stăniloae, Pr. Prof. dr. Dumitru, Natura sinodicităţii, în rev. ST., an XXIX, nr. 9-10/1977.

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Opinii în legătură cu viitorul Sfânt şi Mare Sinod Ortodox, în

rev. O., an XXV, nr. 3/1973.

Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Biserica Universală şi Sobornicească, în rev. O. An XVIII, nr.

2/1966.

Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Temeiurile teologice ale ierarhiei şi ale sinodalităţii ei, în rev. ST.,

an XXII, nr. 3-4/1970.

Stavridis, Basile Th., Une nouvelle histoire du patriarchat de Constantinopol, în rev. Istina, an

XV, nr. 2, Paris, 1970.

Stiernon, D., Heraclee de Thrace, în DHGE, t. XXIII, Paris, 1923, col. 1313.

Streza, Pr. Asist. Dr. Liviu, Taina Mirungerii în Biserica Ortodoxă şi în Bisericile Vechi-

Orientale, în rev. O., an XXXIX, nr. 2/1987.

Teodorescu, Pr. drd. Flor R., Episcopii eparhioţi în Biserica veche, în rev. MMS, an XLIV, nr.

7-8/1968.

Toma, Pr. Cornel, Teofil al Alexandriei: activul, curajosul şi despoticul arhiepiscop, în rev. RT.,

nr. 3-4/2000.




78

Troiţki, Prof. V. S., Despre sensul canoanelor 9 şi 17 de la Calcedon, trad. I. Paraschiv, în rev.

MB., an XVI, nr. 4-6, p. 201-214. Articolul a fost publicat în Jurnalul Patriarhiei Moscovei

2/1961.

Tsigkos, Vasileios Ath., Locul Patriarhului Ierusalimului şi al ,, Patriarhului Occidentului,, în

Biserica Catolica şi Ecleziologia Comuniunii în Epistolografia Sf Teodor Studitul, în rev ST,

Seria III , av IV, nr 4/ 2008.

Tроицкий Профессор, С., О границах распространения права власти

Константинопольской Патриархии на „Диаспору”, Журнал Московской Патриархии, nr.

11/1947.

Vailhe, S. Origines de L Eglise de Constantinople, în Echos d Orient, t. X, An 1907, Paris 5,

Rue Bavard, 5.

Vailhe, S., Le patriarchat grec în rev. Echos d`Orient, t. X, 1907.

Vailhe, S., Le titre de Patriarche Oecumenique avant saint Gregoire le Grand, în Echos

d`Orient, t. 11, 1908.

Valdman, Drd. Pr. Traian D., Vechea organizare a Bisericii şi Sinodul I Ecumenic, în Rev. ST.

3-4/1970.

Vasile, Târgovişteanu, A doua conferinţă presinodală pregătitoare a Sfântului şi Marelui Sinod,

în rev. GB., an XLII, nr. 4-5/1983.

Vasiliu, Lect. Dr. Cezar, Vizita Papei Ioan Paul al II-lea la Constantinopol. Anunţarea oficială

a începerii dialogului teologic dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică, în rev.

ST., nr. 2/1980.

Vasiliu, Mgr. Cezar, Biserica Creştinilor Maroniti din Liban, în rev. ST., nr 3-4/1966.

Verzan, Mgr. Sabin, Cârmuirea Bisericii în epoca apostolică, în Rev. S.T., nr. 5-6, 1955.

Vîlcu, Drd. Virgil, Convocarea Sinoadelor Ecumenice, în rev. MMS., an LV, nr. 7-8/1979.




79

Visarion, Episcop Rasinareanu, O biserică martiră, Biserica Albaniei în rev. RT., an X (82), nr.

3-4/2000.

Zăgrean, Arhid. Prof. Ioan, Însemnătatea şi locul ecleziologiei euharistice în teologia Bisericii

Ortodoxe Române, în Rev. O., anul XXXIV, nr. 3/1982.

Zotu, I, Biserica Autocefala din Elada, în rev. B.O.R., an VII/1883.

Барсов, Т., О каноническом элементе в церковном управлении, în Православное

Обозрение, t. 2,1882.




80




Rezumat Vlad Marian

Documents

Transcript of Rezumat Vlad Marian