Rezonante

Motto: "Dacă sistemele vechi s-au golit de conţinut, nu înseamnă că nu mai pot fi create altele noi. Dar, dacă sistemele şi stilurile sînt greu de înlocuit, fiind dificilă construcţia altora noi, dacă nu chiar imposibilă, jocul nesfîrşit al nuanţelor oferă spiritului creator al popoarelor şi oamenilor posibilităţi nelimitate. (Petre Ţuţea, Filozofia nuanţelor, 1969)

În această secţiune evidenţiem o serie de realizări remarcabile ale culturii moderne, care pun în mişcare devenirile euporeticepreconizate de Petre Ţuţea în eseul Filozofia nuanţelor. Filozofia îniţiată de Ţuţea împacă tendinţele apolinice şi cele dionisiace ale culturii europene, iar în context naţional este o sinteză între junimism şi trăirism.

Secolul trecut a spulberat orice viziune rigid-deterministă asupra lumii. Câteva probleme reziduale ar fi reducţionismul ştiinţific, formalismul şi minimalismul în artă, legalismul şi decizionismul în politică, logicismul filozofiei analitice şi raţionalismul în teologie.

Filozofia nuanţelor, împreună cu fenomenele înnoitoare pe care le vom evidenţia mai jos, afirmă diversitatea fenomenelor şi trăirilor, ubicuitatea misterului, forţa valorii, subtilitatea şi coerenţa nuanţelor. Iar prin capacitatea sa teoretică, le justifică existenţa. 

Pentru majoritatea numelor menţionate, vizitaţi trimiterile Legături > Rezonanţe şi Legături > Prieteni şi contemporani. Imagini şi informaţii suplimentare se pot găsi şi prin legăturile din pagină. Toate acestea vor deschide o fereastră nouă.

Artele plastice

Motto: "În noua fenomenologie a picturii ca activitate, introducerea vitezei în execuţie provoacă emergenţa noţiunii de act saueveniment, care acoperă noţiunea de obiect (aşa cum demonstrează action painting).  Pe de altă parte, opera de artă se situează pe punctul de turnură al altei noţiuni, cea de comportament, la originea căruia găsim demersul lui Marcel Duchamp. Unei estetici, o conştiinţă a artei, se substituie altă estetică, o artă a conştiinţei. În sfârşit, schimbarea de direcţie a raportului semn-semnificaţie, pentru prima dată inversat, provoacă cea mai vastă revoluţie semantică". (Georges Mathieu, L'autopsie de l'art figuratif, 1960; text reprodus în De la révolte à la Renaissance, Au-delà du tachisme, Gallimard 1972).  

Motto: "Ceea ce vă dăruiesc eu este bucurie pură" (Constantin Brâncuşi)

Transformările care au avut loc în cadrul artelor plastice la începutul secolului trecut sunt cele mai accesibile şi cele mai controversate. Evoluţia s-a desfăşurat cu mare viteză după eliberarea de idealismul simbolic şi de realismul perceptiv: pe scurt, de referinţă, naraţiune, imitaţie sau reprezentare. Pictorii şi sculptorii care au îndrăznit să se plaseze în ochiul furtunii au descoperit o libertate cvasi-totală de expresie, însă rezultatul a fost departe de haosul prevăzut de unii critici.

• Abstracţionismul liric: Dincolo de reprezentare

Fundamentele abstracţionismului sunt descrise riguros de fondatorul abstracţionismului în pictură, Vasili Kandinski, pe parcursul activităţii sale neobosite de profesor şi de teoretician al artei, începând cu cartea Über das Geistige in der Kunst, "Despre spiritual în artă". Conceptele principale elaborate de Kandinski — reluate  şi dezvoltate mai târziu de filozoful Michel Henry în Voir l'invisible"A vedea invizibilul" — sunt tonalitatea fiecărui element pictural şi ideea de compoziţie, atât de bine ilustrată de seria Compoziţiilor, celebrele tablouri de dimensiuni largi realizate de Kandinski în perioada 1910-1936.

Tonalitatea este fondul caracteristic oricărei nuanţe (nuanţa denotă în general o entitate hibridă, dinamică, cu componente afective, materiale, raţionale şi spirituale). Tonalităţile se combină în "jocul cromatic",  în dinamica unei compoziţii conform unor principii şi reguli strict fenomenologice, legate în ultimă instanţă de viaţa spirituală, de aceea nu pot fi  reduse, studiate strict ştiinţific ori complet sistematizate. Ideea are consecinţe majore în estetică: toate nuanţele sunt abstracte (adică, în accepţiunea lui Henry, manifestări ale invizibilului). Pe acestă bază teoretică, aşa cum sugerează şi terminologia, Kandinski propune anumite corespondenţe între pictură şi muzică.

Pe de altă parte, pornind de la o reacţie împotriva tendinţelor artificiale (dadaismul, constructivismul, abstracţionismul geometrizant care a culminat cu Mondrian şi chiar mişcarea informel de care se distinge nuanţat), Georges Mathieu susţine o ruptură şi o abordare radicală: renunţarea la canoanele compoziţionale sau armonice, la orice gen de normă, şi totodată respingerea nihilismului şi anarhismului – pentru a dezvolta un limbaj propriu, prin care să exprime misterul. În viziunea sa, artistul esteDésormais seul en face de dieu, "de-acum înainte singur în faţa lui D-zeu". Creatorul de artă trebuie să-şi dezvolte mijloace şi tehnici noi, ca să realizeze, cu toate riscurile, o legătură imediată între voinţă, gest şi pânză. Ca urmare, Mathieu a iniţiat tehnicile numite "tachism", a dezvoltat grafismul gestual folosind tuburile de culoare direct pe suprafaţa tabloului, a abordat pânze de dimensiuni mari şi foarte mari, pictate extrem de rapid, de multe ori în faţa unei audienţe.

Aparent, este vorba despre o aspiraţe pur dionisiacă. Georges Mathieu propune însă un spirit dogmatic, în sensul general prevăzut de Lucian Blaga. Rolul artistului este de a intensifica misterul, de a nuanţa expresiv energia infinită a realităţii profunde pe care o manifestă, conştient că are loc un eveniment la graniţa dintre virtualitate şi actualitate.  În scrierile sale, Mathieu se referă explicit la filozofia lui Stephane Lupasco, despre care vom discuta separat, aşa cum vom proceda şi în legătură cu Blaga, în contextul filozofic al acestei pagini.

Numeroşi pictori care aparţin Şcolii de la Paris rezonează cu problematica legată de filozofia nuanţelor, cu toate că nu au demonstrat în aceeaşi măsură ca Mathieu şi Kandinski conştiinţa care ar justifica  teoretic expresia artei lor. Printre aceştia se află Wols, Nicolas de Staël, Simon Hantaï, Jean Degottex, Jean Miotte, Serge Poliakoff, Olivier Debré şi Pierre Soulages. Peste ocean, tendinţe asemănătoare remarcăm în arta lui Mark Tobey, Jackson Pollock, Franz Kline şi Mark Rothko.

• Mutaţii morfologice, cultură arhaică şi artă hieratică

Eliberarea de canoanele "realismului" vizual care se dezvoltase de la renaştere încoace a încurajat revenirea la valorizări mai profunde ale fenomenelor estetice. În teoria sa cu privire la tonalităţile elementelor picturale şi la totalitatea compoziţională, Kandinski a fost influenţat cu precădere de spiritualitatea ortodoxă, în speţă de icoanele tradiţionale ruseşti, în care toate elementele au o funcţie anagogică, iar efectul compoziţional  sugerează participarea cosmică la viaţa divină, prin îndumnezeire. Icoanele sunt "ferestre către cer", înspre eternitate, unde se transfigurează toate valorile, şi de unde sunt redate printr-un mediu material privirii noastre interioare, duhovniceşti.

În căutarea unor resurse noi de expresivitate, mulţi artişti care s-au afirmat la începutul secolului XX şi imediat după cel de-al doilea război mondial au adus

în atenţie aspecte culturale considerate "minore".  Aşa cum pictorii renaşterii reluaseră miturile, arta modernă a cultivat pitorescul, arta primitivă şi folclorul, sau fenomenele psihice cu toată încărcătura lor iraţională, precum visele, erotismul, sugestiile şi asocierile libere de idei. Toate acestea s-au dovedit importante în măsura în care artiştii au reuşit să exprime creativ aspectele neglijate ale vieţii individuale şi colective, să evidenţieze profunzimea forţelor care mişcă natura şi istoria.

Ceea ce deosebeşte un mare artist de unul obişnuit este de multe ori un percept, expresia unei nuanţe inefabile: surâsul Giocondei. Aşa cum este şi zborul păsării, cântecul măiastrei, sau dispoziţia imposibil de "prins" a lui Socrate. Nu toate virtualităţile se înfăţişează atât de clar sau de convergent. Ritmurile  metastatice şi privirile totemice din tablourile lui Ţuculescu ating paroxismul, entităţile lui Yves Tanguy sunt pătrunse de o melancolie iremediabilă, iar himerele lui Paciurea, ca şi figurile lui Francis Bacon, Germaine Richier sau Giacometti poartă tragismul condiţiei lor incomposibile. Toate exprimă însă aceeaşi aspiraţie vitalistă, care îşi regăseşte armonia în morfologia luxuriantă a grădinilor lui Ion Alin Gheorghiu, situate între cer şi pământ, sau mai recent în fascicolele de trestii din tablourile lui Claudiu Presecan, o manifestare a năzuinţei de a ţâşni mereu, în sus.

Capacitatea artelor plastice de a valoriza estetic, creativ şi rafinat mişcările sufleteşti justifică atenţia deosebită pe care o acordăm acestui domeniu. În acest context, ceea ce este "nou" e chiar cultura, la vie de la vie – "trăirea vieţii", cum scrie Mathieu – într-o viziune integrală, prin care totul este înălţat şi păstrat. De aceea considerăm deosebit de importantă tendinţa hieratică ce particularizează matricea spirituală şi arta românească, aşa cum se manifestă prin excelenţă în sculpturile lui Brâncuşi, apoi în tablourile lui Horia Bernea şi continuă în arta contemporană, în pictura lui Horia Damian , Marin Gherasim şi Vladimir Zamfirescu.

Muzica

 Motto: "Un dintre principalele dificultăţi ale compoziţiei este elaborarea formei muzicale. De aceea utilizarea timbrului şi culorii ca materiale fundamentale este o problemă: timbrul este un fenomen trecător, aşa cum zgomotul este trecător, iar gândirea "clasică" presupune eliminarea sa înainte ca sunetul să fie reluat cu precizie. Însă contradicţia cu care trebuie să lucreze compozitorii spectralişti este că, fără zgomot, nu există timbru! Noi dorim să obţinem de la instrumente fenomene trecătoare: armonicile distorsionate,  multifonice, şamd., tot ce pare irepetabil - în efortul de construire a formei şi a unui univers muzical consistent. Dacă materialul spectral nu poate fi abordat cu unelte structurale, cu siguranţă poate fi folosit într-o manieră transformativă. (Iancu Dumitrescu, în revista Wire- Adventures in Modern Music, Octombrie 2009)

Ca şi în cazul artelor plastice,  la începutul secolului XX a avut loc o revoluţie în muzica  europeană, punctul culminant al mişcărilor de emancipare a artei de orice prejudecată sau influenţă exterioară. Atunci s-au format noi mişcări, şi datorită complexităţii domeniului chiar "şcoli", menite să elaboreze şi să cultive metode noi de compoziţie. Problema principală a fost, ca şi în  cazul abstracţionismul geometric sau a abstracţionismului informel, reducerea actului compoziţional la aspectele intelectuale, structurale sau (după cum este cazul) la acte aleatoare, prin sistematizarea excesivă a metodelor, ceea ce a dus pe alocuri la eliminarea nuanţelor, şi în consecinţă, la o iremediabilă stagnare.

• Serialismul: emanciparea de gamele tonale. Înfundătura canoanelor serialiste.

Pericolul formalist s-a interiorizat sub forma serialismului propus de Schoenberg, continuat de Webern, apoi de Boulez şi în forme mai nuanţate de Luigi Dallapiccola, sau de Elliott Carter. Metodele serialiste au fost utilizate în mod inspirat de compozitori remarcabili, cum ar fi Olivier Messiaen. Însă generaţia de după război, bine reprezentată de Stockhausen şi Xenakis, apoi de Ligeti, Berio, Olah, Stroe, a fost extrem de nemulţumită de posibilităţile limitate ale serialismului, şi nu din lipsă de străduinţă.

• Renaşterea spectralistă

În jurul anului 1969, o perioadă de transformări contemporane cu eseul lui Ţuţea, a apărut curentul spectralist, care şi-a propus să studieze teoretic şi să valorifice estetic tocmai nuanţele muzicale, aşa cum Kandinski a studiat şi a pus în mişcare tonalităţilepicturale. Conceptele fundamentale s-au dezvoltat paralel în muzica şi viziunea teoretică a lui Horaţiu Rădulescu şi a ansamblului de compozitori francezi Groupe de l'Itinéraire (Hugues Dufourt, Gérard Grisey,

Tristan Murail şi Michael Levinas). În România, un grup de compozitori interesaţi de explorarea spectrală a sunetului s-a conturat în 1979, în jurul lui ansamblului Hyperion condus de Iancu Dumitrescu, după întâlnirea sa formativă cu Sergiu Celibidache, care a avut loc prima oară în 1973. Printre aceşti compozitori s-au aflat Octavian Nemescu, Ştefan Niculescu, Costin Cazaban şi Călin Ioachimescu.

Compozitorii francezi au dezvoltat rapid technici de analiză şi procesare a sunetului prin modulaţie şi rearmonizare conform structurilor spectrale, iar Rădulescu a elaborat independent teoria complexelor de nuanţe modulate ale frecvenţelor fundamentale, numite plasme sonore. Şcoala românească, preocupată de iniţial de examinarea şi prelucrarea spectrală structurilor modale, a intervalelor diatonice şi fenomenelor microtonale specifice folclorului naţional şi muzicii bizantine, a reuşit să dezvolte metode proprii de rafinament  procesual, care au rezultat în aspecte noi ale muzicii, cum sunt evoluţiile timbrale şi percepţiile rezonante tipice compoziţiilor din anii '80.

O serie întreagă de compozitori europeni care au ajuns la maturitate precum Kaija Saariaho, Jonathan Harvey, Phillippe Hurel, Phillippe Leroux, Marc-André Dalbavie au incorporat  în muzica lor diverse tehnici sau sonorităţi spectrale,  iar membrii marcanţi ai grupului Itineraire care sunt în viaţă (Dufourt, Murail, Levinas) produc şi astăzi lucrări interesante. Iancu Dumitrescu şi compozitorii care sunt  asociaţi cu el (Ana Maria Avram, Petru Teodorescu) continuă să dezvolte radical viziunea lor asupra spectralismului conform ideilor fundamentale ale fenomenologiei muzicale iniţiate de Celibidache, cu insistenţă pe aspectul viu, dinamic al timbrelorşi al mutaţiilor sunetului – într-un mediu pur acusmatic, misterios, cu valenţe mistice, al experienţei ascultării.

La ora actuală, Iancu Dumitrescu este promotorul festivalului anual Spectrum XXI, în cadrul căruia colaborează frecvent cu  membri marcanţi ai avangardei eclectice europene, precum Chris Cutler şi Tim Hodgkinson,  care au început să compună într-o manieră vizibil influenţată de ideile şi sonorităţile lui Dumitrescu. Octavian Nemescu dezvoltă în continuare viziunea cosmică, integrală care se reflectă holografic în fiecare piesă compusă, inclusiv cele de câteva secunde din ciclul Spectacol pentru o clipă.

Astfel, ca şi artele plastice, şi muzica contemporană românească de avangardă manifestă tendinţele de valorificare a mutaţiilor morfologice, a nuanţelor pitoreşti, de incorporare a arhaicului şi hieraticului, pentru recuperarea creativă a filoanelor profunde de spiritualitate din genealogia artei româneşti şi universale. 

Filozofia

Motto: "Trebuie ca raţiunea să meargă până la individ, adevăratul concept până la lucru, înţelegerea până la 'acesta'. De acesta mai degrabă decât acela, Bergson aduce întotdeauna în discuţie această chestiune a diferenţei. De ce o percepţie va evoca mai degrabă o amintire decât alta? De ce percepţia va 'culege' anumite frecvenţe, de ce acestea mai degrabă decât altele? De ce o anumită tensiune a duratei? Motivul trebuie să fie de fapt ceea ce Bergson numeşte nuanţă. În viaţa psihică nu există accidente: nuanţa este esenţa." (Gilles Deleuze, Insula pustie şi alte texte, Concepţia lui Bergson asupra diferenţei)  •  "Filozofia prezintă trei elemente dintre care fiecare răspunde celuilalt, însă trebuie considerate pe rând: planul pre-filozofic pe care trebuie să-l delimiteze (imanenţă), personajele pro-filozofice pe care trebuie să le inventeze şi să le dea viaţă (insistenţă), şi conceptele filozofice pe care trebui să le creeze (consistenţă). ... Deoarece nici unul nu se deduce din celălalt, e necesară o co-adaptare a celor trei. Numimgust această facultate filozofică de co-adaptare, şi care reglează crearea conceptelor. Dacă numim Raţiune delimitarea planului, Imaginaţie invenţia personajelor, Înţelegere crearea conceptelor, gustul reiese ca facultarea triplă a conceptului încă indeterminat, a personajului încă stihial, a planului încă transparent. De aceea trebuie să fie create, inventate, delimitate, însă gustul este ca o regulă de corespondenţă ale celor trei instanţe care diferă prin natura lor. Cu siguranţă nu este o facultate a măsurii." Gilles Deleuze, Ce este filozofia? I. Filozofie 3. Personajele conceptuale"

Motto: "Dogma deformează raporturile logice dintre noţiuni, fără ca noţiunilor în sine să le dea alt sens decât au avut la început. Totul se petrece ca şi cum noţiunile ar avea, în afară de funcţia lor logică, şi o altă funcţie, aceea anume de a articula un ce transcendent de neînţeles prin intelect, de neconstruit prin intuiţie. Noţiunile în această funcţie dogmatică a lor ar putea să între întrolaltă în raporturi care sînt diametral opuse celor logice. Cu alte cuvinte, dogmatismul relaxează în chip radical raportul crezut absolut necesar între Noţiuni şi Logică. Lucian Blaga, Trilogia cunoaşterii: Eonul Dogmatic, Antinomii transfigurate  •  "Pentru circumscrierea lirică a acestei existenţe ni se oferă termeni ca 'îngrijorare', 'anxietate', etc. ceea ce iarăşi nu este ceva specific uman. Nu, existenţa umană este ca aspect fundamental existenţă în mister, existenţă săltată într-un orizont, datorită căruia e o  i p s o lumea ca împletire şi urzeală de date imediate e depăşită si cade ca ţarina de pe călcîie în mers. A exista ca om înseamnă din capul locului a găsi o distanţă faţă de imediat, prin situarea în mister. Imediatul există pentru om numai ca ...  simptom al unui altceva, ca

signal al unui 'dincolo'. Dar situarea în mister, prin care se declară incendiul uman în lume, cere o completare; situaţiei îi corespunde un destin înzestrat cu un permanent apetit; nevoia de a încerca o revelare a misterului. Prin încercările sale revelatorii omul devine însă creator, şi anume creator de cultură în genere. ... cultura rezultă ca o emisiune complementară din specificitatea existenţei umane ca atare, care este existenţă în mister si pentru revelare." (Lucian Blaga, Trilogia culturii: Geneza metaforei şi sensul culturii, Semnificaţia metafizică a culturii").

În secolul XIX ideologia iluministă s-a dezvoltat odată cu marile sisteme filozofice, ştiinţifice şi sociale, care pâreau să dea socoteală complet şi coerent naturii şi culturii. Criza a apărut către sfârşitul secolului XIX. Inspirată de atitudinea lui Pascal, reacţia împotriva reducţionismului acestor sisteme faţă de fenomenele vieţii individuale şi colective s-a manifestat prin scepticismul lui Schopenhauer şi a continuat cu filozofia radicală a lui Nietzsche şi Kierkegaard. Aceşti gânditori au fost atraşi de religie sau de artă şi au practicat un stil hibrid, între filozofie, ştiinţă şi literatură, cu antecedente în romantism.

• Stagnarea formalistă şi scientistă: neokantianism, psihologism, şi logicism.

Pericolul reducţionismului şi stagnării a continuat însă paralel, prin diverse încercări sistematice, care au avut meritul de a fi dus toate tendinţele iluministe pâna la capăt. Acestea au culminat cu presupunerea logică a necesităţii unui "sens" pur, gol de conţinut, al culturii (în speţă al eticii, religiei, politicii, al ştiinţelor etc.). În aceeaşi direcţie, cu surse în anumite consideraţii kantiene, psihologismul are la bază supoziţia că gândirea este determinată de condiţiile şi fenomenele psihologice, accesibile ştiinţific (pozitiv), iar logicismul a încercat să reducă matematica la logica formală, considerată până la urmă singura formă apriorică a cunoaşterii.

• Logistică, fenomenologie şi existenţialism. Vitalismul şi nuanţa trăiristă.

Toate aceste tendinţe (respectiv: etica kantiană, psihologismul şi logicismul) au fost criticate riguros de Max Scheler, fenomenologul care a dezvoltat o axiologie realistă, de Edmund Husserl, fondatorul fenomenologiei, şi de Kurt Gödel, reprezentantul par excellence al logicisticii (logica matematică). Aproape simultan, dezvoltările fizicii moderne subliniau implicit inaplicabilitatea unora dintre categoriile kantiene la datele experimentale şi inadecvarea formelor ideale ale percepţiei la universul fizicii moderne, care a constituit în forma sa iniţială, newtoniană, modelul teoriei kantiene. Cea mai remarcabilă dezvoltare a vitalismului şi-a găsit expresia în scrierile lui Henri Bergson, unul dintre puţinii filozofi laureaţi ai Premiului Nobel pentru Literatură care nu au practicat deloc

beletristica. Încă o dezvoltare relevantă, foarte eclectică, venind din direcţia unui neokantianism subtil cu nuanţe vitaliste este filozofia lui Georg Simmel.

În România reacţia vitalistă a fost iniţiată de Pârvan, continuată apoi de trăirismul lui Nae Ionescu, o formă de organicism vitalist cu nuanţe ortodoxe, apoi de lirismul lui Cioran şi experienţialismul generaţiei lui Eliade (toţi aceştia fiind influenţaţi la rândul lor de vitalismul lui Gide, de istoricismul lui Spengler, de iraţionalismul lui Klages, şi de antiraţionalismul lui Şestov). Alt filozof existenţialist cu nuanţe vitaliste, originar din România, influenţat ca şi Cioran de Şestov este Benjamin Fondane (Fundoianu).  În aceaşi perioadă interbelică Martin Heidegger a iniţiat o dezvoltare neaşteptată a fenomenologiei, cu tentă existenţialistă.  În ţară, tendinţa tipic modernă a fost bine reprezentată de neojunimism, iar o concepţie inedită prin caracterul său riguros şi sistematic, cu influenţe deopotrivă kantiene şi vitaliste, dar şi delimitări explicite de exagerările respective este filozofia lui Lucian Blaga, care propune înTrilogia culturii ideea unui inconştient stilistic, hibrid, dinamic structurat. Influenţele evidente în cadrul filozofiei nuanţelor merg de la Bergson şi Simmel până la Cioran, Nae Ionescu şi Blaga – singura menţionată explicit de Ţuţea ca atare fiind concepţia lui Simmel.

• Structuralism, apoi deconstrucţie. Fenomenologia materială şi neovitalismul.  

Datorită condiţiilor istorice, dar mai ales succesului şi fertilităţii curentului fenomenologic înainte şi după cel de-al doilea război mondial, vitalismul a căzut într-o aparentă desuetudine. În perioada postbelică, fenomenologia şi influenţa existenţialismului heideggerian s-au răspândit puternic în Franţa, cu traducerile lucrărilor fundamentale. În paralel a apărut  structuralismul, o abordare metodică a fenomenelor culturale, iniţial cu privire la studiul societăţilor primitive, care s-a extins şi s-a combinat cu alte cercetări în sociologie şi în critica literară. Varietatea culturilor şi fenomenelor studiate şi independenţa lor de cultura occidentală, de caracteristici esenţiale culturii europene precum individualismul, a dus însă din nou la o neîncredere în abordarea logică de tip clasic, şi în justificarea fenomenologică a datelor, căreia i s-a reproşat  umanismul corelaţionist tipic filozofiei moderne. Intenţionalismul a fost criticat ca o ultimă încercare de salvare a intelectualismului raţionalist şi idealist, de la Platon la Aristotel, trecând prin Descartes, Kant şi Hegel, culminând cu Husserl.

Contextul a favorizat reafirmarea vitalismului bergsonian, prin efortul singular al lui Gilles Deleuze, care a preluat şi a rafinat multe dintre conceptele şi ideile lui Hume, Bergson, Nietzsche Spinoza şi Leibniz, despre care a scris câte o carte şi mai multe eseuri, apoi în 1969 a publicat două contribuţii originale, Diferenţă şi repetiţie şi Logica sensului, iar mai târziu o serie de lucrări cu tematică variată, scrise în colaborare cu Felix Guattari - dintre care menţionăm Ce este filozofia?. Deleuze a remarcat la Bergson ideea denuanţă, şi a preluat de la

Nietzsche alt concept propus independent de Ţuţea în contextul filozofiei nuanţelor, gust – în acelaşi context heraclitic, al schimbării imanente, cu atenţie specială la morfologia  conceptuală, analizată  în funcţie de dinamica facultăţilor implicate în procesul creativ.

În domeniul încă influent şi fertil al fenomenologiei – în afară de axiologia lui Scheler, un filozof major care a înţeles şi a apreciat la rândul său procesualismul lui William James, vitalismul nietzscheean şi bergsonian – o rezonanţă aparte este radicalismul lui Michel Henry, filozof pe care l-am mai menţionat în contextul artelor plastice, deoarece a dezvoltat ideea de tonalitate, strâns legată de noţiunea de nuanţă. Filozofia lui Henry este o fenomenologie materială*, o descriere a manifestărilor pathosului, care după acest fenomenolog important este esenţa vieţii şi baza experienţei (trăirii). [*material în acest context este un termen special, i.e. datul, conţinutul – opusul formalului].

• Încercări de reconstrucţie logică şi metafizică: Lupasco, Florian, Noica. 

În perioada interbelică, fenomenologia a avut un impact minim în România, unde singurul fenomenolog cu contribuţii notabile a fost Camil Petrescu. După război, din cauza condiţiilor binecunoscute datorate regimului comunist care şi-a impus cu brutalitate ideologia primitivă, filozofii cu contribuţii originale au provenit, ca şi Ţuţea, din generaţia interbelică. Doi gânditori remarcabili au încadrat interesul lor pentru nuanţele ontologice şi procesualiste într-o perspectivă logică, riguros prezentată în Devenirea întru fiinţă şi Şase maladii ale spiritului contemporan de Constantin Noica şi Recesivitatea ca structură a lumii sau colecţia de prolegomene intitulată Logica recesivităţii, de Mircea Florian. Dintre contribuţiile româneşti în exil, trebuie să menţionăm aici cercetările lui Mircea Eliade cu privire la nuanţele şi mutaţiile sentimentului religios.

O rezonanţă la intersecţia dintre filozofie, ştiinţă şi artă este teoria lui Stephane Lupasco (Ştefan Lupascu), filozof francez de origine română inspirat de revoluţia ştiinţifică. Lupasco propune o logică specială a contradictoriului, conform diviziunii ontologice a devenirii în trei materii (fizică, biologică şi psihică), pe baza proporţiei de virtualitate (potenţial) şi de actualitate a hibridului dinamic, actual-virtual care explică firea contradictorie, energetică a entităţilor ce fac parte din aceste materii. Starea dinamică şi evoluţia sa este formalizată cu ajutorul valorilor şi operatorilor corespunzători stărilor ontologice (A, actual, P, potenţial). Celălalt aspect al lumii,afectivitatea, este considerat absolut, nesupus devenirii – deci în principiu alogic, însă Lupasco observă o corelaţie între prezenţa afectivităţii şi configuraţiile contradictorii ale logicului, numită paralelism logico-afectiv. "Logica" lui Lupasco poate fi considerată o ontologie formală procesualistă.

Constatăm că toate curentele majore ale filozofiei opuse stagnării intelectuale (vitalismul, fenomenologia, existenţialismul, ontologia) s-au deschis către celelalte domenii ale culturii (arta, ştiinţa, religia şamd.),  preluând şi nuanţând termenii fundamentali prin analogie cu fenomenele liminare, la intersecţia dintre subiect şi obiect. Filozofia nuanţelor este un moment al conştiinţeievenimentului, cu multiple rezonanţe în filozofia românească şi europeană.

 

Literatura

Motto: "Dintr-o dată ... Mijloacele obişnuite ale poeziei - analogia şi metafora - au fost folosite într-un mod cu totul nou: poetul a început să evite termenul natural al comparaţiei, forţând astfel alăturarea unitară, ireală, a unor elemente incompatibile logic şi obiectiv. În pictura modernă, o structură autonomă de culori şi forme acum dizlocă ori elimină complet obiectul; în vers, dinamica autonomă a limbajului, necesitatea unor secvenţe incoerente de sunet şi a unor intensităţi sinusoidale poate merge atât de departe, încât poemul nu mai este inteligibil la nivelul discursului. Conţinutul său este astfel în jocul dramatic şi al forţelor externe şi interne care îî dau formă". (Hugo Friedrich, Structura poeticii moderne, I. Atunci şi acum, O privire asupra poeziei actuale: disonanţă şi anormalitate).

Motto: "Vă spun că ceea ce se face acum, sunt nişte romane inutile, ceea ce contează este stilul, din păcate nimeni nu vrea să înţeleagă. Pentru că cere un efort imens, iar oamenii nu vor să lucreze, nu trăiesc pentru asta, trăiesc ca să se bucure de viaţă, ceea ce e incompatibil cu efortul necesar. Impresioniştii munceau enorm. Fără muncă nu se poate face mare lucru. Există o elocvenţă naturală: e într-adevăr oribilă, elocvenţa asta naturală. Ca pagina să suporte scrisul, trebuie într-adevăr un efort neobişnuit". (Louis-Ferdinand Céline, Ma grande attaque contre le Verbe, transcrierea unei înregistrări din 1957)  

Şi în literatură tendinţele şi opoziţiile au provocat crize repetate, datorate impasului şi stagnării, însă tensiunea contrariilor a dus până la urmă la nuanţarea creativă sau chiar la mutaţiile genurilor şi stilurilor literare, în teatru, beletristică şi în poezie. De la clasicism la romantism, trecînd prin realism şi ermetism, ajungând la simbolism şi lirism pur afectiv, literatura a parcurs aceleaşi etape pe care le-am constatat până acum în cadrul celorlalte forme de cultură.

• Cauza situaţiei contemporane: problema reprezentării. Relaţia dintre operă, autor, cititor şi chestiunea genurilor.

Criza a devenit evidentă în secolul trecut datorită prejudecăţii moderne cu privire la rolul central al autorului, care se presupune că determină complet relaţia sa cu lumea: cu lumea exterioară, cu cea construită, şi cu publicul cititor. O prejudecată asemănătoare este stabilitatea genurilor: de exemplu, că ideile nu ar avea ce căuta într-o operă literară, aşa cum tonalităţile nu trebuie să îşi facă vreun loc în filozofie. Toate acestea provin din confuzia virtualului cu posibilul, din concepţia că virtualităţile nu au realitate, sau nu au viaţă, iar autorii nu pot trece dincolo de anumite limite (ale realităţii, imaginaţiei, discursului etc.) – ori că pot trece printr-o decizieauctorială, complet gratuită, de anumite momente.

Este aceeaşi problemă şi aceeaşi confuzie; la extrema nihilistă, unii autori, critici sau cititori cred că totul e posibil, sau că nimic nu are valoare.

Prin natura sa, cel puţin beletristica rămâne ataşată de o temă, însă esenţa actului creativ nu se mai regăseşte astăzi în descriere, imitaţie, sau chiar în afectivitate - la modul cel mai general: nici în subiect, nici în obiect. Valenţele etice, estetice şi intelectuale pot fi diminuate, amplificate, sau proiectate ezoteric. Autorul, ca şi cititorul se pot afla împreună în faţa unui mister, participă la o călătorie iniţiatică, fac salturi, explorează tărâmuri de neînchipuit, descoperă simboluri fără referent, descompun şi recompun elemente afective şi raţionale în nuanţe inedite.

• Dincolo de predeterminările discursului. Dezvoltări hibride.

Puţini scriitori au avut curajul de a împinge limitele discursivităţii, ca să elaboreze mijloace corespunzătoare pentru a evidenţia determinările şi indeterminările condiţiei umane. În opera lui Samuel Beckett, ca în textele lui Ţuţea, găsim adeseori pagini fără verbe  – sau dimpotrivă, forme pur verbale, deveniri. Rezultatul este asemănător cu ceea ce reuşeşte Giacometti în sculptură, manifestarea unei stări sau a unei tendinţe: un complex existenţial. Creaţia literară, ca şi viaţa este un proces integral, inevitabil şi riscant, care trece de la prezenţă şi contemplare la deplasare şi evaluare, până la mutaţie şi reînfiinţare. Cuvântul este trupul scriitorului, prin care moare şi renaşte, iar ceea ce ne transcende transcende şi discursul obişnuit, în literatură ca şi în artă.

Altă transformare rezonantă a fost îmbinarea genurilor, parţială sau totală şi cu intenţii diverse: ironice în cazul lui Beckett şi Joyce, alegorice la Hermann Hesse şi morale, politice ori intelectuale ca la Thomas Mann şi Camil Petrescu sau didactice în Cantos-urilelui Ezra Pound. Uneori beletristica este un laborator intelectual, ca în cazul lui Mircea Eliade, ori desfăşurare stilistică cu nuanţe moraliste, aşa cum reuşeşte Emil Cioran. În direcţia inversă, dacă există scriitori care au scris la fel de uimitor literatură şi filozofie, precum Lucian Blaga, paradigma hibridului literar-filozofic este opera lui Platon. Nu este doar filozofie ca teatru, ci un teatru filozofic la care suntem invitaţi să participăm, astăzi. O îmbinare perfect reflexivă şi nuanţată a teoriei cu practica, a părţilor cu întregul, a stilului cu conţinutul, a trecutului cu viitorul, a eternului cu trecătorul, a discursului logic cu tradiţia şi cu credinţa. 

• Genuri singulare, "minore" de literatură, filozofie şamd.

Ca şi Ţuţea, care a practicat un stil original şi o desfăşurare expansivă, elaborând astfel câteva genuri noi de literatură şi filozofie, unele greu de încadrat – un inovator al genurilor hibride în literatura română este Nicolae Steinhardt, cu Jurnalul fericirii. O rezonanţă notabilă cu firea lui Ţuţea este şi expresia

paradoxală şi retorica hiperbolică a apologeţilor creştini din mediul intelectual şi livresc, GK Chesterton şi CS Lewis. Cu toate acestea, în perioada târzie, Ţuţea nu face apologie sau retorică ci gândeşte hieratic, teologal, iar în opera lui scrisă hiperbolele sunt rare, sau chiar absente. 

Ştiinţa

Revoluţia iluministă s-a cantonat atunci când ştiintele de bază pâreau definitivate, culminând cu analiza matematică, mecanica newtoniană, electrodinamica lui Maxwell, termodinamica şi tabela lui Mendeleev. De la mişcarea moleculelor şi aştrilor până la istorie şi societate, totul părea previzibil şi bine determinat dpdv.  logic şi ontologic. Astfel, speculaţia şi ideologia au dobândit pretenţii ştiinţifice, de la Logica lui Hegel, la pozitivismul lui Comte până la concepţia marxistă.

Investigaţiile ştiinţifice au continuat însă fără să ţină seama de ideologie, de experienţa obişnuită a lumii înconjurătoare, din care fac parte percepţiile, semnele, sau relaţiile sociale – sau chiar de sistemele filozofice cuprinzătoare (care descriu arhitectonica raţiunii, la Kant, sau evoluţia istorică a Spiritului, la Hegel) – şi au relevat astfel caracterul problematic al interacţiunii dintre structurile raţionale, care determină intuiţiile şi presupunerile noastre, şi obiectele sau fenomenele concrete.

• Disjuncţia dintre găndire şi experienţă. Nuanţe şi mutaţii conceptuale.

Ca urmare a problemelor şi descoperirilor care au dus la analiza riguroasă a presupunerilor fundamentale, nici categorii presupus imuabile precum "cauza" ori "substanţa" nici mecanismul rezolvării contradicţiilor prin "sinteze" logice nu mai par astăzi funcţionale, fără a fi nuanţate sau chiar redefinite. Un exemplu imediat ar fi noţiunea de simultaneitate în fizică, sau cea de dimensiune în matematică, relaţiile dintre energie, materie, spaţiu şi timp în fizica relativistă şi cuantică, ori semnificaţia obiectelor, "datelor" şi evenimentelor descrise matematic şi bine verificate experimental, de la interferenţa cuantelor până la experimentele lui Aspect şi Zeilinger, care au testat inegalităţile lui Bell. Nici spaţiul şi timpul ca forme ale percepţiei, nici totalitatea universului matematic nu mai sunt evidente intuitiv sau logic, ceea ce readuce în atenţie abordarea dogmatică, în sensul lui Blaga. Aşadar, legătura dintre realitate, natură şi gândirea umană este acum departe de a fi bine determinată, cum părea la sfîrşitul secolului XIX. Paradoxul este că aplicabilitatea ştiinţei funcţionează mai bine ca niciodată, cu cea mai mare precizie.

• Valorizarea teoretică a obiectelor, sistemelor şi proceselor. Dimensiunile fractale, haosul neliniar şi logica matematică a mulţimilor vagi.

Această disjuncţie dintre percepţie şi gândire a provocat revizuirea fundamentelor ştiinţelor respective. Mai multe tipuri de sisteme sunt posibile, precum matematicile nonstandard sau cele constructive, diverse logici de prim rang, ori logici aritmetice şi modale, logici polivalente şi diverse interpretări ale

formalismului asociat cu mecanica cuantică – însă relevanţa lor euporetică, în contextul respectiv sau în contextul mai general al valorilor cognitiv-intelectuale este controversată şi va trebui evaluată în timp.

Situaţia a dus la dezvoltarea creativă a matematicilor şi logicilor speciale, legate de valorizarea cunoaşterii experimentale şi a noţiunilor contraintuitive. Astfel au fost elaborate şi legitimate teoretic obiectele fractale, bazate pe nuanţarea conceptului de dimensiune, sau funcţiile cu valori "vagi", care modelează deciziile. Totodată s-a dezvoltat teoria sistemelor neliniare, dinamice, deterministice şi imprevizibile. Subdomeniile respective, în speţă matematica fractalilor, (Benoit Mandelbrot) teoria haosului şi catastrofelor (René Thom) se află la interfaţa dinamică dintre formalizarea matematică, aplicaţiile practice şi necesităţile imanente care au dus la rafinarea metodelor de descriere, estimare, prezicere şi măsurare: astfel, Mandelbrot este în favoarea extinderii definiţiei obiectelor fractalice, pentru a descrie mai bine fenomenul autosimilarităţii. În cazul logicii mulţimilor vagi (Lotfi Zadeh) este vorba despre sisteme hibride, ale căror operatori funcţionali trebuie recalibraţi semantic, în funcţie de context.

La teoria logicilor polivalente a contribuit şi cunoscutul profesor Grigore Moisil, iar o autoritate în domeniul teoriei şi aplicaţiilor mulţimilor vagi este dr. Constantin Virgil Negoiţă, care a scris mult şi divers pe tema aspectului "post-modern", nu tocmai postmodern, al logicii vagului. Progresul ştiinţific se desfăşoară rapid, iar rezultatele teoretice şi practice sunt dezbătute cu pasiune. Relevanţa acestor dezvoltări în contextul filozofiei nuanţelor se datorează aspectului procesual, hibrid şi reflexiv al ştiinţei şi tehnologiei contemporane.