Revoluţia americană

Revoluţia americană cuprinde o serie de evenimente de natură politică, economică, militară, organizatorică şi legislativă petrecute în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, mai exact între 1763 şi 1791, care au culminat cu apariţia unui stat independent şi suveran în America de Nord, Statele Unite ale Americii.

Revoluţia americană a fost unul din evenimentele majore al epocii moderne, care s-a desfăşurat sub forma unor serii de revolte şi transformări ale modului de gândire al coloniştilor, apoi sub forma unui război, numit Războiul de independenţă al Statelor Unite ale Americii, care a avut loc între cele 13 colonii britanice din America de Nord şi ţara lor de origine, Marea Britanie, urmat de organizări economice, structurale, politice, statale şi legislative unice şi novatoare în istoria modernă.

Revoluţia americană a avut trei consecinţe importante: cucerirea independenţei celor 13 colonii faţă de Marea Britanie, recunoscută oficial prin Tratatul de la Versailles (1783), formarea unui stat federal continuu deschis expansiunii şi formarea unui sistem de guvernare al acestei ţări bazat pe Constituţia Statelor Unite din 1787, care punea bazele unei republici federale numită Statele Unite ale Americii, în care conducerea este bazată pe suveranitatea poporului şi separarea tripartită a puterilor în stat (legislativă, executivă şi judiciară).

Era revoluţionară a început în 1763, când pericolul militar exercitat de Franţa se terminase şi Marea Britanie a introdus o serie de taxe care au fost considerate ilegale de către colonişti. După o serie de proteste, dintre care cele mai proeminente au fost cele din Boston, britanicii au trimis trupe militare de intervenţie. Ca rezultat, coloniştii americani au mobilizat trupele lor de miliţie până în punctul critic în care luptele au izbucnit (1775). Deşi loialiştii reprezentau aproximativ 15 - 20 % din întreaga populaţie de 2,2 milioane a coloniilor, iar patrioţii controlau circa 80 - 90 % din teritoriul celor 13 colonii, britanicii nu au putut controla mai mult decât câteva din oraşele de pe coasta Atlanticului. Punctul cel mai de seamă al Revoluţiei americane a fost, fără îndoială, Declaraţia de Independenţă, care a condus la crearea de către cele 13 colonii a Statelor Unite ale Americii. Ulterior, americanii au creat o alianţă cu Franţa, în 1778, care a determinat o echilibrare a forţelor militare terestre şi navale. Două armate majore britanice au fost capturate la Saratoga în 1777 şi Yorktown din 1781, conducând la pacea încheiată în 1783 la Paris prin recunoaşterea Statelor Unite ale Americii ca naţiune independentă şi suverană mărginită la nord de Canada britanică, la sud de Florida spaniolă şi la vest de fluviul Mississippi.[1]

Epoca revoluţiei americane s-a încheiat în 1791, după consolidarea Statelor Unite, adoptarea Constituţiei acestora în 1787, aderarea tuturor celor treisprezece state la entitatea statală nou creată (1787 - 1790), crearea instituţiei prezidenţiale, alegerea lui George Washington ca întâiul preşedinte al ţării în 1789, începerea creşterea Uniunii prin aderarea Republicii Vermont ca cel de-al patrusprezecelea stat al său la 4 martie 1791 şi amendarea / corectarea / îmbunătăţirea Constituţiei cu primele zece amendamente cunoscute sub numele generic de [The] United States Bill of Rights (1789 - 1791).

Revoluţia a cuprins o serie de mişcări deosebite pe plan ideatic, intelectual, politic, conceptual şi legislativ, care se întâmplaseră în societatea americană timpurie, aşa cum a fost ideea modernă de republicanism, care a fost larg îmbrăţişată de populaţia coloniilor. În unele dintre viitoarele state, discuţii politice aprinse despre democraţie au consolidat ideile care au fost ulterior aplicate în legislaţie şi practică pentru crearea a ceea ce a devenit Statele Unite. Masiva "mutare" spre republicanism şi spre continua creştere a rolului democraţiei au creat o tranziţie treptată spre un alt fel de ordonare ierarhică socială şi au format bazele solide ale eticii şi valorilor politicii americane de mai târziu.[2]

Revoluţia americană a fost, cronologic, a doua mare revoluţie a epocii moderne, după Revoluţia engleză şi urmată apoi de Revoluţia franceză.

Premisele revoluţiei

Coloniile nord-americane

Călătoria vasului Mayflower poate fi considerată un simbol început al colonizării engleze în America de Nord, căci debarcarea celor 102 pasageri, în regiunea devenită ulterior Noua Anglie, avea să fie urmată de nenumărate alte traversări ale Oceanului Atlantic.

Astfel, între 1607 si 1733, Anglia a înfiinţat 13 colonii pe coasta răsăriteană a Americii de Nord. Prima colonie engleză a fost Virginia, întemeiată în 1607 de o companie înfiinţată prin ordonanţă regală. Alte 12 colonii au luat naştere în următoarele decenii.

Existau diferenţe în modul de înfiinţare a coloniilor. Unele erau colonii regale (precum Virginia), altele înfiinţate din iniţiativă particularilor (Maryland), altele aparţineau unor comunităţi religioase (de exemplu, Pennsylvania.

În 1770, în aceste colonii trăiau 2,2 milioane de oameni, majoritatea emigranţi din Insulele Britanice. Modul de organizare al acestora era diferit, relaţiile dintre colonii erau superficiale. Două trăsături îi uneau totuşi pe locuitorii lor: religia protestantă şi practica autoguvernării, adică dorinţa de a-şi decide singuri soarta. America s-a născut, aşadar, sub semnul luptei pentru libertatea individului.

Originea conflictului

Coloniile nord-americane nu au cunoscut feudalismul, adică societatea celor trei ordine: cler, nobilime şi restul populaţiei, colonizarea s-a făcut după transformările social-economice din societatea engleză, adică în veacurile XVII-XVIII.

Activitatea economică s-a dezvoltat rapid în cele 13 colonii, nordul fiind dominat de industria care folosea munca salariată şi mica proprietate agricolă, în timp ce în coloniile sudiste se dezvoltaseră sistemul marilor plantaţii lucrate cu ajutorul sclavilor negri. În timp, economia coloniilor nord-americane a început să concureze metropola.

Coloniştii aduseseră în America, nu doar dorinţa de îmbogăţire prin forţe proprii precum şi toleranţa religioasă, ci şi tradiţia constituţională engleză care îşi avea originea în ,,Magna Charta Libertatum". Astfel, deşi recunosteau autoritatea regelui Angliei, coloniştii aveau

propriile instituţii de conducere. O adunare aleasă de cetăţeni bogaţi vota legile. Puterea executivă aparţinea unui guvernator numit de regele Angliei.

Coloniştii sperau sa aibă aceleaşi drepturi politice ca şi englezii din metropolă. Ei nu au obţinut însă dreptul de a avea reprezentanţi în Parlamentul de la Londra. Acesta din urmă a impus coloniilor măsuri restrictive care urmăreau să îi menţină într-o poziţie de subordonare în raport cu metropola. Astfel, Anglia a interzis colonizarea la vest de munţii Alegani, iar schimburile de mărfuri erau controlate de metropolă. De aceea, coloniştii făceau contrabandă cu posesiunile franceze şi spaniole din America. Contrabanda era greu de supravegheat, căci Londra se afla la două-patru luni distanţă de navigat.

Londra dorea ca şi coloniile să contribuie la plata cheltuielilor cauzate de războiul de şapte ani, în urma căruia a fost anexată Canada. Guvernul regal a impus mărirea impozitelor în colonii. În 1765, Parlamentul britanic a votat Legea Timbrului, prin care redactarea tuturor actelor trebuia făcută doar pe hârtie timbrată. Protestul coloniilor a fost prompt. Coloniştii au afirmat însă ca toate impozitele trebuiau votate de Adunările locale. Ei au ameninţat cu boicotarea produselor engleze. Personalităţi ale vieţii politice precum Patrick Henry, Benjamin Franklin sau Thomas Jefferson şi asociaţiile de voluntari, numite ,,Fiii libertăţii", au început să adreseze proteste regelui Angliei, George al III-lea. Atitudinea acestora nu era determinată de povara financiară, ci de nevoia respectării unui principiu politic, în sensul că, orice decizie trebuia luată pe baza consimţământului cetăţenilor.

Dacă la început conflictul metropolă - colonii avea o dimensiune economică, treptat dimensiunea politică devine dominantă, exprimată de coloniştii care doreau să aibă instituţii organizate de ei înşişi precum şi proprii reprezentanţi în Parlamentul de la Londra.

Declanşarea conflictului

Ruptura definitivă dintre coloniile americane şi metropolă s-a produs în momentul în care Parlamentul londonez a introdus noi taxe şi restricţii comerciale, în ciuda opoziţiei coloniilor. Decizia fatală a fost luată în 1773, când coloniştilor li se cere să cumpere ceai numai de la Compania Indiilor Orientale şi să plătească o mică taxă directă asupra vânzărilor de ceai în America. Aşa s-a ajuns la Partida de ceai de la Boston din 16 decembrie 1773, când un grup de oameni deghizaţi în indieni au aruncat în apele oceanului încărcătura de ceai de pe trei vase englezeşti. În consecinţă, portul Boston a fost închis de englezi, iar populaţia obligată la întreţinerea trupelor engleze.

De acestă dată, reacţia coloniştilor a fost mai fermă. În anul 1774, un prim congres al reprezentanţilor celor 13 colonii a avut loc la Philadelphia, decizându-se boicotarea produselor englezeşti şi respingerea autorităţii Parlamentului de la Londra.

Rezoluţia adoptată are la bază ,,legile eterne ale naturii" şi principiile ,,Constituţiei engleze" care garantau ,,viaţa, libertatea, proprietatea". Se arată că strămoşii lor care au părăsit Anglia pentru a întemeia coloniile, nu au renunţat niciodată la drepturile pe care le aveau odinioară în interiorul regatului Angliei. Prin descendenţii lor de astăzi, ei cer propriile adunări provinciale, întrucât nu sunt reprezentanţi în Parlamentul de la Londra. În concluzie, documentul adoptat în cadrul primului Congres de la Philadelphia sintetizează concepţia politică a americanilor, într-o primă fază a conflictului cu metropola. Documentul constituia o posibilă bază de negociere cu Anglia, în limitele prevederilor constituţionale.

Cu prilejul acestui Congres continental, s-a constituit şi primul guvern central care va coordona efortul politic şi militar în favoarea independenţei. Imediat după congres, coloniştii au început să se înarmeze, iar în anul următor vor avea loc primele ciocniri militare.

Războiul pentru independenţă

Declaraţia de Independenţă

Înfiriparea ideii independenţei în minţile americanilor se produce prin publicarea broşurii a lui Thomas Paine intitulată ,,Bunul simţ” în care atacă instituţia Coroanei engleze, unica legătură a coloniilor cu metropola.

În primăvara anului 1775, criza politică devine tot mai evidentă. În fiecare din cele 13 colonii se formează organizaţii revoluţionare şi miliţii înarmate, iar Samuel Adams şi John Hancock devin lideri ai rebelilor. Se cristalizează perspectiva formării unei naţiuni americane unite. În acest context se produc primele ciocniri armate între colonişti şi armata engleză. Prima bătălie importantă dintre colonişti şi metropolă a avut loc la Bunker Hill, în 1775, încheiată cu victoria englezilor.

Ideea a început să prindă contur cu ocazia celui de-al doilea Congres de la Philadelphia, din 4 iulie 1776, când se adoptă Declaraţia de Independenţă. Redactată de Thomas Jefferson are la bază principiile iluministe. Conţine ideea că regele Angliei a încălcat pactul social (guvernarea), ce trebuie să asigure apărarea drepturilor cetăţenilor: viaţa, libertatea şi năzuinţa spre fericire. Deoarece regele a încălcat pactul social, este datoria poporului să înlăture guvernarea devenită tiranică.

Războiul

Congresul a mobilizat o armată de voluntari condusă de generalul George Washington. Această luptă a trezit în Europa un val de simpatie pentru americani; mulţi voluntari, precum nobilul francez La Fayette, polonezul Kosciuszko Tadeusz sau germanul Von Kalb s-au înrolat alături de americani. După victoria americană de la Saratoga (1777), Franţa, care dorea să îşi ia revanşa faţă de englezi, după înfrângerea suferită în Războiul de 7 ani, s-a alăturat răsculaţilor. Spania si Olanda au făcut acelaşi lucru. În 1781, armata engleză a fost nevoită să capituleze la Yorktown. Prin Tratatul de la Versailles (1783), Anglia a recunoscut independenţa fostelor sale colonii. Pentru prima dată în istorie, o colonie se elibera de sub dominaţia metropolei, prin luptă armată.

Constituirea S.U.A.

Principiile organizării S.U.A.

Anii de după încheierea războiului sunt dedicaţi organizării noului stat după principiile pentru care americanii luptaseră.

Unificarea celor 13 colonii a fost dificilă. Lupta politică s-a dat între republicanii, care doreau independenţa fiecăreia din fostele colonii, şi federaliştii, conduşi de Washington, adepţii unităţii coloniilor. Disputa a fost tranşată în 1787 - în favoarea federaliştilor - prin adoptarea unei constituţii de inspiraţie iluministă.

În 1787 a fost adoptată constituţia Statelor Unite ale Americii. S-a creat un stat federal, care lăsa destule atribuţii fiecărui stat component al Uniunii.

Constituţia din 1787

Potrivit Constituţiei din 1787, Statele Unite ale Americii deveneau o republică federală, compusă din cele 13 state şi care avea la bază principiul separării puterilor în stat. În prezent, numărul statelor americane a ajuns la 50, la care se adaugă districtul federal Columbia, unde se află capitala Washington.

Puterea executivă era încredinţată unui preşedinte ales pe 4 ani, care exercită funcţia dublă de şef al statului şi al guvernului şi este, de asemenea, comandantul suprem al armatei şi conduce politica externă. SUA căpăta atributele unei republici prezidenţiale.

Puterea legislativă este atribuită unui organism bicameral, Congresul, format din Senat şi Camera Reprezentanţilor. Senatul este constituit din câte doi reprezentanţi ai fiecăruia din statele federaţiei, iar Camera Reprezentanţilor din deputaţi aleşi în număr proporţional cu numărul locuitorilor fiecărui stat. Principalele atribuţii ale Congresului: vota legile, stabilea taxele, bătea monedă, declara război.

Puterea judecătorească aparţinea Curţii Supreme de Justiţie şi tribunalelor locale.

Potrivit Constituţiei, votul era cenzitar, iar sclavia era menţinută. Autonomia locală era garantată, în sensul că guvernele statelor păstrau atribuţii largi.

Se recunoaştea autoritatea federală în politica externă, apărare, legislaţia de interes general.

S-au adus amendamente la Constituţie, ca de pildă înscrierea principiului drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, care includea garanţii împotriva privării abuzive de libertate, dreptul la asistenţă juridică, libertatea presei, alegerile libere, dreptul de adunare, de petiţie, interziceau acordarea de titluri nobiliare, de onoruri ereditare şi de privilegii exclusive. Deşi amendată de mai multe ori de-a lungul timpului, Constituţia de la 1787 este în vigoare şi astăzi.

La început, noul stat a întâmpinat mari greutăţi. Tânăra naţiune americană încerca sa se regrupeze sub un drapel unic şi să îşi cinstească totodată eroii războiului. George Washington a devenit primul preşedinte al S.U.A. Cucerirea vestului sălbatic va absorbi energiile şi va da putere noului stat, singura problemă nerezolvată a rămas sclavia negrilor.

Până în zilele noastre, sistemul democratic din S.U.A. a constituit un model pentru majoritatea ţărilor lumii.

Bibliografie în limba română

Maurois, André, Istoria Statelor Unite, Bucureşti, 1947. Nevins, Allan, Comnager, Henry, Istoria Statelor Unite, Bucureşti, 1946. Thomas, Henry, Istoria Statelor Unite. O scurtă biografie a Americii, Bucureşti, 1964. Vianu, A., Naşterea S.U.A., Bucureşti, 1969. Idem, Istoria S.U.A., Bucureşti, 1973.