Revoluţia francezăRevoluţia franceză (1789-1799), eveniment major al epocii moderne care a dus la răsturnarea Vechiului Regim şi la instaurarea unei noi ordini politice şi sociale în Franţa În timpul desfăşurării revoluţiei, Franţa a experimentat toate sistemele de guvernare trecând succesiv de la monarhia absolută, bazată pe principiul de drept divin, la monarhia constituţională, după model britanic, în care domină principiul ,,regele domneşte, dar nu guvernează”, apoi la republică. Aceasta avea la bază, în teorie, libertatea şi egalitatea tuturor cetăţenilor.

Revoluţia franceză este evenimentul care a marcat totodată în istoria Franţei, trecerea la epoca modernă. Perioada revoluţionară începe în 1789, cu reunirea Adunării Stărilor Generale şi căderea Bastiliei, şi se termină în 1799, cu lovitura de stat din 18 Brumar a lui Napoleon Bonaparte. Ideile liberale şi naţionale propăvăduite de Revoluţia franceză s-au răspândit în toată Europa, având ca efect intensificarea luptei naţiunilor asuprite împotriva dominaţiei străine. Revoluţia franceză completează şirul marilor revoluţii ale epocii moderne, fiind precedată de Revoluţia engleză şi Revoluţia americană. Totodată, ea a rămas cel mai popular model de insurecţie până la Revoluţia Rusă din 1917.

Originile Revoluţiei

Vechiul Regim

Vechiul Regim (franceză l’Ancien Régime) este o expresie folosită pentru a desemna sistemul francez de guvernare, legile şi instituţiile care au precedat revoluţia de la 1789. Acesta se sprijinea pe cele trei ordine (stări): starea I – clerul; starea a II-a – nobilimea; starea III-a burghezia, ţărănimea şi păturile orăşeneşti sărace. Primele două stări erau privilegiate, în timp ce starea III-a reprezenta 96% din populaţia franceză.

Monarhia franceză era o monarhie absolută nu una despotică, adică nu acţiona în manieră arbitrară şi ilegală. Regele era împiedicat de legile şi cutumele regatului său şi existau multe organisme independente, cum era Adunarea Clerului, care aveau drepturi şi privilegii în care regele nu putea interveni, întrucât erau garantate de lege. Regele emitea legi după consultarea consilierilor săi, deşi nu era obligat să le accepte opinia. Parlamentele provinciale şi stările locale limitau,de asemenea,puterea regală.

Regele era reprezentat în teritoriu de intendenţi de poliţie, justiţie şi finanţe în cele 34 de circumscripţii ale Franţei. Ei supervizau perceperea impozitelor, legea şi ordinea şi răspundeau de lucrările publice, comunicaţii, comerţ şi industrie.

Monarhia franceză nu primea niciodată destui bani din impozite pentru a-şi acoperi cheltuielile, aşa încât, pe timp de război, când cheltuielile statului creşteau foarte mult, recurgea la împrumuturi cu dobânzi uriaşe. În consecinţă, plata dobânzilor la datorii a devenit în secolul al XVIII-lea o componentă tot mai mare din bugetul statului.

Metoda de colectare a impozitelor directe prin sutele de slujbaşi aducea adesea prejudicii statului,deoarece,uneori aceştia foloseau banii în scopuri personale.

Cheltuielile curţii de la Versailles au atins cote îngrijorătoare. De pildă, regina Maria Antoaneta, fiica împărătesei Maria Tereza a Austriei şi soţia regelui Ludovic al XVI-lea, a acumulat datorii de o jumătate de milion de livre la jocuri de noroc, primind porecla din partea cumnatului ei, contele de Provence, Madame Déficit. Aproape toată lumea o detesta pentru frivolitatea şi aroganţa sa.

Iluminismul

Iluminismul a reprezentat o mişcare ideologică şi culturală, care s-a manifestat pe parcursul secolului XVIII, al cărui scop a fost să pună raţiunea în centrul tuturor lucrurilor şi să ,,lumineze” naţiunea prin educaţie şi cultură.

Iluminiştii erau mai mult scriitori decât filosofi, ca Voltaire, Montesquieu şi Rousseau.

Voltaire era de orientare iluministă conservatoare. A avut o operă extrem de vastă. Scrierile sale sunt îndreptate împotriva inechităţilor sociale, superstiţiilor, intoleranţei religioase. A criticat Vechiul Regim şi Biserica militând pentru libertatea cuvântului, a gândirii şi egalitatea tuturor oamenilor în faţa legii. Considera că relele societăţii pot fi îndreptate prin alianţa între monarhi şi filosofi. Voltaire este teoreticianul despotismului luminat.

Montesquieu era de orientare iluministă moderată. A creat o operă importantă. În 1721 a publicat ,,Scrisorile persane” în care prezintă călătoria a doi persani prin Europa şi care critică realităţile continentului nostru şi anume: intoleranţa religioasă, instituţiile culturale şi de stat, inclusiv monarhia absolută. În cartea ,,Spiritul legilor” teoretizează principiul separării puterilor în stat. Considera monarhia constituţională forma de guvernare cea mai eficientă, deoarece puterea executivă, legislativă şi judecătorească erau independente una faţă de cealaltă.

Jean-Jacques Rousseau era de orientare iluministă radicală. Lucrările sale, ,,Discurs asupra inegalităţii de avere” şi ,,Contractul social”, exprimă aspiraţiile micii burghezii din care făcea parte. Considera sursa inegalităţii şi a relelor în societate ca fiind proprietatea privată, de aceea ea trebuia limitată. De asemenea, milita pentru participarea tuturor cetăţenilor la viaţa politică, statul trebuia organizat pentru a asigura suveranitatea poporului.

Denis Diderot şi d’Alembert au publicat ,,Enciclopedia” în 35 de volume, "Enciclopedia" conţine ideile revoluţionare ale iluminismului: lupta pentru progres, libertate şi toleranţă, egalitatea între oameni şi între popoare. Forma ideologică a iluminismului, prin critică la adresa Vechiului Regim, a pregătit, pe plan ideologic, marile răsturnări cauzate de Revoluţia franceză.

Societatea franceză

În secolul XVIII, societatea franceză era împărţită în ordine sau stări. Clerul forma prima stare, nobilimea, starea a doua, iar starea a treia cuprindea restul populaţiei, formată din burghezie, ţărani şi muncitori urbani.

Prima stare

Existau circa 130.000 de clerici, din care 60.000 erau membri ai ordinelor monahale. Cei 70.000 de clerici seculari lucrau în parohii. Se obişnuia ca cei mai tineri fii ai marilor nobili să

urmeze cariera bisericească, pentru a se putea îmbogăţi. Mulţi episcopi deţineau mai multe episcopate şi nu erau văzuţi niciodată slujind în vreuna dintre ele. Acest lucru a provocat mari scandaluri şi biserica a fost percepută de populaţie ca o instituţie coruptă.

Biserica Catolică era cel mai mare proprietar funciar în Franţa. Clerul beneficia de pe urma perceperii dijmei şi era scutit de plata impozitelor. Preoţii ocupau o importantă poziţie în stat, se ocupau de săraci, spitale şi şcoli şi ţineau registrele de stare civilă, notând în registrele parohiale naşterile, căsătoriile şi decesele.

Starea a doua

Starea a doua era cea mai puternică. Numărul nobililor varia între 110.000 până la 350.000 – adică 0,5% până la 1,5% din populaţie.

Cei mai puternici erau cei 4.000 de nobili de curte, categorie limitată la cei a căror ascendenţă nobiliară data de dinainte de 1400 şi care îşi permiteau costul vieţii de la Versailles.

Următoarea ca importanţă practică era nobilimea de robă, nobili care lucrau în administraţie şi justiţie, în special magistraţii din parlamente.

Restul nobilimii, care constituiau majoritatea clasei nobiliare, trăia la ţară. Principala sursă de venit a nobilimii era pământul, deţinând ¼ până la 1/3 din acesta precum şi între 15%-25% din venitul Bisericii, întrucât toţi episcopii erau nobili.

Toate funcţiile înalte erau ocupate de nobilime. De asemenea, se bucurau de numeroase privilegii, fiind judecaţi de tribunale speciale, scutiţi de serviciul militar, de munca la întreţinerea drumurilor, aveau drepturi exclusive la vânătoare şi pescuit, drept de monopol asupra morilor, cuptoarelor de pâine şi teascuri, beneficiau şi de scutiri de impozite.

În general nobilimea era ostilă schimbării şi se cramponau de privilegiile lor ca fiind singurele care îi distingeau de oamenii de rând. Totuşi nobilimea nu era o castă închisă ci o elită deschisă, acceptând deseori alianţa cu burghezia, dacă acest lucru ducea la întărirea puterii sale economice. De altfel, puteai deveni nobil fie prin favoarea acordată direct de rege, fie cumpărând anumite slujbe. Deşi nobili îşi puteau pierde titlul de nobleţe dacă desfăşurau activităţi economice specifice oamenilor de rând, cum erau comerţul sau munca manuală, unii dintre ei s-au implicat în metalurgie, minerit sau sistemul bancar.

Starea a treia

În fruntea stării a treia se afla burghezia care reprezenta un grup social eterogen care nu aveau titluri nobiliare şi nu erau nici ţărani, nici muncitori urbani. Cei mai bogaţi din categoria burgheziei erau negustori ale căror venituri din activităţile comerciale au sporit în numai un secol la 440% mai bogaţi. Alţi burghezi erau bancheri, latifundiari, liber-profesionişti (medici, scriitori, avocaţi), funcţionari publici. În total, existau circa 2,3 milioane de burghezi, circa 8% din totalul populaţiei.

A doua componentă a stării a treia, de departe cea mai numeroasă, era ţărănimea. Circa 85% din populaţia Franţei trăia în mediul rural şi majoritatea o formau ţăranii. Estimările suprafeţei de teren pe care o deţineau variază între 25 – 45% din total. Exista un mic strat (circa 600.000) de mari fermieri, care cultivau pentru a vinde, angajau alţi ţărani cu ziua şi dădeau

bani cu împrumut. Mai numeroşi erau les laboureurs, ţăranii care cultivau pentru propriul consum şi care, în anii buni, obţineau şi un mic surplus. Aceste două componente ale ţărănimii au dus-o relativ bine în tot secolul XVIII până în anii 1770. Celelalte două părţi ale ţărănimii erau ţăranii dijmaşi, lipsiţi de capital şi care dădeau jumătate de recoltă proprietarilor pământului, şi ţăranii lipsiţi de pământ care nu deţineau decât casele şi grădinile. Ţăranul sărac nu avea nici o speranţă în a trăi mai bine şi trăia în nesiguranţă deoarece vremea rea sau boala îl puteau aduce în rândul vagabonzilor, care trăiau din cerşit, furt şi slujbe ocazionale. Toţi ţăranii erau obligaţi să plătească dijma bisericii, impozite statului (la taille, la vingtieme, la capitation şi la gabelle) şi obligaţiile feudale seniorului lor (la corvee, le champart – părţi din recoltă -, lods et ventes – o taxă plătită seniorului când bunurile îşi schimbau proprietarul). Situaţia ţăranilor diferă de la o provincie la alta. De pildă, ţăranii din Midi nu plăteau deloc dări, în schimb cei din Bretania şi Burgundia aveau dările cele mai mari. Povara cea mai grea pentru ţărani erau arenzile. Acestea au crescut accentuat în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, ca urmare a creşterii populaţiei de la 22,4 milioane în 1705 la 27,9 milioane în 1790.

Ce-a de-a treia componentă a stării a treia o formau muncitorii urbani. Majoritatea muncitorilor de la oraş trăiau în locuinţe aglomerate şi insalubre. Ei erau necalificaţi şi săraci. Meşteşugarii erau organizaţi în bresle. Orele de muncă erau multe – 16 ore pe zi, 6 zile pe săptămână. Nivelul de trai al salariaţilor scăzuse lent deoarece preţurile urcaseră în medie cu 65% în timp ce salariile numai cu 22%. Nu prea exista producţie pe scară mare: numărul mediu de oameni într-un atelier din Paris în 1789 era de 16. Maiştrii şi lucrătorii munceau şi trăiau împreună şi erau afectaţi de creşterea preţului pâinii deoarece ea constituia ¾ din hrana zilnică.

Cauzele Revoluţiei

În ciuda transformărilor economice ce au dus la dezvoltarea comerţului şi industriei, organizarea societăţii franceze era anacronic divizată în trei stări: nobilimea, clerul şi "a treia stare" (restul populaţiei).

Având un nivel de trai din ce în ce mai apropiat de cel al nobilimii, burghezia, educată în spiritul filozofiei iluministe şi având exemplul recent al Revoluţiei americane, ar fi dorit să-şi asume o parte din responsabilitatea politică.

Statul şi populaţia trecea printr-o gravă criză economică şi financiară. Criza financiară a fost determinată şi de faptul că, în intervalul 1740 şi 1783 Franţa a fost implicată în trei războaie: mai întâi războiul pentru succesiunea austriacă (1740-1748), apoi în războiul de 7 ani (1756-1763) şi, în sfârşit, războiul american pentru independenţă (1778-1783). Tentativele de reformă ale sistemului financiar francez au eşuat. Nu doar statul era în pragul falimentului ci şi populaţia. Anii premergători izbucnirii revoluţiei, sunt anii cu producţii slabe ceea ce duseseră pe mulţi la ruină. În consecinţă, din cauza datoriilor mari, statul menţinea un nivel ridicat de impozite şi taxe. În 1788, mai mult de 80% din dările strânse au fost absorbite de plata datoriilor statului. Nobilimea şi clerul fiind exceptate de plata impozitelor, numeroase cereri au denunţat mărimea si injusteţea acestor impozite.

Desfăşurarea Revoluţiei (1789-1799)

Revoluţia moderată (1789-1793)

Convocarea Adunării Stărilor Generale

În faţa cererilor nobilimii şi a provinciilor, regele Ludovic XVI convoacă Adunarea Stărilor Generale pentru mai 1789, lucru ce nu se mai întâmplase din 1614. Perspectiva acestei Adunării a reaprins conflictul de interese dintre nobilime şi a treia stare (burghezia). Primele două stări nu reprezentau la un loc decât 2% din populaţie, iar burghezia deţinea o parte tot mai importantă din bogăţia ţării. După modelul din 1614, fiecare stare ar fi trebuit să fie reprezentată de un număr egal de deputaţi. A treia stare a cerut dublă reprezentare, obţinând un număr mai mare de reprezentanţi decât celelalte două.

Adunarea Stărilor Generale

La 5 mai 1789, în mijlocul a numeroase festivităţi, respectând strict eticheta de la 1614, Adunarea Stărilor Generale se deschidea în palatul regal de la Versailles. Regele a dorit să impună votul colectiv, astfel încât majoritatea avută de a treia stare să devină inutilă, votul acestei stări ar fi cântărit exact la fel ca şi cel al fiecăreia dintre celelalte două stări. În loc de discutarea impozitelor, principala preocupare a Adunarii a fost organizarea legislaturii, în discuţii separate. La 17 iunie, în urma eşecului tentativelor de reconciliere între stări, reprezentanţii celei de-a treia stări s-au declarat ca fiind Adunare Naţională, fără ordine, ci a poporului. Celalte două ordine au fost invitate să adere, dar noua adunare şi-a exprimat clar intenţia de a se ocupa de naţiune, cu sau fără ele.

Începutul Adunării Constituante

Noua adunare s-a ocupat imediat de finanţe şi de nevoile poporului. Deşi, cu scopul de a anula hotărârile adunării, regele a încercat să împiedice reunirea acesteia, Adunarea şi-a mutat deliberările în sala de tenis, unde deputaţii, la 20 iunie, au depus jurământul de a nu se despărţi până când nu vor oferi Franţei o constituţie. Două zile mai târziu, împiedicată fiindu-le intrarea în sala de tenis, Adunarea s-a reunit la biserica Saint-Louis, unde o parte a clerului i s-a alăturat. La 23 iunie, regele a ordonat dispersarea Adunării Stărilor Generale. Majoritatea nobilimii şi clerului s-a supus ordinului, deputaţii celei de-a treia stări au rămas fideli jurământului de a realiza o constituţie. Regele a înconjurat cu trupe Parisul şi Versailles, dar Adunarea primea numeroase mesaje de sprijin din partea populaţiei din Paris. La 9 iulie, reconstituindu-se ca Adunare Constituantă naţională, aceasta cerea regelui respectuos, dar ferm, retragerea trupelor, inclusiv celor străine. Regele a refuzat cererea şi a oferit Adunării posibilitatea de a se deplasa în afara Parisului, pentru a o priva astfel de sprijinul parizienilor.

La 11 iulie, regele, acţionând sub influenţa nobililor conservatori, şi-a schimbat miniştrii. Ştirea a fost anunţată în Paris la 12 iulie, fiind interpretată ca o lovitură de stat a conservatorilor şi a reprezentat începutul unei periode insurecţionale în Paris. În acest timp, Adunarea se afla într-o sesiune continuă pentru a nu-şi pierde din nou spaţiul de reuniune.

Căderea Bastiliei

Ziua naţionala a Franţei, 14 iulie, comemorează căderea, in 1789, a închisorii Bastilia. Cu toate ca în închisoare nu se găseau decât 7 prizonieri, Bastilia a devenit simbolul a tot ceea ce fusese detestabil în vechiul regim. În dimineaţa de 15 iulie, regele a realizat înfrângerea în faţa insurecţiei cetăţenilor parizieni şi a dat ordin de retragere a trupelor fidele lui şi a revenit asupra schimbărilor guvernamentale făcute în urmă cu câteva zile. În Paris, a fost stabilit un nou primar, într-o nouă structură, numită "comună" şi s-a înfiinţat o armată populară, "Garda Naţională". Revoluţia s-a răspândit în ţară după modelului parizian, populaţia organizându-se în municipalităţi cu scop de auto-guvernare şi au înfiinţat corpuri ale Gărzii Naţionale, ignorând autoritatea regală. La 27 iulie, într-un gest de aparentă reconciliere, regele a acceptat o cocardă tricoloră, intrând în Primăria Parisului. În ciuda acestui gest simbolic, nobilii au început să părăsească ţara, începând să pregătească un război civil şi agitând o coaliţie europeană împotriva Franţei.

Abolirea Vechiului Regim

La 4 august, Adunarea Naţională a abolit feudalismul, ştergând privilegiile nobililor şi clerului, anulând ordinele, precum si drepturile speciale ale oraşelor şi provinciilor. Din noua societate era exclus priveligiul, forma veche de libertăţi, astfel că egalitatea juridică devenea regula şi cadrul pentru noua libertate. Adunarea a înlocuit provinciile istorice cu 83 de departamente, administrate uniform şi aproximativ egale între ele, în teritoriu şi populaţie.

Are loc clarificarea facţiunilor din cadrul adunării. Aripa dreaptă reprezenta opoziţia faţă de revoluţie. "Monarhiştii democraţi" şi-ar fi dorit instalarea unui regim asemănător celui britanic. "Partidul naţional" reprezenta, în principal, burghezia. Pentru un timp, a existat un consens între centrul şi stânga politică. La 26 august, Adunarea a publicat Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, în care idealurile revoluţionare sunt rezumate în formularea "Libertate, Egalitate, Fraternitate". În ceea ce priveşte forma de organizare, partidele populare au impus un model legislativ unicameral. Regele păstra un drept de blocare prin veto.

Între timp, o mulţime de parizieni, în principal femei, mărşăluind spre Versailles, la 5 octombrie, a reuşit să îl aduca pe rege înapoi în Paris, separându-l de eforturile regaliştilor de a bloca noua ordine.

Constituţia civilă a clerului

Pentru a rezolva criza financiară, cât şi datorită ideologiei anti-creştine a revoluţionarilor francezi, la sfârşitul anului 1789 şi începutul lui 1790 au fost emise o serie de legi, prin care au fost confiscate averile Bisericii Catolice. Constituţia civilă a clerului a fost adoptată la 12 iulie 1790 şi ratificată de rege în acelaşi an, la 26 decembrie. Ea prevedea transformarea membrilor clerului în funcţionari şi interzicea ordinele monastice. Victorie a forţelor celor mai ostile Bisericii, legea va transforma în adversari ai revoluţiei acei preoţi care contribuiseră la succesul ei. Textul legii prevedea, printre altele, ca alegerea în funcţiile clericale să se facă de către toţi cetăţenii, indiferent de apartenenţa lor religioasă. Mai mult, la 27 noiembrie, Adunarea decretează că toţi preoţii sunt obligaţi să depună jurământ de fidelitate faţă de naţiune, lege şi rege, sub ameninţarea cu destituirea. Aproximativ 45% dintre preoţi -refractarii- au refuzat să presteze jurământul, pe care îl considerau drept o schismă faţă de Roma.

Monarhia constituţională

Veritabila ruptură între popor şi familia regală s-a produs în timpul tentativei de a fugi în străinătate. Membrii familiei regale au fost opriţi la Varennes, în 21 iunie 1791. Deja discreditat de vizibila sa ostilitate faţă de Revoluţie, Ludovic XVI-lea este readus la Paris, în 25 iunie, şi este suspendat.

În septembrie, în faţa dezordinilor în creştere şi a ostilităţii vechilor monarhii europene, majoritatea moderată din Adunarea Constituantă decide să-l reinstaleze pe Ludovic XVI pe tron, în speranţa de a frâna radicalismul Revoluţiei şi de a împiedica o intervenţie străină. Regele a acceptat sa contrasemneze noua constituţie, care transforma Franţa într-o monarhie constituţională. El era nevoit să partajeze puterea cu Adunarea Legislativă (ce succeda Adunarea Constituantă), păstrându-şi dreptul de veto şi cel de alegere a miniştrilor. În Adunarea legislativă, s-au constituit facţiunile:

monarhişti; republicani liberali (girondini); republicani radicali (iacobini).

Căderea monarhiei şi Comuna din Paris

Uniţi provizoriu de convingerile lor republicane, girondinii şi iacobinii au votat împreună mai multe texte importante, cum ar fi obligaţia emigranţilor de a se întoarce înainte până la sfârşitul anului 1791 şi condamnarea la închisoare sau deportare pentru clerul refractar. Veto-ul emis de Ludovic XVI-lea împotriva acestor legi a suscitat o criză ce a acordat girondinilor accesul la putere, în martie 1792.

Din motive diferite, regele, monarhiştii şi girondinii îşi doreau război cu puterile ostile. Regele considera că înfrângerea ar putea să-i consolideze puterea. Girondinii doreau să canalizeze elanul revoluţionar înspre exteriorul Franţei. Războaiele revoluţionare încep odată cu declaraţia de război din 20 aprilie 1792, adresată Austriei, de partea căreia se va alătura şi Prusia, după câteva săptămâni.

Creată în Paris în iulie 1789 şi instalată la Primăria oraşului după căderea Bastiliei, Comuna a devenit insurecţională în 10 august 1792, pe fondul înfrângerilor suferite pe front şi a ameninţărilor primite din partea străinilor, ce au determinat creşterea fervoarei naţionale şi a nemulţumirilor faţă de familia regală. O manifestaţie a luat cu asalt Palatul Tuileries şi regele a fost arestat, sub suspiciunea de trădare.

La începutul lui septembrie 1792, panicat în faţa înaintării armatelor inamice şi de rumorile de complot contra-revoluţionar, poporul înarmat a masacrat mai mult de o mie de regalişti, preoţi refractari şi deţinuţi de drept comun în închisorile din Paris şi din alte oraşe din provincie. Masacrul, permis de unii lideri iacobini, marchează prima derivă a Revoluţiei.

Iacobinii, sub conducerea avocatului Georges Danton, dominau Communa şi şi-au mărit influenţa în Adunarea Legislativă. Aceasta decide convocarea alegerilor cu sufragiu universal masculin, destinat să reunească o nouă convenţie constituţională.

Convenţia girondină

O data cu căderea monarhiei, războiul a luat un caracter naţional şi politic, nemaifiind un conflict între regi. La 20 septembrie 1792, o armată franceză a oprit la Valmy înaintarea prusacă. Recent aleasa Convenţie Naţională, reunită în ziua victoriei de la Valmy, proclamă Republica la 21 septembrie. Adunarea Constituantă îşi schimbă denumirea în Convenţia Naţională. În toamna anului 1792, armata, în ofensivă după bătălia de Valmy, reuşeşte să pătrundă în Imperiul Romano-German, în Savoia şi în Ţările de Jos austriece. În cadrul Convenţiei, lupta politică se intensifică, plenul oscilând între a sprijini girondini şi iacobini (mai radicali şi având populaţia Parisului de partea lor). Convenţia decide ca regele să fie judecat pentru trădare în faţa sa şi printr-un vot cvasi-unanim, Ludovic al XVI-lea este găsit vinovat. Cu o majoritate mică, de un singur vot, regele este condamnat la moarte şi ghilotinat la 21 ianuarie 1793. După execuţia regelui, influenţa girondinilor scade în cadrul Convenţiei. În plus, armatele franceze suportă loviturile coaliţiei formate din Anglia, Austria, Spania, Ţările de Jos şi mai multe state italiene.

La 24 februarie, Convenţia votează conscripţia militară a 300.000 de oameni. Comisarii trimişi în departamente pentru a organiza mobilizarea, sunt aleşi dintre iacobini, lărgind falia dintre girondini şi masele populare. În Vendeea, regalişti şi preoţi refractari, incurajaţi de traumatismul cauzat de executarea regelui şi ostilitatea ţăranilor faţă de conscripţie, organizează o revoltă armată care se extinde şi în Bretania.

Girondinii încearcă în van să se opună propunerilor iacobine destinate a creşte puterea guvernului central. Un Tribunal revoluţionar este instituit la 10 martie pentru a judeca suspecţii iar la 6 aprilie, Convenţia creeaza Comitetul de Salvare Publică, organul executiv al Republicii.

Dificultăţile militare, extinderea războiului civil, avansul forţelor inamice pe teritoriul naţional, au produs o criză în cadrul Convenţiei, rivalitatea dintre girondini şi iacobini fiind din ce în ce mai mare. Un contra-atac nefast al girondinilor, îndreptat împotriva lui Jean-Paul Marat, unul dintre şefii iacobini cei mai populari şi radicali, eşueză prin achitarea sa în faţa Tribunalului revoluţionar, la 24 aprilie.

Revoluţia radicală (1793-1794)

Între 31 mai şi 2 iunie, o insurecţie pariziană condusă de Jacques Hébert, somează Convenţia să aresteze 27 de deputaţi şi 2 miniştri girondini. Populaţia cerea o restribuire a bogăţiei şi continuarea acţiunilor anti-creştine. La 10 iunie, iacobinii preiau controlul asupra Comitetului de Salvare Publică din care vor face principalul instrument al dictaturii revoluţionare. Asasinarea lui Marat de către o girondină, duce la creşterea influenţei iacobinilor. La 24 iunie, Convenţia promulgă o noua Constituţie, cu o nouă versiune, a "Declaraţiei drepturilor omului", ce punea accent mai mare pe egalitate si merit. După ce,la 10 iulie Danton părăseşte Comitetul Salvarii Publice, pe 27 iulie, îşi face intrarea Maximilien de Robespierre, devenit rapid cel mai influent membru, luând măsuri radicale pentru salvarea Revoluţiei şi distrugerea inamicilor săi interni şi externi.

Situaţia militară a Republicii fiind critică, contra-revoluţionarii controlând Vendeea şi Bretania, mai multe oraşe importante -Bordeaux, Marsilia, Lyon- fiind sub autoritatea girondinilor şi armate străine invadând teritoriul francez atât în est, cât şi vest, la 23 august, printr-un nou ordin de conscripţie, se ordonă mobilizarea generală a bărbaţilor apţi pentru

serviciul militar, astfel că sunt constituite, echipate şi expediate pe front 14 armate, totalizând 750.000 oameni.

Legea asupra suspecţilor, votată la 17 septembrie, permite instalarea regimului de Teroare. La 16 octombrie, în lipsă de alte probe, ca pedeapsă pentru un aşa-zis incest cu fiul ei in vârstă de doar 9 ani Ludovic al XVII-lea[1], închis impreună cu restul familiei, smuls din grija mamei şi incredinţat spre creştere unui temnicer, regina Maria Antoaneta este executată. Ulterior, pe 31 octombrie, un număr de 31 de lideri girondini suferă aceeaşi soartă. Represiunea se abate asupra tuturor, regalişti, preoţi, girondini, oricărui suspect de activităţi sau simpatii contra-revoluţionare. Tribunalele revoluţionare funcţionează intr-o manieră expeditivă, trimiţând mii de persoane la ghilotină în Paris şi in alte oraşe franceze. În afară de condamnările la moarte, numeroase persoane mor în închisorile suprapopulate ori sunt sumar executate, astfel că se estimează la aproape 40.000 numărul de victime ale regimului de teroare.

Între septembrie si octombrie, mormintele tuturor regilor Franţei din abaţia Saint-Denis sunt profanate, catedrala este vandalizată, iar rămăşiţele pământeşti ale regilor sunt aruncate în gropi comune[2]. În octombrie începe să fie folosit calendarul republican. Impulsionat de Robespierre[3], Comitetul încearcă reformarea Franţei, inducând un amestec de umanitarism fanatic, idealism social şi patriotism, într-o Republică a Virtuţii. Două zile după ce Robespierre ia poziţie împotriva des-creştinării, la 23 noiembrie, Comuna din Paris, la instigarea şefilor radicali ("furioşi", "hebertişti"), decide închiderea tuturor bisericilor şi încurajarea activă a cultului Raţiunii, religia revoluţionară. Scene incredibile au loc in bisericile franceze. O prostituata dezbrăcată, in chip de "Zeiţă a Raţiunii", este adusă revoluţionari si întinsă pe altarul catedralei Notre Dame din Paris. Preoţi sunt linşaţi in public de către revoluţionarii atei. Mişcarea de des-creştinare activă se întinde rapid în întreaga ţară.

Datorită mobilizarii generale, soarta războiului se întoarce în favoarea Franţei. Până la sfârşitul lui 1793, invadatorii sunt respinşi de pe teritoriul francez. În interior, Comitetul reuşeşte să înfrângă insurecţiile regaliste şi girondine.

Disputelor filosofice asupra noii religii, Robespierre le pune capăt în primăvara lui 1794, după executarea lui Hébert şi a partizanilor săi anti-creştini, apoi a lui Danton şi a indulgenţilor, care ceruseră sfârşitul Terorii. Ostil des-creştinării şi cultului Raţiunii, prin decretul de la 7 mai, el recomandă Convenţiei admiterea existenţei lui Dumnezeu, iar in ziua următoare are loc sărbătoarea "Fiinţei Supreme". Deşi ameninţările la adresa securităţii Republicii fuseseră îndepărtate, Robespierre cere ca virtutea sa fie instituită prin teroare.

La 10 iunie (22 Prairial), se institutie marea teroare printr-o lege ce scotea Tribunalele revoluţionare de sub incidenţa Convenţiei, limita posibilitatea acuzaţilor de a se apăra, iar orice critică la adresa guvernului devenea criminală. În următoarea lună, marea teroare produce peste 1.000 de victime.

Convenţia thermidoriană (1794-1795)

După o nouă serie de succese militare, regimul cvasi-paranoiac menţinut de Robespierre, îşi pierde justificarea. O parte dintre cei implicaţi în regimul de Teroare se aliază cu moderaţii din plenul Convenţiei şi la 9 thermidor anul II (27 iulie 1794), Robespierre şi colaboratorii săi apropiaţi sunt supuşi unui decret de arestare şi eşuează în tentativa lor de insurecţie la Comuna din Paris. Arestaţi în cursul nopţii, sunt executaţi în seara următoare, iar în zilele

următoare mai mult de o sută de partizani de-ai săi urmându-i soarta. Sfârşitul Republicii Virtuţii, visate de Robespierre, îl antrenează şi pe cel al radicalizării mişcării revoluţionare, reprezentând un moment de cotitură în desfăşurarea Revoluţiei.

Până la sfârşitul lui 1794, Convenţia este dominată de deputaţii de centru care au răsturnat regimul de teroare, apoi anuland o serie de decrete şi suprimând tribunalele revoluţionare. Suprimarea bugetului acordat cultelor a pregătit separarea Bisericii de Stat, confirmată la 21 februarie 1795. După revenirea în Convenţie a girondinilor proscrişi, reacţiunea violentă faţă de protestele din primăvara anului 1795 determină eliminarea ultimilor iacobini radicali.

În vara aceluiaşi an, Franţa se mai afla în război doar cu Anglia, Sardinia şi Austria, pacea revenind la frontiere,după stoparea unei armate de emigranţi debarcată în Bretania.

Directoratul (1795-1799)

Convenţia adoptă o nouă Constituţie, aprobată la 22 august 1795, prin care se conferă puterea executivă unui Directorat compus din cinci membri, care trebuie să numească miniştrii. Puterea legislativă va fi împărţită între două camere, Consiliul Bătrânilor, cu 250 membri şi Consiliul celor 500. Începând din mai 1797, în fiecare an, un membru al Directoratului şi o treime din adunări sunt înnoite.

Convenţia a numit primii Directori şi două treimi din corpul legislativ din cadrul membrilor săi. Reacţia insurecţională a regaliştilor parizieni, din 5 octombrie 1795 este înfrântă rapid de trupele generalului Napoleon Bonaparte, încă puţin cunoscut. Convenţia se dizolvă la 26 octombrie şi un nou guvern este instalat.

Directoratul a stabilizat bulversaţiile aniilor precedenţi. Unul din mijloace l-a constituit continuarea războiului, canalizând energia eliberată de Revoluţie. Succesele Revoluţiei inspiră războaie de cucerire si de export al idealurilor revoluţionare în întreg restul Europei. Câteva luni de la intrarea sa în funcţiune, Directoratul oferă lui Bonaparte comanda unei campanii militare în Italia, între martie 1796 şi octombrie 1797, care a permis tânărului general să căştige popularitate.

Luptele de facţiuni au dus la instablitatea regimului. Revenirea stângii iacobine se manifestă printr-un complot (conjuraţia egalilor) condus de Babeuf, care preconiza distribuţia egală a pământurilor şi veniturilor. Conjuraţia eşuează în mai 1796.

În timp ce în Franţa principiile revoluţionare erau în retragere, ele se răspândeau în Europa prin intermediul războaielor napoleniene. Înfrângerile militare din vara anului 1799, dificultăţile economice şi agitaţia socială au determinat lovitura de stat a generalului Bonaparte, din 9 noiembrie (18 brumar), prin care Directoratul a fost înlăturat. Noua Constituţie instaura Consulatul, organism în care Bonaparte a avut putere dictatorială. Deviză republicană devine "Libertate, Egalitate, Proprietate", iar la 15 decembrie 1799, prim-consulul Napoleon Bonaparte, prezentând francezilor noua Constituţie, proclamă:

Cetăţeni, Revoluţia s-a aşezat la principiile pe care am început-o: ea s-a încheiat!

Cronologie

Anul 1789

5 mai: Deschiderea oficială a Adunării Stărilor Generale 17 iunie: Starea a treia proclamă Adunarea Naţională 20 iunie: Jurământul din sala de tenis 24 iunie: Majoritatea clerului se alătură Adunării Naţionale 2 iulie: Regimente străine sunt concentrate în jurul Parisului 12 iulie: Demiterea miniştrilor provoacă insurecţia armată a parizienilor 14 iulie: Căderea Bastiliei. Revoluţia se declanşează şi în provincie 15 iulie: Conducerea revoluţionară se organizează ca şi Comuna din Paris 16 iulie: Regele decide să retragă trupele din capitală 4 august: Abolirea corvezilor şi servituţilor feudale 26 august: Declaratia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului 6 octombrie: Femeile pariziene obligă regele să revină în Paris. 19 noiembrie: Decret privind naţionalizarea bunurilor Bisericii

Anul 1790

16 ianuarie: Este creată Jandarmeria naţională 31 martie: Robespierre este ales preşedinte al Clubului iacobinilor. 19 iunie: Un decret al Adunării aboleşte titlurile de nobleţe ereditare 12 iulie: Constituţia civilă a clerului 14 iulie: În cadrul primei zile naţionale, Ludovic al XVI-lea jură că va accepta

Constitutia 21 octombrie: Drapelul tricolor înlocuieşte vechiul drapel regal al florii de crin 27 noiembrie: Decretul jurământului clerului

Anul 1791

19 martie: Introducerea sistemului metric ca sistem de măsură 13 aprilie: Papa Pius al VI-lea condamnă Constituţia civilă a clerului 26 mai: Regele cedează naţiunii bunurile Coroanei 1 iunie: Abolirea tuturor formelor de tortură 14 iunie: Legea Le Chapelier. Grevele şi sindicatele sunt interzise 20 iunie: Fuga la Varennes 25 iunie: Aducerea regelui la Paris şi demiterea sa temporară 17 iulie: Masacrul petiţionarilor iacobini de pe Champ-de-Mars 27 august: Declaraţia de la Pillnitz. Franţei i se cere să restaureze vechiul regim 3 septembrie: Adoptarea primei Constituţii 13 septembrie: Sancţionarea Constituţiei de către rege 1 octombrie: Deschiderea noii Adunări Legislative 11 noiembrie: Regele se opune prin veto decretelor asupra emigranţilor

Anul 1792

25 ianuarie: Adunarea lansează un ultimatum Austriei 20 aprilie: Adunarea, dominată de girondini, declară război Austriei

21 aprilie: Condorcet expune în Adunare principiile educaţiei publice 26 aprilie: Rouget de Lisle interpretează Cântec de război pentru armata Rinului ([[La

Marseillaise]]) 27 mai: Decret al Adunării privind deportarea preoţilor refractari 20 iunie: Manifestaţie anti-regalistă la Tuileries 7 iulie: Liderii Comunei din Paris sunt suspendaţi din funcţii 22 iulie: Declarând patria în pericol, Adunarea cheamă cetăţenii sub arme 25 iulie: Manifestul lui Brunswick la Coblenz (cunoscut la Paris la începutul lunii

august) 30 iulie: Marseillaise la Paris 10 august: Căderea monarhiei. Convocarea Convenţiei naţionale ca nou organ

legislativ 2 septembrie: Masacrul a peste 1.000 de preoţi refractari, nobili şi alţi prezumptivi

adversari ai naţiunii 20 septembrie: Bătălia de la Valmy. Armata prusaca este oprită 21 septembrie: Convenţia proclama republica 4 decembrie: Începe procesul regelui

Anul 1793

17 ianuarie: Adunarea votează vinovăţia regelui şi îl condamnă la moarte 21 ianuarie: Ludovic al XVI-lea este executat 10 martie: Este creat Tribunalul revoluţionar 18 martie: Înfrangere armată şi retragere din Belgia 6 aprilie: Constituirea unui Comitet de salvare publică, cu putere executivă 2 iunie: Demiterea şi arestarea liderilor girondini. Conventia montagnarda 24 iunie: Constituţia anului I 13 iulie: Charlotte Corday îl asasinează pe Marat 27 iulie: Robespierre este numit în Comitet 1 august: Convenţia decretează distrugerea Vendeei 23 august: Mobilizare generală şi rechiziţionarea de bunuri 29 august: Regaliştii permit intrarea englezilor în Toulon 5 septembrie: Instituirea terorii 17 septembrie: Convenţia votează legea suspecţilor 29 septembrie: Legea maximului general blochează preţurile şi salariile 9 octombrie: Armata înfrânge insurecţia din Lyon 16 octombrie: Procesul şi execuţia reginei Maria Antoaneta 31 octombrie: Execuţia a 21 de girondini 10 noiembrie: Sărbătoarea Raţiunii la catedrala Notre-Dame 24 noiembrie: Introducerea calendarului republican 19 decembrie: Englezii sunt respinşi din Toulon 25 decembrie: Robespierre prezintă raportul privind principiile guvernului

revoluţionar

Anul 1794

4 februarie: Convenţia aboleşte sclavia în metropolă şi în colonii 13 martie: Arestarea şi executarea indulgenţilor 24 martie: Executarea furioşilor 8 iunie: Sărbătoarea Fiinţei supreme

10 iunie: Debutul marii terori 26 iunie: Victorie franceză la Fleurus contra Austriei 27 iulie: Înlăturarea lui Robespierre 28 iulie: Executarea iacobinilor. Începutul reacţiunii thermidoriene 24 august: Reorganizarea gouvernământului revoluţionare 18 septembrie: Separarea bisericilor de stat 10 octombrie: Conservatorul Naţional de Arte şi Meserii 24 octombrie: Şcoala Normală Superioară 12 noiembrie: Închiderea cluburilor iacobinilor 24 decembrie: Abolirea legii maximului

Anul 1795

21 februarie: Restablirea libertăţii religioase 1 aprilie: Protest al populaţiei împotriva scumpirii alimentelor 5 aprilie: Tratat la Basel cu Prusia 7 mai: Fouquier-Tinville, acuzatorul public, împreună cu alţi 15 membri în Tribunalul

Revoluţionar, sunt ghilotinaţi 20 mai: Insurecţii populare violent reprimate. Teroarea albă 30 mai : Restitutirea bisericilor 22 iulie: Tratat la Basel cu Spania 22 august: Constituţia anului III 18 septembrie: Separarea bisericilor de stat 1 octombrie: Anexarea Belgiei 5 octombrie: Insurecţia regalistă contra Convenţiei este înfrântă de Bonaparte 31 octombrie: Debutul Directoratului 5 decembrie: Decret de arestare contra lui Babeuf care intră în clandestinitate

Anul 1796

23 februarie: Napoleon numit în fruntea armatei din Italia 10 mai: Eşecul "conspiraţiei egalilor" condusă de Babeuf 15 mai: Napoleon intră în Milano 15 mai: Prin Tratatul de la Paris, Franţa obţine Savoia şi Nisa 15 octombrie: Republica transpadană 29 decembrie: O expediţie ratată în apropierea Irlandei

Anul 1797

4 februarie: Revenirea la moneda metalică 12 mai: Bonaparte intră în Veneţia 27 mai: Execuţia lui Babeuf 6 iunie: Proclamarea republicii liguriene 9 iulie: Proclamarea republicii cisalpine (Lombardia împreună cu republica cispadană) 16 iulie: Talleyrand numit ministru de externe 24 august: Abrogarea legilor contra preoţilor refractari 3 septembrie: Adunările cer punerea sub acuzare a directorului Barras 4 septembrie: Lovitura de stat a lui Barras (18 Fructidor) 5 septembrie: Legi împotriva deputaţilor opoziţiei şi împotriva libertăţii presei 17 octombrie: Tratat la Campoformio cu Austria

Anul 1798

18 ianuarie: Începutul blocadei împotriva Angliei 15 februarie: Proclamrea Republicii romane 21 februarie: Tratat de alianţă şi comerţ cu republica cisalpină 8 mai: Adoptarea unei liste de 146 de aleşi de extremă stângă excluşi din Consilii 11 mai: Lovitura de stat contra deputaţilor iacobini aleşi (22 Floreal) 19 mai: Flota franceză părăseşte Toulon în direcţia Egipt 11 iunie: Malta este ocupată 2 iulie: Alexandria este ocupată 21 iulie: Bonaparte câştigă batalia de la piramide contra mamelucilor 23 iulie: Cairo este ocupat 1 august: Flota franceză este distrusă la Abukir de Nelson 6 august: Expediţie franceză in sprijinul insurecţiei irlandeze 23 august: Napoleon pleacă din Egipt 5 septembrie: Legea Jourdan instituie serviciul militar obligatoriu 9 septembrie: Imperiul Otoman declară război Franţei 15 septembrie: Capitulare franceză în Irlanda 16 septembrie: Plecarea celui de-al doilea corp expediţionar spre Irlanda 11 octombrie: Dezastrul flotei franceze în Irlanda 24 noiembrie: Impozit pe uşi şi ferestre 29 decembrie: Tratat de alianţă între Rusia, Anglia şi Napoli

Anul 1799

23 ianuarie: Armata franceză ocupă Napoli 12 martie: Directoratul declară război Austriei 28 aprilie: Adoptarea taxei vamale protecţioniste 16 iunie: Consiliul celor 500 în conflict cu Directoratul 18 iunie: Demiterea directorilor de catre consilii. Lovitura de stat din 30 priarial 28 iunie: Decret privind mobilizarea generală 6 iulie: Deschiderea clubului amicilor egalităţii şi libertăţii (neo-iacobin) 29 iulie: Fouché este numit ministrul poliţiei 1 august: Abrogarea legilor din septembrie 1797 ce restrângeau libertatea presei 6 august: Insurecţie regalistă în sud 13 august: Închiderea clubului amicilor egalităţii şi libertăţii 27 august: Debarcare engleză în Olanda 16 octombrie: Napoleon revine la Paris 9 noiembrie: Lovitura de stat provoacă vid de putere (18 Brumar)

Almaş, Dumitru, Căderea Bastiliei, Bucureşti, 1959.

Ciachir, Nicolae, Istorie universală modernă, vol II, Bucureşti, Ed. Oscar Print, 1998.