Revista Vatra Veche 5. 2015

8/8/2019 Revista Vatra Veche 5. 2015

1/88

5

Români din toate ţările, uniţi-vă! Lunar de cultură * Serie veche nouă* Anul VII, nr. 5(77), mai 2015 *ISSN 2066-0952

VATRA, Foaie ilustrată pentru familie (1894) *Fondatori I. Slavici, I. L. Caragiale, G. CoşbucVATRA, 1971 *Redactor-şef fondator Romulus Guga* VATRA VECHE, 2009, Redactor-şef Nicolae Băciuţ

_______________________________________________________________________________________________________________________

Radu Anton Maier ● Arc de trimf, III _________________________________________________________________________________________________________

FerestreCINE RIDICĂ PIATRA?

Dacă aş fi fost o piatră de râu,purtată în vârtejuri între vaduri,de la izvoare până la vărsare,şi dacă m-ai fi găsit tu pe malde mare,

abandonată de ape,m-ai fi ridicat?

Şi dacă m-ai fi ridicat,ai fi avut curajul să arunci cu ea?În Dumnezeu,

în altcineva?NICOLAE BĂCIUŢ


2/88

2

Ferestre. Cine ridică piatra, de Nicolae Băciuţ/1Anchetă. Exilul românesc: Radu Anton Maier, de Nicolae Băciuţ/3Poeme de Dumitru Velea/5Vatra veche dialog cu Liviu Georgescu, de Flavia Topan/6Poeme de Liviu Georgescu/7Poetul Ion Hadârcă, Marele Premiu „Nichita Stănescu”, Laudatio de Nicolae Băciuţ/8Poeme de Ion Hadârcă/10Eseu. Legendă în alb, de George Popa/11

Evoluţia şi sensurile filosofiei, de Tudor Petcu/13Teorie şi artă literară în proza lui Mihail Diaconescu, de Mihaela Varga/14La catedră. Lucian Blaga şi nevoia unei reînnoiri spirituale, de Nicoleta Angelescu/15Portretul elementului specific al unei culturi, de Dorin N. Uritescu/16Paradigme critice sub seducţia metatextualităţii, de Iulian Chivu/17Romane feministe, de Mihaela Mudure/18Două vechi istorii literare româneşti în limba germană, de Horst Fassel/20Poeme de Lucian Mănăilescu/21Fluctuat nec mergitur (Călătorie la Paris), de Vasile Andru/22Poeme de Raluca Pavel/24Ochean întors. Literatura bună moare(!?), dar nu se predă, de Dumitru Hurubă/25Poeme de Darie Ducan/27Să nu...., de Gheorghe Moldoveanu/28Versuri ieftine. Poeme de Al F rancisc/29Eseu. Amurgul iubirii, de Aurel Codoban/30Eveniment. Festivalul Naţional de Creaţie şi Interpretare „Ana Blandiana”, de GabrielaVasiliu/31În mine e înalt, poem de Ana Blandiana/31Debut. Suflet de stea (Cristina Vasiliu), de Dumitru Anghel/32

O carte/un destin. Dumitru D. Silitră, „Anotimpul mireselor de zăpadă”, de RăzvanDucan/33Cronica literară. O provocare (Theodor Răpan), de Nicoleta Milea/34Sonet, de Theodor Răpan/34Viorel Mirea – Universul magic, de Lucian Gruia/35Frumoasa cale (George Echim), de Menuţ Maximinian/36Clepsidra poeziei (Mircea Daroşi), de Menuţ Maximinian/36Pelerinul (Sorin Cotlarciuc), de Vasile Larco/37Dueliştii, poem de Sorin Cotlarciuc/37Lumina de dincolo (Nicoleta Ciobanu), de Livia Fumurescu/38Deşi sub acoperire, tot îl trădează (Nicu Doftoreanu), de Geo Călugăru/40Vasile Vodă (Marian Horvat), de Iulian Dămăcuş/41Călătoria (Alexandru Decebal Seul), de Ioan Mugurel Sasu/41Legământul şi moartea (Monica Ana Ştefănescu), de A.I. Brumaru/42Literatura între linii de dialog şi manifest fracturist (Maria Niţu), de Constantin Stancu/43Sub beneficiul „conjuraţiei” tăcerii, de Ion Nete/44Tânguire decentă şi delicată (Valentin Raus), de Cornel Cotuţiu/44O lume nouă (Tania Nicolescu), de M arian Dopcea/45

La umbra cuvântului (Veronica Babiciu), de Luminiţa Cornea/47„Lumina adâncurilor”... (Maria Monica Stoica), de Ion Popescu Topolog/48Documentele continuităţii. Note şi comentarii sociologice, la romanul Marii Unirii(Mihail Diaconescu), de Aurel David/49Aştept să înflorească ruga mea (Gheorghe Nicolae Şincan), de Nicolae Băciuţ/51Inedit. Preacuviosul Părinte Arhimandrit Ioan Iovan, de Stelian Gomboş/52Convorbiri duhovniceşti cu Î.P.S. Ioan al Banatului, de Luminiţa Cornea/54Festivalul Concurs de Poezie Religioasă „Credo”/55Evocare. Acolo-n albăstrime... (Maria Borzan), de Valentin Marica/56Memoria la zi (Radu Flora), de Ecaterina Ţarălungă/57Poeme de Luca C ipolla/58Poeme de Florin Costinescu/59Ancheta „Vatra veche”. Casa Memorială „Bacovia”, Bacău, de Luminiţa Cornea/60Poeme de Vasile Popovici/61Starea prozei. Efectul „piscină”, de Maria Postu/62Vatra veche dialog cu Dimitrie Grama, de Emilia Ţuţuianu/64Biblioteca Babel. Octavio Fernandez Zotes, traducere de Elisabeta Boţan/66Prezentare de carte la Universitatea din Alcala (Spania)/66Vatra veche dialog cu Ben Todică, de Cristina Mihai/67

Jurnal. Partidă de şah, de George Anca/68Starea prozei. Alegerea, de Adrian Botez/69Orgel vâslea fericit, de Kyre/70Cartea iertării, de Güner Akmolla/71Poeme de Sergiu Scoferciu/72Semnal. Ce se întâmplă cu bustul lui Grigore Vieru (Nicolae Băciuţ), de Daniel Mihu/72Asterisc, însemnări de George Baciu/73Poeme de Septimiu M. Cristian/74Starea prozei. Starea falsă de beatitudine, de Alexandru Decebal Seul/74Literatură şi film. Umbra păsării mecanice, de Alexandru Jurcan/75Drumul (Ben Todică), de Aurelia Satcău/75O carte ca un concert... (Carmen Mihăescu), de Valentin Marica/76Scena. Cehov, „Livada de vişini”, de Cristian Ioan/77Dreptul la replică, de Maria Marinela Istici (Zăgrean) şi alţii/78Fascinat de lectură (Mihai Burghelea), de Corina-Lucia Costea/79Festivalul Naţional de Literatură „Agatha Grigorescu Bacovia”/80Cenaclul Literar „Nicolae Băciuţ”, de Florina Moldovan/80Concursul Naţional de Creaţie Literară în Limba Rromani „Ştefan Fuli”, de Corina

Ceamă/81Curier/82Lumea lui Larco, de Vasiule Larco/86De la Păstorel citire/86Şevalet. Veress Zsuzsa, Castele din judeţul Mureş, de Nicolae Băciuţ/8718 IMMUM Firiza, de Marian Hotca/88

Autoportret

Hogarr, IV

Savonarola ___________________________________________Ilustraţia numărului: Radu Anton Maier


3/88

3

Radu-Anton Maier - pictor, gra-fician, desenator și ilustrator, repre-zentat de bază al generației explozivedin România anilor ´60 - aparține eli-

tei celor mai importanți artiști plasticidin România, cu distincte inflexiuni pe scena artistică internațională.

Exponent al postavangardismuluiromânesc, artistul - ca nimeni altuldin generația sa - introduce la baza propriului univers artistic semnifi-cante laitmotive onirice și penduleazăconstant între universuri arhetipale, permanent conturbate de lumi vizio-nare, care generează adevărate meta-fore narative.

Expoziții personale și de grup

(selectiv)1957 Leningrad; 1958 Kiev;

1960 Cluj; 1963 București; 1964 Pe-rugia, Italia; 1968-1974 Berna, Elve-ția; München, Esslingen, Regensburgși Heilbronn, Germania; 1967 Cluj;1974 Mannheim, Germania; 1974Gundelsheim, Germania; 1974-1980Große Deutsche Kunstausstellung,München, Germania; 1976 Essen,Germania; 1977 New York, USA;1976-1980 Künstlergilde Esslingen,Germania; 1979-1981 Galeriile

Antares, München, Germania; 1983Lincoln Gallery, New York, USA;1986 Galeria Castelului Ismaning,München, Germania; 1988 Galerie pro Arte, München, Germania; 1989-1990 Regierung von Oberbayern,München, Germania; 1997-1998,2007, 2003 Muzeul Național de Artă,Cluj; 2001 Muzeul Brukenthal, Sibiu;2005 Istituto Romeno di Cultura eRicerca Umanistica, Veneția, Italia;2005, Casa Vernescu, București;2008 Galeria Frezia, Dej; 2010, 2012

Galeria Raduart, Fürstenfeldbruck,Germania; 2014 Galeria ConsulatuluiRomân din München, Germania;2014 Muzeul Național de Artă, Cluj;.

Muzee și galerii (selectiv)Un considerabil număr de lucrări

se află în muzee, galerii și colecții particulare din România, Germania,Italia, Anglia, Suedia, Austria, Franța,Australia, Brazilia, Ungaria, SUA.

Premii și distincții (selectiv)1999 - Cetățean de onoare al

Municipiului Cluj-Napoca, 2000

Marele Premiu pentru Pictură, ASLA,Oradea, 2003 Ordinul Cavaler alArtelor, ASLA, Oradea.

______________________________Este perioada în care tânărul

artist, odată stabilit în Bavaria, se vadedica cu intensitate studiului șiredării vestigiilor din întreaga zonămediterană începând cu Italia,continuând cu Spania și Grecia, seriecare se va încheia cu Turcia, Tunisiași Egipt. Valorificarea trecutului arhi-tectonic și transformarea permanentăa acestuia într-un element stilistic-mesager se regăsesc în ciclurile„Magna Graecia”, „Vestigium deProfundis” și „Nymphaeum”.

Radu devine din ce în ce maicunoscut în Europa; începând cu anii`80 este sistematic invitat la „GroßeKunstausstellung“ din München; paralel i se organizează expoziții personale și de grup în Germania,Austria, Elveția, Franța, iar mai târziuva expune cu deosebit succes înBrazilia, Belgia, Suedia și în New-York/USA, în sălile vestitei Lincoln-Gallery.

Din 1990, își mărește substanțialspațiul de desfășurare; compozițiile pictorului se întind pe dimensiuni deca. 1,5-2 m lățime, schimbare ce in-tensifică efectul obținut prin suprapu-nerea culorilor de ulei, cu cele de ori-gine acrylică, aplicate cu finețe, stratcu strat, cu ajutorul airbrush-ului.

Monumentalitatea tablourilorcâștigă în intensitate pe măsură ceartistul re-aduce în prim-plan elemen-tele de bază ale arhitecturii – sim- bolizând colonade, ogive, arcade - calaitmotive compoziționale. Întreaga

orchestrație cromatică câștigă în dra-matism odată cu regizarea multi- punctică a luminii, dirijată, de obicei,din mai multe surse divers orientate și

intensificate. Reprezentative pentruaceastă serie sunt ciclurile de tablouri„Am Strand”, „Astrum III”,„Tramonto blu”, „Donaudelta III”.Multitudinea structurilor spațiale estesubliniată consecvent prin reflexii șioglindiri în apă, conturbate deseori deo ceață de diverse intensități,concentrate în lanțuri de universuri paralele, proiectate în infinit.

Radu a reluat legăturile cuRomânia abia după 1990 și a expus periodic în muzeele și galeriile de artădin întreaga țară. La Cluj a avut cel puțin 7 expoziții personale, dintrecare majoritatea la Muzeul Naționalde Artă, evenimente artisticeculminate în 1999 cu decernareatitlului de „Cetătean de Onoare alMunicipiului Cluj-Napoca“ „pentru

meritele sale la sporirea renumelui și prestigiului plasticii clujene șiromânești în lume“. A fost prezent șila Muzeul „Bruckental“ din Sibiu(2001), de asemenea interesat de pictura lui Radu. La București, înincinta Casei Predescu (2006) și înrepetate rânduri în sălile galeriei„Frezia“ din Dej, a avut mai multeexpoziții personale, încadrând celemai semnificative lucrări aleartistului. Un număr reprezentativ detablouri ale pictorului clujean se află

în galerii și muzee din întreaga lume.După 1990, ancorat activ în viațaculturală bavareză, pictorul stabileșteși consolidează în continuare solide punți culturale între Germania și Ro-mânia, implicit între Ardeal șiBavaria.

În propria galerie de artă RA-DUART (www.raduart.de), înființatăîn 2010 în Fürstenfeldbruck, lângăMünchen, organizează mai multe ex- poziții personale și de grup, se anga- jează în intensificarea conexiunilor și

în descoperirea similitudinilor întrecomunitatea sașilor, a ungurilor, așvabilor și bineînțeles a românilor dinTransilvania, organizând deja o seriede expoziții cu o tematicăcorespunzătoare, incluse în poiectulartistic „Künstler aus Siebenburgen”.Ținând seamă de sistematica prezențăa artistului, după 1990, pe scenaromânească a artelor plastice, implicitcea clujeană, Radu este considerat încontinuare o verigă importanta îndezvoltarea relațiilor dintre artiștii din

Germania și România, Ardeal șiBavaria. →NICOLAE BĂCIUŢ


4/88

4

1. Exilul a rupt, geografic, familii îndouă – o parte a rămas în ţară,cealaltă s-a stabilit „dincolo”. Cesuferinţe particulare ale acesteirupturi aduce exilul? Indiferent demotivele lui?2. Care sunt vămile exilului? Ce praguri sunt mai greu de trecut decătre un exilat/emigrant?3. E diferit modul de asumare şimanifestare a exilului românesc,comparat cu exilanţii/emigranţii altorţări europene? Nu doar din perioadacomunistă, ci şi înainte şi dupăaceasta!4. Ce şanse are scriitorul român care pleacă în exil/emigraţie? Dar omul deştiinţă? Dar omul fără pretenţii intele-ctuale, fără mari nevoi culturale?5. Cum se poate afirma profesional,

social, un exilat/emigrant?6. Aţi resimţit discriminarea, din per-spectiva condiţiei de exilat/emigrant?7. Ce loc ocupă credinţa în exil/emigraţie? Dar prieteniile?8. Ce perspective are ecumenismul înarmonizarea relaţiilor dintre exilaţi/emigranţi şi populaţia ţărilor gazdă?9. Care e diferenţa între exilaţii ideo-logici şi cei economici, ca să etichetezaşa pe cei care s-au exilat din motivede conştiinţă, faţă de cei care s-auexilat/au emigrat din nevoi materiale.

10. Ce-l poate face, cu adevărat,fericit pe un exilat/emigrant?11. Cum se poate pierde identitateaetnică în exil/emigraţie?12. E integrarea exilaţilor/ imigranţi-lor o problemă insolvabilă? Cum sunt priviţi cei care-şi caută o altă patrie?13. Care ar putea fi, pentru un exilat,înţelesurile dictonului latin ,,ubi bene,ibi patria”!14. Cum se vede ţara natală din exil?Cum se raportează imigrantul la ţară,la valorile ei? La neîmplinirile ei? La

aşteptările ei?!15. Cine, de ce s-ar reîntoarce dinexil/emigraţie în patria mamă?16. Ce compromisuri nu poate evitaun român care alege să emigreze?17. Ce mai înseamnă pentru el patriotismul, naţionalismul?

Radu-Anton Maier:1.Pentru un pictor pachetul de

„suferințe”, amintit mai sus, are oextindere cu conotații și implicărivariate, pe sectoare multiple -

sectoare care se adaugă la cele dejaamintite în alte anchete semilare;desigur că părăsirea țării, a familiei, aunui mediu armonios, alcătuit din

colegi de breaslă, profesori, critici deartă și, nu în cele din urmă, dinamatori & admiratori ai propriilorcreații, produc conturbări adânci înexistența unui artist.

Unui artist plastic din Româniaanilor 67 - la vârsta de 33 de ani - i seoferea o platformă materială care-iasigura un minimum de existență, cucondiția unei alinieri totale (și fărălacune!) la „îndrumările” și „dispozi-țiile” unui sistem, care nu ştia ce-i in-

Radu-Anton Maier, „Amforă” ______________________________ dulgența față de „deviatori”.

Subsemnatului i s-a acoperit cuvar (peste noapte!) o frescă de 42mp., în holul cinematografului„Republica” (Cluj-Napoca) - cu 24 deore înaintea inaugurării acestuia.Secretarul General al Partidului dincapitala Ardealului a decretat căfresca ar conține „elemente simbolice, periculoase și dușmănoase claseimuncitoare”. În aceste condiții,

Clujul, Ardealul și, prin extindere,România au devenit - pentru mine -zone ale unei patrii greu locuibile.

2. Pentru un om al artelor - dacănu e tocmai scriitor, ziarist, actor saucrainic - limba străină nu este unobstacol semnificant sau dificil deînsușit; pictorii, muzicienii, dansatoriisau balerinii posedă un limbaj caregăsește o acceptanță relativ unanimă,într-un timp destul de scurt.

Alte „obstacole ” - cum ar fi cele

din domeniul mentalității, al respec-tului om față de om, al convențiilor,al obligațiilor, al spiritului de datoriesau al valorilor general-umane și - nu

în cele din urmă - al unei elementarediscipline la un loc de muncă nou,sunt sectoare în care mulți dintre ceiveniți din Balcani necesită o oarecareadaptabilitate.

3. Prin forța împrejurărilor, așa-zisa barieră lingvistică era mai ușorde surmontat pentru „exilații“ dinRomânia sau, prin extindere, pentrumajoritatea „azilanților”, mai cuseamă dacă veneau din zone unde, pelângă limba maternă, se vorbea și ceagermană; în Germania de Sud și, maiales, în Bavaria, unde au apărutmasive dificultați în recepționarea șiintegrarea Sârbilor, Croaților, Coso-varilor - se făcea o anumită selecție înacordarea drepturilor de ședere permanentă; „refugiații” din România

au întâmpinat o severitate maximă înacordarea mai sus-amintitelor vize.Lucrurile s-au schimbat însă radical,de când România a devenit membrăUE.

4. În sensul întrebării de mai sus,trebue stabilit ce se înțelege înRomânia și ce se înțelege la noi princuvântul exil, deoarece un scriitor dinPalestina, Kenia sau Columbia,urmărit și asuprit, care „s-a exilat” înGermania, poate dobândi statutul

unui refugiat politic; un scriitorromân, care vine dintr-o țara membrăUE și NATO bineînțeles că are altelibertăți de acțiune.

5. Necesitatea de integrareconstituie un pas esențial în afirmarea profesională a exilatului. Primul pasîn realizarea acesteia se manifestă prin străduința de a învăța limba țăriiadoptive și - în același timp - prin preluarea (fără rezerve) a patrimoniului cultural, social și

politic al acesteia.

6. Nu, deloc.

7. În acest sens, pot să vorbescdoar despre Bavaria/Germania, undemă aflu din 1967; în sudul acesteițări, triunghiul credință-religie-bise-rică este foarte pronunțat și prevăzutcu puternice rădăcini teritoriale, isto-rice și naționale. De remarcat este șiabsoluta toleranță față de alte religii,ne-creștine.

Legăturile de prietenie - dacăexistă - sunt de regulă durabile însă,de multe ori, pe un fundal de interescomun. →


5/88

5

8. Perspectivele au existat încădin secolul trecut, iar rolul tuturor bisericilor - mă refer la cele 3 maridin Germania - a fost și este atâtvoluminos, cât și pozitiv; pe maimulte planuri există o activitate deajutor reciproc, nu numai financiar-material, ci și ecumenic, între bisericile catolică, evanghelică șiortodoxă.

9. Aici e necesară o diferențiereceva mai fină. O asemenea întrebareeste ușor diversificată, dacă nereferim doar la România; în timpuldictaturii comuniste nu se putea faceo deosebire netă între exilațiiideologici și cei economici; înlimbajul uzual, cam toți - inclusiv eu -erau criminali care și-au părăsit Țara

sau, mai exact, niște transfugi.10. Dacă-i un om al artei -

răspândirea largă a propriilor lucrăriși, desigur, o recunoaştere internaţio-nală vastă a propriei creații.

11. Dificil, dar posibil. Pierdereaidentității etnice în exil depinde demediul înconjurător, de prieteni, devenituri, de activitatea profesională.

12. Nu toate „patriile“

reacționeaază la fel; noua mea„patrie” - Germania - m-a„îmbrățișat” imediat, probabil și pentru numele meu - hm! - suspect degerman (Maier) și mi-a oferit toatecondițiile necesare de integrare șiaprofundare profesională. Să nuuităm că tatăl meu a fost neamț, ceeace mi-a creat de la bun începutcertitudinea că, de fapt, am revenitacasă.

13. Acestui dicton trebuie să-i

aplicăm coloratura și originea luilatină; dacă Ovidiu l-a enunțat, atunciel are, cu siguranță, o valabilitate maimult decât europeană.

14. O asemenea întrebare poatedeveni o lucrare de doctorat; înaintede toate, statistic vorbind, asemenea

date nu stau la îndemâna oricui. Chiardacă am avea o imagine detaliată înfaza actuală a dezvoltării evenimen-telor, nu am putea produce o imagine

de ansamblu, chiar și presărată cu

elemente aleatorice, deoarece parametrii unei curbe - cât de câtreprezentative - ar conține mult

Radu-Anton Maier, „Sivia, V” ______________________________ prea mulți factori de tatonare și denesiguranță.

Un autoportret (atenție: vorbeşte pictorul) este, de regulă, nu o redare aunei realități (existente), văzute de pictor în oglindă, ci mai degrabă oreproducere a unei închipuiri aartistului, asupra felului în care el își

imaginează că-l vede publicul.15. O întrebare aleatorică, atâta

timp, cât prezentul chestionar conține(la fel de tendențios-aleatoric)dictonul ubi bene, ibi patria…

16. Îmi permit să emit opinii doarasupra românilor din Ardeal, undemi-am petrecut tinerețea. În acestsens, nu pot, de exemplu, să-midenigrez țara în care m-am „născut”,deși - hm! - motive aș mai găsi, dacămă gândesc la perioada de până la

revoluție. Nu voi fi - niciodată - pentru o

revizuire a granițelor Ardealului, însensul re-alipirii la Ungaria și, bineînțeles, mi-aș dori o re-întregire ațării cu actuala Republică Moldova...

17. Trăiesc într-o țară în care patriotismul și, mai ales, naționa-lismul au - incontestabil - un iz ușortoxic; dacă însă se extinde sau sereferă la România de astăzi, îmi permit să descopăr o rezervă sucu-

lentă și durabilă față de cele douăcoordonate în care mă aflu, indubi-tabil ancorat în continuare.

Simplu

E atât de simplu,ca mâna copiluluinăscând o făpturădin joacă, cu lutul:

Cine nu arde se face cenuşă;cine se-aprinde se face lumină.

E atât de uşor,ca pasărea ce zboarăalături de mânaivită printre nori:

Cine nu curge se face noroi;

cine se topeşte se preface cristal.

Călătorul şi ochiul

Există un călător pentru carenoi suntem drumuri,şi există un drum pentru carenoi suntem un călător.

Există o piatră pentru carenoi suntem cioplitori,şi există un cioplitor pentru care

noi suntem o piatră.Există un om pentru carenoi suntem umbre,şi există o umbră pentru carenoi suntem un om.

Există un cuvânt pentru carenoi suntem o limbă,şi există o limbă pentru carenoi suntem un cuvânt.

Există un ochi pentru carenoi suntem imagini,

şi există o imagine pentru carenoi nu mai suntem un ochi.

Cu craniul în mână

Când jugul e bunşi povara uşoară,stă la taifasDumnezeu cu groparul.

Când jugul e strâmtşi povara prea grea,stă la taifas

groparul cu Dumnezeu.DUMITRU VELEA


6/88

6

„POEZIA NU E SUFERINȚĂ...E SUBLIMARE, CATHARSIS,

CHIAR ÎN SITUAȚIIINSUPORTABILE”

– „Întunericul umblă pe o mie de

picioare de broască țestoasă”, spuneți într-o poezie. Dar lumina, eacum umblă?

– Lumina nu umblă, ea pur șisimplu există și-atât, pretutindeni șinesfârșit. E spirit universal: vinecontinuu de departe și se întoarceetern prin noi în el însuși, într-ospirală nesfârșită.

– Cum poți simți, ca om,cuvintele din care „se compuneadevărata istorie a vieții tale”?

Dacă tot „ce e născut în pântec”

are frică de zbor, prin ce putemdepăși această frică?

– Exersând zborul și primejdia,familiarizându-ne, pas cu pas, cu pântecul și cerul. Prin conștientizareanemuririi sufletului.

– Într-o lume a non-comunicării și a singurătății, credeți că e preatârziu „să mai găsim lumina și îm-brățișarea”? Avem presimțirea celui-lalt, dar cum putem ajunge la el? Saune purtăm alteritatea în noi? –„Je estun autre”, în cuvintele lui Rimbaud.

– Chiar dacă locuim în întunericși persecuție, lumina și iubirea sunt înnoi, sunt eterne și pretutindeni, chiardacă temporar ascunse. Puntea cătrealtul se întinde prin cunoașterea sine-lui, prin observarea sinelui și a altuia, prin empatie; vedem asemănarea întreacțiuni, reacții convergente către ace-leași lucruri, fapte, conjuncturi oristări. Observăm și realizăm exprima-rea sentimentelor celuilalt prin limbaj, oricare ar fi acel limbaj.

Există o asemănare de proiect în-tre eu și altul. E posibil ca un altul săfie în noi, la pândă, în bine și în rău.

– Până la urmă, care e realita-tea: „cea din noi, cea de dincolo demaluri, cea de departe (sau) cea denicăieri”? În ce condiții poate visul să devină mai autentic decât realul?

– Realitatea e peste tot, numai căavem acces parțial și secvențial la ea.Când vom cuprinde totul, vom fi eli- berați. Totul poate fi cuprins deodată, prin revelație sau forme supreme deasceză, sau parțial, prin cunoașterisuccesive ale diferitelor adevăruri.Visul e parte din realitate, o mlădițăuimitoare a realității, realitate„dereglată”. Imaginația, la fel.

– Scrisul, pentru dumneavoastră,este mărturisire sau suferință? În ce sens credeți că există o zonădisperată a limbajului dumnea-voastră liric?

– Mărturie, în măsura în care emărturisirea propriului sine vizitat decineva de dincolo de tine sau de lu-mea cunoscută, așa cum e ea. Poezianu e suferință, poezia e invenție șiimaginație. E sublimare, catharsis,chiar în situații insuportabile. Proza poate deveni suferință, când încearcăsă descrie monstruozități care s-auîntâmplat și care s-ar putea întâmpla.Literatura e suferință pentru scriitor,când devine artificiu în sine,involuntar sau de dragul artificiului.

Când trebuie să scrii pentru că eșticonsiderat scriitor sau trebuie să iei premiul Nobel cu orice preț.

– Pictorul pictează „un lucru pe jumătate nedeslușit”, pe care nu-lcunoște (l-am citat pe Orhan Pamuk).Observația rămâne valabilă pentru poezie: scrieți din certitudinea saudin incertitudinea convingerilor?

– Poți scrie pur și simplu, nudintr-o convingere sau alta. Poți plecade la ceva cunoscut și dezvolta o lu- ___________________________________________________

me necunoscută, cum poți pleca de laceva necunoscut și clădi o lume cre-dibilă, autentică. Certitudinea nu eneapărat impuls, cum incertitudineanu e necesar o frână. Ele se pot între- pătrunde, stârnind o stare de grație.Poți scrie despre ceva care te indig-nează, te revoltă, care trebuie spus ar-tistic, eseistic sau jurnalistic, cum poțiscoate lucruri remarcabile din neant,nu e nicio rețetă, singura măsură valo-rizantă fiind ca faptul sau starea pecare le creezi să fie autentice, chiarcând descrii lucruri, situații, lumi fa- buloase, nefamiliare. Mi-aș permitesă spun: dacă e cazul, fii autentic șicredibil și în artificialitate. O artifi-cialitate autentică poate fi fascinantă.

– „O, de-aş avea o cât de câtă greutate aş putea să zbor”, spune

Nichita Stănescu. Poți zbura dacă nuai greutate? La dumneavoastră, einvers: „întotdeauna ceva vă vaîngreuna, să nu puteți zbura”. Ce esteacest „vă va îngreuna”?

– Dacă nu ai greutate, nu poți săzbori, doar să plutești, să fii dus decurenți la întâmplare. Poți eșua dacăești prea imponderabil. Zborul presupune voință, zbatere, învingerea greu-tății. Greutatea optimă te predispunela zbor. Balastul se opune zborului.Balast, în sens de greutate ne-

necesară. Balastul poate fi materialsau spiritual. Materiile și stărilementale negative sunt balast. Altelesunt impuls, aer, aripi, cer.

– Am regăsit, în mai multe poeme(„foșnesc silabele de sânge/ în cu-vinte reci ca lespezile de mormânt” sau: „înaintăm din ce în ce mai greu/ prin nămeții vorbirii”) aceeași ten- siune pe care o nuanța, la un momentdat, Camil Petrescu („tot ce e conți-nut real scapă, printre silabe și pro- poziții, ca aburul printre țevile ples-

nite”), declanșată de insuficiența cu-vântului ca formă de comunicare.Cum vorbim acolo unde se terminăcuvântul?

– Vorbirea poate fi necomunicarecând nu e tăcere ascultătoare, când nudevelopează, când nu dezvăluie. Ade-vărul și comunicarea autentică suntaducerea în lumină a ceea ce eraascuns, subînțeles. Când cuvântul sesfârșește și își dă duhul ori și-a atinslimita, atunci intuiția, empatia,revelația sunt forme de comunicare și

cunoaștere dincolo de cuvinte. – Suntem condamnați la viață, →FLAVIA TOPAN


7/88

7

având moartea împlântată în noi „cao sămânță de busuioc”. Existăm ca să murim sau murim ca să oferimvieții șansa de a exista?

– Existăm în ambele sensuri.Totul e unic. Sămânța vieții e înmoarte, germenul morții e în viață.Tulpina și înflorirea sunt iluzii. Dariluzii cuceritoare. Acesta e marelemiracol. Există procesul apoptotic, încare sfârșitul ne stă înscris în gene, dela naștere.

– „Reziduali de pământ,conspiratori de azur”, purtăm„infinitul în finitul ființei”. Există o sfințenie a pământului omenesc? Înce constă ea?

– Așa cum viața și moartea seconțin, pământul și azurul sunt fețeale aceluiași tot, ale aceluiași infinit.

Așa gândește și simte ființa umană, înaceste clișee care sunt mirajulexistenței și al creației și sunt pământvăzător, pătruns de sfințenie.

– Universul poeziei dumneavoas-tră e „atât de măcinat de lăuntric”,observă Nicolae Manolescu, în vreme pentru Aurel Sasu frumusețea liriciidumneavoastră stă, deopotrivă, „în provocarea memoriei (ca refugiu) șiîn apologia îndoielii (ca resem-nare)”. Cum își vede Liviu Georgescucosmogonia sinelui, între memorie,

incertitudine și lăuntrul infinit? – Măcinarea lăuntrică e o necesi-tate, memoria nu e numai un refugiu,ci și un impuls, un început, resemna-rea e doar așa, ca o părere de rău,incertitudinea e frenezie a căutării,infinitul lăuntric își creează propriacosmogonie, întâmplată într-o noapteveșnică, aflându-mă în mijlocul vieții,între infern, purgatoriu și paradis…

– Care este „liantul inefabil” al poeziei dumneavoastră? Criticii secontrazic pe această temă.

– Dacă se contrazic, e de vinătocmai inefabilul.Aș zice că libertatea imaginativă,

stranietatea imagistică, simplitateavibrantă, discretă sau întemeietoare,vuietul totalizator, și nu în ultimulrând, moralitatea omniprezentă,neostentativă, ca un râu subteran.Morală, nu în sens de bine și rău înînțelegere didactică sau a simțuluicomun, dar într-un sens fundamentaluman, cumulul unor calități care au la bază dreptatea, adevărul, noblețea,

atât de relative, dar atât de absolute,care există în tine sau nu există. Darexistă și o morală estetică: morală poate fi și o imagine fascinantă,

_________________________________

autentică. Moralitatea, adevărul, drep-

tatea, noblețea sunt până la urmă, îndeterminarea lor fundamentală, senti-mente. Cred că toate marile operesunt, dincolo de suprafață, profundmorale. Altminteri sunt făcături. Sauniște caricaturi intermediare, care seamăgesc cu sinele maimuțărit.

– În ce măsură poezia este un„dincolo de literatură” (ca istorie personală), institutind, potrivit lui Daniel Turcea, sanctificare priniubire, jertfă și comuniune?

– Orice operă de artă sau o altă

întreprindere artistică presupune, maimult sau mai puțin, o coagulare personală, ca istorie proprie, nunumai în sens strict biografic, dar șiîn sens de contopire a tuturor stărilor,iubirilor, jertfelor și comuniunilorreale sau virtuale. Sublimarea șimistificarea sunt instrumente la fel deactive ca și amintirea și descrierea.Trăirea autorului e doar un cuptor pentru atâtea și atâtea materii și șarje.

– Cum se împacă, în poezia lui Liviu Georgescu, muzica, pictura și

medicina? Sau cum se neliniștescunele pe altele?

– Se neliniștesc foarte liniștitor șineliniștitor. Dacă muzica, pictura, șicelelalte activități artistice sau near-tistice au centrii diferiți, cu siguranțăele se întrepătrund, se impulsionează,se amplifică, se nuanțează reciproc,reverberează unele în altele, ca nișteclopote de argint pur și sfințit.

Medicina e artă și știință înacelași timp, plecând de la om șiîntorcându-se la om, ca și artele.

Toate se nasc dintr-o profundănecesitate și urgență umane.

Din starea fără de care nimic nuexistă.

Încătuşat

Căile se fixau în pielea anotimpurilorcare se umflase cu zeppeline rătăciteîn spaţiu.Mă-ntorsesem cu faţa la mine.Îngenuncheasem la stele.

La cerul din străfunduri.Inima bătea prin pereţi gata să spargălimitaşi floarea se smulgea din carne cu parfum decolorat.Frigurile se-nteţeau cu ecou invers.Voiam să sparg zidurile, gratiile,întunericul.Picurau orele cum fumul ars dinsacrificii.Mă simţeam cutremurat de-o albire deoase,ca de-o feştilă arsă până la spirit.

N-am fost niciodată mai aproape deEldecât în celula strâmtă în caresuferinţacurgea pe pereţi ca apa înnegrită amorţii.

Mare de piatră

Materia e mânjită de forme, deatingeri, de ea însăşi.Pe geam, o pasăre zgârie cu zborul eidâra unui gând. Dincolo de praf

se coagulează marea sângerie pe zâmbetul de piatră.Contururile se îngroaşă,mierea curge pe mâini înţepenindîntr-un gest uitat.

Roata s-a oprit în ceaţa cuvintelor. Aîncremenitrodul pe ram.Sufletele se mişcă necontenit –vibraţii oprite în rugina astrului dingaura cerului.

Şi n-au mai rămas decât frunzeleîngreunatede galben şi putredşi mărul umflat de păcat,gros ca o apă stătută, înflorită pe mâl.

Şi departe-n adânc, sentimentele plutesc pe foşnete înlănţuiteca nişte corăbii-fantomăcu steag negruarborat peste zei

şi n-am să pot să te smulg din vidul

cleiosce ne-nconjoarăca o mare de piatră.

LIVIU GEORGESCU


8/88

8

Marele Premiu al FestivaluluiInternaţional de Poezie

“Nichita Stănescu” de laPloieşti, ediţia a XVII-a

La Ploieşti, în fiecare sfârşit demartie, Nichita Stănescu îi cheamă pecei care mai cred în poezie, mai credîn valorile literaturii naţionale.

Premiul de la Ploieşti, fărăsimulări de jurizare, dar cu girulcriticului şi istoricul literar EugenSimion, vine să dea nume poeziei.Din 1984, de la instituirea premiului,„Cununa poeziei” i-a distins peGheorghe Tomozei, AnghelDumbrăveanu, Angela Marinescu, Nicolae Dabija, Ioan Stratan, AdamPuslojic, Marin Sorescu, VasileTărâţeanu, Ioan Flora, Traian T.Coşovei, Valeriu Matei, GrigoreVieru, Adrian Păunescu, ConstanţaBuzea, Nichita Danilov, IoanaCrăciunescu, Lucian Vasiliu, EmilBrumaru, Ileana Mălăncioiu, HoreaBădescu ... şi lista nu e încheiată.Oricum e grăitoare pentru ceea ce ar putea să însemne marcarea unuitraseu al poeziei, prin toate generaţiileşi prin toate capitalele poezieiromâneşti.

Anul trecut, a fost rândul meusă primesc Marele Premiu al Festiva-lului Internaţional de Poezie “NichitaStănescu”, o onoare care nu mi-a luatminţile, cât mi-a dat încredere îneforturile trecute şi viitoare în numele poeziei. Despre mine şi poezia mea,la festivitate, poetul bucovineanVasile Tărâţeanu a rostit un generosLaudatio.

Anul acesta, 2015, am avut privilegiul de a rosti eu Laudatio pentru poetul basarabean IonHadârcă, reuşind astfel, în doi ani, sădesenăm o hartă întregitoare a poezieiromâne, cu Bucuvina şi Basarabiaacasă la ele.

Ion Hadârcă, deopotrivă poet şiluptător, aşa cum ne-am obişnuit dealtfel să-i identificăm pe toţi poeţii basarabeni adevăraţi, intră prin acest premiu mai îndrăzneţ în marea poezieromână, acolo unde-i este locul.

Întâlnirea noastră de la Ploieşti

a fost şi cunoaştere şi recunoaştere, şi bucurie şi tristeţe, dar şi speranţă. Nu se poate ca istoria să nu ne

facă, oricât de târziu, dreptate şi nouă,

______________________________limbii şi poporului, iar printre cei care

au crezut dintotdeauna în acest ideal,Ion Hadârcă s-a aflat mereu în primele rânduri.

Ca politician şi ca poet, ori ca poet şi ca politician, fiindcă înliteratura din Basarabia, aceastăcondiţie e în firescul ei, oricât ar părea unora că un astfel de tandem numai are combustie.

Oricum, literatura românătrebuie să se reîntregească cu valorileei, oriunde ar fi ele, dar mai ales cucele de pe malul stâng al Prutului.Dar nu ostentativ, nu strident, cinormal. Adică să fie publicate cărţilelor şi să circule în tot spaţiul limbiiromâne, să se întâlnească cu cititoriidin toate provinciile româneşti, să sesimtă mereu şi peste tot acasă. Acasă,în poezia română.

NICOLAE BĂCIUŢ*

Ion Hadârcă poet, traducător șiom politic din Republica Moldova,deputat în Parlamentul RepubliciiMoldova între 1990 și 1998 și din2009 până în 2014 Ion Hadârcă s-anăscut la 17 august 1949, în comunaSîngereii Vechi (astăzi orășelul Sîn-gerei) din județul Bălți.

Opera poetului basarabean nu-mără volume de versuri: Zilele (Ed.Lit. artistică, 1977) – versuri, Baciulmieilor chirilici (Ed. Lit. artistică,1981) – culegere de poezii pentrucopii, Lut ars (Ed. Lit. artistică, 1984)- poezii și poeme, Noițele (Ed. Lit.artistică, 1985) - versuri pentru copii, Darul vorbirii (Ed. Lit. artistică,1985) – versuri, Teloe pole, ernye oveki (Ed. Lit. artistică, 1987) – versuri, Ambasadorul Atlantidei (Ed.

Junimea, Iași, 1996) – poeme,Cetățile albe (Ed. Eminescu,București, 1998) – versuri, Helenice (Ed. Uniunii Scriitorilor,Chișinău, 1998) – poeme, Douăimperii (Ed. Garuda-Art, Chișinău,1998) – sonete, A fi în timp (Ed.Augusta, Chișinău, 1999) – sonete, Albe cetățile negre (Ed. Garuda-Art,Chișinău, 1999) – poeme, Duminica Mare (Ed. Cartea Moldovei, 1999) - poezii pentru copii, Arena cuiluzii (Ed. Garuda-Art, Chișinău,1999) - interviuri, discursuri,atitudini, Teoria stării inutile (Ed.Helicon, Timișoara, 1999) – versuri, Dezinfecția de frontieră (Ed.Junimea, Iași, 2001) – versuri, Bunicuța zburătoare (2002) - versuri pentru copii, Aproape trei cai (2003)

- versuri pentru copii, Erabarbară (Ed. Garuda-art, Chișinău,2005) - publicistică și eseuri, Artaobsesiei (Ed. Poesis, Iași, 2005) – poeme, Grăuncioare de lumină (Ed.Prut International, Chişinău, 2009) - basme, zmeieplasme.

Laudatio a fost rostit de Nicolae Băciuţ, laureatul ediţiei precedente aConcursului.

*

Premiul Internaţional de poezie“Nichita Stănescu”, instituit în 1984,ca un omagiu adus celui care adescoperit partea de necuvânt afiinţei, a devenit cu adevărat orecunoaştere a autorităţii poetice înliteratura română.

Cei care au judecat valoarea poeziei româneşti au propus defiecare dată pentru acest premiu numecare rămân, care dau paginii de istorieliterară durată şi greutate.

Pe de altă parte, acest premiucertifică şi o legătură ştiută sau neşti-ută, văzută sau nevăzută, cu cel care adat poeziei române sens înnoitor, proiectându-i un destin potenţat deîntoarcerea la originile poeziei.

Dacă luăm la întâmplare doarcâteva nume dintre cele distinse cu Marele Premiu al Festivalului Inter-naţional de Poezie “Nichita Stănes-cu”, putem afirma fără reţinere că oraexactă a poeziei române se dă laPloieşti: Gheorghe Tomozei, Anghel

Dumbrăveanu, Angela Marinescu, Nicolae Dabija, Ioan Stratan, AdamPuslojic, Marin Sorescu, Vasile →

NICOLAE BĂCIUŢ


9/88

9

Tărâţeanu, Ioan Flora, Traian T. Co-şovei, Valeriu Matei, Grigore Vieru,Adrian Păunescu, Constanţa Buzea, Nichita Danilov, Ioana Crăciunescu...şi lista e, din fericire, mai lungă.

Numai într-o miopie avansatăaceste valori nu pot fi văzute şirecunoscute.

Marele Premiu al FestivaluluiInternaţional de Poezie “NichitaStănescu” consacră o operă şi acordă paşaport de liberă trecere în lumeanecuvintelor, cu sentimentul că s-adat Cezarului ce e al Cezarului, dar şiPoeziei ce e al Poeziei.

Ceea ce se mai poate constata cuuşurinţă e că Marele Premiu al Festi-valului Internaţional de Poezie “Ni-chita Stănescu” realizează singur, înrotundul ei, harta patriei de cuvinte a

limbii române, în cea mai cinstită po-litică de pe plaiurile noastre mioritice.Dacă numim pe cei corăra în anii

din urmă ai acestui deceniu le-a fostacordat acest premiu – LucianVasiliu, Emil Brumaru, IleanaMălăncioiu şi Horea Bădescu, putemspune că s-a păşit cu dreptul înrealitatea tulbure a vieţii literareromâneşti postdecembriste.

Anul 2014 mi-a adus şi mie, înaceastă galerie de nume ilustre,Marele Premiu al Festivalului

Internaţional de Poezie “NichitaStănescu”. A fost pentru mine, pestetimp, între altele, pecetluirea uneimari iubiri pentru poezia celui care,ca pe o sentinţă, a decretat că viitorul poeziei româneşti înseamnăîntoarcerea la Eminescu, într-undialog pe care-l realizam în toamnalui 1979, un fel de „al meu privit de alsău”, cum semna sub portretul pe care Nichita Stănescu mi-l făcea în acelanotimp miraculos al poeziei.

Urmându-i la Marele Premiu al

Festivalului Internaţional de Poezie“Nichita Stănescu” lui HoreaBădescu, m-am simţit încă o datăonorat, e ca şi cum Nichita Stănescuar fi răsplătit doi poeţi formaţi înşcoala Heidelbergului românesc.

Avându-l însă pe poetul IonHadârcă „succesorul” meu, continu-ator al unui lanţ poetic fără verigislabe, mă simt nu doar onorat, ci şisub un protectorat sigur, de nobleţe şidistincţie.

L-am descoperit pe Ion hadârcă

mai târziu, după ce am învăţat lecţialui Grigore Vieru:În aceeaşi limbăToată lumea plânge,

În aceeaşi limbăRâde un pământ.

Ci doar în limba taDurerea poţi s-o mângâi,Iar bucuriaS-o preschimbi în cânt.

În limba taŢi-e dor de mama,Şi vinul e mai vin,Şi prânzul e mai prânz.Şi doar în limba taPoţi râde singur,Şi doar în limba taTe poţi opri din plâns.

Iar când nu poţiNici plânge şi nici râde,Când nu poţi mângâia

Şi nici cânta,Cu-al tău pământ,Cu cerul tău în faţă,Tu taci atunceTot în limba ta.

Am simţit şi mai aproape poeziaşi lupta lui Ion Hadârcă pentru limbaromână şi pentru sentimentul româ-nesc al fiinţei, după ce Grigore Vieru,în cuvânt, şi Doina şi Ion AldeaTeodorovici în muzică, au atestat învers şi muzică, la Târgu-Mureş, că :Aici se păstrează în toate

Urmele lui Dumnezeu,Aici fratele e pururea frate,La uşor şi la greu!

Aici e familia sfântă,Neuitaţi cei din mormânt,Aici de iubire se cântă,Şi totu-i legământ.

"Transilvania, Transilvania,Vatră caldă, luminoasă,Ca litania, ca litania,De străveche şi frumoasă".

Aşa am simţit că Ion Hadârcăeste „fratele Ion”, la fel cum Grigore ______________________________

Adam Puslojic, Ion Hadârcă,Nicolae Băciuţ, Ploieşti, 31 martie

2015

Vieru ne era „fratele Grigore” şi la felcum eu eram pentru ei „fratele Nicolae”.

Recunosc, nu mi-a fost uşor săajung la cărţile lui Ion Hadârcă.Aceasta pentru că mulţi poeţi sunt ceimai neîndemânateci impresari ai propriei lor opere.

A trebuit să existe Ploeştiul ca săne întâlnim şi poetul să-mi dăruiascăcu generozitate câteva din cărţile sale.

Nici urmă de orgoliu de autor îngestul său, ba, dimpotrivă, aş spunecă e modestie în exces. Pentru că înniciuna dintre cărţile pe care mi le-adăruit, opt la număr, nu erau niciunfel de date biografice, nicio fotografieşi nici, vai mie, nicio cârjă critică încare să-şi sprijine poetul opera lui.Doar opera în sine, suficientă sieşi –

poeme, eseuri, publicistică, aforisme.Peste treizeci de volume.Încă dator tradiţiei din multe

puncte de vedere, autorul încă nufoloseşte calculatorul, implicit niciinternetul, pentru a afla mai multeinformaţii despre om şi operă, pentrua putea privi cu dreaptă măsură, câtmai aproape de adevăr, un destinliterar şi... politic.

Un destin asumat nu doar înliteratură, ci şi în apărarea fiinţeinoastrem a limbii, a neamului, a

pământului, după cum însuşi spune:„Eu sunt cu cei ce nu se lasăde mamă, limbă şi pământ.În orice lacrimă-s acasă.Cu orice preţ – eu încă sunt!”

O operă şi o viaţă trăite îndemnitate capătă recunoaştere şi aici,la Ploieşti, cu girul celei mai demne şiautorizate voci critice de la noi,academicianul Eugen Simion.

Poetul Ion Hadârcă reprezintă,într-un fel, partea basarabeană aoptzecismului, cu toată diferenţa de

opţiuni, literare şi politice.De la bun început, de la debutuleditorial din 1977, cu volumul Zilele, prefaţat de criticul Mihai Cimpoi, IonHadârcă s-a impus ca o vocedistinctă, care trebuia ascultată.

Au confirmat, pe rând, aceastăinvestiţie de încredere, volumele careau urmat: Lut ars, Darul vorbirii,Ambasadorul Atlan, Teoria stăriiinutile, Arta obsesiei, era barbară,Gheara de fum, Memoria celulozei,Pianul din abator, Noimele după

Ioan, Sonetariu, Imposibila opri-re..., ca să amintesc doar câteva dintilurile cărţilor lui Ion Hadârcă.→


10/88

10

Decapitarea de vis

în timpanele verzi ale veriitot mai rar clipa-şi sună paşii desculţitot mai reci amintiri printre degete printre nori zboară palidgăurită de viespiturta luniiturnată din cearăşi prin sângeleunicornului rănittrece în chiotultimul alai de nuntăsau de vânătoare pe când iscoadele cetăţiidecapitate de visstau de veghela porţile dimineţii

lampa răsăritului se stingede la acelaşi întrerupător

Parcul de iluzii spulberate

parcul de iluzii spulberatese întinde mult peste real pale de emoţii arse

încă răvăşesc coroanacâte unui visde mandarintremură din când în cândfrunzişu-itroienitde pulberi aurii pe alei cu degete flămândeumbre trecnu trecfac valuriori pe-o clipă chiarsfârşesc pe valiată şi-o caretă fără caifără pânze fără surugiulunecă pe strunelede harpădinspre nefiind spre nicăieri –iată şi stăpânul

nesfârşitulde pe ramuri strângecâte-un omuleţ

Septembrie

S-a ofilit şi frunza şi pasărea pe ram...

Vor zăbovi oleacă la pietrele răscrucii? Ce stranie-ntrebare, de parcă mai speram Septembrie afară să-nmugurească nucii. Sînt neclintite danii acestecăutări

De stoluri răşchirate sprecalde Australii, Când încă naboieşteverdeaţa peste zări, Dar alta i-i cadenţa în fibrevegetale. Aceste mâini vopsite încafeniu de nuc, Aceste coşuri pline de aurşi pământ, Septembrie se cheamă şi-nurma lor aduc

Atâta toamnă-n codri şi-atâta codru-n vânt.

Cruci de piatră

cruci de piatrănumai cruci de piatrăstau

în loculcrucilor de lemn

cruci de fierde fontă de inoxstau în loculcrucilor de lemn

cruci de osde marmorăde aurstauîn loculcrucilorde lemn

tot mai lăudaterăstignirile

dar se pregătesc

şi de uraniude plutoniucrucişi de pilat pentru Celce duce lemnulca pe-un fulg

ION HADÂRCĂ _________________________________________________________________________________________________

LADATIO

→ Ion Hadârcă şi-a mai asumat

încă ceva important pentru timpul şilocul său în lume – a scris poezie pentru copii: Noiţele, Duminicamare, Bunicuţa zburătoare, Arterazen, De ce-i mare soarele?, Aproapetrei cai, Povestea cerbului divin...,menite nu doar să reconfigureze ununivers, dar şi să devină abecedar alinimii, carte de rostire, carte demântuire.

Ion Hadârcă i-a asigurat poeziei prestanţă, respectabilitate, eleganţă,făcând din ieşirile ei în lume

sărbătoare. Nu întâmplător aflăm căatunci când Ion Hadârcă rostea poezieîn public, Nichita Stănescu se ridicaîn picioare, ca un omagiu adus poeziei, ca semn de respect pentru poezia care zideşte.

Apoi, Ion Hadârcă, alături de ceicare, la Chişinău, i-au redat limbiiromâne demnitate, s-a situat mereu pe baricadele luptei pentru readucereaBasarabiei acasă.

Mai mult, în calitatea sa de preşedinte al Frontului Popular, la

începutul renaşterii naţionale înBasarabia, a condus prima MareAdunare Naţională, iar la 27 august1990, ca primvicepreşedinte al

parlamentului, a propus ca ImnulRomâniei, „Deşteaptă-te, române!”,să fie şi Imnul Naţional al Republicii

Moldova.Ion Hadârcă, nu doar ca deputat,a înţeles că nu se poate politică fără poezie, dar nici poezie fără politică.

A făcut politică la cel mai înaltnivel, dar n-a trădat niciodată poezia,chiar dacă nu i-a dat întotdeauna câtar fi vrut şi cât ar fi putut să-i dea.

Cărţile sale au fost adesea premiate, dar cel mai mare premiu afost cu siguranţă cel primit din parteacititorilor, cei care şi-au făcut din poezia lui carte de căpătâi.

Între toate premiile, cu siguranţăMarele Premiu al Festivalului _____________________________

Mircea Coloşenco, soţii Hadârcă,Nicolae Băciuţ, Palatul Culturii,

Ploieşti, 31 martie 2015

Internaţional de Poezie “NichitaStănescu” este cel mai important prinsemnificaţiiloe sale. Prin acest premiu

se confirmă încă o dată că integrarea prin cultură a Basarabiei nu-i vorbă-nvânt. Iar scriitorul Ion Hadârcă merităsă fie cunoscut mai bine în România. Nici nu vă daţi seama cât seîmbogăţeşte literatura română prinopera lui Ion Hadârcă.

N-am vorbit prea mult despre biografia poetului, poate şi pentru că,vorba lui Nichita Stănescu, „poetul,ca şi soldatul, nu are viaţă personală!”

Vreau doar atâta să vă spun: poe-tul s-a născut în Basarabia, într-o lo-

calitate cu rezonanţă istorică şi meta-fizică, „Sângereii Vechi”, în judeţulBălţi, dar nu va muri niciodată.

De îngropat, va fi îngropatcândva, într-un târziu al acestui veac,la Chişinău, în... România. _______

P.S. 1 Odată cu Ion Hadârcă, au maifost premiaţi: Alexandru Zub - Premiul pentru Opera Omnia, Paul Cernat -Premiul pentru critică literară, IonCristescu - Premiul pentru promovareaculturii naţionale.

P.S. 2 După ce ne-a părăsit Eusebiu

Ştefănescu, cel care multe ediţii îl rosteamagistral pe Nichita Stănescu la el acasă,a fost rândul lui Florin Zamfirescu să ni-ldescopere pe Nichita.


11/88

11

Eseu

Alegretto

Ea, o fată timidă, tăcută şi distinsă,a intrat în viaţa Lui îmbrăcată în albimaculat, încât - în context cuexpresia elevată, din altă lume achipului ei, i-a dat din prima clipăsenzaţia unei purităţi absolute. Venea parcă din nemărginire, coborândtreptele într-o sală unde El ţinuse oconferinţă de artă. Toată făptura ei,înveşmântată în acel alb neverosimil,inducea sentimentul unui început, alunei dimineţi cosmice.

S-au luat spontan de mână în chipul

cel mai firesc, fără a rosti vreuncuvânt. Au ieşit din oraş şi au rătăcit pe dealuri un timp uitat, de asemeneafără a-şi vorbi, ca şi cum cel maimărunt cuvânt ar fi risipit oextraordinară atmosferă magicăemanată de această stranie fiinţă,magie care îi transformase peamândoi şi peisajul în nişte apariţiiimateriale. Senzaţia era aşa de puternică încât pe El parcă îl speria puţin. Nu mergeau. Pluteau. Nu maierau concreţi. Iradiau.

O lumină cu totul nouă invadase şi producea o metamorfoză magică a totce era în jur, începând cu cerul caredevenise de un albastru ireal.Sentimentul înălţării devenise uniculconţinut, unica lor stare. Din când încând se priveau, iar ea zâmbeanesfârşit de tandru, de inocent, cu unamestec ciudat de pudoare şi vagătristeţe.

Ori de câte ori se revedeau,nedesluşita stranietate care emana dinfiinţa aceasta delicată şi deosebit de

fragilă invada iarăşi totul în jur. Păreacă toate lucrurile şi cei doi se înstrăi-nau de ei înşişi.

Ea însăşi îi inducea senzaţia,disconfortantă uneori - că de fiecaredată se naşte din nou şi ezită între prefiinţă şi prima ei dimineaţă, privind mirată şi străină la tot ce oînconjura. Într-o zi, i-a înmânat,timidă, un text, poate prea naiv şi prea exaltat, dar profund trăit: "Dincontopirea sufletelor noastre să ţâş-nească, voluptuoase şi binecuvântate,

un torent de taine, muguri de lumină şi candoare... Fie ca focul etern al spiritelor noastre să-i veghezenemurirea".

Adagio

După câteva săptămâni, Ea aînceput să-i povestească o suită de"viziuni", despre care El nu ştia nici

atunci nici mai târziu dacă erau visurisau proiecţii imaginare în stare deveghe.

Şi anume, seri la rând, după ce toţiai casei adormeau, El îi apărea într-uncolţ al camerei, deasupra uneicandele şi vorbeau împreună pânănoaptea târziu. I-a dat foarte puţinedetalii despre conţinutul acelorciudate "convorbiri". Îi motiva că erasecretul lor , adică al ei şi al aceleiapariţii, dar că erau "extraordinar defrumoase". Spunea că avea loc "o

călătorie fantastică" într-un peisajunde cuvintele se transformau cuuşurinţă "în muzică, lumină şi culori",că niciodată nu s-a înţeles mai bine cucineva, că din acele "discuţii" s-aînţeles mai bine pe sine, şi anume, cănu aparţine lumii din jur, ci unui alttărâm, dar că aici aflase un prietenideal, pentru că încă din prima clipă îilăsase impresia că nici El nu aparţineaacestei lumi. Iar târziu, noaptea, cândimaginea lui dispărea, avea certitu-dinea că s-au confundat, El devenise

Ea însăşi, iar Ea - El însuşi."Sunt aceste momente de oîncântare pe care nu pot să o descriu.De-abia în acele ore exist cu adevărat.Dar nu aici, ci undeva, nu ştiu unde,într-un dincolo indefinit. Tu îmi spuică poemele tale ţi se par dictate, daraşa cum tu îţi trăieşti poemul sau poate mai curând poemul te trăieşte pe tine, şi eu trăiesc în imaginea ta şine trăim unul pe altul ca în cel maireal poem".

Era atât de gravă când îi vorbea

astfel, încât El nu îndrăznea să-ispună că nu înţelege, că probabil esteun efect neobişnuit de imaginaţiedeterminat de un sentiment având o

forţă ieşită din comun. Ar fi fost nudoar un sacrilegiu, ci ar fi provocat odramă de identitate, o dramăexistenţială. Când intuia în privirilelui îndoială, semne de întrebare, ţineasă-i spună: "nu, nu înţelegi, nu poţi înţelege". De altfel, El nu ştia dacăatunci când se revedeau, Ea eraalături de el sau de imaginea care ovizita noaptea de dincolo de real.

Misterioso

Natura misterioasă a acelei făp-turi, în acord cu discreţia gesturilor şia spusului, s-a vădit în mod, se poatespune straniu într-o întâmplare cutotul neobişnuită, de-a dreptul mira-culoasă.

În una din seri, El simte o neli-

nişte inexplicabilă, urmată de o pu-ternică presiune, o chemare nedeslu-şită să lase scrisul şi să iasă în oraş.Mare îi fu mirarea când, după puţintimp, s-a pomenit faţă în faţă cu Ea.“Am simţit nevoia să te vădneapărat”.

Au ieşit iarăşi din oraş şi, în timpce se plimbau pe dealurile din jur,după un timp, li s-a părut că are locun cutremur, senzaţie estompată probabil de intensa comuniune tăcută.Reintrând în oraş, şi-au dat seama, că,

în adevăr avusese loc un cutremur.Ajuns acasă, când El a intrat înapartament, în cadrul marii dezordini provocată de seismul destul de puternic, şi de unele stricăciuni, aconstatat stupefiat că pe locul undelucra la masă în mod obişnuit la aceaoră, de deasupra bibliotecii căzuse,sfărâmându-se în zeci de cioburi, unol voluminos cu o plantă exotică. Şi-adat cu spaimă seama la ce grav pericol putea fi expus dacă nu ar fiavut loc acea salvatoare chemare.

Obişnuit mai degrabă cu raţio-nalitatea, cu logica întâmplărilor, El nu era un mistic. Era totuşi lucid căavusese loc o potrivire inexplicabilă.Astfel, nu putea să refuze o inter-conectare universală ca un totorganic. Nu putea refuza să creadă căceea ce se întâmplase nu fusese con-dus de o logică neştiută, de o logicăsecretă. Începea chiar să lunece cătreîntrebări de un gen greu acceptabile pentru el până atunci. Nu fusese osimplă coincidenţă. Putea afecţiunea

Ei să fie de o forţă inapreciabilă, permiţându-i să prevadă şi să-l pro-tejeze? Ceea ce părea un miracol →

GEORGE POPA


12/88

12

era de fapt urmarea firească aintervenţiei unei astfel de putericonştiente de ea însăşi? Ori, impulsul punând în mişcare această putere“miraculoasă” venea de foartedeparte? Acea chemare fusese pro-gramată samsaric, urmând să treacă prin fiinţa aceasta fragilă? Or, pur şisimplu, energia demăsurată a iubiriidevenise punctual vizionară, fără cafiinţa prevestitoare să o ştie, să o poată controla, să şi-o conştientizezeşi să se bucure de magica putere care pusese la un moment dat stăpânire pestrăfundurile făpturii sale? Dar cândel i-a povestit întâmplarea, Ea azâmbit imperceptibil şi nu a comentatnimic. Era ca şi cum, în adevăr, ar fiştiut. Ar fi prevăzut?

După strania întâmplare, care îi

salvase poate chiar viaţa, atitudinea eia suferit o netă schimbare. Era ca şicum şi-ar fi făcut o datorie. Părea căse distanţează. Pe el îl contraria a-ceastă atitudine, gândind că, dimpo-trivă, salvat de Ea devenise mai multal Ei. Îl renăscuse. Comunicându-inelămuririle, întrebările pe care şi le punea, Ea spuse: “Nu ştiu cum să-ţiexplic. Ştiu doar că un impuls, la carenu am putut rezista, m-a făcut să teîntâlnesc în acea seară, iar acum ştiucă datorită acelei chemări inexpli-

cabile ai depăşit poate moartea. Poateacesta a fost rolul meu. A fost poateacelaşi impuls venind de nu ştim un-de, de foarte departe care am m-a a-tras spre tine. Atunci a fost un înce- put pentru mine. Acum e un reînceput pentru tine. Eram datoare”. Şi după o pauză: “Mă aflu chemată în desfăşu-rarea unor întâmplări pe care tu leconsideri stranii, aşa că salvarea ta afost culminaţia miracolului. Prin ur-mare, asta înseamnă un sfârşit? Amavut un rol şi acum trebuie să ies din

scenă? Am devenit de prisos? Îmispuneai odată că femeia are două ro-luri: să nască, fiind intermediara Cre-aţiei, şi să potenţeze un destin supe-rior. Poate are şi un al treilea rol: sănască din nou un astfel de destin, fizicori spiritual. Tu nu ai nevoie să fiinăscut altfel spiritual. Dar s-a întâm- plat că a trebuit să fii renăscut fizic.”

Grave

Surprinsă într-o noapte târziu de

părinţii săi cum vorbea cu ochii ţintăspre candelă, deasupra căreia,desigur, ei nu vedeau nimic, au crezutcă este cazul să consulte un psihiatru.

Acesta, lipsit de intuiţie şi tact, ainternat-o într-un serviciu de psihia-trie. Aici, tratată stereotip, cu dozeexcesive de droguri, a suferit ointoxicaţie medicamentoasă gravă a- junsă până la stare de şoc, şi-a revenitcu greu la un serviciu de reanimare.Când s-a dus să o viziteze, El a văzuto fiinţă speriată şi resemnată.

Andantino con muoto

S-au revăzut după un timp. Au re-luat peregrinările şi tăcerile. Ea avea parcă un chip nou - palid şi copleşitde o nespusă tristeţe. Fusese puternicnu doar jignită, dar bulversată de opa-

Radu-Anton Maier, „Alter Egotoubib”

______________________________citatea tratamentului psihiatric. "Îmitrăiesc propria mea absenţă. Ceva s-arupt. Nu te mai văd acolo departe şitotuşi atât de aproape, în timpulnopţilor. Dar nici nu mai pot coborî înviaţa de fiecare zi. Trebuie să măreîntrupez. Trebuie să revin între aimei, între oameni".

Un nou fel de tandreţe pusesestăpânire pe Ea. Ochii nu mai erau pierduţi, El nu mai trebuia să alergeinfinit ca să-i întâlnească, ci erau aici,

parcă prea aproape. În sărutul, altădată o abia atingerea aripii unuiînger, era acum pasionat, induceadorinţa unei mântuiri, a unei eliberări,a întoarcerii în real.

Şi pentru a recuceri acest real aînlocuit noaptea viziunilor cu noapteamistuirii totale. După câtea zile, i-aspus: "Am vrut să ne contopim doar osingură dată. Sunt poate puţinconfuză şi nu ştiu exact de ce am vrutsă fie aşa. Nici într-un caz pentru aalunga imaginea - ireală pentru tine,

dar care a fost foarte reală pentrumine. Poate pentru a mă convinge căexişti şi pe acest tărâm, că nu eşti ocreaţie a minţii mele".

Şi după o pauză: "Sau poate pentrua mă vindeca de o fascinaţie peste puteri; pentru a mă lecui de tine carem-ai purtat într-o lume prea ireală.După acea noapte unică, m-am născutdin nou. Aici pe pământ. Acea vrajăcare mă depăşea nesfârşit - s-a risipit. Am vrut să se rispească. Tu m-ai proiectat dincolo de real şi tot printine am vrut să revin la adevărataviaţă, deşi tu, chiar contopiţi, amsimţit cum erai absent. Fiindcă tu nu poţi fi decât desprins, mereu în altă parte. Eu te-am putut vedea în aceaaltă parte. Acum, când mirajul seestompează, abia dacă realizezextraordinara experienţă pe care amtrăit-o. Abia dacă mi se pare că ase-menea experienţă a fost cu putinţă".

FinaleDupă câteva întâlniri de blândă

agonie, s-au despărţit cu cea mai ma-re simplitate. I-a spus cu voce şoptităşi cu un uşor zâmbet parcă jucăuş: " Iloved You, Mister Tenderness." şidupă un timp, cu gravitate: "Aş vreasă fim într-o biserică. Iartă-mă.Roagă-te pentru mine".

Trecuseră câteva luni, şi El primeşte un telefon. Cu aceeaşi vocede copil îl anunţă, puţin jenată, că s-a

căsătorit. Era urmarea unei lupte cuun alter ego care, acum, îi stătea încale, astfel că l-a exilat. Pentru ea erao sinucidere pentru ca să poatăsupravieţui la alt nivel de a fi, mai puţin rarefiat, mai respirabil.

S-au revăzut întâmplător - dupăcâţiva ani. Îl zărise, a coborât dinmaşină, şi a ţinut să-i vorbească. Eracu soţul şi cu un băieţel mărişor,foarte vioi. Au schimbat banalităţidespre lucruri nesemnificative.

Dar, răzbătând de dincolo de acest

ecran indiferent, la un moment dat,în ochii ei mari şi blânzi a apărut olicărire foarte vie, o lumină cu reflexe parcă mistice, care îi releva faptul căsinuciderea nu reuşise în întregime.

Din acea fulgurantă licărire Elvedea cum s-a renăscut dintr-odată, pentru o clipă, făptura aceeaînveşmântată în alb absolut, făcutădin alb absolut, - pierdută în legendaunui alb absolut.

Şi pentru o clipă, în acei ochiuimiţi ca dintâi, reînviase şi El, cel de

atunci – . creaţie a acelei legende. Şireîntâlniţi acolo sus, amândoi auînţeles că legendele se salvează detimp refugiindu-se în transposibil.


13/88

13

Caracteristica principală a filosofieia fost şi va fi întotdeauna aceea de agândi în mod pur. Iar a gândi în mod pur înseamnă a lua o pauză, a intra înceea ce latinii numeau otium, înopoziţie cu negotium, care trebuiaînţeles în sensul celor mai importanteactivităţi şi preocupări cotidiene.

Însă, epoca modernităţii a permistrecerea de la otium la negotium,astfel încât în zilele noastre suntemnevoiţi să reformulăm o serie deîntrebări pe marginea unor lucruriasupra cărora nu se mai întreabănimeni. Nu întâmplător, amplificarea

stării de negotium a implicat automatşi ceea ce Alexandru Dragomirnumea gândirea care trece de la o generaţie la alta fără să fie judecată,îmbrăcând astfel forma unei prejudecăţi.

Dacă ne confruntăm cu o asemeneasituaţie în planul gândirii, ne-arreveni în mod normal sarcina de acăuta o soluţie dacă nu vindecătoare,cel puţin una mâgâietoare, care să ne provoace mintea. Iar dacă am căuta,am avea şanse să găsim o asemenea

soluţie, săpând adânc în universuleforturilor de gândire ale aceluiaşiAlexandru Dragomir, care, în Crasebanalităţi metafizice introduce şi propune un nou tip de gândire, pecare el o numeşte liberă şi filosofică.O gândire absolută, una care seformează în mai multe feluri şi unacare nu apare neapărat într-o instituţiemenită să cultive gândirea filosofică.

Varianta spontană, căci astfel poatefi definită gândirea liberă şifilosofică, este şi în primă şi în ultimă

instanţă o trăsătură definitorie anaturii umane de vreme ce ea neaparţine atunci când suntemconfruntaţi cu probleme privilegiateale vieţii noastre.

Să nu dăm uitare nici neliniştilecare determină naşterea acesteispontaneităţi, întrucât fiecare dintrenoi poate fi cuprins de o angoasă cuajutorul căreia să intrăm în sfera unor probleme indescifrabile. În fond,gânditorii, iar istoria filosofiei ne-ademonstrat-o din plin, îşi pun

întrebări fără un răspuns la îndemână,după cum îşi pun întrebări cu maimulte răspunsuri posibile. Dată fiindaceastă realitate, putem înţelege mai

______________________________ bine de ce filosofia reprezintăsistematica gândirii oamenilor.

O altă manieră de a gândi şi aînţelege sensul filosofiei ar fi aceeade a o pune în corelaţie cu ştiinţa.Făcând acest demers sau experiment

mental, avem ocazia de a descoperiştiinţa într-o lumină a progresului, pecând filosofia într-o lumină astagnării. De ce totuşi un progres alştiinţei şi o stagnare a filosofiei?

De fiecare dată oamenii de ştiinţădiscută despre ultimele cuceriri aleştiinţei. Ea nu face altceva decât săconsume trecutul şi să îl plaseze,contând mereu ceea ce rămâne.

În schimb, filosofia este prezentă permanent în propriul ei trecut, con-fundându-se cu istoria concepţiilor

despre lume care sunt abstracte. Întimp ce orice ştiinţă se concentreazăasupra ultimelor descoperiri, filosofiatrăieşte stagnând.

Prin urmare, putem spune căevoluţia filosofiei se face prin acesteadaosuri succesive şi prin câteva pierderi în faţa ştiinţei. Pierderi pentru că atunci când ştiinţele s-aumaturizat, ele au expropiat teritoriiîntregi din filosofie.

Filosofia a fost obligată de-a lungulistoriei sale să-şi precizeze specificul

şi teritoriul. Fiecare sistem filosofic acăutat să fie măreţ şi absolut pentru căa vrut să explice şi să lămurească tot.În acelaşi timp, este incontestabilfaptul că cea mai mare parte dinistoria vieţii umane s-a desfăşurat cuajutorul unei concepţii despre lume.Din acest punct de vedere, nu estedeloc exagerat a spune că noi toţistăm sub marii gânditori ai lumii, cănoi toţi suntem îmbibaţi de o problemă pe care a pus-o filosofia îngenere.

Ştiinţa ne învaţă cum stau lucrurile,iar filosofia ne provoacă să neasumăm un mod de a gândi pe cont propriu.

A înţelege ştiinţa înseamnă a-isurprinde o caracteristică fundamen-tală, ea evoluează în permanenţă,oferind astfel umanităţii un progrestehnci, ce aduce fără discuţie şi oserie de beneficii. Tocmai acest progres tehnic este cel care face cageneraţiile să difere atât de mult unafaţă de cealaltă.

Pe de altă parte, filosofia necesităun studiu special pentru că ea nu esteo descriere, ea este o gândire şimizează totul pe un cod. Miezulfilosofiei este doar gândirea ei, iaristoria ei reprezintă în primul rând oistorie a codurilor de gândire.

Dar dacă filosofia se caracterizează prin acest cod al gândirii, care într-unfel îngreunează înţelegerea ei, de cear mai fi necesar să-i citim pe

filosofi?Textele filosofice sunt în egalămăsură inspide şi interesante. Dar dece sunt în primul rând insipide?Această realitate se datorează înaintede toate faptului că problemele suntsistematizate, iar sistematizarea seconstituie de cele mai multe oriîmpotriva principiului plăcerii. Însă,un text filosofic poate să devinăinteresant pentru că există posibilitatea de a ne întâlni cu o problemă provocatoare şi nu în

ultimul rând cu un interes acut de-alnostru. Dar, dacă un text filosofic, prin gândirea pe care osistematizează, ne invită la un mod degândire pe cont propriu, atuncitrebuie să ne asumăm sarcina de agândi gândirea pe care o înâlnim înacel text filosofic. Numai astfel el poate deveni interesant şi viu.

Ca urmare a tuturor aspectelormenţionate, filosofia reprezintăînainte de toate o provocare fărămargini, o vocaţie a intimităţii care se

hrăneşte prin talentul de a formulaîntrebări şi de a le relua de la ogeneraţie la alta. Întrebarea înseamnă provocarea gândirii, şi numai datorităei există o istorie a filosofiei care aînceput cu presocraticii – cărora ledatorăm răspunsurile la întrebarea ceeste Fiinţa? – şi care a continuat cutoate episoadele ei memoriale, magiceşi inedite.

Fără a avea pretenţia de a redeveniregina ştiinţelor şi a culturii, filosofiarămâne o aventură a discursului, o

fereastră către căutarea înţelepciuniişi o poveste care va continua atâtavreme cât oamenii vor şti să întrebe.

TUDOR PETCU


14/88

14

(VIII)

Revenind la cele două capitole cucare Dumitru Radu încheie monu-mentala sa analiză dedicată opereiliterare create de Mihail Diaconescu,credem că ele ar putea fi raportate ladouă categorii teologice şi totodatăfilosofice: frumosul şi binele. Ele seaflă pe culmea cea mai înaltă a valo-rilor promovate de autorul fenome-nologiei epice a spiritului românesc.

Romancierul urmăreşte însă maimult: să arate în fenomenologia sanarativă particularităţile încorporă-

rilor româneşti ale acestor categorii.În ipostaza sa de estetician şi filo-sof al culturii, Mihail Diaconescu a e-laborat mai multe lucrări teoretice ca-re se referă tocmai la aceste categorii.

Cu siguranţă însă, acestea erau deja bine conturate în raţionamentele saleînainte de a-şi scrie romanele, întru-cât, între cele două sfere, cea artisticăşi cea teoretică, există o deplinăconcordanţă a ierarhiei de valori.

Dumitru Radu exprimă laconic unaspect important al gândirii diacones-

ciene: „ A fi înseamnă ceva diferit (subl. Dumitru Radu) în fiecare loc şiîn fiecare epocă”, teză din caredecurge în mod logic ideea unuispecific naţional atât în plan estetic,cât şi în cel etic.

Din acest motiv, unul dintre intervi-urile scriitorului poartă titlul semni-ficativ Frumuseţea spirituală a Orto-doxiei româneşti (în Opinia Naţiona-lă, Bucureşti, Nr. 220/21 sept. 1998 şi Nr. 224/19 oct. 1998), unde, întrealtele, afirmă: „ Picturile, sculpturile

în lemn şi piatră, miniaturile,broderiile, orfevreriile, tipăriturile,marile ansambluri arhitectonice dinistoria artei noastre, peisajele în careacestea se înscriu revelează ceva dedincolo de ele, infinit mai complex şimai important decât fiecare operă deartă în parte. Este relaţia românilorcu sacrul, cu Frumuseţea Divină Arhetipală, generatoare de ordine,echilibru, armonie şi spiritualitate”.

Este concepţia lui Mihail Diacones-cu despre România ca ţară sfântă,

Terra mirabilis, adânc înrădăcinată îngândirea modelelor sale umane, pre-cum şi în experienţa de viaţă trăită deel ca artist. De aici derivă şi senti-

______________________________mentul de datorie faţă de această ţarăsfântă. „Timpul în care trăim, afirmăMihail Diaconescu, ne cere noicreaţii, noi împliniri spirituale, sub semnul frumosului, al diaconiei şi alkenozei”.

Aşa că nu este de mirare că toate

romanele sale au o clară „tezăculturală”, după cum observa criticulşi istoricul literar Cornel Moraru,unul dintre cei mai avizaţicomentatori ai prozei diaconesciene,şi după cum sublinia şi părinteleDumitru Radu, concluzionând: „ Eleste romancierul care ne spune cum suntem noi întru dimensiuneaspirituală (subl. Dumitru Radu) aexistenţei noastre creatoare de bunuri şi valori intelectuale”.

La Mihail Diaconescu, binele este

indisolubil legat de slujire (dediaconie, în teologia liturgică şieclesiologică a Bisericii).

Aşa cum a observat criticul şiistoricul literar Nicolae Georgescu,reluat de Dumitru Radu, dacăliturghia înseamnă slujire sacră, „ceeace face Mihail Diaconescu, « Magulde la Vultureşti », se poate spune căeste un fel de liturghie în templul sacru al istoriei şi culturii noastre”.

Aceste cuvinte, care trezesc admi-raţia teologului, ca şi supranumele

„ Magul de la Vultureşti” datscriitorului de Nicolae Georgescu şirepetat de alţi exegeţi, explică faptulcă există un „mit Mihail Diaconescu”,împărtăşit şi recunoscut de mulţidintre cei care s-au apropiat de operasa. Este un „mit ” amintit şi defilosoful şi eseistul Jean Dumitraşcu.

Înaltpreasfinţitul dr. Irineu Popa,Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolital Munteniei, a scris despre „titanulculturii noastre româneşti” MihailDiaconescu.

Amintind că în epoca actuală„Credinţa noastră creştină nuabsolutizează miturile. Dar nici nu leignoră. Pentru că ele există”,

Dumitru Radu arată că „ Miturile,inclusiv cele moderne şi contemporane, apar şi durează pentru că sunt necesare”.

Ele au, între altele, rolul de a firepere, pentru că omul nu poate trăifără „ să se proiecteze în sferaidealului”.

Părintele Dumitru Radu afirmă, şiel are dreptate, că atunci când miturilese degradează şi dispar, scara devalori a unei societăţi se schimbăradical.

Tendinţa omului de a mitiza estefirească. Dacă din diverse motiveomul este împiedicat să se refere lamodele superioare, el se va îndreptaspre o mitizare superficială. În zilelenoastre – spre ceea ce oferă acummass-media în materie de „modele”

umane.Teologul remarcă existenţa unorsuperficiale „mituri contemporane”,acuzând în mod sever acţiunea de-liberată a unor persoane iresponsabilede a împiedica sau chiar de a distrugeceea ce Blaga numea „miturile semnificative”.

Această acţiune, aşa numita„demitizare”, adaugă Dumitru Radu,urmăreşte, de fapt, distrugerea a ceeace marele sociolog Traian Brăileanunumea „ solidaritatea morală”

existentă în mod firesc şi necesar într-o naţiune. Distrugerea acesteisolidarităţi morale este dorită deduşmani preocupaţi să anihileze saumăcar să aservească naţiuni şi stateîntregi.

Opera literară a lui MihailDiaconescu are, între altele, drept ţeltocmai mitizarea unor personalităţi,creaţii culturale, atitudini şi valori dintrecutul nostru.

În acest sens, unele dintre persona- jele romanelor sale sunt personalităţi

istorice reale, ca marele rege Burebis-ta, Dionysius Exiguus, ritorul şi sco-lasticul Lucaci, compozitorul IoanCăianu-Valachus, pictorul Pârvu Mu-tu, Grigore Alexandru Ghica al X-lea,ultimul domnitor al Moldovei înaintede unirea Principatelor Române subdomnia lui Cuza, generalul TraianMoşoiu, Episcopul Roman Ciorogariual Oradiei, dr. Ioan Ciurdariu-Cior-daş, dr. Nicolae Bolcaş, Iuliu Maniu,Alexandru Vaida Voevod, TomášGarrigue Masaryk, arhiducele Franz

Ferdinand de Austria, moştenitorulcoroanei habsburgice, şi altele.MIHAELA VARGA


15/88

15

La catedră

Cum va fi fost asimilatexpresionismul de către tânărul poet?La această întrebare ne răspunde

Blaga însuși când observă înfenomenul influenței culturale douătendințe: una „modelatoare” și alta„catalitică”. El consideră că primatendință este evidentă în cadrulculturii franceze, care tinde mereuspre „omul universal”, „generic” șicare oferă „celorlalți”, străinilormodele universal – valabile și general –umane, nu din porniri orgolioase, ci

având certitudinea clasicizării șitipizării modelelor cultivate continuu.În antiteză, cultura germană, atrasă deatipic, de individual, a avut mereugustul excesului, ea exercită o influ-ență „catalitică”, sugerănd străinului„fii tu însuți!”.

Blaga afirma: „...influența spirituluigerman asupra celorlalte popoare aavut mai puțin caracterul unui modelde limitat, cât caracterul unui apel la propria fire, la propriul duh etnic alacestor popoare”.

Lucian Blaga aderase la o poeticănouă care-i satisfăcea elanurile,aderase la expresionism. Revoltaexpresioniștilor de la începutulsecolului al XX-lea a țâșnit într-unclimat ambiguu și plin de paradoxuri.Filozofia lui Nietzsche, cu apologia biologicului și a instinctualului esterevendicată de valul înnoitor.Vitalismul și tot sistemul de gândirenietzschean influențează considerabilefervescența de idei a vremii. Forțaacestui sistem – o demonstrație

convingătoare, viguroasă și – mai alesseducătoare; o seducție aargumentației, o adecvare a stilului,un suflu de optimism înălțător și oexaltare a latențelor superioare dinindivid. Civilizația putea fi salvatănumai de o elită, o castă desupraoameni liberi de prejudecăți; seneagă procesul istoric și se susțineideea „veșnicei întoarceri”. Spirituluiapolinic al contemplării senine îiopune extazul dionisiac, irupțianecontrolată a forțelor elementare ale

vieții. Cele menționate mai sus suntobservații ale tănărului poet LucianBlaga în anii când a aderat laexpresionism.

Evoluția gândirii blagiene, sublimatăîn „act poetic”, poate fi urmărită înforma: fluidă, grațioasă și elementar

poetică în poemele luminii; aparent prozaică și polemică, cu efecteviolente, menite să sfâșie starea despirit a cititorului, în Pașii profetului;o nouă „schimbare a zodiei”, un proces superior de sublimare amateriei lirice într-un mesaj secret,care o face impopulară; în aceastăfază se produce o mutație esențială îngândirea filozofului; în sfârșit, o poezie luminoasă, în metru clasic, înultima perioadă de creație și am putea spune că marele poet ni se

revelează abia în ultimele cicluri și în poemele postume.În prima etapă, elementele expresi-

oniste transpar prea puțin, dar ceea ceeste evident și se va constitui maitârziu ca dominantă a poeziei blagiene, apare în Poemele luminii castare de reverie, de melancolie, deteamă reținută, de căutare, decontrariere și de compromis, de fior alîndoielii: „Se tot zbate îndrăznețul/ șis-azvârle/ Și mi-e teamă/ c-o să cadă-visătorul.” (Visătorul )

„Pesemne-învrăjbiți/ de-o veșnicieDumnezeu și cu Satana/ au înțeles căe mai mare fiecare/ dacă-și întind de pace mâna. Și s-au împăcat în mine...Lumina și păcatul/ îmbrățișându-se s-au înfrățit în mine-ntâia oară/ de la-nceputul lumii...” ( Pax magna).

Toate acestea sunt trăite în măsuraîn care sentimentul copleșitor aliubirii se convertește în angoasă, iarangoasa blagiană vine din obsesiamorții, bântuită chiar și în clarul delună: „E moarte-atunci la căpătâiul

meu?/ În miez de noapte,/ Căci luna-și varsă peste mine aiurita ei privire,/... Simt câteodată un fior/ din creștetstrăbătându-mi trupul...” ( Fiorul )

Lumina raiului care-l inundă pe poet în acești ani vine din prea-plinulsufletului său îmbătat de iubireaîmpărtășită:

„Sunt beat de lume și-s păgân!”Păcatul voluptății ascunse e sublimatîn rodul jubilației și al vrajei care-labsolvă pe profanator.

Cu Pașii profetului începe etapaliricii influențate puternic de poeticaexpresionistă. Masacrarea trăirilorautentice devine laitmotiv la Blaga:

„O, sufletul!/ Să mi-l ascund mai bine-n piept și mai adânc/ Să nu-lajungă nici o rază de lumină: s-ar prăbuși.”

Ovidiu Papadima (în „Gândirea”, 5mai 1933) scria: „Sunetul fundamen-tal, adânc al poeziei lui Lucian Blagaeste ecoul grav al unui dureros proces

de căutare”... „căutarea unei luminide vrajă care să liniștească apelesufletului.”

Perpessicius (în „Cuvântul”, 6aug.1933) credea că până în acelmoment poezia lui Blaga fusesecopleșită de neliniștile filozofului, daracum începe să se elibereze. Elgăsește că: „de-a lungul incursiunilorsale filozofice poezia domnuluiLucian Blaga a plutit în preajmă, ca porumbelul duhului sfânt ce-și căutaun loc de pogorâre.”

Referindu-se la cea de-a treia etapăa creației blagiene, P. Constantinescuremarcă fiorul metafizic, tragicaneliniște și aspirația spre absolutulmorții și al misterului ridicat la potența cosmică. Privitor la ideea de„absolut”, căutat obsesiv în lirica blagiană, criticul îl localizează „într-un tragism al eului care nu-și găseșteliniștea de sine într-o freneticăaspirație a cunoașterii divinității”.

Numai Tudor Vianu pune semnulegalității între absolutul blagian și

Dumnezeu, realitate evidentă în liricalui Blaga – o bună parte a tinerețiisale a fost influențat de filosofiavitalistă anticreștină a lui Nietzsche.„Am înțeles păcatul ce apasă pestecasa mea”. „Păcatul”, concept alteologiei creștine, plasat aici, e greude sensuri: eroare greu de iertat,greșeală asumată, apoi tentativaeliberării de sub păcatul trufiei prinautoflagelare. Tonul liricii sale devinetulburător. Apropierea de mituri pecare poetul le îmbogățește cu noi

semnificații, își are sorgintea în seteade sacru, în nevoia de a regăsi „unCosmos pur și sfânt așa cum era la →

Prof. NICOLETA ANGELESCU


16/88

16

Portretul care urmează şi pe careîl datorăm lui Lucian Blaga în Despre gândirea magică are ca obiect ceea ceautorul numeşte, cu o metaforă, sareaculturii, adică izvorul din adâncuri alspecificităţii unei culturi.

Stăruind asupra magicului, acestfond spiritual original, Blaga îidefineşte trăsăturile caracteristice, precizând că el nu e „nici categoriecreatoare de stil, nici material preaapt de a primi tipare stilistice”,atributele acestea neinterzicându-i săse asocieze „cu cele mai multe mituri, sau cu alte plăsmuiri de cultură, deun caracter stilistic pe deplinrealizat”, de unde remarca potrivitcăreia: „Cultura este o ţesătură de plăsmuiri, ţesătură în care, printreelementele substanţiale, intră şimagicul”. Constatările acestea le putem ilustra prin exemple luate de-adreptul chiar din cultura popularăromânească. Să răsfoim cu atenţia

cuvenită bunăoară colecţiile decolinde şi descântece. Materialulmitologic prelucrat în colinde şidescântece poartă adesea peceteamai vădită a categoriilor stilistice, specifice duhului românesc. Una dinaceste categorii, este după cum amarătat, în studiul «Spaţiul Mioritic»:categoria [...] prin care denumimcategoria «Transcendentului carecoboară» [...] spre pământ, sprelume, spre om.”

Odată stabilit cadrul teoretic alacestei componente spirituale, autorul portretului recurge, demonstrativ, laun exemplu concret, citând o colindă,în care „viziunea transcebdentuluicare coboară este sensibilizată foarte plastic:

Ian ieşiţi voi mari boieri, Ian ieşiţi voi mari boieri, Florile-s dalbe de măr, De vedeţi pe DumnezeuCum coboară de frumos, De frumos, de cuvios,Tot pe scări de lumânăriCu-n veşmânt până la pământ

[...].”

______________________________ Cititorul va fi atras de subtilităţileanalizei, subtilităţi care îi vor permitesă aibă imaginea a ceea ce Blaganumeşte „sarea culturii”, aşa cum se

învederează în colecţiile creaţiilornoastre folclorice: Concluzia, ce secere scrisă, defineşte magismul ca un factor de dozaj, ca un coeficient de substanţă, variabil ce e drept, dar propriu oricărei culturi. De aici şititlul acestui capitol: Sarea oricăreiculturi.”

DORIN N. URITESCU

_________________________________________________________________________________________________

→început când iețea din mâinile\Creatorului.”

Toate poemele sale, aparent lipsitede pietate față de miturile religieicreștine, ascund de fapt drama unuispirit însetat de divin, ca forță paternăocrotitoare a omului căruia i s-a datceva uimitor – intelectul – capacitatede cunoaștere a lumii, dar căruia i serefuză orgolios cunoașterea acesteiforțe, a certitudinii existenței sale,deci a sensului existenței umane.

Până la patru ani, a fost un copilfără grai, ca să devină apoi artist alcuvântului scriind o operă monumen-tală; copil religios până la adorațiadivină, ca tânăr se declară ateu; naturăromantică și vulnerabilă, adoptăforma voluntarismului existențialist,intelectual hărăzit gândirii speculativeși poeziei conceptuale, este tentat deregăsirea miturilor străvechi și primitivismului pur și este consideratermetic și impopular. Dumnezeu esteconsiderat un căutator al unui

„absolut” ambiguu, impersonal, într-oviziune metafizică limitată.

Lucian Blaga este, în fond, unnume ce ilustrează aventuradramatică a conștiinței umane.

„Prea lungă-i noaptea pentru osingură viață/ Cuprinsă-n scrum ca jarul/ încearcă inima sa dăinuiască/ până se face dimineață./ Rugat să fieDumnezeu,/ rugate Vântoasele șifiece boare/ cenușa apărătoarei/ deorice suflare/ să mi-o ferească.”(Rugăciune) ______________________________

Radu-Anton Maier, „Tulpini”

Și, ca încheiere, doar o notă a luiLucian Blaga publicată postum:„Creația este singurul surâs altragediei noastre; iubirea este aldoilea surâs al tragediei noastre. Sau, poate că totuși – întâiul.”

_______Bibliografie:1. G. Călinescu, Istoria literatrurii

române de la origini până în prezent ,1941

2. S. Cioculescu, Amintiri, EdituraEminescu, 1975, p. 320

3. L. Blaga, Opere I, Poezii autume,Ed. Critică de G. Gană, Editura Minerva,București, 1982

4. O. Crohmălniceanu, Literatura șiexpresionismul. Editura Eminescu,București, 1971.

Note:1. N. Iorga, Istoria literaturii românești

contemporane, 19342. L. Blaga, Filozofia stilului, p. 70-713. T. Vianu, Lucian Blaga poetul , în

Studii și portretele literare, 19384. Pompiliu Constantinescu, Spiritul

literaturii contemporane, în Caleidoscop,1975.


17/88

17

(II)Modulările deconstructive, rar încer-

cate la noi, nu presupun totodată șidestructurativul tendențios, neprofesio-nist, cu toate că ar ieși pur și simplu dinmonotonia stilistică formalizată nu casă facă o modă, nici ca să fie mai persuasive în relevarea valorii ori aunor experiențe. Mobilitatea stilurilorde gândire critică poate așadar să nu prejudicieze nici metodologismul, nicianaliticul, nici virtuozitatea critică;astfel de amenințări îi duc în capcaneleversatile pe castorul grăbit ca și pealtruistul din tipologia lui Hans Selye.Iată de ce, bănuită ca neproductivă,

lipsa modalităților sibilinice ale negării preferă evitarea (ignorarea) decât ieși-rea din tradițional și mai ales din stilulrevistei, despre care discutam mai

Revista Vatra Veche 5. 2015

Documents

Transcript of Revista Vatra Veche 5. 2015