Revista valori perene 2012 (nr. 3)

3

Visarion Puiu, călugăr de vocaţie1 De cincisprezece ani încoace, respectiv din anul mântuirii 1998, un grup entuziast de preoţi şi intelectuali au pus bazele unei asociaţii care are drept scop evocarea personalităţii unui mare român şi erudit misionar al Ortodoxiei – Mitropolitul Visarion Puiu. An de an, asociaţia care poartă numele acestui ierarh a organizat manifestări cultural-religioase sub genericul „Zilele Mitropolitului Visarion Puiu”, care anul acesta au ajuns la a cincisprezecea ediţie. Fiecare dintre aceste manifestări anuale au scos din negura istoriei câte una din calităţile şi împlinirile multiple ale marelui mitropolit. Astfel, au apărut zeci de articole şi cărţi, care pun în lumină un personaj emblematic pentru Ortodoxia universală. Membrii asociaţiei au luat iniţiativa colectivă de a reedita cărţile scrise de ilustrul ierarh. Până în prezent au revăzut lumina tiparului două din lucrările mitropolitului cărturar: „Însemnări din viaţa mea” şi „Preoţii satelor”.

Pentru anul acesta membrii asociaţiei „Mitropolitul Visarion Puiu”, a cărui preşedinte este neobositul protopop de Roman, Pr. Florin Ţuscanu, şi-au propus să scoată din negura vremii volumul „Din istoria vieţii monahale”. Lucrarea aceasta a apărut în primă ediţie în anul 1911, în Bucureşti, la „Atelierele grafice SOCEC & Company”, societate anonimă. Noua ediţie a lucrării se tipăreşte, acum, după 100 de ani, de editura nemţeană „Cetatea Doamnei”. Lucrarea Mitropolitului Visarion este de o însemnătate copleşitoare, pentru că, în mod inedit, autorul lărgeşte sfera cunoştinţelor asupra monahismului. Monahismul creştin este pus în paralel cu viaţa monastică a altor religii. Din aceasta se văd erudiţia şi spiritul deschis al ierarhului român, care poate fi numit precursorul marelui istoric şi filosof Mircea Eliade, cel ce va prezenta în detaliu religiile popoarelor lumii, cu spiritualitatea şi însuşirile specifice. Visarion Puiu, călugăr de vocaţie (tuns în monahism în Catedrala „Sfânta Cuvioasa Parascheva” Roman), prezintă în această lucrare monahismul creştin ca fiind o necesitate absolută şi providenţială. Monahismul apare pe fresca istoriei în Biserică tocmai când aceasta, după ieşirea din catacombe, începe să se instituţionalizeze riscând să inverseze cele ale lui Dumnezeu cu cele ale Cezarului. Monahii sunt asemuiţi de autor cu „profeţii Noului Testament”, ce anunţă lumii că împărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta. Prin adoptarea voturilor monahale, călugărul poate schimba faţa lumii, nu prin ceea ce face, ci prin ce este. El îmbracă chipul îngeresc pentru că, în împărăţia lui Dumnezeu pe care o anunţă, îmbrăcând haina smereniei, călugării „nu se însoară nici se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu” din ceruri.

Nu putem să nu ne gândim, în acest context, la viaţa smerită a autorului. Deşi a ajuns pe treptele cele mai înalte ale ierarhiei, Visarion Puiu nu a uitat că este călugăr, trăind în sărăcie, ascultare şi curăţie întreaga viaţă. În ultima parte a vieţii sale a trăit-o în asceză şi smerenie desăvârşite. Mitropolitul Visarion scrie cartea despre istoria monahismului la tinereţe, însă principiile de viaţă amintite în ea le va aplica până la bătrâneţe.

Mergând pe urmele sale în Franţa, mi-am dat seama că Visarion Puiu a fost un autentic călugăr, murind ca un călugăr, fiind îngropat în simplitate, ca un călugăr, anonim, într-un pământ străin de neamul său. Chiar şi translarea moaştelor sale din satul unde şi-a dat obştescul sfârşit – Viels Maison – în cimitrul Montparnasse din Paris s-a desfăşurat cu o simplitate de neimaginat.

Putem spune, aşadar, că, tot ceea ce relatează Visarion Puiu în capitolul în care vorbeşte de principiile monahismului popoarelor ortodoxe, ierarhul român a şi trăit în viaţa sa. El n-a fost un teoretician al vieţii monahale, ci un trăitor al ei.

Reeditarea acestei cărţi vine tocmai când apar voci care susţin că viaţa monahilor ar fi o viaţă anormală, punând-o în opoziţie cu viaţa secularizată în care trăim. Angajamentul de a trăi o viaţă retrasă, după nişte reguli de austeritate şi de permanentă abstinenţă, fără cunoaşterea ei

1 Cuvânt înainte la lucrarea: Visarion Puiu, Din istoria vieţii monahale, ediţia a II-a, Editura Cetatea Doamnei,

Piatra Neamţ, 2011.

4

prealabilă, pare o imposibilitate în accepţiunea omului secularizat. Mulţi consideră că această „fugă de lume” este o formă egoistă de trăire a Evangheliei, or nu este aşa. Avem multe exemple în acest sens, unele dezbătute chiar de Mitropolitul Visarion în lucrarea despre care vorbim. Astfel, Sfântul Antonie, părintele monahismului, s-a retras în cea mai îndepărtată pustie pentru a-şi petrece viaţa în rugăciune şi linişte. Sfântul Pahomie sau Sfântul Teodosie, începătorul vieţii de obşte, nu dădeau sfaturi duhovniceşti decât călugărilor, aparent restrângând astfel cercul iubirii, doar la membrii comunităţii lor. De aici s-a născut fireasca întrebare: nu practicau ei exclusivismul faţă de ceilalţi oameni din lume? Nu, nicidecum. Pustnicia Sfântului Antonie nu a ţinut toată viaţa. După treizeci de ani de pustie, Dumnezeu i-a mai dat alţi cincizeci de ani, în care a primit atâta lume la chilia sa încât „a devenit doctorul trupesc şi sufletesc al întregului Egipt”, după cum l-a numit Sfântul Atanasie cel Mare, care i-a scris biografia. La fel au făcut şi ceilalţi corifei ai monahismului originar. După ce au stabilit normele de trăire duhovnicească în obştile lor, au început să primească pelerini, cărora le-au arătat multă ospitalitate şi dragoste creştină. Prin felul lor diferit de a exprima iubirea creştină, cuvioşii primelor veacuri au devenit prototipul marilor stareţi şi duhovnici din întreg monahismul ortodox. Mitropolitul Visarion ajunge până la a demonstra că monahismul ortodox a preluat anumite forme de trai şi din monahismul altor religii, mai vechi decât creştinismul, dându-le conotaţie hristică. Patericul egiptean, apoi cel al părinţilor athoniţi, al părinţilor slavi, chiar şi Patericul românesc al părintelui Ioanichie Bălan, sunt expresia contribuţiei monahismului la menţinerea echilibrului spiritual al lumii. Călugărul începe prin a se retrage din lume, ca, mai târziu, având dobândită experienţa duhovnicească, să deschidă uşa sufletului şi a chiliei sale, aceleiaşi lumi pe care iniţial a părăsit-o. Călugărul ştie că nu se poate mântui decât mântuind pe alţii, dând altora exemplul său de trăire, împlinind prin aceasta porunca lui Hristos: „arătaţi faptele voastre oamenilor, ca ei, văzând faptele voastre cele bune, să slăvească pe Dumnezeu din ceruri”. Trebuie să se ştie că cele două forme de exprimare a dragostei faţă de Dumnezeu – călugăria şi căsătoria – sunt complementare şi echilibrează viaţa Bisericii. Ambele sunt necesare Bisericii şi fiecare dintre ele poate fi înţeleasă numai în lumina celeilalte. Paul Evdokimov spune că ”cea mai bună metodă pentru a aprofunda valoarea căsătoriei este să sesizezi grandoarea şi semnificaţia monahismului”. Aceasta se poate afirma şi invers. Călugărul care vede în căsătorie izvorul harului lui Dumnezeu, poate înţelege, în acelaşi timp, sensul profund al renunţării lui la viaţa de cuplu. Toate ideile prezentate mai sus acestea se desprind şi din valoroasa carte a Mitropolitului Visarion, care se reeditează după o sută de ani, tocmai când Sfântul Sinod a dat ca temă în dezbatere două taine: Botezul şi Cununia. Dacă înţelegem că tunderea în monahism este al doilea botez pentru cel ce o primeşte ca normă de viaţă şi urmează lui Hristos, şi acceptăm apoi că prin căsătorie se urmăreşte acelaşi scop, putem spune că vorbim despre două taine ale iubirii.

Felicităm pe părintele protopop Pr. Florin Ţuscanu, preşedintele Asociaţiei „Mitropolitul Visarion Puiu”, pentru coordonarea acţiunilor de reeditare a cărţii „Istoria monahismului” şi binecuvântăm apariţia lucrării, care va fi de mare folos pentru monahismul românesc şi nu numai. Nutrim speranţa că această asociaţie, care se preocupă de aureolarea ilustrului mitropolit, va găsi resurse necesare să reediteze şi alte lucrări care aşteaptă reînnoire. Duhul Sfânt se reînnoieşte în noi atâta vreme cât îl chemăm. Cu multă consideraţie pentru membrii Asociaţiei „Mitropolit Visarion Puiu”,

† IOACHIM Bacăuanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului

5

Cuvânt de duhovnicească şi frăţească apreciere

Mons. Prof. dr. Anton DESPINESCU (Iaşi) Cu deosebită bucurie am răspuns invitaţiei frăţeşti a Prea Cucerniciei Sale Părintelui Dr. Aurel Florin Ţuscanu, protopop de Roman, de a lua parte la ediţia a XV-a a Zilelor „Mitropolit Visarion Puiu”, la comemorarea a 90 de ani de la hirotonia sa întru arhiereu.

Deşi vârsta înaintată nu mi-a îngăduit să asist decât câteva ceasuri, în după amiaza zilei de 26 februarie 2011, la deschiderea lucrărilor simpozionului internaţional, în Sala Unirii a Muzeului de Istorie din Roman, am rămas edificat de exemplara organizare a acestei ediţii, şi de ţinuta ei academică oglindită în programul celor 25 de comunicări şi în lansările de carte (şase la număr).

Primind în mapa de simpozion, Revista Asociaţiei „Mitropolit Visarion Puiu”, nr.2 (iulie-decembrie 2010) şi cartea „Din istoria Vieţii monahale”, scrisă de arhimandritul Visarion Puiu, când era director al seminarului din Galaţi, publicată la Bucureşti, în 1911 (ediţia princeps), republicată la centenar, ca ediţia a doua, cu notă şi postfaţă, de către Părintele Dr. Protopop Aurel Florin Ţuscanu, la editura „Cetatea Doamnei”, 2011, aceasta „m-a uns la inimă”, pentru că reflectă, cum nu se poate mai bine, sufletul cristalin al autorului, trăitor exemplar întru monahism.

Cu clarviziunea binecuvântată de către dumnezeiescul Învăţător, Domnul nostru Isus Cristos: „Fericiţi cei curaţi cu inima, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu” (Mt.5,8), autorul evidenţiază aportul temeinic dat dezvoltării demnităţii persoanei umane de către „instituţia per excelentiam care este Biserica creştină”, prin cele două pârghii: şcoala cea bună, adevărată, şi monahismul creştin, „menit să fie un fel de pepinieră unde să se cultive cunoştinţele şi practicile unei vieţi morale alese, unei vieţi creştine superioare, izvorâte din legile şi sfaturile ce creştinismul prezintă omenirii pentru binele ei etern”.

Nu-i de mirare dacă în cei 12 ani de păstorire a Episcopiei Hotinului, în condiţii de pionierat, în vasta sa activitate organizatorică, episcopul Visarion Puiu a acordat atenţia cuvenită monahismului, triplând numărul mănăstirilor.

În anul fatidic 1940, când Basarabia şi Bucovina de Nord au fost răpite de sovietici, mitropolitul Visarion Puiu a preferat viaţa călugărească la Mănăstirea Neamţ, unde şi-a pregătit şi mormântul.

A apreciat viaţa monahală occidentală pe care a cunoscut-o şi trăit-o cu multă râvnă în timpul şederii de aproape doi ani (1945-1947), în mănăstirea din Maguzzano-Italia, edificând pe vieţuitorii de acolo.

Atotputernicul şi milostivul Dumnezeu i-a rezervat harul ca şi ultimii ani ai vieţii de „pribeag” să-i trăiască tot într-o mănăstire, mănăstirea catolică trapistă2, din apropierea Parisului, la Viels-Maison, în duh de smerenie şi paupertate monahală, beneficiar şi al celei dintâi fericiri: „Fericiţi cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăţia cerurilor” (Mt.5,3).

Merită să fie reţinute ca profetice, cuvintele rostite de tânărul episcop de Argeş, Visarion Puiu, promovat de Nicolae Iorga ca membru de onoare al Ligii pentru Unitatea Culturală a Românilor, la Congresul acesteia, în zilele de 6 şi 7 mai 1922, la Curtea de Argeş: Astăzi, fraţilor, nu e operă mai grabnică de săvârşit pentru unirea sufletească a tuturor românilor decât o cât mai deplină cunoaştere a comorilor imense şi frumuseţilor uimitoare cu care a împodobit Dumnezeu acest binecuvântat pământ strămoşesc şi a comorilor strămoşeşti încă nepuse în deplină valoare ale poporului românesc de pretutindeni. Cunoscându-ne, ne vom iubi mai mult, iar când vom săvârşi pe deplin asemenea dragoste de neam, străinii ne vor cinsti şi ne vor dori prietenia, iar duşmanii se vor înfricoşa de noi şi nu vor cuteza să ne tulbure calea vieţii.

Un atare ierarh merită să fie cunoscut, venerat şi ascultat. Dea Dumnezeu să-i putem cinsti memoria, plecându-ne cu pietate în faţa criptei de la Neamţ, unde îi vor fi puse osemintele (moaştele) aduse de la Paris.

Totodată ne încredinţăm mijlocirii sale la tronul Milostivirii dumnezeieşti, pentru ţara şi poporul pe care le-a iubit şi slujit cu tot sufletul, pentru un viitor luminos şi prosper.

Urez conducerii, membrilor şi colaboratorilor Asociaţiei „Mitropolit Visarion Puiu”, viaţă cât mai îndelungată şi rodnică, binecuvântată de vrednicul ierarh al neamului nostru românesc. ÎN VECI POMENIREA LUI !

2 Ramură a ordinului benedictin, caracterizată printr-o viaţă ascetică severă, renunţând la mâncărurile cu

carne, păstrând tăcerea completă şi efectuând munci fizice grele. Fondatorul acestui mod de viaţă

monahală a fost Aramnd Jean Le Bouthillier de Rancé (+1700), stareţul mănăstirii La Trappe, în

Normandia. În secolul al XIX-lea s-a răspândit şi în alte ţări.

6

Documenta

„Tizul” şi discipolul Mitropolitului Visarion Puiu, preotul martir şi scriitorul Visarion Puiu din Gârcina (Neamţ)

Prof. Dr. Vlad VLAS (Piatra Neamţ)

La rugămintea poetului şi publicistului Vasile Tărâţeanu de la Cernăuţi, liderul mişcării de

reunire a Nordului Bucovinei cu Ţara, m-am interesat de viaţa şi activitatea preotului Visarion Puiu de la Gârcina, judeţul Neamţ, cel mai mare dintre fraţii mamei sale, o adevărată somitate în familia bunicilor săi. Era unicul dintre cei cinci copii ai lui Vasile Puiu din Sinăuţii de Jos, trei fete şi doi băieţi, care făcuse o facultate. Şi nu una oarecare, ci renumită în întreaga Europă, Facultatea de Teologie a Universităţii din Cernăuţi, unde numele-i era adeseori confundat cu cel al tizului său, Înalt Prea Sfinţia Sa Visarion Puiu, Mitropolitul Bucovinei, care i-a fost profesor. La aceiaşi Universitate, la Facultatea de Litere, şi-a făcut studiile şe nepotul preotului Puiu, Vasile Tărâţeanu.

Maică-sa, reîntâlnindu-şi fratele după 20 de ani de înstrăinare forţată, i-a adus lui Vasile cel mai scump cadou: Dicţionarul Limbii Române Literare Contemporane, în patru volume, cu următorul autograf: „Nepotului meu Vasilică Tărâţeanu în dorinţa expresă de a fi un mânuitor abil a cuvintelor româneşti în formularea gândirii autentice româneşti în vastul camp al literaturii”.

Cu multă căldură şi mândrie legitimă vorbeşte poetul despre întâlnirea cu unchiul martir la Bucureşti: „Era anul 1964. M-a purtat pe la Patriarhie de unde mi-a cumpărat câteva icoane pe hârtie, şi altele pe lemn, m-a luat cu el pe la sediul Partidului Naţional Ţărănesc din Piaţa Lahovari, pe la redacţia ziarului Deşteptarea la care colabora, prezentându-şi cu anumită bucurie nepotul student venit de sub ruşi. Mă aflam în preajma unui preot recunoscut, a unui bărbat deosebit, cunoscător a câtorva limbi de circulaţie, cu o cultură imensa, prezentabil, chiar dacă anteriul lui era cam spălăcit, ca şi potcapul, dovadă că n-o ducea prea bine. Mă impresiona şi faptul că fusese deţinut politic şi că avea o autoritate şi o ţinută de cea mai înaltă probă.

Biblia şi iconiţele, primite cadou de la el mi-au fost confiscate la vama Porubnoe. Degeaba încercam cu disperare să demonstrez vameşilor că Biblia era, chipurile, pentru mama, o ţărancă necăjită şi că iconiţele acelea reprezentau reproduceri ale tablourilor lui Michelangelo, Rafael şi Rubens.

Un extras din protocolul de confiscare a obiectelor religioase a fost trimis la redacţia ziarului Zorile Bucovinei, unde lucram de câţiva ani, fapt pentru care, urma să fiu scărmănat public la adunarea organizaţiei de partid a redacţiei, fără a fi membru de partid.

Consecinţele acelei „infracţiuni” comise de mine aveam să le simt nu peste mult timp, când în caracteristică de producţie se menţiona cum, după o vizita întreprinsă în România, la rude, am încercat, în mod fraudulos, să trec peste frontieră „literatură religioasă şi obiecte de cult interzise”, fapt care contravinea politicii Uniunii Sovietice şi statutului meu de corespondent al unei publicaţii de partid. Faptul acesta m-a şi împiedicat în momentul când intenţionam să plec la doctorantură la Institutul de Artă din Chişinău. Din acea caracteristică se subînţelegea că nu sunt încă bine potcovit din punct de vedere ideologic. Şi pentru ca să fiu dat la brazdă… am fost trimis să urmez două facultăţi serale: cea de Etică Marxist-leninistă şi cea de Ateism, care, de fapt, în loc să-mi zdruncine credinţa în cele sfinte, mi-au întărit-o.

Nu ştiu dacă a pierdut ceva ştiinţa prin faptul că n-am fost admis la doctorantură, eu însă am primit o lecţie de viaţă care într-un fel m-a îndreptat pe calea cea bună.

Acum, când mă gândesc la toate acestea, regret că nu l-am avut alături pe drumurile vieţii mele pe nenea Visarion. Cât de multe lucruri necesare aş fi cunoscut. Câte cărţi importante aş fi citit. Cât de mult aveam să câtig în urma unor dialoguri mai îndelungate cu el. De acest lucru îmi dau seama de abia acum, răsfoind cu sufletul cutremurat de emoţii doar o parte dintre manuscrisele cărţilor sale care aşa şi n-au văzut lumina tiparului din cauza vitregiilor sorţii prin care i-a fost dat să treacă, când descopăr diverse momente din biografia lui, ce i-au pus la încercare credinţa, caracterul şi demnitatea de om, păstrate cu sfinţenie.

Despre toată tragedia prin care a trecut – cei 12 ani de puşcărie politică la Gherla şi Aiud, precum şi nedreptăţile pe care a trebuit să le suporte şi-n perioada de după detenţie am aflat mai

7

detaliat zilele trecute parcurcând cu sufletul stăpânit de emoţii cele două volume ale memoriilor sale „Slujitor sub trei patriarhi”, din care propun câteva fragmente spre publicare. Tare a fi dorit să găsesc şi teza lui de licenţă în Teologie, şi romanul „Taina Gabrielei”, şi cartea de povestiri „În satul lui Negrea” şi altele câte au fost confiscate de securitate sau au rămas dosite cine ştie prin ce dosare şi arhive”.

De la unicul fiu al preotului Visarion Puiu, Cezar, am aflat că taică-său, după o viaţă grea – interogatorii, bătăi, foamete, muncă silnică, de ocnaş, intimidări – şi-a găsit veşnica odihnă în comuna Gârcina de lângă Piatra Neamţ, unde îşi avea parohia şi propria casă în care şi-a scris multe dintre lucrările sale, rămase nepublicate. De la Cezar am preluat un sac de manuscrise, printre care şi o piesă istorică în cinci acte şi un prolog, întitulată Dochiţa (Căderea Sarmisegetuzei), din care vă prezint un fragment: „Ursan: Sunt cel mai bătrân dintre voi...După multe lacrimi, a venit şi o clipă de bucurie... Veniţi mai aproape copiii mei... Vreau ca mâinile mele să vă simtă (îşi aşează o mână pe capul lui Corneliu şi o mână pe capul Dochiţei. Amândoi îngenunchează) ... De câte ori veţi sta cu picioarele în ţărână, de atâtea ori să vă amintiţi că staţi pe osemintele strămoşilor voştri. Şi atunci, strămoşii vă vor da putere să înfruntaţi furtunile, războaiele şi năvălirile duşmane...Când negrele timpuri vă vor întuneca mintea şi nu va fi nimeni să o lumineze, atunci, dragii mei, să vă plecaţi urechile şi să ascultaţi vocea şi această voce vă va şopti vouă şi urmaşilor voştri taine adânci ca marea şi nepătrunse ca cerul.

Legaţi de pământ veţi fi mai tari fiindcă veţi fi legaţi de strămoşi. Hoardele duşmane vor veni ca grindini şi ca apa se vor duce. Voi veţi rămâne ca stâncile pe care nici fulgerul cerului nu le sfarmă. Iar de va fi în cumpănă libertatea plaiurilor voastre, atunci sp luptaţi cu toată forţa şi să ne cereţi sprijinul. Trupurile noastre din adâncul pământului se vor răscoli şi-n crâncene răfuieli cu vrăjmaşii, vom fi de partea voastră. Şi biruinţa ultimă va fi a noastră!”

Piesa urma să fie înscenată la Ateneul din Tătăraşi, Iaşi, unde preotul Visarion Puiu a fost director. Dintre nenumăratele articole de presă, vă prezint un scurt fragment, întitulat „O nouă sida – Comunismul”: „Comunismul a avut grijă ca să distrugă simţământul moral tuturor factorilor de răspundere, fie comunist sau „anticomunist”. Aceştea se fac a uita de miile de moldoveni din Basarabia, Nordul Bucovinei şi din comunele Herţei (fost judeţ Dorohoi) care au murit în acel tragic drum „pohod na Sibiri” în forţata lor deplasare spre Urali. Şi la noi, în epoca lui Gheorghiu Dej şi Ceauşescu, atrocităţile au fost atât de cumplite, încât autorităţile „anticomuniste” de astăzi, nu ar dori să le scoată la lumină.

Un om, a cărui suflet este scos din circuitul legii morale, în egoismul lui feroce, nu vede decât puterea de care se agaţă cu disperare, e gata, ca în cruzimea lui, să ucidă pe toţi semenii ce i-ar sta împotrivă. Cuvântul lui e minciună. Lepădarea de comunism este o păcăleală. Existenţa lui este un blestem”.

Împreună cu fiul martirului şi cu nepotul-poet, vom încerca să aflăm noi amănunte din arhiva Securităţii, de la membrii Asociaţiei Deţinuţilor Politici din judeţul Neamţ, a cărei vicepreşedinte a fost părintele Visarion Puiu. La fel, vom răsfoi şi colecţiile presei periodice din Moldova interbelică, cât şi ziarele de după Revoluţie, pentru a descoperi nenumăratele lui articole pe teme de morală şi de credinţă, publicate încă în anii studenţiei şi după ce a scăpat de închisorile comuniste.Se merită, pentru că reprezintă tabloul veridic al unei perioade de timp dintre cele mai grele din istoria neamului nostru românesc, pentru că sunt scrise de un Om care nu şi-a pierdut demnitatea şi credinţa, pentru că nu sunt lipsite de valoare literară şi nu în ultimul rând, pentru că a fost un discipol demn al Mitropolitului cu acelaşi nume.

Voi da citirii un fragment edificator din manusrisul de memorii al preotului Visarion Puiu, întitulat „Slujitor sub trei Patriarhii”, în care este evocată figura Mitropolitului-profesor în raport cu tizul-discipol: „…Constanţa, fata din Bâcleş, continua să-mi scrie şi acasă şi la Facultate. O scrisoare, pe hârtie roz, cu adresa de la facultate, din greşală a fost dată personal Înalt Prea Sfinţiei Sale.

Mitropolitul a deschis plicul, a citit probabil, modul de adresare: „Dragă Visarioane”, s-a uitat la conţinut şi la încheierea „cu mii de sărutări” şi, repunând scrisoarea în plic, mi-a trimis-o la portarul căminului studenţesc, din aripa dreaptă a aceluiaş palat, construit din cărămidă roşie.

8

Scrisoarea mi-a fost înmânată cu scuzele de rigoare. În orice caz, Mitropolitul aflase că tizul ce-i făcuse necazul cu articolul din Apărarea Naţională, locuia în acelaşi palat cu el. Scrisul, ca şi conţinutul scrisorii Constanţei, nu putea să-mi diminueze orgoliul de a fi tizul Mitropolitului Bucovinei.

Doream să am o audienţă la Înalt Prea Sfinţia Sa, dar doream ca ea să fie oficială. Ce rost ar fi avut să mă duc la el? Şi ce aveam să-i spun: iată, Prea Sfinte, eu sunt studentul Visarion Puiu!? Putea foarte bine să-mi spună: să fii sănătos şi în definitiv, ce doreşti?

Aşa că în continuare, mi-am văzut de cursuri, de colaborarea la Credinţa, sperând că voi putea ajunge Preşedintele Academiei Ortodoxe, adică a Asociaţiei Studenţilor în Teologie şi în această calitate voi găsi un prilej pentru audienţă.

Între timp, conducerea studenţimii se pregătea de o grevă generală… …Tocmai când eram în febra strângerii materialului pentru teză, preşedintele Centrului

studenţesc din Cernăuţi mă informează că a primit o adresă din partea Federaţiei Studenţilor de la Teologie, ca în calitatea mea de vicepreşedinte să mă prezint în audienţă la Mitropoliţii Visarion din Cernăuţi, Gurie din Chişinău şi Nicodim din Iaşi.

… Ziua aşteptatei audienţe sosise. M-am îmbrăcat într-o cămaşă curată, cu flori. O bondiţă lucrată mai frumos, am împrumutat-o de la un coleg. Proaspăt bărbierit, cu pletele scurtate, m-am înfăţişat în sala de aşteptare a audienţelor. Eram trei: preşedintele Centrului studenţesc, preşedintele Academiei Ortodoxe şi subsemnatul – vicepreşedinte al Federaţiei studenţilor în Teologie.

O oarecare emoţie îmi stăruia în suflet. Va şti el oare că sunt eu, „tizul”, care i-am făcut unele necazuri? Va trebui să ne recomandăm şi după nume, nu numai după atribuţie?!

Ne-a primit în picioare şi după datină, i-am sărutat mâna. Când m-a întrebat cum mă cheamă, i-am răspuns prompt:

–Visarion Puiu. S-a dat doi paşi înapoi, ca să mă poată privi mai bine şi încrucişându-şi braţele exclamă: –Tu eşti tizul meu?!... Şi fără a mai aştepta răspunsul, continuă cu o serie de alte întrebări:

ce fel de băiat eşti, tu?... De unde eşti?... –Înalt Prea Sfinţia Voastră, ştie destul de bine cum sunt. În cursul discuţiei am ajuns la concluzia că originile familiei noastre pornesc din aceleaşi

locuri. Deci puteam fi rude îndepărtate. Audienţa a durat aproape o oră. Când am venit la cămin, colegii erau curioşi, să afle cum a decurs audienţa.

Zâmbind, le-am spus, clar: –N-am avut o audienţă, ci o întrevedere. Mitropolitul Bucovinei, s-a întâlnit cu

vicepreşedintele Federaţiei studenţilor în Teologie, în interes de serviciu. Printr-o simplă coincidenţă, ambii ne numim la fel. Am discutat şi de arborele nostru genealogic.

Cu Mitropolitul Visarion m-am întâlnit de trei ori. Ultima dată în străinătate. Dar despre aceste întâlniri, vom vorbi la timpul potrivit…

…Reîntorcându-mă la Sinăuţi, am găsit o înştiinţare de la Mitropolia Bucovinei, de a mă prezenta de urgenţă, în audienţă la Î.P.S Mitropolitul Visarion.

Am avut plăcuta surpriză că „marele meu tiz” s-a gândit la mine, obţinând prin ataşatul cultural francez, George Dementhon, o bursă pe un an de zile, la Facultatea Teologică de la Montpellier.

Am mulţumit respectuos, urmând ca într-un termen scurt, să-mi îndeplinesc formalităţile de plecare.

Doream şi să mă căsătoresc, doream să şi plec. Mi-am făcut fel de fel de planuri, cu care am şi plecat la Flondora să le îndeplinesc.

Propunerea făcută ca să ne logodim oficial şi peste un an, să facem cununia civilă şi nunta, Clemansa a respins-o categoric.

Deasemeni, n-a fost de acord nici să ne cununăm civil şi nunta să o facem, după reîntoarcerea mea din străinătate.

Iar ultima variantă, ca să ne cununăm şi civil şi religios, iar cu banii ce i-am cheltui cu o nuntă fastuoasă, s-o iau şi pe ea cu mine în străinătate, a respins-o chiar cu oarecare indignare.

9

La o săptămână am plecat la Cernăuţi, în audienţă la Mitropolie, anunţând că renunţ la plecarea în Franţa, ca bursier, fiindcă mă căsătoresc.

Î.P.S. Mitropolit s-a uitat lung la mine şi cu un glas ironic, îmi spune: –Faci asemenea sacrificii pentru o femeie!? –Nu pentru o femeie, ci pentru cuvântul ce mi l-am dat. Am luat bani de la părinţii ei

pentru a plăti ultimile taxe la Facultate. Am minţit cu atâta dezinvoltură, încât eram gata să mă conving şi pe mine, dacă în minte

nu ar fi stăruit ziua onomastică, cu refuzuri categorice şi cu singurul leu, ce-l aveam în buzunar, cercând să mă reîntorc la Cernăuţi…

…Eram la biroul Frontului German al Muncii, când primesc un telefon de la femeia de serviciu a părintelui Vasiloschi, care-mi transmite că Ambasadorul României, Generalul Gheorghe, îmi porunceşte să mă prezint imediat la Biserică şi să primesc o delegaţie românească în frunte cu Î.P.S. Mitropolit Visarion, însoţit de câţiva profesori universitari ce plecau la Katyn, unde se descoperise imense gropi comune în care au fost ucişi şi îngropaţi mii de ofiţeri polonezi. Ştiam din presă de lucrurile acestea. Dar la biroul respectiv eram în cămaşă, cu capul gol şi a-l primi oficial aveam nevoie de hainele clericale. I-am comunicat femeii de servici să mi le aducă. Am plecat imediat la Biserică, am deschis uşile masive de fier şi am pregătit un epitrahil şi sf. Evanghelie. Am, ieşit afară, tocmai când apăru şi maşina Legaţiei cu membrii comisiei, iar femeia de servciciu alerga din urma lor spre biserică având reverenda mea în braţe. Aşa cum eram, în civil, ca un „dandy”, l-am întrebat pe tizul meu, cu respect, dar zâmbind:

–Ce să fac Înalt Prea Sfinţite? Aşteptaţi câteva clipe ca să mă oficializez, sau Vă primesc aşa cum sunt?

–Nu e nevoie, îmi răspunse împăciuitor Mitropolitul. E bine că văd intenţia. Femeia ajunsese, roşie de alergătură şi îmi întinsese încurcată, două haine lungi, negre, ce

nu erau deloc potrivite cu căldura de afară. I-am făcut semn să se reîntoarcă acasă şi împreună cu membrii comisiei am intrat în biserică.

Interiorul ei era imens. Putea concura cu Mitropolia Moldovei din Iaşi, deşi aceasta era zidită prin veacul al XIV-lea, pe un strat de pământ adus din Ierusalim de către cruciaţi. Rând pe rând această monumentală biserică a fost când catolică, când protestatantă.

Profesorul Tudor Popescu, mă întrerupse din înşiruirea mea istorică, spunându-mi: –Ştiu toate acestea din articolul pe care l-ai publicat în Cetatea Moldovei… M-ar interesa,

ceva inedit. – Am şi ceva inedit pentru Dvs. Ceea ce n-am putut scrie în revistă… …La plecare, Mitropolitul a pus mâna-i ocrotitoare pe umărul meu, întrebându-mă: –Cum de ai ajuns aici? –Ţara era prea mică, – am răspuns glumind, – pentru doi de Visarion Puiu. Prestigiul

Î.P.S. Voastre era prea mare ca să mă mai pot afirma, fără a face confuzii. Mitropolitul a luat gluma ca bună şi le-a explicat celor doi profesori din Comisie, cum a

fost atacat de ziarul Glasul Bucovinei, pentru un articol scris de mine în Apărarea Naţională. În timp ce-l conduceam spre maşină, Mitropolitul m-a spus să urc şi eu ca să mergem să

luăm masa împreună. La un restaurant de pe „Unter den Linden”. Masa a fost minunată, mai ales că era însoţită de discuţii extrem de interesante prin

actualitatea lor. S-a discutat de Katyn, de posibilitatea înfrângerii Germaniei şi în acest caz, de situaţia disperată în care va fi pusă România. Se zvonise că la auzul intrării trupelopr române în Odesa, Stalin, revoltat, ar fi exclamat: „Voi face din România un imens cimitir”.

–Singura nădejde, rămâne la Dumnezeu, numai el ne mai poate salva, – exclamă Mitropolitul”.

Alt fragment din acest manuscris-document, în care Visarion Puiu relatează cum l-a susţinut pe Octavian Goga în alegeri, va fi publicat în “Almanahul Scriitorilor din judeţul Neamţ”, în curs de pregătire la Editura Răzeşu. Dacă n-am obosit prea mult auditoriul, pot da citirie şi din această povestire: “… Se apropiau alegerile. Am fost chemaţi la Turnu Severin. Ne-am găsit loc la Hotelul Traian. Toate camerile erau închiriate de Partidul Naţional Creştin. În grup, am vizitat oraşul şi în special săpăturile străvechii localităţi Drobeta. Am luat câteva aşchii

10

din cărămida roşie, ce stătuse două mii de ani în pământ, în vechile băi romane şi era tot atât de tare ca piatra. Cum le făcuse? Ce taine ascundeau în construcţia lor?

Când ne vedea în grupuri mai mari, lumea se aduna ca la panaramă. Adunările se ţineau lanţ. Discursurile la fel. La o asemenea adunare, am luat cuvântul.

Împrumutasem un cojoc şi îmi lăsasem sumanul să se odihnească, la hotel. Se zvonise că dr. Lupu ar fi spus că dă un premiu de 100.000 lei, aceluia ce va împuşca un lăncier. După modelul Gărzii de Fier ce-şi transformase membrii în Legionari, Partidul Naţional Creştin îi numise Lăncieri pe tinerii săi, probabil, de la Liga Apărării Naţional Creştine. Nici unul n-avea lance, doar o imitaţie de buzdugan, folositor la eventualele bătăi cu adversarii politici.

Inainte de a lua cuvântul, pe platforma unui camion, un tânăr cu o voce de tenor, puternică, a început să cânte doina: „La noi sunt codrii verzi de brad/ şi câmpuri de mătasă,/la noi atâţia fluturi sunt/ şi-atâta jale-n casă” etc…

După terminarea cântecului, am luat locul celui ce a cântat, scoţând în evidenţă meritul marelui poet, ce trecând prin închisorile maghiare, a apărat cu talentul său neamul românesc, suferinţele lui. Pentru acest mare geniu, am părăsit vremelnic universitatea şi am venit să vă cerem să-l votaţi, ca trimiţându-l în Parlamentul Ţării să ne apere de lupii răpitori, ce s-au întins ca pecingenea. După ce au distrus stânile din Moldova, vin şi aici să facă acelaşi lucru.

Apoi am trecut la ameninţările împotriva noastră şi la plata asasinilor insistând: „–Ştiu că aveţi nevoie de bani. Lupu vă plăteşte…Vă dă 100.000 lei. Sunt gata să mă

jertfesc. Şi desfăcând o parte din cojoc, am lăsat pieptul gol chemând mulţimea: hai, ce mai aşteptaţi? Trageţi în plin şi mergeţi de vă luaţi arginţii promişi…”

Mulţi au început a plânge şi a vocifera împotriva candidatului ţărănist. Adunarea s-a soldat cu un succes deosebit. Seara am fost chemat la Guvernatorul Băncii Naţionale, Burileanu, la care poposise şi Octavian Goga.

Vila lui era în centru. Se spunea că tabla cu care-şi acoperise casa ar fi de argint. Când am ajuns, stăteau la masă. Erau vreo 15-20 de persoane. Am fost invitat. De atâtea ori citisem pe bancnotele de hârtie numele lui şi nu mi-am închipuit niciodată, că voi ajunge să intru în casa lui. Cu o barbă argintie, impunătoare, stătea alături de Goga Veturia, frumoasă, puţin ofilită, stătea prin apropiere. Am fost recomandat şi plecându-mi fruntea în semn de respect, m-am aşezat la locul indicat. Mai mult decât mâncărurile sau băuturile, mă fermeca anturajul. La cafea, mi-am dat seama, că se aflase de spectacolul cu cântece şi lacrimi din centrul oraşului. Se găsise, probabil, cineva, să mă scoată în evidenţă.

A doua zi l-am însoţit pe Goga prin oraş. I-am amintit că pentru prima dată l-am cunoscut la Hotelul Continental din Iaşi, pe la 12 noaptea, când a intrat în camera în care mă aflam cu avocatul Capră de la Dorohoi, ce ameţit de băutură, cânta versurile sale, cu o voce a la Caruso. Atunci, ochii săi albaştri, erau plini de lacrimi. Iar cămaşa sa lungă, cu flori la poale, îi dădea înfăţişarea unei figuri fantastice înaintând spre noi. L-am primit în picioare. Şi tot în picioare stand, am băut câte un pahar de Cotnar.

De data aceasta am putut să-l studiez mai bine. Era mic, bondoc, cu faţa rotundă. Ochii proieminenţi, de un albastru spălăcit. Mâna puhavă, grăsulie, de o sensibilitate bolnăvicioasă. Am discutat despre poezie, despre cartea “Mustul care fierbe”. Auzisem că-i adusese o mulţime de bani. Cu ei, cică, ar fi cumpărat castelul de la Ciucea şi cu moşia respectivă.

În orice caz nu m-am referit la acest lucru, ci la articolele din cuprinsul cărţii şi la stilul poetic, utilizat în proza respectivă.

Cu toate că am fost învinşi, cu vreo 2000 de voturi, am sărbătorit „Victoria” la restaurantul de sub Teatrul Naţional, banchet la care au participat pe lângă Octavian Goga şi alţi lideri naţional-creştini.

Acasă am adus un ulcior de lut cu ţuică şi un buchet de amintiri pe care le-am istorisit tatei. Când i-am spus de Burileanu, s-a uitat lung la o bancnotă cu iscălitura lui de Guvernator al Băncii Naţionale, a făcut semnul crucii şi-a zis:

–Aşa te-am vrut, Siriene. Să ţi se deschidă măcar ţie toate uşile, că pentru mine, toate au fost închise…”.

11

Mărturii documentare, privind activitatea Mitropolitului Visarion Puiu în Transnistria,

aflate în Arhivele Naţionale Istorice Centrale

Dumitru STAVARACHE, Ion NEGOESCU (Bucureşti) La 21 februarie 1946, Tribunalul Poporului, din Bucureşti, condamnă (în contumacie n.n.), pe Visarion Puiu, fost Mitropolit al Bucovinei, Mitropolit al Odesei…să sufere pedeapsa cu moartea1. Unul din capetele de acuzare a fost că, în calitate de Mitropolit al Odesei ar fi patronat acţiunile de teroare din Basarabia şi Transnistria. După 50 de ani, Biserica rusă recunoaşte meritele deosebite ale mitropolitului Visarion Puiu pe timpul mandatului său în Transnistria2. Noi mărturii, atât pe tema Misiunii cât şi a prezenţei benefice a mitropolitului Visarion Puiu la conducerea acesteia au fost aduse de Şerban Alexianu, fiul Prof. Gheorghe Alexianu, fost guvernator al Transnistriei, care a fost executat alături de Mareşalul Ion Antonescu, la 1 iunie 1946. O lucrare distinctă despre Misiunea Bisericească Ortodoxă Română în Transnistria nu s-a scris până în prezent. Cel ce va încearca să o facă va trebui să folosească documentele existente în Arhiva Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, bogata documentaţie depusă de mitropolitul Visarion Puiu la Arhivele Naţionale Române3 şi mai ales arhiva Misiunii4. De asemenea, vor trebui avute în vedere, lucrările tipărite în alte ţări, care abordează acest subiect. O astfel de lucrare a fost tipărită la Münster, în anul 1953, cu titlul Die orthodoxe Kirche in der Ucraina von 1917 – 1945, autor Friederich Heyer. Aspecte ale activităţii mitropolitului Visarion Puiu, ca şef al Misiunii Bisericeşti în Transnistria au fost publicate în cateva publicaţii periodice5, au fost abordate şi detaliate în cadrul unor lucrări de licenţă sau doctorat6. Consemnări cu privire la activitatea din acea perioadă am întâlnit şi în arhiva personală a mitropolitului Visarion Puiu donată Bibliotecii Române din Freiburg (Germania)7. Mărturiile documentare pe care le prezentăm în această comunicare, reprezintă materiale depuse chiar de Vlădica Visarion şi au două componente: 1) - o sinteză a documentelor principale înregistrate la serviciile, Administrativ, Economic şi Cultural ale Misiunii, care se află în fondul Puiu Visarion8; 2) - mărturii care se află în colecţia de documente fotografice. Facem precizarea că facem doar o sinteză privind aceste două segmente de mărturii documentare, având în vedere că, numai şi publicarea titulaturii documentelor, ar necesita câteva

1 Arhivele Serviciului Român de Informaţii, dosar P-2454l, vol. 8, f. 122-148. 2 Vladislav Ţâpin, Istoria Bisericii Ruse, Moscova, 1997, p. 289. 3 Arhivele Naţionale Române, fond Puiu Visarion, inventar 823, dosarele: 11 (193f), 12 (162f), 13 (251f),

14 (118f), 15 (139f), 17(153f); inventar al colecţiei de documente fotografice, formatele I, II, III, IV, cca

50 fotografii. 4 Există informaţii că această arhivă se află la Odesa. 5 Dumitru Stavarache, Gheorghe Vasilescu, Misiunea bisericească română în Transnistria, în „Document.

Buletinul Arhivelor Militare Române”, an I, nr.2-3, 1998, p. 48-52; Dumitru Stavarache, Elena Istrăţescu,

Mitropolitul Visarion Puiu la sfârşit de mandat în Transnistria, în „Revista de Istorie Militară”, nr.6 (58), 1999, p.

22-27; Adrian Nicolae Petcu, Misiunea Ortodoxă Română în Transnistria, în „Dosarele istoriei”, an VII, nr.11

(75), 2002, p. 17-25; Idem, 1942-1943: Activitatea Bisericii Ortodoxe Romane în Transnistria, în „Studii şi

materiale de istorie contemporană”, Serie nouă, vol I, 2002, p. 289-309. 6 Costin Dinu, Mitropolitul Visarion Puiu-activitatea în cadrul Misiunii Bisericeşti Ortodoxe Române în Transnistria,

teză de licenţă, Bucureşti, 2002; Gabor Gabriel Codrea, Mitropolitul Visarion Puiu - o viaţă pentru unitatea

creştină, lucrare de doctorat, Veneţia, 2004. 7 Dumitru Stavarache, Mitropolitul Visarion Puiu. Documente din pribegie (1944-1963), Editura Moldopress,

Paşcani, 2002, p. 60, 65, 147-148. 8 Arhivele Naţionale Române, fond Visarion Puiu, dosar 13, f. 200-251.

12

zeci de pagini. Cu toate acestea, faptul că sunt menţionate sursele, ne oferă garanţia că cercetătorul sau cititorul interesat poate folosi comunicarea ca un instrument de lucru şi un sprijin în a putea ajunge la document.

1. Documente înregistrate la serviciile Administrativ, Economic şi Cultural ale Misiunii, în perioada, decembrie 1942-decembrie 1943

Tabloul rezumativ al intervenţiilor, măsurilor şi adreselor mai importante ale Misiunii Bisericeşti pentru Transnistria în perioada decembrie 1942-noiembrie1943 (titulatura dată în epocă şi păstrată de noi ) cuprinde un număr de 539 documente înregistrate la serviciile Administrativ (198), Economic (161) şi Cultural (180), ale Misiunii. Ele oferă informaţii privind caracterul documentului, conţinutul acestuia, cui îi era adresat, data când a fost înregistrat şi sub ce număr (Anexa nr.1). Tipurile de documente, frecvent înregistrate, au fost: adrese, hotărâri, circulare, comunicări, referate, note de serviciu, scrisori, telegrame. În privinţa celor cărora le-au fost adresate documentele, o variantă de clasificare ar fi cea zonală şi care marchează teritoriul Transnistriei pe de o parte şi cel al României pe de altă parte. În Transnistria au fost vizate: Misiunea, cu organizarea ei centrală ( cancelarie, servicii, inspectori) şi în teritoriu (protoierii, subprotoierii, preoţi); administraţia civilă (Guvernământul, prefecturile, primăriile) şi militară (comandamente şi unităţi militare); instituţii de învăţământ laic şi bisericesc; azile; Crucea Roşie; diverse consilii şi asociaţii ale comunităţilor română, rusă, greacă, armeană.

În afara Transnistriei: Patriarhia Română, Sf. Sinod, diverse eparhii (Mitropolia Moldovei, episcopiile Hotin, Huşi, Ismail, Chişinău ş.a); regele; Comandamentul de Căpetenie al Armatei; Conducătorul Statului; diverse ministere (Apărării, Economiei, Culturii, Propagandei, Înzestrării, Finanţe); instituţii de învăţământ superior laic şi bisericesc; Academia Română; posturi de radio; reviste; ziare; mănăstiri din România (Neamţ, Agapia, Varatec) şi de la Sf. Munte Athos; personalităţi laice şi bisericeşti.

În privinţa conţinutului, o variantă de analiză la două din servicii (Cultural şi Economic), a fost publicat9. Pornind de la decretul nr. 24/16 noiembrie 1942, de numire a mitropolitului Visarion Puiu în Transnistria ,,cu misiunea organizării bisericilor şi îndrumării spirituale a populaţiei din Transnistria”, prezentăm în continuare (într-o ordine aleatorie) câteva repere ale activităţii mitropolitului misionar, după cum rezultă din Tablou :

-repararea (construcţia) şi redarea pentru cult a unui număr mare de biserici şi case de rugăciuni pe întreg teritoriul Transnistriei10 ; protoieriile aveau sarcina de a comunica orice realizare în domeniu ;

-ajutorul acordat celor sărmani (orfani, bătrâni, văduve, orbi, evacuaţi), soldaţilor de pe front, răniţilor din spitale, prizonierilor din lagăre; Misiunea s-a oferit să ia asupra ei ajutorul şi educarea orfanilor şi a celor fără ajutor; unul din azilele de copii s-a aflat sub directul patronaj al mitropolitului Visarion Puiu; protoieriile trebuiau să comunice periodic situaţia azilelor de bătrâni şi copii;

-educaţia religioasă şi naţională prin filme, radio şi mai ales prin tipărituri (presă ,broşuri, calendare ş.a.), în limbile română şi rusă; numai în perioada 1 decembrie 1942 –1 noiembrie 1943, la tipografia Misiunii au apărut aproape un milion de exemplare de publicaţii în limba rusă11; sprijinul acordat învăţământului primar, secundar, superior;

-acţiuni ecumenice ;intervenţii pentru ca preoţii armeni să-şi poată deservi coreligionarii în toată Transnistria12; demersuri pentru ca prizonierii din lagăre să poată merge la biserică şi să fie vizitaţi de familie;

9 Adrian Nicolae Petcu, 1942-1943: Activitatea Bisericii Ortodoxe Române în Transnistria, loc cit. 10 La 15 mai 1943, numărul parohiilor în cele 13 judeţe şi oraşul Odesa, era următorul: jud. Ananiev-44,

jud. Balta-97, jud. Berezovca-13, jud. Dubăsari-48, jud. Golta-44, jud. Moghilău-75, jud. Jugastru-61, jud.

Oceacov-16, jud. Odesa-23, orasul Odesa-27, jud. Ovidiopol-12, jud. Râbniţa-75, jud. Tiraspol –39,jud.

Tulcin-49 (vezi Arhiva Sf. Sinod, dosar 525/1942, f. 477-492). 11 „Transnistria Creştină”, an II, nr. 3-4, iulie- decembrie 1943, p. 73 12 Există informatii că vizita în Transnistria a nunţiului papal Andreea Cassulo, s-a putut efectua numai

prin intervenţia nemijlocită a mitropolitului Visarion Puiu.

13

-preocupări ştiinţifice :trimiterea la Muzeul Militar a unor donaţii ; strângerea de mărturii ( istorie orală) privind martirajul clericilor; solicitarea de specialişti de la facultăţile de medicină din Iaşi şi Bucureşti pentru o cercetare; solicitarea de tipărituri ale Academiei Române şi de cărţi ştiinţifice în limba rusă ; cercetarea unor secte (ioaniţii);

-creşterea autorităţii misiunii :organizarea şi încadrarea la nivel central şi în teritoriu; calitatea clerului; respectarea tradiţiilor locale; restricţiile pe timpul posturilor şi sărbătorilor; calitatea şi competenţa profesorilor universitari invita ţi să conferenţieze; colaborarea cu foruri culturale şi ştiinţifice din România şi mijloace mass-media; serviciile oferite de tipografia proprie şi Atelierele de obiecte bisericeşti.

2. Mărturii care se află în colecţia de documente fotografice Arhivele Naţionale Istorice Centrale deţin, în colecţia de documente fotografice, o

importantă donaţie cu privire la mitropolitul Visarion Puiu, mai puţin cunoscută şi cercetată. Fotografiile însumează un număr de 544 de bucăţi, care sunt înregistrate la 231 de cote (formatele I-IV). Fondul oferă informaţii preţioase, atât prin imaginile propriu-zise cât şi prin adnotări, cu privire la evenimentele la care a participat Visarion Puiu timp de jumătate de secol, personalităţi(laice şi bisericeşti) cu care a colaborat. Cu privire la Misiunea Bisericească în Transnistria, sunt înregistrate 36 de cote, cu un total de 75 de imagini, care surprind următoarele: sosirea la Odesa, ca Şef al Misiunii; localul Misiunii, atelierele, tipografia, azilul preoţilor; procesiuni, vizite canonice la Odesa, Ianopol, Dubăsari, lagăre şi azile; refacerea unor biserici şi mănăstiri. Prezentăm, în cele ce urmează, aceste documente fotografice cu următoarea structură: înscrisurile cu privire la imagine, datare, număr de exemplare(bucăţi), observaţii, sursa(formatul şi cota de inventar).

Mitropolitul Visarion Puiu, la sosirea în Odesa; 6 decembrie 1942; 1 buc.; F I, vol. 2, 3720; Mitropolitul Visarion Puiu, conducătorul Misiunii bisericeşti în Transnistria; 1943; 1 buc.; Foto

Voigslander; F I, vol. 2, 3721; Gherman Pântea, Mitropolitul Visarion, Ghe. Alexianu, Ghe. Ghiorghiu, la Odesa; 1943; 2 buc.;

Foto Dombrovschi, str. Puşchin 3, Odesa; F I, vol. 2, 3722; Mitropolitul Visaron Puiu, la Odesa, de Bobotează; 1943; 4 buc.; F I, vol. 2, 3723; Reaşezarea crucilor pe turnurile mănăstirii Sf. Pantelimon, din Odesa; 1943; 1 buc.; Foto

Voigslander; F I, vol. 2, 3724; Mitropolitul Visarion Puiu în vizită canonică prin satele din Transnistria, întâmpinat de populaţie în

drum spre Ianopol; 1943; 2 buc.; Foto Voigslander; F I, vol. 2, 3725; Mitropolitul Visarion (în automobil), încadrat de călăreţi; ruinele fostei tipografii a Mitropolitului

Gavriil Bănulescu, Dubăsari; într-un sat transnistrean; 1943; 5 buc; F I, vol. 2, 3726; Mitropolitul Visarion, cu ofiţeri ai fostei armate imperiale ruse, din Odesa; 1943; 1 buc.; F I, vol. 2,

3727; Mitropolitul Visarion, în vizită la azilul de copii vagabonzi, din Odesa; 1943; 1 buc.; F I, vol. 2,

3728; Mitropolitul Visarion, în vizită canonică la parohiile, Vizirea, judeţul Odesa (biserica ridicată de

Regimentul 10 Vânători) şi Cantacuzenca, pe Bug, judeţul Berezovca; 1943; 2 buc.; Foto Slt. D. Giusca; F I, vol. 2, 3729;

Odesa. Mitropolitul Vusarion în mijlocul personalului de la Ateliere şi Tipografie; 1943; 2 buc.; F I, vol. 2, 3733;

Biserici din Kiev: Sf. Sofia, Sf. Andrei, Sf. Vladimir, Pocrovul; 1943; 6 buc.; F I, vol. 2, 3786; Kiev, sediul Partidului Comunist, clădiri distruse; 1943; 4 buc.; F I, vol. 2, 3787; Odesa, vedere din Port; 1943; 1 buc.; Odesa. Localul Misiunii, str. Jucovski 38; 1943; 2 buc.; F I, vol. 2, 3792; Odesa. Biserica Uspenia (Adormirea Maicii Domnului), restaurată de Mitropolitul Visarion Puiu,

pentru a fi catedrala oraşului; 1943; 1 buc.; F I, vol. 2, 3793; Odesa. Mitropolitul Visarion Puiu, Ghe. Alexianu, Gen. Ghe. Gheorghiu, Col. Mensing, Gherman

Pântea; 1942; 3 buc.; F II, vol.1, 2114; Casa Mitropolitului Visarion Puiu, din Odesa, Bd. Francez, 63; 1943; 4 buc.; F II, vol. 1, 2115; Odesa. Mitropolitul Visarion Puiu; 1943; 3 buc.; F II, vol. 1, 2116, 2117; Mitropolitul Visarion Puiu şi Gen. Vinkler, comandantul militar al Nicolaevului; 1943; 1 buc.; F II,

vol. 1, 2118;

14

Odesa. Mitropolitul Visarion şi Nicolae al Rostovului, înconjuraşi de clerici şi refugiaţi din Rusia; 1943; 1 buc.; F II, vol. 1, 2119;

Mitropolitul Visarion şi Ghe. Alexianu, într-un lagăr de bolşevici; 1943; 1 buc.; F II, vol. 1, 2120; Mitropolitul Visarion, înconjurat de autorităţi române, germane, italiene, la Odesa; 1943; 2 buc.;

Ştampila Comandamentului de Căpetenie al Armatei. Departamentul Civil al Transnistriei; F II, vol. 1, 2121;

Mitropolitul Visarion Puiu, la oficierea unui parastas, Odesa; 1943; 2 buc.; Ştampila Comandamentului de Căpetenie al Armatei; F II, vol.1, 2122;

Odesa. Mitropolitul Visarion, Arhiep. Antonie din Nicolaev, Prof. univ. Valeriu Iordăchescu, I. Pigrov-dirigintele catedralei din Odesa, episcopul Vasile de la Balta; 1943; 3 buc.; F II, vol.1, 2123;

Mitropolitul Visarion în faţa tipografiei Misiunii române la Odesa; 1943; 1 buc.; F II, vol. 1, 2124; Vedere din Odesa; 1943; 1 buc.; F II, vol.1, 2146; Odesa. M-rea Sf. Pantelimon şi M-rea Sf. Ilie, catedrala; 1943; 1 buc.; F II, vol. 1, 2147; Odesa. O vedere a pieţei zilnice (talcioc); 1943; 2 buc.; F II, vol. 1, 2148; Odesa: ruine în 1941; ruinele şcolii construită din piatra bisericii Pocrov; 1943; 2 buc.; F II, vol. 1,

2149; Palatul M-rii Sf. Andrei şi biserica M-rii Sf. Pantelimon, Odesa; 1943; 4 buc.; F II, vol. 1, 2150; Odesa; 1943; 1 buc.; F II, vol. 1, 2151; Odesa. Liceul ortodox de fete, înfiinţat de principesa Alexandrina Cantacuzino; 1943; 1 buc.; F II,

vol. 1, 2152; Odesa. Biserica Mavrocordat, cu hramul Sf. Victor şi Visarion, din Bd. Francez 44, restaurată de

Mitropolitul Visarion în anul 1943; 4 buc.; F II, vol. 1, 2153; Odesa. Sala de conferinţe a Palatului Cultural, zidit de Arhiep. Dimitrie Cavalniţchi al Odesei, distrus

de bolşevici; (1943); 1 buc.; F II, vol. 1, 2154; Odesa. Localul azilului preoţilor, restaurat de Mitropolitul Visarion; 1943; 1 buc.; F II, vol. 1,

2155. Desigur că în activitatea Misiuni au fost şi neîmpliniri, unele arătate chiar de mitropolitul

Visarion Puiu. În viitor, cercetătorii vor trebui să se aplece şi să analizeze critic activitatea acestui act misionar care a fost Misiunea Bisericească Română în Transnistria şi activitatea conducătorilor acesteia. Nu putem însă, să nu observăm rolul important pe care l-a avut mitropolitul Visarion Puiu, să nu admirăm acţiunile sale ferme, curajul şi demnitatea acestui ,,călugăr ostaş”(cum îl numea Nicolae Iorga ), spiritul sau realist. Nu ştim cine ar mai fi îndrăznit să facă afirmaţii într-o adunare publică, cum a făcut el la Odesa în 25 decembrie 1943, când s-a adresat refugiaţilor de pe Don şi din Cuban : ,,Nu ştiu cum vor fi împrejurările următoare, adică vom rămâne noi românii pe aici sau va reveni stăpânirea rusească, şi nici nu ne-am călăuzit de această idee. Gândul nostru a fost purtat spre ţelul urmărit de Misiune, un drum mai bun pentru viitor credinţei şi Bisericii ortodoxe de aici”13.

Cititorul poate aprecia diversitatea preocupărilor Şefului Misiunii, tenacitatea cu care urmărea realizarea obiectivelor, exigenţa faţă de clerul misionar, campania de refacere a lăcaşelor de cult, grija pentru educarea tineretului, ajutorul acordat celor orfani, nevoiaşi, bolnavi, prizonieri de război, ş.a.14. Specialistul va găsi în aceste informaţii noi piste de cercetare.

Anexa nr.1

Tabloul rezumativ al intervenţiilor, măsurilor şi adreselor mai importante, la serviciile Administrativ, Economic şi Cultural, ale Misiunii Bisericeşti pentru Transnistria în perioada decembrie 1942-noiembrie-1943 (prima pagină)

13 Arhivele Naţionale Romane, fond Puiu Visarion, dos. nr. 14, f.95. Un alt exemplu îl constituie

Scrisoarea adresata lui Stalin în anul 1939. 14 În călătoria de cercetare la locurile de pribegie ale mitropolitului Visarion Puiu, efectuată în luna august

2003, am avut bucuria să găsesc martori oculari în Italia şi Elveţia, oameni care l-au cunoscut. Unul dintre

ei, Giuseppe Masina, din Sonvico-Lugano, Elveţia, mi-a relatat, printre altele, despre subiectul Transnistria,

abordat deseori de mitropolitul Visarion Puiu.

15

I. SERVICIUL ADMINISTRATIV

Nr. crt.

Denumire document

Conţinut Cui este adresat Nr. Data emiterii

1. Gramata Patriarhală

Numirea Mitropolitului Visarion Puiu în calitate de conducător spiritual al Transnistriei

Mitropolitului Visarion Puiu

8399 / 31.12.1942

2. Telegramă Instalarea şefului Misiunii, I.P.S. Sa Mitropolitul Visarion Puiu

Regelui României

7574 / 07.12.1942

3. Idem Idem Patriarhului României

7575 / 07.12.1942

4. Idem Idem Mareşalului Antonescu

7572 / 07.12.1942

5. Idem Idem Primului Ministru

7573 / 07.12.1942

6. Circulară Să se menţină datinile strămoşeşti şi obiceiurile locului

Protoieriilor din Transnistria

decembrie 1942

7. Idem

Să trimită listă cu preoţii neco-respunzători misionarismului pentru a fi trimişi în ţară şi listă cu cei apţi pentru a fi încurajaţi

Idem Idem

8. Hotărâre Să se angajeze personalul necesar pentru palatul Mitropolitan

Cancelariei Misiunii

Idem

9. Adresă Să se înfiinţeze în Transnistria 4 eparhii Patriarhului România

7907 / 15.12.1942

10. Idem Motivele care determină pe I.P.S. Mitropolit să nu ia parte la şedinţele Sinodului

Sf. Sinod al B.O.R.

7909 / 13.12.1942

11. Idem Să se numească pentru Odesa un vicar Arhiereu

Patriarhului României

7908 / 15.12.1942

12. Circulară Să înainteze situaţii cu preoţii dovediţi inapţi pentru misionarism


8016 / 18.12.1942

13. Circulară Să trimită preoţi cunoscători ai limbii ruse cel puţin pentru sărbătorile Crăciunului

Chiriarhiilor din Basarabia

8053 / 18.12.1942

14.

Idem Să se facă panachidă pentru foştii ierarhi în Transnistria care au suferit martirul sub bolşevici

Idem 7905/ 15.12.1942

II. SERVICIUL ECONOMIC

Nr.crt. Denumire document


1. Adresă Solicitare de cărbuni pentru încălzire Guvernământului Transnistriei

7722/ 10.12.1942

2. Idem Să dea dispoziţiuni ca toate primăriile să îngrijească de bună

Idem 7773/ 11.12.1942

16

Nr.crt. Denumire document


stare a bisericilor şi să prevadă în buget cheltuielile necesare pentru reparaţii

3. Idem Să acorde bătrânului Risteacov Nicolae, localnic, fost secretar al eparhiei Hersonului o pensie viageră

Idem 7774/ 11.12.1942

4. Idem Să pună la dispoziţia Misiei un fond pentru ajutorarea săracilor de sfintele sărbători ale Crăciunului

Idem 7775/ 11.12.1942

5. Idem Se cere mobilă pentru casa arhierească şi cancelariile Misiei

Primăriei Odesa 7779/ 11.12.1942

6. Circulară Să se colecteze obiecte călduroase pentru ostaşii de pe front


7787/ 11.12.1942

7. Idem Să se strângă alimente pentru răniţii aflaţi în spitale

Idem 7788/ 11.12.1942

8. Adresă Să ne pună la dispoziţie fondurile necesare amenajării şi reparării casei arhiereşti

Guvernământului Transnistriei

7815/ 12.12.1942

9. Idem Să aprobe ca ceara să fie colectată numai de către Misie, pentru necesităţile cultului

Idem 7856/ 14.12.1942

10. Idem Să trimită situaţia văduvelor de clerici şi a preoţilor bătrâni pentru a fi ajutaţi


7866/ 14.12.1942

11. Circulară Să se comunice cantitatea de ceară ce se găseşte la prefecturi şi raioane

Suprotoieriilor din Transnistria

7867/ 14.12.1942

12. Adresă Renunţarea Mitropolitului la salariu Cancelariei Misiunii

7901/ 15.12.1942

13. Hotărâre Să se ia măsuri pentru întocmirea unui buget al Misiei

Idem 7902/ 15.12.1942

14. Idem Să se amenajeze casa arhierească şi să se angajeze personalul necesar casei

Idem 7905/ 15.12.1942

III. SERVICIUL CULTURAL

Nr. crt.

Denumire document


1. Circulară Cum este privit divorţul de populaţia creştină, în forma actuală


7789/ 11.12.1942

2. Hotărâre Reînfiinţarea seminarului teologic din Odesa

7837/ 14.12.1942

3. Adresă Cerere de hârtie pentru tipăriturile Misiei


77767 11.12.1942

17

Nr. crt.

Denumire document


4. Idem Să dea o camionetă cu aparate de filmat la conferinţele religioase

Idem 7890/ 15.12.1942

5. Idem Cerere de fonduri pentru tipărituri Idem 7857/ 14.12.1942

6. Idem Să trimită material de propagandă pentru a fi tipărit de Misie

Facultăţilor şi revistelor din ţară

7895/15.12.1942

7. Hotărâre

Să se recruteze elemente destoinice pentru aducerea la îndeplinire a programului cultural schiţat în consfătuirea cu protoiereii şi să se publice concurs pentru materialul literar necesar

Cancelariei Misiunii

7904/ 15.12.1942

8. Adresă

Să publice concurs pentru tipărirea a 2 broşuri religioase de propagandă cu subiectele: I - despre învăţăturile bolşevismului şi urmările lui, II - despre obârşia şi trecutul neamului românesc pe plaiurile Nistrului


7911/ 15.12.1942

9. Idem Pentru propaganda religioasă să rezerve o oră zilnic

Radio-Iaşi 7912/ 15.12.1942

10. Idem Să publice cât mai multe articole şi conferinţe despre bolşevism şi urmările lui

Ziarelor din ţară 7913/ 15.12.1942

11. Adresă

Să aprobe tipărirea la tipografia Guvernământului a 8000 calendare, 10000 almanahuri şi reviste de Crăciun


8060/ 15.12.1942

12. Idem Slujbele de Crăciun şi celelalte sărbători să fie difuzate prin radio Odesa

Idem 8168/ 21.12.1942

13. Pastorala Pastorala de Crăciun a I.P.S. Mitropolit

8210/ 23.12.1942

14. Circulară Cerere de hârtie pentru tipăriturile Misiunii

Prim Ministrului 8215/ 23.12.1942

15. Comunicare Se anunţă reînfiinţarea seminarului teologic din Odesa

8231/ 23.12.1942

18

Despre vizita mitropolitului Visarion Puiu la Zagreb (august 1944)

Adrian Nicolae PETCU (Bucureşti)

Episodul vizitei mitropolitului Visarion Puiu a rămas extrem de controversat după şase

decenii de la consumarea evenimentului. Lipsa unor izvoare istorice care să aducă lumină în

această privinţă a făcut speculaţiilor, ajungându-se la afirmaţii de genul că, prin gestul său,

mitropolitul ar fi fost chiar colaborator al regimului antonescian şi al puterilor Axei, mai ales că

era vorba despre hirotonirea unui prelat pentru noua Biserică ortodoxă înfiinţată de statul fascist

croat.

Descoperirea unor documente în arhivele fostei Securităţi, Ministerului Afacerilor Externe

şi adunarea unor informaţii, inclusiv din periodicele bisericeşti ale vremii, ne conturează o tablou

de extrem de interesant asupra acestei problematici de istorie bisericească şi naţională deopotrivă.

După mai multe presiuni venite dinspre guvernul antonescian, la 4 august 1944, patriarhul

român Nicodim l-a delegat pe mitropolitul Visarion Puiu să participe la actul hirotonirii, potrivit

telegramei din 13 august trimisă la Bucureşti de ministrul român Mitilineu din capitala croată: „Ca

urmare a rapoartelor mele nr. 714 din 6 iulie şi 817 din 2 august, mitropolitul Visarion a sosit azi

la Zagreb, unde rămâne până joi, fiind oaspetele guvernului croat”1. Prin urmare, mitropolitul era

invitat de oficialităţile statului croat, nicidecum de cele bisericeşti.

Despre participarea mitropolitului Visarion Puiu la Zagreb avem informaţii din două surse

principale: 1) o descriere a unui informator al Securităţii, „Negru”, probabil un cleric care

cunoştea foarte bine acest caz şi pe care l-a rememorat într-o notă din 1951 şi 2) articolele din

presa croată din 1944, care au consemnat vizita arhiereului român.

Nota informatorului „Negru” are un conţinut destul de echilibrat şi aduce multă lumină în

misiunea şi activitatea mitropolitului Visarion Puiu la Zagreb, pentru care o redăm în cea mai

mare parte: „Date fiind bunele raporturi dintre Antonescu şi Ante Pavelici s-a cerut sprijinul

bisericii române. Intervenţia s-a făcut şi de mitropolitul Hermogen şi de guvernul croat, prin

legaţia din Bucureşti. Guvernul român a sprijinit cererea croată.

Sf. Sinod l-a delegat pe Visarion Puiu, cu mandatul precis de «a participa la hirotonirea

unui nou mitropolit ortodox în ziua de 15 august 1944 în Zagreb». A fost delegat Visarion Puiu

pentru următoarele motive: a) cunoştea limba rusă; b) era disponibil; c) patriarhul nu avea

informaţii precise asupra situaţiei bisericii ortodoxe croate, avea oarecare rezerve şi de aceea a

delegat un vlădică, care nu era membru al Sf. Sinod în acel moment, pentru a nu se angaja prea

mult; d) insistenţele guvernului antonescian, care se pare că i-au încredinţat şi un alt mandat lui

Visarion Puiu, acela de a strânge într-o singură organizaţie toate bisericile ortodoxe române de

peste graniţă, în fruntea cărora urma să fie numit ca mitropolit Visarion Puiu.

Acesta a plecat cu avionul din Bucureşti în ziua de 10 august 1944. A fost condus la

aeroportul Băneasa de ministrul croat de la Bucureşti. În tot cursul călătoriei a fost însoţit de

secretarul legaţiei. Toate cheltuielile de călătorie au fost suportate de guvernul croat.

În seara zilei de 10 august a ajuns la Viena, unde a stat două zile. A fost vizitat la Hotel

Imperial de reprezentanţii consulatului croat, ai consulatului român şi de câteva ori de către

preotul comunităţii românilor din Viena.

În seara zilei de 12 august, a plecat cu trenul spre Zagreb. La frontieră a fost întâmpinat

de reprezentanţi ai Ministerului Cultelor, ai Afacerilor Externe, de secretarul cultural al legaţiunii

române din Zagreb şi de reprezentanţi ai comunităţii croate ortodoxe. În gara Zagreb, au asistat la

primire cinci miniştri, comandantul armatei croate, comandantul ustaşilor, comandantul trupelor 1 Arhiva Ministerului Afacerilor Externe (în continuare, AMAE), fond 71/Iugoslavia-telegrame şi rapoarte

Zagreb şi Skopje, dosar 4/1941-1944, f. 153.

19

de gardă ale poglavnicului, reprezentantul Mitropoliei şi membrii legaţiei române, o unitate a

tineretului ustaş. Găzduirea a fost într-o vilă a primăriei, lângă Zagreb.

Programul celor trei zile, cât a stat în Zagreb, a constat în următoarele: vizită la

mitropolitul Hermogen, vizită la ministrul Justiţiei şi Cultelor, vizitarea oraşului şi împrejurimilor,

un dineu la clubul ziariştilor străini, oferit de ministrul dr. Sava Besarovici, un dejun oferit de

ministrul Vladimir Zilovec la clubul ziariştilor, un dineu oferit de mitropolitul primat Hermogen

al Bisericii croate, un dineu oferit de ministrul cultelor, un dejun oferit de ministrul român M.

Mitilineu, o recepţie la ministrul român, o recepţie la poglavnic şi în sfârşit slujba religioasă de

hirotonie a mitropolitului de Sarajevo.

Protia la slujbă a avut-o mitropolitul Hermogen. Discursuri nu s-au ţinut în biserică.

Visarion Puiu a ţinut două discursuri, din care unul la dineul oferit de Ministerul cultelor şi altul în

audienţă la Poglavnic.

În primul discurs, rostit în seara de 15 august, ziua hirotonirii noului mitropolit, Visarion

Puiu a insistat asupra faptului istoric că eparhia pusă sub conducerea hirotonitului în acea zi a fost

sufragană Mitropoliei Bucovinei înainte de primul război mondial [...].

Discursul de la audienţa la Ante Pavelici a fost o simplă alocuţiune de mulţumire pentru

ospitalitatea acordată. Singurul angajament pe care şi l-a luat Visarion Puiu a fost acela de a primi

în şcolile noastre teologice un număr de tineri croaţi.

La recepţia de la Poglavnic, acesta l-a invitat pe Visarion Puiu să primească scaunul de

mitropolit al Zagrebului. Visarion a condiţionat acceptarea de agrementul Sf. Sinod al Bisericii

Ortodoxe Române.

De subliniat a fost următorul fapt: în una din zile, Visarion Puiu a făcut o vizită

arhiepiscopului catolic, pe care nu l-a găsit acasă. I-a lăsat doar cartea de vizită. În aceeaşi zi,

arhiepiscopul i-a întors vizita, însoţit de un cleric catolic. Şi-a exprimat dorinţa să aibă o

întrevedere fără martori. Întrevederea solicitată a avut loc imediat în vila în care era găzduit

Visarion Puiu şi a durat încă o oră”2.

Din cele de mai sus reiese misiunea strictă pe care o avea mitropolitul român de a nu

angaja Biserica pe care o reprezenta, se pare, cu delegaţie de la Sfântul Sinod, în nici o

recunoaştere a Ortodoxiei croate, ci numai de hirotonire a unui cleric în treapta de ierarh, slujind

alături de un mitropolit provenit din vechea Biserică pravoslavnică a Rusiei. Faptul că astfel de

detalii nu se găsesc consemnate în periodicul oficial „Biserica Ortodoxă Română”, nici măcar în

sumarele şedinţelor Sf. Sinod, este lesne de înţeles din cauza cenzurii care s-a exercitat mai ales

după 23 august 1944.

Dar nu aceeaşi prudenţă sau cel puţin echilibru nu se găseşte în articolele presei croate

care au consemnat vizita mitropolitului român la Zagreb. Evenimentele au fost descrise cu lux de

amănunte în presa croată, de multe ori mult într-un mod exagerat. De pildă, în ziarul „Nova

Hrvatska”, din 17 august 1944, se anunţa despre stabilirea oficială a relaţiilor bisericeşti dintre cele

două Ortodoxii în felul următor: „Cel mai important eveniment în viaţa Bisericii ortodoxe croate

de la începuturile ei şi până astăzi îl reprezintă recunoaşterea din partea Bisericii ortodoxe

autocefale a României şi stabilirea relaţiilor oficiale cu aceasta. În acest mod, Biserica ortodoxă

croată a intrat în comunitatea Bisericilor ortodoxe autocefale pentru ca obţinerea recunoaşterii

din partea doar a uneia dintre ele înseamnă şi stabilirea de relaţii legiuite şi cu celelalte. După

exemplul bisericii ortodoxe româneşti vor proceda şi alte comunităţi bisericeşti ortodoxe, atât cât

le va fi posibil din cauza împrejurărilor războiului”.

2 Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (în continuare ACNSAS), fond SIE,

dosar 142, f. 42-44.

20

Asemănător se consemna în oficiosul Bisericii Ortodoxe croate, „Glas pravoslavja”

(Vocea Ortodoxiei), din 17 august 1944, care într-un număr special titra următorul editorial: „Cel

mai important eveniment în viaţa bisericii noastre de la formarea ei şi până astăzi este

recunoaşterea ei din partea bisericii autocefale ortodoxe româneşti şi stabilirea legăturilor

religioase dintre ele. În acest fel, biserica noastră a intrat, în sfârşit, în comunitatea bisericilor

ortodoxe autocefale, căci dobândirea recunoaşterii din partea uneia dintre ele şi stabilirea unor

legături bisericeşti cu aceasta, stabileşte legături şi cu celelalte, atât cât întreţinerea lor e posibilă

din considerente tehnice. După exemplul bisericii ortodoxe române vor acţiona acum şi alte

biserici ortodoxe, după cum, datorită împrejurărilor războiului, vor avea posibilitatea. […]

Recunoaşterea bisericii noastre din partea altor biserici ortodoxe autocefale este o mărturie a

întăririi ei şi un imbold pentru dezvoltarea ei ulterioară. […] Această recunoaştere, în aceste

timpuri, e o dovadă că, conducerea Bisericii Ortodoxe Române crede în viitorul şi succesul trainic

al activităţii bisericii noastre şi, de aceea, îi întinde o mână frăţească, introducând-o în comunitatea

celorlalte bisericii ortodoxe”3.

Evident că afirmaţiile din editorialul revistei croate cu privire la recunoaşterea Bisericii

Croate, prin simpla prezenţă a unui mitropolit ortodox român, erau forţate şi menite să justifice

funcţionarea acesteia. Nu aceeaşi exprimare era în scrisoarea de recomandare a patriarhului

Nicodim, din 4 august, transmisă prin mitropolitul Visarion şi publicată în acelaşi oficios: „Am

fost înştiinţaţi prin intermediul ministerului afacerilor străine şi prin legaţia croată la Bucureşti că,

pentru sfinţirea noului episcop care trebuie făcută la Zagreb, la 15 august în acest an, aveţi nevoie

de un reprezentant din partea sfintei biserici ortodoxe române. Cu deosebită bucurie şi dragoste

întru Hristos vă trimitem pentru aceasta pe Înalt Prea Sfinţia Sa Mitropolitul Visarion, pe care îl

însoţesc preacinstiţii protoiereu Vasile Ştefan, consilier patriarhal, şi Traian Ghica, arhidiacon al

Patriarhiei noastre.

Transmitem bisericii ortodoxe croate cele mai fierbinţi salutări şi dorinţa de propăşire,

felicit pe noul episcop, căruia, de asemenea, îi dorim cea mai rodnică activitate pastorală, rugându-

l pe Dumnezeu să ajute Ortodoxia să-şi îndeplinească greaua şi sfânta sa misiune, în special în

vremurile de astăzi, cu cea mai mare rodnicie. Rog pe Înalt Prea Sfinţia voastră să binevoiască a

primi expresia dragostei întru Hristos, Nicodim”4.

Potrivit presei croate, Mitropolitului Hermogen a răspuns prin următoarele: „Primind

delegaţia voastră în frunte cu preasfinţitul mitropolit Visarion suntem fericiţi că putem, uniţi în

rugăciune, să trimitem mulţumiri preafericirii voastre pentru că, în acest moment, s-au stabilit

legături între biserica noastră şi cea românească ceea ce ne încurajează să ne urmăm drumul

nostru în slujba lui Dumnezeu şi a poporului”.

Dacă presa din Croaţia relata importanţa vizitei mitropolitului Visarion într-o prezentare

exagerată, trebuie spus că el a fost primit ca un şef de stat. Jurnaliştii croaţi consemnau că

delegaţia română a fost însoţită de la Viena de prof. Mato Socoloc, ataşat cultural şi de presă al

Legaţiei croate de la Bucureşti, iar la frontieră a fost întâmpinată de reprezentanţi croaţi alături de

Virgil Gheorghiu, ataşatul de presă al Legaţiei române de la Zagreb. De asemenea, în gara din

Zagreb, mitropolitul a fost primit de oficialităţile croate, iar din partea legaţiei române au fost

prezenţi ministrul M. Mitilineu, maiorul Constantin Maftei, ataşat militar5, Nicolae Teianu,

3 Apud Gheorghe Zbuchea, Ultima misiune oficială a mitropolitului Visarion Puiu din partea Bisericii Ortodoxe

Române în Croaţia: Zagreb 1944, susţinută la simpozionul „Mitropolitul Visarion Puiu-125 ani de la naştere”,

26 februarie 2004, Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti. 4 Ibidem. 5 Acesta a fost ataşat militar la Zagreb în timpul războiului, unde ar fi colaborat cu serviciile secrete

germane. După schimbarea politică survenită la 23 august 1944 a refuzat să se întoarcă în ţară, rămânând

21

secretar, Mihail Cârciog, ataşatul comercial, Valentin Chelaru, ataşatul cultural şi corespondentul

agenţiei de presă române „Rador”.

Presa croată a consemnat toate evenimentele la care mitropolitul român a participat,

dându-le o importanţă prea mare, preluând probabil şi unele afirmaţii ale acestuia, cu un înţeles

puţin deformat. De asemenea, după săvârşirea hirotonirii arhimandritului Spiridon Mifka, în presa

croată s-a consemnat cum acesta afirma că vizita mitropolitului român a pus „temelia colaborării

frăţeşti şi a legăturilor” dintre cele două Ortodoxii6.

Tot pentru a conferi o mare importanţă vizitei mitropolitului Visarion Puiu, presa croată

anunţa primirea acestuia, în ziua de 16 august, de către arhiepiscopul catolic de Zagreb, dr. Alojzie

Stepinač, total distorsionat faţă de cum prezenta informatorul „Negru în nota sa, apoi, în 17

august, se publica despre gestul poglavnicului Ante Pavelič de a mulţumi, în cadrul unei recepţii,

pentru sprijinul acordat de Biserica Ortodoxă Română, acordând mitropolitului român înalta

distincţie croată, „Pentru Serviciu” în gradul de Mare Cruce7.

Aproximativ la fel s-a anunţat şi în presa românească centrală, „Universul” şi „Curentul”,

prin ştirea trimisă la 21 august de corespondentul „Rador” de la Zagreb, dar publicată la

Bucureşti abia la 23 august, respectiv 24 august, într-o casetă pe două coloane. Diferenţa

fundamentală în anunţul apărut la Bucureşti este că nu se vorbeşte nicăieri de recunoaşterea

Bisericii ortodoxe croate, accentuându-se pe greutatea evenimentului de la Zagreb prin prezenţa

mitropolitului Visarion Puiu, în urma invitaţiei guvernului croat, dar şi pe principalele momente

ale vizitei. În schimb, în articolul românesc se reliefează titlurile publicaţiilor croate care fac

referire la recunoaşterea Bisericii croate ca pe un aspect puţin exagerat din partea acesteia, dar ca

o formă de prestigiu a Ortodoxiei româneşti şi în virtutea relaţiilor româno-croate8, acestea

probabil la sugestia cenzurii militare.

Însă, în ce a constat stabilirea relaţiilor dintre cele două părţi şi recunoaşterea Ortodoxiei

croate? Aceleaşi surse vorbesc de prezentarea scrisorii din 4 august semnată de patriarhul

Nicodim şi înmânată de mitropolitul Visarion. Prin urmare avem de-a face cu o simplă scrisoare,

ci nu de o gramată din partea Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, potrivit cutumei bisericeşti.

În acest context, nici patriarhul, nici mitropolitul Visarion nu se puteau exprima în numele

Bisericii Ortodoxe Române, deoarece recunoaşterea canonică şi delegarea în sânul Ortodoxiei

croate era numai atributul Sfântului Sinod de la Bucureşti.

Participarea mitropolitului Visarion la solemnităţile de la Zagreb a fost percepută de

istoriografia sârbă postbelică ca un simplu act fără semnificaţii bisericeşti profunde. Se pare că

atât istoricii, cât şi reprezentanţii Bisericii sârbe au privit acest episod ca unul banal, fără

consecinţe negative la adresa vieţii bisericeşti din spaţiul iugoslav9.

în tabăra legionarilor care trebuiau să formeze guvernul de la Viena la cererea autorităţilor germane.

Conform lui Valerian Trifa, Maftei a colaborat cu Oficiul Altenburg din Ministerul de externe german

(pentru Europa de Sud-Est) pe probleme militare româneşti, el fiind unul dintre cei care a purtat discuţii

cu mitropolitul Visarion Puiu pentru formarea guvernului de la Viena (cf. Mihai Pelin, Opisul emigraţiei

politice. Destine în 1222 de fişe alcătuite pe baza dosarelor din arhivele Securităţii, Editura Compania, 2002, p. 197;

INMER, Au ales libertatea! Dicţionar. 2265 de fişe personale din evidenţele Securităţii, ed. îngr. de Veronica Nanu şi

Dumitru Dobre, Bucureşti, Editura ProHistoria, 2007, p. 453; Viorel D. Trifa, Memorii, ed. Eugene S.

Raica, Cluj Napoca, Editura Limes, 2003, p. 156). 6 Apud Gheorghe Zbuchea, op. cit. 7 AMAE, fond 71/Iugoslavia-telegrame şi rapoarte Zagreb şi Skopje, dosar 4/1941-1944, f. 159;

„Curentul”, 24 august 1944; Apud Gheorghe Zbuchea, loc. cit. 8 „Universul”, an 61, nr. 232, 23 august 1944; „Curentul”, an XVII, nr. 5935, 24 august 1944. 9 Apud Gheorghe Zbuchea, loc. cit.

22

Evident că gestul mitropolitului Visarion, girat de patriarhul Nicodim, prin scrisoarea din

4 august 1944, şi, se pare, de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, este la limita

canonicităţii, dar nicidecum nu poate exprima recunoaşterea Bisericii ortodoxe croate, după cum

nici Biserica sârbă nu a considerat după al doilea război mondial.

Un gest similar a fost în cazul sfinţirii bisericii române de la Sofia, din 6 decembrie 1923,

unde, de asemenea, la solemnitate a participat Visarion Puiu, la vremea aceea episcop al

Hotinului. Despre acest moment aflăm din cartea care s-a tipărit cu această ocazie: „La început,

mitropolitul Ştefan al Bulgariei voia ca întregul act al sfinţirii să fie săvârşit numai de dânsul,

«întrucât locaşul acesta se găseşte în eparhia sa» şi întrucât alte biserici ruseşti aflate în Bulgaria au

fost sfinţite de chiriarhii bulgari respectivi, iar noi urma să luăm parte numai ca asistenţi.

Noi, însă, potrivit dreptului canonic şi instrucţiunilor primite, sprijiniţi şi de stăruinţele

ministrului României, dl. C. Langa Râşcanu, am arătat Înaltpreasfinţului Ştefan, mitropolitul

Sofiei, că, întrucât biserica e a statului român, făcută cu cheltuiala statului şi destinată populaţiei

româneşti, apoi arătând care ar fi rezultatul unei persistări ca cea de până astăzi, am cerut

Înaltpreasfinţiei sale dimpotrivă să ne lase a săvârşi noi singuri toate momentele cele mai

însemnate din actul sfinţirii. După mai multe discuţiuni, Înaltpreasfinţia sa a cedat trecerea acestor

momente asupra noastră, dar nu a renunţat a oficia împreună cu noi, însoţit de un număr egal de

clerici.

Atunci, neavând nici o oprire canonică (deoarece biserica noastră română niciodată nu a

declarat pe cea bulgară schismatică, precum nu a declarat-o nici cea rusă, sârbă, greacă şi

patriarhul Antiohiei), ci, dimpotrivă, urmând delegaţiei ce ni s-a făcut prin adresa Mitropoliei

Ungrovlahiei cu nr. 5230 şi urmând dorinţei de a vedea unite în dragoste bisericile noastre din

răsărit, apoi spre a împlini stăruinţele populaţiei româneşti, care dorea să se sfinţească această

biserică cât mai curând, am procedat cu participarea clerului bulgar la sfinţirea ei”. Slujba

vecerniei a fost începută de mitropolitul bulgar, iar episcopul Visarion Puiu a fost cel care a slujit

utrenia. A doua zi, înconjurul bisericii s-a făcut cu preoţii din ambele biserici, iar intrarea cu

sfintele moaşte şi aşezarea lor în piciorul sf. Mese a fost săvârşită de episcopul român.

Proscomidia a fost făcută de ieromonahul Teofil Ionescu, iar aromatele au fost pregătite de

arhimandritul Simion Ciumandra de la schitul Darvari din Bucureşti. Stropirea şi ungerea bisericii

s-au făcut de episcopul Visarion Puiu, iar Sf. Liturghie a fost săvârşită pe antimisul trimis de

mitropolitul primat Miron Cristea. Apostolul şi Evanghelia au fost citite în limba română,

răspunsurile au fost date în româneşte şi slavoneşte, iar pomenirile de la ieşirea cu Cinstitele

Daruri au fost rostite de cei doi ierarhi. Astfel, după 18 ani de aşteptare, biserica românească din

Sofia era sfinţită10. Astfel, înţelegea episcopul Visarion Puiu să sfinţească biserica românească din

capitala Bulgarie, ţară care avea o autocefalie ortodoxă considerată schismatică de Patriarhia

Ecumenică, dar care rămăsese în comuniune cu celelalte scaune autocefale ortodoxe.

Un aspect până acum inedit în cazul participării mitropolitului Visarion Puiu la Zagreb

este legat de anunţul din 3 septembrie 1944, atunci când în ziarul „Curentul nou” se publica

următorul articol cu tilul „Biserica ardeleană se ridică contra recunoaşterii Bisericii Ortodoxe

croate” şi care avea următorul conţinut: „După cum se ştie, cu câteva zile înainte de doborârea

dictaturii lui Antonescu, presa din Capitală a publicat în loc de frunte ştirea că Patriarhia Română

a trimis un delegat la Zagreb pentru a recunoaşte Biserica ortodoxă a Croaţiei.

Ultimul număr al oficiosului Mitropoliei Transilvaniei, gazeta «Telegraful român», purtând

data de 27 august a.c., ocupându-se de acest fapt, scrie: «Cu uimire am aflat din ziare că un

mitropolit român în retragere a participat la Zagreb la hirotonirea unui episcop al Bisericii

10 Visarion, episcop de Hotin, Sfinţirea Bisericii Române din Sofia (Bulgaria), Chişinău, Imprimeria statului,

1933, p. 11-12.

23

ortodoxe din Croaţia, ducând şi recunoaşterea acelei Biserici din partea Sf. Sinod al Bisericii

Ortodoxe Române. Se ştie că Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a pus la dosar cererea

Bisericii Ortodoxe din Croaţia de a fi recunoscută ca Biserică autocefală, deoarece nu s-a dezlipit

canonic de Biserica ortodoxă şi de patriarhul de care aparţinea».

Gazeta «Telegraful român» din Sibiu este condusă de către însuşi IPSS mitropolitul

Nicolae Bălan, una dintre cele mai proeminente figuri ale Transilvaniei. De aceea, faţă de cele

scrise, o urgentă precizare din partea forurilor în drept se impune”11.

Precizarea publicată în oficiosul sibian avea o semnificaţie aparte în contextul politic

românesc schimbat la 23 august 1944. Este lesne de înţeles la un mitropolit precum Nicolae

Bălan, care nu de puţine ori se manifestase împotriva regimului sovietic de la Moscova şi reuşise,

cu mici excepţii, să coabiteze cu guvernul antonescian pentru un spaţiu mai mare de manevră în

folosul Bisericii pe care o conducea. O exprimare individualistă a mitropolitului ardelean nu era

inedită, dar faţă de un patriarh şi un mitropolit pensionat aproape acuzaţi de abuz în faţa

Sinodului, care amânase sine die rezolvarea problemei ortodoxe croate, era totuşi politică. Mai ales

că, Nicolae Bălan nu reuşise în ultima perioadă să colaboreze atât de strâns cu aceşti doi ierarhi.

Gestul lui Nicolae Bălan era politic, deoarece vorbea de recunoaşterea Bisericii croate, ceea ce era

evident fals, iar el ştia acest lucru. În acelaşi timp, articolul publicat în ziarul sibian îl punea în

dificultate pe Visarion Puiu, care îl situa imediat în afara cadrului canonic bisericesc şi la limita

unei acţiuni proprie regimului antonescian care de acum începea să fie hulit de noii politicieni care

se exprimau „cu sugestie” de la Moscova.

În loc de concluzii

În cele de mai sus am încercat să ilustrăm împrejurările şi faptele mitropolitului Visarion

Puiu în Croaţia. După persecuţia ustaşă, rămasă în conştiinţa sârbilor, ca una de nuanţă catolică,

statul croat solicita ca Biserica Ortodoxă Română să recunoască noua entitate ortodoxă croată. La

solicitările statului croat au răspuns factorii guvernamentali români, care, în interesul cultivării

relaţiilor politice şi culturale tot mai intense, în cadrul Axei, împotriva Ungariei, Slovaciei şi

Bulgariei, au cerut patriarhului Nicodim şi Sf. Sinod al BOR o acceptare a croaţilor ortodocşi în

comuniunea ortodoxă. Patriarhul româna s-a arătat reticent de la bun început, deoarece acest

construct bisericesc era făcut într-o perioadă incertă din punct de vedere politic, dar mai ales din

cauza opoziţiei manifestate de Patriarhia sârbă şi cea Ecumenică. Sf. Sinod al BOR a amânat

discutarea problemei croate, până în 1944, când, se pare, a pronunţat un acord de principiu, în

urma căruia patriarhul Nocodim l-a delegat pe mitropolitul Visarion Puiu. Acesta nu mai era

membru al Sf. Sinod al BOR de la data de 1 iunie 1944, ceea ce, prin actul său de hirotonire a

unui cleric croat, alături de un ierarh ortodox din vechea Biserică a Rusiei, nu implica direct

Biserica Ortodoxă Română şi nu recunoştea în nici un fel Biserica ortodoxă croată.

11 „Curentul nou”, seria a II-a, nr. 5, 3 septembrie 1944.

24

Aspecte ale vieţii şi activităţii arhiereului Emilian (Dumitru) Antal Târgovişteanul

Prof. Ilie ŞANDRU (Topliţa)

Viitorul arhiereu Emilian Antal Târgovişteanu, pe numele său de mirean Dumitru, sau părintele Mitrucă, cum îi spuneau cei mai apropiaţi – şi cum semnează chiar el în primul număr al publicaţiei ,,Biserica Bradu-Boteanu”, din Bucureşti, având ca subtitlu ,,Cronică parohială – apare lunar şi este scrisă de Pr. Mitrucă D. Antal”, s-a născut la 20 octombrie 1894, în Topliţa Română (Olah Taplicza), fiind unul din cei 12 copii ai familiei Dumitru şi Ileana Antal, soră a Patriarhului Miron Cristea. După absolvirea Seminarului Teologic din Sibiu, a devenit student al Universităţii Regale din Budapesta, Facultatea de Filozofie. Ca şi unchiul său, Patriarhul Miron Cristea, a fost ales preşedinte al Societăţii Academice ,,Petru Maior”. Însă, ca urmare a evenimentelor istorice de la sfârşitul Primului Război Mondial, el a părăsit Budapesta şi s-a întors în Ardeal, unde s-a pus la dipoziţia Consiliului Naţional Român, luând parte activă la constituirea sfaturilor şi gărzilor naţionale româneşti din localităţile de pe Valea Superioară a Mureşului, dintre Reghin şi Topliţa. ,,După ce mi-am îndeplinit misiunea la Reghin (unde era sediul Consiliului Naţional Român pe comitatul Mureş-Turda), în jurul datei de 20 noiembrie am ajuns la Topliţa, comuna mea natală, având de acum o bogată experienţă în munca de organizare a sfaturilor şi gărzilor naţionale”. După Marea Unire din 1918, Dumitru Antal nu s-a mai întors la Budapesta spre a-şi urma studiile, ci a lucrat în cadrul Consiliului Dirigent al Transilvaniei, la Departamentul ocrotiri sociale. În 1924 s-a căsătorit şi, la îndemnul unchiului său, mitripolitul primat al României, a îmbrăţişat cariera preoţească. În acelaşi an a fost numit protopop ortodox al Reghinului. În 1927, episcopul Nicolae Ivan al Clujului l-a transferat în postul de revizor eparhial şi redactor al revistei ,,Renaşterea”. După şase ani de şedere la Cluj, în 1933, solicitat de unchiul său, Patriarhul Miron Cristea, s-a transferat la Bucureşti, mai întîi ca ajutor de preot, iar apoi ca preot titular la Biserica ,,Bradu-Boteanu”. În autobiografia(curiculum vitae) dată Securităţii, el motivează acest transfer ca o ultimă şi disperată încercare de a-şi salva căsnicia, fără să ştie că şi amantul soţiei sale se stabilise şi el acolo. Ne mai având o altă soluţie ,,am fost nevoit să divorţez”. Începând din ianuarie 1936, părintele Mitrucă Antal a editat publicaţia cu apariţie lunară ,,Biserica Bradu-Boteanu”, o ,,cronică parohială, scrisă de Pr. Mitrucă D. Antal”. ,,Foişoara aceasta se va distribui gratuit la toţi enoriaşii”. Aceasta cuprindea dări de seamă despre activitatea bisericească, articole cu caracter religios, despre viaţa creştină, tălmăcirea Bibliei, semnificaţia sărbătorilor religioase. La nr. 23, din mai 1938, este anexată o ,,Cronică” care, evident nu aparţine acelui număr, fiind vorba despre evenimente mai recente: ,,Sfântul Sinod, în şedinţa din 28 octombrie a.c. m-a ales cu unanimitate ca Vicar-Arhiereu al Sfintei Mitropolii a Ungro-Vlahiei şi Arhiepiscopiei Bucureştilor, cu titlul de Târgovişteanul, iar M.S. Regele a confirmat alegerea prin Înaltul Decret-Regal nr. 3910 din 10 noiembrie a.c. Hirotonirea se va face în ziua de Sf. Nicolae, 6 dec. curent, la sf. liturghie, în biserica sf. Patriarhii”. Darea de seamă pe anul Domnului 1938, publicată în nr. 26, din ianuarie-februarie 1939, este semnată: ,,Emilian D.Antal-Târgovişteanu, fost paroh al bisericii Bradu-Boteanu”. De aici încolo cariera bisericească a lui Dumitru Antal într-un făgaş nou, plin de suişuri şi coborâşuri spectaculoase. Începutul acesteia s-a datorat, desigur, dorinţei unchiului său, Patriarhul Miron Cristea, de a-şi aduce nepotul lângă el, ca pe un om în care putea avea deplină încredere şi pe care să-şi sprijine toiagul bătrâneţelor. Faptul nu putea trece neobservat, în primul rând de către presa de scandal, dar şi de neprietenii Patriarhului. Evenimentele se petrec tocmai când Mitropolitul martir Visariaon Puiu, al Bucovinei, depunea o susţinută activitate pentru reînfiinţarea Episcopiei Maramureşului, lucru ce nu-i convenea deloc mitropolitului Ardealului, Nicolae Bălan, sub a cărui jurisdicţie canonică se afla Maramureşul. În cele din urmă, după multe discuţii şi dispute noua episcopie s-a înfiinţat totuşi, prin Hotărârea Sfântului Sinod din 17 iunie 1937, devenită sufragană Mitropoliei Bucovinei. S-au pus în circulaţie fel de fel de zvonuri privitoare la viitorul episcop. Revista ,,Predania”, de ,,critică teologică” scria, în nr. 6-7, din mai 1937, că ,,pentru scaunul de episcop al Maramureşului candidează: P.S. Vasile Stan Răşinăreanul (care va fi ales, sprijinit de Mitropolitul Nicolae

25

Bălan), Pr. Nistor, P.S. Policarp Moruşca, Pr. D. Antal (şi cei care vor izbuti să-şi transcrie sentinţa de divorţ până la data alegerii)”. Cum alegerea titularului noii episcopii întârzia (Vasile Stan va fi ales abia la 1 noiembrie 1938), iar ÎPS Visarion Puiu, a cerut, printr-o adresă trimisă Sfântului Sinod, să i se acorde ,,Prea Cuviosului Protoiereu Dumitru Antal, inspector în Ministerul Cultelor şi vicar provizoriu al acestei Mitropolii” rangul de arhimandrit, toţi erau convinşi că el va ocupa scaunul episcopal al Maramureşului. Mai ales că exista bănuiala unei înţelegeri între ÎPS Visarion Puiu şi Patriarhul Miron Cristea. Evenimentele se derulează repede: în martie 1938, Dumitru Antal este tuns călugăr la mănăstirea Dragomirna, primind numele de Emilian, iar la 10 aprilie, acelaşi an, i se acordă rangul de arhimandrit, devenind astfel eligibil pentru a fi înălţat în treapta arhieriei. Se întâmplă însă un fel de ,,lovitură de teatru”. În şedinţa Sfântului Sinod din 28 octombrie 1938, s-a aprobat transferarea P.S. Irineu Mihălcescu Târgovişteanul, vicarul patriarhal, în scaunul episcopal de la Râmnic-Noul Severin, în locul P.S. Vartolomeu Stănescu, care s-a pensionat. În calitatea sa de preşedinte al Sfântului Sinod, ÎPS Visarion Puiu, aduce la cunoştinţa celor prezenţi că ,,ÎPS Patriarh prin înalta chemare în slujba Ţării are nevoie absolută şi imediată pentru ocuparea acestui post de arhiereu”. Patriarhul, prezent la şedinţă, este de acord cu propunerea făcută şi îl numeşte, pe loc, pe ,,Prea Cuviosul Arhimandrit Emilian Antal”. Toţi cei prezenţi, în număr de 16, votează în unanimitate, numirea făcută de Patriarh. Hirotonirea sa a avut loc în Catedrala Patriarhală, în 6 decembrie – Sf. Nicolae, slujba fiind oficiată de Patriarhul Miron Cristea, episcopul Grigore al Aradului şi Vasile al Caransebeşului. La sfârşitul acesteia Patriarhul a spus: ,,Deşi eşti numai arhiereu şi n-ai jurisdicţie, eu îţi dau această cârjă a mea prin care ţi-o acord – şi o voi face şi în scris – jurisdicţie de episcop, de mitropolit al Ungro-Vlahiei şi patriarhicească pentru ca pe măsură în care vor slăbi puterile mele, de ierarh trecut de 70 de ani, în aceeaşi măsură să împlineşti Prea Sfinţia Ta cerinţele legate de marea sarcină a conducerii superioare bisericeşti...”. La puţin timp, în 10 decembrie 1938, Patriarhul era sărbătorit cu prilejul împlinirii vârstei de 70 de ani şi 50 de ani de slujire a Bisericii. Însă, pe la mijlocul lunii ianuarie 1939 o răceală rebelă l-a obligat să se reţină atât de la treburile Bisericii, cât şi la cele ale statului. I s-a propus un tratatement balnear pe ţărmul Mediteranei, în oraşul-staţiune Cannes, din sudul Franţei. A plecat în ziua de miercuri, 26 februarie, însoţit de nepotul său Emilian Târgovişteanul, sora acestuia Emilia Antal şi dr. Băltăceanu. Peste doar câteva zile aceştia asistau neputincioşi la sfârşitul pământesc al Patriarhului, în data de 6 martie 1939, ora 21.45. A fost adus în ţară şi înmormântat în Catedrala Patriarhală, în 14 martie 1939. În 30 iunie 1939, Marele Colegiu Electoral Bisericesc l-a ales în scaunul patriarhal pe Mitropolitul Moldovei, Nicodim Munteanu. De atunci au început zile grele pentru arhiereul Emilian Târgovişteanul, nepotul lui Miron Cristea, mai ales că între noul Patriarh şi unchiul său relaţiile nu fuseseră din cele mai cordiale. Din această cauză, Nicodim Munteanu nu l-a avut niciodată la suflet pe nepotul înaintaşului său. Acesta a primit, mai întâi, nişte însărcinări legate de primirea sutelor de preoţi refugiaţi din teritoriile răpite în urma evenimentelor din 1940. În Biblioteca Mănăstirii „Sf. Ilie” din Topliţa am descoperit două manuscrise originale ale PS Emilian Antal, referitoare la primirea şi aşezarea preoţilor refugiaţi. Primul: ,,Câteva puncte de vedere în chestiunea aşezării preoţilor refugiaţi în posturi de preoţi”, şi cuprinde cinci puncte, cu tot atâtea idei: 1.Se impune deci să fie aşezaţi în posturi independente şi definitive, corespunzătoare pregătirii şi situaţiei avute, ca încetul cu încetul să-şi poată înjgheba un rost; 2. Trebuie aşezaţi în condiţii care nu îi pun în conflict cu colegii lor de aici şi nici în stare de umlinţă, ca nişte intruşi; 3. Putinţe de creare de noi parohii sunt în fiecare eparhie...; 4. Aplicarea legii cumulului preoţilor profesori, care să fie lăsaţi preoţi la bisericile unde sunt, însă să li se dea câte un preot ajutător; 5. În plasarea la oraşe a preoţilor refugiaţi să se evite presiunile intervenţiilor. Adică fără ,,proptele şi intervenţii”, fiindcă ,,unii dintre ei nici n-au fost preoţi la oraş”. Cel de al doilea manuscris este o scrisoare adresată Ministrului Cultelor. Prin ea, Emilian Antal Târgovişteanul îl informează că numărul preoţilor refugiaţi din Basarabia, Bucovina, Transilvania şi Dobrogea este foarte mare şi vin mereu, în fiecare săptămână. Singura soluţie ar fi deci crearea de noi parohii bugetare în fiecare eparhie. Pentru aceasta este nevoie de fonduri. A

26

solicitat Ministerului de Interne şi i s-a răspuns că nu sunt. Îl roagă deci pe Ministrul de la Culte să intervină pentru rezolvarea situaţiei, mai ales că se apropie iarna şi ,,mulţi nu au îmbrăcăminte, alţii au copii de şcoală şi atâtea alte nevoi de acoperit încât nu ştiu ce vor face”. Emilian Antal Târgovişteanu propune să se acorde fiecărei familii preoţeşti 5000 de lei, 3000 de lei văduvelor şi familiilor de cântăreţi, şi câte 2000 de lei celor singuri. După această însărcinare, Patriarhul l-a trimis, cu titlu provizoriu la Argeş, unde Episcopia era vacantă încă din 11 iunie 1940, după mutarea episcopului Grigore Leu la Huşi. Din iunie 1944, până în martie 1945 Emilian Antal s-a retras la Mănăstirea Cernica, ca stareţ. După o serie de evenimente şi de presiuni oculte, Mitropolitul Bucovinei Tit Simedrea renunţă la scaunul mitropolitan, aşa cum a fost nevoit să facă şi predecesorul său, Mitropolitul Visarion Puiu. Patriarhul Nicodim s-a gândit imediat că este un prilej bun pentru a-l îndepărta de el pe Emilian Antal, trimţându-l la marginea ţării, mai aproape de ruşi, care oricând îl puteau invita la o ,,plimbare”, fără întoarcere, spre Siberia. Şi, astfel, în şedinţa din 6 martie 1945, Sfântul Sinod al BOR l-a delegat pe Emilian Antal ca locotenent de Mitropolit la Suceava, într-o eparhie despre care mulţi vorbeau că va fi desfiinţată. Totuşi, în cele din urmă, aceasta a supravieţuit, iar faptul s-a datorat, în bună măsură locotenentului de Mitropolit, Emilian Antal şi a bunelor sale relaţii cu Emil Bodnăraş. În cuvântarea acestuia, rostită la Câmpulung, în 29 aprilie 1946, cu ocazia instalării noii conduceri a Fondului Bisericesc, se dădea ca sigură instalarea lui Emilian Antal Târgovişteanul ca Arhiepiscop şi Mitropolit al Bucovinei: ,,D-l dr. Petru Groza a înţeles să sprijine la conducerea Mitropoliei Bucovinei, ca Arhiepiscop şi Mitropolit al Bucovinei pe Înalt Prea Sfinţitul Emilian Antal Târgovişteanul”. Anunţul a fost primit cu mare bucurie, cu aplauze şi ovaţii prelungite de către cei prezenţi. Cu toate acestea acest lucru, respectiv numirea, nu avea să se întâmple niciodată! Jocurile şi interesele de culise erau foarte puternice. În contextul în care la Iaşi, în 28 decembrie 1947, era instalat, cu deosebit fast, noul Mitropolit al Moldovei, Justinian Marina, devenise clară chestiunea succesiunii patriarhale, funcţie la care aspira şi arhiereul Emilian Antal Târgovişteanul. După câteva luni, la 27 februarie 1948, Patriarhul Nicodim Munteanu, în vârstă de 84 de ani, a trecut la cele veşnice. Odată cu dispariţia lui a început disputa pentru conducerea BOR. Din păcate pentru Emilian Antal Târgovişteanul, în lupta în care s-a angajat, foţele sale erau prea slabe spre a-i da câştig de cauză. Adversarul său, Justinian Marina, era prea puternic, avându-l ca aliat pe Gheorghe Gheorghiu-Dej. Cei doi adversari au utilizat toate ,,armele” de care dipuneau, scandaloase şi perfide, fiecare dorind să-l distrugă pe celălalt. Emilian Antal l-a acuzat pe Marina de plagiat. Acesta, ajuns Patriarh, spre a se răzbuna, a desfiinţat Mitropolia Sucevei, înfiinţând o altă eparhie – Arhiepiscopa Sucevei, unind-o cu cea a Maramureşului, în fruntea căreia a fost numit P.S. Sebastian Rusan. Ca o ironie a soartei, slujba de de intronizarea a acestuia a fost oficiată chiar de Emilian Antal, împreună cu episcopul Nicolae al Oradiei. Soarta arhiereului Emilian Antal era pecetluită. După predararea gestiunii Mitropoliei, a fost acuzat de lipsă ,,uriaşă” în gestiune: un stilou în valoare de 7500 de lei, pentru care ,,infractorului” i s-a imputat suma de 57.500 lei! A fost ,,turnat” la Securitate ca fiind ,,oportunist, nesincer şi desfăşoară o activitate de duplicitate în relaţiile cu guvernul”; este etichetat ca ,,mare legionar”, care cere poporului ,,să înceapă lupta când vine semnalul de la americani şi englezi”, etc. Este mereu hărţuit de Securitate, urmărindu-se includerea sa între informatorii acesteia. A accepat, în cele din urmă, însă nu a desfăşurat nici o activitate, nu a dat rezultatele scontate, astfel că a fost trecut ,,în evidenţa pasivă”. Ultimii ani din viaţă i-a petrecut la Mănăstirea „Sf. Ilie”, din Topliţa, ctitoria Patriarhului Miron Cristea, ca stareţ, între 1952 şi 1971. Aici îşi va da obştescul sfârşit la 15 iunie 1971. Slujba prohodului a fost oficiată de un sobor de preoţi şi călugări în frunte cu Nicolae Mladin, mitropolitul Ardealului, Teofil al Clujului şi Vasile al Oradiei. Mormântul său se află în pământul străbunilor săi, sub zidul mănăstirii din Topliţa.

27

Varia

Biserica „Sf. Evghenie din Trapezunt”, fascinaţia în arhitectura bizantină

Dr. Vasile M. DEMCIUC (Suceava)

Oraşul Trapezunt, unul dintre cele mai frumoase oraşe ale Orientului şi una dintre marile

pieţe ale lumii - care avea să devină pentru două secole şi jumătate capitală de imperiu. Este aşezat „deasupra” Pontului Euxin, printre curenţii de apă curgătoare şi păduri din care astăzi doar urme se mai pot vedea, prodigios de bogat prin comerţul care-l făcea cu interiorul Asiei, a devenit şi este şi astăzi celebru prin luxul său12.

Pe platoul care domina litoralul, palatul bazileilor de Trapezunt era, după cum descriu contemporanii, o minunăţie de eleganţă şi măreţie, iar renumele oraşului de cap şi ochi al Asiei întregi13 era răspândit în toată lumea orientală. Fascinaţie, reper spiritual, seducţie. Aceştia sunt termenii care descriu felul în care a fost privit Bizanţul în general şi Trapezuntul în special, în istoria bătrânului continent. Şi această fascinaţie este dată şi de monumentele ecleziastice bizantine din vechea capitală a Imperiului de Trapezunt: Biserica „Sf. Andrei”, Biserica „Sf. Ana”, Biserica Panaghia Hrysokefalos, Biserica „Sf. Evghenie”, Panaghia Theoskepastos14 ş.a.

Sf. Evghenie a fost cinstit în Trapezunt ca sfânt şi mucenic încă de la săvârşirea sa din viaţă, în anul 292 ianuarie 21, iar în vremea când mitropolit al Trapezuntului era Sf. Atanasie (867-886), în urma unor apariţii repetate ale Sf. Evghenie, a început să fie sărbătorită şi ziua de naştere a acestuia 24 iunie.

Istoricul John Finley (decedat în 1875) care a efectuat cercetări în zonă, afirma că numele şi „cultul” Sf. Evghenie contribuiau la distincţia grecilor din Trapezunt între ceilalţi creştini din Răsărit, definindu-i ca pe un popor aparte, iar Arhiepiscopul Hrysanthos al Atenei (decedat în 1949), originar din Trapezunt, nota că „Sfântul din Trapezunt a avut o mare faimă şi cinstire, la fel de mare ca Marele Mucenic Dimitrie, ocrotitorul Salonicului, căruia i – a semănat prin minunile săvârşite” .

Biserica „Sf. Evghenie” a fost ridicată pe dealul cu acelaşi nume, aflat extra muros, în partea răsăriteană, faţă în faţă cu acropola, în capătul promontoriului, loc unde potrivit tradiţiei hagiografice se afla peştera din Akanthe, unde Sfântul Evghenie a fost prins şi înlănţuit.

În apropiere de peşteră, rudele Sf. Evghenie au ridicat o bisericuţă imediat după moartea mucenicească a acestuia. În secolul al VIII-lea a fost construită pe acelaşi loc o altă biserică mai mare în jurul căreia s-a înfiinţat o mănăstire de călugări care a funcţionat până la cucerirea turcească din 1461, fiind un important centru al vieţii ecleziastice şi culturale din Trapezunt.

În timpul domniei lui Alexie al II-lea (1297-1330), în mănăstire a funcţionat o şcoală de astronomie şi de matematică, unde au predat astronomi şi matematicieni faimoşi ca Grigorios Hioniadis, Manuil, episcopul de Taurezios, precum şi Konstantinos Lukitis. În această mănăstire au fost scrise lucrări de o deosebită importanţă teologică şi artistică, dovadă fiind iată un exemplar din Tipicul slujbei bisericeşti scris în 1346, exemplar ce se află azi la Mănăstirea Vatoped15.

Mănăstirea „Sf. Evghenie” din Trapezunt a suferit mari distrugeri în timpul răscoalei arhonţilor din Trapezunt, a tulburărilor care au urmat morţii împăratului Vasile I (1332-1340), în vremea Irinei Paleologhina (1340-1341). Mărturiile vremii spun că „toate frumuseţile ei au fost mistuite”, dar a fost reconstruită între 1340-1349.

12 Charles Diehl, Istoria Imperiului Bizantin, Craiova, 1999. p. 195. 13 Ibidem. 14 Tradiţia istorică consemnează pentru perioada bizantină existenţa a 17 mănăstiri şi aproximativ 75 de

biserici care se aflau sub autoritatea Trapezuntului 15 Mănăstirea Vatoped, Fond Documentar, Doc. 1199.

28

Biserica are o lungime de 28,08 m, o lăţime de 16,47 m şi o înălţime de 11,35 m. Biserica „Sf. Evghenie”, aşa cum se păstrează până astăzi, este din punct de vedere

arhitectonic o bazilică cu trei nave, în formă de cruce cu patru coloane de piatră ce susţin în naos înalta turlă semicirculară, atât în exterior, cât şi în interior, turlă prevăzută cu 12 ferestre în spaţiul dintre ferestre unde este sigur că au fost zugrăvite chipurile celor 12 apostoli, întocmai ca şi la Biserica „Sf. Sofia” din Trapezunt. Pe pandantivii de la baza turlei de pe nava centrală astăzi pot fi văzute zugrăvite diferite versete, în scopul de a face cunoscute mesajele cărţilor sfinte ale Coranului.

Absida altarului este pentagonală în exterior şi semicirculară în interior, în vreme ce absidele diaconiconului şi proscomidiarului sunt semicirculare, atât în interior, cât şi în exterior. Absida altarului este prevăzută cu trei ferestre, în vreme ce absidele celelalte au câte o fereastră, mărită în vremea când biserica a fost transformată în geamie.

Accesul în biserica se făcea pe uşa amplasata pe latura de vest, dar erau şi două uşi laterale, una pe latura de nord alta pe latura de sud. Uşa de pe latura de sud a fost zidită în momentul transformării bisericii în moschee. De altfel, peretele de sud al bisericii a devenit quiblah, un loc important al actualei moschei, unde musulmanii obişnuiesc a se aşeza cu faţa spre acesta pentru a se ruga. Un accesoriu important al quiblah-ului este mihrab-ul ce constă într-o nişă centrală construită în zona fostei uşi de acces de pe latura de sud a bisericii. Pe aceeaşi latură a se află minbar-ul, un spaţiu important al moscheii, unde în zile de vineri sunt spuse rugăciuni şi poveţe de către khatib.

Biserica, atât în interior cât şi în exterior, a fost împodobită cu fresce; potrivit informaţiilor istoricului german G. F. Fallmerawer (decedat în 1861) în interior se aflau zugrăvite chipurile bazileilor bizantini din neamul Comnenilor, începând cu Alexie I (1204-1222) şi până la Alexie al III (1349-1390).

În biserică se aflau cinstitele moaşte ale Sf. Evghenie şi ale împreunăpătimitorilor săi Valerian, Candie şi Achila, moaşte aşezate în „raclă de argint aurit”, aşa cum consemnează un encomion scris de învăţatul trapezuntin Konstantinos Lukitis în prima jumătate a secolului al XIV –lea, „iar capetele erau împodobite cu aur, pietre preţioase şi mulţime de mărgăritare”16.

Cercetările arheologice efectuate între 1916–1917 în altarul bisericii de bizantinologul rus P. Uspenski au scos la lumină nişte oseminte acoperite de o placă de marmură, afirmând că acestea ar putea fi moaştele celor patru sfinţi mucenici, moaşte pe care călugării le-ar fi ascuns cu puţin timp înainte ca turcii să intre în cetate în anul 1461, pentru a nu fi pângărite.

Biserica „Sf. Evghenie” ca şi Biserica Panaghia Hrysokefalos erau bisericile unde aveau loc slujbele oficiale ale Comnenilor. Iată spre exemplu, arhim. Partenie Metaxopoulos, într-o lucrare despre Trapezunt, scrisă la 1775, spune: „În acest locaş a fost binecuvântată, în anul 1351 de la Naşterea Domnului, luna septembrie, ziua 20, căsătoria lui Alexios al III–lea cu domniţa Teodora Comnena din neamul Cantacuzinilor, fiica marelui boier Nichifor Cantacuzino, văr primar al regelui romeilor Ioan Cantacuzino”.

În acea zi de luni, 15 august 1461, Mohamed al II-lea Cuceritorul a intrat în cetate în urma capitulării lui David (1458-1461), ultimul bazileu al Trapezuntului. Sultanul a poruncit ca biserica „Sf. Evghenie” să fie transformată în geamie, a poruncit ca frescele să fie acoperite cu tencuială, să se înalţe imediat un minaret, schimbându-i numele în Moscheia Nouă-Yenicuma Camii, moschee care funcţionează şi astăzi.

Prin măreţia sa, prin eleganţa motivelor decorative ce împodobesc ancadramentele ferestrelor şi uşilor Biserica „Sf. Evghenie” din Trapezunt şi astăzi transmite mesajul fastului bizantin din vremea Comnenilor, fiind un reper spiritual artistic bizantin.

16 Konstantinos Lukitis, Encomionul Sfântului Mare Mucenic Evghenie şi a celor împreună cu el : Candie, Valerian şi

Achila, care au pătimit în Trapezunt

29

Sensul duhovnicesc al suferinţei

Ierom. Nectarie PETRE (Paris)

„Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu

asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi găsi odihnă

sufletelor voastre” (Mt. 11, 28-30)

Introducere

Suferinţa şi moartea sunt două mari realităţi ale existenţei umane. Nimeni nu poate să

scape. Putem să le evităm, să le respingem, să le îndepărtăm cât mai posibil, dar suferinţa este dată

omului în condiţia sa actuală şi totul trece prin porţile morţii.

De ce este suferinţa?, De ce eu trebuie să sufăr?, Care este sensul suferinţei mele?, De ce

aceia care împlinesc răul scap de suferinţă?, De ce cei drepţi şi curaţi ajung să sufere?, De ce

persoana cea mai dragă mie pe lumea aceasta trebuie să moară?, Ce mă aşteaptă dincolo de

moarte?, Cui îi aparţine viaţa?, În suferinţa şi în moartea celor nevinovaţi, unde este Dumnezeul

cel drept şi bun? Sunt întrebări pe care ajungem să ni le punem atunci când suntem implicaţi, atât

noi în suferinţă, cât şi personele dragi sufletului nostru. Mai întâi, să remarcăm că Dumnezeu a

lucrat şi lucrează pentru ca suferinţa să fie uşurată. Trebuie să ne reamintim că suferinţa îşi are

originea în grădina Edenului. Dumnezeu i-a dat omului libertatea de alegere, pentru ca acesta să

aleagă binele sau să aleagă răul. Acea parte din alcătuirea omului, care îl distinge de alte vieţuitoare

de pe pământ, este tocmai capacitatea lui de a alege şi a lua decizii morale. Omul este un agent

moral liber17.

Suferinţa

„Când suferim, ne gândim rar la ea. Şi atunci când medităm la suferinţă, este în general

atunci când suferim mai puţin. Nu este suferinţa cea care dă sens vieţii, ci viaţa cea care-i dă cu

adevărat sens şi eventual suferinţei. Nu vedem suferinţa şi eliminăm din context viaţa, ca şi cum

ea nu ar avea vreun sens. Prin suferinţa pe care o ducem astăzi, vedem sensul răscumpărării de

mâine”18.

Dintotdeauna omul îşi pune aceste întrebări ..... Înaintea suferinţei şi a morţii, tradiţia

creştină propune credinţa în Înviere: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”,

rostim de fiecare dată atunci când zicem Simbolul de credinţă. Mântuitorul Hristos ne-a arătat

calea, acceptând din toată fiinţa noastră suferinţa şi moartea, moartea va fi biruintă prin Înviere:

„Cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”, cântăm de nenumărate

ori în perioada pascală de după Înviere. Domnul Hristos îi zice Marthei, care era întristată şi

confuză înaintea morţii de neînţeles a fratelui ei Lazăr, prietenul Domnului: „Eu sunt Învierea şi

viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va

muri în veac” (In. 11, 25-26). Iar Sfântul Apostol Pavel, scrie Corintenilor: „Dacă nu este înviere

a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea

noastră, zadarnică şi creinţa voastră” (I Cor. 15, 13-14). Învierea este temelia credinţei creştine;

învierea lui Hristos, biruinţa Lui asupra morţii, este început al învierii tuturor în Hristos.

Dumnezeiasca Liturghie: un răspuns la suferinţa omului contemporan

Astăzi, scrie părintele Alexandru Schmemann, este o criză euharistică în Biserică, aceasta

arătându-ne, cât mai vizibil, că trebuie să ne apropiem mai mult de Dumnezeu, mai mult de 17 Billy Graham, Despre suferinţă, p. 21. 18 Bertrand Vergely, La souffrance, Editions Flammarion, 1997, p. 34.

30

Euharistie, de Dumnezeiasca Liturghie, de Taina biruinţei şi a slavei lui Hristos. Este adevărat că

trăim un secol teribil, din punct de vedere spiritual este periculos. Cu durere constatăm că

suferinţa, adesea ne îndepărtează de Dumnezeu, în loc să ne apropie mai mult. Tragedia

confruntării noastre cu realitatea este această îndepărtare. Nu este Dumnezeu de vină, ci omul în

mâna căruia stau toate. Nu este credinţa, ci ideologia şi utopia care determină condiţia spirituală a

lumii.

Suferinţa este ceva ce arată lipsa de dragoste, sau lipsa puterii de a iubi, lipsa voinţei de a

iubi, dar şi lipsa dorinţei de a iubi. Dar nu lumea aceasta plină de suferinţă este cea pe care

Domnul ne-a vestit-o şi pregătit-o: „Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi

odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu

inima, şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Mt. 11-28-30). Dacă Domnul ne cheamă să-i purtăm

jugul, putem să ne îndoim?

Mulţi sunt aceia care poate se uimesc de răspunsul care este la suferinţă, dar Biserica

totdeauna a adus ca un răspuns – taina sfintei Euharistii. Biserica împreună cu credincioşii a trăit

şi trăieşte taina euharistiei, până la sfârşitul veacurilor. Părintele Alexandru Schmemann era

convins că în „sfânţa sfintelor a Bisericii se regăseşte renaşterea pe care omul o nădăjduieşte”19.

Biserica a crezut dintotdeauna că această urcare spre Împărăţia lui Dumnezeu, începe printr-o

ieşire din lumea aceasta „desfrânată şi păcătoasă”; invitându-ne să ne „lepădăm de toată grija

noastră cea lumească”. Nu agitaţia, gălăgia şi furia ideologică, ci darul cerului: aceasta este vocaţia

Bisericii în lume şi izvorul slujirii ei. Această vocaţie este capabilă să ne înveţe iubirea, cu puterea

dragostei vom putea depăşi suferinţa care devine ca o stare de posedare în omul contemporan.

Suferinţa şi învierea

„Miezul nopţi, unde aşteptăm vestea Învierii lui Hristos ne găseşte din nou adunaţi în

jurul Bisericii. Suntem la piciorul Crucii rămasă fară Acela care a trebuit să îndure o suferinţă

nedreaptă. Mormântul fiind gol, fără Dătătorul vieţii, Îngerul cel purtător de lumină binevesteşte

Fecioarei Maria, Maicii lui Dumnezeu: „Bucură-te Fecioară curată, că Fiul tău a Înviat a treia zi

din mormânt”, prin aceasta aducându-ne vestea cea nouă care ne luminează sufletul şi umplându-

ne de bucurie înaintea mormântului gol!”20.

Răstignit pe Cruce, Domnul Hristos ne învaţă să renunţăm la voinţa noastră personală,

lăsând să se împlinească în noi voinţa Părintelui ceresc. Pe Cruce, purtând coroana de spini –

rodul pământului blestemat după căderea în păcat a lui Adam (Fac. 3, 18) – Hristos aduce iertare

lumii întregi, scoţând spinii urii şi ai neputinţei care era în lume.

Pe Cruce, Hristos a băut fiere amară amestecată cu oţet, semn al amărăciunii pentru suflet

a păcatului, păcat ce îl ia asupra Lui şi de care ne curăţeşte (In. 19, 29).

Pe când Hristos e încă pe Cruce, întreaga creaţie, văzută şi nevăzută, cerească şi pământească,

tremură înaintea patimilor nedrepte şi a morţii Celui ce este Bunătate desăvârşită, dar şi înaintea

tainei mântuirii ce se săvârşeşte în acest moment. Soarele se întunecă spre slăvirea Celui ce este

adevărata „Lumină a lumii” (In. 8, 12), pământul se cutremură, pietrele se despică, catapeteasma

templului se rupe în două, mormânturile se deschid şi mulţi morţi învie, şi totul strigă cu sutaşul:

„Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu a fost omul Acesta” (Mt. 27, 51). Şi încă, totul mărturiseşte că

Cel Răstignit este „Piatra duhovnicească”din care toţi au băut în pustiu (I Cor. 10, 4) şi „piatra din

capul unghiului” „lepădată de cei ce clădeau” „aleasă, de preţ, şi cel ce crede în ea nu va fi

ruşinat” (I Ptr. 2, 6).

19 Alexandre Schmemann, L’eucharistie, Sacrement du Royaume ,YMCA-PRESS, Paris, 1985. 20 Mitropolitul Iosif Pop, Scrisoare Pastoralaă la praznicul Învierii Domnului, Paris, 2007.

31

De ce fel de suferinţă vorbim ?

Păcatul are ca urmare suferinţa, durerea, moartea: realităţi potrivnice firii. Totuşi, fiinţa

omenească e chemată să trăiască după firea sa (după cum a fost chemată de la nefiinţă la fiinţă).

Biserica dă exemplul evanghelic al fiului risipitor ce se dezgustă de falsele bunuri; mai rea e

situaţia fariseului, ce se complace în infumurarea lui. Iată de ce, în cartea Triodului, el vine primul.

Problema păcatului este că omul nu suferă întotdeauna din pricina lui. Poate cei din jur suferă,

însă el nu vede suferinţele ce le provoacă celorlalţi: totul merge bine pentru fariseu, victimă a

iluziei binelui. Fericit fiul risipitor, ce are nostalgia casei părinteşti, care suferă de foame şi sete.

Însă cel ce e fericit în răul (răutatea) lui, de ce-ar ieşi din el (ea)?

Biserica dă, de aceea, învăţătura privind Judecata de apoi, spre a atinge pe fariseu prin

teamă; Biserica reaminteşte fericirea cunoscută de om în paradis. Dacă nu ştim că putem vieţui şi

astfel, de ce ne-am schimba? Adevărata problemă privind mântuirea este aceasta: indiferenţa faţă

de mântuire.

Cum să ne eliberăm de păcatul ce ne duce la suferinţă? Păcatul (iniţial, sau ulterior)

afectează relaţia om – Dumnezeu, şi nu există decât în acest context; păcatele săvârşite împotriva

aproapelui nu sunt astfel decât pentru că încalcă o poruncă dumnezeiască privitoare la aproapele.

Omul este de altfel înşelat, cel rău îl atrage spre o iluzie a binelui, ia aspect dumnezeiesc, el care

este chiar înger, pentru a-l atrage pe om la el, pentru a-l întoarce dinspre Dumnezeu spre folosul

lui: de aceea îl atrage prin cuvinte dumnezeieşti, falsificate. Apoi, prins în capcana plăcerii, rob al

nehotărârii, prizonier patimii, omul încalcă porunca21.

Martiriul

Martiriul în creştinism nu e doar mărturisirea, înaintea judecătorilor pământeşti, a lui

Hristos ca singur Dumnezeu, este o stare mistică prin excelenţă. Martirul nu e un ascet, ci un om

de o credinţă totală. O tânără creştină, adusă însărcinată în temniţele romane, gemea aducând pe

lume copilul ei. Ce vei spune când vei fi aruncată la fiare? o luă în râs un temnicer. Dar ea

răspunse: Atunci un altul va fi în mine, care va suferi pentru mine.

Într-adevăr, în momentul când, în timpul suferinţei, simte că-şi pierde echilibrul (e pe

punctul de a ceda), martirul, dacă se alipeşte de Cel Răstignit şi Înviat cu toată suferinţa lui, cu

toată maniera chiar de a-şi pierde echilibrul, - este copleşit de puterea învierii şi cunoaşte bucuria.

„Măcinat de dinţii fiarelor”, el devine „grâu foarte curat” cum zice – şi cum mărturiseşte –

Sfântul Ignatie Teoforul; el devine într-un anume fel euharistie.

Biruinţa asupra morţii

Dumnezeu n-a creat moartea. El, Cel Viu, a creat omul ca vieţuitor chemat la desăvârşire.

Dar aceasta nu poate fi decât liberă participare la existenţa dumnezeiască, pentru că „Dumnezeu

singur deţine nemurirea” (I Tim. 6, 16). Moartea a venit – şi nu încetează să vină şi să se întunece

– pentru că omul s-a abătut şi se abate de la Cel Viu. Moartea prinde puteri prin chiar fatalitatea

ei, ce ne stârneşte spre o existenţă neautentică, prin care trecem iute neliniştea în minciună. Omul

se mândreşte cu lumea aceasta, pe care crede că o face împărăţia lui, de la care aşteaptă siguranţă,

în timp ce îl înrobeşte deşertăciunii, adică vidului.

Moartea este deci în chip fundamental, potrivnică firii, şi, într-o anume manieră este

întotdeauna un omor, pentru că loşeste într-o existenţă destinată nemuririi. Moartea e libertatea

pervertită, ce face ca neantul să capete – în mod paradoxal – realitate; îi permite să paraziteze

existenţa, fiinţa, pe care Dumnezeu a făurit-o pentru desăvârşire.

Însă, Dumnezeu e răbdător, cu toată răbdarea iubirii. Acest rău pe care nu-l poate

21 Pr. Marc-Antoine Costa de Beauregard, Cateheză la Louveciennes, miercuri 6 aprilie 2005.

32

împiedica, - pentru că se naşte din libertatea în care atotputernicia Lui este în acelaşi timp şi

împlinită şi limitată, - Dumnezeu îl va folosi pentru a-l deschide pe om dragostei Lui22.

Imaginea Fiului Omului – Slujitorul suferind

Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, „Domn al suferinţei şi al morţii”.

El face să se identifice Fiul Omului cu Slujitorul suferind al Domnului, pentru a transmite

credinţei ideea de suferinţă şi de suveranitate23.

Când marele preot îl întreabă: „Eşti tu Hristosul”?, Iisus răspunde: „Eu sunt, şi veţi vedea

pe Fiul Omului şezând de-a dreapta celui Atotputernic” (Mc. 14, 61-62). Când Iisus vorbeşte de

suferinţele Lui, de patima şi de moartea Lui, El vorbeşte mereu despre El însuşi ca Fiu al Omului.

Acest titlu se suprapune celui de „Hristos” în învăţătura lui Iisus. Când descrie smerita Sa stare

omenească, o face referindu-se tot la Fiul Omului: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi;

dar Fiul Omului nu are unde să-Şi plece capul” (Mt. 8, 20).

Întâia venire a Fiului Omului a fost întru suferinţă şi umilinţă; a doua va fi întru slavă.

Unitatea esenţială şi continuitatea acestor două veniri sunt păstrate prin persoana care a trăit în

cea mai deplină sărăcie, care şade acum „în slava lui Dumnezeu”, şi care va veni întru plinătatea

slavei Sale. Astfel, titlul de „Fiul Omului” exprimă în acelaşi timp omenitatea, suferinţa şi

dumnezeirea lui Iisus.

Descrierea patimilor – suferinţă şi dreptate

De ce Dumnezeu, Care, prin voia Lui, a creat toată lumea – tot ce cuprinde cerul, tot ce

ţine pământul, tot ce închide marea, tot ce iadul face să se agite –, care făurit atât de divers această

lume, prin puterea lui atot-stăpânitoare, Care a alcătuit-o doar pentru frumuseţea ei: de ce

Dumnezeu, în loc să desfiinţeze o osândire la moarte, a trebuit să-Şi verse sfântul sânge?

Principiul lucrurilor, creatorul naturii, de ce a vrut să Se nască? De ce a ales umilinţa,

pentru păcatele noastre? De ce Domnul întregii creaţii Şi-a asumat condiţia de sclav? Nu pentru

că a vrut să îndure toate umilinţele sclaviei, pentru mântuirea noastră? Judecătorul întregii lumi Şi-

a dorit să fie supus unei judecăţi.

Este oare vreun motiv de a muri în Cel ce are puterea şi stăpânirea?

E numai din iubire pentru noi faptul că El a primit să moară. A vrut să asume şi să fie

părtaş până la sfârşit stării omeneşti. A acceptat pedeapsa firii noastre, după cum a asumat povara

de neînlăturat a firii omeneşti. El moare pentru că s-a identificat într-adevăr cu noi, a luat asupra

Sa tragedia vieţii omului. Moartea Lui este deci descoperirea supremă a compasiunii şi iubirii Lui.

Şi pentru că moartea Lui este dragoste, compasiune şi suferinţă pentru noi, în ea însăşi

firea morţii s-a schimbat. Ea nu mai e o pedeapsă, ci un gest strălucitor de iubire şi de iertare,

sfârşitul a toată lipsa de comuniune şi a oricărei singurătăţi. Osândirea lui Hristos s-a transformat

în iertare.

O dragoste fără egal – răspunsul la suferinţa acestei lumi

Pentru om e firesc a muri, a suferi; totuşi, moartea nu e caracteristică pentru Dumnezeu,

Cel ce a creat lumea, Care este începutul tuturor lucrurilor. Cum este posibil pentru Dumnezeu să

guste moartea? Dumnezeu nu poate muri, e adevărat; dar a căpătat această însuşire din strânsa

22 Olivier Clément, Questions sur l’homme - La victoire sur la mort, Paris, 1972, p. 97. 23 The Gospel Image of Christ: The Church and moderne criticism, St.Vldatimir’s Seminary Press, New York, 1972, p. 15.

33

legătură cu întraga umanitate: „Nimeni nu are dragoste mai mare decât Cel ce renunţă la viaţa Sa

pentru cei pe care îi iubeşte. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc”24.

Puterea, tăria, strălucirea Creatorului ne-a fost făcută evidentă de contemplarea făpturilor

Lui, însă nu ştim iubirea lui Dumnezeu, afecţiunea Lui pentru noi ne rămâne tainică25.

„Dar în aceasta a dovedit Dumnezeu dragostea Lui pentru noi” – zice Apostolul –

„Hristos a murit pentru noi când noi eram încă păcătoşi” (Rm. 5, 8). De altfel, citim în altă parte:

„Cu adevărat, atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe singurul Său Fiu L-a dat, pentru ca oricine

crede în El să nu moară, ci să aibă viaţă veşnică” (In. 3, 16).

Oricine poate fi un binefăcător, poate dărui cu generozitate, a aduce servicii când afacerile

îi sunt prospere, a iubi oameni amabili. Însă a se încărca de o vrăşmăşie ce atentează la ceea ce e al

său, a se primejdui pentru ei, a se da spre suferinţe, a se arunca cu pasiune asupra morţii, pentru

a-i sustrage de la o moarte violentă şi a le păzi viaţa: e posibilă comparaţia ?

Prietenia se dovedeşte în vrăjmăşie; în primejdii măsurăm afecţiunea; suferinţa sunt

dovada dragostei; moartea este întăritura, zidul de apărare al unei iubiri împlinite. Iată de ce

Hristos merge pe calea umilinţei trupului, se supune batjocurilor Patimii, trece de la o caznă la

alta, primeşte o moarte foarte amară. El a dorit să fie un osândit, Cel ce a iubit într-atâta opera Sa.

Această voinţă nu e ceva nou la Dumnezeu. Primul cuvânt al Legii vechi cerea: „Să iubeşti

pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău” (Deut. 6, 5). Adevărata

stăpânire este aceea care porunceşte prin dragoste, nu prin teamă, cea care îşi supune prin dorinţă

şi trupurile şi inimile. Prin iubirea ce le-o poartă, Î-şi pregăteşte acest Stăpân slujitori, care nu se

supun împotriva voinţei lor, ci în mod liber. Iată primul motiv al Patimii Domnului. El a voit să

cunoaştem iubirea lui Dumnezeu pentru om, pentru că Dumnezeu a vrut să fie iubit mai degrabă

decât temut.

Concluzii

Sub pretextul de a da un sens suferinţei, avem tendinţa de a raţionaliza, uitând că a suferi

înseamnă a îndura răul. Şi invers, sub pretextul de a nu o raţionaliza, avem tendinţa de a o lipsi de

orice sens, uitând că a suferi înseamnă a aştepta cu răbdare. Omul viu e acela care ştie în acelaşi

timp să refuze răul, rămânând sensibil la el, cum este cel ce ştie să accepte viaţa şi să o ducă,

lăsându-se în acelaşi timp dus de ea. În societatea noastră modernă, unde mulţi dintre noi trăiesc

transformări sfâşietoare, e de neconceput să nu medităm asupra suferinţei, fie ea morală sau

fizică.

În concluzie, constatăm că secolul XX-lea a văzut deschiderea progresului ştiinţific şi

tehnic; acesta ce ni se deschide trebuie să fie secolul umanizării grijii, a ajutorului global al omului

suferind, în calităţile lui de fiinţă gânditoare, fiinţă socială, fiinţă spirituală. În ultimul rând, doresc

să nu uităm rolul primordial al Bisericii şi al tainei liturgice, care oferă în aceeaşi măsură soluţii la

problemele contemporane, printre care şi suferinţa.

24 In. 15, 13 – Dacă moartea lui Iisus pe Cruce a fost dovada supremă a iubirii Lui pentru Tatăl, ea este şi

vârful iubirii Lui pentru cei pe care îi face prietenii lui. Aceasta e fundamentul şi regula iubirii frăţeşti. 25 Ioannis Thermpylon, La divine liturgie: une réponse à la souffrance de l’homme contemporain.

34

Însemnări monografice despre Transnistria (I)

Şerban ALEXIANU (Bucureşti)

Ce este Transnistria? Termenul Transnistria este mai mult o noţiune politică, decât geografică. Potrivit dicţionarului enciclopedic român, Transnistria (,,dincolo de Nistru”) era nume dat de autorităţile române în 1941 teritoriului cuprins între râul Nistru la vest şi Bug la est, mărginit la nord de râul Nyonia (azi se numeşte Markovka) şi Rov, iar la sud de litoralul Mării Negre dintre Nistru şi Bug. Aceasta este o delimitare mai mult geopolitică, făcută într-un anumit moment al istoriei, adică perioada anilor de război, 1941-1944. În prezent noţiunea se referă la un teritoriu mult mai restrâns, tot dincolo de Nistru, trasat din ordinul lui Stalin în 1940, apoi impus de regimul separatist în 1990, şi aflat puţin mai jos de Soroca, cu o lăţime medie de circa 20 km, până aproape de vărsarea apelor Nistrului în limanul-golf închis la Marea Neagră, lângă satul Dnistrovsk, înglobând o suprafaţă de 3.362kmp, faţă de 33.832kmp, care este cea a Republici Moldova, deci circa 10 procente din cea a întregii ţări. Populaţia teritoriului este de circa 550.000 locuitori, iar cea a statului de azi, Republica Moldova, era în 2006 de 4.466.700 locuitori, deci circa 12 procente din total. Potrivit recensământului din 2004 făcut de autorităţile separatiste de la Tiraspol, din populaţia de peste jumătate de milion de locuitori, 32 de procente sunt moldoveni (români), 30 la sută ruşi, 29 la sută ucraineni, plus 8 procente bulgari, găgăuzi, evrei, germani, bieloruşi, polonezi şi alţii (faţă de datele din 1989, s-a constatat o scădere a populaţiei cu 150.000 de locuitori). Pentru autorităţile de la Tiraspol titulatura oficială este Republica Moldovenească Nistreană, proclamată pe 2 septembrie 1990, dar nerecunoscută pe plan internaţional. La Chişinău, potrivit Legii votate de Parlamentul Republicii Moldova la 22 iulie 2005, zona este numită ,,localităţile din stânga Nistrului”. Puţini ştiu că există sate de o parte şi alta a Nistrului, sub autoritate, fie a Tiraspolului, fie a Chişinăului. Astfel dincolo de Nistru sunt 6 comune mari sub autoritatea Chişinăului, adică acele localităţi unde s-au purtat lupte în 1992, adică: Cocieri, Maldovata Nouă, Corjova, Coşniţa, Pârâta şi Doroţcaia, iar separatiştii de la Tiraspol, au municipiul Tighina (Bender), care include şi satul Proteagailova şi comunele Gâsca şi Chiţcani, situate la vest de Nistru. Există dincolo de Nistru 5 raioane şi anume, din nord spre sud, Kamenka, Dubăsari, Grigoriopol, Râbniţa şi Slobozia, plus Tiraspol şi Tighina (Bender). În total potrivit Legii nr. 764/2005 (,,Unităţile administrativ-teritoriale din stânga Nistrului cărora li se pot atribui formă şi condiţii speciale de autonomie”), există acolo 147 localităţi din care: 1 municipiu, 9 oraşe, 69 comune şi 68 sate. De la început trebuie subliniat un fapt: teritoriul de dincolo de Nistru, indiferent de adâncimea sa, până la râul Bug sau mai aproape, a fost o zonă de câmpie, loc prin care au afluit spre centrul continentului mai toate popoarele migratoare, după care s-a aflat sub diverse stăpâniri străine, dar niciodată nu a aparţinut doar unei etnii şi nici nu a format un stat de sine stătător, ci doar diverse regiuni autonome impuse de diverşi ocupanţi, cu interese geostrategice în drumul spre Marea Neagră şi Balcani.

Teritoriul de dincolo de Nistru de-a lungul ultimului mileniu. Teritoriul de dincolo de Nistru, până la Bug şi dincolo de apele sale, face parte din Marea Câmpie rusă sau ucraineană care se întinde până la poalele Munţilor Urali şi coboară până la ţărmurile Mării Negre. În noile manuale de istorie a Ucrainei acest vast teritoriu a primit ,,denumirea istorică de câmpie sălbatică. Pe aceste teritorii, după cum ne este cunoscut, cândva au trăit popoare care au dispărut de pe arena istorică: cimerianii, sciţii, sarmaţii, goţii, ş.a. De atunci a

35

şi rămas pustiu acest pământ rodnic. Iar acum el i-a ademenit pe coloniştii din Ucraina dependentă de statele vecine Lituania şi Polonia… Deja în secolul al XIV-lea pământurile rodnice ale Câmpiei sălbatice au început să fie valorificate de către cazacii ucraineni… în stepele din sud, în vecinătate cu cazacii, duceau o viaţă nomadă hoardele tătare dependente de Hanatul Crimeii: creşteau vite cornute mari, cai, oi şi capre. Între cazaci şi tătari avea loc o luptă permanentă pentru acest ţinut”1. Sub stăpânirea tătaro-mongolă, polono-lituaniană şi turco-tătară Această câmpie ,,sălbatică” a fost un fel de culoar de trecere a popoarelor din Asia care, după ridicarea Marelui Zid Chinezesc, au deversat spre Europa timp de aproape un mileniu. Tătarii, neam mongolic din sudul Siberiei, au fost ultimul mare popor migrator venit în Europa, într-un torent devastator. Sub conducerea lui Ginghis-han (sau Temugin) 1206-1227, cât şi a fiilor săi, Ogodai şi Batu, tătaro-mongolii realizează cel mai întins imperiu cunoscut în istorie, ocupând succesiv China, India, Iranul, Afganistanul, toată Asia Centrală, teritoriul fostei URSS, ajungând până în centrul Europei, zdrobind armatele germano-poloneze la Lignitz (9 aprilie 1241), iar peste alte 4 zile pe cele maghiare, la Mahi. Cu aproape două decenii mai devreme, în 1222, armatele lui Ginghis-han, conduse de Djebe şi Subotai, ajung până în peninsula Crimeea, de unde vor urca spre nord, zdrobind oştile cnezilor ruşi, aliaţi cu cumanii, în celebra bătălie de la Kalka (16 iunie 1223) Astfel, tătarii au stăpânit peste trei veacuri sudul Rusiei şi Ucrainei de azi, iar prin destrămarea statului lor, numit Hoardă de Aur, în 1443 a apărut Hanatul Crimeei, condus de familia hanilor Ghirai, care au devenit vasali a Imperiului turcilor otomani între 1475-1774. Am insistat asupra apariţiei tătarilor în zonă pentru că au dominat-o mai multe secole, fiind o forţă militară de temut, ai sultanilor, neamurile lor stabilindu-se, atât în sudul Moldovei, aşa zisul Bugeac, dar şi în partea de sud a Transnistriei de azi. Odată cu venirea stăpânirii ţariste au fost alungate din Bugeac şi sudul Transnistriei, iar în 1944 şi din Crimeea, din ordinul lui Stalin, spre a face loc noilor valuri de populaţie rusofonă. Pe harta de azi a Transnistriei separatiste între cele 147 localităţi am găsit doar trei cu sonorităţi tătare: Caragaş, Iagarlâc şi Taşlâc. În vara anului 2007, am făcut o vizită particulară în Transnistria, mergând cu maşina între Grigoriopol şi Tiraspol. Am oprit în satul Taşlâc, acolo unde trăiseră bunicii şoferului meu, Oleg. Am vorbit cu un vecin, Petrea. Ambii mi-au spus că la ei, în Taşlâc, (cuvânt tătărăsc care înseamnă piatră), nu-i nici urmă de tătar, dar dealurile pe care s-a urcat satul e plin de piatră cu care oamenii şi-au durat nu doar case, acareturi, dar şi garduri. Numele l-au păstrat ruşii de pe hărţile turceşti, iar pentru sovietici sună mai bine decât numele curat moldovenesc. Tot ei, dar şi alţi români sau moldoveni de dincolo de Nistru, mi-au confirmat că majoritatea satelor sunt cu populaţie moldovenească, iar fostele târguri, industrializate rapid, au devenit rusofone. Revenind la istoria ,,întunecatului ev mediu”, trebuie arătat că stăpânirea hanilor tătari a fost contestată şi înlocuită cu cea a regilor Lituaniei: regele Olgerd i-a învins pe tătari la Apele albastre în 1363 şi şi-au întins autoritatea, scriu cronicile, asupra unor regiuni din bazinele Nistrului şi Niprului, iar sub regele Withold (1392-1430) stăpânirea lituaniană s-a extins până la Marea Neagră. După ,,Unirea de la Lublin”, (Uniune dinastică între Lituania şi Polonia, numită Reczpospolita), apare un stat nou, cu rege, dietă-Seim şi monedă comune, un fel de republică nobiliară. De fapt, bazele uniunii politice a celor două state feudale au fost puse încă din 1385, prin ,,Înţelegerea de la Krewno”, când Jadwiga, moştenitoarea tronului Poloniei, s-a căsătorit cu Jagailo sau Jagello, marele duce al Lituaniei care, sub numele de Wladislaw al II-lea, a devenit şi rege al Poloniei şi întemeietor al dinastiei Jagello (1386-1572). Statul polono-lituanian va dispare în urma celor 3 împărţiri succesive (1772, 1793 şi 1795), teritoriul Transnistriei intrând în

1 G. I. Serghienko, V. A Smolâi, Istoria Ucrainei din cele mai vechi timpuri până la sfârşitul secolului al XVIII-lea,

manual pentru clasele VII-VIII ale şcolii medii cu limba de predare română din Ucraina, admis de Ministerul

învăţământului al Ucrainei, Editura SVIT, Lviv, 1996, p. 104.

36

componenţa statului ţarist. Aşa cum am văzut din recensământul făcut în Transnistria în 2006, în ansamblul populaţiei sunt amintiţi la urmă şi etnicii polonezi, înainte de formula ,,şi alţii”. În timpul stăpânirii polono-lituaniene a teritoriului de dincolo de Nistru, pe malul vestic s-a format şi a dăinuit statul feudal Moldova, Nistru fiind graniţa sa naturală la răsărit. Totuşi, după prima domnie a lui Petru Rareş, adică din 1538, partea de sud a Moldovei, numită de turci, Buceag (,,ţinut de frontieră”) împreună cu cetatea Tighina, rebotezată Bender, intră sub stăpânirea directă turcească, (ca raia), fiind colonizată populaţie turco-tătară, până în 1812, când vor veni în locul lor ruşii, care îi vor alunga pe tătari, colonizând masiv alte populaţii (pe o parte din tătari şi moldoveni i-au alungat în Dobrogea şi peste Prut). Teritoriul de azi al Transnistriei va fi cel împărţit de polono-lituanieni şi turco-tătari, zona de contact, de hotar, fiind pe râul Kodâna în secolul al XVIIl-lea, existând pe malurile sale două cetăţi, pe cel sudic, fortăreaţă otomană numită Bala sau Balta. La rândul lor polonezii, în 1699 ridică propria fortificaţie şi târg numite Josefgrad, după numele principelui polon fondator, Jozef Lubonirski. Acolo au loc lupte dure în timpul războaielor ruso-turce, în 1768, fortăreaţa poloneză fiind distrusă de oştile generalului rus Mihail Krecetnikov, cele două porţi ale târgului fiind unite definitiv în 1797, când Rusia a ocupat teritoriul de până la Nistru. Am amintit de acest episod încă de la începuturi, pentru că la Balta (orăşel care până la 1940 a avut o populaţie de circa 10-20.000 locuitori, majoritar evreiască), a fost între 1924-1929 capitala Republicii Sovietice Socialiste Autonome Moldoveneşti, apărută din ordinul lui Stalin (datele despre oraşul Balta sunt preluate şi din lucrarea ,,Balta Karotka, istoricika dobigka Prospect” tipărită de autorităţile ucrainene ale oraşului în 1997 la bicentenarul ,,eliberării”). Între cele două mari state care stăpânesc zona, adică polonezii şi lituanienii pe de o parte, în nord, cât şi turco-tătară în sud, s-a găsit populaţia de războinici şi agricultori cunoscuţi sub numele generic cazaci. Problema cazacilor de la graniţa stăpânirilor poloneză şi turco-tătară Cazacii, spre deosebire de Kazahi (popor, naţiune în teritoriul Republicii Kazahstan din Asia Centrală), au reprezentat o pătură socială specifică în teritoriile de azi ale Ucrainei şi Rusiei, cu organizare social economică specifică, îndeplinind funcţii militare, adesea în teritoriile de graniţă, în slujba puterii feudale care au stăpânit zona. Istoricii ucraineni, în lipsa existenţei unui stat suveran ucrainean, i-a asimilat pe toţi cu cazacii de etnie ucraineană, deşi ei recunosc că însuşi cuvântul cazac este de origine turcă şi înseamnă ,,om liber”2.

Însă, vorbind de oastea căzăcească în special de pe Nipru, ,,zaporojenii, se menţionează în manual, erau primiţi societatea căzăcească fără limitări, alături de ruşi, bieloruşi, lituanieni, moldoveni, armeni, tătari ş.a.3. Alt istoric contemporan care s-a ocupat de zonă este Vasile Stati de la Chişinău (teoretician al moldovenismului promovat de fostul preşedinte Vladimir Voronin), în cartea sa ,,Moldovenii din Ucraina, studiu istorio-geografic, etno-demografic”, apărută la Chişinău în 2007. Dacă amintiţii istorici ucraineni arată că prima menţiune documentară provine de la un istoric polonez (Martin Belski), referindu-se la cazacii din Podolia în anul 1489, V. Stati aminteşte de un document mai vechi, din 1454, în care se vorbeşte de pregătirile făcute pentru apărarea oraşului cetate, Caffa, de unde sunt trimişi la Cetatea Albă, vecină, provizii şi 70 de cazaci salariaţi sub doi comisari (soccusa cazachis cum comissarius duobus), concluzionând: ,,Este prima dată când sunt fixaţi documentar şi fără echivoc într-o perioadă atât de timpurie şi în raport cu Moldova, cazacii şi meseria lor din totdeauna, oşteni plătiţi”4.

2 Ibidem, p. 103. 3 Ibidem, p. 107. 4 Vasile Stati, Moldovenii din Ucraina, studiu istorio-geografic, etno-demografic, Chişinău, 2007, p. 186-187.

37

Cazacii, ţărani liberi şi oşteni, de diferite origini etnice, formau aşezări, numite sece (un fel de sate întărite adesea cu palisade, cu şanţuri şi turnuri de veghe şi apărare, cu o piaţă centrală, cancelarie, depozitul de muniţii, casa tezaurului, biserică, casele familiilor lor). Puterea supremă în sece (sat-tabără) o deţinea starşena sau atamanul secei. El era ales sau reconfirmat la începutul fiecărui an calendaristic. El era ajutat de furier (care ţinea actele la cancelarie), şeful convoiului (comandant al artileriei), esauli (responsabili cu menţinerea ordinii în sece), judecătorul, trezorierul, ş.a. Simbolurile puterii erau: korogva, tuiul, sceptrul, buzduganul, călimara, pecetea, trompetele, timpanele, insignele, etc. Cazacii erau călăreţi vestiţi, înarmaţi cu săbii, muschete, pistoale, arcuri cu săgeţi, suliţe, iar cei de pe râurile mari sau Marea Neagră aveau bărci de luptă foarte rapide, numite pescăruşi.

Cea mai vestită sece căzăcească a fost cea de la Zaporojie, la un prag al Niprului. În vara anului 2007 am avut ocazia să ajung la Zaporojie, chiar în ostrovul Horciţa, aflat în faţa barajului marii hidrocentrale ridicată în anii 30, din ordinul lui Stalin. În aval, am vizitat o astfel de sece zaporojeană, reconstituită parţial, mai mult ca platou pentru filme de epocă şi pentru unii vizitatori. Întâmplarea a făcut că în acea zi veniseră în vizită şapte autocare pline cu turişti din SUA. Pentru ei s-a organizat şi un spectacol cu călăreţi-cazaci, în ţinută de epocă, cavalcade, încăierări, cântece la balalaikă, degustări de mâncăruri tradiţionale şi băutura lor naţională – gorilka. Am văzut şi muzeul deschis după 1990, dar foarte sărac în documente şi obiecte vechi, autentice. Era mai mult o încercare de reconstituire a unei epoci de mult apuse, pe care perioadele ţaristă şi sovietică, au căuta să o învie doar în perioade de mare cumpănă, de războaie, când s-a făcut apel la spiritul de luptă şi jertfă al vechilor cazaci, readus în memoria contemporanilor de autorităţile de azi ale Ucrainei independente, spre a acoperi un imens gol. De altfel, Muzeul de istorie al căzăcimii de la Zaporojie a realizat, seria de panouri, cu sprijinul istoricilor de la Rovno, din partea de apus, naţionalistă şi nu rusofonă, cum e cea din arealul foştilor cazaci zaporojeni. Deşi pe insula-ostrov Horciţa (Gorciţa), totul e nou, reconstituit, totuşi la un televoting din vara lui 2008, ansamblul de la Horciţa-Zaporojie, a primit cele mai multe voturi ale telespectatorilor, ca fiind cel mai reprezentativ moment al istoriei Ucrainei (pe locul 5 s-a situat Cetatea de la Hotin, regiunea Cernăuţi!!!). Dacă istoricii ucraineni îi asimilează pe cazaci cu etnia lor, documentele de epocă arată că în fruntea secelor, a unităţilor militare ale cazacilor s-au aflat şi conducători din rândul altor popoare, inclusiv moldoveni. Am apelat din nou la lucrarea lui Vasile Stati, care precizează că spre sfârşitul secolului al XVII-lea aproape în toate pâlcurile căzăceşti erau înrolaţi ,,moldoveni de diferite grade”, arătând că în însăşi ierarhia căzăcească zaporojeană cea mai înaltă treaptă a fost atinsă de Apostol Pavel, care a venit din pâlcul Mirgorod din Moldova în 1659, devenind căpetenia cazacilor din Godeaci, iar feciorul său, Dănilă Apostol a ajuns hatman al Ucrainei din stânga Nistrului, între 1727-1734, comandant al oştii căzăceşti5. Aceste detaşamente militare ale cazacilor, cu localităţile lor, numite sece, se găseau de regulă în zonele de hotar, fiind întreţinute şi subordonate marilor state feudale, ca prim val de apărare, cât şi unităţi de rezervă care puteau fi lesne folosite în alte zone de conflict, dacă la frontiera unde existau era pace. Astfel, au fost cazaci ,,înregistraţi”, folosiţi de polonezi la graniţele de sud ale Reczi Pospolita. Numărul detaşamentelor varia, în funcţie de perioada istorică, în general, între o mie şi şase mii, conduse de hatmani şi divizate în pâlcuri (a câte o mie) şi în sotnii (câte o sută de militari, grupaţi în seci, cu armament propriu şi instrucţie de grup), totodată familiile lor, cât şi ei se ocupau cu cultivarea pământurilor şi creşterea animalelor, în schimbul serviciului militar fiind ţărani liberi (cazaci), un fel de oameni ai regelui, în genul regimentelor grănicereşti înfiinţate mai târziu de habsburgi şi în Transilvania. Cam după acelaşi model au construit unităţi de cazaci şi alte state feudale, adică Imperiul ţarist, cu cazacii de pe Don, Volga, contra vecinilor tătari din Hanatele de la Astrahan şi Kazan, apoi a celor din Crimeea.

5 Ibidem, p. 220.

38

Efemera stăpânire a domnitorului Moldovei Gheorghe Duca Cele trei principale puteri militare beligerante din zonă, care se foloseau de detaşamente proprii de cazaci, adică Polonia (Reczi Pospolita), Imperiul ţarist şi Imperiul Otoman, se aflau în războaie periodice, cedând sau ocupând alte teritorii. S-a întâmplat şi între 1676-1681 când s-au luptat ostile turco-tătare cu cele ruseşti, care aveau în rândurile lor şi pe cazaci. Concomitent a avut loc şi un război între turco-tătari şi polonezi. S-au încheiat cele două conflicte prin acorduri de pace, în fapt un fel de armistiţii până la izbucnirea altor confruntări militare. Astfel pe 13 ianuarie 1681, în capitala hanilor tătari din Crimeea, la Baccisarai, reprezentanţii Moscovei şi Istanbulului semnează un acord de pace, dar şi armistiţiu pe 20 de ani (!), iar graniţa imperiului ţarilor ajunge la Nipru. După aproape o lună, pe 11 februarie 1681, s-a semnat alt acord de pace, între turci şi polonezi, la Radzin, prin care teritoriul Transnistriei, între Nistru şi Bug, este împărţit: partea de sud, de localităţile Dubăsari de pe Nistru şi Balta de pe Kodâma, au intrat sub stăpânirea Imperiului Otoman, în fapt a aliaţilor lor, hanii tătari. Şi tot la Radzin turcii au răsplătit neutralitatea domnului Moldovei, Gheorghe Duca, aflat la a III-a domnie (1681-1683), oferindu-i şi hătmănia Ucrainei de până la Nipru. Referindu-se la cei circa trei ani de stăpânire a domnului Moldovei în Transnistria, de altfel singura dată când zona s-a aflat sub autoritatea recunoscută a statului feudal Moldova, vecin pe Nistru, istoricul român C. C. Giurescu, comentând acest fapt, arăta că domnul Moldovei a stat, din vara lui 1681, luni de zile în acel ţinut întins, mănos, unde moldovenii aveau numeroase şi vechi aşezări. El a întemeiat atunci aşezările Ţigănăuca, în faţa Sorocei şi Peştera, aproape de Nemirov lângă Bug. Pentru că a organizat-o şi colonizat-o, scriau cronicile, moldovenii aveau impresia că vrea să se stabilească definitiv acolo. În hrisoave, Gheorghe Duca se autointitula ,,domn al Ţării Moldovei şi Ţării Ucrainei”. Participarea sa în vara lui 1683 la asediul Vienei i-a fost însă fatală. Înfrânt, împreună cu oştile turceşti şi revenit în Moldova, va fi făcut prizonier de alt domn, Petriceicu, şi va muri în 1685 departe de ţară, în Polonia, la Lwow. Astfel s-a încheiat o efemeră stăpânire a Transnistriei de un domn moldovean. Am insistat asupra consecinţelor acordului de pace polono-turc de la Radzin, din 11 februarie 1681, din două motive: mai întâi pentru că atunci s-a produs prima şi singura stăpânire recunoscută a domnilor Moldovei dincolo de Nistru, care va fi invocată de regimul mareşalului Ion Antonescu, pentru anexarea Transnistriei până la Bug în perioada celui de al doilea război mondial. Şi în al doilea rând pentru că, după împărţirea teritoriului între cele două puteri feudale, pe linia de demarcaţie au apărut sate întărite (sece) de cazaci, iar la Balta, pe graniţă, aşa cum am arătat deja, erau doua cetăţi rivale. Ţarii Rusiei s-au folosit de oştile cazacilor spre a-şi extinde teritoriile, motivate ideologic, prin eliberarea creştinilor ortodocşi din robia păgânilor turci şi luarea în stăpânire a Strâmtorilor, a vechiului Constantinopol-Bizanţ, curtea imperială rusă considerându-se moştenitoarea de drept a Imperiului Roman şi Bizantin, (o nepoată a ultimului împărat bizantin, Sofia, căsătorindu-se cu Marele Cneaz al Rusiei, Ivan al III-lea, 1467-1505). Abia în 1547, Ivan al IV-lea, cel Groaznic, va lua titlul de ţar (de la termenul latin caezar, în germană caisar=kaiser). În timpul domniei lui Petru cel Mare (1696-1725), care în 1721 şi-a luat titlul de împărat, s-a dus o politică de centralizare a statului şi cucerirea de noi teritorii, sub deviza ieşirii la mări (Baltică şi Neagră). Se ştie foarte puţin faptul că, până în anul 1700, prin Tratatul de pace ruso-turc semnat la Istanbul (iulie 1700) Rusia a încetat să mai plătească tribut anual hanului Crimeei. Şi tot Ţarul – Împărat, Petru cel Mare ajunge cu trupele, nu doar până la Nistru, ci şi la Prut, în înţelegerea cu domnitorul Dimitrie Cantemir, angajându-se solemn să respecte teritoriul Moldovei şi familia domnitoare (aşa scriau şi în înţelegerile cu alţii, cum au fost, spre exemplu, cu cazacii lui Bogdan Hamelniţki în 1654). Dacă în bătălia de la Stănileşti ruşii şi moldovenii nu erau înfrânţi de turci, poate că altfel ar fi fost frontierele! Aşa ruşilor le-a trebuit încă un secol ca să ajungă cu

39

stăpânirea la Prut. Războaiele lor cu turcii au continuat, soldându-se cu noi cuceriri. În 1783 ruşii ocupă Crimeea, iar în 1792, prin Pacea de la Iaşi, frontiera se stabileşte la Nistru. Dacă în perioada primelor războaie cu turcii şi tătarii sau polonii, ruşii au constituit propriile aşezări şi detaşamente de cazaci, după ce au ajuns stăpâni în acele teritorii, le-au desfiinţat, cazacii fiind dezarmaţi şi transformaţi în ţărani iobagi. O parte din ei au fost incluşi în unităţi regulate de carabinieri, husari, ş.a. Hatman Kiril Rozumovski (1750-1764) a fost ultimul hatman. O parte din cazacii nemulţumiţi de noua politică a ruşilor, au trecut în tabăra adversă a turco-tătarilor. Astfel, în 1784 a apărut ,,Oastea căzăcească de la Marea Neagră”, care au primit de la Sultan şi Hanul tătar pământurile dintre Bug şi Nistru, adică Transnistria. La rândul lor, ruşii înţelegându-şi ,,greşeala”, au organizat din nou pe cazacii rămaşi, în zona de nord, numindu-i ,,Oastea căzăcească de la Bug”. Dar ele n-au avut viaţă lungă. În urma unui nou război, prin tratatul de pace ruso-turc încheiat la Iaşi în 29 decembrie 1791/9 ianuarie 1792, teritoriul Transnistriei, dintre Bug şi Nistru a fost anexat Imperiului rus. După 1792, o parte din cazacii din Transnistria au fost duşi în Kuban, restul asimilându-se în populaţia locală supusă marilor proprietari de moşii. Am insistat asupra acestor episoade legate de detaşamentele de cazaci din Transnistria, din perioada 1681-1792, pentru că s-a recurs la tradiţiile războinice ale vechilor cazaci şi în zilele noastre. În timpul conflictului de pe malurile Nistrului din 1992 au apărut aşa zisele detaşamente internaţionaliste de cazaci, sub pretextul ,,frăţiei de arme”, ca ,,apărători ai pământurilor căzăceşti” din Transnistria. În vara lui 2003, când am fost în zonă, până spre Bug, am poposit într-un sat numit Kazakskoe. Doar numele mai amintea de stră-străbunicii lor cazaci. Şi câteva din cântecele şi dansurile lor, dar stilizate potrivit coregrafiei de tip sovietic. Sătenii au fost colhoznici, iar acum lucrează în asociaţii agricole. Alt sat, cu acelaşi nume am întâlnit şi lângă Bug, aproape de oraşul Umani. Alte sate purtau nume întâlnite şi la noi: Traian, Starâi Traian. Ziaristul Vadim Bacinschi, basarabean stabilit de decenii la Odesa şi corespondent al săptămânalului ,,Concordia” al românilor din Ucraina, mi-a confirmat că pe acolo treceau anticele valuri de apărare, atribuite strămoşului nostru, Împăratul Traian, fortificaţie şi drum strategic realizate de romani pentru a apăra zonele de invaziile venite din stepele din nordul Mării Negre. Transnistria sub administraţie rusească (1792-1917) După 1792 teritoriul dintre Bug şi Nistru şi-a schimbat din nou stăpânul. În locul polonezilor şi a turcilor aliaţi cu tătarii din Crimeea au venit ruşii. Una din primele lor griji a fost de a lichida vechile aşezări şi privilegii ale cazacilor, pe care tot ei i-au format cât timp au avut nevoie, dar şi a-i expulza pe tătarii care se găseau în partea de sud. În noua situaţie geostrategică, înfruntările cu vecinul, adică Imperiul Otoman, au continuat. În postura de ,,apărători ai creştinilor ortodocşi”, ruşii, adică reprezentanţii curţii imperiale de la Sankt Petersburg au dus continuu, nu doar în această zonă, ci în toate teritoriile cucerite, o politică de colonizări şi rusificare, de dislocări masive de populaţii. Istoricul de la Chişinău, Vasile Stati, la care am mai făcut referire, arată că în perioada veacurilor XVI-XVIII, deci înainte ca stăpânirea ţaristă să ajungă la Nistru şi Prut, mulţi moldoveni au venit în ,,arealul nistro-prutean şi mai departe pe cale militară, înrolându-se în detaşamente de cazaci, în unităţi militare regulate. La încheierea slujbei, (a contractului), ei se stabileau, asemenea veteranilor romani din Dacia, cu traiul pe pământurile din preajma garnizoanelor, unde erau cantonaţi sau în zonele rezervate expres pentru ei prin decrete imperiale6. La rândul său, un istoric rus (sovietic), V. Şişmoriov arăta că în acea perioadă exista o situaţie contradictorie: pe de o parte era tendinţa de a extinde cât mai mult hotarele prin cuceriri de noi teritorii şi supunere a altor popoare, iar pe de alta, posibilitatea de a-i plăti pe soldaţi ca să slujească aceste interese expansioniste. Or, subliniază Şişmariov, citat de V. Stati, visteria statului

6 Ibidem, p. 232.

40

rus fiind pustie ,,unicul mijloc de nădejde de a întreţine armata rămânea pământul… prin aşa numitul sistem de înmoşierire sau împământenire: fiecare proprietar de pământ (ocină) era obligat la serviciu militar. Totodată fiecare soldat sau ofiţer primea pământ7. Astfel, în documentele armatei ţariste apar detaşamente, regimente şi corpuri de armate ,,valahe” sau ,,moldave” ori ,,voloşine”, cum le spuneau ucrainenii valahilor. În ele erau oameni, nu doar din Basarabia şi Moldova, dar şi din Transilvania, Muntenia, Oltenia. Să ne amintim că Tudor Vladimirescu şi pandurii săi au fost slujitori în armata ţaristă, înainte de a reveni în Oltenia natală şi a pornit lupte contra asupririi turco-fanariote. Dar, nu numai militarii erau astfel colonizaţi, ci şi alte categorii. Astfel, pentru popularea teritoriilor cucerite guvernul rus a dat ucazuri (documente oficiale), pentru vinderea de pământuri, fiind preferaţi cei de credinţă ortodoxă, primind pământuri la est de Nistru fără nici un fel de permisiuni speciale în timpul împărătesei Ana Ivanovna (1730-1740). Ca urmare, la recensământul din 1764 în nordul guberniei Herson, adică în nordul Crimeii, între Nipru şi Bug, moldovenii ocupau al doilea loc după ucraineni, iar în 1812, în stânga Nistrului locuiau peste 100.000 de moldoveni, iar peste aproape un veac, în 1897, în guberniile Herson şi Podolia, adică Transnistria până la Bug, erau recenzaţi 174.000 moldoveni8. Am mai putea aminti şi faptul că mulţi boieri nemulţumiţi de domni sau ţărani ori târgoveţi împovăraţi de dări şi corvezi, de abuzurile administraţiilor, în special fanariote, plecau în bejenie (după cum migrează şi în zilele noastre!). Iar autorităţile ţariste încurajau asemenea strămutări de populaţii. La rândul lor ruşii îi puteau deporta pe cei indezirabili în nesfârşita Siberie ori, în cel mai fericit caz, dincolo de graniţele lor, în Europa. Aşa cum arată şi istoricii ucraineni de azi, întinderile de stepă din Basarabia până în Crimeea a fost numită de colonizatorii ţarilor Novorosia (Rusia cea Nouă), iar guvernul ţarist dădea fiecărui nobil din Imperiu dreptul să primească în Novorosia câte 150 de desiatine de pământ cu o singură condiţie: să aducă acolo cel puţin 13 familii de ţărani. În plus erau scutiţi de impozite pe durata primilor 10 ani. Ca urmare, la începutul secolului al XIX-lea populaţia din zona Mării Negre şi a celei de Azov (care cuprindeau 185.000 kmp, fiind împărţiţi în trei gubernii: Herson, Tavria şi Ekaterinoselo), aveau aproape un milion de locuitori9.

Din zona, mai precis gubernia Herson, făcea parte şi teritoriul numit acum Transnistria. În concluzie, a făcut parte dintr-o zonă unde mereu s-au scurs diverse populaţii migratoare, iar apoi au fost periodic dislocate şi colonizate de diferite puteri stăpânitoare, nefiind un areal de constituire şi afirmare a unui popor, apoi naţiuni, ci doar o periferie pentru cele în care s-au format ca state şi naţiuni: ucraineni, ruşi, turci şi tătari, polonezi şi lituanieni, români (moldoveni). Aşa cum am mai subliniat, conducătorii ruşilor, fie că s-au numit mari cneji, ţari sau împăraţi în condiţiile în care au fost creştinaţi de emisari de la Constantinopol sau consideraţi moştenitori de drept ai Imperiului Bizantin, ale cărui teritorii au fost cucerite de păgânii turci. În noile teritorii, ,,eliberate” de sub jugul necredincioşilor, administratorii militari sau civili au întemeiat sau rebotezat aşezări folosind nume antice. Spre exemplu, în faţa cetăţii, raia turcească, Bender, fostă Tighina, de pe Nistru, au fondat târgul Tiraspol, în 1795, ,,capitala” de azi a separatismului transnistrean, a cărui nume nu e deloc slav sau rusesc, ci grec, Tyras, fiind denumirea antică grecească a râului Nistru, iar pol-polis= aşezare, urbe, în greaca veche.

Un alt exemplu îl reprezintă metropola de azi de pe malul Mării Negre, Odesa. Când au ajuns acolo armatele ţariste, 1792-1796, era o cetate turcească numită Kacibey, pe care au rebotezat-o cu actualul nume care să amintească de eroul poemelor homerice, Odiseu. Interesant este şi faptul că la venirea ruşilor, lângă cetatea turcească există satul Moldovanca, care în 1826 a

7 Ibidem, p. 234. 8 Ibidem, p. 283, 330. 9 G. I. Serghienko, V. A Smolâi, op. cit., p. 7-8.

41

fost inclus în raza oraşului-port liber - Odesa, unde există şi în prezent un raion istoric al Odesei cu acest nume. Când au preluat conducerea noilor teritorii ruşii se proclamau eliberatori ai creştinilor de sub jugul paginilor turci, iar în primii ani au respectat vechile orânduieli, nefiind siguri că în urma unor noi războaie nu vor fi nevoiţi să se retragă. Astfel, în 1812 în Basarabia, potrivit ,,Pravilei conducerii vremelnice a Basarabiei”, dată prin decret imperial (ucaz) se păstra vechea administraţie, cu legile si obiceiurile existente, iar primul (şi ultimul) guvernator civil al noii regiuni (oblasti) a fost numit boierul local Scarlat Sturdza, având reşedinţa la Tighina, iar apoi la Chişinău. Peste doar 6 ani, în 1818 a fost emis alt act: ,,Regulamentul de funcţionare a regiunii Basarabia”, prin care apărea un Consiliu Suprem şi un Tribunal regional (de oblasti), care judeca, nu după obiceiurile existente, ci după legile ţariste şi în limba rusă, iar în 1828 (deci numai după 16 ani) printr-o noua lege semnată de noul ţar Nicolai I, era lichidată orice formă de autonomie, iar rusa era unica limbă în administraţie şi justiţie, iar Basarabia, cu Transnistria, erau incluse în gubernia Novorusk10. În condiţiile în care majoritatea populaţiei din Imperiul Ţarist era analfabetă, trăind în sate izolate, principalii factori de rusificare l-au reprezentat biserica, prin impunerea slujbelor în limba rusă, iar pentru tineri serviciul militar, care dura până la 5-7 ani, de asemenea, în limba rusă. Apoi, orice promovare, în orice ierarhie, era condiţionată tot de cunoaşterea limbii oficiale.

Moldovenii din Transnistria şi Basarabia şi mişcarea religioasă a inochentiştilor Aşa cum am arătat, imediat după ocuparea Basarabiei, autorităţile ţariste, în procesul de reorganizare a ţinutului (oblasti), prin ucazul ţarului Alexandru I, s-a constituit Arhiepiscopia Chişinăului şi Hotinului, condusă de Gavril Bănulescu Bodoni (cleric erudit, dintr-o veche familie moldovenească din părţile Câmpulungului, dar care trecuse de partea ruşilor, care l-au pus mitropolit al Kievului, de unde l-au demis şi trimis la Chişinău (după moartea sa, în 1821, fiind numiţi numai clerici ruşi), dar care cuprindea nu doar Basarabia, ci şi gubernia Herson (Cherson), cu oraşele Tiraspol, Odesa, ş.a. Din 1837, bisericile de dincolo de Nistru au intrat sub autoritatea canonică a arhiepiscopiei de la Odesa şi Herson.

Introducerea forţată a slujbelor în limba rusă a generat opoziţia unor clerici, inclusiv a preotului Teodosie, care a fost judecat şi surghiunit de autorităţile clericale ruseşti. În faţa asupririi naţionale şi religioase au apărut erezii, cum a fost cea iniţiată de călugărul Inochentie, originar din părţile Orheiului, dar care a întemeiat o mănăstire în târgul Balta din Transnistria. El predica, nu în limba rusă, ci a moldovenilor, înfiinţând după 1900, prin moşii donate între Nistru şi Balta, o asociaţie agricolă organizată pe principii egalitariste, ale primilor creştini. În predici el arăta că lumea contemporană lui prea s-a ticăloşit, că Ziua Judecăţii de Apoi e aproape şi oamenii trebuie să revină la moralitatea primelor comunităţi creştine. Mii de oameni, în special basarabeni şi transnistreni, veneau în pelerinaj să-i asculte predicile. Alarmate, autorităţile ţariste şi cele oficiale bisericeşti a trecut la măsuri dure contra inochentiştilor (după Congresul ortodox de la Chişinău din martie 1915). A fost trimis un detaşament de cazaci care l-a arestat şi surghiunit într-o mănăstire din nordul Rusiei, lângă lacul Ladoga. O parte din adepţii săi, înfruntând iernile cumplite şi prigoana, l-au urmat. În timpul revoluţiei bolşevice, în decembrie 1917 a fost executat. Adepţii săi au susţinut că de fapt el a înviat şi s-a înălţat la Cer ca un nou Hristos. În 1924, autorităţile sovietice au publicat o carte în care îl acuzau de toate păcatele lumii, inclusiv de activităţi antistatale şi promiscuitate. În ianuarie 2000, împreună cu o echipă de la PROTV, corespondenţii de la Iaşi, aflându-ne la Balta, am reuşit să-i vizităm pe câţiva din urmaşii adepţilor călugărului Inochentie. Locuiesc în cartierul Moldovskoe, în condiţii precare, chiar de mizerie. Sunt vreo 2-300 de oameni, marea majoritate moldoveni. În case au icoane care o înfăţişează pe Maica Domnului cu doi prunci în

10 Apud. N. Ciachir, Istoria slavilor, Bucureşti, Editura Oscar Print, 1988, p. 192-193.

42

braţe, unul din ei fiind Inochentie, pe care ei îl consideră o nouă venire a lui Hristos pe pământ, sub înfăţişarea lui Inochentie, iar pe preotul persecutat Teodosie, ca pe un fel de Antemergător, cum a fost Ioan Botezătorul. Ei nu au biserică, nici preoţi, ci citesc singuri din Evanghelie, oficiază ei înşişi botezul sau cununia şi de aceea sunt priviţi cu suspiciune de către vecini şi autorităţi. În perioada sovietică mulţi au fost arestaţi. Am văzut şi biserica fostei mănăstiri. Are o arhitectonică ciudată: doua nave unite, cu câte două altare, închinate lui Hristos şi Inochentie. Dacă în restul Ucrainei vechile biserici şi-au recăpătat menirea iniţială, la Balta, în Transnistria ucraineană ea mai era sală de sport a şcolii din curte, elevii jucând handbal sau baschet, altarele servind tot ca vestiare. Preotul paroh, Vasile, care a făcut studii tehnice la Tiraspol şi Chişinău, dar ţine de Patriarhia Moscovei, mi-a arăta în biserica sa, redeschisă între 1942-1944 de autorităţile româneşti, o racla din stejar sculptat în care urmau să fie aduse din cimitir, osemintele preotului Feodosie, după canonizarea sa de către Biserica ortodoxă. Transnistria în perioada sovietică (1924-1941) În perioada ţaristă, adică între 1792 şi 1917, teritoriile dintre râul Nistru şi Bug au făcut parte din diferite unităţi administrativ teritoriale ruseşti, gubernii, oblasti, fără a constitui vreodată un teritoriu autonom separat, atribuit vreunei etnii. Toţi erau consideraţi supuşi ai Marii Rusii şi Tătucului Ţar. Zona continua să fie un creuzet etnic, puternic rusificat, foarte înapoiat economic, cu circa 80 de procente din populaţie analfabetă, o periferie a vastului Imperiu al Ţarilor, o temniţă a popoarelor. Au spus-o nu doar liderii bolşevicilor, care l-au răsturnat pe Ţar şi regimul său, înlocuindu-l cu unul şi mai dur. Zona n-a fost teatru de război mondial, ci doar în perioada războiului civil, după victoria revoluţiei bolşevice conduse de V. I. Lenin, în octombrie 1917. În condiţiile sărăciei şi mizeriei, a anilor de război, cu victime în fiecare familie, vestea terminării luptelor pe fronturi şi trecerea la împărţirea pământurilor către ţărani au fost un detonator care au afectat radical structurile vechiului sistem oligarhic ţarist. Au urmat anarhia, războiul civil, intervenţia militară străină. Fireşte că în aceste frământări şi lupte s-au găsit şi locuitorii de dincolo de Nistru, dar zona continua să rămână una periferică.

În cazul teritoriului Basarabiei, adică în dreapta Nistrului, încercările bolşevicilor de a provoca dezordini, revolte şi a cuceri puterea au fost zădărnicite. Sfatul Ţării, ca organ reprezentativ ales, a proclamat Republica Democratică şi a solicitat sprijin militar din partea României, pentru menţinerea ordinii în teritoriu, iar la 27 martie/8 aprilie 1918 a proclamat Unirea cu România. Mai puţin cunoscut este faptul ca in 4/17 februarie 1918 a apărut telegrama lui V. I. Lenin privind acordul de ajutor militar dat de bolşevici ,,oamenilor muncii din Basarabia în luptele lor contra internaţionaliştilor României regale”. Trupele şi agenţii bolşevici au reuşit să preia pentru două săptămâni, între 1- 13 ianuarie 1918 puterea la Chişinău, să aresteze pe o parte din membrii Sfatului Ţării. O parte din trupele Rusiei de pe frontul din Carpaţi (războiul mondial continua) aflată sub comanda generalului Şcerbacov nu era de partea bolşevicilor. Conducătorii ,,puterii sovietelor”, aşa cum se arată în istoriografia oficială sovietică, au ,,arestat membrii misiunii interaliate de la Chişinău, au confiscat banii ce aparţineau misiunii… O parte din căpeteniile ,,Sfatului ţării” s-au ascuns. Inculeţ şi Erhan au fost puşi cu forţa să expedieze o telegramă lui Şcerbacov şi ambasadei franceze la Iaşi cu cererea să retragă trupele române din Basarabia şi să nu împiedice trecerea peste Prut a trupelor ruse aflate în România”11.

În ofensiva lor trupele române au reuşit să ajungă până la Nistru, pe 25 ianuarie intrând în Bender-Tighina, forţele bolşevice retrăgându-se în Transnistria. Înfruntările au continuat şi sub egida Armatei, la 5-9 martie 1918, în urma unor tratative s-a încheiat un acord româno-rus (bolşevic) prin care, trupele române vor fi retrase din Basarabia în termen de două luni. Numai că

11 Istoria RSS Moldoveneşti, vol. 2, Editura ,,Cartea Moldovenească”, Chişinău, 1970, p. 78 (apărută sub

egida Academiei de ştiinţe a RSS Moldoveneşti - Institutul de istorie).

43

evenimentele se vor precipita schimbând radical raportul de forţe în zonă. Pe 18 februarie, Germania a declanşat o ofensivă generalizată pe teritoriul răsăritean, după ce, în prealabil, la 27 ianuarie/9 februarie 1918 s-a semnat un tratat de pace între Germania şi aliaţii ei, cu noul guvern de la Kiev al Republicii Populare Ucrainene (proclamate de forţe naţionaliste, burgheze, la 11 ianuarie 1918). La începutul lui martie 1918 trupele germane şi ucrainene au intrat victorioase în Kiev. În faţa înaintării germane care ameninţa însăşi Petrogradul, pe 3 martie 1918, guvernul bolşevic al lui Lenin semnează acordul de pace de la Brest-Litovsk cu Germania, Austro-Ungaria, Turcia şi Bulgaria prin care Rusia sovietelor ieşea din război. Ca urmare presiunea bolşevică asupra Basarabiei se reduce, iar dincolo de Nistru sunt lichidate structurile bolşevice, care au intrat în ilegalitate, aşteptând un alt moment prielnic ca să acţioneze din nou. Teritoriul Transnistriei de azi a rămas în componenţa Ucrainei, unde au continuat înfruntările între forţele naţionaliste şi cele bolşevice susţinute de la Moscova. La noi se ştie foarte puţin despre cele petrecute acolo. De aceea voi insista asupra câtorva dintre ele, pentru că au influenţat efectiv viaţa oamenilor din regiunea de dincolo de Nistru, de pe malul stâng. La fel ca şi la Chişinău ori în alte capitale guberniale ale defunctului Imperiu ţarist, vestea reuşitei revoluţiei sau loviturii de stat bolşevice conduse de V. I. Lenin şi decretele sale, în special după adoptarea celui privind ,,Drepturile popoarelor din Rusia”, din 2/15 noiembrie 1917, în care se specifică dreptul la autodeterminare până la ieşirea din componenţa statului rus, au avut mare ecou şi la Kiev . Încă din primăvară, după victoria revoluţiei democrate şi abdicarea ţarului, pe 3-4 martie 1917, s-a format Rada Centrală Ucraineană, ca for de conducere provizorie, în care se conturau două tendinţe divergente: adepţii independenţei, cu Partidul Popular Ucrainean; şi cei ai autonomiei în componenţa Statului Rus, restructurat pe temeiuri federative, grupaţi în Societatea Înaintaşilor Ucraineni. Între 6-8 aprilie 1917 a avut loc Congresul Naţional Ucrainean la care au participat circa 1.000 de delegaţi ai partidelor, organizaţiilor şi asociaţiilor obşteşti. În toamna lui 1917 Rada Centrală avea 822 membri, din care Sovietele ţăranilor, soldaţilor şi muncitorilor deţineau o uşoară majoritate, adică 470 de locuri12.

S-au produs dese conflicte, atât între forţele politice interne (adepţi ai independenţei, cu cei ai autonomiei şi cu bolşevici), cât şi între Rada Centrală de la Kiev şi Guvernul provizoriu de la Petrograd. În plan militar, în condiţiile în care trupele ruse au suferit noi înfrângeri pe frontul din Galiţia, Armata rusă s-a scindat, apărând un Comitet militar general-ucrainean, condus de Simion Petliura (1879-1926), cel care va conduce apoi luptele contra bolşevicilor, inclusiv în zona Transnistriei, personaj reabilitat acum, şi căruia i s-a înălţat o statuie la Lviv. Totodată, s-au revigorat tradiţiile căzăceşti, apărând detaşamente în diverse părţi ale Ucrainei, inclusiv în Transnistria, numite Căzăcimea Liberă, ca forţe armate locale, care se obligau ,,să stea de strajă libertăţii şi calmului în Ucraina”13. După victoria revoluţiei/loviturii de stat bolşevice de la Petrograd, la Kiev, Rada Centrală a reuşit să păstreze controlul puterii şi la 7 noiembrie 1917 a proclamat formarea Republicii Populare Ucrainene, ca unitate autonomă a Republicii Ruse, dar a unei Rusii pe baze federative şi fără guverne bolşevice. La alegerile pentru Adunarea Constituantă, a întregii Rusii care au avut loc în noiembrie1917, partidele naţionale ucrainene, au obţinut circa 75% din voturi14. Rada centrală de la Kiev a preluat o parte din principiile generale enunţate de bolşevici, inclusiv recunoaşterea autonomiei naţional-personale pentru asigurarea dreptului şi libertăţii de a-şi administra ele însele chestiunile vieţii naţionale, într-o Ucraină multinaţională. Să mai amintim că, în decembrie 1917, noua conducere a Ucrainei a fost recunoscută în plan internaţional de

12 F. Gr. Turcenko, Istoria Contemporană a Ucrainei, partea I, 1914-1939, manual pentru clasa a X-a a şcolilor

cu limba de predare română din Ucraina, Lviv, Editura SVIT, 2003, p. 56. 13 Ibidem, p. 58. 14 Ibidem, p. 85.

44

principalele puteri beligerante, adică Germania, Franţa, Marea Britanie. În schimb, relaţiile cu Rusia sovietelor au devenit tot mai tensionate. Astfel, pe 4 decembrie 1917, V. I. Lenin şi L. Troţki au semnat ,,Manifestul către poporul ucrainean” cu cereri ultimative faţă de Rada Centrală, prin care solicită redarea puterii reprezentanţilor sovietelor în termen de 2 zile, altfel se va afla în stare de război cu puterea sovietică din Rusia15. A urmat o ofensivă a trupelor bolşevice, care au ocupat zona industrială Harkov (Harkiv, îi spun azi ucrainenii), unde pe 12 decembrie 1917 s-a proclamat Republica Sovietelor din Ucraina, ca parte federativă a Republicii Ruse, la începutul anului 1918 fiind instituit postul de Secretar al Poporului, al Republicii Populare Ucrainene de pe lângă Guvernul Rus. Ca replică la măsurile puterii de la Petrograd, preşedintele Radei Centrale, M. Gruşevski, nota: ,,Vechiul centralism moscovit se manifestă aici încă odată în faţa noastră sub masca bolşevismului”16. Astfel, a început procesul de dezmembrare, de fărâmiţare a Ucrainei, ca prefaţă la războiul civil ce a urmat, primul pas fiind constituirea acelei Republici Doneţk-Krivoi-Rog, cu centrul la Harkov. În ianuarie 1918 s-a declanşat războiul civil trupele bolşevice care la 26 ianuarie 1918 au cucerit Kievul, Rada Centrală mutându-se spre vest, la Jitomir. Concomitent au apărut şi alte republici bolşevice: Tavria, în Crimeea, şi Odesa, care includea şi Transnistria, precum şi o alta în zona fluviului Don.

Cu toate acestea, luna următoare, în februarie 1918, a avut loc o spectaculoasă răsturnare de situaţie. În condiţiile în care Rusia bolşevică se găsea în războiul mondial, iar tratativele de la Brest-Litovsk cu Germania şi aliaţii ei trenau, iar numai reprezentanţii ,,Radei Centrale de la Kiev” au semnat acordul (27 ianuarie/9 februarie 1918), s-au reluat luptele printr-o ofensivă generală a trupelor germane, sprijinite şi de cele ale Radei, parte din teritoriul ucrainean a fost recuperat şi pe 7 martie Rada revenea la Kiev. Prin pacea semnată pe 3 martie la Brest-Litovsk de către bolşevici se prevedea: ,,Rusia încheie imediat pace cu Republica Populară Ucraineană. Ucraina şi Finlanda se curăţă imediat de trupele ruseşti şi garda roşie”17. Pericolul bolşevic a fost înlăturat, în schimb Ucraina a intrat sub ,,protectoratul” Germaniei, ea trebuind să se aprovizioneze masiv (era criză provocată de cei aproape 4 ani de război), cu cantităţi uriaşe de cereale şi alte produse agroalimentare, care trebuiau strânse în condiţii de anarhie provocată de război şi lupte interne. Ca urmare au apărut disensiuni şi înfruntări între forţele politice interne. Astfel, grupările conservatoare şi ofiţeri ai unităţilor Căzăcimii Libere, având sprijin direct al Comandamentului german, în 29 aprilie 1918, au ocupat sediul Radei Centrale pe care au dizolvat-o şi au hotărât instaurarea formei monarhice de conducere statală, Ucraina fiind proclamată hătmănie. Hatman al Ucrainei a fost ales generalul Pavel Skoropaski, declarat hatman de onoare al Căzăcimii Libere şi urmaş al hatmanilor din stânga Nistrului, funcţie desfiinţată de ţarii Rusiei în urmă cu peste un veac. La sfârşitul toamnei, în condiţiile încheierii războiului mondial cu înfrângerea Germaniei şi aliaţilor ei s-a prăbuşit şi susţinerea militară pentru puterea Hatmanului, care a fost înlocuită pe 14 noiembrie 1918, cu un Directorat, care pe 18 decembrie a preluat solemn puterea la Kiev. Dar nici Directoratul nu a durat mult, din cauza ofensivei generalizate a Armatei Roşii, Totuşi, prin victoria militară a Antantei, Directoratul reuşise să încheie un acord cu Comandamentul francez din Odesa şi trupele alb-gardiste ale lui Denikin, dar armatele bolşevice şi-au continuat înaintarea ocupând mai întâi Kievul (5 februarie 1919), apoi Odesa (6 aprilie 1919) şi chiar întreaga Crimee.

Luptele au continuat în partea de vest, unde în urma răscoalei de la Lviv din septembrie 1918 s-a constituit un al doilea stat numit Republica Populară Vest Ucraineană, proclamată pe 10 noiembrie 1918. Acest al doilea stat ucrainean a intrat în conflict cu polonezii, care îşi reconstituiau şi ei propriul stat. Reprezentanţii Puterilor Antantei învingătoare întrunite în

15 Ibidem, p. 96. 16 Ibidem, p. 89. 17 Ibidem, p. 126.

45

Conferinţa de pace de la Paris, la 25 iunie 1919 au recunoscut dreptul Poloniei de a ocupa Galiţia răsăriteană, adică acolo unde se proclamase Statul Ucrainean. În faţa ofensivei forţelor armate poloneze, cele ucrainene au fost înfrânte, iar Republica lor desfiinţată. Au urmat apoi războiul polono-sovietic, din primăvară până în toamna lui 1920, polonezii ocupând, între aprilie şi iunie, Kievul, după care cavaleriştii lui S.M. Budionâi, au ajuns până la Varşovia. Pe 12 octombrie 1920, s-a încheiat acordul de armistiţiu la Riga şi apoi preliminariile păcii polono-sovietice. În condiţiile acestor schimbări politice şi militare atât de spectaculoase populaţia din teritoriu de dincolo de Nistru, numită acum Transnistria, a fost martoră şi participantă la înfruntări, fiind ca de fiecare dată, cum spunea cronicarul nostru, ,,sub vremi". Trebuie subliniat de la început că, spre deosebire de teritoriul vechii Basarabii, zona Transnistriei a rămas pe mai departe sub aceeaşi stăpânire autocrată, locul reprezentanţilor ţarilor luându-l cei ai comisarilor politici bolşevici, la fel de autoritari şi rusificatori. Iar generaţiile de locuitori din zona au cunoscut doar punctul de vedere al istoriografiei şi ideologiei, mai întâi ţariste şi apoi comuniste bolşevice, pe când moldovenii din dreapta Nistrului au trăit aproape 22 de ani într-un regim burghezo-democrat al României Mari, cu toate fluctuaţiile sale autoritare. Să nu uităm că populaţia transnistreană a rămas neîncetat sub regimuri autoritare, dictatoriale, inclusiv cea a represiunilor staliniste, iar în prezent regimul impus de Igor Smirnov şi oamenii săi le continuă, iar statele vecine, Republica Moldova şi Ucraina, au devenit state naţionale democratice recunoscute pe plan internaţional.

Evoluţiile politice în perioada 1917 şi 1924 Studiind mai multe lucrări care se referă la evenimentele din acea perioadă am găsit opinii

foarte diverse, chiar divergente. Astfel, în istoriografia oficială sovietică (reprezentată de autorii celor 2 volume ale ,,Istoriei RSS Moldoveneşti, la care am mai făcut referire) în ceea ce priveşte instaurarea ,,puterii sovietice”, în zona Tiraspol se arată: ,,Din însărcinarea Comitetului revoluţionar ilegal din Odesa, la 30 ianuarie 1919 detaşamentul de partizani ,,Prinestrovski" (,,Maiakii”), cu ajutorul partizanilor din Tiraspol şi Plosca, printr-o lovitură hotărâtă au scos intervenţioniştii din Tiraspol. În oraşul eliberat puterea a luat-o Comitetul Militar Revoluţionar ieşit din ilegalitate, în fruntea căruia se află fostul marinar A. Glinka. Comitetul revoluţionar din Tiraspol a declarat reinstaurarea puterii sovietice în oraş şi judeţe, a stabilit controlul asupra staţiei de cale ferată, poştei, telegrafului, telefonului, închisorii, desemnând pretutindeni comisari norodnici. Au fost eliberaţi din închisoare toţi deţinuţii politici. Au fost arestate elementele contrarevoluţionare... În numele muncitorilor şi ţăranilor nevoiaşi se declară boicot aşa numitului Congres muncitoresc – adunătură de culaci, convocat la Kiev de Direcţia petluristă. Muncitorii şi ţăranii erau chemaţi să lupte cu arma în mână contra duşmanilor interni şi externi”18.

Însă, aşa cum am mai arătat, în condiţiile războiului civil şi a intervenţiei unor armate sprijinite de statele Antantei, a izbucnirii şi războiului polono-sovietic, situaţia politico-militară era fluentă, inclusiv în zona Transnistriei. Faptul este recunoscut şi de istoricii sovietici de la Chişinău, care notau: ,,După retragerea unităţilor sovietice, malul stâng al Nistrului a fost ocupat de denikinişi (partea de sud) şi petlurişti (partea de nord), care au reinstaurat aici orânduirile burghezo-moşiereşti. În octombrie 1919, hoardele denikiniste au controlat toată Moldova de pe malul stâng al Nistrului”19. Este vorba de armatele alb-gardiste comandate de generalul rus A. I. Denikin (1872-1947) şi cele ale guvernului naţionalist ucrainean conduse de generalul S. V. Petliura (1879-1926).

Un întreg subcapitol al lucrării susmenţionate este intitulat: „Construcţia socialistă în Moldova de pe malul stâng al Nistrului şi ajutorul acordat Frontului de către oamenii muncii”, dar

18 Istoria RSS Moldoveneşti, vol. 2, p. 106. 19 Ibidem, p. 119.

46

în care se recunoaşte că în condiţiile luptelor cu polonezii şi alb-gardiştii, când comisarii bolşevici încercau să impună sistemul sovietic al luptei de clasă, ,,în mai 1919 culacii (adică ţăranii înstăriţi, cărora li se lua toată agoniseala - n.n.) din volostele (plase) Parcani şi Slobozia, judeţul Tiraspol, au ridicat o rebeliune antisovietică sub lozinca ,,Pentru Puterea Sovietică fără comună şi măsuri extraordinare”. Ţăranii muncitori nu i-au urmat şi rebelii au fost curând zdrobiţi. În iunie, în judeţul Tiraspol a izbucnit o nouă rebeliune contrarevoluţionară care a cuprins 6 voloste. Cu ajutorul unităţilor Diviziei 41 ea a fost lichidată repede”20. După ce Republica Moldova nu a mai fost sovietică şi socialistă, la Chişinău au apărut mai multe lucrări care prezintă acea perioadă în altă interpretare. Mă voi referi la doi istorici care au avut acces la arhive şi au putut scrie liber de rigorile cenzurii sovietice.

Într-o lucrare din 1995, Ion Siviu Nistor acordă o atenţie deosebită procesului de trezire la viaţa naţională proprie a populaţiei româneşti de dincolo de Nistru. Se referă în primul rând la lucrările Congresului românilor transnistreni din guberniile Cherson şi Podolia, care a avut loc la 17-18 decembrie 1917 la Tiraspol. Comitetul de organizare a stabilit ca, din fiecare sat să participe câte 2 delegaţi aleşi din gospodarii de frunte. Delegaţii au cerut cu hotărâre unirea imediată a românilor transnistreni cu basarabenii, cu întregul neam românesc. În vederea realizării acestui obiectiv congresul a hotărât: 1. Alegerea a 8 reprezentanţi în Rada ucraineană; 2. Crearea de şcoli naţionale cu predarea în limba română şi folosirea alfabetului latin; 3. Introducerea limbii române în biserici; 4. Împărţirea dreptăţii să se facă de către judecătorii care să cunoască limba română, iar legile să fie traduse în această limbă; 5. Sănătatea poporului să fie încredinţată medicilor români şi să se deschidă noi spitale; 6. Împărţirea moşiilor la ţărani. S-a ales Comitetul Român care să ducă la îndeplinire toate hotărârile Congresului pentru ,,a naţionaliza provincia”21. Interesantă a fost atitudinea reprezentanţilor guvernului de la Kiev, trimisul Radei încheindu-şi cuvântarea la Congres cu urarea: „Slavă Moldovei slobode”.

S-a organizat un prim batalion moldovenesc cu 1.500 militari, din care erau în permanenţă sub arme circa 700. Au fost făcute cursuri speciale pentru învăţătorii transnistreni şi trimise manuale noi de la Chişinău. La rândul său, istoricul Anton Moraru, într-o lucrare tipărită în 1995, referindu-se la aceeaşi perioadă scrie că, atunci Tiraspolul a devenit centru al mişcării naţionale a populaţiei din stânga Nistrului. Promotorul ideilor renaşterii naţionale a românilor din Transnistria a fost Partidul Naţional Moldovenesc, creat în aprilie 1917, a cărui program prevedea, în principal „necesitatea dobândirii drepturilor cetăţeneşti şi naţionale pentru moldovenii din Basarabia şi de dincolo de Nistru”22.

Referindu-se la perioada care a urmat Congresului de la Tiraspol, A. Moraru scrie: ,,Către începutul anului 1918, ţinutul din stânga Nistrului reprezenta o parte a haosului general. În acelaşi timp cu mişcarea de eliberare naţională se desfăşurau acţiuni ale sovietului de deputaţi ai soldaţilor şi muncitorilor din Tiraspol, Dubăsari şi alte localităţi, formate în exclusivitate din nebăştinaşi, cărora le erau absolut străine idealurile naţionale ale populaţiei Moldovei de la est de Nistru. Acţiunile ostile pe plan intern ale organizaţilor bolşevice, ale sovietelor locale şi ale altor organizaţii proruseşti au zădărnicit realizarea sarcinilor preconizate de forurile naţionale ale românilor transnistreni... În primăvara anului 1920 trupele sovietice au învins şi au ocupat toată Transnistria, lucru care a condus la modificarea caracterului întregii vieţi social-politice23. Un alt istoric, pe care l-am mai amintit, partizan declarat al ,,moldovenismului”, Vasile Stati, referindu-se la ,,deşteptarea moldovenilor de peste Nistru”, căreia îi acordă un capitol special, consideră că ,,Rezoluţiile care s-au votat în treaba şcoalei la Congresul moldovenilor de la

20 Ibidem, p. 130. 21 Ion Silviu Nistor, Istoria românilor din Transnistria - organizare, cultura şi jertfa lor, 1995, p. 95. 22 Anton Moraru, Istoria românilor - Basarabia şi Transnistria (1812-1993), Chişinău, 1995, p. 276. 23 Ibidem, p. 281.

47

Tiraspol (17 decembrie 1917) conţin prima constatare documentară în istoria culturii moldoveneşti a cerinţei de a întrebuinţa de acum încolo alfabetul latinesc” în stânga Nistrului. Şi tot el conchide că, din păcate, în anii următori s-au cultivat în mod artificial, voluntarist, doar deosebirile dintre spiritualitatea şi limba moldovenilor de o parte şi alta a Nistrului. Urmările nefaste ale acelei politici le simţim şi astăzi24.

Să mai amintim şi afirmaţia scriitorului Nicolae Dabija, care arată: ,,În cei 4 ani de război civil şi după aceea delegaţii întâiului congres al ,moldovenilor (de peste Nistru), au fost, în majoritatea lor, împuşcaţi ca trădători”25.

Formarea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti-semnificaţii şi urmările ei În legătura cu formarea primei entităţi statale a românilor-moldoveni transnistreni voi

prezenta în succesiune opiniile diferiţilor specialişti, istorici şi oameni politici. Astfel, istoricul Anton Moraru arată că, pentru prima dată, problema a fost formulată în faţa Moscovei de cunoscutul grup Gr. Kotovski, P. Tkacenko, S. Timov (Tinkelman) şi alţii, originari din Basarabia, precum şi câţiva emigranţi politici din România (I. Dic, A. Nicolau, A. Zalic, V. Popovici, A. Badulescu, Chioran, Diamandescu), care participaseră la funeraliile lui Lenin. De asemenea, a fost o iniţiativă şi din partea satelor, majoritare cu români transnistreni. În condiţiile acţiunilor de ucrainizare a aparatului de stat al Ucrainei Sovietice, pe 3 septembrie 1924 delegaţii satelor au cerut drepturi naţionale şi liberă folosire a limbii materne, dar la sesiunea Comitetului Executiv al Guberniei Odesa, reprezentanţii ucraineni s-au opus. Totuşi ideea a plăcut Moscovei. Faptul e confirmat şi de Tratatul de istorie a RSS Moldoveneşti, în care se scrie: „În ianuarie 1924, G. I. Kotovski l-a informat pe E. V. Frunze că truditorii moldoveni şi-au exprimat de nenumărate ori dorinţa de a constitui o Republică socialistă naţională. La începutul lui februarie, G.I. Kotovski, P. Tkacenko şi alţi comunişti au trimis la C.C al PC (b) din Rusia şi CC al PC (b) din Ucraina o scrisoare în care, în numele maselor populare din Moldova ei cereau să se formeze RASS Moldovenească. În această problemă CC al PC(b) din Rusia a cerut părerea lui M. V. Frunze – remarcabil om de partid şi de stat care vizitase în repetate rânduri raioanele Moldovei de pe malul stâng al Nistrului şi cunoştea bine obiceiurile şi viaţa poporului. El a susţinut cu căldură ideea constituirii RASS Moldoveneşti în componenţa RSS Ucrainene26.

La rândul său Ioan Silviu Nistor, referindu-se la acelaşi subiect, scrie: ,,Cu toată rezistenţa ucraineană, în vara anului 1924, anumite interese politice determină guvernul de la Moscova să-şi schimbe atitudinea faţă de românii transnistreni... Cum România exprimase la Viena un refuz categoric şi definitiv pretenţiilor sovietice asupra Basarabiei, bolşevicii ruşi şi-au dat seama că trebuie să recurgă la alte mijloace de agitaţie şi între acestea cel mai eficace păru să fie înfiinţarea unei Republici Moldoveneşti în coasta României, cum tot din aceleaşi motive au creat o Republică Bielorusă în coasta Poloniei. La noua orientare a mai contribuit un factor care a impulsionat lucrările. Este vorba de refugiaţii din Basarabia - oameni câştigaţi pentru ideile bolşevice, de regulă ruşi şi ucraineni, care au căutat pe toate căile inclusiv prin teroare, vandalisme şi agresiuni, să împiedice unirea Basarabiei cu România, şi care trăiau în Transnistria mai ales la Odesa. S-au organizat în Comitetul revoluţionar şi au stabilit relaţii cu membrii Comitetului pentru salvarea Basarabiei de la Paris... Ei au subscris la ideea creării unei republici Moldoveneşti dincolo de Nistru unde să-şi poată satisface ambiţiile lor politice şi de unde să-şi poată continua propaganda subversivă dincoace de Nistru. Încă din decembrie 1923 au intervenit la Moscova, considerând că acesta este

24 Vasile Stati, op. cit., p. 346. 25 N. Dabija, Moldova de peste Nistru - vechi pământ strămoşesc, în ,,Literatură şi artă”, Chişinău, din 20

septembrie 1990. 26 Istoria RSS Moldoveneşti, vol. 2, p.152.

48

primul pas spre sovietizarea Basarabiei. Ei au subliniat că reprezentanţii unei asemenea entităţi ar putea să participe la tratativele româno-ruse de la Viena, din martie 1924. Deoarece sondajele făcute în străinătate, de misiunile militare sovietice nu le erau favorabile, inclusiv opinia publică sovietică, iar tratativele de la Viena au eşuat, iar URSS nu se mai putea gândi serios la un război cu România pentru recuperarea Basarabiei, a fost aprobat planul refugiaţilor basarabeni”27. Într-un sistem politic dictatorial primează voinţa politică, deşi se recunoştea că nu sunt condiţii necesare, obiective, pentru aplicarea unei asemenea hotărâri politice. Putem cita în acest sens chiar concluziile Comisei Centrale administrativ-teritoriale specială pentru acest scop şi în care se nota: ,,Examinând chestiunile reformării unei sau altei unităţi administrativ-teritorială pentru naţionalitatea moldovenească, este necesar să constatăm că, în cazul de faţă, lipsesc cu totul acele condiţii trebuitoare pentru formarea unei unităţi administrativ-teritoriale cât de cât mari, integre din punct de vedere economic. Fâşia teritorială mai sus indicată include întâi de toate raioane lipsite de orice industrie şi alte însemne economice necesare la crearea unei astfel de unităţi. Din punct de vedere administrativ-teritorial se întinde pe o lungime de peste 250 de verste, relieful deluros şi drumuri proaste, lipsa unei reţele de telecomunicaţii dezvoltate nu dau posibilitatea de a organiza conducere eficientă dintr-un singur centru administrativ al teritoriului indicat. De aceea... reieşind din datele disponibile problema raionării teritoriului din stânga Nistrului poate fi rezolvată prin crearea unor raioane şi soviete săteşti aparte cu o populaţie predominant moldovenească”28. Decizia de înfiinţare a noii entităţi politico-statale a trenat, ea a fost discutată şi amânată de patru ori în şedinţele Biroului Politic al CC al PC din toata Ucraina, dar şi a celui Unional. Dacă propunerea a fost făcută în ianuarie-februarie, atunci aceasta a fost adoptată abia pe 12 octombrie 1924. În plus, hotarul Republicii Autonome a fost stabilit abia după doi ani, când autorităţile de la Kiev au adoptat hotărârea ,,Cu privire la concretizarea graniţei de stat a RASSM”, prin care alte 12 localităţi au fost incluse suplimentar. În privinţa motivelor care au stat la formarea acestei republici autonome în cadrul RSS Ucrainene, chiar în hotărârea Biroului politic al CC al PC (b) din toată Uniunea Sovietică, din 29 iulie 1924, se arată clar: ,,A considerat necesar, înainte de toate, din considerente politice, să se includă populaţia moldovenească într-o Republica Autonomă în componenţa RSS Ucrainene şi a propus CC al PC din Ucraina să dea directivele corespunzătoare organelor sovietice Ucrainene”29.

Sugestivă este şi poziţia lui I. V.Stalin, din 24 noiembrie 1924, deci imediat după adoptarea hotărârii de constituire a RASS: ,,Dacă Basarabia va fi sub aspect propagandistic pregătită pentru unirea Republicii Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească şi dacă se va realiza efortul necesar, ocuparea acestei provincii de către Armata Roşie poate fi realizată cu rapiditate. Aprob planul alăturat spre analizarea şi confirmarea lui de către Biroul Politic”30. Interesante sunt şi declaraţiile din 9 noiembrie 1924 făcute de oficialii prezenţi la prima şedinţă a CC a Sovietului Suprem al Noii Republici. Preşedintele acestui organism, Grigori Ivanovici Borisov-Starâi, care era rus, trimis al Moscovei, declara: ,,Noi niciodată nu vom uita de fraţii noştri cari gem sub jugul boieresc”, încheind cu urarea: ,,Trăiască Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, leagănul României Socialiste!”, iar reprezentantul Kievului, Medvedeev, secretar PC al Ucrainei, sublinia: ,,Dorinţa populaţiei moldoveneşti de a se separa într-o republică autonomă...nu este rezultatul oarecărei cauze interne, ci este un fel de protest contra politicii teroriste şi asupritoare a României faţă de populaţiunea basarabeană... prin care un stat separat şi independent care să asigure deplin dezvoltarea culturală şi naţională a moldovenilor, va arăta basarabenilor că cine anume este apărătorul lor adevărat... Formându-se în stat, naţiunea

27 I. S. Nistor, op. cit., p.61-62. 28 Apud V. Stati, op. cit., p. 376. 29 Ibidem, p. 377. 30 Apud A. Moraru, op. cit. , p. 273.

49

moldovenească va fi în stare să crească mai repede şi să producă o mare influenţă culturală şi politică asupra Basarabiei”31. Apariţia noii entităţi a fost amplu comentată în presa vremii de jurnalişti şi oameni politici. Sugestive în acest sens consider că sunt două opinii ale unor ziare de mare prestigiu. În cotidianul italian ,,Coriere de la Serra”, se arată: ,,Faptul că Rusia găseşte necesară şi posibilă o republică moldovenească dincolo de Nistru, dovedeşte cu atât mai mult moldovenismul Basarabiei şi deci românismul ei incontestabil”, iar cunoscutul ziar ,,Times”, într-unul din numerele din august 1924, când încă se discuta oportunitatea apariţiei republicii autonome, corespondentul ziarului la Moscova nota: ,,Sovietele au elaborat noi planuri pentru a aţâţa necontenit dezordinea în Basarabia. Aceste planuri cuprind şi crearea unei noi republici moldoveneşti pe malul Nistrului. Această republică va servi astfel ca centru de agitaţie, de exemplu atractiv pentru Basarabia şi România”32. În ceea ce priveşte poziţia oficială a guvernului român semnificativă este opinia exprimată de Vintilă Brătianu, pe atunci Ministru de finanţe, într-un interviu acordat cotidianului parizian „Le Temps”, în septembrie 1924, în care se arăta: ,,România e fericită de a vedea guvernul Sovietelor recunoscând astăzi într-un chip concret că şi la răsăritul Nistrului, trăieşte încă o populaţie de 400. 000 de români, creând chiar un nou stat, o adevărată republică moldovenească, adică românească şi aceasta după ce guvernul din Moscova contestase acest caracter naţional românesc Basarabiei, provincie situată totuşi la vest de Nistru, adică într-o regiune şi mai omogenă încă, deoarece face corp cu masa compactă a poporului român. Este aceasta confirmarea cea mai evidentă a întinderii rasei noastre în aceste regiuni. Aceasta dovedeşte încă odată înţelepciunea politicii româneşti care, deşi cunoaşte existenţa a 400.000 dinte naţionalii săi în regiunea ce se întinde dincolo de Nistru, până la răsărit de Cherson, n-a avut totuşi niciodată veleitatea de a voi să înglobeze această populaţie în frontierele sale politice, precum au declarat-o de altfel delegaţii români la diferite conferinţe internaţionale, şi în special la Conferinţa păcii întrunită la Versailles”33. Fireşte că istoriografia sovietică a acordat o mare atenţie acestui act, considerându-l o confirmare a politicii naţionale leniniste, a prieteniei popoarelor şi internaţionalismului proletar. După destrămarea URSS şi apariţia republicilor independente, la Chişinău s-au publicat lucrări care stabilesc o altă viziune asupra evenimentelor de atunci. În manualul integrat de istorie pentru clasa a-IX-a, din 2001, apărut sub egida Ministerului Educaţiei şi Tineretului al Republicii Moldova este scris: ,,Formarea RASM a constituit un act legitim de realizare a aspiraţiilor moldovenilor transnistreni de a-şi realiza dreptul la autodeterminare şi dezvoltarea de sine stătătoare a culturii, limbii, tradiţiilor, literaturii şi artei naţionale. Datorită creării acestei formaţiuni autonome, moldovenii din teritoriile transnistrene au reuşit să se menţină ca etnie, fenomen istoric ce a contribuit la dezvoltarea politică, economică şi culturală a Republicii. Totodată crearea acestei republici era privită de către liderii de la Kremlin drept cap de pod de pătrundere a revoluţiei mondiale în România şi în Balcani”34. Am căutat referiri la acelaşi eveniment şi în manualul de istorie contemporană a Ucrainei pentru clasa a X-a, tipărit în 2003, dar nu am găsit nimic, deşi RASSM a făcut parte până în 1940 din Ucraina Sovietică. În schimb, este un capitol, 65, intitulat ,,Pământurile ucrainene în componenţa României”, în care se refera la Bucovina de nord, judeţele Hotin, Akkerman şi Ismail ale Basarabiei populată de ucraineni, dar tratate în spiritul şi litera istoriografiei sovietice. La Tiraspol, autorităţile separatiste de astăzi în frunte cu Igor Smirnov îşi legitimează propria ,,republică”, numită oficial Republica Moldoveneasca Nistreană'”, drept continuatoare a

31 Apud I. S. Nistor, op. cit., p. 66-67. 32 Ibidem, p. 67-69. 33 Ibidem, p. 68. 34 Manualul integrat de istorie pentru clasa a-IX-a, Chişinău, 2001, p. 27.

50

celei formate de URSS în 1924. Astfel, în volumul său memorialistic intitulat ,,Trăim pe pământul nostru”, apărut şi în traducere ,,moldovenească” în 2001, Igor Nicolaevici Smirnov (născut pe 23 octombrie 1941, în Petropavlosk, în insula Kamceatka de la Pacific, unde tatăl era lucrător de partid, iar mama, Zinaida Grigorievna lucra la ziar) scrie, referindu-se la populaţia din Transnistria: ,,Noi suntem urmaşii ostaşilor lui Suvorov, cazacilor zaporojeni şi de pe malul Mării Negre, o comunitate nouă-poporul nistrean-cu mentalitatea lui, cu caracterul lui, trăsături principale ale căruia sunt prietenia adevărată dintre oamenii de diferite naţionalităţi, gatinţă (!?) de a apăra demnitatea lor, dreptul de a se numi oameni”35.

Dar iată şi motivaţia separării teritoriului Republicii Moldova din stânga Nistrului în viziunea ,,preşedintelui” Smirnov: ,,Pe data de 23 iunie 1990 Sovietul Suprem a RSSM a adoptat Declaraţia de Suveranitate, prin aceasta a început procesul de ieşire din URSS. Era clar încă din luna mai, când deputaţii au recunoscut independenţa Lituaniei şi s-au exprimat pentru stabilirea relaţiilor diplomatice cu ea. Ce înseamnă acest pas al legiuitorilor pentru Nistrenia? Doar una - claritatea finală a perspectivei. Dorim să rămânem în componenţa statului unitar - URSS, trebuie să luptăm pentru crearea statului propriu, a propriei republici, cu atât mai mult ca bază juridică pentru crearea republicii nistrene a pregătit-o... însuşi parlamentul Moldovei, aprobând la 23 iunie concluzia comisiei speciale în privinţa Pactului Ribbentrop-Molotov, prin care se recunoştea că RSSM a fost creată nelegitim în anul 1940. Dacă ei au recunoscut că RSSM a fost formată nelegitim, înseamnă că Tiraspolul, raioanele Kamenca, Râbniţa, Dubăsari, Grigoriopol şi Slobozia, care până atunci la acel moment erau în componenţa Ucrainei, de asemenea au fost incluse nelegitim în componenţa RSSM”36.

Deci, în toamna lui 1924 a apărut o nouă formaţiune statală, o republică autonomă, în componenţa altui stat, Ucraina, care la rândul său era integrată într-o uniune de alte republici - URSS. Orice stat modern, mai mare sau mai mic, are câteva caracteristici definitorii: denumire, teritoriu, limbă sau limbi, însemne, cum ar fi: drapel, stemă, imn etc., istorie şi tradiţie comune ş.a. Aşa cum am arătat, Rusia ţaristă şi-a extins mereu teritoriul spre sud, înglobând şi o parte din statul feudal autonom, numit Moldova, aflat sub protecţia Imperiului otoman. Ţarina şi consilierii ei puteau să numească noul teritoriu Gubernia Moldova, în care să includă şi teritorii de peste Nistru. Însă. atunci Rusia ţarilor se considera moştenitoarea Imperiului Roman şi bizantin, folosind în noile teritorii, vechi nume greceşti şi romane. Se pot cita în acest sens denumirile oraşelor noi: Tiraspol şi Odesa. Există mărturii că se dorea, prin încorporarea şi a statelor feudale româneşti: Muntenia, Moldova, Transilvania, crearea unei noi Dacii. Totuşi, zona dintre Prut şi Nistru a fost botezată Basarabia, după numele dinastiei domnitoare în Ţara Românească (Muntenia sau Valahia), probabil în ideea de a ocupa şi acel teritoriu. Peste veac, comisarii bolşevici, au preluat numele statului feudal românesc Moldova, atribuindu-l unei zone care nu a fost vreodată inclusă în gubernia Basarabia. Era vizată aşa cum s-a văzut din opiniile citate, Basarabia dintre Prut şi Nistru, iar dacă condiţiile ar fi fost favorabile, întreaga Moldovă până la Siret, sau Carpaţi (?!). În 1940, după ocuparea teritoriilor româneşti de până la Prut, sovietele au continuat provocările la frontieră, contestând astfel frontiera şi a trebuit ca România să adere la Axă şi să-i fie garantate frontierele noi de către Germania, ca provocările sovietelor să înceteze. Teritoriul republicii de peste Nistru a fluctuat de-a lungul timpului. Chiar după apariţia republicii autonome, în octombrie 1924, totuşi după doi ani i s-au mai adăugat încă 12 comune. În 1940 el s-a redus drastic. Astfel, iniţial, în 1925 RASSM avea o suprafaţă de 7616 kmp şi o populaţie de 568.984 locuitori. Peste doi ani i s-au adăugat cele 12 comune, având astfel 8.434

35 Igor Smirnov, Trăim pe pământul nostru, 2001, p. 36. 36 Ibidem, p. 39-40.

51

kmp, iar în 1934 populaţia era de 615.500 locuitori, iar în 1940 din cele 11 raioane au rămas doar 6, teritoriul şi populaţia scăzând la mai puţin de jumătate37. În 1990, când autorităţile separatiste de la Tiraspol au proclamat o altă ,,republică”, a inclus în ea oraşul Tighina-Bender şi două sate limitrofe, aflate în dreapta Nistrului, iar autorităţile de la Chişinău ale Republicii Moldova administrează 8 sate de dincolo de râu. Toate aceste transformări au fost dictate de raţiuni strict politice având acelaşi centru de putere-Moscova. Transnistria în perioada interbelică: antiromânism, rusificare, revolte şi foamete, apariţia ,,limbii şi naţiunii moldoveneşti” Folosirea numelui de moldoveni, moldovenesc pentru populaţia de bază a acestui teritoriu, inclusiv pentru cei de dincolo de Nistru, a fost doar una de conjunctură, servind doar unor interese eminamente politice. Aşa cum am mai arătat, în zona dintre Nistru şi Bug au avut loc dese mutaţii de populaţii, dar care au convieţuit fără probleme, atât timp cât nu au intervenit raţiuni politice similare. Dar, odată cu constituirea, în premieră absolută, a unei entităţi autonome, a unei Republici într-un sistem federal, s-a trecut şi la lansarea unor noţiuni noi artificiale, de limbă şi naţiune moldovenească.

Ideologii sovietici au încercat să împartă naţiunea pe criterii de clasă, vorbind de naţiune burgheză şi de cea proletară. Mai mult, atât după 1924, dar şi în prezent, sunt suficienţi autori care teoretizează noţiunile de popor român şi popor moldovenesc, de limbă română şi limbă moldovenească. Baza disputelor porneşte de la neînţelegerea unor noţiuni: neam, popor, naţiune. În perioada feudală populaţiile se defineau după alte repere datorită fărâmiţării teritoriale specifice, a apartenenţei religioase sau lingvistice, a stăpânului teritoriului, ş.a. Atunci nu erau italieni sau francezi, ci milanezi ori veneţieni, bavarezi sau prusaci, burgunzi sau provensali. Erau cazaci sau muscali. Treptat au apărut naţiunile care cuprind şi entităţile locale. În prezent, cel mai cunoscut poet clasic din Basarabia, deci moldovean, este Alexei Mateevici, autorul poeziei celebre devenită imn al Republicii Moldova. Ea se numeşte simplu, „Limba noastră”, dar nicăieri nu se specifică denumirea ei! Dar, iată ce a declarat autorul ei, Alexei Mateevici, la Congresul corpului didactic, desfăşurat între 25-28 mai 1917 la Chişinău: ,,Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele popor român, aşezat prin România, Bucovina şi Transilvania. Fraţii nostri din Bucureşti, Transilvania şi Macedonia îşi zic români. Aşa trebuie să facem şi noi”38.

Tot atunci, un alt fruntaş al basarabenilor, Teofil Iancu în faţa delegaţilor la Congresul Popoarelor din Rusia, ţinut la Kiev între 8-14/21-27 septembrie 1917, vorbind din partea Partidului Naţional Moldovenesc, ca unul din cei 6 delegaţi preciza: ,,Mulţi au auzit de moldoveni, dar puţini ştiţi că naţiunea moldovenească nu există. Numele Moldova, moldovean este numai teritorial, dar nu naţional, iar dacă noi numim moldoveneşti cuvintele şi organizaţiile noastre, facem asta numai din punct de vedere teoretic, fiindcă cuvântul român sună prea aspru la urechile vrăjmaşilor noştri, de care avem foarte mulţi, ca şi dumneavoastră şi el serveşte de a ne acuza pe noi de separatişti... Dacă în aspiraţiile noastre politice ne vom lovi mereu de deziluzie, atunci noi, urmând drumul necesităţii care nu cunoaşte hotare, din prieteni ai democraţiei ruseşti ne vom face separatişti. Ceea ce au făcut apoi românii basarabeni, stârnind oprobriul democraţiei ruseşti, apoi a bolşevicilor şi separatiştilor de azi de la Tiraspol, care nu pot accepta adevărul, că cei dintre Prut şi Nistru, cât şi dincolo de el sunt totuşi români şi vorbim aceeaşi limbă”. Dacă autorii din România, Republica Moldova, Ucraina sau Rusia pot fi suspectaţi de subiectivisme, de implicări politice şi naţionaliste, voi prezenta opiniile unui cercetător britanic, deci neutru. Este vorba de Charles King, de la Universitatea Georgetown, specialist în probleme recente ale relaţiilor naţionale din cadrul fostei URSS, titular al catedrei de studii româneşti din

37 Apud I. S. Nistor, op. cit., p. 65, 82. 38 Apud Iurie Colesnic, Sfatul Ţării, Enciclopedie, Chişinău 1998, p.14.

52

1996. Timp de circa un deceniu a studiat în biblioteci, arhive, institute de cercetări istorice şi politice din Republica Moldova, România, Germania, Marea Britanie şi SUA. În anul 2000 a publicat un volum de peste 200 de pagini la Universitatea Stanford, din California, la Editura Hoover Institutiuon Press, sub titlul ,,The Moldovans”, lucrare tradusă şi tipărită la Chişinău la editura Arc, în 2002, şi o nouă ediţie în 2005 cu titlul ,,Moldovenii: România, Rusia şi politica culturală”. Referindu-se la apariţia Republicii Autonome şi a consecinţelor ei, cercetătorul britanic notează: ,,Această carte urmăreşte un proiect sovietic de constituire a naţiunii, care a eşuat dar, care a făcut-o în mod ciudat şi ambiguu... Înainte de 1920, puţini specialişti considerau că moldovenii pot fi altceva decât o prelungire estică a românilor a căror dialect a fost puternic influenţat de limbile slavilor vecini... şi nu se distingeau prea mult de numeroasele variante ale limbii române standard vorbite în toate celelalte regiuni ale teritoriilor istoric româneşti... În anii 20, totuşi un nou popor şi o nouă limbă păreau să apară deodată pe scena mondială. În mica Republică Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM), înfiinţată în 1924 la graniţa vestică a Ucrainei Sovietice, istoriile, manualele, gramaticile, ziarele moldoveneşti, precum şi alte publicaţii erau salutate de autorităţile ruse ca primele realizări ale naţiunii moldoveneşti în formare. Persoane a căror limbă şi etnie fuseseră până atunci considerate ,,româneşti” păreau să devină peste noapte ,,moldovene”, iar propagandiştii sovietici au început să se agite pentru unificarea tuturor moldovenilor, care locuiau mai ales în anumite părţi ale Ucrainei şi în provincia românească Basarabia, într-un stat sovietic moldovenesc”. Acest fapt l-au realizat sovieticii în 1940, când Republica autonomă a devenit unională şi au apărut deodată două popoare ,,romanice estice independente, acolo unde fusese înainte numai unul”, conchide Charles King. Păcat că rândurile sale nu sunt citite de ideologii oficiali de la Chişinău, propovăduitori ai ,,moldovenismului”. Autorul britanic analizează foarte documentat ,,laboratorul” propagandistic în care s-a format aşa zisa limbă moldovenească, idei reluate şi acum de unii ,,specialişti” de peste Prut. Interesant şi cvasinecunoscut la noi e faptul că în perioada interbelică, în Transnistria, iniţial a fost vorba de o limba moldovenească bazată pe limba vorbită în sate, fiind publicată în 1925-1926 o primă gramatică şi un dicţionar provizoriu. Unul din autori (Pavel Chior) nota că predilecţia către galicismele burgheze poluase limba şi îndepărtase limba română literară de masele muncitoare aflate de-a lungul Nistrului. Cuvintele şi construcţiile gramaticale străine nu aveau să mai fie folosite pentru oprimarea maselor de truditori moldoveni şi urma să se creeze o limbă literară nouă, sovietică, pe baza dialectului vorbit de majoritatea moldovenilor din RASSM şi Basarabia”. Nu doar în cazul ,,moldovenilor” s-a procedat atunci aşa, ci şi a Kareliei faţă de Finlanda, a Buriaţiei, în graniţa cu Mongolia, a azerilor faţă de Turcia vecină. Ceea ce nu prea ştim este faptul că, între 1932 şi 1938, s-a produs o schimbare bruscă, renunţându-se subit la alfabetul chirilic şi introducându-se cel latin. Sursa deciziei este incertă, scrie Ch. King. Principala cauză a fost, notează el, aceea ,,de a favoriza influenţa sovietică în România şi a apropia ziua în care puterea sovietică se va extinde nu numai asupra Basarabiei ocupate, ci si asupra pământurilor româneşti de dincolo de Prut”. Eşecul tratativelor sovieto-române de la începutul anilor 1930 cu privire la normalizarea relaţiilor lor a năruit presiunile asupra Basarabiei şi a accentuat retorica sovietică cu privire la ocuparea provinciei de către români. Dar, spre deosebire de situaţia anterioară, s-a renunţat la varianta arhaică, noua limbă standard era aproape în totalitate o versiune în alfabet chirilic a limbii române literare, un compromis dintre construcţia radicală din anii 1920 şi politica la fel de radicală proromânească din 1932. Interesant că, doar cu câţiva ani mai înainte, se scria că alfabetul latin era ,,arma celor mai mari puteri internaţionale... în plus are mai puţine litere decât alfabetul chirilic şi era, în consecinţă, mai uşor de învăţat”. Aceeaşi schimbare s-a produs şi în alte regiuni sovietice care trecuseră la alfabetul latin. Să nu uităm că, tot atunci, începuse ,,marea epurare” astfel că în Transnistria aproape toţi foştii

53

prim-secretari ai organizaţiilor de partid locale şi preşedinţii Comitetului Central Executiv au fost arestaţi şi executaţi împreună cu toţi cei care au jucat un rol important în principalele organizaţii de planificare culturală. Orice urmă a existenţei lor a fost ştearsă”. Pentru realizarea acestui proiect, ideologii Kremlinului aveau nevoie de cadrele docile necesare. Aşa cum au procedat şi reprezentanţii ţarilor, au recurs şi ei la strămutări de populaţii, deportând pe etnicii băştinaşi şi aducând în locul lor populaţie alogenă, rusofonă. A fost o politică obişnuită în tot spaţiul uniunii sovietice pentru crearea ,,omului nou, a omului sovietic”. În ceea ce priveşte teritoriul, în componenţa RASSM, mai întâi, după instalarea dictaturii sovietice bolşevice, din 1920, timp de trei ani s-a dus o lupta dură pentru lichidarea organelor puterii locale formate în timpul revoluţiei şi războiului civil. În conformitate cu noile principii ale dictaturii leniniste a proletariatului în alianţă cu ţărănimea săracă, au fost interzise partidele politice considerate burgheze, naţionaliste sau ale culacilor = chiaburi, au fost arestaţi şi chiar executaţi reprezentanţii fostelor ,,clase dominante”, oportuniştii proprii, naţionalişti locali, alb-gardişti şi intervenţionişti străini, susţinători sau simpatizanţii lor, cei care aveau rude peste graniţă, în Basarabia şi România şi păstrau legătura cu ei. În momentul constituirii Republicii Autonome, potrivit statisticilor oficiale românii transnistreni reprezentau doar 34,4 procente din totalul populaţiei39, majoritatea trăind în mediul rural, iar circa 80% era analfabetă. În noul sistem social-politic şi economic toată puterea era în mâinile comuniştilor bolşevici, a sovietelor. În 1924-1925 în cele 12 raioane ale republicii activau 169 soviete, din care 4 de orăşele şi unul orăşenesc. Folosind proporţia populaţiei s-au ales numai 1.320 deputaţi din totalul de 5.238, în condiţiile în care, teoretic, era o ,,republică” a moldovenilor! La frâiele puterii se găseau numai comunişti. La constituirea republicii, când s-a format şi regionala de partid, statisticile arată că existau 6.870 comunişti uniţi în 147 organizaţii primare. Nu s-a păstrat o statistică pe naţionalităţi, dar semnificativ e faptul că din peste 2.500 de comunişti numai 107 cunoşteau limba băştinaşilor, botezată moldovenească. Să mai precizăm că peste un sfert din membrii regionalei de partid Moldova, din componenţa P.C. (b) din Ucraina, erau militari dislocaţi în zonă la hotar, formând încă de atunci Armata a XIV-a. Şi un alt fapt: în perioada 1924-1940 au fost trimişi la lucru în RASSM peste 3.000 de lucrători de partid, de stat, comsomolişti40. În guvernul republicii numit Sovietul Comisarilor Poporului, din cei 7 membri, 4 erau ruşi, un bulgar şi 2 români, din care Ecaterina Arbore, proaspăt expulzata din România pentru agitaţie comunistă (în iunie 1924). Deja, în politica de cadre a Partidului Comunist (bolşevic) din URSS, Stalin avea un cuvânt decisiv, în calitate de secretar general şi specialist în problemele minorităţilor. El a teoretizat şi concretizat principiul supranumit stalinist, prin care destinele unui popor şi cultura naţională nu puteau fi realizate de elemente naţionaliste”, ci internaţionalist proletare, cadrele locale având doar puteri secundare. Iată şi câteva exemple reprezentative: la conducerea culturii republicii s-a aflat, ca secretar al Comitetului Ştiinţific Moldovenesc, profesorul Ocinschi, care nu era specialist în studii româneşti, nici măcar originar din Transnistria. În schimb la secţia istorică era Nuham, zis Nauman Adrianovici Nartov, evreu din Berezovka, raionul Balta, de profesie tinichigiu şi cojocar, devenit în 1930 profesor universitar, şef al catedrei de istorie la Institutul pedagogic din Tiraspol; în 1933 a devenit rector, apoi directorul şcolii superioare de Istoria Partidului Comunist din Moldova şi conducătorul secţiei de Istorie a Institutului moldovenesc. Unul din adjuncţii săi, şeful arhivelor a fost scriitorul Ştrul Lehtir, care a ţinut documentele ascunse şi neordonate. În timpul marilor epurări din anii 1937-1938, conducerea la toate nivelele, a fost decimată. Astfel, doar doi din membrii fondatori ai Institutului moldovenesc au rămas, ceilalţi au fost deportaţi şi chiar

39 Apud A. Moraru, op. cit., p. 285. 40 Ibidem, p. 287-288.

54

executaţi. Atunci a fost arestat şi deportat şi întreg guvernul Republicii Autonome, in frunte cu preşedintele său, sub învinuirea de troţkism şi naţionalism şovin. Aşa cum am mai arătat, populaţia românească era concentrată la sate. Cele mai cumplite represiuni - arestări, deportări, execuţii au avut loc acolo, contribuind astfel şi la schimbarea caracterului etnic al zonei, deportaţii fiind înlocuiţi cu colonişti rusofoni. Noii veniţi erau privilegiaţi, asigurându-li-se imediat locuri de muncă, locuinţe, ş.a, fapt care s-a continuat în toată perioada sovietică. Să mai subliniem un fapt, şi anume, în toate instituţiile cu profil de instruire aceasta se făcea doar în limba rusă. Apoi, industrializarea socialistă a dus la imigrarea de ,,specialişti” din Uniune. Astfel, din cei 14.500 de muncitori înregistraţi în statisticile RASSM din 1928, mai puţin de 600 erau moldoveni transnistreni41. La sate, unde românii erau majoritari, a bântuit foametea în repetate rânduri: În 1920-1921, în condiţiile războiului civil, în 1925, din cauza planului de colectări forţate pe fondul secetei, între 1929-1932, când s-a trecut la colectivizarea forţată din ordinul lui Stalin. Din 1929 au fost declarate culăceşti (ţărani înstăriţi), peste 3.000 gospodarii. Familii întregi au rămas fără avere, deportate şi chiar executate. Tot atunci au avut loc şi calamităţi naturale: revărsări ale Nistrului, îngheţ timpuriu, ş.a, astfel că recoltele au scăzut dramatic, şeptelul s-a redus aproape la jumătate. A urmat o nouă foamete. Au suferit câteva sute de mii de locuitori, în special din raioanele Dubăsari, Grigoriopol, Ananiev, Balta. „S-au stins din viaţă câteva zeci de mii de oameni, începea răspândirea canibalismului, a luat proporţii colosale refugiul românilor transnistreni în Basarabia... Documentele timpului atestă peste 20.000 de refugiaţi transnistreni în Basarabia”42. Exodul refugiaţilor români transnistreni a fost o constantă în acea perioadă, se trecea râul-graniţă Nistru, deşi era marcat cu sârmă ghimpată şi grăniceri aduşi din patru zări ale Ucrainei, care aveau ordin să tragă fără somaţie, înregistrându-se adevărate masacre. Faptele descrise au sensibilizat nu doar autorităţile şi opinia publică din Basarabia şi România, dar şi pe cea internaţională. În condiţiile în care în 1932 ţara noastră încă nu avea relaţii diplomatice cu URSS problema a fost ridicată la Liga Naţiunilor de la Geneva, prin ,,Protestul românilor transnistreni”, semnat de 634 refugiaţi, în care se arăta că ,,aceşti moldoveni, străjerii românismului în Orient, plugari de meserie, au fost întotdeauna cei mai umiliţi..., li se confisca produsul muncii lor, li se sechestra averea, oricât de mică ar fi ea, sunt siliţi cu forţa să se înscrie în gospodăriile colective - colhozuri, unde sunt sortiţi unei existenţe de sclavi...Ei rugau Liga Naţiunilor ca ,,protestul nostru, spuneau ei, în contra acestor masacrări în masă să răsune cu glas în lumea întreagă spre a se opri cu un ceas mai înainte aceste orori nemaipomenite în istoria lumii civilizate”43. Autorităţile sovietice nu au luat în seamă nici acest protest, considerându-le doar simple calomnii ale ,,imperialiştilor români care ocupaseră samavolnic Basarabia sovietelor”. Odată cu începerea celui de al doilea război mondial, situaţia teritoriului de dincolo de Nistru va suferi noi şi dramatice schimbări.

41 Apud A. Moraru, op. cit., p. 300. 42 Ibidem, p. 302-304. 43 Ibidem, p. 303-304.

55

Episcopul Teodosie Atanasiu (1851-1927)

Pr. Dr. Aurel ŢUSCANU (Roman)

Între marii ierarhi ai secolului al XX-lea, ce au păstorit Eparhia Romanului şi Bacăului

(care pe atunci îşi extindea jurisdicţia până la Milcov), se distinge un vrednic episcop, cărturar, administrator şi patriot, episcopul Teodosie Atanasiu, de la a cărui alegere, învestire şi întronizare în scaunul Tarii de Jos, s-au împlinit recent 100 de ani (februarie 1912). Pentru a cunoaşte şi a înţelege rodnica sa activitate, desfasurată pe multiple planuri, este necesar să-i parcurgem pe scurt itinerariul biografic.

S-a născut în anul 1851, din părinţi creştini ortodocşi, la botez primind numele de Teodor. După absolvirea şcolii elementare la Bacău, a venit la Roman , pentru a urma cursurile Seminarului Teologic „Sfântul Gheorghe“. Va continua apoi studiile teologice la Seminarul superior „Veniamin Costachi“ din Iaşi.

După absolvirea şcolii se va căsători, fiind, apoi, hirotonit diacon, de către episcopul Romanului, Isaia Vicol (1873-1878), pe seama Catedralei episcopale din Roman.

În anul 1880, noul ales în tronul vlădicesc de la Roman, Melchisedec Ştefănescu (1879-1892), îl va hirotoni preot pe seama parohiei „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“ din Bacău, numindu-l, pentru calităţile sale pastoral-administrative, preşedinte al Consistoriului Eparhial.

Peste un an, în 1881, va fi numit protopop al judeţului Bacău, post în care va funcţiona până în anul 1892. Rămânând văduv, a cerut Episcopiei un concediu de studii, plecând la Atena, unde va urma cursurile Facultăţii de Teologie (1893-1897). După terminarea studiilor în străinătate, va reveni în ţară, dar ştiinţa acumulată şi experienţa duhovnicească a monahismului grecesc l-a făcut pe preotul Teodor să se îndrepte către Mănăstirea Bogdana, judeţul Bacău, unde a devenit călugăr, primind numele de Teodosie.

În anul 1898, episcopul Romanului Ioanichie Băcăuanul i-a acordat cea mai înaltă distincţie monahală, numindu-l „arhimandrit de scaun al Episcopiei Romanului“.

În anul 1899, mitropolitul Moldovei şi Sucevei Iosif Naniescu l-a chemat la Iaşi şi l-a numit egumen al Spiridoniei, actualul Complex spitalicesc „Sfântul Spiridon“ din Iaşi. Pentru meritele sale pe tărâm cultural-administrativ, dar şi pastoral-misionar, blândul mitropolit i-a acordat rangul de „arhimandrit mitrofor“.

Va reveni la Roman în anul 1902, fiind numit egumen al Bisericii „Precista Mare“, care avea sub ocrotire spitalul orăşenesc.

Slujirea arhierească În luna mai 1909, la propunerea episcopului de Roman Gherasim Safirin, Sfântul Sinod al

Bisericii Ortodoxe Române l-a ales pe arhimandritul mitrofor Teodosie Atanasiu în demnitatea de arhiereu-vicar al Mitropoliei Ungro-Vlahiei, primind numele de „Ploieşteanul“, funcţionând şi ca egumen al Bisericii „Domniţa Balaşa“ din Bucureşti.

Aici a slujit timp de trei ani (1909-1912), cu trei mitropoliţi primaţi: Iosif Ghiorghian (1909); Atanasie Mironescu (1909-1911) şi Conon Arămescu Donici (1912).

La 4 februarie 1912 au avut loc alegeri în cadrul Sfântului Sinod, prilej cu care arhiereul Teodosie Ploieşteanul a fost ales episcop al Romanului (scaunul era vacant încă din iunie 1911). Din cuvântarea rostită la alegerea sa reproducem câteva rânduri: „În Eparhia Romanului am văzut razele soarelui pentru prima dată, în Eparhia Romanului am copilărit; în Eparhia Romanului am adus servicii Bisericii timp de aproape 40 de ani în diferite grade ierarhice; în Eparhia Romanului sunt trimis de astă dată de marele Colegiu Electoral ca episcop, în locul vacant, căci se vede că aşa a fost planul Providenţei divine, ca acolo unde am văzut răsăritul soarelui pentru prima dată, acolo poate mi s-a rezervat de a vedea şi opusul pentru cea din urmă dată...“.

A fost învestit şi instalat în scaunul de Dumnezeu păzitei Episcopii a Romanului în data de 12 februarie 1912.

Păstorirea sa aici va dura 11 ani, o perioadă ce a coincis cu marile evenimente ale începutului secolului al XX-lea, Primul Război Mondial şi Marea Unire a românilor de la 1918, evenimente la care acesta a avut o contribuţie substanţială.

56

Vlădica Teodosie, alături de mitropolitul Moldovei Pimen Georgescu, a avut o mare înrâurire asupra păstoriţilor săi, în acele timpuri grele prin care trecea ţara. A îndemnat, cu tactu-i caracteristic, pe preoţi şi credincioşi să colecteze hrană, îmbrăcăminte şi cele trebuincioase războiului, cercetând spitalele în care erau internaţi răniţii, sprijinind cauza dreaptă pentru care lupta poporul român. A fost mereu alături de ostaşii noştri, mai ales că multe din marile şi grelele bătălii ale Primului Război Mondial s-au desfăşurat pe teritoriul Eparhiei Romanului: Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz.

În acest context, în noiembrie 1918, episcopul Teodosie a adresat o pastorală preoţilor şi credincioşilor săi, din care spicuim: „Războiul mondial... a lăsat rane adânci cărora se impune datoria morală ca tot românul să lucreze cu timp şi fără timp... Preotul va da mâna cu învăţătorul satului, cu autoritatea comunală şi vor lucra fără preget în acest sens. Vremea luptelor personale a trecut, ceasul unirii a sosit şi toţi factorii conştienţi şi luminaţi trebuie să-şi dea mâna împreună să facă o operă pozitivă. Patria va fi recunoscătoare...“.

În arhiva Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului se păstrează mai multe astfel de pastorale semnate de dânsul, toate acestea fiind pline de îndemnuri la înfrăţire, unitate şi culturalizare a maselor populare. În octombrie 1919 intervine pentru înfiinţarea unei grădiniţe de copii, într-un imobil din Roman proprietatea sa, care ulterior îi va purta numele: Grădiniţa episcop Teodosie (astăzi, clădirea deserveşte Muzeul de artă al oraşului). Tot la intervenţia sa, în toamna anului 1919, s-a redeschis Seminarul „Sf. Gheorghe“ din Roman, care fusese închis din cauza vitregiei războiului.

La 1 februarie 1923, fiind bolnav, episcopul Teodosie şi-a înaintat demisia şi s-a retras la Mănăstirea Neamţ, unde a trăit încă patru ani, iar la vârsta de 76 de ani şi-a dat obştescul sfârşit. A fost înmormântat în preajma Bisericii „Înălţarea Domnului“, apoi osemintele sale au fost deshumate şi depuse în cripta bisericii din cimitir.

Preocupări cărturăreşti O latură mai puţin cunoscută a marelui nostru înaintaş este cea culturală. Studiind teologia

la Atena (1893-1897), episcopul Teodosie, pe atunci preotul Teodor, şi-a însuşit o cultură temeinică, dar şi limbă greacă clasică. De aceea, la întoarcerea în ţară, pe când funcţiona ca egumen la „Sf. Spiridon“ din Iaşi (1899-1902), începe traducerea din limba greacă a Comentariilor Epistolelor Sf. Ap. Pavel, scrise de Sf. Ioan Gură de Aur.

Acestea vor fi publicate după cum urmează: Comentariile sau explicarea Epistolei către Galateni, Iaşi, 1902; Efeseni, Iaşi, 1902; Filipeni, Bucureşti, 1905; Coloseni I şi II Tesaloniceni, Bucureşti, 1905; Romani, Bucureşti, 1906; I Corinteni, Bucureşti, 1908; II Corinteni, Bucureşti, 1910; I şi II Timotei, Tit şi Filimon, Bucureşti, 1911; Evrei, Bucureşti, 1923.

Tot de la episcopul Teodosie se păstrează în manuscris „Introducere în Noul Testament“, lucrare ce a stat la baza multor ediţii ale Studiului Noului Testament, ce au urmat în învăţământul teologic de după el.

„Vlădica Teodosie ştie să fie vlădică...“ Un contemporan al său (Iuliu Scriban) a publicat un articol intitulat „Moartea Episcopului

Teodosie, fost al Romanului“ (vezi BOR, nr. 2, 1927, p. 102-103), în care vorbeşte despre caracterul viu şi perseverent al marelui ierarh pe scaunul eparhial de la Roman. Iata cum il caracterizau contemporanii săi: „Vlădica Teodosie murind, lasă despre sine amintiri amestecate. Tuturor le vine în minte asprimea firii sale şi făptura sa băţoasă, cu care nu te puteai înţelege uşor. Înţepenit într-o hotărâre, nu-l puteai scoate din ea şi ţi-o impunea cu măsuri necruţătoare. Aşa a fost şi ca vicar al Mitropoliei din Bucureşti şi, mai mult încă, apoi, ca episcop al Romanului. Din această pricină mulţi au amintiri cu fioriu. Tot aşa povestesc alţii din vremurile mai vechi, când răposatul a fost protopop al Bacăului. Călcătura sa, sufletul său, haina sa, masa sa, chipul cum privea lumea aveau ceva din nobleţea omului sus-pus care înţelege că înălţimea trebuie să fie înălţime, nu numai a treptei în care se află, ci şi a manierei cu care trebuie să o însoţească... Vlădica Teodosie ştie să fie vlădică...“

57

Din arhivele diplomatice: Epopeea aducerii de la Muntele Athos a unui steag al lui Ştefan cel mare şi Sfânt

Dr. Florin ŞINCA (Bucureşti)

În primăvara anului 1917, pe când România se afla în război, prin efortul consulului

general român la Salonic, G. C. Ionescu şi cu ajutorul generalului francez Maurice Sarrail, Regatul Român a recuperat de la Mânăstirea Zografu, din Sfântul Munte Athos, un steag al lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, din anul 1500. Drapelul rămăsese la Zografu nu mai puţin de 417 ani. Era ,,cel mai preţios odor” donat de domnitorii români la muntele Athos1.

Unde se afla preţiosul steag? Situată în partea nord-vestică a peninsulei atonite, Mânăstirea Zografu (gr. Ζωγράφου) a

fost întemeiată în veacul al XI-lea de trei călugări bulgari veniţi din Ohrida (Macedonia)2. Prădat de piraţi, dar şi de cruciaţi, lăcaşul a fost refăcut între 1466-1502 de către domnitorul Moldovei, Ştefan cel Mare şi Sfânt (1457-1504), care a zidit biserica actuală cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de birunţă”. De-a lungul vremii mulţi domnitori români vor face importante danii în bani, moşii, bunuri, vor contribui la reconstrucţia clădirilor de aici, între aceştia fiind Alexandru cel Bun, Alexandru Aldea, Petru Rareş, Alexandru Lăpşneanu, Ieremia Movilă, Neagoe Basarab, Radu cel Mare, Vasile Lupu. Zografu este a IX-a în ierarhia celor 20 de mânăstiri atonite şi singura ,,bulgărească’’.

Cum arată steagul? Din mai multe rapoarte şi descrieri ale diplomaţilor noştri putem spune că steagul marelui

voievod are 1,17x0,92 m, era ornat cu 16 pietre roşii, verzi şi albe. La vremea aceea unele erau pierdute. Este brodat cu fir de argint şi de aur şi îl reprezintă pe „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”, stând pe tron, ţinând o sabie, în mâna dreaptă şi cu vârful spre partea stânga. Are chipul brodat în mătase, iar sub picioare are un dragon cu trei capete. Deasupra capului sfântului, un înger ţine cu mâna dreaptă o coroană şi cu stânga un paloş. Un al doilea înger ţine o coroană în formă de inimă. De jur-împrejur este o inscripţie slavonă cu rugăciunea voievodului către Sf. Gheorghe şi anul realizării (1500), în al XLIII-lea an de domnie. Însă, inscripţia nu pomeneşte că a fost dăruit de voievod la Athos, aşa cum se obişnuia. Broderia este de mătase roşie, ştearsă de ani, peste care, nu din reavoinţă ci din neştiinţă, călugării bulgari puseseră atunci o catifea de proastă calitate.

Inscripţia a fost tradusă de aromânul Theodor Capidan, doctor în litere şi sună astfel: ,,O răbdătorule de chinuri şi purtătorule de biruinţe, Mare Gheorghie, carele în nevoi şi în nenorociri vii în grabă apărător şi fierbinte ajutător şi celor necăjiţi, bucurie negrăită eşti, primeşte de la noi această rugăciune a smeritului său rob Io Ştefan Voevod, cu mila lui Dumnezeu, Domn al Ţării Moldovei, păzeşte-l nevătămat în acest veac şi în cel viitor cu rugăciunile celor ce te cinstesc ca să te proslăvească în veci, Amin. Şi s-a făcut în anul 7008 (1500), iar al Domniei lui anul al 4”3.

1 Ioanichie Bălan, Pelerinaj la Muntele Athos, ediţia a IV-a, Editura Mânăstirii Sihăstria, 2005, p. 38. 2 Ohrida se află nu departe de graniţa macedoneano-greacă şi aproape de Bitolia, ambele localităţi fiind

locuite de foarte mulţi vlahi. Zografu înseamnă ,,zugrav’’, iar obârşia numelui ar veni de la zugrăvirea prin

minune a unei icoane. Astfel, nehotărându-se ce hram să aibă mânăstirea, cei trei călugări ctitori (Moise,

Aaron şi Ioan) au lăsat o bucată de lemn în biserică şi au încuiat uşa, cu credinţa că Dumnezeu îi va ajuta.

A doua zi icoana apărea pictată cu chipul Sf. Gheorghe. În această biserică sunt pictaţi domnitorii Ştefan

cel Mare, Petru Rareş şi Vasile Lupu, rectitori şi mari donatori ai mânăstirii bulgare. 3 Arhiva Ministerului Afacerilor Externe (în continuare AMAE), Fond 71 (Dosare speciale), vol.

110/1917, f. 21.

58

Consulul G. C. Ionescu văzuse steagul nestricat de călugări încă din 1903, iar în 1914 l-a întrebat pe stareţul de la Zografu care ar fi preţul pentru restituirea către România. Acesta a cerut moşia Dobrovăţul din judeţul Iaşi, moşie care fusese dăruită mânăstirii de către Ştefan cel Mare şi care îi fusese luată la secularizarea averilor mânăstireşti, înfăptuită de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în 1863. Consulul mai semnala că la mânăstirea Zografu se mai afla un steag, un prapur, care ar fi fost tot de la Ştefan cel Mare, precum şi o icoană a Sfântului Gheorghe. În urmă cu câţiva ani, un grup de englezi, profesori la Londra, au oferit lăcaşului o sută de mii de franci pentru el, însă nu a fost dat. Laudă călugărilor bulgari! Ionel Brătianu cere obţinerea nepreţuitului simbol

Iniţiativa recuperării preţiosului trofeu a aparţinut celui mai mare om politic pe care l-a avut România, Ion I.C. Brătianu (1864-1927), care, la 15 februarie 1917, în calitatea de preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru al Afacerilor Străine, a trimis o telegramă cifrată Legaţiei României de la Atena, pe un ton imperativ: ,,Faceţi tot ceea ce este posibil pentru a obţine drapelul lui Ştefan cel Mare”4. Un demers a venit la 26 februarie şi din partea secretarului general al Ministerului de Război, generalul Burghele, care s-a adresat Ministerului Afacerilor Străine (M.A.S.) pentru a face demersurile în vederea aducerii în ţară.

Dând curs dispoziţiilor ierarhice, la 4 martie 1917, ministrul României la Atena, Nicolae N. Filodor5, a comunicat M.A.S. (atunci cu sediul la Iaşi), personal vicepreşedintelui Consiliului de Miniştri, Tache Ionescu, că este informat de consulul României la Salonic, D. Buracu, despre existenţa la Mânăstirea Zografu din Muntele Athos, acum sub ocupaţia trupelor ruse, a unui steag care a aparţinut domnitorului moldovean Ştefan cel Mare: ,,Existenţa acestui drapel, care are o inscripţie, este cunoscută Academiei Române”6. În circumstanţe favorabile, Gidel, căpitan din Statul Major Francez, din arma jandarmeriei, profesor de Drept internaţional la Universitatea din Sorbona, a promis concursul său pentru ca România să reintre în posesia acestui ,,preţios obiect care face parte din istoria naţională”. Lucrurile au intrat pe un făgaş favorabil. Astfel, la 6 martie 1917, ministrul N. Filodor expedia telegrama nr. 121, prin care informa că, în urma intervenţiei la generalul francez Maurice Sarrail7, comandantul armatelor aliate din Salonic, şi cu concursul amintitului căpitan Gidel, generalul a dat ordin detaşamentului franco-rus de la Sf. Munte să ia drapelul şi să-l expedieze la Statul Major Francez. Nu mult după aceasta, la 14 martie, generalul francez era deja în posesia drapelului şi ministrul nostru cerea pe bună dreptate să se acorde generalului o decoraţie a Regatului Român. Nu ştim dacă acest deziderat s-a realizat. La 8/21 aprilie 1917, Legaţia României din Atena informa Preşedinţia Consiliului de Miniştri că primise drapelul încă de la 13 martie.

Este cazul să spunem că, la 25 martie, deci de Bunavestire, aveam într-adevăr o veste bună; consulul general al României la Salonic, G. C. Ionescu, comunica M.A.S. că generalul francez i-a predat drapelul, pe care consulul îl păzeşte şi aşteaptă ordine de la autorităţile române competente. Propunea şi el decorarea francezilor, a ataşatului rus, generalul Kahl şi a lt. Ditch, comandantul detaşamentului rus de la Muntele Athos. În cele din urmă, Gidel şi Ditch au fost decoraţi cu ,,Coroana României’’ în grad de Comandor.

4 Ibidem, f. 12. 5 N. N. Filodor (1864-1936), ministru al României la Atena şi Budapesta. Arhiva sa, inclusiv o parte a

însemnărilor, se păstrează la Biblioteca Naţională a României. 6 AMAE, Fond 71 (Dosare speciale), vol. 110/1917, f. 14. 7 Maurice Paul-Emmanuel Sarrail (1856-1929), în documentele româneşti este scris ,,Serrail’’, general

francez al primului război mondial, cu unele vederi socialiste, comandant al Armatei a III-a din Ardeni, din

octombrie 1915 a fost comandant al armatelor aliate de la Salonic.

59

Am putea spune că epopeea aducerii în ţară a steagului începe de fapt la 1 aprilie 1917. M.A.S. i-a răspuns consulului Ionescu să trimită drapelul la bordul unui vas de război francez, la Legaţia României de la Paris. România a dovedit o oarecare neglijenţă, ca să nu spunem mai mult, drapelul fiind transportat de… uşierul legaţiei, Gaj Taşcu, într-o ,,cutie de tenechea”, e adevărat sigilată cu sfoară şi ceară roşie, iar la 24 aprilie, tot prin mijlocirea generalului Sarrail, a fost încredinţat maiorului S. Dilon, probabil căpitanul unui vas militar francez. Într-un final fericit, la 29 aprilie, a fost luat în primire la Paris de ministrul Alexandru Em. Lahovary. El a propus atunci să-l depună la o bancă, fiind periculos să expedieze ,,acest preţios trofeu de aici la Iaşi”, deoarece ţara era sub ocupaţia Puterilor Centrale.

În sfârşit, acasă

La 25 martie 1917, generalul Sarrail comunica Consulatului General Regal Român de la Salonic: ,,Am onoarea să vă remit această glorioasă amintire, bucuros că pot răspunde astfel dorinţei unei naţiuni aliate. Primiţi asigurarea înaltei mele consideraţii şi celor mai bune sentimente”8.

Despre locul unde s-a aflat steagul în perioada scursă până la sfârşitul războiului nu avem ştiri. Mult după aceasta, la 20 noiembrie 1919, Dimitrie Onciu, directorul Arhivelor Statului, întreba M.A.S. unde se află drapelul, iar la 6 decembrie, ministrul nostru la Paris, Raoul Bossy menţiona că obiectul a fost încredinţat curierului Koslinsky, de la Corpul II Armată. Dar, ajuns la Bucureşti, curierul nu l-a dus la M.A.S., ci la Ministerul de Război, aşa cum informa, la 26 decembrie 1919, şeful de cabinet de la Secretariatul General, lt. col. Skelety. În cele din urmă, la 22 februarie 1920, Ministerul de Război preciza că steagul ştefanian a fost înaintat Marelui Stat Major, pentru a fi depus la Muzeul Militar, unde şi-a găsit, în sfârşit, locul. În loc de concluzii

În prezent această nepreţuită relicvă a unui trecut de luptă şi de credinţă strămoşească, rămasă de la viteazul apărător al Creştinătăţii Ştefan cel Mare şi Sfânt, se păstrează la Muzeul Naţional de Istorie, după ce, până în 1970, a fost expus la Muzeul Militar Naţional ,,Regele Ferdinand I” din Bucureşti. A părăsit muzeul găzduit în fostul Palat al Poştei doar de trei ori, fiind expus la Muzeul Metropolitan din New York, apoi la Londra, pentru ca, în aprilie-mai 2009 să ajungă la Muzeul de Istorie din Suceava.

Se cuvine în final să omagiem ataşamentul pentru un simbol de luptă şi un simbol ortodox al călugărilor de la Zografu, care nu l-au înstrăinat, deşi sigur aveau nevoie de bani, apoi râvna consulului G. C. Ionescu, care a depus toate eforturile pentru a-l vedea în ţară şi limpezimea gândirii lui Ionel Brătianu. Deloc de neglijat a fost aportul generalului francez Maurice Sarrail. Ce-a fost acesta?, decât un binefăcător de care istoria noastră a dus lipsă de atâtea ori!

8 AMAE, Fond 71 (Dosare speciale), vol. 110/1917, f. 22.

60

Episcopul Miron Cristea al Caransebeşului şi ASTRA

Prof. Ilie ŞANDRU (Topliţa)

ASTRA (Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român) a fost una dintre cele mai importante organizaţii culturale ale românilor transilvăneni, având un rol deosebit în emanciparea lor naţională, politică, socială şi culturală.

Astra a luat fiinţă în anul 1861, la Sibiu şi, până la constituirea Partidului Naţional Român, a fost organizaţia care a iniţiat şi desfăşurat acţiuni de anvergură, menite să menţină, să dezvolte şi să cultive sentimentele naţionale. Ea a reprezentat ,,un stâlp înfipt în pământul strămoşesc al românilor…,pentru viitorul românilor, un reazem al naţionalităţii”(Timotei Cipariu). Primul preşedinte al Astrei a fost mitropolitul Andrei Şaguna, vicepreşedinte, Timotei Cipariu şi secretar George Bariţiu. La un an după reîntoarcerea la Sibiu, în 1896, dr. Elie Cristea a fost ales membru în comitetul de conducere al Despărţământului IV, Sibiu, al Astrei, în locul lui G. Bogdan-Duică, mutat la Bucureşti. Din 1905 a îndeplinit funcţia de director al despărţământului, devenind şi membru al Comitetului Central al Asociaţiunii, funcţie deţinută până îm 1910, când a fost ales episcop de Caransebeş. Una dintre primele griji ale sale, pe tărâmul Astrei, a fost aceea de a nu lăsa să se risipească comorile spirituale ale poporului român, iniţiind o campanie pentru adunarea şi valorificarea producţiunilor populare din zona Sibiului. Acţiunea a fost lansată cu ocazia adunării a cercului Astrei din comuna Veştem, ţinută în 26 octombrie 1897 şi se adresa, mai ales, preoţilor şi învăţătorilor, cărora le-a cerut să adune acele comori ale spiritului românesc care sunt proverbele, răspândite în toată Transilvania: ,,Colectarea acestor proverbe a fost neglijată până acum spre dauna generală, mai ales că, pe lângă deosebita lor însemnătate pentru studiul limbii şi pentru istoria culturii unui popor, ele formează un bogat izvor de înţelepciune pentru viaţă. Propun deci ca adunarea cercuală să invite comitetul despărţământului Astrei să ia măsurile necesare ca, cu ajutorul cărturarilor de la sate, să se adune proverbele românilor de pe teritoriul Despărţământului Sibiului, chiar şi din alte ţinturi”1. Propunerea a fost primită în unanimitate, cu amendamentul adus de dr. Vasile Bologa, ca aceste proverbe să fie citite la adunările viitoare ale Astrei, pentru ca acestea să devină mai interesante şi mai instructive. Mai mult, propunerea lui Elie Cristea a fost însuşită şi de Comitetul Central al Asociaţiunii, în şedinţa din 11 decembrie 1897, când a fost lansat un apel către toate despărţămintele. În acesta se spunea că ,,intelectualii români din toată ţara să colecteze productele indicate, îndeosebi de faptul că prin aceasta fac un serviciu Asociaţiunii şi peste tot literaturii române, pe care datori suntem cu toţii să o slujim”2. Acţiunea aceasta, pornită în 1897, se va finaliza în 1901, când la Tipografia Arhidiecezei din Sibiu va ieşi de sub tipar volumul întitulat ,,Proverbe, maxime, asemănări şi idiotisme”. Acestea au fost culese de pe tot cuprinsul Transilvaniei şi Ungariei, multe dintre ele fiind rodul strădaniilor depuse chiar de iniţiatorul acţiunii, culese din satul său natal, Topliţa Română, precum şi din comunele din jur. Un număr de 226, respectiv 550 dintre acestea, cu menţionarea numelui lui Cristea şi a locului de unde au fost culese, au fost cuprinse în volumele IX şi X ale uriaşei lucrări ,,Proverbe”, a scriitorului Iuliu Zanne. O altă preocupare de seamă, în cadrul Astrei, a lui Elie Miron Cristea, a fost sprijinirea învăţământului, în cadrul Şcolii Civile de Fete din Sibiu Printr-o adresă cu nr.513/1903, Comitetul Central l-a însărcinat, din partea Asociaţiunii, să prezideze, în calitate de emisar, examenul anual ce urma a se desfăşura în zilele de 23-27 iunie 1903, avându-se în vedere că avea studii pedagogice. După terminarea examenului, el a ţinut să evidenţieze ,,sănătoasa direcţiune şi spiritul în care era condusă această şcoală”, dar şi nevoia înlăturării unor deficienţe ,,în interesul unui rezultat tot mai bun”, pentru buna ,,creştere a fetelor române pe care cu toţii am dori să le

1 „Telegraful Român”, nr. 119/1897. 2 Ibidem, nr. 120/1897

61

vedem cât mai conştiente de importanta misiune ce o au de îndeplinit în mijlocul poporului nostru român”3. Desigur că Elie Miron Cristea avea în vedere că prima şcoală de promovare a limbii române şi a cugetului românesc era familia, în cadrul căreia elevele, viitoarele mame, aveau un rol deosebit. Iată de ce Şcoala Civilă de Fete din Sibiu a avut pentru Astra o importanţă deosebită pentru promovarea culturii româneşti în Transilvania, inclusiv pentru zona Topliţei, unde chiar E. M.Cristea se ocupa pentru obţinerea de burse din partea Asociaţiunii. Nu a uitat E. M. Cristea nici de vechea sa dragoste pentru teatru, căruia i-a acordat întotdeauna un rol important în opera de culturalizare a maselor populare. În calitate de membru al ,,Societăţii pentru crearea unui fond de teatru român”, el a luat parte la adunarea generală a societăţii din oraşul Sebeş, care a avut loc în 24 august 1903, unde a ţinut o prelegere apreciată de toţi cei prezenţi, în care a spus: ,,Lipsa unui teatru român bine condus este atât de mare şi pretutindeni cu atât mai simţitor cu cât pe zi ce trece trebuie să constatăm cu regret că ni se pângăreşte până şi în cele mai ascunse şi retrase ţinuturi din creierii munţilor viaţa idilică şi originală de odinioară şi prin aceasta ne pier cântecele, dispar danţurile, ni se schimbă şi corceşte portul, ceea ce este nu numai o pagubă, dar poate deveni chiar o mare primejdie pentru viitorul traiului românesc”4. În 1904, când s-a finalizat construcţia edificiului Muzeului Naţional al Asociaţiunii, dr. E. M. Cristea, care era şi secretar al secţiei de istorie a Astrei, a fost însărcinat de Comitetul Central cu organizarea muzeului, respectiv cu alcătuirea celor două secţiuni: cea de istorie şi cea de etnografie. Pentru a se putea achita şi de această deosebit de importantă atribuţie, el a lansat un Apel comun: al Astrei şi al Mitropoliei Ardealului, înregistrat cu nr. 1191, din 10 decembrie 1904, publicat şi în ,,Telegraful Român”, adresat învăţătorilor şi preoţilor, cărora le cerea să participe la acţiunea de colectare a materialului muzeistic, fiindcă muzeul trebuia să devină ,,un adevărat altar pentru cultivarea tradiţiunilor naţionale, un adevărat templu pentru conservarea urmelor despre stadiul cultural al părinţilor şi strămoşilor noştri, care pentru noi trebuie să formeze o scumpă moştenire”5. Chiar dacă era întitulat cu modestie ,,Puncte de orientare cu privire la întemeierea Muzeului istorico-etnografic român”, acesta era un plan foarte amănunţit, cuprinzând 12 puncte, din care două pentru secţiunea de istorie: obiecte din trecutul poporului şi biserica, şi zece pentru cea de etnografie: casa ţărănească, industria de casă, porturi, obiecte pentru pregătirea mâncărurilor, obiecte pentru felurite ocaziuni, muzica şi dansul, obiecte din toate ocupaţiunile, tipuri caracteristice de Români, producte literare, fotografii. Astfel, scopul şi funcţiile muzeului erau clar definite de Elie Miron Cristea, chiar de la început: ,,Scoaterea la iveală a acelor note care caracterizează traiul specific al poporului românesc, care formează chintesenţa individualităţii sale etnice, cu un cuvânt, toate ,productele care denotă însuşirile sufleteşti şi trupeşti mai marcante ale poporului şi manifestaţiunile caracteristice ale cugetării, lucrării şi ale întregii sale vieţi”6. În acelaşi an, Elie Miron Cristea a făcut o călătorie cu scopul de a achiziţiona obiecte pentru muzeu, ocazie cu care se opreşte şi la casa lui Avram Iancu, din Vidra, pe care a aflat-o ,,într-o stare, care nu face deloc onoare neamului românesc pentru care Iancu şi-a jertfit totul”, făcând şi propunerea ca biserica gr. catolică să cedeze o parte din grădină, ,,astfel întreaga casă să fie în mijlocul unei grădiniţe, plantată frumos cu brazi, sau alţi arbori”. În privinţa achiziţionării obiectelor pentru muzeu, un document din 4 iunie 1904, semnat de Cristea, ne informează că el a descoperit o serie de obiecte de interes istoric, demne de interes pentru Muzeul Astrei, cum ar fi un tun de fier şi altul de lemn, ce ar fi aparţinut lui Avram Iancu, pe care le-a aflat la preotul ortodox, Ştefan Nicolae, din Presaca. Un alt tun de lemn, ce aparţinuse Iancului, l-a găsit la protopopul ortodox, Romul Furdui, din Câmpeni, la care se afla şi uşa de la casa lui Horea, iar alt tun la preotul ortodox Iosif Gomboş din Abrud-sat. Pistoalele lui Iancu, care se pot vedea într-un portret celebru al Crăişorului, se aflau la epitropul bisericii ortodoxe din Vidra de Sus, Gomboş,

3 Arhivele Naţionale, Fundaţia Astra Sibiu nr. 501-700/1903. 4 Ibidem, nr. 837/1903. 5 Dorel Marc, Activitatea lui E. M. Cristea pe tărâmul Astrei, în „Angvstia”, 1997, p. 283. 6 Ibidem, p. 283.

62

tatăl preotului Iosif Gomboş. Elie Miron Cristea mai află că o fată a acelui epitrop din Vidra de Sus a fost măritată cu un frate al lui Avram Iancu7. În primăvara anului 1905, respectiv la 12 martie, dr. Miron E. Cristea a fost ales preşedinte al Despărţământului Sibiu al Astrei, activitate pe care o va desfăşura în paralel cu cea de preşedinte al ,,Reuniunii Române de Muzică”, până la alegerea sa ca episcop al Caransebeşului. Este perioada în care Despărţământul Sibiu al Astrei a cunoscut o activitate deosebită, ajungând să fie unul dintre despărţămintele cu cea mai bogată şi atractivă activitate. Cei 159 de membri ai despărţământului au participat la diverse activităţi, cum au fost, de exemplu, excursiile culturale făcute în localităţile: Săcădate, Răşinari, Guşteriţa, Bungard, Mohu, Boiţa, Porumbacu, Fofeldea, Topârcea, Lancrăm etc. Ca director al despărţământului şi membru al Comitetului Central al Asociaţiunii, Miron E. Cristea a ţinut numeroase prelegeri, a iniţiat înfiinţarea de biblioteci săteşti cărora le-a donat numeroase volume. Tot în 1905 se împlinea un sfert de secol de la înfiinţarea ,,Reuniunii Române de Muzică”. Evenimentul a fost marcat cu un spectacol de gală cu piesa compozitorului bucovinean Tudor cavaler de Flondor, ,,Moş Ciocârlan”. Spectacolul s-a bucurat de un succes deosebit, fiind nevoie de trei reprezentaţii, fiindcă ,,s-a deşteptat un roiu întreg de puternice sentimente şi anume sentimentul către neamul nostru românesc, către dulcea lui limbă, către cântecele şi doinele lui duioase, către neîntrecutele lui danţuri, către pitorescul lui port, către frumoasele lui datini şi obiceiuri şi peste tot către tot ce este românesc…”8,cum a ţinut să spună Miron E.Cristea în toastul rostit în onoarea compozitorului bucovinean Un alt act ne dă informaţii despre activitatea lui Elie Miron Cristea pentru organizarea expoziţiei etnografice. Este procesul verbal nr. 207, din data de 16 februarie 1905, întocmit în Comitetul Central al Asociaţiunii, în care se stipula ca dată a deschiderii expoziţiei 6/19 august. Pentru pregătirea acesteia s-a format o comisie din trei membri ai comitetului central: Partenie Cosma, dr. Elie Miron Cristea şi dr. Vasile Bologa. Inaugurarea Muzeului Asociaţiunii a constituit un moment important în viaţa culturală a românilor ardeleni, acesta devenind o instituţie de bază în lupta pentru păstrarea identităţii naţionale, constituindu-se într-o oglindă vie a trecutului istoric, prin bogatul material arhivistic, documentar. Evenimentul a constituit şi un minunat prilej pentru strângerea legăturilor dintre românii de dincolo şi de dincoace de Carpaţi, mulţi fruntaşi ai vieţii culturale şi politice din România au ţinut să fie prezenţi atunci la Sibiu. Între ei: Nicolae Iorga, Nicolae Filipescu, cei trei fraţi Brătianu: Ion, Dinu şi Vintilă ş.a. Ei vor fi cei care vor pregăti terenul pentru ca expoziţia de la Sibiu, organizată de Mitropolia Ortodoxă şi Astra, să poată ajunge şi la Bucureşti în vara anului următor, 1906. Era anul în care la Bucureşti s-au organizat mari manifestări culturale cu prilejul împlinirii a 40 de ani de domnie a regelui Carol I. Evenimentul constituie un prilej favorabil pentru întâlnirea la Bucureşti, pentru prima dată, a marilor personalităţi politice şi culturale româneşti din toate provinciile istorice româneşti aflate, vremelnic, sub dominaţie străină. În cadrul unei mari expoziţii naţionale, organizată la Bucureşti, un loc deosebit i s-a rezervat şi pavilionului expoziţional al românilor din Transilvania şi Ungaria, la amenajarea căruia un rol important l-a avut Elie Miron Cristea. Prin tot ce a făcut, el dorea să demonstreze românilor de dincolo de munţi că în Transilvania pulsează o puternică viaţă românească, că de fapt, Transilvania înseamnă românism adevărat. Numai aşa se explica bogăţia de exponate prezentate în pavilionul organizat la Bucureşti de românii transilvăneni, ori ridicarea unor mari poeţi, precum George Coşbuc, cel ce s-a simţit întotdeauna ,,suflet, din sufletul neamului meu”, ori Octavian Goga ,,poetul pătimirii noastre”, a ardelenilor, pe care Miron Cristea avea să-l logodească chiar acolo în pavilionul Transilvaniei, rostind cuvintele memorabile: ,,Azi se bucură peste 12 milioane de români că poetul pătimirii noastre şi-a ales mireasa”9, ce aveau să stârnească indignare la Budapesta. Delegaţia românilor din Transilvania şi Ungaria, care a participat la serbările din Bucureşti, a cuprins 155 de persoane, fiind condusă de dr.Elie Miron Cristea. Îi avea alături de el

7 Ibidem, p. 284. 8 Ion Rusu Abrudeanu, Patriarhul României Dr. Miron Cristea înalt regent, Bucureşti, 1929, p. 117. 9 Elie Miron Cristea, op. cit. p. 48

63

pe Octavian Goga, Partenie Cosma, Aurel Cosma, pe alţi membri de seamă ai Asociaţiunii şi ai ,,Reuniunii Române de Muzică” din Sibiu, care au susţinut un strălucit concert coral pe scena Ateneului, sub conducerea dirijorului George Dima, în timp ce artiştii amatori din Sibiu au prezentat pe scena Teatrului Naţional două spectacole cu piesa ,,Moş Ciocârlan”. Între aceştia nume sonore ale Sibiului: Lucia Cosma, Veturia Triteanu (viitoarea doamnă Goga), Ionel Crişan etc., care au trăit împreună cu ceilalţi membri ai delegaţiei cele mai frumoase zile ale lor, având fericitul prilej de a trăi, alături de fraţii lor din vechiul Regat, momente de neuitat. Într-una din zile, dr. Elie Miron Cristea a avut bucuria de a fi vizitat, la căminul Seminarului ,,Radu-Vodă”, unde erau cazaţi, de Vintilă Brătianu, care, în numele familiei, l-a invitat să facă o vizită de o zi la moşia ,,Florica”. Invitaţia a fost acceptată cu plăcere, de către asesorul consistorial de la Sibiu, cu precizarea că va merge însoţit de ceilalţi bărbaţi din elita sibiană. În ziua hotărâtă, dr. Elie Miron Cristea, însoţit de Partenie Cosma, Octavian Goga şi dr. Aurel Cosma, au plecat la ,,Florica”, ducând o frumoasă coroană de flori naturale, pe care doreau s-o depună la mormântul marelui şi regretatului om politic Ion C. Brătianu. La gară, ei au fost întâmpinaţi de cel mai mare dintre fraţi, Ionel I. C. Brătianu, iar la conacul familiei de doamna Pia Brătianu, mama fraţilor Brătianu, căreia i-a făcut plăcere să-l revadă pe tânărul Elie Miron Cristea, pe care l-a cunoscut cu un an în urmă, în 1905, la Karlsbad (Karlo-Vivari), unde îşi urma cura de tratament.

Dr. Miron Elie Cristea şi-a exprimat dorinţa de a merge cu toţii la mormântul marelui dispărut, unde să depună coroana de flori şi să rostească o rugăciune. Acolo tânărul monah s-a rugat pentru odihna sufletului celui ce a făurit unirea românilor din 1859, pentru românii de pretutindeni, care aşteaptă ceasul mântuirii lor, acela de a trăi liberi, într-o singură ţară, rugându-l pe Dumnezeu să-i dea sănătate fiului mai mare al celui răposat, pentru a putea desăvârşi ceea ce a început tatăl său, unitatea naţională a tuturor românilor. Emoţioant de cuvintele rostite de Miron Cristea, Ionel I. C. Brătianu, cu ochii plini de lacrimi, a răspuns: ,,Părinte, aş dori să te văd cel mai mare dintre preoţi în România, pe care o visezi”10.

Şi aceste proorociri aveau să se împlinească, atât pentru Ionel I. C. Brătianu, cât şi pentru Miron Cristea. Vom mai aminti că pentru modul exemplar în care transilvănenii au fost prezenţi la manifestările de la Bucureşti, dr. Miron Cristea a fost distins de către regele Carol I cu ordinul ,,Coroana României”.

Anul 1907 aduce cu sine noi realizări ale lui Miron E. Cristea pe tărâmul Astrei. Numărul astriştilor Despărţământului Sibiu ajunge la aproape 240 de membri, iar cel al bibliotecilor săteşti, la cinci. S-au ţinut, de asemenea, numeroase conferinţe publice, la care au luat parte atât oameni simpli, cât şi tineri elevi, studenţi, teologi. Preşedintele despărţământului s-a străduit să ajute tineri fără posibilităţi materiale pentru a urma diferite şcoli, acordându-le burse de studii. Între aceştia erau tineri veniţi din secuime şi din Topliţa Română, sau din localităţile din jur. De asemenea, Elie Miron Cristea s-a aflat alături de Octavian C. Tăslăuanu, colaborând la ,,Luceafărul”, revistă culturală bilunară, după ce aceasta a fost mutată de la Budapesta la Sibiu, în octombrie 1906, când Tăslăuanu a fost numit secretar administrativ al Astrei. După cum a fost şi alături de Octavin Goga, ajutându-l să editeze o nouă publicaţie a Astrei, revista săptămânală ,,Ţara noastră”, având ca subtitlu ,,Foaie poporală a Asociaţiunii pentru literatura română şi cultura poporului român”,(care a apărut la Sibiu, între 1907-1909, apoi la Cluj, între 1922-1938)11.

Nu poate fi trecută cu vederea cuvântarea ,,protosincelului Miron”, rostită în catedrala din Sibiu, cu prilejul deschiderii adunării generale a Asociaţiunii, în 12 octombrie 1909. Ea se constituia într-un adevărat bilanţ al realizărilor Astrei timp de aproape 40 de ani de la constituirea sa de către ,,nemuritorul Şaguna”, cel ce va fi ,,ales întâiul ei prezident, în care calitate a funcţionat mai mulţi ani, învingând greutăţile începutului şi pornind mersul normal al afacerilor”.12 Elie Miron Cristea a amintit apoi câteva dintre realizările Astrei: a adunat documente privitoare la

10 I. R. Abrudeanu, op. cit., p. 143. 11 Aurel Pentelescu, Gavril Preda, ,,Dr. Elie Miron Cristea şi ediţia sibiană a revistei Ţara noastră, în „Sangidava”,

1, Tg. Mureş, Editura Ardealul, 2007, p. 39. 12 Dr. Miron Cristea, op. cit., p. 327.

64

trecutul nostru, a publicat reviste, a tipărit cărţi, a întemeiat o şcoală civilă de fete, a făcut începutul unui muzeu naţional, a întemeiat biblioteci poporale, a început, mai ales în anii din urmă, a străbate mai adânc în masele mari ale poporului nostru, sădind sămânţa unei culturi temeinice şi sănătoase.13

Vorbitorul nu a uitat însă nici de lipsurile ce mai dăinuiau în activitatea Asociaţiunii, fiindcă ,,focul primului entuziasm s-a domolit, interesul multora s-a răcit, îndemnul marelui Andrei din cuvintele ,,să ne întâlnim la mama noastră comună” l-au uitat tocmai aceia, cari aveau datoria a sta în frunte şi a ne încuraja cu înfăţişarea lor”. Alături de aceştia mai sunt şi câţiva ,,puţini buni” ce se pot întâlni ,,pretutindenea, atât la muncă spirituală, cât şi la jertfele materiale, ce ni se cer pentru scopurile ideale ale poporului”.

Cuvântarea lui Miron Cristea s-a transformat într-un adevărat rechizitoriu la adresa celor ce s-au îmbogăţit câştigând averi uriaşe, ,,de la popor, în schimb nu dau nimic pentru înaintarea lui. Dar nu se lipsesc de nici o plăcere uşoară oricât ar fi de costisitoare(…) Pentru asemenea lucruri sunt bani; iar Asociaţiunea după 40 de ani de existenţă abia are din trei milioane de Români 1900 de membri. Această ruşine nu se mai poate ascunde. Ea trebuie recunoscută. Aşa nu mai merge. Dacă ne iubim sincer, trebuie toţi să-şi arate însufleţirea nu cu gura, ci cu fapta(…) Trebuie deci toţi – fără deosebire – să ascultăm în această privinţă de îndemnul apostolului Iacob, care ne zice: fiţi făptuitorii cuvântului, ia nu numai ascultătorii lui, amăgindu-vă pe voi înşivă”14

Chiar şi după ce a fost ales episcop de Caransebeş, Miron Cristea a continuat să sprijine Asociaţiunea, ţinând să fie prezent la serbările de la Blaj, din 28-29 august 1911, care au marcat jubileul unei jumătăţi de veac de la înfiinţarea Astrei, la care au luat parte toţi marii ierarhi români ale celor două biserici din Transilvania. Spre cinstea lor, episcopii acestora au fost la înălţimea momentului aniversar, inimile tuturor românilor ardeleni umplându-se de bucurie când i-au văzut împreună, în marea catedrală a Blajului, pe toţi prelaţii Bisericii Ortodoxe şi Bisericii Greco-Catolice: dr. Victor Mihali de Apaşa, mitropolitul unit al Blajului; Ioan I. Pap, episcopul ortodox al Aradului; dr. Vasile Hossu, episcopul unit al Lugojului; Ioan Meţianu, mitropolitul ortodox al Transilvaniei; dr. Dumitru Radu, episcopul unit de la Oradea Mare; dr. Miron Cristea, episcopul ortodox al Caransebeşului. ,,Imaginea aceasta, completată cu mersul tuturor acestor arhierei la cimitir, în sunete de clopote, , ca să aducă omagii de pietate mormintelor sfinte ale înaintaşilor de vecinică memorie, îmi apărea ca un far luminos, care arată călătorilor în timpul nopţii calea ce au s-o parcurgă şi primejdiile, de care trebuie să se ferească”15

Ca şi în alte asemenea împrejurări, la Blaj episcopul de Caransebeş, Miron Cristea, a rostit o frumoasă cuvântare, despre importanţa menţinerii tradiţiilor noastre culturale: ,,Să nu vi se pară curios, doamnelor şi domnilor, că un preot, ba chiar un arhiereu, vă vorbeşte despre lucruri, pe care mulţi le consideră atât de profane sau lumeşti: despre teatru, cântări, dansuri sau jocuri(…) Mulţi dintre D-voastră veţi fi surprinşi, dacă vă voiu descoperi adevărul istoric, că dansurile, jocurile şi teatrul au izvorât din religia popoarelor(…) Până la înfiinţarea ,,Asociaţiunii”, bisericile române, ici-acolo şi ziaristica, erau singurii îndrumători ai culturei poporului. În curs de 50 de ani ,,Asociaţiunea” şi ,,Societatea fondului de teatru român” au desvoltat şi ele o muncă însemnată în această privinţă, sprijinind biserica în năzuinţele ei pentru luminarea poporului”.

Referindu-se la întâlnirea prelaţilor celor două biserici, episcopul Cristea a spus: ,,Am făcut-o aceasta ca să arătăm tuturor fiilor bisericilor române că numai – înrolându-ne de la vlădică până la opincă în munca pentru cultura românească, întemeiată pe vechile sale tradiţii bisericeşti – putem asigura viitorul poporului nostru, aşteptând ca exemplul nostru să fie un simbol, un îndemn puternic pentru toţi credincioşii noştri de a pune la o parte, când e vorba de cultura poporului, orice fel de separatism, orice susceptibilităţi, căci în această privinţă nu putem admite decât o singură rivalitate: de a ne întrece în fapte bune unii pe alţii”16.

13 Ibidem, p. 328-329. 14 Ibidem, p. 331-332. 15 I. R. Abrudeanu, op. cit., p. 211. 16 Ibidem, p. 215-216.

65

Însemnări biografice despre Arhiereul Ilarion Mircea Băcăuanul

Pr. Dr. Aurel ŢUSCANU (Roman)

„Comori ale neuitarii...” Există comori ale căror valori se cântăresc cu sufletul, cu încărcătura dată de timpul

amintirilor, amintiri, care, de multe ori sunt trezite de însemnele lăsate de cei ce au trecut în veşnicie. O mică însemnare, o semnătură, o subliniere sau o adnotare îţi îndreaptă gândul spre cel care cândva, aplecat asupra cărţii, pe care o ai în faţă, aşternea odinioară în scris gândurile sale. Atunci, o tainică dorinţă te îndeamnă la pioşenie şi recunoştinţă. Eu numesc aceste însemnări şi mărturisiri înscrise pe vechi cărţi de cult „comori ale neuitării”. În colecţia personală de carte veche bisericească, am descoperit nenumărate mărturii de acest gen.

În cele ce urmează, as dori să prezint în puţine cuvinte un pios ierarh al Bisericii noastre, fiu al satului Ruginoasa, din vecinatatea Romanului-arhiereul Ilarion Mircea Bacaoanul -acum când se împlinesc 62 de ani de la trecerea sa la cele veşnice.

Memoria documentelor Am descoperit recent un fond de carte veche, reviste şi publicaţii bisericeşti de la sfârşitul

secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, multe dintre acestea cu însemnări şi dedicaţii, purtand chiar semnătura sa.

Cercetându-le am rememorat o etapă din istoria Eparhiei Romanului, prima decadă a veacului trecut, marcată de neodihnele acestui blând păstor, pe care noi îl aducem „în lumina făcliilor de pomenire, înaintea unora care nici nu au auzit de dânsul, sau a altora care l-au uitat demult”.

Memoria acestor documente, cu file îngălbenite, păstrează amintirea acelor vremuri tulburi. Arhiereul Ilarion nu a slujit numai Biserica, ci deopotrivă şi interesele naţionale şi mă refer la cele două mari conflagraţii mondiale prin care a trecut ţara. El a fost nu doar un martor, ci şi un susţinător al idealurilor românilor. Din scrierile sale observăm că Biserica Ortodoxă Română, pe care a slujit-o cu devotament până la moarte, nu trebuie să-şi desfăşoare activitatea în afara realităţilor sociale ale vremii.

Fiii Bisericii sunt deopotrivă fii ai ţării sau cum el însuşi menţiona într-o scrisoare pastorală: ”Cetăţenii ţării şi fiii Bisericii noastre, pot fi chiar şi cetăţeni ai raiului, adică fii ai Bisericii Triumfătoare”.

Ca fiu de preot, el a crescut în umbra şi în mireasma Bisericii, având o conştiinţă misionară asemeni Sf. Ap. Pavel, fiind conştient că timpul vieţii pământeşti, chiar şi scurt, scurt, el trebuie înveşnicit prin fapte.

Zelul său misionar se poate vedea din fiecare pagină scrisă şi nescrisă din viaţa lui. Preocupările sale au fost cele ale Bisericii, pătrunse de limbajul faptelor, având conştiinţa că Liturghia trebuie să se prelungească prin faptele credinţei.

Dacă Ruginoasa este „Betleemul lui Ilarion Mircea”, viaţa sa întreagă a fost legată de Roman. Aici a făcut primii paşi în slujba Bisericii şi a desăvârşirii sale, ca elev la Seminarul „Sf. Gheorghe”, egumen la Mănăstirea „Precista Mare”, profesor la acelaşi seminar, mai apoi arhiereu-vicar şi locotenent de episcop al Romanului.

A cunoscut de-a lungul vieţii sale, la Centrul Eparhial de la Roman, mai mulţi episcopi şi arhierei care s-au succedat in scaunul Ţării de Jos şi care, i-au servit ca modele în slujirea arhierească. Amintesc aici pe marele cărturar, episcopul Melchisedec Ştefănescu(1879-1892), cel care i-a acordat binecuvântarea pentru înscrierea la Seminar; episcopul Inochentie Moisiu (1892-1894), care-i acordă binecuvântarea pentru a urma cursul superior al Seminarului „Veniamin Costachi”, din Iaşi; episcopul Ieronim Ionescu (1895-1896), episcopul Ioanichie Flor Băcăuanul (1897-1899) fostul director al seminarului din Roman în perioada 1861-1897; arhiereul Conon Arămescu

66

Donici Băcăuanul-locotenent de episcop în perioada iulie 1899-ianuarie 1900 (viitor mitropolit primat), care-i acordă binecuvântarea pentru a merge la Facultatea de Teologie din Bucureşti; episcopul Gherasim Safirin (1900-1912), care l-a tuns în monahism la 28 octombrie 1902 şi care-l va hirotoni diacon şi preot; episcopul Teodosie Atanasiu (1912-1923), care-l recomandă Sf. Sinod pentru demnitatea de arhiereu; episcopul Lucian Triteanu (1923-1947) cu care a colaborat la conducerea Eparhiei Romanului, vreme de aproape un sfert de veac; episcopul Partenie Ciopron, care a condus Episcopia Romanului în calitate de locotenent timp de trei luni (septembrie-decembrie 1947) şi ultimul episcop cu care a slujit- Teofil Herineanu (1949-1957). Acesta îl va conduce pe ultimul drum, în februarie 1950, alegându-i locul de veci în incinta Centrului Eparhial de la Roman, ălături de blândul episcop Lucian Triteanu, mutat la cele veşnice la 6 septembrie 1953.

Repere biografice În cele ce urmează se cuvine să prezentam o scurtă biografie a acestui blând păstor, căruia

noi îi cinstim memoria, pentru ca văzând lumina pe care a lăsat-o în istoria acestei stravechi eparhii, să ne luminăm şi noi prin faptele credinţei.

S-a născut la 14 mai 1873 în familia preotului Vasile şi a presbiterei Eufrosina Mircea din Ruginoasa - Neamţ, primind la botez numele Ioan. A făcut studii elementare la Şcoala Primară din Piatra Neamţ, apoi la Gimnaziul la Roman. Între 1888 – 1892, urmează cursul inferior al Seminarului Sf. Gheorghe Roman. Activează timp de un an ca învăţător la Şcoala din satul Marginea, comuna Războieni, judeţul Neamţ. Între 1893-1897, urmează cursul superior al Seminarului „Veniamin Costachi” din Iaşi, apoi între 1897-1899 activează ca învăţător şi apoi pedagog la Seminarul din Roman. Între 1899-1904, urmează cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti, având ca prieten apropiat şi coleg pe Victor Puiu (viitorul mitropolit Visarion Puiu). La 17 febr.1904 este declarat licenţiat în Teologie cu media 8,40, având ca lucrare de licenţă: ”Sf. Ioan Casian”. Pe timpul studiilor universitare, la 28 octombrie 1902, se călugăreşte la Roman, primind numele de călugărie Ilarion, fiind hirotonit ierodiacon, la numai trei zile, de episcopul Gherasim Safirin. În 1903, a fost numit mare eclesiarh al Catedralei Episcopale. La 30 ianuarie 1905, a fost hirotonit ieromonah pe seama Catedralei, de acelaşi episcop Gherasim, care-i va acorda şi distincţia de protosinghel. La 6 ianuarie 1909, acelaşi episcop Gherasim îl hiroteseşte ca arhimandrit. La 1 ianuarie 1910, a fost numit prin decret regal egumen la Mănăstirea Precista Mare. Ulterior, între septembrie 1921-septembrie 1923 este profesor de Dogmatică şi Exegeză la Seminarul din Roman. La 6 iunie 1922 a fost ales de Sf. Sinod al B.O.R. arhiereu – vicar al Episcopiei Romanului cu titlul „ Băcăuanul”. După retragerea Episcopului Teodosie Atanasiu, pe caz de boală, între 1 februarie-1 iunie 1923, a fost locotenent de episcop, cu rangul de arhimandrit. La 14 aprilie 1923 este hirotonit arhiereu în catedrala mitropolitană din Iaşi de către mitropolitul Pimen al Moldovei, episcopul Nicodim al Huşilor (viitor patriarh), episcopul Nectarie al Ismailului şi Iacob Antonovici, arhiereu vicar. La 10 iunie 1927 organizează ceremonia de instalare a episcopului Lucian Triteanu, alături de care va coordona destinele Episcopiei Romanului vreme de aproape trei decenii, ca arhiereu vicar.

Publică mai multe zeci de articole şi studii teologice în revista „Cronica Romanului”, precum şi câteva lucrări: „Cuvântări bisericeşti”, Roman, 1921; „Rolul preotului şi învăţătorului în cultivarea ţăranului1 nostru de la sate” ş.a.

A sfinţit zeci de biserici, hirotonind nenumăraţi preoţi şi diaconi, între care şi pe tânărul teolog Ioan Gh. Ivan, viitor profesor şi director al Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamţ.

La 4 ianuarie 1937 a hirotonit în ierodiacon pe tânărul Teoctist Arăpaşu (viitor patriarh al BOR). În perioada decembrie 1947-august 1949 a fost, a doua oară, locotenent de episcop la Roman, după retragerea pe caz de boală a episcopului Lucian Triteanu. La 9 februarie 1950 s-a stins din viaţă, fiind înmormântat în incinta Centrului Eparhial, alături de episcopul Lucian. Pe piatra funerară este scris sugestiv: „Aici odihneşte piosul arhiereu Ilarion Mircea Băcăoanul”.

67

Recunoştinţă şi neuitare.... Părintele Arhim.Timotei Aioanei, într-un material deosebit de interesant, dedicat

patriarhului de vrednică pomenire Teoctist, intitulat „Istorii scrise pe aceeasi pagină”, articol publicat în „Ziarul Lumina”, din 26 noiembrie 2011, aminteşte despre admiraţia şi recunoştinţa ce le arăta mereu vrednicul de pomenire patriarh, celui care l-a hirotonit întru diacon: „Între anii 1988-1990 am fost părtaş, de multe ori, la discuţiile pe care fericitul întru pomenire patriarh Teoctist le avea cu o parte din vieţuitorii Mănăstirii Neamţ, între ei aflându-se şi părintele Ioan Ivan. În discuţiile purtate aveau un subiect predilect, şi anume arhiereul Ilarion Mircea Băcăuanul - vicarul Episcopiei Romanului. Nu înţelegeam atunci prea multe, dar îmi aduc aminte şi acum, după 20 de ani, cum spunea patriarhul: Aşa făcea sau aşa spunea arhiereul Ilarion...

I-am regăsit numele, mai târziu, în pomelnicul patriarhului, pe care mi l-a dictat într-o seară, la Vorona, şi, de asemenea, acelaşi nume se afla şi în pomelnicul arhidiaconului Ioan Ivan. Întrebările mele şi-au găsit răspunsul mai târziu, când am aflat că arhiereul Ilarion Mircea Băcăuanul de la Roman hirotonise întru diacon pe patriarhul Teoctist (4 ianuarie 1937) şi pe părintele Ioan Ivan (19 iunie 1943), celui din urmă fiindu-i „naşi“ de diaconie arhidiaconul Ştefan Pruteanu şi diaconul Dimitrie Teofănescu. Cu recunoştinţă, patriarhul Teoctist îl evoca de multe ori în popasurile dese de la Mănăstirea Neamţ pe arhiereul care-l făcuse slujitor al sfântului altar”.

În loc de concluzii Arhiereul Ilarion Mircea Băcăoanul a fost un părinte duhovnicesc ce şi-a legat destinul de Eparhia Romanului, unde a slujit neîntrerupt vreme de aproape cincizeci de ani, rămânând în amintirea posterităţii ca un păstor blând, cumpătat, un model de arhiereu ce a îmbinat dreptatea cu bunatatea, întotdeauna însă cu părintească dragoste. Toate preocupările vieţii Bisericii din acele vremuri tulburi, se regăsesc constant în activitatea sa, pătrunse de limbajul faptelor, fără a neglija interesele naţionale, fiind nu doar martor, ci şi susţinător al idealurilor românilor în timpul celor doua conflagraţii mondiale.

Începînd cu anul 2005, cu binecuvantarea Preasfinţitului Ioachim Bacăuanul, la Roman s-au desfaşurat diverse activităţi culturale şi spirituale, dedicate memoriei vrednicului ierarh. Semnificaţia acestor manifestări este plină de înţelesuri duhovniceşti. Este în primul rând o împlinire a cuvântului Scripturii, care zice: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri care v-au grăit vouă Cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţile credinţa”(Evrei 13, 7). Apoi, este o cultivare a demnităţii noastre de fii şi slujitori ai aceleiaşi Bisericii, pe care el a slujit-o cu demnitate, într-o perioadă grea din Istoria Neamului Românesc.

68

Lucian Triteanul – un ierarh ardelean

pe scaunul episcopal de la Roman

Pr. Prof. Dr. Nicolae BOLEA (Alba Iulia)

Transilvăneni în Moldova – Moldoveni în Transilvania Un asemenea subpunct, supus rigorilor economiei de spaţiu obligă la o tratare selectivă. Dacă ar fi să începem cu „începutul”, ar trebui să începem de la Dragoş şi Bogdan, descălecătorii din Maramureş. Transilvăneni în Moldova şi moldoveni în Transilvania au fost întotdeauna şi sunt astăzi într-o necontenită circulaţie, aşa cum se cade să fie şi aşa cum a fost visul din totdeauna al românilor, să poată fi. Istoria Bisericii din Transilvania consemnează multe nume de moldoveni ajunşi aici. Ştefan cel Mare şi Sfânt a întemeiat episcopia Vadului şi a stăpânit Ciceul şi Cetatea de Baltă, iar Petru Rareş s-a întins şi peste Bistriţa, Rodna şi Unguraşul. Cel dintâi episcop al Vadului, Anastasie, a fost moldovean, iar dintre urmaşii acestuia, Tarasie (pe la 1546), Gheorghe (pe la 1550), Eftimie (pe la 1571), acesta considerat de unii specialişti chiar primul mitropolit a toată ţara Ardealului, cu sediul la Alba Iulia. Apoi Spiridon (pe la 1576), Ioan Cernea (pe la 1605), poate şi Augustin (pe la 1615), şi în mod sigur Benedict (sec. XVII) cu sediul în satul Budişor (pe lângă Bistriţa), dar ţintind Vadul – toţi au fost moldoveni. Ultimul episcop al Vadului, Eftimie (pe la 1623) a fost tot moldovean. Mulţi episcopi de origine transilvăneană au fost hirotoniţi în Moldova. De obicei hirotoniile se făceau în Ţara Românească, dar mulţi se îndreptau şi spre Moldova: Vasile Tarasovici (1633), Ioanichie Zaican, Mihail Molodeţ au fost hirotoniţi de mitropolitul Varlaam; mitropolitul Dosoftei l-a hirotonit pe Metodie Racovetschi (1686) şi mulţi alţii, precum un Dosoftei transilvănean (1622-1627), Ilie Iorest (1640) ş.a., ca să nu mai vorbim de preoţii hirotoniţi tot acolo. Mitropolitul Varlaam a sărit în ajutorul transilvănenilor, oferindu-le acel „Răspuns la catehismul calvinesc” (1640), dovedind unitatea de simţire românească şi ortodoxă cu dânşii, atunci când erau ameninţaţi de calvinismul care îi putea duce şi la deznaţionalizare, nu numai la pierderea credinţei comune cu fraţii români de pretutindeni. Mai aproape de noi, un moldovean a păstorit 10 ani la episcopia Aradului şi un an a fost locţiitor de mitropolit la Sibiu, Patriarhul Teoctist, iar alt moldovean a devenit Mitropolit al Ardealului – Antonie Plămădeală. E drept că fin alte raţiuni, dar şi exodul dinspre Transilvania spre Moldova a fost tot atât de frecvent, ba chiar mai mare, dacă ne gândim la mulţimea ţăranilor, boierilor care au emigrat fie din cauza calvinilor, fie din a catolicilor habsburgi, fie din cauza persecuţiilor din partea ungurilor, formând acolo nenumărate sate de ungureni. În ultima vreme se afirmă că şi aşa-zişii ceangăi nu sunt altceva decât tot români emigraţi din Transilvania şi numiţi astfel după o poreclă1. Au trecut însă în Moldova şi oameni care au jucat roluri importante în viaţa bisericească şi culturală locală. Pahomie al Romanului (1707-1714) era din ţinutul Bistriţei şi călugărit la Neamţu, a ctitorit schitul Pocrov; Iacob Stamate, din acelaşi ţinut al Bistriţei, a ajuns episcop la Huşi (1782-1792) şi apoi mitropolit al Moldovei (1792-1803); Gavriil Bănulescu-Bodoni, născut în Bistriţa, a ajuns mitropolit al Moldovei (1792) şi a ctitorit Seminarul din Chişinău; Dionisie Romano din Săliştea Sibiului a fost stareţ la mănăstirea Neamţu (1855-1856) şi episcop la Huşi (1865), după care a trecut episcop la Buzău. În vremurile mai apropiate de noi, transilvăneni ca Sebastian Rusan (1949-1956) şi Teofil Herineanu (1949-1957) au ajuns primul pe scaunul Moldovei, al

1 Vezi cartea lui Dumitru Mărtinaş, Originea ceangăilor din Moldova, Bucureşti, 1985.

69

doilea la Roman2, după alt transilvănean, Lucian Triteanul (1923-1947), căruia îi vom consacra în prezentul demers câteva pagini. Fără-ndoială, că celor consemnate mai sus se pot adăuga încă multe argumente din aria culturală românească şi a interferenţelor realizate de-a lungul timpului, toate aducând dovada legăturilor între locuitorii de acelaşi neam şi lege din cele două provincii româneşti surori. Repere biografice

De la Lucian Blaga ne-a rămas sintagma „veşnicia s-a născut la sat” şi, în cazul nostru, al românilor, în satul românesc. Există în aceste cuvinte anumite adâncimi filosofice ale sufletului ţărănesc şi stări genetice primare care privesc inteligenţa ţăranului şi care vin direct de la bunul Dumnezeu, cum ar zice Rilke. Nu ştim cine a constatat şi a imaginat cel dintâi cealaltă sintagmă: „românul s-a născut poet”. E vorba şi aici de o stare genetică originară. Ea s-a transmis de atunci, la Geneza neamului românesc, până azi, prin veacuri, şi românii o poartă ca pe o binecuvântare. De aici până la a spune: „cultura românească s-a născut la sat” e numai un pas. Ba chiar e un pas necesar. Şi e foarte aproape de a deschide uşi deschise. Căci cine ar putea pune la îndoială o astfel de afirmaţie. Ea se poate ilustra printr-un lung şir de argumente din domeniul evidenţei. Acestea doar se afirmă. N-au nevoie de demonstraţie3. Lazăr (numele de botez) Triteanu s-a născut la 15 august 1872, în comuna Feldioara, astăzi Războieni-Cetate, pe atunci judeţul Turda, azi judeţul Alba, din părinţi ţărani. Învăţământul primar l-a urmat la şcoala confesională evanghelică-lutherană din Aiud, iar clasele liceului inferior la Blaj. De aici a trecut la liceul de stat din Sibiu. Ca elev de liceu scria articole naţionaliste în ziarele Tribuna şi Foaia românească din Sibiu. În preajma bacalaureatului, urmărit şi dovedit că a ieşit întru întâmpinarea memorandiştilor, care se întorceau din puşcăriile maghiare, a fost judecat pe cale disciplinară şi exclus de la examenul de bacalaureat pe timp de un an. În anul şcolar următor (1895) neobţinând învoirea ministerului de culte şi instrucţiune publică din Budapesta, a fost din nu exclus dintre candidaţii care s-au prezentat la bacalaureat, acum la liceul românesc din Braşov. După multe stăruinţe a fost admis în sfârşit la examenul de maturitate, pe care l-a trecut cu succes în toamna anului 1895. În timpul petrecut la Braşov a luat parte activă, împreună cu Sextil Puşcariu şi Ioan Scurtu, la organizarea tinerilor de la liceele din Transilvania într-o asociaţie, purtând deviza: „Venin vom lua, în foc ne scălda pentru idealul naţional”4. Inspirator în această acţiune tinerească le era profesorul, pe atunci redactor la Tribuna din Sibiu, George Bogdan-Duică, mai târziu profesor universitar în Cluj şi membru al Academiei Române. După terminarea liceului s-a înscris la Academia Teologică din Sibiu, pe care a absolvit-o cu succes în iunie 1898. A fost trimis apoi ca bursier la Universitatea din Budapesta, unde a studiat limba română, maghiară şi germană. Ca student a fost membru activ al societăţii „Petru Maior” iar în anul universitar 1899/1900, la recomandarea mitropolitului Ioan Meţianu, a fost instructorul elevilor Petru, Alexandru şi Ionel Mocioni, fiii distinsului român Eugen Mocioni, originar din Căpâlnaş, judeţul Caraş Severin. a) Referent şcolar Ideea unui stat unitar naţional prin maghiarizarea cu forţa a tuturor instituţiilor culturale a făcut progrese la încheierea secolului al XIX-lea. Maghiarizarea învăţământului primar în şcolile confesionale era ţinta principală. Politica şcolară echilibrată preconizată de baronul Eötvös I. şi codificată în legea şcolară art. 38 din 1868, a fost înlăturată prin curentul şovinist şi intolerant inaugurat de ministrul A. Trefort5. Puterea şcolilor confesionale era în Ardeal şi aparţinea Bisericii

2 Antonie Plămădeală, Calendar de inimă românească, Sibiu, 1988, p. 157-158. 3 Idem, De la Alecu Russo, la Nicolae de la Rohia, Sibiu, 1997, p. 70. 4 Ion Rusu Abrudeanu, Patriarhul României Dr. Miron Cristea înalt regent, Bucureşti, 1929, p. 365. 5 Ibidem, p. 366.

70

Ortodoxe Române. Consiliul arhiepiscopesc din Sibiu, înţelegând situaţia, a chemat în fruntea resortului şcolar pe dr. Daniil Popovici Barcianu, distins profesor de pedagogie, căruia la 1 iulie 1901 i-a dat ca referent ajutor, pe candidatul de profesor Lazăr Triteanu, care tocmai terminase studiile universitare. După o conlucrare de doi ani, în primăvara anului 1903 profesorul Barcianu a fost răpus de o boală necruţătoare, iar conducerea resortului şcolar a rămas în sarcina referentului Lazăr Triteanu. În aceşti ani şi-au desfăşurat activitatea miniştri de tristă celebritate: Wlassics, Berzeviczy, Apponyi, Zichy şi iarăşi Apponyi, care se supra-licitau în acţiunea de distrugere a instituţiilor culturale româneşti. Cu articolul de lege XXVII din 1907 (legea şcolară a lui Apponyi), curentul de maghiarizare atingea culmi nebănuite. Se pretindea ca până şi rugăciunile Tatăl nostru, Născătoarea, Îngeraşul să se înveţe şi să se rostească în limba maghiară6. b) Asesor (consilier) bisericesc 7 Lazăr Triteanu bucurându-se de încrederea deplină a mitropolitului Ioan Meţianu, având sfatul şi concursul colegilor săi Matei Voileanu, Nicolae Ivan şi dr. Miron Cristea, iar din anul 1910 dându-i-se colaboratori pricepuţi şi harnici în persoanele profesorilor Onisifor Ghibu şi Ion Matei, a dezvoltat o activitate administrativă şi şcolară remarcabilă. În cursul primului război mondial ambii colaboratori au trecut Carpaţii. A rămas singur în faţa unui volum uriaş de muncă şi responsabilitate. Maghiarizarea şcolilor confesionale româneşti care se aflau pe teritoriul de la Orşova şi până sub poalele Ceahlăului constituia: zona culturală. Toate aceste subtile provocări şi aspre confruntări au fost fidel prezentate în lucrarea „Şcoala noastră”, scrisă de Lazăr Triteanu în 1919. A fost o carte scrisă cu sudori de sânge8. În anul 1910, în adunarea arhiepiscopească a fost ales asesor (consilier) bisericesc în locul consilierului dr. Miron Cristea, care trecuse ca episcop în scaunul vacant de la Caransebeş. Tot în acest an a fost hirotonit ca preot, iar la puţin timp a fost distins cu rangul de protopop onorariu. Deşi era consilier bisericesc, la stăruinţele mitropolitului Ioan Meţianu, a continuat să conducă neîntrerupt resortul şcolar până în ziua când a părăsit Mitropolia Ardealului. În primăvara anului 1917, după moartea secretarului mitropolitan Nicolae Zigra, a primit şi sarcina rezolvării agendelor consistoriului mitropolitan, sarcină pe care a îndeplinit-o cu zel şi pricepere timp de şase ani. Pe parcursul a peste douăzeci de ani a stat în centrul vieţii bisericeşti, ca membru activ în toate corporaţiile: legislative, juridice şi administrative. Fiind în preajma bărbaţilor fruntaşi şi cu rol hotărâtor în viaţa bisericească şi naţională, a cunoscut multă lume şi a fost iniţiat în multe acţiuni de interes general. De aici vasta cunoştinţă de oameni şi soluţionarea imediată a celor mai complexe probleme. c) Activitate culturală A tradus şi comentat legea şcolară a lui Apponyi (art. XXVII din 1907). În anul 1919, Lazăr Triteanu a publicat la Sibiu, o lucrare intitulată „Şcoala noastră 1850-1916. Zona culturală”. Partea întâia a scrierii este consacrată şcolilor confesionale ortodoxe române din Transilvania, înfiinţate, începând din anul 1850, prin strădania marelui ierarh Andrei Şaguna. După încheierea dualismului austro-ungar, la 1867, în Transilvania, s-a organizat o stăruitoare acţiune de maghiarizare prin care se urmărea „desfiinţarea naţională a poporului român”. Cu toate protestele românilor, limba maghiară a fost impusă peste tot; în anul 1910, nimic nu arăta „că eşti în şcoli confesionale române”; s-a mers atât de departe, încât s-a interzis orice referire la români. Ca să ne imaginăm situaţia în care se găseau înaintaşii noştri, folosim două relatări: „Odrăslită din trunchiul sănătos al Bisericii naţionale, şcoala confesională română, alături de biserică, ca o candelă modestă, a luminat cărările poporului român şi a vegheat la căpătâiul conştiinţei naţionale. Puţin sprijinită înăuntru, din greu duşmănită din afară a crescut şi s-a dezvoltat ca o floare în

6 Ibidem, p. 366-367. 7 Enciclopedia Ortodoxiei Româneşti, Bucureşti, 2010, p. 663; Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, ed. a

II-a, Bucureşti, 2002, p. 501. 8 I. R. Abrudeanu, op. cit., p. 366-367.

71

umbră” (p. 5); a doua relatare, zugrăveşte zbuciumul sufletesc al transilvănenilor obligaţi să meargă în războiul din 1914. „Ce era să facem noi oameni chinuiţi? Ne-am înşiruit sub steagurile împărăteşti şi am plecat fără să ştim unde, ca să ne vărsăm sângele fără ca să ştim pentru ce. Am ajuns faţă în faţă cu fraţii veniţi ca să ne elibereze şi noi am atentat la viaţa lor ca să întărim stăpânirea care ne zugrumase de veacuri. Vă puteţi închipui o tragedie mai mişcătoare?”9. Partea a doua intitulată „Zona culturală”, cuprinde mult material informativ referitor la acţiunile autorităţilor maghiare care au urmat după ce trupele române, în septembrie 1916, au fost copleşite de forţele germane şi obligate să se retragă peste Carpaţi. Pe motiv că mulţi învăţători au trecut în România, şcolile confesionale din comitatele care se învecinau cu „Ţara”: Bistriţa Năsăud, Trei Scaune, Braşov, Târnava Mare, Sibiu şi regiunile sudice ale ţinuturilor Hunedoarei şi Caraş-Severinului au fost suprimate hotărându-se înfiinţarea şcolilor de stat prin care guvernul de la Budapesta urmărea maghiarizarea românilor. Tot atunci, localurile şcolilor confesionale au fost expropriate10. Mai multe articole care oglindesc, pe de o parte, pregătirea sa intelectuală, iar pe de alta preocupările sale privind şcoala a publicat Lazăr Triteanu în: Tribuna, Foaia poporului, Telegraful român, etc. d) Activitatea ca ierarh În ianuarie 1921 a fost tuns călugăr de către episcopul Ioan I. Papp din Arad în mănăstirea Hodoş-Bodrog, primind numele mucenicului Lucian. În primăvara anului următor, 1922, a fost ales şi confirmat arhiereu cu titlul Craioveanul, având atribuţii de vicar la episcopia Râmnicului până în martie 1923. La 29 martie 1923 marele colegiu electoral îl alege, aproape în unanimitate, episcop în scaunul vacant al eparhiei Romanului, în care a fost instalat cu mare solemnitate în ziua de 10 iunie 1923. Ajuns episcop al Romanului, îşi urmează în muncă intensivă drumul arhieriei. Spirit fin şi sensibil, dotat cu o aleasă cultură filosofică şi literară, înţelegător al timpului cu multiplele lui probleme, l-au făcut pe episcopul Lucian în scurtă vreme apreciat şi respectat. Păstoria îndelungată a episcopului Lucian Triteanu la Roman a fost încununată de importante înfăptuiri, unele culturale, iar altele economico-gospodăreşti. În plan cultural, în anul 1925 a văzut lumina tiparului revista eparhială „Cronica Romanului”, iar din 1936 „Anuarul Episcopiei Romanului”. La iniţiativa ierarhului s-a organizat o bogată bibliotecă eparhială în care mulţi preoţi şi cercetători şi-au îmbogăţit orizontul cultural. Episcopul Lucian a primit din partea Sfântului Sinod unele misiuni peste hotarele ţării, pe care le-a împlinit cu demnitate. În 1935, luna aprilie, episcopul Lucian înconjurat de peste 150 pelerini s-a aflat la Locurile Sfinte. În plan gospodăresc a acordat o atenţie deosebită catedralei episcopale, a cărei pictură a fost restaurată începând cu anul 1927. De asemenea, a realizat două clădiri, format vilă, destinate a fi locuinţe pentru personalul clerical de la catedrală şi de la cancelaria eparhială. Cu câteva zile înainte de a-şi da obştescul sfârşit, a fost vizitat de scriitorul şi teologul Gala Galaction, care a notat în jurnalul său „Vlădica Lucian – isteţul şi sfătosul Lazăr Triteanu, amicul lui Miron Cristea, diplomatul subţire pe care I. Gh. Duca îl găsea superior tuturor ardelenilor, zăcea în pat, fără figură expresivă, opac ca o vietate în agonie. Mai mişca o mână şi mai clipea din ochi. Era o glastră din care floarea inteligenţei murise”11. La o vârstă înaintată, cu puterile slăbite din cauza unui accident, episcopul Lucian s-a retras din scaun în luna august 1947. La 6 septembrie 1953 a trecut la Domnul. Un impresionant sobor de ierarhi, preoţi, diaconi şi credincioşi au fost alături în slujire şi la ceas de despărţire. Binecuvântarea prohodirii a fost dată de IPS Sebastian, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, însoţit de PS Episcop Teofil şi înconjurat de un sobor de 24 preoţi şi trei diaconi 12.

9 Scarlat Porcescu, Episcopia Romanului, Roman, 1984, p. 325. 10 Ibidem, p. 325-326. 11 Gala Galaction, Jurnal, vol. 3, Bucureşti, 1980, p. 146. 12 Bogza Grigore, Episcopul Lucian Triteanu, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, 1954, an XXX, nr. 3-4, p.

116.

72

Despre relaţiile Mitropolitului Nicolae Colan al Ardealului cu Moldova

Dr. Ioan LĂCĂTUŞU (Sf. Gheorghe)

Izbucnirea primului război mondial şi proclamarea neutralităţii României a însemnat

pentru românii ardeleni înăsprirea situaţiei lor de cetăţeni „toleraţi” pe pământul strămoşesc. Una

dintre manifestările concrete ale degradării statutului lor a fost mobilizarea tinerilor în armata

austro-ungară şi trimiterea pe front, în majoritatea cazurilor, în linia întâi, pentru interese total

diferite de idealurile românilor ardeleni. La izbucnirea războiului peste 100.000 de români se aflau

în armată, iar pe parcursul celor mai bine de 4 ani, au mai fost chemaţi sub arme, „alţi 551.000 de

români ardeleni”1. Lipsa braţelor de muncă, rechiziţiile de cai, atelaje, hamuri, vehicule, cereale,

furaje, păsări, piei, carne, făină, metale – chiar şi clopotele de la biserici şi cazanele de ţuică –,

„donaţiile”, sub presiunea demonstrării loialităţii faţă de patria maghiară, recrutarea învăţătorilor

şi preoţilor pe front, pierderile umane pe teatrele de operaţiuni militare, au fost alte cauze care au

amplificat, în mod treptat, nemulţumirea românilor ardeleni. Cea mai elocventă dovadă a acestor

nemulţumiri o reprezintă numărul mare de bărbaţi, mai cu seamă tineri, care prin „vama cucului”

au trecut Munţii, pentru a scăpa de mobilizare. în unele cazuri plecau în grup, ca acela al

absolvenţilor din promoţia 1915, a Scolii Normale din Sibiu. „La începutul anului 1915 se estima

ca numărul acestora se ridica la 20.000”2.

În primăvara anului 1918 numărul acestora era estimat de mitropolitul Ardealului, Vasile

Mangra, la 70-80 mii3. Putem afirma, cu toată convingerea, bazat pe studiul documentelor, că o

schimbare radicală s-a petrecut în starea de spirit a românilor ardeleni în august 1916, când

România intră în marele război de întregire naţională prin trecerea Carpaţilor de armata română.

în aceste împrejurări, studentul anului trei al Seminarului pedagogic-teologic „Andreian” din

Sibiu, „tânărul Nicolae Colan, împreună cu alţi intelectuali români din Transilvania – Andrei

Oţetea şi Stroia Dumitru – foşti colegi la Sibiu, au trecut Carpaţii, în septembrie 1916”4. După

evacuarea Bucureştiului, la sfârşitul lunii noiembrie, cei trei se vor retrage în Moldova, la Roman,

unde vor rămâne „iarna grea” a anului 1916-1917, după cum spunea colegul său Dumitru Stroia,

până ia evacuarea populaţiei civile din „triunghiul morţii”, în Ucraina. La Roman, in afara

meditaţiilor pe care le dădea unor elevi de liceu, pentru a-şi câştiga „pâinea cea de toate zilele”,

tânărul teolog Nicolae Colan „a desfăşurat o frumoasă activitate românească şi creştinească

ortodoxă, organizând şi dirijând mici coruri, care au interpretat melodii religioase sau laice... prin

ele unind şi mai mult simţămintele patriotice ale românilor moldoveni cu cele ale fraţilor lor din

Transilvania”5.

Mai târziu, având talent muzical, vocal şi dirijoral, a alcătuit din rândul studenţilor săi şi a

altor cântăreţi din Sibiu, ansambluri corale cu care a reveni pe meleagurile moldovene, probabil şi-

n amintirea clipelor plăcute cu învăţăcei săi din perioada refugiului la Roman6.

1 Minai Racoviţan, Pamfil Matei, Sibiul şi Marea Unire, Editura Cercul Militar, Sibiu, 1993, p. 144. 2 Ibidem, p. 145. 3 Maghiarii şi românii, în „Telegraful Român”, an LXVI, nr. 46/sâmbătă – 28 apr. (11 mai), Sibiu, p. 1. 4 Ioan Lăcătuşu, Starea de spirit a populaţiei româneşti din Arcul Intracarpatic, în „1916 un an hotărâtor pentru

Istoria Românilor”, Editura Universităţii Petrol-Gaze, Ploieşti, 2006, p.47-59. 5 Pr. prof. dr. Alexandru Moraru, La răscruce de vremi o viaţă de om – Nicolae Colan, episcopul Vadului, Feleacului

şi Clujului 1936-1957, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului şi Clujului, Cluj-

Napoca, 1989, p. 18. 6 Ibidem, p. 148.

73

Tot la Roman, tinerii teologi vor lega o trainică prietenie cu părintele Agârbiceanu, din

Orlatui Sibiului unde îşi avea parohia, refugiat cu întreaga familie peste Carpaţi. Acesta era

cunoscut în Ardeal ca lider al Partidului Naţional Român, ziarist şi romancier. După refugiul la

Roman, în următorii ani, 1917-1918, părintele Agârbicieanu, se va încadra în armată ca preot

miitar al detaşamentului voluntarilor ardeleni, va fi parlamentar în forul legislativ al României

Mari şi membru activ al Academiei Române. Studentul de atunci Dumitru Stroia evocă, prin anul

1980, unul dintre momentele petrecute la Roman astfel: „Cu ocazia Sărbătorilor Crăciunului din

acel an (1916), am luat masa – improvizată –, în comun, prilej cu care, ne-am exprimat cu toţii

dorinţa, ca în anul următor să ne revedem fiecare în sânul familiilor noastre – în Ardeal – „care să

devină românesc”. Văd şi acum cum îi curgeau lacrimile Păr. Agârbiceanu... Am cântat şi

„depănat” colindele noastre din Ardeal, în acele condiţii. Noi (cei trei) – ÎPSM. Nicolae Colan,

Prof. Andrei Oţetea şi eu – ,însoţiţi de alţi câtva prieteni ardeleni, am plecat cu colindul pe la

casele câtorva localnici, între care şi la P.S.S. Episcopul Romanului, de atunci, căruia i-am solicitat

primirea colindătorilor. Am rămas cu impresia că cei din Moldova acelor timpuri, nu erau

familiarizaţi cu obiceiurile acestea, ceea ce deduc şi din faptul că P.S.S. a acceptat „audienţa”

noastră, primindu-ne într-un cadru – prea festiv – îmbrăcând-se în odăjdii arhiereşti şi aşa a

ascultat şezând intr-un scaun, colindele noastre, dirijate de studentul refugiat Nicolae Colan”7.

Alte amintiri din pribegia la Roman sunt evocate de nepotul său, Ion Colan, profesor de

limba română în Braşovul rămas la patria mamă, cu „gândurile unor denii din anii pătimirilor

noastre. Căci denie însemnează priveghere”. Şi aceasta, într-o perioadă la fel de grea pentru

România, respectiv anul 1944. „Era, nene Culiţă, prin 1916-1917, un refugiat prin Romanul

Moldovei, o fărâmă de copil zăpăcit de foame, speriat de întâmplări. Ţi-l mai aduci aminte? Într-o

vreme, Prâslea vindea ziare, ţipând cât îl lăsa puţinătatea glasului lui, în tot lungul străzii Dragoş

Vodă, numărul ziarului proaspăt ieşit din teascuri.

A apărut „România Mare”... a apărut „România Mare”, în timp ce companiile refacerii, cu

mirosul de acetonă lăsat în urma coloanei ce mărşăluia spre front, cântau, în cadenţă războinică,

marşul pe care nu I-am uitat nici astăzi: Ardealul, Ardealul, Ardealul ne chiamă...Nu e vina mea

dacă ziarul s-a numit „România Mare”, strada Dragoş Vodă, iar cântecul aşa cum l-am cântat din

toată inima. Vorbim doară despre un colţişor de ţară cât un „cap de pod” suficient pentru a

schimba titlul optativ al unui ziar în straşnică realitate. Nu ştiu sigur, dar mi se pare că la gazeta

„România Mare” scria şi Nenea Culiţă de la Cluj.

Acuma, aducându-i aminte despre trecutele întâmplări, n-am făcut-o de dragul literaturii,

ci ca să ştie că sunt cântece care şi azi se cântă. Şi mai voiam să-i spun ceva, creştineşte, aşa cum

se cuvine de sărbători mari ca aceasta. Hristos a înviat! nene Culiţă. Răspunsul să mi-l dea când se

va împlini ziua a treia, aşa cum scrie în scripturi. Cine ţi-a măsurat aşteptarea, măi ardelene, până

ce vremea vreri tale a fost împlinită ? Noi ziua a treia o aşteptăm, iar fariseii se tem de ea. Şi nu-i

chiar tot una !”8.

La 11 noiembrie 1944, „Nenea Culiţă” îi răspundea mesajului plin de speranţă şi

bărbătească încurajare, scris de nepot, fericit de eliberarea sfatului pământ al „Ardealului de Sus”.

„Ionele dragă, Acum toate s-au umplut de lumină. Aşa cântă obştia dreptcredincioasă în marea zi

de praznic a învierii Domnului. Aşa-mi cântă şi inima mea îmbucurată astăzi, în ziua în care Clujul

muceniciei şi mândriei noastre naţionale a fost din nou desrobit de ostile noastre viteze şi de

nebiruitele oşti ale Rusiei aliate. În <<Vinerea Patimilor>> noastre mi-ai fost scris o epistolă din

cale afară de frumoasă, fiindcă era din cale afară de creştinească. Şi m-ai rugat să nu-ţi răspund la

ea decât <<a treia zi>> – adică la înviere. E <<a treia zi>>. Ionele dragă. Bucură-te şi dă slavă

7 Ibidem, p. 190-191. 8 Ibidem, p. 513-514.

74

Celui ce ne-a ajutat să călcăm cu moartea pre moarte şi din mormânt să ne sculăm la nouă viaţă.

Bucură-te. Ai tot dreptul să te bucuri, ca unul care în leatul Domnului 1917 vindeai gazete pe

străzile Romanului din slăvită noastră Moldovă, cu credinţa în izbânda dreptăţii neamului nostru,

pentru ca mai târziu... în cei patru ani ai pătimirii Ardealului de Sus, să faci din <<Gazeta>>

Mureşenilor răsunătoarea tribună a sfintelor noastre nădejdi. Este <<a treia zi>>, Ionele.

Bucură-te, fiindcă iată <<acum toate s-au umplut de lumină !>> Nen’to Culiţă”9.

O altă pagină a legăturilor marelui ierarh ardelean cu „slăvită noastră Moldova” o

constituie acţiunile întreprinse, de episcopul Clujului, pentru ajutorarea celor afectaţi de cumplita

secetă a anilor 1946-1947, care a pârjolit, în mod deosebit sudul şi estul ţării. Iată ce apel frăţesc

făcea în Pastorala de Crăciun a anului 1946: „Sunt atâţia fraţi care aşteaptă ajutorul nostru. Cei

mai mulţi sunt din Moldova tuturor suferinţelor şi jertfelor aduse pentru neam. în războiul celălalt

atâţia dintre noi am găsit un adăpost şi-o găzduire de frate în Ţara lui Ştefan cel Mare. Acum e

rândul nostru să ne deschidem inimile pentru necazurile mari ale fraţilor moldoveni rămaşi acasă

fără pâinea cea de toate zilele, sau pentru dragii lor copilaşi, care au venit la noi, ca să scape din

ghiarele foametei care-i păştea lângă părinţii lor. Ajutându-i să treacă peste greul acestei ierni, ne

împlinim o creştinească datorie şi cea dintâi poruncă ce se-ndreaptă către noi din leagănul

dumnezeiescului Prunc…”10.

În acest sens, Nicolae Colan, sprijinit de Consiliul Eparhial, încă de la 27 noiembrie 1946,

dispunea „Cucernicei preoţimi ca fiecare să contribuie la ajutorarea înfometaţilor din Moldova,

lunar cu salariul ce i se cuvine pe una zi în curs de 8 luni de zile, adecă până la 1 August 1947.

Sumele se vor centraliza la centrele protopopeşti, iar acestea le vor vărsa la centrele judeţene ale

ajutorării înfometaţilor din Moldova şi ne vor aviza şi pe noi despre sumele încasate şi vărsate”11.

Foarte bune, aşa cum rezultă din numeroase documente, au fost relaţiile episcopului şi

apoi mitropolitului Nicolae Colan cu episcopii de Roman. Edificatoare este, în acest sens,

scrisoarea adresată, în 28 august 1949, la instalarea în scaunul vlădicesc a episcopului Teofil

Herineanu (1949-1957). „Frate către frate, Noului Episcop al Romanului, Prea Sfinţite, Întru

Hristos Iubite Frate, După ce ca fiu de ţăran Ţi-ai dovedit cu nu puţină osteneală şi trudă,

pregătirea cărturărească şi după ce ca preot, ai păstorit cu vrednicie o seamă de ani poporul

credincios din trei sate, bunul Dumnezeu Ţi-a ajutat să treci cu bine legiuitele vămi duhovniceşti

ale ierarhiei şi să te ajeui în slăvitul scaun de episcop al Romanului şi Huşilor. Duci la Roman

smerenia creştinească şi hărnicia tăcută a satului ardelenesc în care Te-ai născut, ai crescut şi Ţi-ai

risipit, prin vestirea Evangheliei lui Hristos, cei mai entuziaşti ani ai tinereţii. Asta-i o comoară de

mare preţ. Ci, aşezându-te în fruntea de Dumnezeu păzitei Eparhii a Romanului, găseşti şi aici o

comoară duhovnicească tot atât de preţioasă: evlavia, blândeţea şi statornicia în bunele predanii

ortodoxe,ale poporului moldovenesc. Ea îţi va îndulci viaţa cu multe mângâieri, uşurându-ţi

sarcinile arhipăstoreşti. Sunt încredinţat că vei chivernisi aceste comori astfel, încât după cuvântul

Sfântului Apostol Pavel – celui ce are să nu-i prisosească, iar celui ce n-are să nu-i lipsească – Noi

cei din Eparhia Vadului, Feleacului şi Clujului pe care o părăseşti, Ţi-om urmări cu frăţească

dragoste toate ostenelele ce le vei cheltui în slujba Domnului şi a poporului dreptcredincios,

bucurându-ne de izbânzile cu care îţi cei încununa strădaniile. Ajute-ţi Domnul puterilor, ca să-ţi

poţi face slujba deplin, spre slava sfintei nostre Biserici şi spre înălţarea Patriei nostre iubite”12.

Un alt document care reprezintă o dovadă a bunelor relaţii care s-au stabilit între eparhia

Clujului, condusă de episcopul Nicolae şi cea a Romanului, condusă de episcopul Teofil, datează

9 Ibidem, p. 515. 10 Ibidem, p. 54-55. 11 Ibidem, p. 430. 12 Ibidem, p. 543–544.

75

din 16 iulie 1956: „Prea Sfinţite, întru Hristos Iubite Frate, Aţi avut bunăvoinţa să ne trimiteţi

câţiva preoţi care, în timpul verii, să vestească Evanghelia Domnului în mijlocul poporului

credincios din Eparhia Clujului. Noi Vă mulţumim frăţeşte pentru frăţescul ajutor ce ni-l daţi.

Bucuria ne-ar fi şi mai mare, dacă Prea Sfinţia Voastră încă şi-ar rupe un răgaz măcar de câteva

zile pentru a ne cerceta la Cluj – în numele Domnului şi al frăţeştii împreunări. Cu dragostea cea

de totdeauna, N[ICOLAE]13.

O trainică şi rodnică legătură, pe plan cărturăresc, s-a statornicit de-a lungul anilor între

episcopul Nicolae Colan şi patriarhul Nicodim Munteanu. Astfel, în Cuvântul de lămurire al

ediţiei I a Noului Testament, apărută la Cluj. În anul 1942, Episcopul Colan ţină să precizeze:

„…Folositoare ne-a fost luminoasa tălmăcire a Prea Fericitului Părintelui nostru Patriarh

Nicodim, precum şi a învăţatului părinte Grigore (Gala Galaction)”14.

În iunie 1940, Patriarhul Nicodim transmite episcopului Colan următoarea scrisoare:

„Prea Sfinţite, cu multă bucurie sufletească am primit lucrarea Prea Sfinţiei Voastre intitulată:

„Medalioane”. Vă mulţumim călduros şi Vă felicităm pentru preocupările atât de alese şi

realizările atât de frumoase cu care îmbogăţiţi câmpul literaturii noastre religioase”15. În aprilie

1943, episcopul Nicolae Colan cere binecuvântarea patriarhului Nicodim pentru tipărirea Psaltirii:

„Înalt Prea Sfinţite, Vestea despre hotărârea Sfântului Sinod de a pune la cale retipărirea Sfintei

Scripturi mi-a umplut sufletul de bucurie, fiindcă Biblia e căutată cu sete şi de obştea

credincioşilor noştri din Ardealul de sus. Îmi dau seama că tipărirea întregii Biblii este o lucrarea

care va cere vreme îndelungată. De aceea am hotărât să tipăresc aici la Cluj măcar Psaltirea, ca să

o pot pune la îndemâna credincioşilor, spre mângâierea şi întărirea lor sufletească. Drept aceea Vă

rog respectuos, Înalt Prea Sfinţite, să binevoiţi a-mi încuviinţa tipărirea Psaltirii în atât de

frumoasa tălmăcire a Înalt Prea Sfinţiei Voastre. Primiţi, Vă rog, Înalt Prea Sfinţite, încredinţarea

înaltei mele cinstiri”16. În martie 1946, patriarhul Nicodim, expediază la Cluj scrisoarea: „ Prea

Sfinţite, Cu aleasă bucurie am primit cartea „În legături”, rod preţios al râvnei şi stăruinţelor Prea

Sfinţiei Voastre, pentru care Vă rog să primiţi mulţămirile noastre. Primiţi, Vă rugăm, Preasfinţite

ale Noastre întru Hristos îmbrăţişări”17.

Iubind Moldova şi pe moldoveni, ierarhul-cărturar, Nicolae Colan, avea un respect

deosebit faţă de istoria şi personalităţile sale, la loc de cinste aflându-se domnitorul Ştefan cel

Mare şi Sfânt, neuitând să amintească faptul că eparhia încredinţată spre păstorire era „ctitorită

odinioară de generozitatea domnească a lui Ştefan cel Mare”. Astfel, în cuvântul rostit la instalarea

sa în scaunul Eparhiei Vadului, Feleacului şi Clujului, în ziua de 29 iunie 1936, Vlădica Nicolae, a

spus: „Mulţumesc Prea Sfinţitului meu frate întru Hristos Nicolae Popovici, episcopul Orăzii

pentru bucuria ce mi-a făcut-o participând la actul solemn al instalării mele şi aceleaşi calde

mulţumiri le adresez tuturor fraţilor întru preoţie şi celor întru credinţă, care prin prezenţa lor la

aşezarea mea în scaunul vlădicesc al Clujului, au sporit strălucirea praznicului istoricei eparhii

a lui Ştefan cel mare şi Sfânt”18.

În discursul de recepţie, susţinut în şedinţa publică solemnă a Academiei Române, din 28

mai 1945, referindu-se la rolul marilor domnitori români pentru „rămânerea noastră în ortodoxie,

academicianul Nicolae Colan, menţiona contribuţiile de excepţie a lui „Basarab Voievod,

13 Ibidem, p. 276. 14 Ibidem, p. 39. 15 Ibidem, p. 361. 16 Ibidem, p. 371-372. 17 Ibidem, p. 385. 18 Ibidem, p. 111-112.

76

învingătorul de la Posada, împotriva lui Carol Robert, ca şi a lui Ştefan cel mare împotriva regelui

Mateiaş Corvinul, la Baia”19.

În acelaşi cadru, episcopul Nicolae Colan, a reliefat importanţa covârşitoare a

domnitorilor şi ierarhilor moldoveni şi a cărţilor tipărite de ei în Moldova, la formarea limbii

româneşti unitare: „Astfel, cetatea de scaun a Moldovei, cinstită în 1642 de soborul ierarhilor cari

au încuviinţat cunoscuta mărturisire ortodoxă a învăţatului mitropolit Petru Movilă al Chievului, a

scos la lumină, în 1643, Cazania lui Varlaam – fără îndoială cea mai însemnată carte din câte s-au

tipărit până la aceea dată pentru luminarea „seminţiei româneşti” de pretutindeni. Lucrarea

marelui ierarh este monumentală nu numai prin adâncimea gândurilor ce le cuprinde ci şi prin

limpezimea, frumuseţea şi dulceaţa graiului care sunt îmbrăcate aceste gânduri – ne mai vorbind

de podoaba tiparului, care pentru vremea ei încă este fără pereche”20. Aceste aprecieri capătă

consistenţă, dacă ţinem cont de bogata pregătire filologică a mitropolitului Nicolae Colan ,

licenţiat al Facultăţii de Filologie din Bucureşti, cu teza inedită Stilul lui Dimitrie Cantemir în scrierile

româneşti21.

Un loc distinct, în preocupările cărturăreşti ale mitropolitului Nicolae Colan, îl ocupă şi

Basarabia. După popasul de la Roman, din timpul refugiului din anul 1917, a trecut câteva luni în

Ucraina şi apoi, în octombrie 1917, împreună cu colegii săi de pribegie, s-a stabilit la Chişinău.

Aici, profesorul Onisifor Ghibu desfăşura o importantă acţiune culturală românească, editând

ziarul Ardealul în Basarabia, devenit, apoi, România Nouă, publicaţie, la care tânărul student Nicolae

Colan, „s-a pus în slujba Patriei Mame, luptând cu graiul şi condeiul în vederea unirii Transilvaniei cu

România. Către mijlocul anului 1918, guvernul Basarabiei a început să editeze un „organ” al său,

intitulat Sfatul Ţării. Redactor al acestui ziar a fost numit studentul Nicolae Colan, unde, de

asemenea a scris preţioase articole cu caracter patriotic22.

În final, să evidenţiem faptul că, de-a lungul întregii sale activităţi publicistice, concretizată

în câteva mii de articole, problematica contribuţiei Moldovei, a instituţiilor şi personalităţilor sale,

laice şi bisericeşti, la istoria, cultura şi spiritualitatea românească, precum şi legăturile Moldovei cu

Transilvania şi românii ardeleni, au constituit o preocupare constantă şi dragă sufletului de mare

ierarh ortodox român, a mitropolitului-cărturar Nicolae Colan, născut în localitatea Araci, judeţul

Covasna23.

19 Ibidem, p. 574. 20 Ibidem, p. 575. 21 Ioan Lăcătuşu, Personalităţi din Covasna şi Harghita, Editura Carpatica, Cluj-Napoca, 1998, p. 58. 22 Pr. prof. dr. Alexandru Moraru, op. cit., p. 18-19. 23 Vezi Bogdan Andriescu, Biblioteca Judeţeană ASTRA-Sibiu, Mitropoliţi ai Ardealului, Nicolae Colan (1893-

1967), Sibiu, 2009.

77

Despre musulmanii din România în secolul XX1

Ionuţ-Constantin PETCU (Bucureşti) Războiul de Independenţă2 de la 1877 a reprezentat pentru români un moment de cotitură în istoria de aproape 2000 de ani. Prin luptele duse de armată, având conducător al statului pe domnitorul Carol I, s-a obţinut independenţa faţă de Imperiul Otoman. Aceasta cu atât mai mult cu cât „bolnavul Europei” începuse cu mult timp înainte să intre decăderea preconizată de domnitorul moldovean Dimitrie Cantemir3. În cele ce urmează, vom prezenta pe scurt relaţia dintre românii ortodocşi şi musulmani, de la Războiul de Independenţă şi până în prezent, în două perioade: cea a Regatului României (1881-1947) şi cea a regimului totalitar comunist (1948-1989).

Autorităţile române şi musulmanii în perioada monarhiei române „Firea tolerantă a românilor ne îngăduie să nu insistăm asupra modului cum statul a ştiut

şi în trecut şi va şti în viitor să lase tuturor libertatea credinţei”4. Prin astfel de cuvinte, omul politic liberal Vintilă I. Brătianu caracteriza poporul român, majoritor ortodox, ca o fire tolerantă faţă de celelalte culte prezente în statul român. Printre aceste culte tolerate exista şi cultul musulman, prezent îndeosebi în Dobrogea, vechi teritoriu românesc recuperat abia după Războiul de Independenţă5. După anul 1878, aceşti musulmani au primit cetăţenie română în conformitate cu angajamentele internaţionale luate de oamenii politici români care au obţinut recunoaşterea independenţei statului român din partea Marilor Puteri. Astfel, musulmanii se supuneau legilor române, dar aveau şi anumite privilegii garantate de către Constituţia care stabilea: „Deosebirea de credinţe religioase şi confesiuni, de origine etnică şi de limbă nu constituie în România o piedică spre a dobândi drepturile civile şi politice şi a le exercita”6. Cultul musulman era recunoscut prin articolul 21 din Constituţie, ca făcând parte din cultele istorice7. Reprezentantul superior al cultului musulman din România era membru de drept al Senatului

1 Cu privire la religia islamică se poate consulta: Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Editura

Ştiinţifică, Bucureşti, 1992, pp. 65-86 şi pp. 114-151; Mircea Eliade, Ioan P. Culianu, Dicţionar al Religiilor,

traducere de Cezar Baltag, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 187-206. 2 În perioada 10/22 aug. 1877-23 ian./4 febr. 1878 Armata Română a participat alături de Armata

Imperiului Rus la operaţiunile militare împotriva Imperiului Otoman, care pentru noi reprezenta Războiul

de independenţă. Prin capitularea generalului Osman Paşa, la Plevna, războiul putea fi considerat câştigat

de forţele aliate. În urma acestui război, Principatele Unite şi-au câştigat independenţa faţă de Imperiul

Otoman (cf. Istoria României în date, coord. acad. Dinu C. Giurescu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003,

p. 241-242. 3 A se vedea Demetrii Cantemir, Incrementorum et decrementorum Aulae Othomanicae tres libres, prefaţă de Virgil

Cândea, Editura Roza Vânturilor, 1999. 4 Constituţia din 1923 în dezbaterea contemporanilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 60. 5 „Lucrările Congresului Dobrogenilor Musulmani, din 21 iulie 1919, subliniau voinţa acestora împotriva

cedării sudului Dobrogei – Cadrilaterul, cu judeţele Durostor şi Caliacra – râvnit de bulgari” (Cf. Cezar-

Aurel Banu, Cultul musulman din România (1945-1989), în „Dosarele Istoriei, an VIII, nr. 9 (85), 2003, p. 57). 6 Art. 7 din Constituţiunea, promulgată prin Decretul regal Nr. 1360 din 28 martie 1923 şi publicată în

„Monitorul Oficial”, Nr. 282 din 29 martie 1923/Bucureşti, Imprimeria Statului. 7 „Pe lângă Biserica ortodoxă, a cărei organizare este stabilită prin lege specială, în statul român mai există

următoarele culte istorice: a) cultul român greco-catolic (unit), b) cultul catolic (de rit grec-rutcan şi

armean), c) cultul reformat (calvin), d) cultul evanghelic-luteran, e) cultul unitarian, f) cultul armeano-

gregorian, g) cultul mozaic (cu diferitele sale rituri), h) cultul mahomedan”.

78

României, statut stabilit prin articolului 72, aliniatul d din Constituţia din 19238. Însă, din cauza dezbinării şi a orgoliilor dintre muftii şi liderii comunităţii musulmane, nici un conducător religios musulman nu a ajuns în Senat9.

Aprinsele dezbateri parlamentare asupra Constituţiei din 1923 au provocat şi o intervenţie a parlamentarului ardelean Romulus Boilă, care susţinea ajutorarea materială de către Stat a cultelor de orice rit: „Trebuie stabilit dreptul bisericilor de orice rit la ajutorul material al statului, în măsura bugetului disponibil, luând de bază la distribuirea ajutorului toate elementele hotărâtoare pentru aprecierea situaţiei lor”10. Prin urmare, exista această mentalitate la nivelul clasei politice româneşti ca statul să susţină de la buget cultele istorice. Astfel, întreg clerul musulman a fost subvenţionat de stat atât în Vechiul Regat, cât şi în România de după unirea de la 1918.

Tot atunci a intervenit istoricul Ion Nistor, cu referire la pregătirea clerului de diferite rituri din România: „O singură categorie de şcoli trebuie să rămână neapărat în seama clerului respectiv, şi anume şcolile pentru pregătirea personalului bisericesc de diferite rituri ca ortodox, catolic, evanghelic, mozaic, musulman”11. Acest citat prezintă două măsuri luate în favoarea cultelor: primul la necesitatea existenţei ca entitate confesională recunoscută, iar cea de a doua la rămânerea în subordinea conducătorilor religioşi, în cazul musulmanilor - al muftiului, a şcolilor în care se pregăteau deservenţii fiecărui cult. În Dobrogra exista încă din anul 1889 un seminar cu opt clase, în care erau pregătiţi la Medgidia conducătorii religioşi musulmani12.

În perioada regimului monarhic au existat centre musulmane mai importante la Ada-Kaleh (lângă Orşova), Calafat, Giurgiu, Turtucaia, Silista, Vidin, Brăila, Galaţi, Tulcea, Babadag, Medgidia şi Constanţa. La Silistra exista un centru de presă, iar la Constanţa apăreau câteva publicaţii, dintre care cea mai importantă era Emel Medjmuasâ13. În Dobrogea se găseau peste 400 de geamii, iar la Babadag exista un vestit loc de pelerinaj, la mormântul lui Sari Saltyk, derviş turc şi sfânt al ordinului bektaşi. În fruntea comunităţii musulmane erau patru muftii la Caliacra, Constanţa, Durostor şi Tulcea14.

Din cauza convertirii unor creştini ortodocşi la islam, la congresele misionare ale clericilor ortodocşi de la Cernăuţi (1930) şi Chişinău (30 octombrie 1933), s-a discutat această problemă, ajungându-se la propunerea înjghebării unei activităţi misionare între mahomedani. Iniţiatorul acestei idei a fost Arhimandritul Iuliu Scriban, profesor de la Facultatea de Teologie din Chişinău. Cu multă putere de convingere, la congresul misionar din Chişinău a pledat pentru întemeierea unei misiuni ortodoxe între mahomedanii din Dobrogea15.

Pe teritoriul României Mari, în sudul Basarabiei şi Dobrogea, existau găgăuzi, care erau creştin-ortodocşi de neam turcesc. Vorbeau o limbă turcă foarte veche, cu influenţe persane şi arabe. Centre ale acestora mai însemnate existau la Varna, Balcic şi Comrat. Au înfiinţat mănăstira Sadaclia, în judeţul Tighina, unde pelerinii găgăuzi veneau cu miile. Printre îndatoririle religioase mai importante găsim: 1. Pelerinajele la locurile Sfinte (cei care nu puteau ajunge în Palestina, mergeau la Muntele Athos, sau la o mănăstire apropiată); 2. Operele de binefacere; 3.

8 „Sunt de drept membri ai Senatului, în virtutea înaltei lor situaţiuni în stat şi Biserică: d) Capii

confesiunilor recunoscute de stat, câte unul din fiecare confesiune, întrucât sunt aleşi sau numiţi conform

legilor ţării şi reprezintă un număr de peste 200.000 credincioşi; precum şi reprezentantul superior religios

al musulmanilor din regat”. 9 C. A. Banu, op. cit., p. 57. 10Constituţia din 1923 în dezbaterea contemporanilor..., p. 549. 11 Ibidem, p. 526. 12 Arhim. Antim Nica, Misionarismul creştin între mahomedani în orientul apropiat, Tipografia Eparhială, Bălţi,

1939, p. 85. 13 Ibidem, p. 84. 14 Ibidem, p. 85. 15 Ibidem, p. 86.

79

Sacrificiile. Aveau o asociaţie, frăţia misionară „Naşterea lui Hristos”, cu sediul la Chişinău. Preotul găgăuz Mihail Ciachir a tradus Biblia în limba găgăuză, precum şi alte cărţi de cult şi învăţătură16.

Odată cu reforma laică a generalului Kamal Atatürk, agenţii guvernului turc făceau propagandă în rândul musulmanilor din România, încercând să-i convingă să emigreze în Asia Mică. Astfel, mulţi musulmani au plecat spre ţara promisă, însă trebuie subliniat faptul că erau români care regretau acest lucru17.

Prin urmare, putem observa că în perioada regalităţii musulmanii din România au avut o plajă largă de manifestare.

Statul comunist şi cultul musulman (1948-1989) Istoria României în perioada postbelică a debutat sub negrele auspicii ale ocupaţiei

militare sovietice, „noul aliat” după nefastul moment din 23 august 1944. Acest aliat afirma că ne-a adus şi ne-a dat lumina de la Răsărit. Dar cum? Această ocupaţie a avut ca o consecinţă imediată, tragică şi dezastruoasă, transformarea României într-o veritabilă colonie a Imperiului sovietic, practic la mâna consilierilor sovietici18. Relevant este faptul că, la 2 iunie 1947, de la Moscova se emitea „Directiva specială pentru implantarea comunismului în imperiul KGB”, unde la punctul 34 se arăta: „Trebuie acordată o atenţie deosebită bisericilor. Activitatea cultural-educativă trebuie astfel dirijată ca să rezulte o antipatie generală împotriva acestora. E necesar să fie puse sub observaţie tipografiile bisericeşti, arhivele, conţinul predicilor, cântecelor, al educaţiei religioase, dar şi cel al ceremoniilor de înmormântare”19.

Pe aceste baze „programatice”, regimul ateu de la Bucureşti a căutat să dea o formă legală acţiunii de subminare a credinţei prin elaborarea unei legislaţii represive, care la prima vedere apărea tolerantă faţă de culte. Astfel, prin art. 27 al Legii nr. 114 din 13 aprilie 1948 se stipula „garantarea libertăţii conştiinţei şi a celei religioase, permiterea organizării şi funcţionării libere a cultelor religioase, în condiţiile legale”.

Cultul musulman era recunoscut, fiind al 13-lea din cele 14 agreate de statul comunist. Prin art. 26 al Decretului 177 din 4 august 1948 s-a permis utilizarea limbii materne în activitatea cultelor recunoscute. Cultele recunoscute aveau personalitate juridică şi bugete proprii controlate de Ministerul Cultelor, alimentate cu subvenţii de la bugetul statului, cheltuielile curente putând fi plătite şi din contribuţiile credincioşilor. Statul comunist asigura şi salarizarea personalului, lucru pe care îl folosea ca factor de presiune, putând fi suspendat pentru atitudine antidemocrată20.

Învăţământul religios a fost reglementat şi prin Decretul nr. 175 privind reforma învăţământului, din 3 august 1948. În aceeaşi zi a fost emis Decretul nr. 176 prin care au fost trecute în proprietatea statului bunurile bisericilor, congregaţiilor, comunităţilor sau particularilor, care folosiseră la funcţionarea şi întreţinerea instituţiilor de învăţământ general, tehnic sau profesional21.

Însă, aceasta era partea legislativă, prin care statul comunist încerca să contureze un tablou al libertăţilor religioase. Nu tot la fel se întâmpla de fapt. Statul comunist a iniţiat o integrare mascată, prin lovirea în identitatea etnoculturală a acestui cult, prin arestarea şi dispersarea intelectualităţii musulmane. Un lucru grav l-a reprezentat desfiinţarea Seminarului Musulman din Medgidia, în anul 1965, care reprezenta unica instituţie ce pregătea personalul pentru oficierea cultului. Cu toate că, potrivit Constituţiei, minorităţile aveau dreptul să se roage la slujbele publice în limba maternă, în perioada 1956-1959 statul a îngrădit acest drept22. În baza Decretului nr. 176 s-au confiscat averile aşezămintelor religioase musulmane, iar ani în şir,

16 Ibidem, p. 86-88. 17 Ibidem, p. 85. 18 Nicolae Videnie, 1948. Tragedia bisericilor din România, în „Analele Asociaţiei Tinerilor Istorici din

Moldova. Anuar Istoric”, Editura Plutos, Chişinău, 2001, p. 130. 19 Ibidem. 20 Ibidem. 21 Ibidem, p. 131. 22 C. A. Banu, op. cit. p. 58.

80

geamiile şi cimitirele musulmane nu au primit nici un ban ca subvenţie de la bugetul Ministerului Cultelor, ajungând într-o stare deplorabilă.

Anterior, la 26 septembrie 1946, la Constanţa se înfiinţase Frontul Unic Muncitoresc Musulman, ca organism politic subordonat organizaţiei PCR. Cel mai important punct pe ordinea de zi al congresului a fost numirea unui nou muftiu, cu calităţi foarte bune din punct de vedere profesional şi moral. Însă, mai important era să fie pe placul conducerii politice atee, noul candidat trebuind să aibă concepţii „real democratice”23.

Datele statistice păstrate într-un raport al Direcţiei de supraveghere şi control, din cadrul Departamentului Cultelor, susţin că în anii 1970 exista un număr de 40.500 de credincioşi musulmani, organizaţi într-un Muftiat cu sediul la Constanţa, majoritatea acestora locuind în Dobrogea. Pentru desfăşurarea vieţii religioase, cultul dispunea de 81 locaşuri de rugăciune din care o moschee, 77 geamii şi 3 mesgiduri; numai 37 aveau minarete. Raportul afirmă că desfiinţarea Seminarului din Babadag s-a făcut din lipsă de elevi. Deoarece din cele 66 posturi bugetare alocate de statul român ateu, numai 58 erau ocupate, cultul musulman era învinuit de următoarele:

„ – organizarea şi desfăşurarea cu fast deosebit a marilor sărbători în ideea mobilizării cu aceste prilejuri a credincioşilor în jurul lăcaşurilor de cult şi la o trăire intensă potrivit perceptelor Coranului în aceste perioade;

– o constantă preocupare pentru îndoctrinarea copiilor cu perceptele Coranului, dar în cele mai multe cazuri fără reuşită deplină, datorită răspândirii credincioşilor pe raze destul de mari a unităţilor de cult;

– pe fondul acestei stări de lucruri, conducătorul cultului a manifestat o insistenţă constantă la organele locale pentru includerea în programele de învăţămînt ale şcolilor unde învaţă mai mulţi copii de naţionalitate turcă şi tătară, a orelor de limbă turcă, făcînd şi propunerea de constituire a unor grupe sau clase speciale pentru atingerea scopului de însuşire lesnicioasă a învăţăturii de credinţă;

– în condiţiile existente unui număr de 8 vacanţe de clerici, cu perspectivă de creştere datorită vârstei avansate a celor în funcţiune, conducătorul cultului manifestă intens pentru redeschiderea seminarului pe de o parte, iar pe de altă parte pentru pregătirea personalului clerical în străinătate, având potrivit spuselor sale, unele solicitări în urma vizitelor efectuate în ultimii doi ani;

– dat fiind faptul că imamul de la geamia din Bucureşti este cunoscător a mai multor limbi străine (arabă, turcă, franceză şi engleză) în ultimul timp se constată o frecvenţă sporită a personalului ambasador, studenţilor, comercianţilor şi turiştilor din lumea musulmană care prin daniile lor sporesc venitul comunităţii; această tendinţă este apreciată şi prin interesul manifestat în geamie faţă de prezenţa lor, stimulată de conducerea cultului conştientă de faptul că prezenţa acestora are menirea de a atrage un număr mereu sporit de credincioşi la serviicile religioase; faptul că adresările de la amvon se rostesc şi în limbile celor prezenţi, face ca atenţia ambasadelor să se manifeste prin invitarea personalului de cult (muftiu şi imam) la diferitele festivităţi organizate la oficiile diplomatice;

– înviorarea unor relaţii cu lumea musulmană, realizată atât prin vizitele unor delegaţii sau persoane străine la muftiat, cât şi prin vizitele muftiului în ţările musulmane, care s-au înmulţit în ultimii doi ani”24.

În perioada dictaturii comuniste cultul musulman a avut de suferit, nu a existat o toleranţă a statului, ci mai degrabă o prigonire, însă cum toate dictaturile sunt trecătoare, indiferent de duritatea lor, cea a comuniştilor români excelând prin perseverenţa diabolică în a copia modelul sovietic, nu putea să dureze.

Consecinţele abuzurilor din perioada comunistă sunt resimţite şi astăzi de comunitatea musulmană, realitate datorată faptului că nu a fost abrogat nici până azi Statutul Cultului musulman din 1949. E de dorit ca iniţiativa să vină şi din partea reprezentanţilor musulmanilor25, deoarece reprezintă a treia minoritate etnică din România, după maghiari şi germani. 23 Ibidem. 24 Document din Arhiva Departamentului Cultelor pus la dispoziţie de către Adrian Nicolae Petcu. 25 Ibidem.

81

Semnale editoriale Mihai Plămădeală, Adrian Nicolae Petcu, Mitropolitul Antonie Plămădeală. Detalii biografice,

partea I („Dosarele nu ştiu tot!”-perioada 1948-1956), Editura Andreiană, 2011 „Dosarele nu ştiu tot!” spune un titlu imperativ de carte proaspăt apărută cu

binecuvântarea ÎPS Dr. Laurenţiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, la Editura Andreiana. E o carte despre marele ierarh şi om de cultură Antonie Plămădeală. Autorii ei, Mihai Plămădeală, fratele mitropolitului, şi istoricul Adrian Nicolae Petcu se opresc cu evocarea şi cercetările arhivistice asupra uneia din cele mai negre perioade din biografia înaltului prelat originar din Stolnicenii Basarabiei – anii 1948-1956. „Este viaţa unui om pe parcursul a opt ani de fugă continuă de autorităţile comuniste”, rezumă lapidar Adrian Nicolae Petcu, anii tulburi şi tragici şi pentru România, şi pentru sute de mii şi milioane de români prinşi în malaxorul maşinii de represiune comunistă. La 14 ianuarie 1949 s-a emis ordinul de trimitere în judecată a 30 de tineri din aşa-numitul grup „Sultana Petre şi alţii”, studenţi ai Facultăţii de Teologie şi Medicină Veterinară sub acuzaţia de „organizare şi participare la organizaţiuni de tip fascist, politice şi paramilitare”. Mihai Plămădeală remarcă o „ciudăţenie” a acuzării: „Anchetatorii au insistat pe «fascism şi acţiuni paramilitare». În fond, era, din punctul lor de vedere, cea mai la îndemână încadrare la vremea aceea, etichetări de genul: antisovietic, contrarevoluţionar, provocator etc., nu se inventaseră încă. În Sentinţa nr. 210 din 14 februarie 1949, considerându-se că eticheta de «organizaţie de tip fascist, politic şi paramilitar» nu este suficientă, i-au făcut pe toţi legionari, chiar şi pe cei care, în timpul rebeliunii din ianuarie 1941, aveau 10-12 ani”. Sub această acuzaţie a nimerit şi Antonie Plămădeală, deşi în ianuarie 1941 el se afla în Basarabia ocupată de ruşi, fapt care va fi folosit ca un alibi şi de către „inculpat” în timpul anchetelor de după arestarea sa de mai târziu, şi de apărare la rejudecarea procesului în 1956.

Între condamnarea în contumacie din 1949 la 7 ani temniţă grea şi 5 ani degradare civică şi eliberarea de la 3 aprilie 1956 se conturează o biografie plină de greutăţi şi suferinţe, dar şi de momente faste trimise parcă direct de o pronie cerească să-l ocrotească, să-l întărească şi să-l pregătească pentru un alt viitor decât cel pe care îl hărăzise din start o putere străină, demonică şi atee. E vremea când destinul frământă în toate chipurile lutul sacru din care se va înălţa figura viitorului mitropolit şi cărturar, punându-l la încercare, modelându-l, călindu-l, scoţându-i în evidenţă, ascuţindu-i şi adâncindu-i sentimentele şi calităţile native deosebite. Chiar de la început, spre deosebire de celalţi figuranţi ai dosarului, el are norocul să fie judecat în contumacie. „Scăpând de arestare în 1948 şi 1949, nota însuşi mitropolitul, am scăpat de Piteşti. Altfel treceam prin experienţa Piteşti. Când am fost arestat eu în 1954, era tocmai anul în care experienţa Piteşti s-a încheiat. Asta a fost marea mea şansă”. Asta a fost, am adăuga, şi marea şansă a Bisericii şi Culturii româneşti.

Ne întrebăm ce a fost totuşi dincolo de întâmplările, peripeţiile, a accidentelor faste şi nefaste din aceşti ani grei şi decisivi pentru formarea personalităţii lui Antonie Plămădeală? Oare numai un joc al hazardului? Aşa cum s-au aşezat ele toate în evocările fratelui Mihai Plămădeală şi cercetările de arhivă ale lui Adrian Nicolae Petcu, înclină parcă să ne sugereze altceva. Există în această biografie de hăituit, de fugar, de întemniţat, dar şi de o excepţională ardenţă spirituală o logică interioară inexorabilă, o coerenţă de text supraindividual cu toate elementele constitutive arhetipale. Mai întâi, maşinăria totalitară lasă să i se vadă o fisură, care nu e alta decât omul. Nu întâmplător cartea începe cu un „omagiu miliţianului «om»”. Un miliţian, sectoristul Alexandru Prescorniţoiu (un nume predestinat?), vine cu mandatul de arestare acasă la familia Plămădeală. Urmează un dialog cu tatăl viitorului mitropolit, reprodus de fratele Mihai:

- Domnule Plămădeală, am venit la dumneata astăzi în misiune oficială, mai exact, am venit să-l arestez pe fiul dumitale Leonida, care a fost condamnat la şapte ani temniţă grea. Am aici mandatul de arestare. Vreţi să-l vedeţi?

82

- Nu, nu este nevoie; n-ai fi venit dumneata numai ca să ne sperii! - Uite ce este, a continuat miliţianul, eu am mai multe treburi din astea urâte şi nu le pot

rezolva pe toate în aceeaşi zi, înţelegi? Pot să amân cu o săptămână, dar nu mai mult! În timpul acesta, dumneata cu familia faceţi tot ce veţi crede de cuviinţă. Eu nu am fost astăzi la dumneata, voi veni exact peste o săptămână!

Tata a sesizat imediat că «OMUL» miliţian i-a dat răgaz pentru a-l putea anunţa pe fratele nostru Leonida; dar cum?”

După fisura sistemului şi salvarea sa de piteştizare (care ar fi fost egală cu pierderea sa irecuperabilă pentru înalta misiune pentru care fusese pedestinat) vine jertfa. Nici o lucrare de întemeiere a ceva durabil nu se face fără un sacrificiu. În naraţiunea biografiei lui Antonie Plămădeală jertfa este Gheorghe, „martirul familiei”, fratele licean care, în toiul unei ierni cumplite, pleacă la mănăstirea Prislop ca să-l anunţe pe Leonida de primejdia ce-l paşte. Pe drum răceşte, contractează o pneumonie dublă, care în scurt timp trece în T.B.C. şi peste un an moare. Aici din nou, parcă, pronia cerească are grijă să-l ia sub pază pe viitorul mitropolit. Pentru a-l cruţa de inutila povară a unui sentiment de vină, familia, solidară în ocrotirea mlădiţei alese de Dumnezeu din trunchiul ei, inventează o legendă, aşa că el nu va afla niciodată cauza adevărată a morţii fratelui său.

Întregul periplu al tânărului student, apoi călugăr, de cum a încăput în vizorul securităţii comuniste, are ceva din tensiunea confruntării dintre o forţă demonică oarbă şi o putere omenească care învaţă să fie mare, o putere în devenirea de sine, în pregătirea eroică a temeliilor interioare pentru o misiune deosebită. Nu e vorba, fireşte, de un eroism gesticular, manifest. După propria mărturisire, în cei şase ani de fugă n-a dormit nici o noapte fără frică. „Prima noapte pe care am dormit-o liniştit a fost după ce m-au arestat, pentru că ştiam că nu mi se mai poate întâmpla nimic”. Ştiindu-se urmărit, tânărul Plămădeală se înverşunează şi susţine, totuşi, teza de licenţă şi termină Teologia la Cluj. Apoi, fugar fiind, drumurile i se intersectează cu mari personalităţi şi duhovnici ai Bisericii române: Arsenie Boca, Agaton Sandu Tudor, Arsenie Papacioc, Cleopa Ilie. Fiecare din ei îşi are contribuţia la devenirea rostului său bisericesc. La mănăstirea Prislop este luat sub oblăduirea sa de către Arsenie Boca, la sugestia căruia, spun unele documente din arhivele securităţii, Leonida Plămădeală se călugăreşte. Pentru complicitate cu un condamnat fugar, par să confirme alte documente, Arsenie Boca a fost trimis puţin mai târziu la Canal. Naş la tunderea sa în călugărie i-a fost Agaton Sandu Tudor. Acesta, stareţ la Mănăstirea Crasna din Gorj, împreună cu alte nume sonore ale Bisericii şi culturii române, au dorit – susţinea în limbajul de lemn al epocii o sursă a securităţii – „să înjghebeze o mănăstire cu monahi intelectuali pentru a-i pregăti în scopul luptei pentru combaterea concepţiei materialiste” sau, în limbajul normal al istoricului: „Prezenţa acestora la Crasna era în scopul înfiinţării unei mănăstiri de monahi-intelectuali, respectiv a unei pepiniere de călugări cu profundă cultură teologică şi experienţă duhovnicească”. Crasna a fost următorul popas al ierodiaconului Antonie Plămădeală. După o scurtă şedere, cu o recomandare scrisă de Arsenie Papacioc, pleacă la Mănăstirea Slatina, unde stareţ era Cleopa Ilie. „La vremea aceea, mănăstirea Slatina reprezenta un reper pentru viaţa monahală a Bisericii Ortodoxe Române”, scrie Adrian Nicolae Petcu, aducând în sensul acestei afirmaţii argumentele de rigoare. Printre multele ascultări pe care le-a avut aici „cea mai importantă… a fost de profesor la şcoala monahală de la Slatina”.

Momente noi, interesante tocmai sub aspectul implicării active a viitorului mitropolit în diverse acţiuni mănăstireşti de ordin organizatoric sau spiritual, dar şi sub aspectul supliciilor l-a care a fost supus şi a perspicacităţii, a dârzeniei morale şi a perseverenţei intelectuale de care a dat dovadă în timpul recluziunii, sunt scoase în evidenţă printr-o atentă triere şi confruntare a documentelor din arhivele BOR, din paginile dosarului de anchetă în mai multe volume, dosarul de urmărire întocmit de către securitate după ieşirea sa din închisoare, dosare de urmărire penală a altor grupuri de deţinuţi politici, în care figurează şi numele lui Antonie Plămădeală. Puse faţă în faţă cu memoriile sale, cu mărturisirile din diferite interviuri de după 1990, aceste dosare care „nu

83

ştiu tot” şi care, dat fiind specificul lor, adesea, chiar prin ceea ce spun ascund multe sau dau de înţeles altceva decât ceea ce spun, sunt citite atent de cei doi autori, Mihai Plămădeală şi Adrian Nicolae Petcu, într-o lectură dublă, una memoralistică şi alta de pură investigaţie istorică, cu un efect insolit de complementaritate. La relatările martorului din sânul familiei care a trecut c-un ochi atent şi prin dosarele securităţii se adaugă cercetarea atentă, minuţioasă a diferitelor fonduri arhivistice şi lectura cu o maximă prudenţă şi probitate a documentelor, pentru o cât mai dreaptă cumpănire a adevărului. Fără nici un semn de hagiografie encomiastică, rezultatul, am remarcat deja, e biografia unui om care învaţă să fie mare. În dosarele făcute ca să-l înfunde se regăsesc pagini de un dramatism cutremurător, ca, de exemplu, fila din dosarul penal nr. 905 de la CNSAS citată şi comentată de Mihai Plămădeală. Sunt „câteva notiţe olografe prin care «cineva» cerea aprobare ca deţinutul Plămădeală Leonida «să poată dormi până la ora 18» ori să i se permită să stea în pat, iar ultima: «Rugăm a se aproba ca deţinutul Plămădeală Leonida să poată sta culcat 3 (trei) ore azi, 20.XII.1954». Dar ce se întâmpla în restul timpului? Deţinuţii trebuiau să „facă paşi”, adică să se mişte prin celulă, să meargă, nu cumva să se aşeze pe marginea patului!” Sunt pagini ale procurorilor bolşevici mai întâi, ale anchetatorilor zeloşi şi, după eliberarea din închisoare, ale unor pretinşi prieteni care ar vrea să-l îngroape mai adânc în focul acelei gheene comuniste. Sunt şi documente curioase, şocante prin meschinăria pe care o deconspiră la vajnicii slujitori ai securităţii: „După încarcerarea în penitenciarul din Galaţi, la 27 mai 1955, Antonie Plămădeală întocmea o declaraţie în care reclama furtul peniţei de aur de 14 k de la stiloul său care îi fusese reţinut de Securitate la arestare, prin procesul verbal de predare-primire. Antonie Plămădeală susţinea că atunci când era transferat de la MAI Galaţi la penitenciarul din aceeaşi localitate, subofiţerul care-l însoţea i-ar fi sustras peniţa în cauză şi i-ar fi distrus procesul verbal care atesta existenţa acesteia”. Sunt şi file care, la o lectură adecvată împrejurărilor, îl apără, într-un mod specific, prin tăinuirea adevărului ori prin mărturisirea la anchetă a unor date nesemnificative ca, de exemplu, depoziţiile lui Valeriu Anania care „a reuşit să-i păcălească pe anchetatori, spunându-le multe, dar nimic compromiţător pentru cel la care făcea referire”.

Dar dincolo de dosare sunt oamenii, mulţi oameni de bună credinţă, care s-au jertfit, precum a fost fratele Gheorghe, dar şi fratele care depune azi mărturie, Mihai, cel care, fiind încă elev, a dat dovadă de o excepţională ingeniozitate şi de o tenacitate exemplară în eforturile sale de a-şi revedea fratele fugar, apoi de a-l ajuta atunci când acesta a fost prins şi încarcerat la Jilava. O întreagă aventură reprezintă drumul făcut la mănăstirea Slatina pentru arderea unor hârtii care ar fi putut să-l compromită pe fratele Antonie dacă ar fi nimerit pe mâna organelor de anchetă. Nu mai puţin palpitante sunt paginile ce evocă găsirea avocatului „credibil”, Mircea Manolescu, un evreu, care să-l apere de incriminările „legionariste” pe tânărul monah. Sunt oameni care au riscat găzduind cu bună ştiinţă un condamnat politic, precum a fost familia Dădârlat din Bucureşti sau stareţii mănăstirilor prin care a peregrinat el după aceea. Sunt şi „colegii” de puşcărie, mari personalităţi ale vieţii politice şi culturale antecomuniste, care îl sprijină cu sfaturi utile ori de la care învaţă cu râvnă tot ce se poate învăţa. O povaţă a lui Corneliu Coposu a căzut cum nu se poate mai bine: „Părinte, dacă-l iei pe nu, să-l ţii pe nu, să-l ţii pe nu în braţe până la sfârşit, că nu au ce-ţi face. Ei nu ştiu decât ce le-am spus noi”. De la prinţul Nicolae Mavrocordat, care îşi făcuse studiile de inginerie în Anglia, deprinde limba engleză. „Cum făceam lecţiile? – îşi amintea mai târziu mtropolitul Antonie Plămădeală – Pe gamelă – fiecare avea o gamelă pe care avea dreptul să o reţină, pe aceea o foloseam la toate şi tot în ea primeam terci. Pe spatele gamelei puneam o pastă de săpun, că aveam săpun, şi pe pasta aceea de săpun suflam DTT. Ne dădeau DTT ca să ne apărăm de păduchi. Puneam gamela cu faţa în jos până se usca şi în clipa când se usca gamela devenea albă ca o foaie de hârtie şi cu un beţişor puteam scrie pe ea ce voiam. Eu am învăţat engleza pe gamelă! Profesorul, Mavrocordat, îmi spunea cuvinte şi eu le scriam şi după aceea spunea ce înseamnă în româneşte. Îmi dicta propoziţii, mă rog, mi-a predat o engleză sistematică, cu care am putut după aceea începe studiile în Anglia, adică o engleză nu foarte evoluată, dar, oricum, aveam noţiuni de engleză şi mai presus de toate ştiam Queen’s English,

84

adică engleza oficială, pentru că el îşi făcuse studiile de inginerie la Oxford, ori la Oxford se vorbeşte engleza pură”. Într-adevăr, „dosarele nu ştiu tot”. E şi firesc. Ele se făceau (s-au făcut) ca să îngroape omul. „Este omul, este problema. Nu-i omul, nu-i problema.” – Asta era raţiunea lor de a fi întocmite. De aici şi caracterul lor de a fi strâmb ticluite şi strâmt alcătuite. Un lucru nu l-au ştiut, cu siguranţă, nici zeloşii fabricanţi de dosare, nici impunătoarele volume care s-au vrut (şi uneori au reuşit) să se facă adevărate sicrie pentru oameni vii. N-au ştiut ce festă le poate juca uneori timpul. Oare nu este un miracol (sau, poate, dreptatea lui Dumnezeu) să înveţi engleza pură cu un prinţ în închisoare pentru ca numai peste un deceniu şi ceva să te foloseşti de ea la Oxford?...

Andrei ŢURCANU, cercetător la Institutul de Filologie

al Academiei de Ştiinţe din Chişinău

Fototeca Ortodoxiei româneşti - un proiect unic în lumea ortodoxă

Acest sait poate fi un material extraodinar pentru meditaţie existenţială asupra trecerii noastre prin viaţă şi prin lume, a petrecerii, nu în sensul de distracţie, ci de trecere printre oameni în faţa lui Dumnezeu. Fotografiile pot suscita meditaţii, mai ales din partea celor care au cunoscut o mulţime din aceste persoane, care sunt prezentate. Poate fi o meditaţie asupra mănăstirilor, asupra instituţiilor. Aceste imagini sunt din perioada 1945-1989, „epoca de aur”; şi cât aur a fost în „epoca de aur”, rămâne de văzut. Totuşi, singurul aur de mare valoare care a rămas a fost credinţa, ce s-a păstrat cu jertfă în vreme de prigoană. Acest sait cu fotografii vechi ne poate ajuta atunci când vorbim despre Biserică, trecând prin vremuri grele. Întregul lui îl putem defini ca un sait „al Crucii şi al Învierii” în Ortodoxia românească. Sunt accente ale pătimirilor, şi accente ale binecuvântărilor şi realizărilor”, a spus Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României, la 7 februarie 2012, în Sala Europa Christiana din Palatul Patriarhiei Române, cu ocazia lansării proiectului „Fototeca Ortodoxiei Româneşti”.

Acest proiect constă într-un site (www.fototecaortodoxiei.ziarullumina.ro) iniţiat din dorinţa de a oferi un sprijin în plus celor interesaţi să înţeleagă şi să asimileze cât mai corect trecutul Ortodoxiei româneşti. În acest proiect, derulat sub egida Patriarhiei Române, fotografia de epocă este izvorul istoric, care poate aduce în atenţia celor interesaţi, numeroase aspecte ziditoare, inedite şi interesante despre istoria Bisericii noastre. Tematica diversă a proiectului face ca acesta să fie unic în lumea ortodoxă, dacă nu chiar în tot spaţiul creştin.

Platforma pe care rulează site-ul foloseşte una din cele mai performante soluţii de gestionare a bazelor de date de mari dimensiuni, putând suporta un număr nelimitat de imagini datorită soluţiei implementate.

Poriectul „Fototeca Ortodoxiei Româneşti” este prevăzut cu o serie de instrumente de comunicare cu vizitatorii, atât prin intermediul site-ului, cât şi prin mecanismele oferite de cel al reţelelor de socializare. Astfel, vizitatorii pot să furnizeze informaţii noi, legate de fotografiile afişate ori să trimită ei înşişi fotografii din arhivele personale. Până în prezent, deja au fost identificate o serie de fotografii neidentificate, cu ajutorul vizitatorilor.

Rezultatul actual este rodul unei munci de mai mulţi ani, care a presupus adunarea imaginilor, clasificarea, descrierea aceastora. Bazele proiectului propriu-zis au fost puse în primăvara anului 2010, când, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a fost alcătuită echipa care a derulat proiectul.

Site-ul „Fototeca Ortodoxiei Româneşti” conţine 11 teme generale: Slujitorii altarului, Lăcaşuri de cult, Biserica în misiune, Învăţământul teologic, Monahismul rugător, Spiritualitatea românească în afara graniţelor, Patrimoniul bisericesc, Repere şi solemnităţi din trecutul bisericesc, Relaţiile interortodoxe şi interconfesionale, Casa Regală Română şi BOR, Biserica şi

85

statul între 1945-1989, la rândul lor cu numeroase subteme, grupate în funcţie de materialul fotografic, însumând un total de 2012 imagini. Ulterior, saitul va fi îmbunătăţit periodic cu alte materiale fotografice.

La realizarea acestui site, pentru partea documentară, Adrian Nicolae Petcu şi Ionuţ Constantin Petcu s-au ocupat de culegerea, identificarea, scanarea, documentarea în arhive şi biblioteci, întocmirea legendelor şi gruparea tematică a materialului fotografic. Sursele materialului fotografic provin din Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Arhiva CNSAS, arhive de familie, alţi deţinători etc.

De partea tehnică, s-a ocupat în mod exclusiv Oana Hulpoi, care a creat arhitectura platformei web, a desenat interfaţa originală (care se remarcă prin claritate, funcţionalitate şi bun gust), a editat şi prelucrat cu tehnologii specializate cele peste 2000 de fotografii, întrucât majoritatea aveau nevoie de corecţii, la final încărcându-le în sait.

Din iulie 2011, când a fost postat on-line, pentru a fi testat de motoarele de căutare şi analizat în condiţii reale de funcţionare, şi până la data de 5 februarie 2012, site-ul a fost vizitat de 6539 de ori, din care 4342 vizitatori unici, proveniţi de pe întreg mapamondul. Majoritatea accesărilor sunt din: România-4965; Ucraina-514; Moldova-431; Germania-116, Italia-87 şi din alte state ortodoxe precum: Rusia, Cipru, Grecia, Serbia etc.

De asemenea, după lansarea oficială, traficul a cunoscut o creştere impresionantă, depăşind 400 de vizitatori/zi, ştirea fiind preluată de mai multe saituri şi bloguri.

Principalele avantaje ale acestui proiect sunt: recuperarea unei istorii a imaginii dintr-un interval în care puterea politică s-a străduit să limiteze la maximum vizibilitatea Bisericii; fotografiile conţinute de site-ul „Fototeca Ortodoxiei Româneşti” sunt salvate de la pericolul deteriorării şi dispariţiei; studenţii teologi învaţă la Istoria Bisericii Ortodoxe Române despre ierarhi, preoţi, evenimente, locaşuri de cult etc., fără a avea o reprezentare vizuală. Prin numărul mare şi provenienţa vizitatorilor, proiectul reprezintă, de acum, un bun ambasador al Ortodoxiei româneşti în lumea creştină. Ca planuri de perspectivă, echipa acestui proiect are în vedere centralizarea a cât mai multor imagini de arhivă existente în ţară, care compun istoria vizuală a Bisericii Ortodoxe Române din ultimul veac şi jumătate, într-un sait performant deţinut de Patriarhie, cât şi o prezentare în limbile engleză, franceză, germană, rusă şi greacă. În ceea ce priveşte materialul fotografic despre viaţa şi activitatea mitropolitului Visarion Puiu, se poate spune că, printr-o simplă accesare prin intermediul motorului de căutare al site-ului, cu tag-ul „visarion puiu”, rezultă identificarea a 103 fotografii. Se găsesc fotografii despre Visarion Puiu ca student la Teologie, funcţionar la Casa Bisericii, arhimandrit de scaun, episcop al Argeşului şi Hotinului, sfinţirea catedralei din Bălţi, învestirea şi înscăunarea ca mitropolit al Bucovinei, participarea la diferite solemnităţi, activitatea în relaţii interbisericeşti, misionarismul în Transnistria, prezenţa în Italia, apoi în Franţa, decesul şi înhumarea sa etc.

Redacţia

86

Gânduri pe hârtie

Despre un mare prelat ortodox: mitropolitul Visarion Puiu

Aurel BRUMĂ (Iaşi)

Ciudat ori nu prietenia cu protopopul de Roman, bogăţie de trăire duhovnicească şi cărturărie aşezată şi-ntr-un doctorat, avea să ne lege umbra de pasăre neliniştită încă a Mitropolitului Visarion Puiu. Cineva îmi adusese din Italia un ceas cu efigia lui Mussolini, de parcă turismul pe acolo nu se putea face şi fără aşa ceva iar dincoace, la noi, un mare ierarh al Bisericii se afla încă sigilat sub condamnarea parşivă de criminal de război fiindcă fusese Mitropolit al Transnistriei în perioada lui Ion Antonescu. Cine l-a judecat? Cine l-a expulzat din istorie? Cine continuă să stea şi să ţină închisă lespedea memoriei, sub care adevărurile sunt cu totul altele decât cele clamate şi acum de urmaşii politrucilor de atunci, un fel de completare tâmpă şi interesată a completului de judecată de atunci, al oamenilor fără judecată dreaptă de acum.

Şi-l ascult pe acest prieten câştigat: Frate Aurel, în fiecare an, în februarie, a devenit o tradiţie ca iubitorii lui Visarion Puiu, atât de aici, cât şi din străinătate să se adune pentru a aduce noi mărturii despre acest mare mitropolit al Bucovinei, singurul mare ierarh român condamnat în contumacie la moarte în februarie 1946. Deja numărăm a 15-a ediţie a manifestării Zilele Mitropolit Visarion Puiu. Istorici, clerici, oameni ai cărţii şi documentului, de la CNSAS şi de la Arhivele Naţionale, cercetători iluştri, nu încetează să aducă noi mărturii despre viaţa şi activitatea marelui ierarh, fapt ce dovedeşte în sine, locul şi rolul cuvenit acestui Mitropolit în calendarul de existenţă a românilor. Sunt aceste sesiuni asemănătoare rejudecării unui proces, apărarea peste timp demontând absurdul unei decizii luate în genunchi, dar nu pentru rugăciune, ci sub opresiunea celor care, în ′46, încercau să dea un curs artificial istoriei acestui popor. Sunt mărturii despre curajul şi bărbăţia prin care şi-a apărat Ortodoxia şi ţara într-o perioadă tulbure, cum tulbure este încă şi timpul pe care îl trăim. Vin Mărturisitori din S.U.A., Polonia, din Italia, a crescut numărul membrilor Asociaţiei Mitropolit Visarion Puiu la peste 100 de nume importante, scoatem albume, reviste dar cei care trebuie să confirme reintrarea Mitropolitului în lumina martirilor patrioţi, tocmai aceştia continuă să nu vadă, să nu audă, lista aceea din ′46 având o tabuitate a laşităţii. De cine să ne fie frică? Canonic, prelatul a fost confirmat în darurile sale, i s-a ridicat caterisirea imediat după 1989, mai urmează recunoaşterea juridică a adevărului unei existenţe tragice, dar cu mare folos pentru credincioşi şi Biserică în timpuri de război. Sunt doi termeni de apă şi foc, total incompatibili oricărei judecăţi, patriot - criminal, martir - criminal.

Şi mă-ntorc la lada amintirilor, a semnelor. Părintele protopop, abiase se întorsese din Italia, de la mănăstirea Maguzzano – aproape de Verona, mănăstire dedicată Sfântului Ioan de Calabria, prieten al lui Visarion Pouiu, cel care timp de doi ani i-a îndulcit exodul şi, tâmplă lângă tâmplă, făceau zidire a trupului dintâi al Bisericii. „Vezi, frate Aurel, acolo este păstrată ca o relicvă camera în care a locuit Mitropolitul de Bucovina şi mai apoi de Transnistria, Visarion Puiu. A fost hram la mănăstire şi ne-am bucurat de întâlnirea unor oameni care l-au cunoscut pe Visario Puiu, care mi-au arătat şi am pipăit scaunul pe care stătea ierarhul în rugăciune acolo, în biserica aceea catolică. Dar nu diferenţele erau căutate. Stareţul, abatele de acum al mănăstirii, Ginno Sacchetti, a dăruit o bucurie imensă prin aşezarea unui spaţiu, o sală mare, sub numele lui Visarion Puiu. Acolo am aşezat, cu binecuvântarea Patriarhului nostru, cu cea a episcopului Veronei, a arhiepiscopului Romanului şi Bacăului, lucruri, imagini, tricolorul şi tot ce am crezut că poate bucura duhul mitropolitului trecut demult la cele veşnice, dar încă neliniştit de reaua aşezare a adevărurilor în mintea unor oameni cu răspunderi juridice. Iar deasupra la totul, într-una din săli, parcă repetând gestul de îmbrăţişare a episcopului din 1945, prelaţii au vădit catapeteasmă, altar şi şi tot ce se cuvine liturghiei ortodoxe, credincioşilor noştri aflaţi acolo, acestei capele dându-i noi

87

răspunsul însemnului de pe catapeteasmă, Buna Vestire, parcă binecuvântaţi din timp de chiar Visarion Puiu”.

-Uite, frate Aurel, izvorăşte în propria uimire părintele Tuscanu, dimineaţă, când ne odihneam în imaginile din Italia, aici la Protopopiat, a deschis uşa cu semerenie un preot din Basarabia. Mă căuta venit de undeva, din judeţul Soroca. Şi a dezvelit dintr-un veştmânt preoţesc antimisul Episcopului de Hotin, Visarion Puiu, din 21 noiembrie 1923, cu semnătura lui Visarion Puiu. Antimisul fusese confecţionat în tipografia franceză din Chişinău.

-Părinte Aurel, din timp aleg unul dintre mesajele de mare actualitate transmise de Mitroplitul Visarion: fă-ţi viaţa vatră muncită pentru a te bucura de odihna cea veşnică după cuviinţă şi în iubirea celor care culeg fructele osârdiei tale. Ni se vrea prelatul călăuză?

-Astăzi mai mult ca oricând avem nevoie de modele. Şi, iată, în biserică, Hristos ieri, astăzi şi mâine este acelaşi, spune Sf. Apostol Pavel. Succesiunea este în oamenii vieţuitori şi atât. Iar Înveşnicitul Hristos dintotdeauna lucrează prin oameni aleşi. Frumos spunea un preot că Dumnezeu nu are alte braţe decât braţele noastre. Or, Visarion Puiu ca vrednic truditor în ogorul bisericii, în nedesţelenitul pământ al Basarabiei, pe care el l-a lucrat în oameni din 1923, ca Episcop de Hotin, până în 1935, într-o eparhie nou înfiinţată, a reuşit să aducă această zonă la glorie, primind în drept merit ridicarea în scaunul de mitropolit al Bucovinei, cea mai falnică eparhie a ţării. Aici şi astfel a trudit pentru întărirea credinţei, pentru promovarea valorilor culturale şi spirituale româneşti. Mai mult de atât, Visarion Puiu a avut vocaţia ecumenică a unităţii, legăturile şi prieteniile sale cu mari ierarhi ai bisericii catolice fiind pilduitoare şi acum: „Ca toţi să fie una!”. Această misiune, şi orice misiune frumoasă implică şi jertfă, dar sunt fericit să contribui la impunerea unui model de care avem atâta nevoie şi care trebuie să se aşeze lângă ceilalţi înaintaşi ai noştri demni de tot respectul.

Mă uit la prelatul romaşcan. Îmi păstrez celelalte întrebări, dar simt cum din timp, asemeni crucifixului găsit la un

anticariat, în mâna unei femei uitate de timp, alte minunate întâmplări l-au atins şi l-au făcut pe părintele Florin Aurel Ţuscanu să coordoneze Asociaţia Mitropolit Visarion Puiu, să lupte pentru ca aceasta să îndrepte decizia care strâmbă drumul de revenire al marelui ierarh acasă, la Vovidenie şi mai ales în conştiinţa noastră: Visarion Puiu - modelul Preotului, al ierarhului, al bunului creştin român.

88

Câteva gânduri, impresii şi idei despre Catedrala Mântuirii Neamului Românesc

Drd. Stelian GOMBOŞ (Bucureşti)

Catedrala Mântuirii Neamului Românesc reprezintă sinteza ethosului creştin-ortodox al

poporului român, zidirea ei implicând variate semnificaţii de la cele duhovniceşti - liturgice-teologice până la cele naţionale-arhitecturale-sociale. În acest sens zidirea ei se constituie într-un simbol al permanenţei sintezei dintre Biserică şi Neam, precum şi într-o afirmare dinamică a valorilor spirituale şi culturale ale poporului român. În imaginea ei se vor regăsi tradiţia şi modernitatea, universalul şi particularul, amprenta inconfundabilă a devenirii istoric-religioase şi culturale a poporului român şi amprenta năzuinţelor spirituale ale acestui popor pentru veacurile ce vor veni.

Este nevoie de un asemenea efort spiritual şi material pentru a da viaţa sacră unui spaţiu care va folosi nemijlocit nu numai unui popor aflat în rugăciune, ci şi unui popor chemat să-şi afirme mereu identitatea, verticalitatea şi măiestria, precum şi fidelitatea faţă de năzuinţele înaintaşilor care doreau cu ardoare zidirea unui asemenea locaş. Comuniune a oamenilor cu Iisus Hristos şi întreolaltă, legătură între generaţii, punte între eclesial, cultural şi social, deschidere responsabilă spre istoria şi spiritualitatea poporului, afirmare a identităţii şi a permanenţei creştinismului ortodox pe aceste meleaguri, simbol al unităţii spirituale a poporului român, spaţiu viu al afirmării valorilor Evangheliei lui Iisus Hristos într-o lume secularizată şi globalizată, Catedrala Mântuirii Neamului Românesc rămâne un ideal care trebuie asumat continuu de către fiecare creştin. De ce? Pentru că are menirea cuprinzătoare de a ne aduce aminte, mereu şi mereu, într-o lume care renunţă cu atâta uşurinţă la propriile-i rădăcini transcendente, cine suntem. Numai în măsura în care vom conştientiza necesitatea acestei mişcări lăuntrice de asumare dinamică a identităţii noastre vom reuşi să descoperim sensul ultim al acestei zidiri impresionante pe pământ românesc care nu este altul decât cel legat de aspiraţia spre propăşire şi mărturisire a credinţei neamului. Ori neamul – chiar într-o lume globalizată - ca de altfel fiecare persoană - chiar într-o lume hiper-individualizată - este chemată să conştientizeze că nu-şi poate afla sensul profund şi ultim al existenţei în afara lui Iisus Hristos. Catedrala ne arată că menirea ultimă a lumii este dincolo de lume, ea ne indică că locul omului este Biserica şi Iisus Hristos este locul omului: în acest adevăr stă „pragul speranţei” pentru noi… Credinţa ca manifestare a persoanei în comuniune se poate întrupa într-o viziune teologică asupra orânduirii spaţiului sacru care teologhiseşte şi exprimă această credinţă într-o intimă corespondenţă cu Evanghelia, dogma şi experienţa Bisericii. Arhitectonica Catedralei ne introduce în experienţa eclesială a credinţei care converge în multiplele ei manifestări spre dimensiunea sacramentală, care, în Euharistie oferă omului unirea maximă cu Iisus Hristos şi totodată pregustarea plină de har şi de adevăr a Împărăţiei ca neînserată zi a opta. Configuraţia ansamblului arhitectural pune această dimensiune sacramental-liturgică în centru prin simbolistica POTIRULUI, după cum în interiorul acestui centru se ridică maiestuos Catedrala a cărei simbolistică gravitează în jurul Pantocratorului Iisus Hristos şi a Treimii care cuprinde întreg universul creat, începutul, mijlocul şi sfârşitul creaţiei. Statornicia Tradiţiei Bisericii se împleteşte constructiv cu dinamica acesteia într-o aspiraţie spre a cuprinde universalul şi particularul într-o sinteză a coborârii iubitoare şi mântuitoare a lui Dumnezeu la om şi o urcare iubitoare şi mântuitoare a omului la Dumnezeu prin Iisus Hristos în Duhul Sfânt. Desigur nu lipseşte din ansamblul arhitectural nici dimensiunea eshatologică a creaţiei reprezentată de cele opt turle ca simbol al zilei a opta. În interiorul Catedralei ca spaţiu sacru, oamenii nu numai vor privi estetica plină de semnificaţii teologice, duhovniceşti şi culturale, ci se vor ruga, se vor angaja într-un itinerar spre sfinţenie, pregustând taina zilei a opta în Tainele Bisericii şi făcând experienţa acestei

89

Taine ca şi sens profund şi esenţial al existenţei personal-comunitare descoperite deplin în Iisus Hristos. Asumarea unui asemenea proiect deşi se realizează în istorie, depăşeşte pentru fiecare creştin, imediatul cotidian, asemuindu-se cu itinerarul „darului” transformat după cuvintele lui Iisus Hristos în „comoara din ceruri”. De aceea, darul fiecăruia pentru aici, în vederea unei asemenea construcţii, va fi „un dar pentru eternitate”. Pentru împlinirea acestui deziderat spiritual care se întinde ca un arc peste generaţii este nevoie să-i acordăm acestuia un loc în sufletului nostru, loc care va deveni treptat semn al Împărăţiei şi al vieţii veşnice, legându-ne totodată de aspiraţiile înaintaşilor ca la rândul nostru să lăsăm o moştenire cu valoare de simbol naţional şi universal urmaşilor. Totodată, pentru împlinirea acestui deziderat spiritual, care deşi se săvârşeşte pe pământ, are rânduiala cetelor îngereşti, pentru ca oamenii împreună cu îngerii, creaţia întreagă să doxologească Creatorului ei, este nevoie de o credinţă vie şi dinamică şi de o iubire neîndoielnică faţă de Biserică şi Neam. Biserica este un dar, de aceea să fim fericiţi că suntem chemaţi să fim Biserica lui Dumnezeu, să avem bucuria că aparţinem Bisericii Lui. Ea este un dar frumos, în interiorul căreia noi trăim deodată, cu Iisus Hristos, frumuseţea negrăită a tainei istoriei neamului nostru şi a veşniciei lui. Prin urmare, să fim recunoscători pentru darul Domnului, pentru că „împreună cu Hristos” noi exprimăm experienţa de a fi cu toţi uniţi în numele Lui, experienţa de a fi Biserică, manifestată de poporul lui Dumnezeu în jurul Sfintei Treimi…

90

Din activitatea Asociaţiei noastre

Pe urmele lui Visarion Puiu in Italia (23-26 ianuarie 2012)

Pr. Florin ŢUSCANU

Cu prilejul „Săptamânii de Rugaciune pentru Unitatea Crestina”, Abaţia din Maguzzano-Italia a gazduit simpozionul ecumenic dedicat mitropolitului Visarion Puiu şi Sf. Ioan Calabria, având ca organizatori Institutul don Calabria - Verona şi Centrul Ecumenic-Maguzzano. Tema Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creştină din anul 2012 a fost textul scripturistic „Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba” (I Cor. 15, 51).

Aceasta tema invită Bisericile creştine să binevestească iubirea lui Dumnezeu pentru oameni şi să-i cheme la mântuire ca început de viaţă nouă, sfântă, în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii. Bisericile creştine au misiunea de a chema oamenii la pocăinţă şi reconciliere, la comuniune şi conlucrare, pentru a mărturisi împreună iubirea lui Hristos faţă de toţi oamenii.

Din partea Asociatiei „Mitropolit Visarion Puiu” au participat: pr. Florin Tuscanu-preşedinte, aăaturi de familia prof. Neculai şi Camelia Pascu (Roşculet), artişti plastici din Piatra Neamt. În ziua de 24 ianuarie, când romănii sărbatoresc Unirea Principatelor de la 1859, într-o atmosferă de sărbatoare creştina, am trăit şi noi cu bucurie clipe de unitate în rugaciune şi de comuniune culturală. Simpozionul ecumenic s-a desfasurat cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte Siluan, Episcopul ortodox român al Italiei, şi a Preasfinţitului Părinte Ioachim Bacăuanul şi a fost precedat de o slujbă de pomenire în memoria mitropolitului Visarion, oficiată în paraclisul ortodox cu hramul „Duminica tuturor Sfinţilor”, amenajat conform canoanelor şi pictat in maniera bizantină. În sala ce poartă numele ierarhului român, care a poposit aici vreme de aproape doi ani (1945-1947) , au fost deschise lucrările simpozionului, prin cuvantul de salut adresat celor prezenţi de catre superiorul Abaţiei, Fr. Mario Grigolini.

Genericul întâlnirii noastre a fost: „Visarion Puiu şi Don Calabria-slujitori şi promotori ai unităţii creştine”. Delegatul Preasfinţitului Siluan, la aceasta intrunire a fost Pr. Gabriel Codrea, protopop de Verona, care a citit un mesaj de binecuvântare, subliniind faptul că Visarion Puiu este între altele şi ctitorul primei eparhii ortodoxe române din afara graniţelor (Franţa, 1948). În continuare, pr. Diego Righetti, responsabil cu ecumenismul şi dialogul interreligios pentru Dioceza de Verona, a menţionat că pe la mănăstirea ce ne găzduieşte au trecut de-a lungul secolelor diferite persoane, ce aveau aceeaşi dorinţă de unitate creştină (cardinalul Reginald Pole, participant la Conciliul Trento-sec. al-XVI-lea, mitropolitul Visarion-oct.1945-iunie 1947). Conferinţa noastră a avut acelaşi titlu cu tema simpozionulu, fiind tradusă în limba italiană şi prezentată de catre Fr. GianCarlo Conato. Au fost surprinse momentele importante din prietenia ce s-a legat între Don Calabria şi Visarion Puiu, în urma cercetării Jurnalului de la Maguzzano din acea perioadă, precum şi a corespondenţei dintre cei doi. Au fost adresate întrebări din partea audienţei şi au fost oferite răspunsuri competente, iar în final au fost prezentate celor de faţă doua dintre obiectele ce au apartinut lui Visarion Puiu, pe cand era episcop de Hotin: antimisul (1923) şi o cruce pectorala (1933). În semn de preţuire şi frăţească dragoste întru Hristos, pr. Tuscanu a oferit gazdelor, un set de Sfinte Vase, pentru oficierea Sf. Liturghii la paraclisul ortodox din această mănăstire catolică. Apreciind eforturile noastre de dialog interreligious şi cultural, dar şi fructuoasa colaborare, având ca model pe Visarion Puiu, delegatul Institutului Don Calabria din Verona, Pr. Giacomo Cordioli, superiorul pentru Romania, Rusia şi Italia, a conferit pr. Florin Ţuscanu, din partea Institutului, medalia jubiliara „Don Calabria”.

91

În cea de-a doua parte a întâlnirii, ce a avut loc în sala de conferinţe, profesorul Neculai Pascu a încantat publicul prezent cu o comunicare intitulata: „Icoana bizantină şi unitatea crestină”, subliniind faptul că există un ecumenism prin intermediul artei creştine. Prof. Pascu a realizat şi a donat Abbaziei din Maguzzano, în numele românilor de pretutindeni un simbolic dublu portret în mozaic „pentru a nemuri prin generaţii dialogul, unitatea în cuget şi simţire creştină”. Tot în acest cadru, doamna Camelia Pascu a adăugat zestrei patrimoniului existent în capela ortodoxă,14 icoane pe sticlă realizate cu măiestrie dupa modele din Transilvania şi Bucovina.

Apreciind generozitatea şi talentul celor doi artişti români, Institutul Don Calabria din Verona a conferit medalia jubiliară dlui. Pascu Neculai. Un grup coral, de la parohia din Maguzzano a interpretat câteva piese religioase, încheind ziua cu o rugăciune comună (un text din Evanghelia de la Ioan: „Ca toţi să fie una”). Cu prilejul călătoriei noastre la Verona am poposit câteva clipe la mormântul Sf. Ioan Calabria, înălţând o rugăciune şi pentru bunul său prieten, Visarion Mitropolitul. Gazda ospitalieră ne-a fost „Casa Nazareth”, unde superiorul, pr. Michelle dal Bosco, ne-a oferit cu generozitate o şedere minunată. Având în vedere că la Roman exista un Centru de zi „Don Calabria”, unde, zilnic, 30 de copii primesc ajutorul bisericii, având parteneriat şi cu Protoieria Roman, am adresat la plecarea spre casă, apelul creştin ca, pe langă rugaciunea pentru unitatea creştină, să cultivăm şi solidaritatea umană, deoarece anul 2012 a fost declarat de către Patriarhia Română: „Anul Sf. Maslu şi al celor aflaţi în suferinţă”, astfel încât să arătăm că Evanghelia iubirii lui Hristos este lumina vieţii noastre, în Biserică şi în lume.

92

Simpozionul „Martiri ai Neamului” (3-4 februarie 2012, Paşcani)

Prof. Marioara PREUTU (Paşcani)

Şcoala ne învăţă că Istoria, magistra vitae, după cum o considerau anticii, oferă temeiul de a discerne binele pentru lumea întreagă şi pentru neamul nostru românesc, cunoscând greşelile trecutului şi neîngăduindu-le pe cele prezente. Între terorile veacului din urmă, comunismul a fost una dintre cele mai cumplite. Să reflectăm asupra trecutului pentru a înţelege prezentul şi pentru a proiecta un viitor mai bun reprezintă esenţa a ceea ce studiul istoriei ne poate oferi nouă, maturilor, ca şi tinerilor.

Trăim în Moldova cea bogată şi, paradoxal, săracă, a cărei Curte Domnească a spiritului neamului – oraşul Iaşi – străluceşte încă, în ciuda vremurilor grele. De la Iaşi până la Suceava, istoria s-a scris şi la Ruginoasa, şi la Paşcani.

Puţini dintre păşcănenii de astăzi mai păstrează amintirea unor evenimente întunecate din timpul regimului comunist. De aceea, ne-am gândit la realizarea unui Memorial al Durerii la Paşcani, pentru a onora o serie de personalităţi emblematice din lupta de rezistenţă anticomunistă, ca mitropolitul Visarion Puiu, istoricul Gheorghe I. Brătianu, ing. Mihail Dragomirescu, ing. Vasile Cristea, dr. Nicu Ioniţă şi alţii.

Simpozionul „Martiri ai Neamului” s-a desfăşurat la Casa Municipală de Cultură „Mihail Sadoveanu”, din Paşcani, în zilele de 3 şi 4 februarie 2012. Manifestarea, susţinută de Primăria Municipiului Paşcani – dr. Grigore Crăciunescu, primar, şi de ing. Neculai Enea, viceprimar – s-a bucurat de o participare strălucită. Domnul dr. Nicu Ioniţă, victimă a regimului comunist, care a suportat ani grei de detenţie în închisorile din Sighet şi Piteşti, precum şi munca de la Canal, iar apoi, eliberat, a primit domiciliu forţat la Paşcani, a fost invitatul de onoare al simpozionului. Domnia-Sa a prezentat cartea Psihotrauma de detenţie şi urmările ei, apărută în anul 2008, sub egida Fundaţiei Academia Civică din Bucureşti. Programul foarte laborios al simpozionului a cuprins, în prima zi, o suită de momente în egală măsură interesante şi emoţionante.

Gabriel Bugioeanu, profesor la Colegiul Tehnic de Căi Ferate „Unirea”, din Paşcani, a prezentat personalitatea istoricului şi omului politic Gheorghe I. Brătianu, născut la Ruginoasa, Iaşi, la 3 februarie 1898 şi decedat la 23/27 aprilie 1953, în închisoarea de la Sighet. Numele ilustrei familii a Brătienilor este legat de oraşul nostru prin Conacul Cantacuzino-Brătianu, monument arhitectonic din sec. al XVII-lea, aflat acum în proprietatea nepoatei savantului, Marie-Helene Fabra, care trăieşte la Paris, împreună cu mătuşa sa, Maria Brătianu, fiică a lui Gheorghe I. Brătianu.

Iniţiativa înfiinţării, în Paşcani, a unei filiale a „Societăţii Academice Gheorghe I. Brătianu” (cu sediul la Cluj şi mai multe filiale în ţară) a încântat pe participanţii la simpozion. Şedinţa de constituire a fost prezidată de Radu Zlati, profesor de istorie la Liceul „Regele Ferdinand” din Sighetu-Marmaţiei, membru-fondator al filialei din acest oraş. În unanimitate, dr. Nicu Ioniţă a fost ales preşedinte de onoare, iar conf. dr. Claudia Costin - preşedinte. Au rostit, cu acest prilej, alocuţiuni, dr. Nicu Ioniţă, prof. univ. dr. Cătălin Turliuc de la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol”, din Iaşi, Varujan Vosganian, în prezent nu doar ca senator PNL-Iaşi, cât – mai ales – ca scriitor, autor al volumului Cartea şoaptelor (cartea anului 2009) şi, cum era şi firesc, dr. Grigore Crăciunescu, primarul municipiului Paşcani.

Colaborarea cu I.S.J. Iaşi şi cu şcolile din oraşul nostru s-a concretizat în prezentarea de filme documentare şi expoziţii ale elevilor îndrumaţi de catedra de Istorie a Colegiului Naţional „Mihail Sadoveanu” din Paşcani: filmul Eliberaţii pleacă în robie (Premiul II la Concursul Naţional „Eustory 2010”) prezentat de prof. coord. Angela Căşăriu şi O fereastră către trecut, expoziţie de publicaţii şi obiecte din perioada comunist, prezentată de prof. coord. Adela Jitaru.

Vernisajul expoziţiei comemorative Canalul Dunăre-Marea Neagră, un cimitir programat a adus din nou în faţa noastră mărturii cutremurătoare comunismului atroce, evocate de dr. Nicu Ioniţă.

93

Expoziţia, al cărei curator este Romulus Rusan, ne-a fost oferită de Fundaţia Academia Civică şi a fost prezentată de Angela Căşăriu, profesoară de Istorie la Colegiul Naţional „Mihail Sadoveanu”, participantă de mai multe ori la cursurile Şcolii de vară de la Memorialul Sighet.

Filmul documentar Amintiri din Subterană, realizat şi prezentat de Dragoş Zamosteranu de la EuroEd Iaşi a deschis simpozionul „Martiri ai Neamului”. A atras atenţia în mod deosebit prelegerea despre deportările staniliste din Basarabia, susţinută de prof. dr. Mariana Ţăranu de la Academia de Transporturi, Informatică şi Comunicaţii din Chişinău. Simpozionul s-a desfăşurat în Galeria de Artă Arcadia a Casei de Cultură, spaţiu care a găzduit expoziţia de fotografii Sighet, ai cărei autori sunt Cătălin Viţelaru, Claudiu Răileanu, Gheorghiţă Epureanu şi Ionuț Alexa, toţi de la Clubul Fotografilor al Casei de Cultură „Mihai Ursachi” din Iaşi.

Foarte emoţionant a fost momentul In memoriam: pr. Mihai Mocanu (fost protoiereu şi preot paroh la Biserica „Sfinţii Voievozi din Paşcani”). În prezenţa unui public numeros, care l-a cunoscut îndeaproape şi l-a iubit pe părintele plecat prea repede la Domnul, la 8 noiembrie 2009, pr. paroh Eugen Ungureanu a evocat activitatea de smerit slujitor al Bisericii şi de rafinat intelectual a Părintelui Mihai, care a fost, între altele, iniţiator şi organizator al „Zilelor Mitropolit Visarion Puiu”, făcând mari eforturi pentru reabilitatea memoriei acestui înalt ierarh al BOR. Prin amabilitatea fiicei părintelui, ing. Cristina Mocanu, prezentă la manifestare, în foaierul Casei de Cultură s-a deschis o expoziţie de obiecte care au aparţinut părintelui – odăjdii, icoane vechi, cărţi rare, cu dedicaţii ale autorilor, corespondenţă, fotografii etc.

Un moment de imensă încărcătură emoţională, pe măsura entuziasmului şi a evlaviei participanţilor s-a întâmplat la Troiţa Românilor de Pretutindeni din Fântânele-Paşcani. Părintele Dumitru Cristea, paroh la Biserica „Sf. Gheorghe” şi vicepreşedinte la Asociaţiei „Mitropolit Visarion Puiu”, a ţinut, alături de un grup de preoţi din Paşcani, o slujbă de pomenire a martirilor neamului. Într-un splendid decor hibernal, dr. Grigore Crăciunescu, primarul oraşului, şi Varujan Vosganian au dezvelit două plăci comemorative, de marmoră neagră, dedicate Mitropolitului Visarion Puiu şi istoricului Gheorghe I. Brătianu, ambii victime ale regimului comunist.

Ziua întâi s-a încheiat cu programul artistic Iisus în celulă (titlu inspirat de poezia blândului poet Radu Gyr, întemniţat, timp de 19 ani, de către autorităţile comuniste) a cuprins poezii şi cântece din închisori, în interpretarea doamnelor profesoare Doina Atomei şi Florentina Fălticineanu, colaboratoare ale Casei de Cultură. Au fost audiate şi colinde din închisori, interpretate de corul maicilor de la Mănăstirea Diaconeşti-Bacău. De altfel, prin deosebita amabilitate a părintelui Amfilohie de la Diaconeşti, la Casa de Cultură a fsot deschisă şi o expoziţie de carte (cu vânzare) de la Editura Bonifaciu a mănăstirii (măicuţele de aici sunt cele care au reuşit, în urmă cu câţiva ani, să editeze volumul Ion Ianolide, Întoarcerea la Hristos). Au atras atenţia albumele: Fericiţi cei prigoniţi, Icoana noilor martiri ai pământului românesc, precum şi numere vechi şi noi ale revistei Rost (oferite de Claudiu Târziu).

Ziua a doua a manifestărilor a fost rezervată în întregime tinerilor. Pentru prima oară s-a desfăşurat în oraşul nostru un concurs de dezbateri (World Schools Style). Moţiunea propusă de Guvern a fost Introducerea la Bacalaureat a examenului de Istorie a Românilor ca materie obligatorie pentru toţi absolvenţii de liceu. Au participat echipaje de la Colegiul Naţional „Emil Racoviţă” din Iaşi (prof. coord. Genoveva Butnaru), Liceul „Regele Ferdinand” din Sighetu-Marmaţiei (prof. coord. Radu Zlati), Liceul Teoretic „Ştefan cel Mare” din Hârlău (prof. coord. Puşa Alexa) şi Colegiul Naţional „Mihail Sadoveanu” din Paşcani (prof. coord. Haricleea Monica Mercaş). Elevii – impecabil pregătiţi – şi profesorii lor au primit diplome, cărţi şi reviste. Dr. Nicu Ioniţă le-a oferit tinerilor, cu autograf, volumul său Psihotrauma de detenţie şi urmările ei, scris din perspectiva de medic „reeducat” la Piteşti.

Dincolo de ecourile pozitive ale simpozionului „Martiri ai neamului”, desfăşurat, la Paşcani, la acest alb început de februarie 2012, rămâne gândul la expresia latină sine ira et studio a lui Tacit. Istoria a fost falsificată, observa istoricul roman; în timpul domniilor nedrepte, de frică; după moartea tiranilor, din ură proaspătă. Tacit şi-a propus să scrie despre Augustus, Tiberiu,

94

Caligula, Claudiu şi Nero sine ira et studio – fără mânie şi fără părtinire. A reuşit? De bună seamă că nu. Dar noi, cei de astăzi, care am ignorat prea mult cumplita istorie a comunismului, când avem înainte mărturii cutremurătoare ale unor spaţii ca Memorialul Sighet (ori cel de la Aiud), ale unor martiri ca Valeriu Gafencu, evocările dr. Nicu Ioniţă ori când vizităm locurile prin care au trecut paşii prigonitului Mitropolit Visarion Puiu, noi înţelegem că Dumnezeu a dat harul Credinţei, pe cel al Iubirii şi al Răbdării tuturor acestora. Dar noi, noi vom putea vorbi, la următorul simpozion, sine ira et studio?

In memoriam Mitropolit Visarion Puiu

Pr. Dumitru CRISTEA (Paşcani) Vineri, 3 februarie 2012, la Paşcani, la Troiţa Românilor de Pretutindeni, a fost aşezată o placă de granit închinată Mitropolitului Visarion Puiu cu ocazia împlinirii a 70 de ani de la numirea şi instalarea ca Mitropolit al Odesei - şef la Misiunii Ortodoxe din Transnistria. S-a oficiat o suljbă de pomenire la care au participat preoţi din municipiul Paşcani, conducerea Primăriei Paşcani, a Casei de Cultură şi numeroase personalităţi şi credincioşi, care în final au fost invitaţi la o agapă creştină. A fost aşezată şi o placă comemorativă dedicată marelui istoric Gheorghe I. Brătianu (1898 - 27 aprilie 1953 - mort în închisoarea de la Sighet) şi au fost depuse flori şi coroane. În evocarea personalităţii Mitropolitului Visarion Puiu aş porni de la o zicere memorială chiar a lui Gh. I. Brătianu: „Pomenirea oamenilor de altădată este nu numai o clipă de reculegere din drumul greu al vieţii, ci şi prilejul de a revedea anumite judecăţi şi prejudecăţi ce apasă asupra amintirii lor şi o întunecă uneori în ochii urmaşilor”.

Acesta a fost şi pretextul pentru care noi am pornit la drum acum 16 ani în redescoperirea şi reabilitarea Mitropolitului Visarion Puiu. Aveam numai două puncte de reper: articolul Pr. Prof. Arhid. Ioan Ivan şi o cercetare curajoasă şi documentată a Preotului Protopop Mihai Mocanu, amândoi trecuţi la cele veşnice. Pentru că Mitropolitul Visarion Puiu s-a născut în oraşul nostru, Paşcani, am considerat o obligaţie de conştiinţă să purcedem la opera de cercetare şi documentare a vieţii şi activităţii Mitropolitului Visarion Puiu, recunoaştem cu oarece ezitări şi atenţionări. „Morţii nu mor atunci când coboară în morminte, ci atunci când coboară în uitare”. (N. Iorga). Eram puţini atunci, dar astăzi susţinătorii Mitropolitului Visarion Puiu sunt foarte mulţi în frunte cu Patriarhul României, Preafericitul Părinte Daniel, şi cu Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Înaltpreasfinţitul Teofan, care de fiecare dată ne-au dat binecuvântare şi curaj. Bunul Dumnezeu, cu rugăciunile Mitropolitului Visarion Puiu, a trimis oameni. Şi ce oameni!... academicieni, istorici, cercetători, ierarhi din ţară şi străinătate, profesori, elevi şi studenţi… Astfel, Asocitaţia „Mitropolit Visarion Puiu” mulţumeşte: Preasfinţitului Episcop Vicar Ioachim Băcăuanul, care în timpul studiilor la Paris (Institutul Saint Serge), a mers pe urmele Mitropolitului Visarion Puiu, întocmind documentaţia necesară pentru aducerea lui de la Viels-Maison (Aisne) în cimitirul Montparnasse - Paris, în cripta capelei Arhimandritului Ioasaft împreună cu Episcopul Teofil Ionescu (1894-1975), Preotul Vasile Boldeanu (1902-1992) - caterisit de Mitropolitul Visarion Puiu şi Ieromonahul Pahomie Dolhăuţ (1879-1972). Dacă Mitropolitul Visarion Puiu a fost reabilitat de Biserica noastră, la 25 septembrie 1990, dacă s-a intrat în posesia a sute de documente de la Arhivele Naţionale din Bucureşti, din Freiburg-Germania sau de la Maguzzano-Italia, dacă astăzi există Muzeul „Mitropolitul Visarion Puiu” la Schitul Vovidenia-Neamţ, dacă avem speranţa aducerii osemintelor acasă de la Paris, dacă am ridicat un monument închinat Mitropolitului Visarion Puiu, dacă ne închinăm la Troiţa Românilor de Pretutindeni din oraşul natal al marelui ierarh, cu două plăci comemorative, toate acestea au fost posibile prin munca consecventă şi obiectivă de cercetare a unor personalităţi de

95

excepţie: col. (r) Dumitru Stavarache (istoric), cercetător Elena Istrăţescu (Arhivele Naţionale din Bucureşti), acad. prof. dr. univ. Constantin Ciopraga (trecut la cele veşnice), istoric dr. Gheorghe Buzatu, comandor Aurel Pentelescu (istoric), Adrian Nicolae Petcu şi George Enache (istorici), Pr. Prot. Dr. Florin Aurel Ţuscanu, din Roman, prof. dr. Ioan Lăcătuş şi prof. Ilie Şandru, din Covasna, Arhim. Timotei Aioanei, mare eclesiarh al Catedralei patriarhale din Bucureşti, Arhim. Mihail Daniliuc, de la Schitul Vovidenia-Neamţ, Pr. Prot. Pavel Postoloche, din Paşcani (realizatorul bustului Mitropolitului Visarion Puiu şi gazdă a multor simpozioane), istoric Nicolae Videnie, din Bucureşti, Pr. Prof. Dr. Eugen Drăgoi, din Galaţi, Pr. Manuel Olivera şi Padre Gino de la Mănăstirea şi Institul Sfântul Ioan Calabria, din Verona (Italia), Prof. Mărioara Preutu (directorul Casei de Cultură Paşcani) şi mulţi-mulţi alţi iubitori ai adevărului despre înaintaşii noştri. Le mulţumim tuturor şi închei prin a ruga pe Prea Milostivul Dumnezeu să ne ajute să mai realizăm cel puţin trei dorinţe:

-reabilitarea juridică a Mitropolitului Visarion Puiu, prin care să fie ridicată sentinţa de condamnare nedreaptă la moarte în contumacie dată, în februarie 1946, de Tribunalul Poporului când ierarhul nostru nu s-a putut apăra din motive foarte bine cunoscute. La 7 februarie 1947, pe când se afla la Lonato (Italia), Mitropolitul Visarion Puiu scria lui Gh. I. Brătianu că nu recunoaşte acel Tribunal al Poporului, care îl condamnase, considerând sentinţa o „eroare judiciară” şi insistând asupra nevinovăţiei sale.

-transferarea în ţară a osemintelor sale la Mănăstirea Neamţ; -o stradă în oraşul Paşcani care să îi poarte numele „MitropolitVisarion Puiu”.

... şi pentru că astăzi facem aducere aminte despre Visarion Puiu, ca Mitropolit al Odesei şi Şef al Misiunii Ortodoxe Române din Transnistria, fie-ne permis să amintim: a găsit aici 423 de biserici închise şi 313 dărâmate, iar la plecare a redat cultului 445 de biserici, 223 de biserici reparate, 187 de case parohiale, publicaţii, colportaj, acte de caritate, şcoli etc. Veşnică recunoştinţă, pioasă aducere aminte şi în veci pomenire vrednicului Mitropolit Visarion Puiu.

96

Activităţi filantropice în Parohia „Sf. Gheorghe”, Fântânele-Paşcani

Asociaţia „Mila Creştină”, filiala Paşcani, înfiinţată, în anul 1991, pe lângă Parohia „Sf.

Gheorghe”, din Fântânele-Paşcani, şi-a propus să ţină seama de greutăţile pe care le întâmpină acei enoriaşi, fii ai parohiei, care situaţia materială nu le permite să traverseze perioada de criză pe care o cunoaştem cu toţii. Şi anul acesta iniţiativelor noastre filantropice ni s-au alăturat o serie de sponsori inimoşi, apropiaţi ai îndemnului creştinesc de a-ţi ajuta semenul aflat la nevoie. Astfel, au fost susţinuţi financiar elevi şi studenţi în vederea urmării şcolilor la care învaţă; a ajutorării persoanelor cu handicap, atât material-finaciar, cât şi medical; a orfanilor; a familiilor numeroase cu probleme la plata întreţinerii; a văduvelor; a oferirii unei mese calde celor care sunt loviţi de mari probleme sociale. Anul care a trecut a fost încă un prilej de bucurie pentru asociaţia noastră care militează pentru ajutorarea aproapelui.

Pr. Dumitru Cristea

Centrul de zi „Don Calabria” din Roman, o şansă pentru un viitor mai bun

Congregaţia Slujitorilor Săraci ai Divinei Providenţe, care este prezentă în România

de mai bine de 14 ani la Răcăciuni (Bacău), are din anul 2008 o casă pentru comunitate şi în localitatea Roman. Construcţia clădirii a început în anul 2007, iar inaugurarea acesteia s-a realizat pe data de 11 octombrie 2008, sărbătoare la care a participat Excelenţa sa, Preasfinţitul Petru Gherghel, Episcop de Iaşi, împreună cu mulţi invitaţi din ţară şi străinătate. Realizarea acestei construcţii a fost posibilă datorită Asociaţiei „Amici di Francesco”, un grup de prieteni italieni care au format această asociaţie pentru a sprijini acele activităţi menite să favorizeze copiii nevoiaşi. Prin sprijinul şi sponsorizarea acestei asociaţii s-a ridicat casa din Roman în care funcţionează, începând cu 27 octombrie 2008, Centrul de Zi „Don Calabria”.

Scopul centrului nostru este de a implementa servicii complementare demersurilor şi eforturilor familiei, precum şi serviciilor oferite de unităţile de învăţământ şi de alţi furnizori de servicii, pentru a răspunde într-un mod cât mai adecvat nevoilor individuale ale fiecărui copil, ţinând cont şi de contextul lui socio-familial, prin îndeplinirea unor obiective specifice.

97

Beneficiarii serviciilor oferite de către Centrul de Zi „Don Calabria” sunt 30 de copiii de vârstă şcolară (6-14 ani) proveniţi din familii sărace, dezorganizate, defavorizate sau inexistente, expuşi riscurilor şi excluziunii sociale sau care au părinţi plecaţi la muncă în străinătate.

Programul zilnic al copiilor în Centru se desfăşoară ţinându-se cont de vârsta acestora, nivelul de dezvoltare, potenţialul, nevoile şi disponibilităţile pe care le au, asigurându-li-se totodată îngrijirea de care au nevoie pentru a se dezvolta armonios.

Activităţile cu copiii sunt diversificate, adaptate vârstei, nivelului şi potenţialului lor de dezvoltare şi se desfăşoară sub atenta îndrumare a unui asistent social şi a unui psiholog.

Copiii participă şi la multe alte activităţi pe care Centrul le realizează în parteneriat cu diverse instituţii din localitate. A devenit deja o tradiţie ca în fiecare an, în preajma Crăciunului, să participăm cu un program de colinde şi scenete despre naşterea Pruncuşorului la spectacolulul organizat de către Protopopiatul Ortodox din Roman. Deschiderea spre ecumenism a fost una dintre dorinţele Părintelui Calabria, tot aşa cum el însuşi a fost un adevărat deschizător de drumuri în ceea ce priveşte dialogul ecumenic, şi noi, cei care urmăm exemplul lui de viaţă, dar şi carisma sa, suntem deschişi spre toţi cei care, în Domnul, ne sunt fraţi. Copiii sunt primii care trebuie să înveţe ce este toleranţa, acceptarea şi iubirea aproapelui iar noi, cei care facem educaţie pentru viaţă, căci la aceasta se rezumă întreaga activitatea a Centrului Calabria, trebuie să fim exemple vii, demne de urmat.

Redacţia

98

Concurs cu premii organizat de Asociaţia „Mitropolit Visarion Puiu”

la Şcoala din Moldoveni În cadrul manifestărilor „Zilele Mitropolit Visarion Puiu”, ediţia a XV-a, la Şcoala Moldoveni s-a desfăşurat concursul „Pe urmele lui Visarion Puiu”, organizat de prof. Andrei Gabriel Adrian şi domnul director Petru Dabija, în colaborare cu Asociaţia „Mitropolit Visarion Puiu”. În debutul acestui concurs părintele protopop Florin Ţuscanu a evocat în faţa cadrelor didactice şi a elevilor, personalitatea marelui mitropolit, după care a urmat o lansare de carte: „Din istoria vieţii monahale”, scrisă de Visarion Puiu, în vremea când era arhimandrit de scaun la Galaţi şi a fost vernisată o expoziţie cu diferite obiecte aparţinând marelui ierarh. La acest concurs au participat 12 elevi din clasele V-VIII, care au trebuit să răspundă la un şir de întrebări din viaţa şi activitatea marelui mitropolit. Premiile au constat în iconiţe, cărţi de rugăciune şi dulciuri, fiind înmânate de părintele protopop Florin Ţuscanu.

Redacţia

99

Simpozionul internaţional „Zilele Mitropolit Visarion Puiu”,

ediţia a XV-a, Roman, 26-28 februarie 2011

Col. (r) Dumitru STAVARACHE (Bucureşti), Visarion Puiu, episcop al Argesului (1921-1923);

Arhim. Mihail DANILIUC (Schitul Vovidenia-Neamţ), Visarion Puiu, misionar al familiei creştine. Două predici rostite de Arhim. Visarion Puiu, la Galaţi, cu ocazia oficierii a două cununii;

Pr. Eugen DRĂGOI (Galaţi), Două destine ale generaţiei Visarion Puiu: preoţii Ştefan Arsic şi Emanoil Bogatu;

Pr. Gianni BOMBIERI (Verona, Italia), Pe urmele mitropolitului Visarion Puiu la Mănăstirea Maguzzano în Italia;

Dr. George ENACHE (Galaţi), Concepţia lui Visarion Puiu despre misiunea episcopului în Biserică;

Drd. Marcin MARYNOWSKI (Polonia), Catedrala Mitropolitană Ortodoxă din Varşovia pe care a vizitat-o mitropolitul Visarion Puiu (mai 1938). Scurt istoric;

Pr. Drd. Ioan NECULOIU, (Făgăraş), Aspecte ale vieţii mitropolitului Visarion Puiu reflectate într-o lucrare a lui Jean Paul Besse şi în romanele preotului romancier Constantin Virgil Gheorghiu;

Mircea COLOŞENCO, (Bucuresti), In memoriam-academician Constantin Ciopraga; Pr. Prof. Dr. Nicolae BOLEA, (Alba Iulia), Episcopul transilvănean Lucian Triteanu - eparhiot

al Episcopiei Romanului; Prof. Dr. Ovidiu TRIFAN, (Roman), Aportul episcopului Melchisedec Ştefănescu la studiul

muzicii bisericeşti din Romania; Lect. Dr. Margareta STOICA-MARCU (Constanţa), Structura limbajului în cartea

mitropolitului Visarion Puiu „Preoţii satelor”; Prof. Ilie SANDRU (Topliţa), Scurtă privire retrospectivă asupra activitătii Societăţii Academice

„Petru Maior” din Budapesta; Dr. Ioan LĂCĂTUŞU, prof. Vasile STANCU, (Sf. Gheorghe), Problematica relaţiilor

Transilvaniei cu Moldova reflectată în manifestările cultural-ştiinţifice şi spirituale organizate în judeţele Covasna şi Harghita;

Av. Ioan SOLOMON (Sf. Gheorghe), Legea statutului minorităţilor naţionale-un proiect de lege antiromanesc;

Prof. Petru FLENCHEA (Roman), Victor Puiu, elev la Seminarul „Sf. Gheorghe” din Roman (1891-1894);

Prof. Marioara PREUTU (Paşcani), In memoriam-mitropolit Bartolomeu Anania; Pr. Dr. Aurel Florin ŢUSCANU, (Roman), Visarion Puiu misionar la parohia Traian, judeţul

Roman (1908); Drd. Nicolae VIDENIE (Bucuresti), Reflectarea în presa militară a activităţii misionare în

Transnistria a mitropolitului Visarion Puiu şi a Misiunii Ortodoxe Romane (1942-1943); Drd. Stelian GOMBOŞ (Bucureşti), Câteva consideraţii istorice despre Mitropolia Ortodoxă

Română a Basarabiei – trecut, prezent şi perspective; Diac. Prof. Dr. Vasile DEMCIUC (Suceava), Biserica „Sfântul Evghenie” din Trapezunt -

fascinaţie în arhitectura bizantină; Dr. Ioan LĂCĂTUŞU (Sf. Gheorghe), Un eveniment important din viaţa publică interbelică a

oraşului Roman - marele iarmaroc anual (1939); Col. (r) Dumitru STAVARACHE, Col. (r) Dan SULUGIUC (Bucureşti), Redescoperirea

unui mare roman-Hilarie (Bucur) Mitrea. Jurnal de cercetare.

101

Sumar

Preasfinţitul IOACHIM Băcăuanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului, Visarion Puiu, călugăr de vocaţie ..................

Mons. Anton DESPINESCU, Cuvânt de duhovnicească şi frăţească apreciere ......... Documenta

Prof. Dr. Vlad VLAS, „Tizul” şi discipolul Mitropolitului Visarion Puiu, preotul martir şi scriitorul Visarion Puiu din Gârcina (Neamţ)...................................

Dumitru STAVARACHE, Ion NEGOESCU, Mărturii documentare, privind activitatea Mitropolitului Visarion Puiu în Transnistria, aflate în Arhivele Naţionale Istorice Centrale....................

Adrian Nicolae PETCU, Despre misiunea mitropolitului Visarion Puiu la Zagreb (august 1944) .......................... Prof. Ilie ŞANDRU, Aspecte ale vieţii şi activităţii arhiereului Emilian (Dumitru) Antal Târgovişteanul .............................. Varia

Dr. Vasile M. DEMCIUC, Biserica „Sf. Evghenie din Trapezunt” – fascinaţia în arhitectura bizantină.......................

Ierom. Nectarie PETRE, Sensul duhovnicesc al suferinţei.................... Şerban ALEXIANU, Însemnări monografice despre Transnistriei......... Pr. Dr. Aurel ŢUSCANU, Episcopul Teodosie Atanasiu (1851-1927) .............. Dr. Florin ŞINCA, Din arhivele diplomatice: Epopeea aducerii de la Muntele Athos a unui steag al

lui Ştefan cel mare şi Sfânt........................ Prof. Ilie ŞANDRU, Episcopul Miron Cristea al Caransebeşului şi ASTRA................ Pr. Dr. Aurel ŢUSCANU, Însemnări biografice despre Arhiereul Ilarion Mircea Băcăuanul ....... Pr. Nicolae BOLEA, Lucian Triteanul – un ierarh ardelean în scaunul episcopal de la

Roman................ Dr. Ioan LĂCĂTUŞU, Despre relaţiile Mitropolitului Nicolae Colan al Ardealului cu

Moldova......... Ionuţ Constantin PETCU, Despre musulmanii din România în secolul XX...........

Semnale editoriale Mihai Plămădeală, Adrian Nicolae Petcu, Mitropolitul Antonie Plămădeală. Detalii biografice,

partea I („Dosarele nu ştiu tot!”-perioada 1948-1956), Editura Andreiană, 2011 (Andrei ŢURCANU).......................

Fototeca Ortodoxiei româneşti - un proiect unic în lumea ortodoxă (Redacţia)..............

Gânduri pe hârtie Aurel BRUMĂ, Despre un un mare prelat ortodox: mitropolitul Visarion Puiu........... Drd. Stelian GOMBOŞ, Câteva gânduri, impresii şi idei despre Catedrala Mântuirii Neamului

Românesc – acum, la începutul noului an – 2012…... Din activitatea Asociaţiei noastre

Pr. Florin ŢUSCANU, Pe urmele lui Visarion Puiu in Italia (23-26 ianuarie 2012)..... Prof. Marioara PREUTU, Din activitatea Asociaţiei noastre la Paşcani...... Pr. Dumitru CRISTEA, In memoriam Mitropolit Visarion Puiu……………. Pr. Dumitru CRISTEA, Activităţi filantropice în Parohia „Sf. Gheorghe”, Fântânele-

Paşcani............... Redacţia, Centrul de zi „Don Calabria” din Roman - o şansă pentru un viitor mai bun....... Redacţia, Concurs cu premii organizat de Asociaţia „Mitropolit Visarion Puiu” la Şcoala din

Moldoveni.................. Programul Simpozionului internaţional „Zilele Mitropolit Visarion Puiu”, a XV-a ediţie,

Roman, 26-28 februarie 2011....................

Revista valori perene 2012 (nr. 3)

Spiritual

Transcript of Revista valori perene 2012 (nr. 3)