INSTITUTUL TEOLOGIC ROMANO-CATOLIC „SFÂNTUL IOSIF”

DESPRE VALORI

Lucrare la Filozofie prezentată de studenţii

Eugen Andrei şi Damian Budău, anul II,

pr. prof. dr. Iulian Ianuş

IAŞI – 2010

2

Cuprins

Introducere..................................................................................................................3

I. Teorii cu privire la valoare.......................................................................................4

a. Teoriile subiectiviste...........................................................................................4

b. Teoriile obiectiviste............................................................................................5

c. Teoriile relaţioniste.............................................................................................6

II. Conceptul de valoare..............................................................................................6

III. Clasificarea valorilor.............................................................................................7

1. Valorile economice.............................................................................................8

2. Valorile juridice..................................................................................................8

3. Valorile politice..................................................................................................9

4. Valorile etice.....................................................................................................10

5. Valori istorice...................................................................................................11

6. Valorile estetice................................................................................................11

7. Valorile religioase.............................................................................................12

Concluzia..................................................................................................................12

3

Introducere

Discursul asupre valorilor atrage azi atenţia preocupată a multor persoane: este

vorba de un deiscurs de importanţă capitală, atât pentru individ, cât şi pentru

societate: este o problemă de viaţă şi de moarte şi pentru unul şi pentru cealtă.

Însă problema valorilor nu este doar o practică (socială, politică, morală), ci şi

teoretică implicând directv filozofia care are ca sarcină şi determinarea naturii

valorilor, a esenţei lor, a statutului ontologic, a justificării lor ultime. Este osarcină

pe care nici un mare filozof n-a putut să o lase să aştepte: s-au interesat de ea

numeroşi autori emblematici dintre care amintim pe: Platon, Aristotel, Plotin,

Augustin, Bonaventura, Toma, Descartes, Spinoza, Hume, Cant Nietzsche, H.

Lotze, Rickert, Windelband, Scheler, Hartmann, P. Andrei, L. Blaga, M. Florian, E.

Lovinescu, T. Vianu etc1.

Nucleul valorii îl constituie semnificaţia prin care omul instituie şi lărgeşte

câmpul axiologic, descoperirea valorii înseamnă descoperirea unei semnificaţii, iar

crearea valorii însemnă crearea unei semnificaţii umane care le transformă în bunuri

culturale. Valoarea se validează nu prin mijloace ştiinţifice ci, uneori, doar la limită,

prin acordul experţilor (de exemplu, cazul unei opere de artă sau a unei teorii

ştiinţifice), ceea ce justifică relativismul cultural, imposibilitatea comparării şi

ierarhizării culturilor; caracterul istoric al genezei şi funcţiei valorilor este relevat

atât de corelaţia dintre obiectiv şi subiectiv, particular şi universal, nou şi

permanent, sensibil şi spiritual, finit şi infinit, cât şi de fenomenul valorizării, de

actul prin care se constituie judecata de valoare, de procesul de recunoaştere şi

desemnare a valorii; caracterul relaţional al valorii se explică printr-un sistem

complex de relaţii: 1. relaţia dintre obiect şi subiect; 2. raportul dintre individual şi

social în geneza şi evoluţia sistemelor de valori (numai individul este creator, dar

1 B. MONDIN, Manual de filozofie sistematică, III, Ontologie, metafizică, tr. Wilhelm Tauiwinkl,

Sapientia, Iaşi 2008, 330.

4

creaţia este motivată de trebuinţe şi aspiraţii derivate din social); 3. relaţiile dintre

general/particular şi specific (există valori general-umane, particulare şi specifice);

4. raportul dintre real şi ideal; prin corelaţiile multiple se realizează unitatea

valorilor (prin fuziunea dintre adevăr şi celelalte tipuri de valori în procesul

cunoaşterii ştiinţifice)2.

Putem defini valoarea ca fiind o relaţie specifică axiologică într-un obiect natural

sau creat şi subiectul uman, prin care acesta exprimă preţuirea pe care o acorda

calităţilor acestuia ce satisfac anumite nevoi.

I. Teorii cu privire la valoare

Aceste teorii pot fi grupate în: a) teorii subiectiviste [psihologiste - emotivismul,

empirismul logic, voluntarismul (existenţialismul)]; b) teorii obiectiviste (de tip

autonomist, materialist); c) teorii relaţioniste.

a) Teoriile subiectiviste (psihologiste) susţin că valorile sunt un produs subiectiv

al omului, al stărilor sale psihologice, al sentimentelor, emoţiilor sau voinţei: 1. în

concepţia reprezentanţilor emotivismului (Paulsen, Schmöller, Meinong, Rickert,

Windelband, R. Perry), valoarea reprezintă raportul dintre o conştiinţă

verificatoare şi un obiect, relaţie în care subiectul îşi obiectivează predispoziţiile

psihice către valoare. Orice reprezentare sau impresie este legată de sentimente de

plăcere/neplăcere, aprobare/dezaprobare, stări sufleteşti care se impun ca sentimente

însoţitoare ale valorilor. Meinong (în „Cercetări etico-psihologice asupra teorii

valorilor”, 1894) subliniază rolul absolut al sentimentului în determinarea valorii

dar, continua autorul, nu orice sentiment constituie condiţia genezei valorii, ci

numai acela prin care se ia atitudine faţă de obiecte; „un lucru are valoare când

satisface o trebuinţă a noastră”. Iar Schmöller, ca de altfel mai târziu, şi 2 R. GINTERS, Valori, norme e fede cristiana, Marietti, fl. 2008, 149.

5

reprezentantul pragmatismului contemporan, R. Perry, identifica valoarea cu

utilitatea (valoare = ceva bun, folositor; nonvaloare = ceea ce este nefolositor sau

vătămător), cu ceva ce satisface interesele umane; 2. pentru reprezentanţii

empirismului logic (Ayer, Russell, Carnap), valorile se referă la deosebiri de

gusturi, preferinţe, dorinţe şi nu la adevărul obiectiv. Russell (în „Cunoaşterea

umană şi limitele ei”) considera problematica axiologiei situată dincolo de domeniul

cunoaşterii. „Când spunem că ceva are valoare – nota gânditorul englez -, noi nu

căutăm un fapt independent de sentimente personale, ci dau expresie propriei

noastre emoţii (…) Cei care vorbesc de natura obiectivă a valorii, fac o confuzie

datorită faptului că dorinţa este particulară, pe când ceea ce dorim este universal”; 3.

concepţia voluntaristă (Richter, Köhler, Wundt, Lavelle, curentul existenţialist etc.)

deduce valoarea din voinţa umană; condiţia psihologică generatoare de valori este

contribuţia purtătorului de valoare respectiv la fericirea umană. Un astfel de obiect

este dorit şi devine valoare. Sursa valorii nu este - susţinea Wundt (în „Logica”şi

„Etica”) - decât voinţa în stadiul iniţial al dezvoltării sale psihologice; aceasta relevă

trei caracteristici: determinarea valorii, punerea de scopuri, afirmarea vieţii. Dacă la

Richter valoarea se confundă cu scopul, cu tot ceea ce este dorit, Hartman3 merge

mai departe, condiţionând calitatea valorii de calitatea scopului. Lavelle (în „Tratat

despre valori”) atribuie calitatea de valori acelor lucruri sau acţiuni care devin

mijloace de expresie sau realizare a cerinţelor spiritului. „Orice valoare este

indivizibil obiectul unei dorinţe (…) motorul voinţei, însă judecata este arbitrul ei”.

Pentru gânditorul francez, valoarea este unitară, eternă, indestructibilă, militantă în

sensul că este rezultatul unei voinţe. În acelaşi spirit, existenţialiştii resping criteriile

obiective de valorizare şi ierarhizare a valorilor, valoarea apare ca un act

preferenţial întemeiat de voinţă, izvorât dintr-o trăire autentică a vieţii; eu sunt acela

care alegându-mi scopurile îmi întemeiez valoarea lor. „Activităţile umane sunt

echivalente, devine lipsit de importanţă ce preferi – nota S. de Beauvoir – totul este

3 P. ANDREI, Filozofia valorii, Polirom, Iaşi 1997, 44-45.

6

să preferi”. Libertatea mea, scria J.P. Sartre, este „unicul fundament al valorilor şi

nimic nu mă poate justifica de a adopta cutare sau cutare valoare, cutare sau cutare

scară de valori”.

Teoriile subiectiviste, dincolo de sâmburele de adevăr conţinut, au şi serioase

limite: 1. reduc valoarea la fenomenul subiectiv al aprecierii, transformând

universul social într-un haos axiologic, conduc la un relativism şi indeterminism

excesiv; 2. exclud orice element transcendental al valorii, nu orice este dorit, este o

valoare; valoarea ia naştere fie dintr-o cerinţă impusă obiectelor de natura

subiectului – la kantieni, fie prin raportarea la nevoile, trebuinţele sau interesele

noastre; 3. rup actul de valorizare de cunoaştere, dezacordul axiologic fiind un

dezacord de atitudine şi nu de cunoaştere; 4. nu surprind specificul subiectului

axiologic, dorinţele, plăcerile sau interesele sunt privite în afara oricăror

condiţionări sociale şi culturale, fluctuaţiile valorii sunt apreciate drept consecinţe

ale fluctuaţiilor arbitrare ale subiectivităţii umane, fără „explicaţii şi fără cauze”

(Sartre).

b) Teoriile obiectiviste (Locke, Petty, Höffding, Rickert, Scheler, Polin,

Windelband) cuprind: 1. concepţii ce-şi întemeiază valoarea pe un preformism

psihologic al valorii; în constituirea valorii există un element a priori care este

dispoziţia pentru valoare, invariabilă la toţi indivizii iar experienţa nu este decât

ocazia în care această dispoziţie inerentă se actualizează, deci există valori virtuale,

potenţiale. Astfel, pentru Windelband şi Rickert, valorile au un caracter

supranatural, aprioric şi transcendental. Obiectivitatea valorilor este susţinută de M.

Scheler cu argumente etice, dacă etica ar fi rezultatul subiectivităţii, ea nu ar putea

impune valori, norme de comportament, legi absolute; nu valorile sunt relative, ci

cunoaşterea lor; 2. concepţii care originează valoarea în obiectul care o

întruchipează şi mai puţin în subiectul care o evaluează. Petty remarcă existenţa

unei valori intrinseci lucrurilor; Locke defineşte valoarea prin capacitatea unui lucru

7

de a satisface trebuinţe sau plăceri omeneşti, iar Höffding, concepea valoarea ca

fiind proprietatea unui obiect fie de a procura o satisfacţie imediată, fie de a servi ca

mijloc pentru procurare4.

Teoriile evocate au următoarele limite: 1. absolutizează momentul obiectiv al

valorii; valoarea este privită ca ceva obiectiv, imanent lucrurilor, ca un fel de esenţe

absolute, supratemporale, transcendentale, independente de subiecţii valorizanţi, un

fel de arhetipuri atemporale, situate deasupra istoriei şi oamenilor; 2. ignoră

determinarea social-istorică a valorilor, fundamentează valorile pe apriorism şi

transcendenţă. Aceste concepţii sunt denumite de P. Andrei concepţii materialiste.

c) Teoriile relaţioniste privesc valoarea ca pe o relaţie de apreciere, o relaţie

socială dintre subiect şi obiectul valorizat, apreciere ce se sprijină pe date obiective,

criterii istoriceşte şi socialmente determinate de practica socială. Pentru P. Andrei

(în „Filosofia valorii”), valoarea nu este un atribut nici al subiectului, nici al

obiectului, ci o relaţie funcţională a amândurora; în fenomenul valorii avem două

elemente constitutive: subiectul (persoana) şi obiectul (lucrul); La M. Florian (în

„Reconstrucţia filosofică”), instituirea valorii presupune o relaţie între un obiect

valoros şi un subiect care evaluează, situaţie care-l determină să facă distincţia între

„a fi o valoare” şi a „avea valoare”, disjuncţie ce implică corelarea celor doi

termeni; iar T. Vianu (în: „Filosofia culturii”, „Introducere în teoria valorilor”),

pornind de la aceleaşi premise, susţine că valoarea semnifică expresia ideală a

acordului dintre Eu şi lume, ea fiind predicatul judecăţii de valoare5.

II. Conceptul de valoare

4 P. ANDREI, Filozofia valorii, Polirom, Iaşi 1997, 29.5 P.ANDREI, Filozofia valorii, Polirom, Iaşi 1997, 45.

8

Pentru a defini conceptul de valoare, vom proceda la o analiză inversă, vom

sublinia –„ce nu sunt valorile”, pentru a sfârşi prin a enumera caracteristicile

valorilor. Astfel:

a) valorile nu pot fi confundate cu lucrurile - deşi nu poate exista fără purtătorii

materiali, valoarea supravieţuieşte şi după disocierea de suportul său; de exemplu,

frumuseţea ca valoare rezistă timpului şi dincolo de suportul său fizic, în cazul unui

tablou, sau spiritual, în cazul unui model de personalitate morală. Analizând

suportul valorilor T. Vianu atrăgea atenţia că „nu orice valoare se poate conexa cu

orice suport concret”, de exemplu, caritatea nu-ţi poate găsi suportul decât în

caracterul unei persoane, deci este o valoare personală, faţă de comestibilitate care

este o valoare economică, reprezentând o valoare reală, putând fi conexată cu o

varietate de lucruri. Suportul valorilor, poate fi real, personal, material şi spiritual;

între suport şi valoare se instituie o relaţie de aderenţă – când valoarea se conexează

cu un singur lucru; un exemplu fiind valorile estetice – şi o relaţie liberă când

valoarea se poate conexa cu o multitudine de suporturi; de pildă, valorile teoretice

pot relaţiona cu diverse suporturi6.

b) valorile nu pot fi reduse la stările psihologice – deşi aceste stări apar drept

condiţii ale actului de valorizare, care nu este decât un act de preţuire, de apreciere;

omul ierarhizează funcţie de interesul pe care îl prezintă obiectele în direcţia

satisfacerii unor trebuinţe şi deziderate; valoarea există potenţial înainte de procesul

valorizării, valoarea apare fie prin preluarea şi integrarea în câmpul axiologic a

noilor obiecte, principii sau relaţii, fie prin prelucrarea elementelor funcţie de setul

de valori sociale după care se conduce comunitatea; situaţie ce impune distincţia

dintre „a fi o valoare” şi „a avea valoare”;

c) valoarea nu se identifică cu calitatea obiectelor – orice obiect are calitate, dar

nu obligatoriu şi valoare; de exemplu, crizele economice, delincvenţa juvenilă etc.;

6 T.VIANU, Studii de filosofia culturii, 1982, 72.

9

d) valoarea nu se identifică cu valoarea economică, cu preţul; nu orice valoare

devine o marfă.

III. Clasificarea valorilor

În toate cercetările, spiritul omenesc îşi îndreaptă atenţia asupra tot ceea ce este

în contact cu sine.

Cunoştinţa omenească în genere tinde către două scopuri şi anume:

1. a explica lumea, universul din care facem parte

2. a înţelege rostul existenţei noastre şi valoarea ei

Întrebându-ne asupra sensului vieţii, ajungem tot la formularea unor valori

absolute, pe care dorim sa le determinam, să le cunoaştem cât mai aproape. Deci, pe

lângă problema cunoaşterii valorii se adăugă şi cea a realizării valorii. Vedem că

valoarea se impune spiritului nostru atât în cercetarea teoretică cât şi în viaţa

practică.

Noţiunea valorii este o noţiune fundamentala pentru filosofie.

Filosofia valorii trebuie să studieze în primul rând valorile independent de

realitatea în care sunt concretizate. Ea cercetează: temeiurile logice ale valorii,

formele ei, şi modul cum aceste valori dobândesc un conţinut real.

Filosofia explică lumea prin valori logice, dar tot ce are tendinţa de a o şi

transforma, conform unor idealuri omeneşti etice. Filosofia arată cum se naşte, cum

evoluează realitatea şi apoi valoarea tuturor schimbărilor ei. Filosofia este

„cercetarea valorilor celor mai înalte atât teoretice cât şi practice”.

După calitatea lor, criteriu adoptat de Kreibig, Cohn, Ehrenfels, valorile sunt:

-valori pozitive; - valori negative; - valori proprii; - valori efecte.

După subiectul lor, valorile sunt: autopatice, heteropatice, ergopatice

10

După motivele care au fost determinate valorile sunt: valori accidentale-

tranzitorii şi valori ale persoanei proprii. Reprezentant al acestui criteriu a fost H.

Schwartz.

După obiectul lor valorile sunt: - economice; - etice; - juridice; - politice7.

După facultatea psihică din care izvorăsc valorile sunt: sensibile, sentimentale şi

cognitive.

După sfera lor de aplicare valorile sunt: individuale, sociale, cosmice, elementare

şi ideale.

Pot fi şi valori absolute, supreme: „Divinitatea este suprema existenţă şi valoare

pentru om”.

O altă clasificare a valorilor este următoarea:

1. valori economice

2. valori juridice

3. valori politice

4. valori etice

5. valori istorice

6. valori estetice

7. valori religioase

Primele patru valori sunt valori determinate de funcţiunile constitutive şi

regulative ale vieţii sociale.

Celelalte trei valori sunt determinate de cadrul în care trăieşte şi evoluează

realitatea socială8.

1. Valorile economice

7 T. VIANU,Filozofia culturii şi teoria valorilor, Nemira, fl. 1998 99.

8 P. ANDREI,Filozofia valorii, Polirom, Iaşi 1997, 113.

11

Prin valori economice se înţelege în general, conştiinţa utilităţii unui bun în

comparaţie cu altele.

Aristotel considera drept valoare ceea ce mulţumeşte o trebuinţă. Trebuinţele

sunt fizice şi psihice, de aceea deosebeşte 2 feluri de valori: valori morale, spirituale

şi valori materiale. Valorile economice sunt materiale. Un lucru are cu atât mai

multa valoare cu cat mulţumeşte o trebuinţă mai imperioasă. Filosoful grec a distins

două categorii de valori economice: valoare de schimb şi valoarea de întrebuinţare.

Karl Marx a vrut sa întemeieze o sociologie materialistă a valorii, pornind de la

baze economice. Un lucru are valoare pentru că în el este materializată munca

omenească. Marx deosebeşte 4 forme ale valorii economice: - simplă sau

accidentală; - totală sau dezvoltată de valoare; - generală de valoare; - monetară a

valorii.

Prin afirmarea plusvalorii, Marx a depăşit pe toţi predecesorii săi, întemeind

adevărata teorie socialistă a valorii. (M-B-M marfă – bani – marfă). Plusvaloarea dă

capitalismului profitul9.

2. Valorile juridice -; pot constitui obiectul unei ştiinţe a dreptului, a unei

sociologii juridice şi a unei filosofii a dreptului. Dreptul ca ştiinţă se ocupă cu

valorile juridice numai din punct de vedere al formei şi constituirii lor. Filosofia

dreptului se ocupă cu naşterea, evoluţia şi justificarea valorilor juridice; iar

sociologia cu aplicarea lor la viaţa socială. Dreptul e o totalitate de reguli, de norme,

care sunt create de voinţa organizată a unei personalităţi sociale, a statului. În

antichitate, normele juridice erau considerate ca porunci date de şeful tribului, care

era respectat drept reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ. Normele nu erau decât

porunci divine, impuse oamenilor. Pentru timpurile moderne normele juridice nu

sunt nici porunci divine, nici rezultate ale unui suflet misterios al poporului, ci sunt

imperative, care exprimă voinţa comunităţii sociale, a statului. Aristotel a înţeles

9 P. ANDREI,Filozofia valorii, Polirom, Iaşi 1997, 113.

12

prin drept natural ceea e implantat de natură în sufletul omenesc. Ulpian a afirmat

valabilitatea dreptului natural, postulat de natura al providenţei divine, aşa cum

credeau urmaşii lui Thoma de Aquino, în evul mediu. Astăzi, dreptul natural e

reprezentat şi susţinut de şcoala filosofică a catolicismului. Kant a arătat că raţiunea

nu conţine în sine de-a gata norme etice, estetice, juridice, ci ea dă numai

posibilitatea de a alcătui norme. Hegel a afirmat că dreptul natural şi cel istoric se

întrepătrund; dreptul raţional exista chiar în cel istoric. Juriştii neokantieni au impus

teoria dualismului juridic, care deosebesc valoarea de realitatea juridică. Un

reprezentant de seama este R. Stammler, care deosebeşte la orice valoare juridică: o

materie şi o forma: materia e alcătuită de faptele de drept, iar forma e armonioasă,

ordonarea scopurilor gândite şi impuse faptelor de drept. El a considerat realitatea

juridică drept obiect al dreptului pozitiv, iar valoarea juridică a dobândit forma de

drept just. Dreptul adevărat nu este altceva decât dreptul care contribuie la

realizarea unei societăţi de oameni cu voinţa liberă, deci la realizarea idealului

social. Dreptul stabileşte numai norme, iar ca drept pozitiv formulează imperative.

Atât norma cât şi imperativul servesc la realizarea valorii absolute a dreptului10.

Această valoare absolută a dreptului este stabilită de filosofia juridică, iar

realizarea valorii absolute e obiectul dreptului pozitiv. Procesul de cunoaştere şi de

valorificare a valorilor juridice constă în găsirea culturii ca măsură a valorii juridice,

în stabilirea valorii dreptului pozitiv a legilor care vor să desăvârşească să

concretizeze valorile de drept în realitate. Valorile juridice nu au sens a existentei

decât în societate deoarece fundamentul lor este ideea de comunitate. Ideea de just,

injust, trebuinţa de normă juridică s-a născut odată cu societatea -; de aceea valorile

juridice sunt valori sociale. Valorile juridice sunt rezultatul voinţei legiuitorului.

3. Valorile politice -; se refera la stat, la cetate ca unitate socială. Deci la formele

de organizare a vieţii în comun, a vieţii sociale. Trecând de la formele de

10 P. ANDREI,Filozofia valorii, Polirom, Iaşi 1997, 128-131.

13

comunitate: dare şi trib, de la congregaţiile genetice bazate pe descendenta şi pe

legătura sângelui, de la grupările întemeiate pe obicei, nu lege, la societatea propriu-

zisă constituită pe baza legii, statul apare ca o valoare superioară politică. Aristotel

considera casa (familia) ca prima valoare politică; iar statul ca scopul şi punctul

final al evoluţiei politice. În antichitatea grecească, statul era cetatea. Cetatea era

valoarea supremă, individul fiind supus în mod absolut autorităţii statului. Noţiunea

de stat s-a impus şi s-a lărgit din ce în ce mai mult, devenind ceea ce este acum.

Bruno Will, Max Stirner au considerat statul ca o forţă exterioară, care constrânge

pe indivizi, împiedicând libertatea conştiinţei, autonomiei şi cultura proprie.

Spencer vede disproporţia dintre interesele statului şi ale individului şi de aceea

proclamă contradicţia între stat şi individ. Kant, deşi a conceput statul ca ceva mai

presus de indivizi, a rămas totuşi un personalist, deoarece el considera statul numai

ca mijloc pentru moralitatea indivizilor. El a subordonat pe om umanităţii, fiind un

reprezentant al universalismului abstract. Este considerat a fi întemeietorul

socialismului. Richte considera individualul numai ca un moment în valoarea totală

ce e statul. Statul e ceva deosebit de suma indivizilor care îl compun. Hegel afirmă

ca realitatea individuala este dezvoltata prin stat, care reprezintă o forma adecvată a

spiritului absolut. Spinoza afirmă că statul este un rezultat al stării de luptă, al

forţei11. Statul trebuie să prescrie regulile vieţii comune, să dicteze legi şi oamenii să

se supună legii. Statul juridic are valori diferite după cum organizarea sa este

monarhică, oligarhică, democratică-parlamentară. Toate aceste moduri de

constituire şi transformare a statului sunt valori politice, care condiţionează

dezvoltarea tuturor celorlalte valori. Valoarea culturală supremă este umanitatea,

adică realizarea conceptului celei mai desăvârşite moralităţi şi conştiinţe a

umanităţii. Valorile politice au valabilitate numai întrucât contribuie la realizarea

culturii12.

11 P. ANDREI,Filozofia valorii, Polirom, Iaşi 1997, 135.12 F. NIETZSCHE, Voinţa de putere, tr. Claudiu Baciu, Aion, Oradea 1999, 298.

14

4. Valorile etice

Ţintele dorinţelor noastre pot fi numeroase, de aceea mereu ni se impune aceeaşi

întrebare: care e cel mai bun scop? Pentru unii oameni este fericirea, pentru alţii

averea, virtutea, etc. Valorile etice pot fi de natura: a) Psihologica b) Logica c)

Biologica d) socială. Teoria psihologică afirmă că valoarea etică are o bază psihică.

Astfel, H. Meyer consideră valoarea etică drept un produs al voinţei eului, al voinţei

de a-şi perfecţiona personalitatea. Valoarea e rezultatul unui act subiectiv de voinţă,

al unui impuls către valoare. S-au deosebit următoarele teorii asupra naturii valorii

etice: intelectualistă, afectivă şi voluntaristă. Voluntarismul etic este cea mai

răspândită teorie astăzi, caci valoarea etică apare ca scop al acţiunii. Teoria logică -;

afirmă că valoarea etică este de natură logică, Kant fiind cel mai de seamă

reprezentant. El întemeiază filosofia valorii etice pornind de la analiza conştiinţei

morale, de la opoziţia dintre înclinaţiile sensibilităţii şi datoria impusă de

imperativul categoric. Valoarea etică este un imperativ, căruia trebuie să ne

supunem cu toţii. Teoria biologică a valorilor etice -; Reprezentantul de seamă

Spencer afirmă că drept valoare etică tot ceea ce contribuie la maximul de viaţă,

maximul plăcerii; legea naturala fiind ca un ideal. Valoarea etică are ca principiu

ultim viaţa. Nietzsche consideră că e moral tot ceea ce ajută viaţa. Viaţa fiind voinţa

de putere, al cărui ideal este supraomul13. Paulsen a afirmat că oamenii au deosebit

binele de rău înainte de naşterea moralei. Legile etice sunt legi naturale, a căror

nerespectare aduc răul. Biologismul distruge adevăratul sens al valorii morale14.

5. Valori istorice

Toate creaţiile umane sunt menite să adauge ceva la patrimoniul dobândit de la

strămoşi, alcătuind astfel tradiţia culturală a unui neam. Istoria se ocupă de fapte; ea

13 F. NIETZSCHE, Voinţa de putere, tr. Claudiu Baciu, Aion, Oradea 1999, 10314 P. ANDREI,Filozofia valorii, Polirom, Iaşi 1997, 141-143.

15

nu caută principii generale şi legi, ci cercetează faptele trecute aşa cum s-au

întâmplat. Obiectul istoriei este astfel neîncetata schimbare a lucrurilor în

particularităţile lor. Lotze considera istoria ca ştiinţa individualului. După acest

filosof omenirea este numai suma indivizilor. Xenopol considera istoria ca stiinţa

evoluţiei în timp, indiferent dacă e vorba de fenomene individuale sau generale, în

spaţiu.

După Condorcet, obiectul istorie nu este individualul, ci poporul, masa, progresul

maselor. După Marx, Engels, evoluţia socială istorică e determinată de structura

economică a societăţii. Istoria este ştiinţă pentru că stabileşte legături cauzale

valabile, dar ea nu are a face cu conceptul valorii. Fenomenele istorice sunt cele

care au importanţă pentru dezvoltarea culturală a unui popor. Astfel de fenomene

sunt determinate de idei politice sau de fapte economice sau de tradiţie. în alegerea

materialului istoric şi în apropierea lui avem o idee regulativă fundamentală -;

unitatea culturala. Aceasta e valoarea care stabileşte valori istorice multiple şi

variate15.

6. Valorile estetice -; se referă la plăcerea estetică. Teoria logică a valorii

consideră fenomenul drept conţinut logic al gândirii, îmbrăcat în intuiţia sensibilă.

Când vorbim de valoare estetică înţelegem un obiect care are valoare şi un subiect

pentru care există acea valoare. Frumosul este valoarea estetică centrală, la care se

raportează toate celelalte. Estetica, ca disciplină teoretico-filosofică, îmbrăţişează

toate valorile estetice şi raporturile dintre ele, de la frumosul de cel mai înalt grad -;

sublimul -; pana la formele sale din creaţia artistică. Prin specificul lor, valorile

estetice sunt legate de sensibil. Hegel definea frumosul ca apariţie, în forma

sensibilă, a ideii. Kant aprecia că arta „nu este reprezentarea unui lucru frumos, ci

reprezentarea frumoasă a unui lucru”. Valorile estetice pot fi intuite, simţite, trăite,

15 P. ANDREI,Filozofia valorii, Polirom, Iaşi 1997, 159-162.

16

reprezentate, imaginate. Spiritele artistice posedă în mod preponderent o gândire

intuitivă şi imaginativă, în timp ce oamenii de ştiinţă, una abstractă cu precădere16.

7. Valorile religioase

Valorile religioase sunt şi ele dintre cele mai vechi în ordinea apariţiei lor,

raportarea la ele fiind esenţială pentru înţelegerea genezei valorilor morale, juridice

şi politice. Manifestările religioase au comună şi definitorie valoarea sacrului.

Sacralizarea este legată şi de perpetua aspiraţie de autodepăşire şi împlinire umană,

orientată spre o proiecţie ideală, absolută, transcendentă şi supranaturală. Pentru

omul religios se instituie spaţii sacre, un timp sacru şi o natură sacră. Valorile

religioase sunt prin natura lor spirituale. Purtătorii lor sunt omul şi conştiinţa sa,

comunitatea umană şi spiritualitatea colectivă. Valorile religioase, ca toate valorile

spirituale sunt valori scop. Se bazează pe credinţă şi revelaţie, pe sentiment şi trăire.

Iubirea faţă de aproapele ocupă un loc central în religie. Titu Maiorescu afirma:

„Sentimentul religios îndeplineşte misiunea de a înălţa spiritele deasupra intereselor

egoismului zilnic. Fr. Nietzsche nota: A-i iubi pe oameni de dragul lui Dumnezeu

este cel mai rafinat dintre sentimentele pe care le-au dobândit până acum oamenii.”

Filosofia ca înţelepciune, ca ontologie cu finalitate antropologică şi axiologică

veghează la comunicarea democratică a tuturor valorilor. Valorile se întemeiază pe

puteri specifice, puteri care, dacă tind să-şi depăşească propria arie axiologică, pot

deveni tiranice17.

Concluzia

În concluzie, valoarea nu este un dat, ci un act, în experienţa valorii intervin atât

dorinţele, simţămintele, voinţa cât şi cunoaşterea, constituie un raport dintre un

obiect (bun material, creaţie spirituală, principiu, comportament) şi un subiect care

16 P. ANDREI,Filozofia valorii, Polirom, Iaşi 1997, 175-177.17 P. ILUŢ, Valori, atitudini şi comportamente sociale, Polirom 2004, 56.

17

apreciază obiectul respectiv, este o relaţie de apreciere, semnifică acea relaţie

socială, dintre subiect şi obiect, în care se exprimă preţuirea acordată de o persoană

sau colectivitate unor obiecte sau fapte, materiale sau spirituale, în virtutea

capacităţii acestora de a satisface trebuinţe, dorinţe, aspiraţii umane, istoriceşte

condiţionate de practica socială, de a contribui la progresul omului şi al societăţii.

Valorile sunt criterii evaluative şi standarde de judecată pentru a putea preţui

lucrurile, ideile, sentimentele în raport cu calitatea acestora de a fi sau nu dezirabile,

de a reprezenta ceea ce este frumos, just, adevărat, demn etc.; ele se referă numai la

ce este semnificativ pentru sensul vieţii omului.

Bibliografie

ANDREI P.,Filozofia valorii, Polirom, Iaşi 1997.

GINTERS R., Valori, norme e fede cristiana, Marietti, fl. 2008.

ILUŢ P., Valori, atitudini şi comportamente sociale, Polirom 2004.

MONDIN B., Manual de filozofie sistematică, III, Ontologie, metafizică, tr.

Wilhelm Tauiwinkl, Sapientia, Iaşi 2008.

18

NIETZSCHE F., Voinţa de putere, tr. Claudiu Baciu, Aion, Oradea 1999.

VIANU T.,Filozofia culturii şi teoria valorilor, Nemira, fl. 1998.

VIANU T., Studii de filosofia culturii, Nemira, fl. 1982.

19