1

RETORICA

SUPORT DE CURS

2

RETORICA

1. Apariţia retoricii.............................................................................p. 2 Coordonate spaţiale şi temporale. Primii oratori. Elocinţa ca obiect de învăţământ:

sofiştii. Etapa platoniciană şi aristotelică. Schimbări intervenite în Retorica antichităţii târzii, a

epocii medievale şi a epocilor modernă şi contemporană.

2. Caracteristicile, scopul şi funcţiile retoricii………………………………p. 10 Raţionamentul demonstrativ şi raţionamentul retoric. Întemeierea, persuasiunea şi

asumarea ca dimensiuni şi scopuri ale discursului retoric. Cerinţe ale discursului retoric.

Principalele căi de realizare a convingerii. Funcţiile retoricii.

3. Elaborarea şi organizarea discursului retoric……………………………p. Faptele ca sursă a discursului retoric. Valorile ca sursă a discursului retoric. Stările de

spirit ale publicului ca sursă a discursului retoric. Instrumentarul logicii – sursă şi mijloc de

elaborare a discursului retoric. Organizarea argumentativă şi structura discursului retoric:

exordiul, naraţiunea/descrierea, confirmarea/respingerea.

3

CAPITOLUL I

APARIŢIA RETORICII

Până spre sfârşitul secolului al XIX-lea exista concepţia cu privire la

originea greacă a Retoricii, înţeleasă ca arta de a vorbi frumos, ca elocvenţă,

dar şi ca ştiinţă (sau tehnică) a organizării discursului. Primii oratori sunt

amintiţi: Empedocle, Conax şi Tissis.

În realitate, Retorica a fost cunoscută şi practicată atât în vechile

culturi chineză şi indiană, cât şi în cultura arabă, anterioare culturii

greceşti, chiar dacă – conform unor autori – acestea nu au depăşit stadiul

euristicii. O întâlnim, între alţii, la Confucius (551-479) sub forma retoricii

nominaliste.

*

În spaţiul european apariţia propriu-zisă a Retoricii, înţeleasă ca

elocvenţă, este localizată temporal în secolele V-IV î.e.n., iar spaţial pe un

teren exterior Greciei actuale şi anume în Sicilia, fapt consemnat de Marcus

Tulius Cicero (filosof, orator, scriitor şi om politic roman, 106-43) şi întărit

de Herodot şi mai ales de Diodor din Efes.

Legenda spune că prin anii 485 î.e.n., doi tirani sicilieni, Gelon şi

Hieron, făceau deportări şi transferări din populaţia Siracuzei aducând în

loc mercenari. Când aceştia au fost răsturnaţi şi când se dorea revenirea

populaţiei pe locurile avute anterior, procesele pentru recâştigarea

drepturilor de proprietate se desfăşurau cu o mare frecvenţă. Aceste procese,

stimulate şi de dezvoltarea democraţiei, erau de un tip nou. Ele mobilizau

numeroşi juri populari în faţa cărora, pentru a convinge, trebuia să fie

„elocvent”.

Aşa se explică importanţa pe care anticii o acordau elocinţei despre

care vorbeşte şi Tucidide în Războiul peloponesiac (Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,

1966, p. 28): „… nu socotim că discuţiile sunt o pagubă pentru fapte, ci lipsa

de lămurire prin discuţii, făcută mai înainte de a porni la înfăptuirea a ceea

ce trebuie”. De altfel, Tucidide, dar şi Homer, narează nenumărate situaţii

în care eroii sunt prezentaţi perorând. Numai că elocinţa acestora nu se

4

desfăşura după o anumită tehnică oratorică, ci era mai mult o improvizaţie a

unor talente înnăscute.

În Sofistul, Aristotel (383-322) afirmă că primul învăţat care s-a ocupat

de arta cuvântului – adică inventatorul retoricii – a fost Empedocle din

Agrigent (490-430) – filosof, medic, poet şi om politic. A jucat un rol

important în viaţa internă a cetăţii sale. Ca şef al fracţiunii populare, a abolit

Senatul, a respins tirania ce i se oferise şi a adoptat o constituţie

democratică.

Fireşte, acestea n-ar fi fost posibile în absenţa unei elocinţe. Fără a fi

deschis o şcoală, profesa învăţătura sa (filozofie, poezie, medicină, chiar

magie) fie în discuţii ocazionale, fie în intervenţiile din agora a căror punere

în scenă era pregătită cu minuţiozitate. Conform lui Diogene Laertios, venea

înveşmântat într-o haină de purpură, cu fruntea încununată şi îşi făcea

apariţia într-un car tras de patru catâri albi.

Tot Aristotel ne spune că, alături de Empedocle, de arta cuvântului s-

au ocupat Conax şi Tissis care au adus o contribuţie sporită la dezvoltarea

elocinţei. Principalul lor merit a constat în faptul că au recunoscut valoarea

şi semnificaţia persuasiunii şi au scos în evidenţă o serie de aspecte legate

de verosimil (= adevărul aparent, plauzibilul), văzut ca o refacere mentală,

după reguli fixe şi valabile pentru toate minţile, a unor situaţii la care nu au

fost martori.

Rezultă de aici că judecătorul se va afla în ipostaza de a-şi da avizul

asupra unor fapte care nu le cunoaşte decât numai prin datele contradictorii

ale părţilor şi ale martorilor, iar soluţia sa va fi determinată nu de adevăr, ci

de imaginea sugerată de verosimil.

*

Elocinţa (elocvenţa) va deveni curând obiect de învăţământ şi una din

formele de instruire a cetăţenilor. Iar cetatea care va oferi un climat deosebit

de favorabil pentru dezvoltarea elocinţei va fi Atena, din următoarele motive:

a) a fost principala cetate a demos-ului antic, elocinţa devenind o

„armă” absolut necesară în democraţie;

5

b) orice membru al Adunării Poporului nu se putea impune decât prin

elocvenţă, prin calităţi de orator;

c) atenianul chemat în faţa unei instanţe judecătoreşti trebuia să

apară secundat de un co-apărător (= o persoană care intervine pentru altul

pledându-i cauza) sau să apeleze la serviciile unui logograf (=avocat care, în

schimbul unei remuneraţii, redacta discursuri care să ajute la obţinerea

câştigului de cauză).

Urmare a acestei situaţii s-au constituit trei genuri de elocvenţă, în

funcţie de împrejurările în care erau rostite:

a) judiciară (referitoare la justiţie, la echitate şi dreptate);

b) deliberativă (sau politică);

c) demonstrativă (epidictică).

Primele două au caracter profund practic. Al treilea gen îşi propunea

ca scop crearea unei atmosfere propice pentru sprijinirea sau combaterea

unei teze (a unei idei).

Discursurile judiciare erau, de regulă, de ordin privat, şi se ţineau în

faţa unor instanţe judecătoreşti.

Discursurile politice se ţineau în faţa Senatului sau a Adunării

Poporului (Ecclesia).

Discursurile epidictice aveau de regulă un caracter ezoteric, fiind

destinate unor iniţiaţi.

Primii profesori de retorică la Atena au fost sofiştii. Scopul lor –

obţinerea virtuţii şi a înţelepciunii (sophia) – era considerat superior celui al

retorilor.

La sofişti, virtutea şi înţelepciunea vizau însă doar dobândirea

capacităţii practice de a vorbi şi de a acţiona ca membru al familiei şi al

societăţii, obţinerea succesului în dispute pe baza unor argumente

înşelătoare care au doar o aparenţă de adevăr şi reducerea la tăcere a

interlocutorului.

Dacă, anterior apariţiei lor, educaţia primită de copiii şi tinerii atenieni

consta din citire, scriere, elemente de calcul, recitări, cântece şi cântat la

liră, educaţie ce dura până la 14 ani, continuându-se cu exerciţiile de

gimnastică şi peste perioada adolescenţei, sofiştii au fost primii care au

6

profesat ştiinţa vieţii practice. În accepţia lor, învăţătura trebuia axată pe

„sfatul cel bun” (eubulia) pentru a-ţi putea conduce mai bine casa şi pentru

a putea trata treburile publice prin arta cuvântului (Cf. Platon, Protagoras şi

Aristofan, Norii). Personajul Socrate din dialogurile platonice spune:

„Protagoras din Abdera, Prodicos din Keos şi atâţia alţii ştiu ca în legăturile

lor particulare să convingă pe oamenii din vremea lor că ei nu vor fi nicicând

în stare să-şi conducă nici familia, nici patria, dacă nu vor veni la şcoala

lor”.

De asemenea, începând cu sofiştii, retorica începe să se impună ca

tehnică de folosire a elementelor şi regulilor discursului, în scopul de a

convinge interlocutorul de justeţea cauzei pe care o apăra. Iar părţile

componente ale unui discurs retoric, folosite încă din antichitate, sunt:

1. Exordiul (introducere, prefaţă);

2. Naraţiunea (descrierea, expunerea);

3. Argumentarea;

4. Digresiunea;

5. Epilogul (peroraţia).

Protagoras din Abdera (481-411) este autorul a două lucrări –

Antilogiile şi Arta de a discuta – în care îşi expune metoda sa dialectică

(înţeleasă ca tehnică sau artă a dialogului). La baza acestei metode punea

două teze:

a) în orice problemă există două puncte de vedere opuse;

b) a face să triumfe opinia mai slabă în detrimentul celei mai tari.

Pe baza acestor teze erau căutate argumentele necesare atât pentru

sprijinirea cât şi pentru respingerea opiniilor.

Un alt sofist de seamă care a adus contribuţii în domeniul elocinţei

epideictice a fost Gorgias din Leontinoi (483-375), sicilian prin naştere, care

dădea, în schimbul unei remuneraţii importante, lecţii solicitate de tineretul

de elită din cetăţile greceşti. Preocupat mereu să caute cuvinte rare (şi

strălucitoare) şi un număr sporit de figuri de stil, s-a remarcat şi prin

folosirea, în discursurile şi peroraţiile sale, a unor termeni arhaizaţi, a unor

expresii poetice, a unor epitete şi metafore îndrăzneţe. Exemple: „Xerxes,

7

Zeus al perşilor”, „Ares înnăscut”, în loc de curaj înnăscut; „Pace iubitoare

de frumos”, „Discordie înarmată”.

Cel mai renumit orator al antichităţii, considerat reprezentant de vază

al elocinţei deliberative (politice) pentru toate veacurile de până acum, a fost

Demostene (384-322), personalitate proeminentă a Atenei ale cărui

discursuri, marcate de o distincţie morală fără precedent, vizau, în

majoritatea lor, binele cetăţii. Inscripţia în versuri gravată pe statuia sa în

anul 280 î.e.n. are următorul conţinut:

„Dacă deopotrivă cu mintea ţi-ar fi stat puterea,

Nicicând Grecia nu ar fi cunoscut robia”.

Deseori îşi prezenta tema principală a discursurilor într-o formă

paradoxală fapt ce surprinde auditoriul şi-l determină să urmărească cu

atenţie sporită argumentarea oratorului. Exemplu: În Filipica întâia întâlnim

afirmaţia paradoxală că ceea ce le-a adus atenienilor nenorocirea până

atunci, le va putea aduce în viitor salvarea. Rezolvarea: salvarea atenienilor

se află în ei şi numai în ei; este destul să aibă voinţă, căci atunci răul se va

transforma în bine, iar nenorocirea în fericire şi succes.

Exordiul discursului este concis pentru a canaliza rapid atenţia

auditoriului, expunerea este clară şi precisă, iar concluzia este sugerată, din

când în când, de însăşi conţinutul expunerii. Această situaţie îi impune să

recurgă la o serie de peroraţii înainte de peroraţia finală, care este totdeauna

gravă, scurtă şi poruncitoare.

Demostene rămâne un mare orator pentru toate timpurile, capabil să

trezească oricând emoţii şi sentimente puternice.

*

Retorica s-a impus iniţial – am văzut – din necesităţi practice.

Ulterior, prin contribuţiile lui Platon şi Aristotel, va atinge momentul său

filosofic. Retorica devine acum un ideal formativ moral şi politic, o adevărată

teorie a comunicării şi argumentării, o ştiinţă a persuasiunii care va viza

omul în întreaga sa complexitate socială.

Platon (427-347) va conferi Retoricii dimensiunea morală şi

responsabilitatea pe care o incumbă actul vorbirii. El va cere, în opoziţie cu

8

sofiştii, ca discursul să aibă drept finalitate obligatorie demonstrarea

adevărului. Din acest motiv, retorica platoniciană, spre deosebire de retorica

„rea” a sofiştilor, al cărei obiectiv era doar reuşita în viaţa practică, este

numită o retorică „bună”, de drept şi adevărată, care nu este alta decât cea

filosofică.

Punctul de vedere dominant al antichităţii greceşti cu privire la

Retorică îl vom întâlni în lucrările lui Aristotel (383-322). Retorica sa are în

vedere arta vorbirii cotidiene, dar şi a discursului politic, fapt pentru care

multe din observaţiile sale rămân valabile. În trecerea de la o idee la alta se

folosea de argumentare şi de o demonstraţie specifică bazată pe entimemă

care este o formă de silogism văzut ca un raţionament al posibilului clădit pe

opinie, un raţionament construit pe baza unor premise probabile şi care este

întrebuinţat nu pentru transmiterea cunoştinţelor, ci pentru convingerea

oamenilor. Ca urmare, Retorica devine facultatea de a descoperi ceea ce, în

fiecare caz în parte, poate deveni folositor pentru a persuada. „Tehnica”

respectivă nu este dată drept general-valabilă, ci argumentele depind de

orator, de capacitatea sa dar şi de nevoia de a se adapta la public.

*

În antichitatea târzie (epoca şcolii alexandrine, sec. I î.e.n.-sec. VI

e.n.) şi mai ales în epoca medievală, Retorica dobândeşte noi dimensiuni. În

Evul Mediu şi în Renaştere, rămâne un ideal formativ, dar într-un alt sens

decât cel din antichitate. Noile condiţii social-politice imprimă retoricii o

direcţie teologală. Talentul oratoric nu mai înseamnă erudiţie – care

presupune cultură, multilateralitate – ci se rezumă la cel literar, iar teoria

argumentării se reduce la o structură a limbajului discursiv (logic). Retorica

tinde acum să se transforme dintr-o ştiinţă a argumentării şi persuasiunii,

într-o simplă tehnică a discursului literar bazată pe câteva reguli şi figuri

stilistice pe care oratorul (sau autorul) urmează să le înveţe.

Concomitent, accentul se mută pe o nouă valoare, pe evidenţa faptelor,

ideilor sau sentimentelor a căror constatare este considerată suficientă fără a

se mai folosi de un anumit instrument argumentativ. Imperativul evidenţei

se impune mai ales în secolele XVI-XVII, fie sub forma evidenţei personale (a

9

protestantismului), fie sub forma evidenţei raţionale (a cartezianismului), fie

sub forma evidenţei sensibile (a empirismului).

În aceste condiţii, elocinţa consta doar în a lua cunoştinţă de gândirea

care se naşte în noi şi în a o stăpâni, iar adevărul era prezentat ca şi cum ar

fi descoperit de interlocutor.

Şi totuşi, de-a lungul timpului, obiectul Retoricii a fost, înainte de

toate, omul interesat atât de autocunoaştere, cât şi de cunoaşterea

universului extraindividual. Întotdeauna Retorica a fost racordată marilor

interese, tendinţe şi aspiraţii ale fiecărei generaţii, ale fiecărui popor sau ale

fiecărei epoci. Întotdeauna retorii au participat la dezbaterile de idei, Retorica

fiind o prezenţă activă în şi prin istorie. Iar menţinerea ei de-a lungul

secolelor şi mileniilor a fost posibilă tocmai ca urmare a capacităţii de

adecvare a regulilor sale la diverse conţinuturi, ea însăşi fiind recunoscută

ca un mare cod al conotaţiei.

Urmare a acestei situaţii, în contemporaneitate modelele retorice şi-au

extins influenţa asupra comunicărilor speciale, asupra „limbajelor sectoriale”

ca: limbajul politicii, al sportului etc.

Aceasta este o dovadă a mutării interesului retoricii spre pragmatic.

Persuasiunea este acum acceptată ca act raţional menit să emoţioneze.

Elocvenţa se impune nu numai pentru a comunica idei, ci mai ales pentru a

trezi pasiuni, dispoziţii şi ţeluri. În timp ce retoricile clasice cultivau cu

prioritate arta de a vorbi frumos (elocutio), noua retorică pune accent pe arta

de a combina părţile discursului propriu-zis (dispozitio) şi pe arta de a găsi

argumente (inventio). În contemporaneitate Retorica se prezintă, înainte de

toate, ca teorie a structurilor argumentative, întrucât adevărul nu trebuie

doar demonstrat ci şi comunicat şi, mai ales, acceptat. Iar formularea şi

enunţarea lui este o comunicare făcută nu doar unui public de specialişti

dispuşi să cedeze în faţa demonstraţiei.

Mai mult, acceptarea nu înseamnă şi declanşarea automată a acţiunii

spontane. Pentru aceasta, ideile discursului – mai precis formularea şi

transmiterea lor - trebuie să fie orientate spre utilitate şi să fie convenabile

momentului.

10

Regulă: Trebuie urmărită permanent reacţia receptorului, care este

cineva anume, personalizat sau identificabil, fapt pentru care argumentele

folosite trebuie să fie preponderent cvasilogice, iar tehnicile argumentative să

fie alese în funcţie de structura publicului destinatar.

Teste de autoevaluare:

1. Localizaţi, temporal şi spaţial, apariţia Retoricii.

2. Care sunt condiţiile care au favorizat apariţia şi dezvoltarea elocvenţei în

Grecia antică?

3. Precizaţi structura unui discurs retoric şi principalele tipuri de discursuri

practicate în antichitate.

4. Care au fost principalii oratori ai Greciei antice şi contribuţiile lor la

dezvoltarea Retoricii?

5. Care este perspectiva introdusă de Platon şi Aristotel în conceperea şi

practicarea Retoricii?

6. Care sunt noile dimensiuni ale Retoricii practicate în Evul mediu, în

Renaştere şi în Epoca modernă?

7. Care sunt schimbările intervenite în discursul retoric al

contemporaneităţii?

11

CAPITOLUL II

CARACTERISTICILE, SCOPUL ŞI FUNCŢIILE RETORICII

Retorica investighează calea prin care se instituie convingeri în public,

iar discursul retoric realizează persuadarea acestuia fie prin comunicare, fie

prin seducţie, fie prin incitare.

Punctul de plecare al retoricii este o problemă soluţionabilă neunivoc,

fiind prezentă în orice domeniu în care demonstraţia nu se aplică. În adevăr,

nu orice este demonstrabil; dacă adevărul propoziţiei „7– 2 = 5” poate fi

demonstrat, există şi aserţiuni (de tipul: „P.N.L. sau P.S.D etc., reprezintă

interesele şi idealurile de prosperitate ale românilor”) a căror demonstrare

este îndoielnică. Astfel de probleme reţin atenţia Retoricii care, spre

deosebire de Logică – interesată de raţionamentul demonstrativ, este

interesată de şi studiază raţionamentul retoric bazat pe consens, procedeu

prin care „altcineva” (publicul) e dirijat continuu să-şi asume adevărul

probabil, adică acel adevăr pe care-l concep (sau îl trăiesc) oamenii ca

fundament sau drept convingere pentru întemeierea atitudinilor,

comportamentelor şi acţiunilor.

12

Intenţia retorului nu se rezumă însă doar la rezolvarea unor astfel de

probleme, ci vizează întemeierea soluţiei lui în aşa fel încât să-l determine pe

interlocutor, afectiv şi logic, să-şi asume valoarea respectivei soluţii.

Întemeierea (sau justificarea) reprezintă procedura de apărare sau susţinere

a opiniilor prin raportarea lor la temeiuri sau raţiuni. În cazul în care

obiectul opiniei este o judecată (= un enunţ care oferă informaţii despre stări

de fapt), întemeierea trebuie să explice de ce această informaţie este socotită

corectă. Calitatea unei opinii de a fi întemeiată nu exclude însă posibilitatea

ca ea să fie corectată sau revizuită. Aşa că opiniile despre fapte pot fi,

concomitent, şi failibile.

În cazul unui discurs retoric, întemeierea, care vizează să-l determine

pe altul să accepte o idee sau o acţiune, înseamnă persuasiune (originar =

„sfătuire”, dar una interesată, cu caracter de dirijare).

Dirijabilitatea discursului retoric impune nuanţarea unor aspecte

legate de intenţia (sau interesul) utilizatorului, în funcţie de care se

realizează şi o clasificare a discursurilor.

Când cineva utilizează un discurs prin care propune publicului să-şi

asume împreună soluţia opinabilă la o problemă argumentativă, ne aflăm în

faţa unui discurs retoric comunicativ. În acest caz se impune ca credinţa sau

convingerea lăuntrică a utilizatorului să fie însuşită de „celălalt” prin

mijlocirea argumentărilor folosite de utilizator.

Asumarea respectivă presupune şi o conştientizare de către public a

rezonabilităţii soluţiei propuse, de către orator, rezonabilitate pe baza căreia

se realizează un consens între cei doi termeni ai relaţiei de comunicare.

Rezultatul este o opinie-convingere.

Pentru a se realiza persuadarea şi asumarea este necesară şi cerinţa

credibilităţii; mânuitorul discursului trebuie să aibă şi credibilitate la

publicul din faţa sa sau să o obţină pe parcursul desfăşurării discursului.

Iar una din căile de obţinerea a credibilităţii este priceperea de aplicare a

tehnicilor retorice în contextul respectării principiilor retorice.

Sunt şi situaţii când utilizatorul discursului retoric urmăreşte

asumarea a ceva anume numai de către public (nu neapărat împreună) dar

în folosul utilizatorului. Astfel de discursuri sunt numite seductive.

13

Seducerea urmăreşte premeditat dominarea personalităţii publicului,

ataşarea acestuia la idealurile altuia sau altora, prin mijlocirea aparenţei

argumentelor. Astfel de discursuri promovează valorile preponderent afectiv,

urmăresc atragerea simpatiei publicului şi, de regulă:

- sunt scurte;

- sunt foarte atent întocmite;

- sunt aparent argumentate;

- sunt difuzate direct sau sub formă de zvonuri;

- sunt repetate chiar de mii de ori cu ajutorul unor tehnici sofisticate.

Un exemplu: clipul publicitar „Parfumul trupului meu” prezentat de o

persoană feminină agreabilă.

Rezultatul: sute de mii (chiar milioane) de naivi ajung să adopte idei şi

atitudini practice adeseori potrivnice propriilor interese cognitive, afective

sau pragmatice.

Interesele sunt şi discursurile retorice incitative bazate pe exacerbarea

şi exaltarea unor resentimente, prejudecăţi sau stări emotive şi care se

finalizează cu proclamări sentenţioase, dincolo de înţelegere şi care exercită

un fel de presiune cvasi-irezistibilă asupra publicului.

Exemple: „Zdrobiţi orânduirea cea cruntă şi nedreaptă/Ce lumea o

împarte în mizeri şi bogaţi” (M. Eminescu, Împărat şi proletar).

Sau: „Hai la lupta cea mare/Rob cu rob să ne unim” (Internaţionala);

Sau: „Nu vrem investiţii străine, căci nu ne vindem ţara!”

Seducerea şi incitarea, sunt varietăţi ale discursului retoric

manipulator, împotriva căruia s-au revoltat gânditori ai tuturor vremurilor,

de la Socrate până în timpurile noastre. Totuşi, în toate timpurile a fost

prezent (încă la Ulise şi Ghilgameş), iar în viziunea civilizaţiei contemporane

ocupă un loc important. Experţii contemporani în domeniul manipulării

dispun de variate mijloace pentru:

- a sprijini politici diferite;

- a inventa personalităţi pozitive sau negative;

- a crea imagini favorabile sau nefavorabile unor state, naţiuni sau

organizaţii;

- a spori consumul de idei sau de lucruri.

14

Pe scurt, în discursul persuasiv-comunicativ domină argumentarea

rezonabilă care conduce la convingeri; în discursul seductiv domină

argumentarea afectivă care conduce la comportamente aparent rezonabile;

în discursul incitativ domină cultivarea emoţiilor care conduc la reacţii

nerezonabile, la instalarea în public a unei tensiuni emoţionale care să-l

determine să se comporte cum îi sugerează oratorul.

Respectivele specii de discursuri retorice nu sunt însă separate în mod

absolut. În realitate, ele se sprijină reciproc, situaţie ce face foarte dificilă

distincţia între comunicare, seducţie şi incitare. Separarea se impune totuşi

cu necesitate întrucât în timp ce discursul persuasiv bazat pe o comunicare

autentică este orientat spre interesul publicului (cu prioritate), seducţia şi

incitarea urmăresc formarea (pregătirea) publicului în aşa fel încât să ştie, să

dorească, să creadă sau să acţioneze în interesul utilizatorului discursului (=

autor sau cuvântător).

Exemplu: Discursul unui om politic trebuie

- să respecte disciplina de partid, care îi cere o anumită atitudine într-

o situaţie concretă;

- să-şi respecte convingerile, interesele şi idealurile proprii;

- să respecte promisiunile făcute electoratului;

- să asigure succesul partidului (şi al său!) în viitoarele alegeri;

- să dovedească ataşamentul la interesul întregii naţiunii;

- să-i satisfacă pe cei care-l susţin.

Apar în acest caz întrebările: poate el să „comunice” ci această

eterogenitate? Poate discursul lui să aibă ca efect o „asumare comună”

(împreună cu …) a tuturor acestor variate intenţii? Evident că nu: unele vor

fi persuadate prin comunicare, altele vor fi persuadate prin seducţie, iar

altele prin incitare.

Aşa că, pentru a trezi interesul, oratorul se vede obligat, în toate

cazurile asemănătoare cu cel de mai sus, să apeleze la toate căile şi

mijloacele de creare a contextului cognitiv şi afectiv necesar.

Indiferent de tipul discursului, pentru obţinerea persuasiunii, se

impune:

15

a) stabilirea modului de alegere şi formulare a argumentelor capabile

să susţină şi să determine publicul să aleagă, între soluţiile probabile ale

unei probleme cu rezolvare neunivocă, pe cea dorită de orator;

b) cercetarea componentelor discursului, a ordinei lor, în funcţie de

obiectivul urmărit;

c) clarificarea metodologică privind folosirea figurilor de stil şi a

tropilor sub aspectul funcţiilor retorice ale acestora;

e) identificarea mijloacelor extralingvistice care ar putea contribui la

atingerea eficientă a obiectivelor retorice: comunicare, seducţie sau incitare.

Precizare: fiecare specie de discurs retoric solicită, dincolo de

principiile strategice generale, un set de tehnici şi reguli proprii. De

exemplu, regula: „A nu spune decât atât cât crezi că trebuie pentru a câştiga

publicul în favoarea ta” nu poate fi valabilă pentru discursul persuasiv-

comunicativ, dar aplicarea ei este necesară în seducţie.

*

De asemenea, indiferent de tipul de discurs, în faţa utilizatorului apar

o serie de cerinţe ce trebuie respectate. Una din ele este regula limitei de

detecţie: pentru a domina publicul, sensibilitatea cogn-afectivă a

utilizatorului (orator, autor) trebuie să fie totdeauna mai mare decât a

acestuia.

Consecinţe:

a) cu cât diferenţa de sensibilitate e mai mare în favoarea

utilizatorului, cu atât creşte reacţia de răspuns prin comportament a

publicului. (Observaţie: respectiva consecinţă este valabilă numai în

discursul oral);

b) se cere ca sensibilitatea să rămână constantă pe toată durata

discursului (lucru dificil de respectat din variate motive: oboseală,

constituţia fizică sau psihică, diferiţi factori perturbatori);

c) există o limită de detecţie a „sensibilităţii” publicului, dincolo de

care discursul devine abuz (retoricism) declanşator de insatisfacţie. Limita

respectivă este numită blocaj retoric şi este folosită în discursul judiciar,

politic şi diplomatic.

16

Conform tradiţiei, un discurs retoric, pentru a persuada, trebuie:

a) să placă;

b) să instruiască;

c) să determine asumări şi atitudini.

Plăcerea o asigură limbajul.

Pentru crearea unor figuri stilistice cu funcţii instructive, limbajul

poate fi folosit şi ca mijloc pentru formularea unor expresii lingvistice ce pot

transmite: ironii, insinuări sau aluzii.

Pe lângă acestea, discursul retoric mai vizează:

a) să instaureze, să întărească, să slăbească sau să înlăture opinii, caz

în care este comunicativ;

b) să instaureze, să întărească, să slăbească sau să înlăture impresii,

caz în care este seductiv;

c) să provoace emoţii, caz în care este incitativ.

Atât opiniile, cât şi impresiile şi emoţiile sunt condiţionate, din punct

de vedere subiectiv, de motive. O conduită motivată nu este însă şi explicată

cauzal.

Pentru seducţie şi incitare motivarea este suficientă. Dar, pentru

instaurarea unor opinii, simpla sugerare a unui motiv nu mai este

suficientă, ci se impune apelul la justificare şi la explicaţie. Apoi, trebuie avut

în vedere că o motivaţie, pentru a fi declanşatoare de asumări şi atitudini

conştientizate, trebuie să includă şi nevoile (trebuinţele).

În acest context, încă Retorica clasică sugera că se impune o

argumentare motivaţională bazată pe o scalare argumentativă ce se

desfăşoară, cu prioritate, la nivel raţional.

Discursurile retorice ce urmăresc seducţia sau incitarea nu mai

apelează la argumente raţionale (un discurs care incită la violenţă, de

exemplu – care este un mijloc optim de împlinire a scopurilor egocentrice ale

unei persoane – ar fi lipsit de eficienţă dacă ar apela la argumente raţionale).

Şi aceasta întrucât discursul seductiv şi incitativ nu vizează realizarea

comunicării, ci doar o impresie comunicativă şi crearea unei tensiuni

emoţionale. De exemplu: în negocieri, persuasiunea comunicativă este

17

inutilă; importantă este seducerea (fie că e vorba de negocieri economice sau

politice).

Aşadar, pentru a obţine adeziuni:

Discursul comunicativ instruieşte;

Discursul seductiv pseudoinstruieşte;

Discursul incitativ blochează instrucţia.

Primul instituie stări cogn-afective, al doilea instituie stări afectogene,

al treilea instituie stări emotive.

*

Întrebare: Ce se urmăreşte, în fapt, prin expunerea unui discurs

retoric?

Principalul scop este convingerea, în sens de recunoaştere, de către

adresantul discursului, a adevărului declarat de utilizator. Aceasta poate fi

obţinută cu ajutorul propoziţiilor doveditoare, pur raţional care apar drept

temeiuri logice pentru ceea ce trebuie dovedit, dar şi cu ajutorul propoziţiilor

doveditoare de natură motivaţională care apar numai ca temeiuri psihologice

pentru ceea ce trebuie dovedit.

În ambele cazuri este prezentă deducţia, dar o deducţie fondată pe

factori extraraţionali nu poate fi demonstrativă.

Situaţiile respective impun realizarea unei distincţii între convingerea

ca recunoaştere a adevărului cunoscut, prezentă, de regulă, în demersurile

ştiinţifice şi în comunicările ştiinţifico-filosofice şi convingerea ca modalitate

opinabilă, bazată pe temeiuri psihologice (motivaţionale, teologice, axiologice,

normative etc.) şi care vizează fie persuasiunea prin comunicare efectivă, fie

persuasiunea printr-o comunicare aparentă proprie seducţiei şi incitării.

Exemplu: Descrierea selectivă a vizitei de lucru a primului ministru

într-o localitate anume, sau a persoanelor oficiale la aniversarea zilei

naţionale, este seducere; lansarea de sloganuri propagandistice, afirmări sau

negări absolute care înlocuiesc judecata şi bunul simţ înseamnă incitare.

Aceste trei cazuri, deşi diferite, sunt totuşi forme ale discursului

retoric şi, în practică, după cum am mai văzut, interferează.

18

Precizare: când elementul seductiv, de pildă, este folosit ca procedură

necesară obţinerii persuasiunii, acesta este considerat justificabil;

dimpotrivă, extinderea seducţiei în detrimentul persuadării, este considerată

imoralitate (dar, de puţine ori se ţine seama de această observaţie, în numele

eficienţei).

*

Încă de la apariţie (aproximativ 500 ani în urmă), Retorica a intrat în

dialog cu celelalte componente ale vieţii spirituale şi ale vieţii sociale în

genere. Încă din antichitatea elenă ea s-a manifestat ca un fenomen cultural

implicat în practica conducerii, în dezvoltarea gândirii sau în cultivarea

comportamentului etic.

Ca urmare, înţeleasă ca disciplină a elaborării şi structurării

discursului în conformitate cu o finalitate necesară, Retorica se impune şi

prin funcţiile care îi activează şi îi explică suportul ideatic.

1) Principala funcţie a retoricii este aceea de a convinge (= funcţia

persuasivă), constanta principală a discursului retoric fiind folosirea

cuvintelor de către actanţii umani în scopul formării de atitudini sau al

incitării la acţiune a altor actanţi umani.

Persuasiunea se raportează însă la o multitudine de contexte în care

primează factori logici, psihici sau de limbaj. Ca urmare, orice discurs este

menit să influenţeze publicul (o persoană, un micro sau un macrogrup) într-

un fel anume:

a) influenţare eminamente cognitivă;

b) influenţare preponderent emoţională;

c) influenţare cogn-afectivă.

Aceasta din urmă este specifică discursului retoric propriu-zis bazat

pe o comunicare autentică, iar persuadarea, ca dimensiune retorică a fost şi

este nelipsită în:

- activităţile din instanţa de judecată;

- alegerile electorale;

- propaganda politică;

- campaniile publicitare;

19

- procesul instructiv-educativ;

- dirijarea maselor;

- războiul psihologic ş.a.m.d.

Iar rezultatul practicilor retorice poate fi consensul sau dezacordul.

2) Funcţia euristică (gr. heuriskein = a afla) identifică şi angajează

demersul retoric – indiferent de climatul social – într-o argumentare logică

cu un amplu suport ideatic. Prin această funcţie, demersul respectiv se

înscrie într-o construcţie intelectuală ce vizează descoperirea adevărului.

3) Funcţia hermeneutică, obligă pe autorul unui discurs:

a) să explice cu claritate principalele componente ale discursului său;

b) să demonteze resorturile teoriilor adverse.

4) Funcţia critică impune o analiză reflexivă a discursului, o disecare

minuţioasă a acestuia, în vederea asigurării unei rigurozităţi pertinente

problemei cercetate.

5) Funcţia metalingvistică (gr. meta = în afară, după) este o consecinţă

a faptului că retorica este un „limbaj despre limbaj”. Metalimbajul retoric

presupune cunoaşterea şi conştientizarea valorii cuvintelor.

Orice forţă socială care urmăreşte câştigarea şi păstrarea puterii, orice

macro sau microgrup, orice individ ce speră să obţină ceva într-un context

relaţional interuman, nu poate să nu facă apel la capacitatea cogn-afectivă

a limbajului, care este un element sine-qua-non al oricărui discurs. Fraza,

scrisă sau vorbită, dacă îndeplineşte anumite condiţii, poate să influenţeze –

pozitiv sau negativ – o persoană, un micro sau macrogrup, poate să

instaureze sau să schimbe mentalităţi, opţiuni, atitudini, comportamente,

ideologii, concepţii. Dar, tot fraza poate produce ilaritate, sau atitudini

reprobative.

Pe scurt, cuvântul este, oricând şi în orice împrejurare sau situaţie, o

armă mai redutabilă decât multe altele. Interesantă în acest context este

afirmaţia lui Nichita Stănescu conform căreia „cuvintele sunt foarte

asemănătoare cu fiinţele, sunt chiar fiinţele”. Constatarea e mai veche;

pentru vechii greci, de exemplu, Cuvântul (logos-ul) era, concomitent, formă

de exprimare, dar şi raţiunea, inteligenţa sau sensul existent în ordinea

profundă a Fiinţei.

20

Valoarea cuvântului – îndeosebi a Cuvântului divin – transpare şi în

creştinism. În Vechiul Testament de exemplu, sunt prezentate variate

ipostaze ale cuvântului, de tipul următoarelor:

„Aşa va fi cuvântul Meu – care iese din gura Mea; el nu se întoarce

către Mine fără să dea rod, ci el face voia Mea şi îşi îndeplineşte rostul lui”

(Isaia).

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu

era Cuvântul”.

Evident, simpla utilizare a cuvintelor nu este suficientă pentru

persuadare. Într-un limbaj retoric autentic, mesajul însuşi motivează şi

impune autoritatea unei întemeieri ideatice fără de care comunicarea nu

poate relaţiona structurile generate de cuvinte, semne şi înţelesuri proprii

celor ce participă la schimbul de idei.

Urmare a acestei situaţii, Retorica s-a bucurat încă din antichitate de

un regim privilegiat şi rămâne o cale importantă de comunicare şi nu de

puţine ori, de comuniune. Şi, condiţiile fundamentale ale actului retoric

propriu-zis sunt: să informeze, să dovedească şi să obţină asumarea.

Teste de autoevaluare:

1. Care este scopul discursului retoric şi ce implicaţii poate avea asupra

publicului?

2. Precizaţi deosebirea dintre raţionamentul retoric şi cel demonstrativ.

3. „Opinia – convingere” ca rezultat al consensului dintre public şi orator.

4. Convingerea – ca principal scop al discursului retoric. Deosebirea dintre

„convingerea ca recunoaştere a adevărului” şi „convingerea ca modalitate

opinabilă”.

5. În ce condiţii un discurs retoric poate fi considerat comunicativ?

6. Seducţia şi incitarea – forme ale discursului retoric manipulator.

(Caracteristici şi efecte)

7. Precizaţi deosebirea dintre discursul retoric comunicativ şi cel

manipulator şi dificultatea separării lor absolute (exemplificaţi).

8. Motivaţia ca element condiţional al opiniilor. Motivaţie şi trebuinţe.

9. Ce impune regula limitei de detecţie şi care sunt consecinţele sale?

10. Care sunt funcţiile Retoricii?

21

ELABORAREA ŞI ORGANIZAREA DISCURSULUI RETORIC

1. Sursele discursului retoric

Anticii au împărţit Retorica în patru capitale:

a) teoria invenţiei (inventio), care se ocupă de problema materialului pe

baza căruia are loc construcţia discursului, adică: subiectele, argumentele şi

tehnica persuadării;

b) teoria dispoziţiei (dispositio), care vizează problema organizării

părţilor unui discurs (exordiul, naraţiunea şi peroraţia);

c) teoria elocuţiunii (elocutio), care cercetează modul în care expunem,

prin limbaj, argumentarea (pro sau contra); mai exact, se ocupă de alegerea

şi dispunerea cuvintelor în frază;

d) teoria acţiunii (pronuntiatio), care se referă la mijloacele extra şi

paralingvistice utilizate să sprijine activitatea retorică; cu alte cuvinte, este

vorba de enunţarea propriu-zisă a discursului.

Teoria invenţiei este numită şi teorii despre sursele discursului retoric;

acestea pot fi: fapte, valori, documente, stări de spirit ale publicului şi

instrumentarul logicii.

Faptele.

Conceptul de „fapt” sau „existenţă de fapt” desemnează ceea ce există

efectiv în realitate. Prin el însuşi „faptul” nu are semnificaţie retorică, dar

poate fi descris şi explicat cu ajutorul propoziţiilor şi, abia acestea pot folosi

la elaborarea unui discurs retoric.

Semnificativă din punct de vedere retoric este posibilitatea formulării

mai multor propoziţii descriptiv-doveditoare despre acelaşi fapt, fiecare fiind

un adevăr unilateral care descrie un anumit aspect al faptului şi putând fi

folosită ca argument în raţionamentul unui discurs.

Exemplu: Propoziţiile „X conducea automobilul cu viteza de 120

km/oră”; „Conducătorul auto nu avea permis de conducere”; „Şoferul era în

stare de ebrietate”; „Pneurile automobilului erau uzate 90%”, sunt propoziţii

descriptive ale faptului care a avut loc, fiecare descriind nu întregul fapt, ci

un aspect al acestuia.

22

În plus, pe lângă propoziţiile descriptive, apar şi propoziţii evaluative,

precum şi propoziţii declarativ-subiectuale despre acelaşi fapt.

Pentru formularea unui discurs nu este necesar însă să fie folosite

toate propoziţiile generate de un fapt, ci doar acelea care se dovedesc utile în

argumentarea opiniei pe care o propune oratorul să fie asumată de către

public. Este adevărat că opinia publicului este dependentă de descrierea

faptelor, dar descrierea este realizată de prezentator. Ca urmare, este normal

ca acesta să aleagă acele propoziţii şi să folosească acele argumente

doveditoare care să dirijeze concluzia şi interpretările în direcţia urmărită de

el.

Apoi, trebuie avut în vedere că obiect al discursului retoric sunt doar

faptele generice, care sunt stabilite de normele ce tronează domeniul în care

are loc şi cărora li se subordonează faptele individuale realizate de indivizi

concreţi.

De exemplu, fie propoziţiile: „Cineva traversează strada când semaforul

arată culoarea roşie” şi „Un tânăr stă pe scaun într-un tramvai, lângă el fiind

o bătrână”. Ambele propoziţii descriu fapte care încalcă o regulă: prima

încalcă o regulă juridică (deoarece culoarea roşie a semaforului simbolizează

o interdicţie), a doua încalcă un principiu moral. Prima propoziţie descrie un

fapt generic juridic, a doua descrie un fapt generic moral.

Aşadar, fapta cuiva de a traversa strada este individuală, îi aparţine,

dar, nerespectând culoarea roşie a semaforului, care indică o interdicţie,

devine un fapt generic juridic.

Evident, conexarea faptelor în propoziţii descriptive sau evaluative care

să fie folosite la elaborarea discursului este o activitate delicată. Din

imaginea clară şi cuprinzătoare asupra subiectului tematic în faza

pregătitoare, trebuie reţinut doar ceea ce foloseşte pentru rezolvarea

problemei ce ţine de alternativa aleasă de utilizator să fie asumată de public.

De reţinut că, într-un discurs sunt utilizate nu numai propoziţiile

descriptive utile argumentării pro, ci şi cele în vederea criticii.

Valorile.

Valoarea este aprecierea (preţuirea) pe care un subiect o acordă unor

obiecte sau fapte (naturale, sociale, psihice) în virtutea unei corespondenţe

23

între însuşirile lor şi trebuinţele sau idealurile unei comunităţi. În mod

obişnuit, denumirea de valoare, se atribuie lucrurilor, ideilor sau acţiunilor

cărora o anumită comunitate umană le acordă preţuire şi către care aspiră.

În context retoric, persuasiunea unei argumentări creşte dacă oratorul

tratează faptul de la care pleacă prin prisma teoriei valorilor sau ca parte

constitutivă a unei table de valori.

A argumenta o interdicţie juridică, de exemplu, sau un comportament

moral, înseamnă a dezvălui în ce măsură faptele respective sunt în acord –

sau în dezacord cu valorile domeniilor respective. Pentru aceasta, faptul

respectiv trebuie transferat din planul individualităţii, în planul faptelor

generice. Din acest motiv legiuitorul, eticianul, esteticianul etc., ca autori de

discursuri, selecţionează nu faptele individuale, ci fapte tipice ce sunt

descrise în norme. Iar normele (juridice, politice, morale, religioase etc.)

substanţializează valorile corespunzătoare domeniilor pe care le guvernează,

fiind expresii ale valorilor respective. Tocmai pe baza acestor valori normele

fac distincţie între fapte care trebuie să fie (sau sunt) permise şi fapte care

nu trebuie să fie (sau nu sunt) permise.

Iar autorul unui discurs (sau utilizatorul acestuia) trebuie să cunoască

aceste situaţii pentru sporirea persuasiunii şi pentru asigurarea asumării

opiniei propuse.

Stările de spirit ale publicului.

Reprezintă o altă sursă (un alt subiect tematic) pentru întocmirea

argumentărilor unui discurs retoric. Ele alcătuiesc condiţia de alegere şi

adecvare a argumentelor respective. Întotdeauna utilizatorul unui discurs se

va întreba cine este destinatarul, care este specificul personalităţii acestuia,

cum şi prin ce argumente poate fi el convins.

O regulă elementară de pregătire retorică, dar şi foarte veche, este:

„fiecăruia pe limba lui”. Cunoaşterea „pulsului” intelectual şi afectiv al

publicului permite „tratarea” lui cu argumente care pot să-i accelereze sau

să-i diminueze convingerea şi asumarea. Mai mult, se pot chiar inventa

argumente adecvate diferitelor tipuri de discurs în funcţie de publicul

destinatar, după cum urmează:

• discursul demonstrativ în faţa unui public competent;

24

• discursul deliberativ în faţa unui public neomogen (parlamentul,

consiliul de administraţie, congresul, mitingul);

• discursul judiciar în faţa unui public omogen (instanţa de judecată,

comisia de negociere, comisia de disciplină etc.);

• discursul seductiv în faţa unui public necompetent;

• discursul incitativ în faţa unui public tensionat de nesatisfacerea unor

nevoi scontate (electoratul, greviştii)

Instrumentarul logicii.

Vizează definirea, clasificarea, diviziunea şi compararea termenilor în

discurs. Vizează, de asemenea, distribuirea valorilor în ordinea scop-mijloc,

într-o ierarhie coerentă. În fine, vizează şi inferenţele nemijlocite, precum:

entimemele, dilemele şi paradoxurile, care sunt folosite în raport cu starea

de intelectualizare a publicului.

Particularităţile respectivelor inferenţe au stat şi stau la baza unor

observaţii privind intenţionalitatea utilizatorului discursului. Entimema de

pildă, care este – cum am mai văzut – o formă specifică de silogism, permite

includerea, în lanţul entimematic folosit într-un discurs retoric, a unor

„viclenii”, urmare a posibilităţii prescurtării silogismului, prin trecerea

discretă de la o premisă la concluzie, subînţelegându-se că cealaltă premisă

este o premisă adevărată.

Exemple: „Deoarece orice om este fiinţă raţională, aceste persoane

sunt fiinţe raţionale” sau: „Arhanghelul Mihail nu are sex, fiindcă este un

înger”, subînţelegându-se că sunt adevărate propoziţiile nespuse: „Aceste

persoane sunt oameni”, respectiv „Nici un înger nu are sex”.

Dificultatea entimemei creşte, în cazul în care sunt folosite propoziţii

opinabile sau probabile (şi nu categorice).

Deşi concluziile sunt corect derivate din premise (adică sunt

logice), problema este dacă premisele expuse şi, mai ales, cele neexpuse,

sunt adevărate. Evident, numai o gândire rapidă şi iscoditoare va putea

descoperi „viclenia” (adică intenţiile ascunse ale autorului, nedetectabile

imediat sub aspect axiologic).

25

Reuşita „vicleniilor” respective este favorizată şi de faptul că

majoritatea oamenilor se caracterizează printr-o stare cogn-afectiv specifică

numită labilitate opinabilă.

Elaborarea unui discurs presupune aşadar, între altele, cunoaşterea

resorturilor construcţiei logice, urmare a faptului că el trebuie să se adreseze

raţiunii şi nevoii de înţelegere a ascultătorilor. Pentru aceasta:

a) trebuie să aplice regulile raţionamentului deductiv sau inductiv;

b) trebuie să elaboreze ipoteze pe care le va discuta sau respinge prin

argumente logic;

c) trebuie să se supună evidenţei faptelor, adăugându-le demonstraţii

convingătoare;

d) trebuie să susţină opinia cu teze şi argumente respingând, în

acelaşi timp, tezele adversarului prin procedeele clasice ale combaterii şi

anume:

- fie arătând că argumentarea adversarului este lipsită de

validitate întrucât este contrazisă de fapte,

- fie scoţând în evidenţă argumentarea vicioasă a adversarului

prin reliefarea erorilor de logică, a sofismelor etc.,

- fie prin dovedirea unei teze personale, contrară tezei

adversarului care, prin aceasta, devine nulă,

- fie prin analiza logică a demonstraţiei adversarului, a cărei teză

se dovedeşte a nu fi fost stabilită corect prin argumentaţia dezvoltată,

- fie, în sfârşit, prin demonstraţia, realizată după toate regulile

logice, a faptului că susţinerile adversarului sunt false şi conduc la concluzii

(sau poziţii) absurde şi contrare adevărului.

Prin respectarea acestor „strategii” retorice se obţine finalitatea pe care

Aristotel o vedea în „a dispune auditoriul în favoarea sa şi a-l indispune

împotriva altuia” (Retorica).

De reţinut faptul că, în construcţia logică a unui discurs retoric,

prioritate au următoarele argumente:

Argumentum a contrario = mod de argumentare analogică prin

concluzionare de la contrar la contrar (a contrario). Adică: dacă lui A îi

26

corespunde B lui nonA este posibil să-i corespundă nonB (Exemplu: dacă

legii îi este propriu adevărul, fărădelegii i se potriveşte minciuna).

Argumentum a fortiori = mod de argumentare prin care ceea ce este

demonstrat pentru un caz se extinde la alt caz care prezintă, faţă de primul,

motive mai puternice de a fi admis ca adevărat.

Argumentum ad judicium (al justificării) = mod de argumentare

constând „în folosirea dovezilor scoase din unul din fundamentele

cunoaşterii sau probabilităţii” (Locke).

Argumentum ad consequentiam (al consecvenţei).

Argumentum ab invidia (al urii) = falsă demonstraţie menită, sub

pretextul apărării adevărului, să stârnească ura activă împotriva părerii

altora sau să-i compromită pe nedrept (Exemplu: Catilinarele lui Cicero).

Argumentum ab auctoritate (al autorităţii) = mod de argumentare prin

care se invocă în favoarea unei afirmaţii faptul că este afirmaţia unei

persoane cu autoritate şi prestigiu în domeniu şi, implicit, asupra opiniei

comune.

Argumentum ex silentio (prin tăcere) = mod de argumentare întemeiat

pe tăcerea adversarului, care nu neagă afirmaţia enunţată.

Argumentum ex concessis = metodă indirectă de argumentare prin

acceptarea provizorie a tezei adversarului pentru a-l pune în contradicţie cu

sine însuşi sau pentru a-l determina să accepte ceea ce doreşte să respingă.

Precizare: Argumentele respective sunt folosite diferenţiat în funcţie de

tipul discursului: judiciar, epidictic sau deliberativ.

Organizarea argumentativă a discursului retoric.

Problema organizării argumentative a discursului retoric intră în

preocupările teoriei dispoziţiei care este, conform anticilor, al doilea capitol al

Retoricii.

Discursul retoric clasic este un sistem structurat în următoarele

elemente:

a) exordiul; b) naraţiunea (descrierea); c) confirmarea/respingerea

(argumentaţia pro şi contra); d) peroraţia. În funcţie de specia de discurs,

ponderea lor este diferită.

27

A. Exordiul

Etimologic, termenul înseamnă „introducere”; dar nu orice fel de

introducere. În organizarea discursului retoric, exordiul are menirea să

obţină acordul publicului pentru a-l asculta pe utilizator şi pentru a-i urmări

expunerea.

Exordiul, aşadar, este nu o punere în temă, ci o pregătire de punere în

temă, o „preparare” psihică şi logică a publicului, o chemare la colaborare, o

provocare a interesului şi atenţiei publicului.

Un exemplu clasic este exordiul unui discurs ţinut de Cicero (la vârsta

de 23 ani): „Cred că vă miraţi, judecători, de ce, atunci când atâţi oratori şi

oameni dintre cei mai de seamă şed locului, m-am ridicat eu, mai degrabă,

care nici prin vârstă, nici prin talent, nici prin autoritate nu mă pot compara

cu ei … (Dar) pe lângă mine au stăruit persoane care atât prin prietenia lor

cât şi prin binele făcut mie şi prin numele lor au mare preţ în ochii mei;

bunăvoinţa lor faţă de mine eram dator să nu o uit, autoritatea lor să nu o

nesocotesc, dorinţa lor să nu o trec cu vederea”. (Pro Roscio Amerino – În

apărarea lui Roscius din Ameria).

Cercetarea discursurilor clasice constată că exordiul reprezintă

aproximativ 1/8 din întreg. Evident, aceasta nu este o regulă obligatorie.

Important este că un discurs persuasiv trebuie să aibă exordiu. Absenţa

acestuia îi afectează intenţionalitatea, alterează calitatea pe care o pretinde.

A intenţiona să persuadezi, să seduci etc., fără deschiderea către public (fără

exordiu) înseamnă să renunţi la interesul şi atenţia acestuia.

Există mai multe specii de exordiuri:

1. Exordiu oral direct – angajează în realizarea funcţiilor lui: limbajul,

mimica, gesturile, vestimentaţia, postura corporală şi rămâne forma clasică

a exordiului.

Utilizatorul îl prezintă fie gradând tensiunea cognafectivă a publicului,

fie abordând-o abrupt. Exemplu gradat: „Domnilor, dacă Adunarea Electivă

a Moldovei a putut încredinţa unora din membrii săi o misie onorabilă,

aceasta este misia ce ne-au încredinţat nouă, căci a făcut din noi interpreţii

a două milioane de români către alte trei milioane. Mare onoare ni s-a făcut

nouă, mai întâi ca să putem figura în această Adunare care s-a făcut atât de

28

ilustră prin luminatul ei patriotism, care a ştiut să se puie mai presus de

toate piedicile, care a triumfat de tot spiritul de partidă şi de orice

consideraţie personală, şi care, prin actul cel mare de la 24 ianuarie, a

dovedit Europei că vechea virtute romană nu s-a stins din inimile coloniilor

lui Traian. Mare onoare mi s-a făcut mie, în parte, de a mă putea sui pe o

tribună după care au răsunat atâtea glasuri ilustre în favoarea raţionalităţii

române şi a libertăţilor politice” (M. Kogălniceanu, Scrieri, Bucureşti, 1967,

p. 224).

Exemplu abrupt: „Până când, în sfârşit, Catilina vei abuza de răbdarea

noastră? Cât timp nebunia asta a ta îşi va mai bate joc de noi? Până unde se

va dezlănţui îndrăzneala ta neînfrânată?” (Cicero, Catilinara I-a, 1).

În primul exordiu, cheia retorică este termenul „onoare”; în al doilea,

cheia retorică este interogaţia indignată. Cheile respective sunt (trebuie să

fie) asociate, fără îndoială, cu anumite componente extralingvistice, potrivite

publicului şi situaţiei.

2. Exordiul oral indirect – prezentarea efectuată de altă persoană, care

îşi asumă o formulă binecunoscută: „Doamnelor şi domnilor, invitatul

nostru este… binecunoscut al dvs., ca autor al…

Exordiul respectiv se practică frecvent la radio, la TV, în clipurile

publicitare (ex., Marllboro cu călăreţul din prerie). În anumite cazuri,

exordiul poate căpăta un aspect glumeţ, mai ales dacă prezentatorul posedă

farmec.

3. Exordiul scris direct – este prezentat nemijlocit de către autor:

a) fie în structura organizată a discursului. De exemplu, prefeţele

cărţilor

b) fie separat (el însuşi ca un mic discurs). De exemplu, „Cuvântul

înainte” scris de autor

c) fie printr-o formulă semnatorie. De exemplu: numele pe copertă:

prof., dr., acad., X, sau autoprezentarea pe ultima copertă.

Fiecare modalitate contribuie la creşterea tensiunii cognafective a

publicului – ca şi în cazul exordiului oral direct – în mod gradat sau abrupt.

Un exemplu concret: „În lucrarea de faţă încercăm să pătrundem în

adâncimile sufleteşti ale artistului pentru a ne apropia de sursa forţelor sale

29

creatoare din care izvorăşte opera de artă. Propunându-ne această analiză,

nu avem intenţia să ne mărginim la problema creaţiei ca atare, ci încercăm

să scoatem în evidenţă … (M. Mancaş, Limbajul artistic românesc în secolul

XX, Bucureşti, 1999, p. 5).

4. Exordiul scris indirect – este prezentat de altcineva care, fie se

limitează la un elogiu făţiş al autorului, fie realizează un elogiu echilibrat. Şi

aici sunt prezente cele două nuanţe: gradat şi abrupt. Exordiul respectiv

poate aparţine fie editorului, care urmăreşte să vândă cartea, fie ziaristului

care urmăreşte să-i fie citit articolul ş.a.m.d.

Exemple: „Fără îndoială, cel mai exaltant, complex şi derutant roman

de Science-fiction scris vreodată”. „O astfel de carte apare o dată la zece ani”.

Sunt exemple de exordiu seductiv cărora este greu să le rezişti.

Pericole ce pândesc exordiul: banalitatea, stridenţa, excesul de

lungime al întregului discurs, snobismul, limbajul abscons, nepotrivirea cu

tema sau cu situaţia retorică. Dimpotrivă, exigenţele unui exordiu potrivit

sunt: simplitatea, onestitatea, claritate.

B. Naraţiunea/Descrierea

Este expunerea unei fapte săvârşite sau înfăţişată ca săvârşită, care

urmăreşte să convingă. Rostul ei nu este doar să informeze, ci să informeze

în aşa fel încât publicul (instanţa, un auditoriu, cititorul) să adere la teza

concluzie a utilizatorului.

D. Gusti: „Naraţiunea oratorică însă se face cât se poate sub culorile

cele mai frumoase şi mai plăcute, aşa ca să împătimească şi să aprindă pe

auditorii sau cititorii săi. Nararea faptelor din subiect, pe lângă frumuseţea

lor, va trebui să cuprindă şi tărie; şi aceasta se face prin legământul părţilor

cu totul faptei” (Retorica, Bucureşti, 1984, p. 130).

În mod obişnuit, naraţiunea s-ar defini ca relatarea unor evenimente

în succesiunea lor, iar descrierea ca o relatare a dispunerii spaţiale, a

configuraţiilor concomitente.

Problemele naraţiunii/descrierii şi mai ales separarea interpretărilor

teoretice, sunt destul de complicate şi delicate. Căci, poţi să narezi sau să

descrii orice? Exemple: E simplu să descrii o floare, dar cum să realizezi

descrierea datoriei? Care ar fi sensul narării căii spre fericire? E simplu să

30

descrii un contract, dar cum să descrii raportul juridic? Ce specific are

descrierea Binelui? Sau: Politicianul narează (descrie) bunăstarea? Şi dacă

da, cum?

Apar aici distincţii şi specificităţi demne de luat în seamă, şi anume:

Mai întâi, în naraţiune/descriere transpare cultura utilizatorului în

materie de limbă, de gramatică şi de stil. Aforismul wittgensteinian: „lumea

este lumea limbajului meu” sugerează, printre altele, că limbajul vorbit,

ţesătura gramaticală şi capacitatea cuvântătorului de a se exprima (oral sau

scris) îl aşează, fără voia lui, într-un loc din orizontul cultural, poziţie ce

poate fi mai apropiată sau mai depărtată de ceea ce crede el despre sine.

Cuvintele, propoziţiile, frazele trimit la idei, iar acestea nu pot fi

comunicate conform esenţei lor printr-un limbaj alambicat. Apoi, obiectul de

descris poate fi luat în fenomenalitatea lui (aşa „cum ne pare”) sau în esenţa

sa, poate fi descris – de asemenea – analitic sau sintetic.

Se vorbeşte, de altfel, de patru feluri de descriere:

1) conceptuală – care priveşte obiectul din perspectiva universalităţii, a

totalităţii şi a întregimii fiinţei (specifică filosofiei şi teologiei). Descrierea

conceptuală poate fi:

- închisă (dogmatică) – care este guvernată de principiul non-parafrazei,

neîngăduind o „re-spunere” a ideilor ei, o hermeneutică reconstitutivă.

Ion Damaschin: „Trebuie să se ştie că Dumnezeu ştie totul dinainte,

dar nu le predestinează pe toate …”. „Trebuie să se ştie că virtutea a fost

dată în natură de Dumnezeu şi el este principiul şi cauza a tot binele”

(Dogmatica, p. 32)

- deschisă (retorică) – care este guvernată de principiul comunicării,

implicând alegerea şi evaluarea intenţionată. Retorica este invocată

(chemată) de filosof, de exemplu, la elaborarea discursului său, dar nu orice

discurs filosofic este şi retoric. (!)

2) categorială – care priveşte obiectul din perspectiva regularităţilor

legice axată pe obiect (specifică teoriilor şi ipotezelor ştiinţifice). Şi ea poate

fi:

31

- închisă (dogmatică) – care este guvernată de exigenţele logicii formale

demonstrative care nu îngăduie să mai demonstrăm, ci doar să repetăm

demonstraţia; altă demonstraţie înseamnă alt „discurs”;

- deschisă (retorică) – care angajează subiectul descriptor într-o atitudine

cognitivă care îl determină să-şi asume descrierea, întrucât este legat de

obiect fie prin metoda sa, fie prin proiectele sale (este situaţia ştiinţelor

socio-umane, a expunerilor eseistice sau a celor popularizatoare).

3) performantă – care urmăreşte să modeleze cognafectiv publicul din

perspectiva particularităţii şi individualităţii obiectului (este specifică

dreptului, politicii, reclamei, publicităţii etc.).

Ea nu poate fi decât deschisă. Nu este obligată să respecte neapărat

principiul comunicării, dar, încălcându-l, îl recunoaşte (cum este cazul

seducţiei).

În descrierea performantă retorică există întotdeauna un unghi de

vedere cognafectiv al subiectului asupra obiectului, o evaluare intenţională,

o referinţă intenţionată, o formă intenţionată, cât şi o verificare prefigurată.

4) orfică – este aceea pentru care obiectul există, aşa sau altfel, prin

medierea subiectului descriptor, care există „aşa sau altfel” (este specifică

artei şi literaturii). Descrierea orfică este retorică atunci când (şi acolo unde)

plăcerea estetică este subordonată persuasiunii.

În discursurile categoriale şi conceptuale elementul orfic este angajat

sub forma metaforei categoriale şi a celei conceptuale.

În discursul retoric, condiţiile de performanţă ale unei

naraţiuni/descrieri sunt:

a) să delimiteze obiectul său în spaţiu-timp (în atac, absenţa delimitării

la adversar constituie o sursă de obiecţie);

b) să exprime un punct de vedere (în atac, absenţa opţiunii, a indeciziei

adversarului reprezintă sursă de contestare. De exemplu: „Cerem amânarea

procesului, deoarece nu ne-am format o imagine limpede asupra cauzei”;

c) să fie coerentă sub aspect logic, adică să se bizuie pe relaţii formale

obiective şi verificabile între idei;

d) să fie oportună şi pertinentă, în raport de public şi de temă.

e) fiecare componentă a ei să fie argumentabilă

32

Într-adevăr, naraţiunea/descrierea discursului retoric nu este un

ansamblu de propoziţii strict indicative, ci o construcţie orientată intenţionat

spre scopul pentru care a optat utilizatorul şi care urmează a fi impus şi

publicului. Ribot: „El (utilizatorul) ştie dinainte concluzia şi acum doar îi

potriveşte premisele”.

Aceasta înseamnă că utilizatorul trebuie:

- să formuleze problema sau să o cerceteze pe aceea primită;

- să inventarieze răspunsurile coerente posibile;

- să caute argumente din care să derive corect;

- să cântărească forţa cogn-afectivă a fiecărui argument mai întâi

pentru sine, apoi pentru publicul destinatar;

- să selecţioneze – dintre argumentele respective – pe cele ce urmează a

fi expuse publicului. Selecţia se face pe baza unor informaţii despre obiectul

discursului.

După acestea, procedează invers: mai întâi avansează descrierea şi, pe

baza acesteia, argumentează pro sau contra. Un exemplu: „Nici o dovadă că

dl. Socolescu a comis crima. Interes nu avea, mobilul nu există. Şi cum v-aţi

explica un fenomen, imposibil de explicat, că un om curat, absolut cinstit

până la vârsta de 45 de ani, dintr-o dată şi din senin, să treacă peste cinstea

lui?”

Observaţie:

a) nu este aici o descriere pur şi simplu, ci o descriere intenţionată

(pentru a confirma sau infirma ceva).

b) Socolescu, „om curat şi absolut cinstit până la vârsta de 45 ani”, nu

confirmă că la 45 ani a trecut „peste cinstea lui”, dar, cu condiţia să

acceptăm că premisa este adevărată, precum şi cu o a doua condiţie: să

acceptăm că un om curat şi absolut cinstit până la 45 ani, în chip necesar

(adică logic) va fi un om curat şi absolut cinstit şi în următorii ani. Dar

această necesitate nu există, ci este doar verosimilă. (Însă, nu

„imposibilă”!!?)

Teoria retorică tradiţională afirmă că naraţiunea/descrierea înşiruie

propoziţiile descriptive intenţionate pentru viitoarea argumentaţie, fără ca ea

(naraţiunea) să argumenteze ceva. Ea (naraţiunea) constituie – îndeosebi în

33

discursul retoric judiciar – expunerea stării de fapte petrecute, din

perspectiva legii ce urmează a fi invocată. Aceasta, întrucât instanţa se

pronunţă numai asupra stării indicate şi nu asupra stării-cum-a-fost-ea. În

fine, naraţiunea/descrierea trebuie să mai îndeplinească – conform clasicilor

Retoricii – încă trei condiţii sine-qua-non: credibilitate, probabilitate,

verosimilitate.

Pentru a avea credibilitate pentru public, personalitatea rostitoare

trebuie:

- fie să fie cunoscut ca om cinstit, corect, integru etc.,

- fie să dea această impresie.

Probabilitatea se referă la introducerea propoziţiilor doveditoare prin

mijlocirea probelor directe care să aibă legătură cu tema (cu speţa).

Regulile de probabilitate retorică privesc:

a) evitarea unor aspecte dăunătoare sau nefolositoare; exemplu: Dacă

guvernăm, nu spunem câte şcoli rurale sunt într-o stare jalnică, ci câte sunt

într-o stare bună; dacă suntem în opoziţie, spunem invers.

b) cuprinderea tuturor elementelor ce privesc cauza din perspectiva

argumentării din confirmare.

Verosimilitatea este condiţionată de coerenţa logică, de claritatea

limbajului, de concizia expunerii.

Precizare: Un discurs este retoric, nu prin lungimea lui, nici prin

numărul abundent de figuri folosite ci prin forţa lui cognitiv-afectivă. De

exemplu, provocarea eminesciană:

„Zdrobiţi orânduirea cea cruntă şi nedreaptă”

„Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi…” etc. este un discurs retoric

incitativ de câteva versuri.

C. Confirmarea/Respingerea

Prin definiţie, confirmarea reprezintă partea din discursul retoric în

care utilizatorul argumentează soluţia-alternativă la problema de rezolvat pe

care o susţine în vederea asumării ei de către public. Unii autori apreciază

că, urmare a autonomizării elocuţiunii care a fost revendicată de teoria

literară şi a teoriei acţiunii, transformată în artă teatrală, Retorica

contemporană – sau NEORETORICA – a devenit doar o teorie a argumentării,

34

adică a confirmării şi respingerii, teorie în care dialecticitatea dialogală şi

retoricitatea monologală s-ar conexa într-o logică argumentativă

neconstrângătoare.

Discursul retoric, îndeosebi cel persuasiv, rămâne totuşi un întreg cu

o organizare psiho-logică proprie din care, evident, nu poate lipsi

confirmarea/respingerea, adică argumentarea neconstrângătoare.

Teoria confirmării urmăreşte, în principal, să clarifica dacă

argumentele alese:

- sunt consistente în materia lor;

- corespund valorilor şi principiilor;

- au forţa să acceadă la public

- sunt întemeiate corect;

- sunt distribuite în chip optim în funcţie de gradul de permeabilitate

cognafectivă a publicului.

Încă Cicero observa că orator este acela care poate să vorbească:

a) cu o bună cunoaştere a subiectului pe care şi l-a ales;

b) cu o ordine metodică în argumente;

c) cu eleganţă a formei de exprimare a argumentelor;

d) ajutat de o bună memorie

e) având un nivel ridicat de credibilitate şi prestanţă exterioară;

f) cu o adâncă cunoaştere a publicului, a modurilor în care acesta

poate fi mişcat, prin ce fel de limbaj şi în ce sens;

În ceea ce priveşte discursul, are de urmat cinci etape:

1) formularea problemei şi găsirea argumentelor pe care să le spună;

2) repartizarea argumentelor pe alternative, cântărirea lor şi reţinerea

celor care vor susţine alternativa aleasă;

3) organizarea argumentărilor după greutatea lor cogn-afectivă;

4) împodobirea argumentelor prin mijloace de exprimare, potrivite cu

publicul;

5) rostirea discursului cu demnitate şi eleganţă.

În ceea ce priveşte argumentele, trebuie respectate trei reguli în

adresarea lor:

35

R1 – argumentele să fie potrivite în materia lor cu subiectul tematic, pe

care trebuie să-l acopere cât mai mult;

R2 – argumentele să fie adecvate permeabilităţii cognafective a

publicului;

R3 – argumentele să fie rânduite psihic şi logic, adică să corespundă

exigenţelor logicii şi legilor psihologiei.

Exigenţele logicii formale transpar:

- din principiile ei (al identităţii, al noncontradicţiei, al terţului exclus);

- din regulile deducţiei şi inducţiei,

- din regulile ei de definire, clasificare, diviziune, determinare etc.

Exigenţele psihologiei transpar:

- din legile trebuinţei, interesului, a compensaţiei, a acomodării, a

nivelului de aspiraţii sau a optimului motivaţional.

Avansarea unui argument:

- interesează logica doar dacă este corect construit căci, vizând un

public abstract universal-raţional, ar decurge ca fiecare să-l asume;

- psiho-logic, acelaşi argument, corect logic, este reconstruit în atâtea

variante câte tipuri de public există.

În concluzie, rostirea discursului se desfăşoară în următoarea ordine

psiho-logică.

a) câştigarea atenţiei, interesului şi bunăvoinţei publicului (exordiul);

b) expunerea faptelor (naraţiunea/descrierea);

c) stabilirea chestiunii care formează obiectul dezbaterii (adică

problema argumentativă cu soluţiile-alternative ale sale);

d) întemeierea a ceea ce susţine soluţia propusă a fi asumată şi

respingerea a ceea ce i se opune într-o organizare a argumentelor după

greutatea lor cognafectivă (adică, confirmarea-respingerea).

e) amplificarea şi dezvoltarea a ceea ce este în favoarea oratorului şi

slăbirea sau nimicirea argumentelor ce ar folosi adversarului (peroraţia).

Teste de autoevaluare:

1. Faptele ca sursă a discursului retoric.

2. Valorile ca sursă a discursului retoric.

36

3. Stările de spirit ale publicului şi instrumentarul logicii ca surse ale

discursului retoric.

4. Principalele argumente folosite în construcţia logică a unui discurs

retoric.

5. Rolul exordiului în discursul retoric şi principalele specii de exordiuri.

6. Naraţiunea/descrierea ca element component al discursului retoric. Tipuri

de descriere.

7. Care sunt condiţiile de performanţă ale naraţiunii/descrierii?

8. Argumentarea neconstrângătoare ca element structural al discursului

retoric.

37