RETORICA SI ARGUMENTAREA

Daniela FRUMUSANI, Bucuresti, noiembrie 2008

RETORICA SI ARGUMENTAREA

SUMAR

RETORICA IN SOCIETATEA CONTEMPORANA

INCIDENŢE IN ISTORIA RETORICII

RETORICĂ, ARGUMENTARE ŞI INTERACŢIUNE DISCURSIVĂ

RELAŢIA ETHOS/LOGOS/PATHOS

ELEMENTELE SISTEMULUI RETORIC

ORIENTĂRI ARGUMENTATIVE CONTEMPORANE

ARGUMENTARE SI TEMPORALITATE

RETORICĂ SI ARGUMENTARE - CONCLUZII

RETORICA IN SOCIETATEA CONTEMPORANA

Macroretorica prin lucrările lui C. Perelman şi L. Olbrechts-Tyteca, vizând reinterpretarea teoriei aristotelice a argumentării într-o lume guvernată de imperativul comunicării, inclusiv în cadrul activităţii ştiinţifice

Microretorica (sau teoria figurilor de stil, reteoretizate de Grupul μ în-Retorica generală)

RETORICA≠ arta vorbirii elegante (ars bene dicendi) = teoria comunicării persuasive (cf. Perelman)= matrice a ştiinţelor umane (cf. Michel Meyer, 1988)

Ansamblul ştiinţelor umane şi nu doar filosofia sunt marcate de condiţia retorică, fie că e vorba de analiza estetică sau poetică a fenomenului literar, fie că e vorba de hermeneutică (interpretarea trecutului şi a mesajelor plurivoce).

“Fie că vrem, fie că nu vrem retorica s-a insinuat în cotidian cu multiplele sale forme şi constructe, modificând modul nostru de gândire (M. Meyer, 1993:11).

INCIDENŢE IN ISTORIA RETORICII

Antichitatea greco-latină a opus în permanenţă filosofii şi retorii : primii preconizau căutarea adevărului şi viaţa contemplativă, ceilalţi influenţarea indivizilor prin discurs şi viaţa activă (în special activitatea politică).

Din acest larg orizont retorica clasică nu a reţinut decît studiul figurilor de stil ceea ce i-a adus oprobriul romanticilor(„Guerre à la rhétorique, paix a la syntaxe”) şi dispreţul modernilor.Paul Ricoeur constată peremptoriu („La métaphore vive”) că reabilitarea retoricii prin renovarea intreprinderii taxinomice a retoricii clasice este imposibilă.

Iar Gérard Genette într-un remarcabil articol („La rhétorique restreinte” in Communications 16, 1970) conchide : ”De la Corax si pînă în zilele noastre istoria retoricii este cea a unei restringeri generalizate”.

Echilibrul retoricii antice se pierde incepînd cu Evul Mediu :echilibrul genurilor in primul rînd (deliberativul şi epidicticul dispar în absenţa instituţiilor care le-au creat)echilibrul părţilor discursului (inventio, dispositio, elocutio) se debalansează : strivită între gramatică şi dialectică-trivium, retorica va fi redusă la elocutio , la ornamentele discursului -colores rhetorici.

Trebuie să subliniem de la început funcţia praxiologică a limbajului în general; dimensiunea acţională caracterizează toate instanţele situaţiei de comunicare: acţiune asupra referentului (decupaj, selecţie, ierarhizare specifică), asupra interlocutorului (influenţă directă în cazul actelor factitive de tip “a ordona” sau influenţă epistemică indirectă în cazul actelor non factitive de tipul “a aserta, a afirma”), asupra codului (introducere de semnificanţi şi semnificaţi noi).

extinderea interacţională a cercetării lingvistice

factori socio-psihologici (« background knowledge » la J. Searle, « comuniunea de interese » la C. Perelman)

antropologie generală a comunicării (principiul cooperării la P. Grice, al raţionalităţii la A. Kasher, al pertinenţei la Wilson & Sperber)

modelare plurinivelară a interacţiunii discursive reprezentate de argumentaţie

Schimbare de paradigmă : în locul discursivităţii lineare, telegrafice a anilor ‘60, vom defini o logică polifonică în cadrul căreia “A vorbi înseamnă a anticipa calculul interpretativ al celuilalt” (conform pertinentei formulări a lui Francois Flahault - La parole intermédiaire), pentru că interacţiunea reprezintă realitatea fundamentală a limbajului.

RETORICA, ARGUMENTARE ŞI INTERACŢIUNE DISCURSIVĂ

argumentarea - dispozitiv discursiv complex (cf. şi M.Tuţescu, 1998)

interacţional (subîntins de o logică a schimbării - modificarea universului de credinţe şi cunoştinţe, precum şi a dispoziţiilor acţionale ale interlocutorului în cazul unui act reuşit),

dialogic (ce mobilizează destinatarul - “alteritate constitutivă” a interacţiunii discursive), coerent (sau bine format sintactic, semantic şi situaţional),

inferenţial (construind un parcurs interpretativ orientat),

pertinent (esenţială va fi nu problematica figurilor în ansamblul ei, cât descrierea funcţionării anumitor figuri, în primul rând metafora a cărei prezenţă se explică prin nevoile argumentării

RETORICĂ, ARGUMENTARE ŞI INTERACŢIUNE DISCURSIVĂ (continuare)

Nivelurile de analiză ale dispozitivului argumentativ cuprind:lexicul (“citadinită”, “cotrocenizarea puterii” la O. Paler, “jirinovskizarea” lui Elţîn apud-Ion Cristoiu devin cuvinte ale limbii, ale limbajului publicistic); secvenţa de acte de vorbire (-” Serviţi cafea?” -” Vreau să dorm peste două ore”, în care răspunsul este o argumentare a unui refuz indirect);textul integral (bazat pe o strategie narativă, polemică, metaforică etc. ca în celebra arhitectură pascaliană « omul e o trestie gânditoare »)

RETORICĂ, ARGUMENTARE ŞI INTERACŢIUNE DISCURSIVĂ (continuare)

MAXIME LOCUTOR INTERLOCUTOR

Cantitate informativitate optimă + sintaxă argumentativă pertinentă

interes i.e. relaţie cantitativă între noua informaţie şi informaţia de fundal (“background knowledge”)

Calitate sinceritate i.e. enunţuri adevăratecredulitate - considerarea enunţurilor ca adevărate

Modalitate

organizare coerentă, graduală a vectorialităţii argumentative (fie argumentul şoc la început - Aa cu scăderea forţei persuasive, fie argumentul şoc la sfârşit - aA - modelul american al efectului remanenţei, fie ordinea triadică “nestoriană” AaA, beneficiind de un incipit şi final puternic

sesizarea acestei vectorialităţi

Relaţie adecvare referenţială (în câmpul disciplinar investigat), adecvare intersubiectivă (discurs simetric între egali/vs/discurs asimetric)

adeziune/respingere a argumentării propuse

Încercând să reformulăm în perspectivă argumentativă maximele griciene ale comunicării eficiente (P. Grice, 1975), am putea conecta intenţiilor şi maximelor locutorului, maximele complementare

ale interlocutorului (cf. C. Perelman - Olbrechts-Tyteca, 1958).

RELAŢIA ETHOS/LOGOS/PATHOS

Convingere

Manipulare

Seductie

Propaganda Argumentatie

Demonstratie

STIINTA

RETORICA

Din punctul de vedere al oratorului ceea ce contează în primul rând este varietatea formelor “retorice” de persuadare a auditoriului: manipulare, seducere, propagandă (cf. infra). Propaganda reprezintă

o violenţă mentală (viol al mulţimii în formularea memorabilă a lui Serge Tchakotine),manipularea psihologică subliminală funcţionează ca “persuasiune clandestină” (Vance Packard),

iar seducţia se bazează pe contactul direct cu publicul vizat (celebrele “bains de foule” ale oamenilor politici).

(P. Breton, 1996:5)

RELAŢIA ETHOS/LOGOS/PATHOS (continuare)

MODELUL EULQUAESTIO

(discursul)CELALALT

Aristotel ethos logos pathos

Bühler expresie denotaţie persuasiune sau emoţie

Jakobson emiţător mesaj receptor

Austin ilocuţionar locuţionar perlocuţionar

(M. Meyer, 1993:23)

RELAŢIA ETHOS/LOGOS/PATHOS (continuare)

Cele trei genuri retorice (deliberativ, juridic, epidictic) au o componentă de ethos, pathos şi logos

PATHOS - auditoriul judecă dacă epidicticul răspunde criteriului etic şi estetic,dacă deliberativul răspunde utilului şidacă juridicul satisface criteriul drept-nedrept.

ETHOS – oratorul evidenţiază, deliberează sau pledează

LOGOS - ul pune în evidenţă ceea ce este, va fi sau a fost posibil să se întîmple.

„Aceste genuri corespund de fapt unei gradaţii în tratarea răspunsurilor.Există o problemă, alternativă, chiar mai multe, dezbaterea e înverşunată, pathosul foarte puternic, pasiunile se dezlănţuie:genul deliberativ sau politic. Problematicitatea diminuează, există mijloace de a o rezolva: dreptul.Si in sfirşit problema constă în a face să dispară problema: e cazul elogiului funebru sau al conversaţiilor cotidiene...In realitate cele trei genuri interferează.Principiul de drept e invocat in politică, iar utilul e un bun comun în drept, ceea ce sabotează această tipologie a chestiunilor retorice. Ar trebui poate să vorbim de ethos, logos, pathos ca surse ale răspunsurilor, care pot fi argumente sau toposuri în argumentare în loc să le izolăm în genuri distincte:ethosul pentru drept, pathosul pentru politic şi logosul pentru raţionamentul argumentativ sau figurile retorice.(M.Meyer, 2004, La Rhétorique,PUF,16)

ELEMENTELE SISTEMULUI RETORIC

Întrebându-se cum se constituie textul, retorica antică propune un model cu cinci etape ce descriu diversele stadii ale producţiei textuale în juxtapunerea lor temporală :

INVENTIO invenire quid dicas (euresis) subiectul discursuluiDISPOSITIO disponere (taxis) ordonarea tematicăELOCUTIO ornare verbis(lexis) figuriMEMORIA memoriae aemandare (mneme) apelul la memorieACTIO agere et pronuntiare (hypocrisis) interpretarea discursului : gest + dicţie

ELEMENTELE SISTEMULUI RETORIC (continuare)

INVENTIO permite să se răspundă la întrebarea “Despre ce este vorba?”, altfel spus să prezinte o cauză pluzibilă şi admisibilă. În acest prim moment oratorul dispune de topică sau ansamblul locurilor comune

utile tuturor subiectelor (topoi konoi, loci communi). Bazându-se pe un fond comun de raţionalitate toposurile reprezintă acordul tacit între emiţător şi receptor.

Cea de-a doua categorie de argumente cuprinde probele extra-tehnice ( mărturii, texte de lege şi jurăminte) şi tehnice furnizate prin intermediul discursului. Formele cele mai frecvent utilizate ale

argumentului retoric sunt entimema sau silogismul prescurtat, exemplul (istoric sau ficţional) şi analogia.

DISPOSITIO este arta compoziţiei sau structurării sintagmatice a discursului distribuit în câteva elemente după o schemă quasi invariabilă:

i. exordiu, având drept scop captarea auditoriului (captatio benevolentiae) pe care oratorul se străduieşte să-l facă atent şi binevoitor;

ii. propositio sau macrostructura esenţializată a întregului discurs;iii. narratio (diegesis): expunerea faptelor reale sau prezentate ca atare. Nararea acţiunilor poate lua forma

poveştii legendare (fabula), istoriei (historia) sau ficţiunii (res ficta);iv. confirmatio este momentul probei, altfel spus al consolidării argumentelor proprii însoţite de respingerea

argumentelor adversarului;v. peroratio reprezintă finalul discursului care conţine o recapitulatio şi o indignatio (apelul final la

compasiune şi simpatie).

ELOCUTIO este dimensiunea estetică a discursului sau arta stilului(corectitudine gramaticală, efecte de ritm, tropi şi figuri).

ORIENTĂRI ARGUMENTATIVE CONTEMPORANE

Tipologia

orientărilor

argumentative

Parametrii definitorii

Neoretorica Retorica poeziei Logica naturală

ReprezentanţiPerelman

Olbrechts-TytecaGrupul µ

G. Vignaux

J.B. Grize

Postulate metodologice

discursul se adresează unui auditoriu căruia îi modifică universul epistemic, ipso facto dispoziţiile acţionale

figura se bazează pe teoria referinţei enciclopedice şi efecte contextuale

logica naturală oferă prin intermediul discursului schematizarea realului

Finalitatereducerea distanţei între interlocutori prin intermediul limbajului

dezvoltarea proprietăţilor limbajului

(pertinenţa figurii)

construirea unei viziuni despre lume

Unitatea minimală tipul de argument figuramicro cosmosul etichetabil reprezentat de schematizare

Focalizare prioritarădiscursul judiciar, politic, publicitar

discursul figurat (poetic în primul rând)

discursul cotidian

În prima orientare conceptul dominant este cel de schemă argumentativă

ORIENTĂRI ARGUMENTATIVE CONTEMPORANE (continuare)

În cea de doua orientare conceptul dominant este cel de figură.

Tipologia

orientărilor

argumentative

Parametrii definitorii

Teoria actelor de limbaj Retorica integrată Teoria textului

ReprezentanţiJ. Searle

J. Austin

O. Ducrot

J.Cl. Anscombre

T.Van Dijk ; J.Petöfi

J.M. Adam ; W.Dressler

Postulate metodologice

limbajul este un comportament guvernat de reguli

orientare subsumată modelului dicţionarului

comunicarea se realizează macrostructural prin texte, nu prin enunţuri

Finalitatepronunţarea unui act “successfully” schimbă starea lumii

inducerea unei orientări argumentative (i.e. a unei concluzii)

dublarea competenţei lingvistice de o competenţă textuală şi retorică

Unitatea minimalăactul de limbaj sau perechea de acte adiacente (“Mulţumesc”; -”Nu ai pentru ce”)

"les mots du discours”(operatori, conectori argumentativi)

textul narativ, descriptiv, argumentativ

Focalizare prioritară discursul cotidian discurs cotidian şi literar discurs literar şi cotidian

ARGUMENTARE SI TEMPORALITATE

Putem afirma împreună cu Denis Bertrand (pe urmele lui Aristotel) că argumentarea este situată în timp:adeziunea interlocutorului şi rapiditatea deciziei sale fluctuează, după cum chestiunea este individual sau societal urgentă, individual sau social crucială etc;argumentarea poate fi repetată, întreruptă, reluată, reformulată.

Temporalitatea are în vedere :fazele anterioare scenei predicative a argumentării :

formarea reputaţiei; cunoaşterea toposurilor ; motivarea discursuluievenimente diverse ; amintiri susceptibile să motiveze discursul

fazele posterioare scenei argumentării : schimbarea de atitudine ; acumularea de cunoştinţe ; modificarea competenţeiadoptarea deciziei ; acţiunea

focalizarea temporală a conţinutului mesajului transmis :genul deliberativ programează acţiuni, anticipă, prevede o perspectivă (practici discursive specifice : utopia, dezbaterea, programul politic,etc.)genul epidictic situează persoana sau valorile într-un prezent etern (practici discursive : complimentul, apologia, toastul, elogiul, blamul)genul juridic reprezintă trecutul, raportează acţiuni şi intenţii anterioare (practici specifice :istoria, ancheta, pledoaria, rechizitoriul)

Cum au sugerat deja Jacques Fontanille si Denis Bertrand (Parler pour convaincre,1999), în interiorul acestei triade pot fi decelate subclase (pentru genul juridic subcategoria- subgenul istoric sau jurnalistic)

RETORICĂ SI ARGUMENTARE - CONCLUZII …

Reabilitarea retoricii si argumentării este cosubstanţială „resocializării” ştiinţelor limbii preocupate după explozia structuralismului - acuzat de anistorism, antiumanism, idealism abstract („Les structures ne descendent pas dans la rue”-mai 1968) de interacţiunea reală: locutori reali care se adresează unor interlocutori reali în situaţii reale de comunicare.

Studiul practicilor şi strategiilor de discurs (legate de psihosociologia interacţiunii, antropologia comunicării, semiotică) vizează depăşirea imanentismului structuralist „limba în sine şi pentru sine” prin introducerea noţiunilor de subiectivitate şi interacţiune, context, strategie şi script, schematizare şi teatralizare etc..

Actualizarea practicilor (profesionale, ştiinţifice) pendulează între programare şi ajustare, altfel spus întrereglajul a priori (coduri, norme) şireglajul a posteriori (cf Jacques Fontanille, 2008 Pratiques sémiotiques, Paris, PUF,p.5)

Studiul practicilor şi strategiilor de discurs (legate de psihosociologia interacţiunii, antropologia comunicării, semiotică) vizează depăşirea imanentismului structuralist „limba în sine şi pentru sine” prin introducerea noţiunilor de subiectivitate şi interacţiune, context, strategie şi script, schematizare şi teatralizare etc..

ETHOS PATHOS

ARGUMENTARE

LOGOS

… RETORICĂ SI ARGUMENTARE - CONCLUZII

« Situaţia de argumentare » comportă :

în sens strict o scenă predicativă a unei practici (cu roluri actanţiale, tematică precisă, poziţionare morală);

în sens larg o strategie dependentă de memoria colectivă, de interacţiunile argumentative anterioare, imaginea şi identitatea partenerilor, cultura şi grupurile sociale invocate (cf şi J.Fontanille, op.cit p 103-104).

Practica şi strategia argumentativă sunt determinate de :

rolurile partenerilor (actanţiale, tematice, figurative)

etosul prealabil al locutorului (aşa cum îi apare interlocutorului prin poziţionări axiologice şi simulacre modale şi pasionale)

reprezentarea prealabilă a interlocutorului pentru locutor (acelaşi tip de ethos prealabil)

RETORICA SI ARGUMENTAREA

Daniela FRUMUSANI, Bucuresti, noiembrie 2008