Retorica an 2

UNIVERSITATEA „DANUBIUS“ DIN GALA ŢI

DEPARTAMENTUL DE ÎNV ĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI FRECVENŢĂ REDUSĂ

FACULTATEA DE DREPT

BOBICĂ NECULAI COMAN VARVARA LICUŢA

Anul II, semestrul I

RETORICĂ

Retorică 2

CUPRINS 1. Obiectul, geneza şi evoluţia istorică a retoricii. Retorica şi teoria

argumentării Obiectul retoricii

Geneza şi evoluţia istorică a acesteia

Retorica şi teoria argumentării

Obiectivele specifice unităţii de învăţare

Rezumat

Teste de autoevaluare

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

Bibliografie minimală

2. Tehnici de argumentare, invenţia si moravurile oratorice

Tehnici de argumentare

Invenţia. Moravurile oratorice


Rezumat



Lucrare de verificare


3. Dimensiunea afectivă a discursului; acţiunea retorică şi manipularea prin intermediul discursului

Dimensiunea afectivă a discursului

Acţiunea retorică. Manipularea prin intermediul discursului


Rezumat




Retorică 3

4. Dispoziţia, pledoaria, elocuţiunea

Dispoziţia

Pledoaria

Elocuţiunea


Rezumat





Bibliografie de elaborare a cursului

Retorică 4

INTRODUCERE Modulul intitulat Retorică se studiază în anul al II-lea, sem. I şi vizează dobândirea de competenţe în domeniul comunicării şi argumentării juridice.

Competentele pe care le vei dobândi sunt următoarele:

• realizarea unei perspective istorice asupra retoricii şi finalităţii ei; • edificarea asupra rolului social al retoricii, a importanţei acesteia în

comunicarea eficientă. • formarea abilităţilor necesare distingerii între credibil și adevărat,

constrângerea logică și acceptarea în urma tehnicilor de persuadare. • cunoaşterea valorii şi limitelor acestor tehnici, a condiţiilor de aplicare

a lor; • prezentarea raţionamentului afectiv prin analogie cu raţionamentul

logic, corelat cu modul de structurare și funcționare a raționamentului afectiv în activitatea oratorică;

• înţelegerea rolului fiecărei părţi a discursului, precum şi a importanţei unității logice a discursului;

• prezentarea caracteristicilor unui discurs juridic de apărare şi a rolului apărătorului în înfăptuirea actului de justiţie;

• descrierea principalelor tipuri de stil și a condiţiilor utilizării optime a fiecăruia dintre stilurile prezentate.

Conținutul este structurat în următoarele unităţi de învăţare:

- Obiectul, geneza şi evoluţia istorică a retoricii. Retorica şi teoria argumentării;

- Tehnici de argumentare, invenţia si moravurile oratorice; - Dimensiunea afectivă a discursului; acţiunea retorică şi manipularea

prin intermediul discursului; - Dispoziţia, pledoaria, elocuţiunea.

In prima unitate de învăţare intitulată Obiectul, geneza şi evoluţia istorică a retoricii. Retorica şi teoria argumentării, vei regăsi operaționalizarea următoarelor obiective specifice:

- să descrii obiectul retoricii şi să înţelegi rolul acesteia în viaţa socială; - să identifici izvoarele retoricii şi genurile sale; - să distingi între conceptele de demonstraţie şi argumentare; - să precizezi raporturile existente între demonstraţie şi convingere,

argumentare şi persuadare. aceasta după ce vei studia conținutul cursului şi vei parcurge bibliografia recomandată. Pentru aprofundare şi autoevaluare îți propun exerciții şi teste adecvate.

După ce ai parcurs informația esențială, în a doua unitate de învăţare, Tehnici de argumentare, invenţia si moravurile oratorice, vei achiziționa, odată cu cunoștințele oferite, noi competențe, care îți vor permite să operaționalizezi obiective specifice precum:

Retorică 5

- să prezinţi instrumentele logice implicate în orice act de gândire şi, implicit, în desfăşurarea tehnicilor de argumentare: noţiunea, judecata, raţionamentul;

- să explici principalele tehnici de argumentare: deducţia, inducţia, argumentarea quasi-inductivă, argumentarea pe baza locurilor comune;

- să identifici condiţiile de corectitudine raţionamentelor şi valoarea de adevăr a concluziilor acestora, a cauzelor aflate la baza erorilor involuntare sau premeditate de raţionament;

- să evidenţiezi locul creativității în arta oratorică și în cea a discursului;

- să argumentezi într-un eseu de o pagină unitatea dintre ideile promovate de orator şi profilul etico-profesional al acestuia.

Ca sa îți evaluez gradul de însușire a cunoștințelor, vei rezolva o lucrare de verificare, pe care, după corectare, o vei primi cu observațiile adecvate şi cu strategia corectă de învăţare pentru modulele următoare.

In a treia unitate de învăţare intitulată Dimensiunea afectivă a discursului; acţiunea retorică şi manipularea prin intermediul discursului, vei regăsi operaționalizarea următoarelor obiective specifice, care-ți vor conferi capacitatea:

- să compari raţionamentul afectiv cu raţionamentul logic, explicând rolul celui dintâi în activitatea oratorică;

- să argumentezi rolul trăirilor afective în determinarea atitudinii ideatice a receptorilor unui anumit mesaj prin intermediul discursului;

- să precizezi componentele acţiunii retorice şi rolul fiecăreia dintre acestea;

- să descrii manipularea și rolul acesteia în mecanismul social, după ce vei studia conținutul cursului şi vei parcurge bibliografia recomandată. Pentru aprofundare şi autoevaluare îți propun exerciții şi teste adecvate.

După ce ai parcurs informația esențială, în a patra unitate de învăţare, Dispoziţia, pledoaria, elocuţiunea, vei achiziționa, odată cu cunoștințele oferite, noi competențe, care îți vor permite să operaționalizezi obiective specifice precum:

- să descrii părţile unui discurs şi rolul fiecăreia în realizarea scopului urmărit de orator;

- să concepi un discurs juridic de apărare, argumentând rolul apărătorului în înfăptuirea actului de justiţie;

- să expui figurile retorice şi, implicit, cele mai uzitate figuri stilistice, cu caracterizarea fiecăreia dintre figurile prezentate.

Ca sa îți evaluez gradul de însușire a cunoștințelor, vei rezolva o lucrare de verificare, pe care, după corectare, o vei primi cu observațiile adecvate şi cu strategia corectă de învăţare pentru modulele următoare.

Pentru o învăţare eficientă ai nevoie de următorii pași obligatorii:

• Citești modulul cu maximă atenție;

Retorică

• Evidențiezi informaadnotezi

• Răspunzi la întreb• Mimezi evaluarea final

să apelezi la suportul scris• Compari rezultatul cu suportul de curs

anumite secven• În caz de rezultat îndoielnic reia întreg demersul de înv

Pe măsură ce vei parcurge mverificare pe care le vei regrăspunde în scris la aceste cerinsuplimentare indicate. Vei fi evaluat dupoperaționalizezi obiectivele. Se va de prezentare şi de promptitudinea rsuplimentare vei apela la tutorele indicat.

N.B. Informația de specialitate oferitconsecință, parcurgerea obligatorie a bibliografiei recomandate si rezolvarea sarcinilor de lucru, a testelor putea fi evaluat cu o n

țiezi informațiile esențiale cu culoare, le notezi pe hârtie, sau le adnotezi în spațiul alb rezervat;

spunzi la întrebări şi rezolvi exercițiile propuse; Mimezi evaluarea finală, autopropunându-ţi o temă şi

apelezi la suportul scris; Compari rezultatul cu suportul de curs şi explică-ţi de ce ai eliminat anumite secvențe; n caz de rezultat îndoielnic reia întreg demersul de învăţ

ce vei parcurge modulul îți vor fi administrate douverificare pe care le vei regăsi la sfârșitul unităţilor de învăţ

spunde în scris la aceste cerințe, folosindu-te de suportul de curs suplimentare indicate. Vei fi evaluat după gradul în care ai reu

ionalizezi obiectivele. Se va ţine cont de acuratețea rezolvde prezentare şi de promptitudinea răspunsului. Pentru neclarităţsuplimentare vei apela la tutorele indicat.

ția de specialitate oferită de curs este minimală, parcurgerea obligatorie a bibliografiei recomandate si rezolvarea

sarcinilor de lucru, a testelor şi lucrărilor de verificare. Doar în acest fel vei putea fi evaluat cu o notă corespunzătoare efortului de depus.

6

iale cu culoare, le notezi pe hârtie, sau le

rezolvând-o fără

i de ce ai eliminat

n caz de rezultat îndoielnic reia întreg demersul de învăţare.

i vor fi administrate două lucrări de ilor de învăţare 2 şi 4. Vei

te de suportul de curs şi de resurse radul în care ai reușit să

ea rezolvării, de modul spunsului. Pentru neclarităţi şi informații

de curs este minimală. Se impune în , parcurgerea obligatorie a bibliografiei recomandate si rezolvarea

rilor de verificare. Doar în acest fel vei

Retorică 7

1. OBIECTUL, GENEZA ŞI EVOLU ŢIA ISTORIC Ă A

RETORICII. RETORICA ŞI TEORIA ARGUMENT ĂRII

Obiective specifice:

La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:

• să descrii obiectul retoricii şi să înţelegi rolul acesteia în viaţa socială; • să identifici izvoarele retoricii şi genurile sale; • să distingi între conceptele de demonstraţie şi argumentare; • să precizezi raporturile existente între demonstraţie şi convingere,

argumentare şi persuadare.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 6 ore

1.1. Obiectul retoricii

1.2. Geneza şi evoluţia istorică a acesteia

1.3. Retorica şi teoria argumentării


Rezumat



Bibliografie minimal ă

Neculai Bobică Obiectul, geneza şi evoluţia istorică a retoricii. Retorica şi teoria argumentării

Retorică 8

1.1. Obiectul retoricii

1.1.1. Ce este retorica

Retorica şi-a făcut apariţia în Antichitate, în statele democratice din Grecia, unde accesul la principalele funcţii publice se realiza pe cale electivă. În aceste condiţii, capacitatea aspiranţilor la asemenea funcţii de a vorbi convingător populaţiei cu drept de vot era decisivă pentru atingerea scopului urmărit. Aşa se şi explică faptul că retorica cunoaşte epoca ei de glorie în perioada clasică a democraţiei greceşti şi, mai târziu, în cadrul republicii romane.

Primii care s-au ocupat în mod sistematic de arta discursului public au fost sofiştii, filosofi ce s-au remarcat prin capacitatea de surprindere a condiţiilor de care depindea reuşita unui discurs: argumentarea logică riguroasă (sau aparent riguroasă) şi limbajul adecvat cerinţelor de argumentare şi convingere. De asemenea, sofiştii au fost cei care vor considera retorica drept cea mai înaltă artă şi, respectiv, cea mai nobilă disciplină filosofică. Astfel, Gorgias, unul dintre sofiştii celebri din secolul al V-lea î.e.n., susţinea că arta cuvântului îl transformă pe cel ce o posedă în stăpânul celorlalţi oameni, asigurându-i accesul la cele mai înalte funcţii şi onoruri. Tot el va fi cel care subliniază că pentru realizarea unor performanţe deosebite în această direcţie este necesară instruirea temeinică în disciplina numită retorică.

Solicitat de Socrate să definească această disciplină, Gorgias va enunţa ideea că retorica este arta vorbirii convingătoare. Prin urmare, sensul acestei discipline filosofice va fi conturat, în primul rând, de scopul urmărit de cel ce se adresează marelui public, respectiv de către orator.

Dacă oratorul este posesorul artei discursului, sau vorbitorul de mare succes, retorul este cel care stăpâneşte cunoaşterea regulilor ce trebuie respectate pentru a se dobândi succesul în arta oratoriei.

Termenul de retorică provine din limba greacă, de la verbul reo care avea semnificaţia de a curge, iar prin extinderea acesteia la arta discursului, termenul de retorică va desemna vorbirea fluentă sau curgătoare.

Oprindu-se asupra semnificaţiei noţiunii de retorică, gânditorii din Antichitate, aparţinând diverselor orientări filosofice, vor defini retorica în funcţie de perspectiva instituită asupra discursului. Pentru Aristotel, bunăoară, care analizează discursul sub aspectul puterii sale de convingere, retorica era arta ce oferea posibilitatea sesizării, în orice situaţie, a mijloacelor existente pentru a convinge.

Stoicii, însă, vor trata această problemă pornind de la structura logică a limbajului şi, respectiv, a discursului. În consecinţă, Chrisip va afirma că retorica este ştiinţa vorbirii corecte, accentul punându-se, în cazul de faţă, pe respectarea regulilor logice.

Dacă discursul va fi analizat de pe poziţia celui care ia în considerare scopurile urmărite, se va conchide, precum procedează Cicero, că retorica este o parte a ştiinţei cârmuirii. Alţii, dimpotrivă, vor insista pe forma

Neculai Bobică Obiectul, geneza

estetică a discursului vorbi frumos.

Teoreticienii Quintilian, vor încerca sajungând la formularea definiştiinţa vorbirii corecte, frumoase

1.1.2. Este retorica ştiin ţă sau art

Tot anticii îşi vor pune mai autorizate răatât de ştiinţă cât

Ea este considerattrebuie respectate pentru a se asigura reula:

a) selectarea subiectului;b) elaborarea planului;c) documentarea în vederea std) conceperea e) rostirea lui în fa

În schimb, dacăaceste reguli şavea semnificaţsucces nu sunt suficiente numai aplicarea respectivelor reguli, ci este necesară şi prezense aseamănă cu artistul, se face, la fel se va afirma

Istoria oratoriei discursului suntdeplin îl înregistreazcuvântului cu studierea sistematic

Iniţial, retorica a fost utilpreluată şi în justiacuzau în numele interesului public. De asemenea, retorica va fi cultivatintens în societatea contemporancapacitatea de a comunica într

În prezent, analiultimă instanţă, arta vorbirii este implicatsociale (politică

Obiectul, geneza şi evoluţia istorică a retoricii. Retorica şi teoria argument

a discursului şi, în consecinţă, vor considera că retorica este arta de a

Teoreticienii din perioada mai târzie a Antichităţii, cum este cazul lui Quintilian, vor încerca să sintetizeze diversele semnificaţii acordate retoricii, ajungând la formularea definiţiei că retorica este „ars bene dicendi

a vorbirii corecte, frumoase şi convingătoare.

ţă sau artă?

şi vor pune şi problema dacă retorica este ştiinţă sau artmai autorizate răspunsuri vor înclina spre afirmarea dublului statut al retoricii,

ţă cât şi de artă.

a este considerată ştiinţă, în măsura în care se ocupă de studierea regulilor ce trebuie respectate pentru a se asigura reuşita discursului, acestea referindu

selectarea subiectului; elaborarea planului; documentarea în vederea stăpânirii temeinice a subiectului abordat;conceperea şi redactarea discursului; rostirea lui în faţa auditoriului.

În schimb, dacă retorica este analizată de pe poziţiile celui care aceste reguli şi pe care le aplică în activitatea oratorică, atunci, retorica vaavea semnificaţie de artă, şi aceasta deoarece pentru a deveni un orator de succes nu sunt suficiente numai aplicarea respectivelor reguli, ci este

şi prezenţa talentului. Din acest punct de vedere, oratorul autentic ă ă cu artistul, şi după cum se consideră că artistul se na

se face, la fel se va afirma şi despre orator.

Istoria oratoriei şi, implicit, a retoricii, evidenţiază că aceste reguli ale discursului sunt folosite în mod diferit şi cu rezultate diferite, astfel cdeplin îl înregistrează doar cei la care se îmbină dispoziţiile native pentru arta cuvântului cu studierea sistematică şi perseverentă a ştiinţei retoricii.

ial, retorica a fost utilizată în viaţa politică a comunităţii, ca ulterior si în justiţie, ea fiind practicată atât de apărători, cât

acuzau în numele interesului public. De asemenea, retorica va fi cultivatintens în societatea contemporană, ea racordându-se la ceea ce se numecapacitatea de a comunica într-o manieră eficientă.

În prezent, analiştii actului de comunicare sunt unanimi în a aprecia cţă, arta vorbirii este implicată în desfăşurarea tuturor activit

politică, justiţie, economie, religie etc.).

i teoria argumentării

retorica este arta de a

ii, cum este cazul lui ţii acordate retoricii,

ars bene dicendi” sau

ţă sau artă, iar cele spunsuri vor înclina spre afirmarea dublului statut al retoricii,

de studierea regulilor ce ita discursului, acestea referindu-se

a subiectului abordat;

iile celui care şi-a însuşit , atunci, retorica va

i aceasta deoarece pentru a deveni un orator de succes nu sunt suficiente numai aplicarea respectivelor reguli, ci este

a talentului. Din acest punct de vedere, oratorul autentic artistul se naşte, iar nu

aceste reguli ale ştiinţei i cu rezultate diferite, astfel că succesul

iile native pentru arta ei retoricii.

ăţii, ca ulterior să fie tori, cât şi de cei care

acuzau în numele interesului public. De asemenea, retorica va fi cultivată se la ceea ce se numeşte

tii actului de comunicare sunt unanimi în a aprecia că, în urarea tuturor activităţilor


1.1.3. Izvoarele retoricii

Ca orice disciplinrespectiv, izvoare, din care va prelua ceea ce este esendiscursului.

Primul şi cel mai important izvor al retoricii este opera marilor oratori. Analiza celor mai celebre discursuri politice, juridice sau religioase permite degajarea structurii pe care o are un discurs bine întocmit, a mijloacelor folosite pentru argumentarea ideilor, a mpublicului, precum

Orice discurs va avea, apoi, o structurprocedee de argumentare înseamnă că ştiinreprezintă un alt izvor important al retoricii. Acest lucru a fost evidenmanieră convinglucrare despre retoric

Concomitent cu structura logicspecifică, a cărei cercetare cade în seama ştiinţe rolul de izvor al retoricii. Pe de altlogică şi cea gramaticalasigură nu cu mijloacele logicii sau ale gramaticii, ci cu cele ale se va constitui, astfel,

Nu trebuie uitatrelaţia dintre public numai de dovezi Cunoaşterea particularitpentru reuşita discursului, astăpânirea tehnicconvenabile scopului urmdin izvoarele importante ale retoricii.

În sfârşit, în categoria izvoarelor retoricii trebuie incluse cunoaşterii care furnizeazlegătură cu problematica abordatşi arta, acestea devenind, de asemenea, izvoare ale retoricii.

Selecteazăfrază de 3-


Ca orice disciplină teoretică, şi retorica se întemeiază, pe anumite surse, respectiv, izvoare, din care va prelua ceea ce este esenţial pentru

mai important izvor al retoricii este opera marilor oratori. Analiza celor mai celebre discursuri politice, juridice sau religioase permite degajarea structurii pe care o are un discurs bine întocmit, a mijloacelor folosite pentru argumentarea ideilor, a modului în care oratorul a prezentat subiectul în fapublicului, precum şi a tehnicilor utilizate pe parcursul rostirii discursului.

Orice discurs va avea, apoi, o structură logică bine precizată, va procedee de argumentare şi demonstrare, ce ţin de resortul logicii, ceea ce

ă ştiinţa logicii, ca ştiinţă a formelor şi principiilor gândirii corecte, un alt izvor important al retoricii. Acest lucru a fost eviden

convingătoare de Aristotel, care îşi încheie scrierile de logiclucrare despre retorică.

Concomitent cu structura logică, discursul prezintă şi o structurărei cercetare cade în seama gramaticii, fapt ce rezerv

e rolul de izvor al retoricii. Pe de altă parte însă, dincolo de structura i cea gramaticală, apare forma estetică a discursului, form

nu cu mijloacele logicii sau ale gramaticii, ci cu cele ale se va constitui, astfel, şi ea, în izvor al ştiinţei discursului.

Nu trebuie uitată, de asemenea, componenta psihologică ce intervine în ia dintre public şi orator. Pentru a convinge, oratorul va face uz nu

numai de dovezi şi procedee logice, ci şi de mijloace de naturăterea particularităţilor psihice ale viitorilor ascultători va fi esen

şita discursului, aşa după cum la fel de importantpânirea tehnicilor de declanşare şi menţinere a unor st

convenabile scopului urmărit. În consecinţă, şi psihologia va figura ca unul din izvoarele importante ale retoricii.

it, în categoria izvoarelor retoricii trebuie incluse şi acele domenii ale terii care furnizează informaţii, exemple, mijloace de interpretare în cu problematica abordată de orator, respectiv istoria, filosofia, morala

i arta, acestea devenind, de asemenea, izvoare ale retoricii.

Sarcina de lucru 1 Selectează trei dintre izvoarele retoricii şi descrie-le în câte o

-5 rânduri.


, pe anumite surse, ţial pentru ştiinţa

mai important izvor al retoricii este opera marilor oratori. Analiza celor mai celebre discursuri politice, juridice sau religioase permite degajarea structurii pe care o are un discurs bine întocmit, a mijloacelor folosite pentru

odului în care oratorul a prezentat subiectul în faţa i a tehnicilor utilizate pe parcursul rostirii discursului.

ă, va folosi anumite in de resortul logicii, ceea ce

i principiilor gândirii corecte, un alt izvor important al retoricii. Acest lucru a fost evidenţiat într-o

i încheie scrierile de logică cu o

i o structură gramaticală , fapt ce rezervă şi acestei

, dincolo de structura a discursului, formă care se

nu cu mijloacele logicii sau ale gramaticii, ci cu cele ale stilisticii, care

ă ce intervine în i orator. Pentru a convinge, oratorul va face uz nu

e mijloace de natură psio-afectivă. ători va fi esenţială

cum la fel de importantă va fi şi inere a unor stări afective

va figura ca unul

şi acele domenii ale ii, exemple, mijloace de interpretare în

de orator, respectiv istoria, filosofia, morala

le în câte o


1.1.4. Genurile retoricii

Problema genurilor retoricii a fost abordatsistematic, de cămomentul de timp la care se raporteazpot exista decât trei tipuri de discurs acestea fiind:

a) discursul judiciar, care se raporteaza convinge judec

b) discursul epidictic, care se raporteazîncântarea auditoriului prin lsăvârşit (el numindupersoanelor vinovate de comiterea unor fapte reprobabile;

c) discursul deliberativ, care vizeazdecizii din partea ascult

Preluând clasificarea lui Aristotel, autorii latini îi vor aduce o modificare de terminologie, folosind expresia de demonstrativ pentru desemnarea genului epidictic, pe considerentul cmai mult de impresia pepublicului asculttrebuie desemnat cu o expresie mai potrivit

„ fiindcă lauda şi dezaprobarea demonstreaz

Cu această din urmnumai discursurile pur laudative sau de blamare, ci în care accentul se va pune pe relevarea naturii lucrurilor enunţate în legăsemnificaţiei termenului de demonstrativ se vor include în acest gen toate demersurile logicoadevăr. De aici, va urma echivalarea de cdemonstrativ cu cel academic, pe considerentul cmai înalte autenticit

În interpretarea aceleiamulte specii, dup

A) Discursurile academice propriu

a) discursul de recepprimiţi ca noi membri ai acestui for regulă, personalitatea noul titular;

b) discursul de runul dintre membrii vechi ai Academiei;

c) comunicările sau memoştiinţific, elaborate de cîntâlnirilor (şedin

d) rapoartele şmarginea lucră


Problema genurilor retoricii a fost abordată pentru prima oarsistematic, de către Aristotel, care luând în considerare scopul momentul de timp la care se raportează problematica acestuia, conchidea cpot exista decât trei tipuri de discurs şi, respectiv, trei genuri ale retoricii,

a) discursul judiciar, care se raportează la trecut şi al cărui scop este acela de a convinge judecătorii să dea sentinţa dorită de orator;

b) discursul epidictic, care se raportează la prezent şi care are ca scop încântarea auditoriului prin lăudarea faptelor înălţătoare şi a celor ce le

it (el numindu-se în mod îndreptăţit şi discurs laudativ) persoanelor vinovate de comiterea unor fapte reprobabile;

c) discursul deliberativ, care vizează viitorul şi încearcă să obţdecizii din partea ascultătorilor în sensul urmărit de vorbitor.

eluând clasificarea lui Aristotel, autorii latini îi vor aduce o modificare de terminologie, folosind expresia de demonstrativ pentru desemnarea genului epidictic, pe considerentul că termenul de epidictic avea o semnificamai mult de impresia pe care trebuia să o producă acest tip de discurs asupra publicului ascultător. Or, vor argumenta ei, discursul de lăudare (sau blamare), trebuie desemnat cu o expresie mai potrivită, cum este cea de demonstrativ,

i dezaprobarea demonstrează cum este fiecare lucru”.

din urmă semnificaţie, genul demonstrativ va include, cu timpul, nu numai discursurile pur laudative sau de blamare, ci şi toate speciile de discurs în care accentul se va pune pe relevarea naturii lucrurilor şi sus

ate în legătură cu respectiva natură. Ba mai mult, printriei termenului de demonstrativ se vor include în acest gen toate

demersurile logico–discursive, orientate în direcţia demonstrării oricr. De aici, va urma echivalarea de către retorica tradiţional

demonstrativ cu cel academic, pe considerentul că ultimul este expresia celei mai înalte autenticităţi ştiinţifice.

În interpretarea aceleiaşi retorici, discursurile academice se multe specii, după cum urmează:

A) Discursurile academice propriu–zise, care includ următoarele subspecii:

a) discursul de recepţie la Academie, fiind rostit de către cei care au fost i ca noi membri ai acestui for ştiinţific şi prin care se elogiaz, personalitatea şi activitatea persoanei în locul căreia a fost desemnat

b) discursul de răspuns, rostit ca răspuns la discursul de recepunul dintre membrii vechi ai Academiei;

ările sau memoriile ştiinţifice, care sunt lucrăific, elaborate de către membrii Academiei şi prezentate în cadrul

şedinţelor) comisiilor de specialitate;

d) rapoartele ştiinţifice, care se întocmesc de către membrii Academiei pe nea lucrărilor propuse pentru premierea academică sau pentru publicare


pentru prima oară, într-un mod tre Aristotel, care luând în considerare scopul discursului şi

problematica acestuia, conchidea că nu i, respectiv, trei genuri ale retoricii,

op este acela de

i care are ca scop şi a celor ce le-au

i discurs laudativ) şi blamarea

ă obţină atitudini şi

eluând clasificarea lui Aristotel, autorii latini îi vor aduce o modificare de terminologie, folosind expresia de demonstrativ pentru desemnarea genului

termenul de epidictic avea o semnificaţie legată acest tip de discurs asupra

ăudare (sau blamare), , cum este cea de demonstrativ,

ie, genul demonstrativ va include, cu timpul, nu i toate speciile de discurs

susţinerea ideilor . Ba mai mult, printr-o forţare a

iei termenului de demonstrativ se vor include în acest gen toate ia demonstrării oricărui tip de

ţională a discursului ultimul este expresia celei

i retorici, discursurile academice se subdivid în mai

ătoarele subspecii:

tre cei care au fost care se elogiază, de reia a fost desemnat

spuns la discursul de recepţie de către

ifice, care sunt lucrări cu caracter i prezentate în cadrul

tre membrii Academiei pe sau pentru publicare


Retorică 12

în Editura sau revistele Academiei.

B) Pe lângă discursurile academice propriu-zise, sunt incluse în această categorie şi alte tipuri de discurs, care nu au legătură directă cu activitatea Academiei, dar care se aseamănă prin conţinutul lor ştiinţific cu discursurile academice propriu-zise, în categoria acestora fiind incluse:

a) prelegerile sau cursurile universitare, pe considerentul că acestea transmit şi argumentează un anumit gen de informaţie ştiinţifică;

b) conferinţele ştiinţifice pe diverse teme, elaborate şi susţinute de specialişti în domeniu.

C) Discursurile religioase, care se împart şi ele în:

a) predici sau didahii (atunci când se prezintă şi se explică o anumită dogmă sau normă de morală religioasă);

b) omilii (care sunt comentarii sistematice ale Evangheliilor).

Deşi au un alt specific decât discursurile ce conturează sau explică dogmele şi Evangheliile, acestora li se alătură discursurile de omagiere a celor incluşi în panteonul sfinţilor sau al personalităţilor religioase de excepţie şi care se numesc panegirice, precum şi discursurile funebre.

Genul deliberativ include discursurile care îşi propun să obţină adeziunea auditoriului pentru proiectele avansate sau votul acestuia pentru dobândirea anumitor funcţii publice. Aceste discursuri se numesc deliberative, deoarece publicul ascultător urmează să delibereze, respectiv să decidă în concordanţă sau în opoziţie cu solicitarea oratorului. Discursurile deliberative se practică în viaţa politică, îndeosebi în Parlament, şi în campaniile electorale, precum şi în cadrul tuturor forurilor de decizie.

Genul judiciar se foloseşte în justiţie şi rostul acestui tip de discurs este să convingă asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei persoanelor acuzate de săvârşirea unor fapte ce cad sub incidenţa legii penale sau asupra faptului că dreptatea este de partea uneia sau a alteia dintre persoanele implicate în litigii ce ţin de legea civilă.

Genul judiciar include două specii distincte:

a) rechizitoriul, care îşi propune să demonstreze vinovăţia persoanei acuzate de încălcarea legii, iar acesta este discursul rostit de către reprezentanţii Ministerului Public;

b) pledoaria, care are ca scop apărarea persoanei acuzate de comiterea diverselor fapte ilegale sau de a convinge că dreptatea este de partea celui în favoarea căruia este rostită această specie de discurs.

Deşi, în linii mari, clasificarea operată de Aristotel în legătură cu genurile retoricii îşi păstrează valabilitatea, cercetările contemporane în domeniu vor


aduce în discuţie şi alte criterii de identificare şi diferenţiere a tipurilor de discurs. Astfel, la criteriul scopului şi cel al timpului se vor adăuga:

a) natura limbajului, în funcţie de care se vor deosebi discursul poetic, discursul categorial şi cel conceptual şi discursul cotidian.

b) publicul pe care îl vizează autorul discursului, criteriu pe baza căruia se va deosebi discursul care se adresează unui public bine determinat (cum este, de regulă, discursul ce urmează a fi susţinut în faţa unei anumite categorii de ascultători), de discursul ce se adresează unui public virtual, ca în cazul textelor publicate;

c) forma de prezentare, în funcţie de care se va deosebi discursul oral de discursul citit;

d) intenţia practică a utilizatorului, care va imprima discursului un caracter persuasiv, seductiv sau incitativ.

Se practică, de asemenea, procedeul distingerii genurilor după domeniul pe care îl abordează discursul, apreciindu-se că există, pe lângă genul judiciar (singurul reţinut din clasificarea tradiţională), un gen academic, un gen social-politic, unul religios, precum şi un gen cotidian.

Gama criteriilor de clasificare a discursurilor poate fi întregită, în continuare, şi în funcţie de mijloacele stilistice, de relaţia dintre conţinutul şi forma discursului, de împrejurările în care se rostesc discursurile etc. Dar, indiferent de numărul şi felul criteriilor ce pot fi luate în considerare, se va constata că esenţiale sunt, totuşi, criteriile folosite de Aristotel, celelalte nefăcând altceva decât să nuanţeze şi să detalieze modul de operare a criteriilor aristotelice.

Sarcina de lucru 2 Identifică şi rezumă în trei-patru fraze deosebirile existente între genurile retoricii.

1.2. Geneza şi evoluţia istorică a retoricii 1.2.1. Retorica în Antichitate

Preocupări pentru arta discursului se întâlnesc încă din perioada descrisă de poemele homerice, în Iliada făcându-se trimitere la concursurile de elocvenţă ce se organizau în acea vreme. Asemenea preocupări se explică prin poziţia privilegiată pe care o deţineau în cadrul colectivităţii cei care aveau darul vorbirii frumoase. Nu era vorba numai de locul ocupat în ierarhia socială, ci şi de preţuirea şi simpatia de care se bucurau aceştia din partea semenilor datorită încântării pe care o producea elocvenţa lor.


De la vorbirea plasticauditoriul, se va face trecerea la o tehnicprioritar dobândirii triumfului în confruntmorală.

Un moment semnificativ în aceastregimurilor tiranice din Sicilia, în urma crevendicare de cconducătorii înlă

Procesele care se deschid în acest scop fac necesarcererilor, administrarea unor probe indubitabile, de naturdreptatea este de partea petentului. Pe de altse realizează în opoziunei pregătiri temeinice a pledoariei fiec

În consecinţă, se resimte nevoia unor îndrumpregătirea şi susasemenea cerinţautorul primelor manuale de retoricconsemna drept promotorul acestei discipline.

Statutul, atribuit lui Corax de către acei autori care abordeazpreponderent caracter filosofic, cum va fi cazul lui Aristotel, care îl va considera pe Empedocle drept fondator al artei discursului.

Pentru o rezolvare în spirit obiectiv a problemei aflatcredem, o trecere succintculturală din Grecia anticcuvântului şi mae

Vorba frumoasăconvinge pe cei creuşi să stăpâneascdivin al lui Hermes. Tot ei aveau câde către adunare a deciziilor cu caracter politic, militar sau juridic.

Nu trebuie uitat, apoi, cci şi zeilor, dar în acest din urmerau de altă naturcare nu se sprijinea pe structuri argumentative, divinatoria .

Datorită celor doudirecţii distincte de cde nevoia de a gconvinge pe oameni, pe când a doua viza mijloacele destinate szei. Aşa se explicretoricii: primul reprezentânduprecădere pe arta divinatorie a cuvântului, al doilea fiind cel reprezentat de Empedocle, pe care Aristotel îl cons


De la vorbirea plastică, a cărei menire principală era aceea de a încânta auditoriul, se va face trecerea la o tehnică a cuvântului care va fi subordonatprioritar dobândirii triumfului în confruntările de natură politic

Un moment semnificativ în această evoluţie va fi acela prilejuit de cor tiranice din Sicilia, în urma căreia se vor declan

revendicare de către foştii proprietari a terenurilor însuştorii înlăturaţi de la putere.

Procesele care se deschid în acest scop fac necesară susţinerea argumentatcererilor, administrarea unor probe indubitabile, de natură sdreptatea este de partea petentului. Pe de altă parte, revendicarea propriet

ă în opoziţie cu apărarea părţii incriminate de abuz, de unde cerintemeinice a pledoariei fiecăreia dintre părţile implicate în litigiu.

ţă, se resimte nevoia unor îndrumări tehnice în legşi susţinerea pledoariilor în faţa instanţei de judecat

asemenea cerinţe de ordin practic îi vor da curs Corax şi elevul acestuia, autorul primelor manuale de retorică şi pe care numeroşi istorici îl vor consemna drept promotorul acestei discipline.

Statutul, atribuit lui Corax şi Tisias, de întemeietori ai retoricii va fi contestat e acei autori care abordează această disciplină ca având un

preponderent caracter filosofic, cum va fi cazul lui Aristotel, care îl va considera pe Empedocle drept fondator al artei discursului.

Pentru o rezolvare în spirit obiectiv a problemei aflată în litigiu se impune, credem, o trecere succintă în revistă a aspectelor privitoare la ambian

din Grecia antică şi căreia i se datorează preţuirea crescândşi maeştrilor în arta discursului.

Vorba frumoasă şi expresivă nu numai că încântă, dar are şi puterea de aconvinge pe cei cărora le este adresată. Astfel, în adunările poporului vor

ăpânească mulţimea şi să se facă ascultaţi doar cei care aveau harul divin al lui Hermes. Tot ei aveau câştig de cauză şi în ce prive

tre adunare a deciziilor cu caracter politic, militar sau juridic.

Nu trebuie uitat, apoi, că prin limbaj cei vechi se adresau nu numai semenilor, i zeilor, dar în acest din urmă caz vorbirea şi regulile ce-

ă natură. Ceea ce conta aici era puterea de incantaţcare nu se sprijinea pe structuri argumentative, şi care se prezenta ca fiind o

celor două ipostaze diferite ale artei cuvântului, se vor înregistra dii distincte de căutări pe linia perfecţionării acesteia, prima fiind inspirat

de nevoia de a găsi cele mai potrivite forme de adresare verbalconvinge pe oameni, pe când a doua viza mijloacele destinate să

explică prezenţa în Grecia antică a două filoane preclasice ale retoricii: primul reprezentându-l Pitagora şi şcoala sa şi care se axeaz

dere pe arta divinatorie a cuvântului, al doilea fiind cel reprezentat de Empedocle, pe care Aristotel îl consideră adevăratul părinte al retoricii


era aceea de a încânta a cuvântului care va fi subordonată

politică, juridică sau

ie va fi acela prilejuit de căderea reia se vor declanşa acţiunile de

tii proprietari a terenurilor însuşite abuziv de

inerea argumentată a cererilor, administrarea unor probe indubitabile, de natură să convingă că

parte, revendicarea proprietăţilor ii incriminate de abuz, de unde cerinţa

ile implicate în litigiu.

ri tehnice în legătură cu ei de judecată şi unei i elevul acestuia, Tisias,

i pe care numeroşi istorici îl vor

i Tisias, de întemeietori ai retoricii va fi contestat ă ca având un

preponderent caracter filosofic, cum va fi cazul lui Aristotel, care îl va

litigiu se impune, a aspectelor privitoare la ambianţa

uirea crescândă acordată

, dar are şi puterea de a-i ările poporului vor

i doar cei care aveau harul riveşte adoptarea

tre adunare a deciziilor cu caracter politic, militar sau juridic.

prin limbaj cei vechi se adresau nu numai semenilor, -i stăteau la bază

incantaţie a cuvântului, i care se prezenta ca fiind o ars

ipostaze diferite ale artei cuvântului, se vor înregistra două rii acesteia, prima fiind inspirată

si cele mai potrivite forme de adresare verbală pentru a-i convinge pe oameni, pe când a doua viza mijloacele destinate să-i convingă pe

filoane preclasice ale i care se axează cu

dere pe arta divinatorie a cuvântului, al doilea fiind cel reprezentat de ărinte al retoricii şi


Retorică 15

printre ai cărui elevi s-a numărat şi Gorgias, cel care-i conferă acestei discipline un pronunţat caracter filosofic.

Aşadar, se poate conchide că geneza şi evoluţia retoricii sunt jalonate pe de o parte de constituirea unor răspunsuri strict tehnice privind discursurile referitoare la probleme de ordin economic, politic şi juridic, de dezvoltare socială, iar pe de altă parte, de consideraţiile şi interpretările de ordin filosofic cu privire la natura şi puterea cuvântului. Cu timpul, acestea din urmă devin preponderente şi ele vor contribui la extinderea preocupărilor de ordin retoric, la diversificarea şi perfecţionarea mijloacelor de argumentare, la punerea la punct a elementelor de ordin psihologic, lingvistic, logic şi filosofic implicate în tehnica oratorică.

Pe măsură ce retorica devine o disciplină filosofică privilegiată, se va modifica şi viziunea asupra însuşirilor specific umane, care-i conferă omului o superioritate absolută în raport cu celelalte vieţuitoare.

Potrivit lui Gorgias, unul dintre teoreticienii de seamă ai retoricii din vremea lui Platon, nici o altă însuşire nu-l deosebeşte pe om de animal aşa cum îl deosebeşte vorbirea. Datorită acesteia, omul s-a desprins de lumea animalelor, a întemeiat societăţi bazate pe forţa legii şi a inventat arte care să-i îmbunătăţească modul de viaţă.

Şi pentru Cicero, la romani, omul se deosebeşte de animal numai prin vorbire, de unde rezultă concluzia logică potrivit căreia acesta se va manifesta pe deplin ca om în măsura în care va fi un bun orator, un homo eloquens. Aşa se explică faptul că elocvenţa îi apărea lui Cicero ca fiind arta supremă, ars artium, şi, în acelaşi timp, ca o înaltă virtute, fiindcă, aprecia el, cel ce cultivă elocinţa îşi desăvârşeşte natura umană. Această artă este indispensabilă omului pentru a accede la libertate, fiind cea mai importantă dintre cele şapte arte liberale, adică acele arte ce trebuie cultivate de omul liber şi care erau demne doar de acesta.

Interesant va fi şi modul în care Cicero inserează retorica în istoria civilizaţiei antice, considerând-o ca factor determinant al evoluţiei sociale. La început, se vor impune în cadrul comunităţilor umane acei indivizi care aveau darul elocinţei, dar vor dobândi statutul de conducător doar cei la care elocinţa era expresia înţelepciunii, ca şi în cazul lui Licurg sau Solon. Datorită unor asemenea personalităţi de excepţie, la care elocinţa era forma de manifestare a înţelepciunii pusă în slujba cetăţii, statele au fost organizate pe baze raţionale, primind legi dintre cele mai bune.

Fascinaţia pe care o exercita elocinţa omului înţelept asupra tuturor membrilor cetăţii va face ca studierea ei să devină o preocupare de prim ordin a celor ce cultivau înţelepciunea, adică a filosofilor.

Numai că, pe măsura trecerii timpului, unii dintre aceştia se vor concentra doar asupra elocinţei şi cauza principală a acestei separări nepermise se datorează în primul rând celor care credeau că înţelepciunea se poate afirma şi fără prezenţa elocinţei.

Dar a trata înţelepciunea în afara elocinţei înseamnă a o scoate din slujba cetăţii. Asemenea filosofi dezertează de la datoria lor de cetăţeni şi, după aprecierea lui Cicero, cel mai mare şi, probabil, primul dintre aceşti dezertori a fost Socrate, care poartă răspunderea separării înţelepciunii de elocinţă.


Reversul metodei a fost acela că cei atraşi numai de elocinţă şi avantajele ei vor considera elocinţa ca pe ceva ce poate fi cultivată doar pentru ea însăşi, ajungându-se până la urmă la o elocinţă care nu este decât retorică, aşa după cum filosofia desprinsă de elocinţă nu va fi decât o înţelepciune stearpă, de pe urma căreia cetatea nu va avea nici un folos.

Este necesar, concluziona Cicero, ca lucrurile să revină în făgaşul lor, adică filosofii să redescopere elocinţa, iar oratorii să frecventeze filosofia pentru a învăţa cum să gândească.

Trecerea de la regimul republican la dictatura militară a lui Cezar va face însă de prisos elocinţa, deoarece

„sub dictatură militară nu este loc decât pentru un singur orator”.

Însuşi Cicero va fi redus la tăcere, nerămânându-i decât posibilitatea de a-şi manifesta prin scris atât elocinţa cât şi aspiraţiile în slujba cărora era folosită aceasta. Până la urmă, va plăti cu viaţa curajul de a face din elocinţă o armă împotriva tiraniei, fiind executat din ordinul lui Antonius, generalul lui Cezar, care ajunsese atotputernic după moartea acestuia. Un sfârşit aproape identic cu cel al lui Demostene, cel mai mare orator al grecilor, care a plătit tot cu viaţa curajul de a-şi fi pus arta în slujba cetăţii.

Peste tot unde regimurile democratice ale Antichităţii au fost înlocuite cu regimuri monarhice discreţionare, elocinţa devenea de prisos în viaţa publică, în timp ce retorica se transforma tot mai mult într-o disciplină folosită doar pentru uzul erudiţilor.

Sarcina de lucru 3 Identifică şi descrie cele două filoane filosofice ale retoricii din Grecia antică (5-7 rânduri).

1.2.2. Retorica medievală

În Evul Mediu, situaţia retoricii va fi determinată în ţările europene de poziţia pe care o aveau biserica şi religia în viaţa socială şi, implicit, în cea spirituală. Iniţial, teologii creştini şi-au manifestat dezinteresul, şi chiar ostilitatea, faţă de retorică, atitudine exprimată, de altfel, şi faţă de întreaga filozofie păgână. Elocinţa era văzută de cei mai mulţi dintre adepţii creştinismului timpuriu şi doctrinarii acestuia ca o creaţie diavolească, care invocau în acest sens cuvântul Evangheliei: „Felul vostru de vorbire să fie: «Da, da; nu, nu»; ce trece peste aceste cuvinte, vine de la cel rău”.

Mai târziu însă, pe măsură ce în rândul creştinilor vor intra şi persoane cu un nivel intelectual ridicat, aşa cum va fi cazul Sfântului Augustin, se va revizui parţial atitudinea faţă de retorică, recunoscându-i-se utilitatea în convertirea de noi credincioşi, ca şi în combaterea cu succes a adversarilor. De data aceasta, se va aduce în sprijinul noii poziţii îndemnurile Apostolului Pavel, care în


epistola sa către Coloseni îi îndemna pe credinciopotrivit împrejur

„Vorbirea voastră sa fie totdeauna cu har, dreasrăspundeţi fiecăruia” (IV, 6).

Recunoaşterea de cacesteia în programul de învuniversităţilor medievale, ea flogică.

Interesul religios este cel care întreEvul Mediu. Cât priveun fel prielnice elocinmonarhului, care, de chotărârile judecă

„ Ideea de drept şi cea de justiconformitate cu legi votate de o mpentru a obţine adeziunea judeccu totul deosebite de cele tradiretoricii cu jurisprudenţa sunt ca

În asemenea conditransformându-ornandi devine piesa de rezisteninvenţiei, dispozi

Lucrurile se vor schimba însInteresul pentru antichitate pentru retorică depline consonanprimă importanţă

Se insistă acum pe faptul cşi cunoaştere adecvatdispoziţia, acţiunea oratorului. Sunt readuse apoi în prim plan categoriile retorprecum claritatea, firesculverosimilitatea

Efectul nemijlocit al unui asemenea eveniment se va regprivilegiată pe care o va ocupa retorica în învdiscipline ca filosofia rhetorico). În multe speciale de retoric

1.2.3. Retorica şi lumea modern

Revoluţiile politice înfspaţiu larg de afirmare artei cuvântului vieţii politice, competipermanenţă elocinsale fireşti va antrena revigorarea discursurilor judiciare retorica într-o prezen


ătre Coloseni îi îndemna pe credincioşi să se străduiascpotrivit împrejurărilor şi adevăratului sens al învăţăturilor lui Hristos.

sa fie totdeauna cu har, dreasă cu sare, ca să ştiţi cum trebuie s

terea de către Biserică a utilităţii retoricii se va regăacesteia în programul de învăţământ al şcolilor mănăstireşti ş

ilor medievale, ea făcând parte din trivium, alături de gramatic

sul religios este cel care întreţine preocuparea pentru retoricEvul Mediu. Cât priveşte interesul politic şi cel juridic – acestea nu erau în nici un fel prielnice elocinţei. Deciziile politice aparţineau în exclusivitate monarhului, care, de cele mai multe ori, hotăra după bunul s

rârile judecătoreşti se înscriau şi ele pe coordonate asemănă

i cea de justiţie, în sensul de instituţie care arbitrează părţconformitate cu legi votate de o majoritate, se pierd. Dreptatea nu se mai cucere

ine adeziunea judecătorului. Ea se acordă de către acesta pe baza unor criterii cu totul deosebite de cele tradiţionale. Rolul apărătorului este atât de şters, încât leg

a sunt ca şi tăiate”.

În asemenea condiţii, retorica studiată în şcoli îşi va pierde substan-se într-o „artă a prozei”, în care prevala interesul estetic. Ars

ornandi devine piesa de rezistenţă a retoricii medievale, în defavoarea iei, dispoziţiei, acţiunii şi, îndeosebi, a argumentării.

Lucrurile se vor schimba însă, odată cu mişcarea culturalăInteresul pentru antichitate şi cultul valorilor acesteia vor revigora interesul

şi elocinţă, aceasta din urmă fiind văzută ca o expresie a unei depline consonanţe între minte şi vorbire. De aceea, i se va rezerva un loc de

importanţă în formarea intelectuală şi desăvârşirea educaţ

acum pe faptul că retorica este atât comunicare şi persuasiune, cât tere adecvată a realităţii . Sunt repuse în drepturile lor inven

ia, acţiunea şi se insistă pe importanţa creativităţii şi a personalitoratorului. Sunt readuse apoi în prim plan categoriile retor

claritatea, firescul (naturaleţea), urbanitatea (asteismul), verosimilitatea etc.

Efectul nemijlocit al unui asemenea eveniment se va regă pe care o va ocupa retorica în învăţământul umanist. Chiar

discipline ca filosofia şi teologia se vor preda după modelul retoricii (). În multe şcoli din ţările Europei occidentale se organizau clase

speciale de retorică, care erau deosebit de apreciate.

i lumea modernă

iile politice înfăptuite în secolele următoare în Europa vor deschide un iu larg de afirmare artei cuvântului şi, implicit, retoricii. Democratizarea ii politice, competiţiile electorale şi dezbaterile parlamentare vor solicita în

elocinţa şi serviciile retoricii. Apoi, repunerea justiţti va antrena revigorarea discursurilor judiciare şi va transforma

o prezenţă dorită şi agreată în sălile de judecată.


ăduiască în a vorbi turilor lui Hristos.

tiţi cum trebuie să

ii retoricii se va regăsi în includerea şti şi, mai târziu, al ături de gramatică şi

ine preocuparea pentru retorică în întreg acestea nu erau în nici

ineau în exclusivitate bunul său plac, iar ănătoare.

părţile în litigiu în ajoritate, se pierd. Dreptatea nu se mai cucereşte prin luptă

tre acesta pe baza unor criterii ters, încât legăturile

i va pierde substanţa filosofică, a prozei”, în care prevala interesul estetic. Ars

dievale, în defavoarea

carea culturală a Renaşterii. i cultul valorilor acesteia vor revigora interesul

ca o expresie a unei i vorbire. De aceea, i se va rezerva un loc de

irea educaţiei.

şi persuasiune, cât . Sunt repuse în drepturile lor invenţia,

ii şi a personalităţii oratorului. Sunt readuse apoi în prim plan categoriile retoricii clasice,

(asteismul), eleganţa,

Efectul nemijlocit al unui asemenea eveniment se va regăsi în poziţia mântul umanist. Chiar şi modelul retoricii (more

rile Europei occidentale se organizau clase

toare în Europa vor deschide un i, implicit, retoricii. Democratizarea

i dezbaterile parlamentare vor solicita în i serviciile retoricii. Apoi, repunerea justiţiei în drepturile

ti va antrena revigorarea discursurilor judiciare şi va transforma


Totuşi retorica ce se cultivde aceeaşi preţuire filosoficcauză că filosofia modernsigure, care sargumentarea, constituie dupadevărului.

„Raţionamentul more geometrico era modelul ce se propunea filosofilor doritori sconstruiască un sistem de gândire care sştiinţă raţională nu poate, întrverosimile, ci ea elaborează un sistem de propoziraţionale, şi asupra cărora acordul este inevitabil”.

Or, pentru Descartes, elocvenmăsură, erau mai degrabFiindcă cei care rapentru a şi le face mai clare bine decât cei care recurg în acest scop la procedee retorice.

Şi mai explicit va fi Descartes în precizează că retorica este solicitatcontradictoriu; dar, considerinterlocutorilor asupra problemei ce constituie obiect de controversdezacordul este întotdeauna semnul erorii.

„De fiecare dată când doi oameni formuleazsigur că unul din cei doi se înşdacă el ar avea o imagine clarîncât ar sfârşi prin a-i forţa convingerea

Aprecierile în privinse vor schimba începând cu secolul al XXprivinţă vor veni din mai mulidentificare şi punere în valoare a valenstructurilor lingvistice, reprezentative fiind studiile lui Bertrand Russel, Ludwig Wittgenstein, Rudolf Carnap ştiinţă pilot în investigarea universului sociocontribuţie esenţcele datorate lui Ferdinand de Saussure, lingvistul elveleagă începuturile analizei structurale

Un alt rezultat al acestor cercetacela al redescoperirii şi cele logice, de unde interesul sporit pentru cercetarea acestora din perspectiva logico

Şi, în sfârşit, dacascensiunea, cât şi reabilitarea retoricii în zilele noastre. Reanalizarea în mod obiectiv riguros a rolului pe care lantice (prin demitizarea caracterului sacru al unor valori terestre introducerea relspiritului dogmatic în tratarea cunoarolul subiectului cunoscstimularea interesului pentru retoric


i retorica ce se cultivă şi se practică în epoca modernă nu se mai bucuri preţuire filosofică de care se bucura în lumea antică filosofia modernă începe prin a proclama idealul unei cunoa

e, care să conţină adevăruri indubitabile. Demonstraargumentarea, constituie după Descartes calea de validare şi recunoa

ionamentul more geometrico era modelul ce se propunea filosofilor doritori sde gândire care să se poată aştepta la demnitatea unei

nu poate, într-adevăr, să se mulţumească cu opinii mai mult sau mai puă un sistem de propoziţii necesare, care se impune tuturor fiin

rora acordul este inevitabil”.

Or, pentru Descartes, elocvenţa, ca şi poezia, cu care se identifica în bun, erau mai degrabă daruri ale spiritului, decât fructe ale studiului. cei care raţionează mai riguros şi îşi ordonează mai bine gândurile

i le face mai clare şi mai inteligibile pot persuada întotdeauna mai bine decât cei care recurg în acest scop la procedee retorice.

i mai explicit va fi Descartes în Regulile pentru îndrumarea spiritului că retorica este solicitată doar acolo unde se discut

contradictoriu; dar, consideră el, o asemenea discuţie presupune dezacordul interlocutorilor asupra problemei ce constituie obiect de controversdezacordul este întotdeauna semnul erorii.

când doi oameni formulează asupra aceluiaşi lucru judecăţ unul din cei doi se înşeală. Ba mai mult, nici unul dintre ei nu posedă

el ar avea o imagine clară şi distinctă, ar putea să o expună în aşa fel adversarului sa convingerea”.

Aprecierile în privinţa retoricii şi a posibilităţilor sale argumentativse vor schimba începând cu secolul al XX-lea, iar impulsurile în aceast

vor veni din mai multe direcţii. Mai întâi, se va declanşi punere în valoare a valenţelor filosofice ale limbajului

structurilor lingvistice, reprezentative fiind studiile lui Bertrand Russel, Ludwig Wittgenstein, Rudolf Carnap ş.a. Lingvistica dobânde

pilot în investigarea universului socio-uman (şi nu numai a acestuia), o ie esenţială în acest sens aducând-o studiile exclusiv lingvistice, ca

cele datorate lui Ferdinand de Saussure, lingvistul elveţian de numele c începuturile analizei structurale şi interpretării sistemice a limbii.

Un alt rezultat al acestor cercetări cu un pronunţat caracter interdisciplinar va fi acela al redescoperirii şi revalidării unităţii organice dinte structurile lingvistici cele logice, de unde interesul sporit pentru cercetarea acestora din

perspectiva logico-semiotică.

şit, dacă în Antichitate sofiştii au fost cei cărora li sascensiunea, cât şi decăderea retoricii, tot lor li se va datora, îi reabilitarea retoricii în zilele noastre. Reanalizarea în mod obiectiv

riguros a rolului pe care l-au avut sofiştii în evoluţia culturalantice (prin demitizarea caracterului sacru al unor valori terestre introducerea relativismului în aprecierea şi interpretarea lor, subminarea spiritului dogmatic în tratarea cunoaşterii şi adevărului, descoperind locul rolul subiectului cunoscător în dobândirea adevărului), va avea ca efect stimularea interesului pentru retorică, al cărei teren de afirmare îl vor


ă nu se mai bucură de care se bucura în lumea antică. Şi aceasta din începe prin a proclama idealul unei cunoaşteri

ruri indubitabile. Demonstraţia, şi nu Descartes calea de validare şi recunoaştere a

ionamentul more geometrico era modelul ce se propunea filosofilor doritori să tepta la demnitatea unei ştiinţe. O

cu opinii mai mult sau mai puţin ii necesare, care se impune tuturor fiinţelor

i poezia, cu care se identifica în bună daruri ale spiritului, decât fructe ale studiului.

mai bine gândurile i mai inteligibile pot persuada întotdeauna mai

Regulile pentru îndrumarea spiritului, unde doar acolo unde se discută în

ie presupune dezacordul interlocutorilor asupra problemei ce constituie obiect de controversă, iar

i lucru judecăţi contrare este . Ba mai mult, nici unul dintre ei nu posedă adevărul; căci

a fel adversarului său

ilor sale argumentativ-persuasive lea, iar impulsurile în această

ii. Mai întâi, se va declanşa acţiunea de elor filosofice ale limbajului şi

structurilor lingvistice, reprezentative fiind studiile lui Bertrand Russel, dobândește statutul de

i nu numai a acestuia), o o studiile exclusiv lingvistice, ca

ian de numele căruia se rii sistemice a limbii.

at caracter interdisciplinar va fi ii organice dinte structurile lingvistice

i cele logice, de unde interesul sporit pentru cercetarea acestora din

rora li s-a datorat atât derea retoricii, tot lor li se va datora, în bună măsură,

i reabilitarea retoricii în zilele noastre. Reanalizarea în mod obiectiv şi ia culturală a Greciei

antice (prin demitizarea caracterului sacru al unor valori terestre şi i interpretarea lor, subminarea

rului, descoperind locul şi rului), va avea ca efect

rei teren de afirmare îl vor


constitui tocmai relativul şi incertitudinile.

Pe de altă parte, se va constata că logica formală, investită în epoca modernă cu o autoritate absolută, nu este nici pe departe garantul certitudinii depline, că se întâlnesc numeroase domenii ale realităţii a căror cunoaştere nu se supune nici legii contradicţiei şi nici principiului tertium non datur, fapt ce va slăbi forţa unuia dintre cei mai de seamă adversari ai retoricii.

În concluzie, se poate afirma că „ interesul excepţional pe care filosofii îl acordă în ultima vreme problemelor limbii, promovarea lingvisticii ca «ştiinţă umană globală», reabilitarea sofisticii, proclamarea cu insistenţă a eficienţei reduse a logicii formale şi avântul logicilor neformale pregătesc reabilitarea retoricii şi ca termen, cât şi reintrarea ei în problematica filosofică”.

În prezent, retorica se bucură de statutul unei discipline academice pe deplin consolidată, regăsindu-şi locul atât în învăţământul superior, cât şi în publicaţiile academice.

Sarcina de lucru 4 Redactează un text argumentativ în sprijinul ideii că , „dacă în Antichitate sofiştii au fost cei cărora li s-a datorat atât ascensiunea, cât şi decăderea retoricii, tot lor li se va datora, în bună măsură, şi reabilitarea retoricii în zilele noastre”.

1.3. Retorica şi teoria argumentării

1.3.1. Opiniabilul şi verosimilul ca domenii ale retoricii

Noţiunile de opiniabil şi verosimil

Că opiniabilul şi verosimilul ar constitui domeniile asupra cărora are autoritate retorica, a fost sesizat şi de către autorii greci, îndeosebi de către cei care vor folosi asemenea raporturi pentru a contesta valoare filosofică a retoricii.

După cum s-a văzut, Antichitatea greacă avea faţă de retorică o atitudine de înaltă preţuire, dar şi una de desconsiderare. Prima, reprezentată cu precădere de către sofişti, ca cei mai avizaţi cunoscători ai retoricii, era justificată prin capacitatea pe care o deţin cei care stăpânesc arta discursului în a spune cât mai multe lucruri în cuvinte cât mai puţine, în a realiza cu ajutorul cuvintelor lucruri pe care nu le poate înfăptui nici una din celelalte arte.

Retorica – subliniază Gorgias – nu se îndeletniceşte cu operaţiile manuale (acestea nefiind demne de omul liber), ci „întreaga ei activitate şi împlinire se realizează prin cuvinte”, iar însuşirea ei „dă oamenilor libertatea şi face pe fiecare stăpânul concetăţenilor săi”. De asemenea, tot oratorii sunt – după Gorgias – cei care dau sfaturi şi fac să triumfe opiniile lor în toate


problemele cu care se confrunt

Criticându-i fărăo poziţie la fel de tranconsidera Socrate, retorica nu este o întotdeauna pe cunoaempirice. Apoi, urmraţiune, retorica se sprijininventivitatea şi pe abilitatea lor în aacţionează în concordanamăgeşte prostia în numele pl

Aversiunea lui Socrate fape constatarea cmeschine şi vulgare, ccunoaştere şi adevSocrate, acolo unde nu existnu adevăruri vehiculeazsubiectivitate.

Că Socrate era îndreptsofişti, care speculau ignoranpersoană cât de cât cunoscva fi de acord, în mare mdreptate, că nu retorica este vinovatDacă „vreunul care frecventeazpumn se apucădetestaţi şi izgonisunt răi, nu arta este rcare n-o folosesc cum trebuie. Acelaretorică”.

Pe de altă parte, nu orice opinie trebuie incriminatlegătură cu care, o recunoaobiectivă. Şi atunci, în abdescrieri şi explica

Opinia expresie a subiectivităţ

Opinia trimite la subiectivitate al unui individ sau al unui grup care poate sfel de bine, poate sconvingere subiectivcorect sau nu, legal sau ilegal, bine sau rastfel, că opinia interiorul căruia opereazpractic în atitudinea con

Opinii se formuleazlucruri, ci şi în legistorice, viaţa economic


problemele cu care se confruntă oamenii.

i fără menajamente pe sofişti pentru exagerările lor, Socrate va avea ie la fel de tranşantă şi faţă de arta promovată de aceştia. În primul rând,

considera Socrate, retorica nu este o artă, deoarece arta se întemeiazîntotdeauna pe cunoaştere, pe când retorica procedează aidoma meempirice. Apoi, urmărind să formeze convingeri bazate pe credin

iune, retorica se sprijină pe îndrăzneala celor care o practică şinventivitatea şi pe abilitatea lor în a-i câştiga pe oameni prin lingu

în concordanţă cu raţiunea şi adevărul, ci întotdeauna „te prostia în numele plăcerii, ajungând să fie socotită la mare cinste

versiunea lui Socrate faţă de retorică şi, evident, a lui Platon se întemeiazpe constatarea că aceasta nu acţionează în slujba omului, ci a unor interese

şi vulgare, că nu recurge la raţiune ci la afecte, că nu se sprijinşi adevăr, ci pe opinie şi credinţă. Or opinia intervine, potrivit lui

Socrate, acolo unde nu există o unitate de măsură obiectivă. Aşruri vehiculează şi impun retorica, iar opiniile ţin de ignoran

Socrate era îndreptăţit să critice şi să respingă retorica practicatti, care speculau ignoranţa semenilor, aceasta este evident pentru orice

cât de cât cunoscătoare a unor asemenea realităţi. De va fi de acord, în mare măsură cu criticile lui Socrate, dar va replica,

ă nu retorica este vinovată de asemenea lucruri, ci reaua ei folosire. „vreunul care frecventează palestrele, devenind puternic la trup

pumn se apucă să-şi bată tatăl, mama, vreo altă rudă sau prieten, nu trebuie i izgoniţi din cetate pedotribii şi maeştrii de arene Deci nu dasc

i, nu arta este răspunzătoare, nici rea pentru acest fapt, ci, credem, acei folosesc cum trebuie. Acelaşi argument se potrive

parte, nu orice opinie trebuie incriminată, fiindcă exist cu care, o recunoaşte şi Socrate, nu există o unitate de mŞi atunci, în absenţa posibilităţii unor evaluări sigure, a unor

i explicaţii riguros raţionale se va opera cu presupuneri

Opinia expresie a subiectivităţii şi contingentului

Opinia trimite la subiectivitate şi contingent, ea exprimând punctul al unui individ sau al unui grup care poate să corespundă realităţfel de bine, poate să contravină acesteia. Ea înseamnă, mai întâi de toate, convingere subiectivă, deoarece aparţine unei persoane care crede c

u, legal sau ilegal, bine sau rău, adevărat sau fals. Se observ opinia şi opiniabilul se află dincolo de graniţele logicului, în ăruia operează conceptele de adevăr şi fals, ele reg

practic în atitudinea conştientă a individului în raport cu întreaga realitate.

Opinii se formulează nu numai în legătură cu caracteristicile şşi în legătură cu faptele morale, normele juridice, evenimentele ţa economică, realităţile politice etc., ele conţinând, deci, nu numai


rile lor, Socrate va avea ştia. În primul rând,

, deoarece arta se întemeiază aidoma meşteşugurilor

formeze convingeri bazate pe credinţă şi nu pe zneala celor care o practică şi nu pe artă, pe

tiga pe oameni prin linguşire. Ea nu rul, ci întotdeauna „seduce şi

ă la mare cinste”.

i, evident, a lui Platon se întemeiază în slujba omului, ci a unor interese

ă nu se sprijină pe . Or opinia intervine, potrivit lui

ă. Aşadar, opinii şi ţin de ignoranţă şi

retorica practicată de unii a semenilor, aceasta este evident pentru orice

altfel, şi Gorgias cu criticile lui Socrate, dar va replica, şi pe bună

de asemenea lucruri, ci reaua ei folosire. palestrele, devenind puternic la trup şi la

sau prieten, nu trebuie trii de arene Deci nu dascălii

toare, nici rea pentru acest fapt, ci, credem, acei i argument se potriveşte şi pentru

ă există lucruri în o unitate de măsură ări sigure, a unor

ionale se va opera cu presupuneri şi aproximări.

i contingent, ea exprimând punctul de vedere realităţii dar care, la , mai întâi de toate,

ine unei persoane care crede că ceva e rat sau fals. Se observă,

ţele logicului, în i fals, ele regăsindu-se

idului în raport cu întreaga realitate.

cu caracteristicile şi relaţiile dintre cu faptele morale, normele juridice, evenimentele

inând, deci, nu numai


Retorică 21

aprecieri de ordin cognitiv, ci şi evaluări morale, juridice, estetice, praxiologice ş.a.m.d.

Criterii de evaluare a opiniilor

Fiind, aşadar, convingeri şi atitudini subiective, opiniilor li se aplică alte criterii decât cele ale adevărului şi falsului. Primul criteriu este cel al verosimilităţii sau credibilului. E posibil ca opinia exprimată de o anumită persoană să fie adevărată, dar pentru a proba această posibilitate e nevoie de dovezi sau argumente. Lucrurile devin şi mai nesigure atunci când cu privire la unul şi acelaşi eveniment se formulează opinii opuse şi fiecare dintre ele susţine că enunţă adevărul. Într-o asemenea situaţie, cel solicitat să se pronunţe asupra respectivelor opinii le va analiza mai întâi sub acest aspect: care dintre ele se înfăţişează ca fiind mai credibilă, mai apropiată de adevăr.

Urmează, apoi, criteriul privitor la îndreptăţirea sau justeţea opiniei exprimate, acesta raportându-se la elementele pe care se întemeiază respectiva opinie, fiind apreciată ca justă sau îndreptăţită acea opinie care ia în considerare elementele sau aspectele esenţiale sau care se sprijină pe mai multe dovezi.

În măsura în care retorica procedează sistematic şi corect la evidenţierea şi evaluarea unor asemenea elemente şi dovezi şi realizează o interpretare adecvată a acestora, ea este la fel de îndreptăţită ca oricare altă disciplină filosofică, lucru pe care îl va afirma şi susţine Aristotel.

Baza logică a verosimilului – raţionamentele cu premise probabile

Pentru Aristotel, retorica are o valoare comparabilă cu cea a filosofiei, ea întemeindu-se pe raţionamente valide ca formă logică dar cu premise probabile, ceea ce va face ca adevărurile la care se ajunge pe această cale să fie doar posibile şi nu pe deplin certe. În ciuda acestei insuficienţe, astfel de adevăruri sunt necesare pentru întemeierea deciziilor, ca şi pentru obţinerea asentimentului celor în faţa cărora argumentăm. Prin urmare, aici intervin forme de raţionament specifice, cu utilizare predilectă

„în discuţiile publice, sau asupra unor probleme ce se pretează la controverse unde se vizează triumful asupra adversarului sau obţinerea asentimentului auditoriului, fie pentru a antrena o decizie, fie pentru a favoriza o anume dispoziţie pentru raţiune”.

1.3.2. Demonstraţie şi argumentare

Raţionamentul analitic şi raţionamentul dialectic

Sesizând deosebirea dintre concluziile silogismului şi cele ale inducţiei, Aristotel va introduce distincţia între dovezile analitice, care posedă atributul necesităţii, şi cele dialectice, care vizează verosimilul şi care intervin în procesul argumentării şi deliberării.

Deosebirile dintre demonstraţie şi argumentare


Pe baza deosebirilor existente între Aristotel contureazoperaţională doar acolo unde certitudinea se impune întrşi argumentare, procedursigure şi cunoaş

Dacă în demonstrariguroasă şi constrângpersuasiunea, sugestiile, afectivitatea. Dar prezenţa raţiunii, care face uz de mijloace extralogice pentru a oferi premisele unei decizii cât de cât rezonabile, care apeleazla psihologie.

Pentru Aristotel, argumentarea este strâns legatînţelege „arta de a raprincipiu cu Aristotel, Robert Blanché, unul dintre teoreticieniiai logicii deductive, considera calte deosebiri decât cele mendemonstraţie este corecto argumentare nu va avea niciodatdemonstraţii corecte. Validitatea unei argumentrigoare, ci una de grad, adictimp ce demonstraalta, fapt ce face ca pierderea uneia s

„argumentarea s-ar compara mai degrabdeparte pe cea a firelor care o compun

Apoi, demonstrao propoziţie, pe când argumentarea îopinii, şi, de cele mai multe ori, s

Valoarea unei argumentconvingerii şi al opfiind dată de rigoarea

Intervine, în continuare, o noucaracterul imargumentarea se adreseazpersuadeze.

În strânsă legăcaracterul mecanizabil al demonstranumai de structura sa formalnu doreşte să-Fără îndoială cănu-i va fi suficientconsiderare a con


Pe baza deosebirilor existente între raţionamentul analitic şAristotel conturează diferenţa existentă între demonstraţ

ă doar acolo unde certitudinea se impune într-o manieri argumentare, procedură ce intervine în toate cazurile în care

i cunoaşterea nu este completă, ci doar parţială.

în demonstraţie nu acţionează decât deducţia logică, ce este obiectivşi constrângătoare, în argumentare intervin inevitabil imagina

persuasiunea, sugestiile, afectivitatea. Dar şi în aceste cazuri, nu este exclusţiunii, care face uz de mijloace extralogice pentru a oferi premisele

unei decizii cât de cât rezonabile, care apelează, astfel, nu num

Pentru Aristotel, argumentarea este strâns legată de dialecticelege „arta de a raţiona pe bază de opinii general acceptate”. De acord în

principiu cu Aristotel, Robert Blanché, unul dintre teoreticieniiai logicii deductive, considera că între demonstraţie şi argumentare existalte deosebiri decât cele menţionate de părintele silogismului. În primul rând, o

ţie este corectă sau incorectă, neexistând cale de mijloc. Dimpotrivargumentare nu va avea niciodată rigoarea constrâng

ţii corecte. Validitatea unei argumentări nu este o problemrigoare, ci una de grad, adică ea poate fi mai puternică sau mai slabtimp ce demonstraţia se aseamănă cu un lanţ, ale cărui verigi sunt legate una de alta, fapt ce face ca pierderea uneia să însemne anularea întregului,

ar compara mai degrabă cu o ţesătură a cărei soliditate o depdeparte pe cea a firelor care o compun”.

onstraţia ne relevă adevărul sau falsul, ea urmărind sţie, pe când argumentarea îşi propune să acţioneze asupra unei

i, de cele mai multe ori, să determine sau să justifice o decizie.

Valoarea unei argumentări se măsoară astfel prin eficienţşi al opţiunilor, pe când cea a unei demonstraţii îi este intrinsec

de rigoarea şi corectitudinea deducţiei.

Intervine, în continuare, o nouă deosebire, de data aceasta privitoare la caracterul impersonal şi atemporal al demonstraţiei, în vreme ce argumentarea se adresează aici şi acum cuiva pe care încearc

legătură cu precedenta deosebire, se conturează şi cea referitoare la caracterul mecanizabil al demonstraţiei, deoarece validitatea acesteia depinde numai de structura sa formală, în timp ce argumentarea nici nu poate

-şi formalizeze modul de prezentare şi susţinere a dovezilor. îndoială că şi argumentării îi este necesară rigoarea, dar num

i va fi suficientă pentru reuşită; pe lângă rigoare, se impune considerare a conţinutului argumentelor, a justeţei şi forţei lor relative


ionamentul analitic şi cel dialectic, între demonstraţie, care este

o manieră apodictică, ce intervine în toate cazurile în care dovezile nu sunt

ă, ce este obiectivă, rvin inevitabil imaginaţia,

i în aceste cazuri, nu este exclusă iunii, care face uz de mijloace extralogice pentru a oferi premisele

, astfel, nu numai la logică, ci şi

de dialectică, prin care el de opinii general acceptate”. De acord în

principiu cu Aristotel, Robert Blanché, unul dintre teoreticienii contemporani i argumentare există şi

rintele silogismului. În primul rând, o , neexistând cale de mijloc. Dimpotrivă,

rigoarea constrângătoare a unei ri nu este o problemă de

sau mai slabă. Astfel, în rui verigi sunt legate una de

însemne anularea întregului,

rei soliditate o depăşeşte de

ărind să stabilească ţioneze asupra unei

justifice o decizie.

astfel prin eficienţa ei în planul ţii îi este intrinsecă,

deosebire, de data aceasta privitoare la iei, în vreme ce

i acum cuiva pe care încearcă să-l

ă şi cea referitoare la eoarece validitatea acesteia depinde

, în timp ce argumentarea nici nu poate şi nici ţinere a dovezilor.

rigoarea, dar numai aceasta rigoare, se impune şi luarea în

ei lor relative


Prezintă în 5argumentare.

1.3.3. Convingere şi persuadare

Noţiunea de convingere

A convinge înseamnprezintă este adevprezentarea.

Convingerea se irefutabile, cât şinterlocutorului decât de capacitatea de înconvingerea prezintde locutor, mergându

Noţiunea de persuadare

Pornindu-se de la mijloacele convingere, ca argumentării şconvingere care apeleazcertitudinea întâlnitpremise indubitabile. Se recurge, în scopul disocierii celor doudelimitările operate între convingere moderne, cele mai reprezentative fiind sublinierile fImmanuel Kant.

Deosebirile existente între convingere

Pentru Pascal, constituia o certitudine faptul craţiunea nu le încea a raţiunii, căatracţia pe care o exercitsau sentiment, este vorba de persuadare

În ce-l priveşte pe Immanuel Kant, acesta distinge convingerea de persuadarcu ajutorul noţactul de convingere are valabilitatea obiectivacceptate ca valabile de oricare dintre cei ce iau cunocredinţa în adev


Sarcina de lucru 5 ă în 5-10 rânduri deosebirile dintre demonstra

argumentare.

i persuadare

A convinge înseamnă a determina pe cineva să accepte că este adevărat sau că are valoarea pe care i-o atribuie cel care face

Convingerea se poate obţine atât pe cale raţională, cu ajutorul unor dovezi irefutabile, cât şi prin mijloace extralogice, care ţin mai mult de afectivitatea interlocutorului decât de capacitatea de înţelegere a acestuia. De asemenea, convingerea prezintă grade diferite de acceptare a punctului de vedere susde locutor, mergându-se de la o convingere parţială până la una absolut

se de la mijloacele şi procedurile implicate în realizarea actului de convingere, ca şi de la treptele acestuia, se va introduce în teoria

ării şi termenul de persuadare pentru a desemna acel tip de convingere care apelează mai puţin la mijloace raţionale şi care nu posedcertitudinea întâlnită în cazul folosirii silogismului corect construit premise indubitabile. Se recurge, în scopul disocierii celor dou

rile operate între convingere şi persuadare de mari filosofi ai epocii moderne, cele mai reprezentative fiind sublinierile făcute de Blaise Pascal Immanuel Kant.

Deosebirile existente între convingere şi persuadare

Pentru Pascal, constituia o certitudine faptul că inima are raiunea nu le înţelege, că una este logica inimii, adică a sentimentului,

iunii, că atunci când adeziunea cuiva la o anumită idee se obia pe care o exercită personalitatea celui care vorbeşte, prin imagina

sau sentiment, este vorba de persuadare şi nu de convingere.

şte pe Immanuel Kant, acesta distinge convingerea de persuadarcu ajutorul noţiunii de obiectivitate. Dacă mijloacele pe care se întemeiazactul de convingere are valabilitatea obiectivă – precizează el acceptate ca valabile de oricare dintre cei ce iau cunoştinţă

a în adevărul celor prezentate se numeşte convingere.


10 rânduri deosebirile dintre demonstraţie şi

accepte că ceea ce i se o atribuie cel care face

, cu ajutorul unor dovezi in mai mult de afectivitatea

elegere a acestuia. De asemenea, de acceptare a punctului de vedere susţinut

la una absolută.

i procedurile implicate în realizarea actului de estuia, se va introduce în teoria

i termenul de persuadare pentru a desemna acel tip de şi care nu posedă

în cazul folosirii silogismului corect construit şi a unor premise indubitabile. Se recurge, în scopul disocierii celor două noţiuni, la

i persuadare de mari filosofi ai epocii cute de Blaise Pascal şi

inima are raţiuni pe care a sentimentului, şi alta, ă idee se obţine prin şte, prin imaginaţie

te pe Immanuel Kant, acesta distinge convingerea de persuadare mijloacele pe care se întemeiază

ă el –, adică sunt ştinţă de ele, atunci


Când, însă, asemenea mijloace au numai o valoare subiectivă, fiind acceptate doar de către unul sau anumiţi interlocutori, credinţa în adevărul celor prezentate se numeşte persuasiune.

Argumentul prin care se obţine persuasiunea are doar o valoare individuală iar credinţa întemeiată pe o asemenea dovadă nu se poate comunica şi altora. De asemenea, Kant ia în considerare şi o altă ipostază a convingerii, aceea bazată pe dovezi insuficiente atât sub aspect obiectiv, cât şi sub aspect subiectiv, caz în care este vorba doar de o părere şi nu de persuasiune sau convingere propriu-zisă.

Se observă că şi Pascal şi Kant delimitează convingerea de persuadare în funcţie de mijloacele cu ajutorul cărora acestea sunt obţinute, pentru Kant contând însă şi gradul de întemeiere a dovezilor folosite, de unde distincţia pe care el o va introduce între dovezi suficiente din punct de vedere subiectiv, dovezi suficiente din punct de vedere obiectiv (dar şi subiectiv) şi dovezi incomplete din ambele puncte de vedere.

Valorificând interpretarea kantiană cu privire la convingere şi persuadare, Ch. Perelman şi L. Olbrechts-Tyteca vin cu propunerea

„De a se numi persuasivă o argumentare care nu pretinde valoare decât pentru un auditoriu particular şi de a se numi convingătoare cea care este folosită pentru a obţine adeziunea oricărei fiinţe raţionale”.

Pe de altă parte, autorii menţionaţi se îndepărtează de Kant în tratarea acestei probleme, deoarece iau în considerare şi mijloacele extralogice în obţinerea persuasiunii, pe când filosoful german exclude din sfera argumentării asemenea mijloace. Or, după cum remarcă cei doi cercetători francezi, retorica îşi alege cu precădere dovezile din sfera celor ce nu au caracterul constrângător al necesităţii logice şi care au mai mult atributul verosimilităţii decât pe cel al certitudinii depline.

Intervine, apoi, şi un alt element, ce face necesară disocierea persuasiunii de convingere şi, anume, cel de natura atitudinal praxiologică. Convingerea se opreşte, de regulă, la nivelul înţelegerii şi al adeziunii intelectuale, pe când persuadarea se raportează la atitudinea pe care o va adopta cel persuadat şi la acţiunile pe care le va întreprinde acesta în urma efectului persuasiv al discursului. Or, se cunoaşte că numai convingerea nu este suficientă pentru a determina acţiuni conform cu aceasta, că determinant se dovedeşte a fi aici elementul voliţional, iar voinţa pare a se afla mai mult sub puterea afectelor decât a raţiunii. Şi dacă rostul persuadării este acela de a determina atitudini practice şi declanşarea unor acţiuni corespunzătoare, devine evidentă necesitatea folosirii şi a unor mijloace extralogice alături de cele preponderent raţionale.

Când persuasiunea este abordată din perspectiva consecinţelor sale, ea va fi considerată de către unii cercetători ca fiind „o încercare conştientă de a schimba gândurile şi acţiunile, manipulând motivaţiile oamenilor în raport cu ţeluri predominante”.


Analiza acestei definipremeditat al actului de persuadare restructurarea motivaurmează a fi discătre locutor.

Alte cercetări asupra fenomenului vor evidenpersuadării şi vor atrage atenreuşita acesteia. Potriimplică actul de cooperare între vorbitor persuasiunea ca fiind

„crearea împreunurmare a utiliză

Pe de altă parte, informafiecare dată întrdestinatarului la primirea acesteia. Dupunui mesaj informaînţelegerii, atunci când predominîn cel afectiv-emoatitudinal-praxiologic, dacdetermina un anumit tip de comportament.

Posibilele reacţpsihice ale acestora, de structura lor temperamentalinstrucţie şi experienpresupune detaşcapacităţi criticoprezenţa unor structuri tinhibiţiei. Cât priveacte de decizie şrezultat al reflecconsecinţă a unor impulsuri afectiv

Enumeră ş


Analiza acestei definiţii ne relevă că autorii ei atrag atenţia asupra caracterului premeditat al actului de persuadare şi a minuţiei pregătirii sale, crestructurarea motivaţiei interne cu privire la unele scopuri anterioare, ce

a fi dislocate în favoarea scopurilor propuse explicit sau insinuate de

ări asupra fenomenului vor evidenţia noi caracteristici ale şi vor atrage atenţia asupra altor condiţii esenţiale de care depinde

ita acesteia. Potrivit profesorului american Charles U. Larson, persuadarea actul de cooperare între vorbitor şi ascultător şi de aceea el va defini

persuasiunea ca fiind

crearea împreună a unei stări de identificare între sursă şurmare a utilizării simbolurilor”.

parte, informaţia pe care o transmite vorbitorul se va recepă într-un anume context persuasiv, de unde reac

destinatarului la primirea acesteia. După unii cercetători americani, destinatarul i mesaj informaţional poate reacţiona fie în planul cunoa

elegerii, atunci când predomină componenta logico-raţionalăemoţional – când prevalează dimensiunea afectiv

praxiologic, dacă intenţia vădită a demersului oratoric este aceea de a determina un anumit tip de comportament.

Posibilele reacţii ale ascultătorilor vor fi determinate şi de particularitpsihice ale acestora, de structura lor temperamentală, ca ş

i experienţă. Astfel, descifrarea şi înţelegerea adecvatpresupune detaşarea afectivă a ascultătorului şi prezenţa unei pronun

i critico-reflexive, pe când reacţiile emoţionale vor fi favorizate de a unor structuri temperamentale în care excitaţia predomin

iei. Cât priveşte reacţia comportamentală, care se poate materializa în acte de decizie şi acţiuni practice, aceasta se produce în unele situarezultat al reflecţiei, al înţelegerii cerinţei de a acţiona, în altele

a unor impulsuri afectiv-emoţionale.

Sarcina de lucru 6 ă şi descrie cel puţin 3 caracteristici ale persuadării.


ia asupra caracterului tirii sale, că vizează

iei interne cu privire la unele scopuri anterioare, ce locate în favoarea scopurilor propuse explicit sau insinuate de

ia noi caracteristici ale ţiale de care depinde

vit profesorului american Charles U. Larson, persuadarea i de aceea el va defini

ri de identificare între sursă şi receptor, ca

ia pe care o transmite vorbitorul se va recepţiona de un anume context persuasiv, de unde reacţia diferită a

tori americani, destinatarul iona fie în planul cunoaşterii şi al

ţională a discursului, dimensiunea afectivă, sau în cel

a demersului oratoric este aceea de a

şi de particularităţile , ca şi de nivelul de

elegerea adecvată a informaţiei ţa unei pronunţate

ionale vor fi favorizate de ia predomină asupra

, care se poate materializa în iuni practice, aceasta se produce în unele situaţii ca un

iona, în altele – ca o

ării.



1. Retorica este:a. ştiinb. artăc. ştiin

2. Primii filosofi greci care au promovat sistematic retorica au fost:

a. ionienii;b. eleac. sofi

3. În viziunea lui Cicero, retorica trebuia s

a. teoria vorbirii;b. arta convingerii;c. sinteza dintre în

4. Argumentarea se deosebe

a. calitatea premiselor;b. stilul folosit;c. certitudinea

5. În interpretarea lui Aristotel, este analitic raa. deductiv;b. inductiv;

Rezumat Retorica este, aGrecia antică şIzvorâtă din necesitpublică, cât şi în cea privatsociale, s-au structurat trei tipuri principale de discurs, ce vor reprezenta principalele genuri ale retoricii: genul judiciar, genul demonstrativ deliberativ. În perfecpe logică, psihologie, gramaticizvoarele principale ale retoricii. Alte puncte de sprijin pentru retoricfi religia, istoria, arta, morala, precum legătură nemijlocitprecădere acolo unde este imposibilsigure. Spre deosebire de cunoaadevăr, demersul retoric este operaal verosimilului. Prin urmconstituie convingerea auditoriului în legcredibilitate al unei anumite opinii enunpublicului ascultpersuadare, dat fiind faptul cpreponderent subiective.



Retorica este: ştiinţă; artă; ştiinţă şi artă.

Primii filosofi greci care au promovat sistematic retorica au fost:ionienii; eleaţii; sofiştii.

În viziunea lui Cicero, retorica trebuia să fie: teoria vorbirii; arta convingerii; sinteza dintre înţelepciune şi elocvenţă.

Argumentarea se deosebeşte de demonstraţie prin: calitatea premiselor; stilul folosit; certitudinea concluziilor.

În interpretarea lui Aristotel, este analitic raţionamentul: deductiv; inductiv;

Retorica este, aşadar, ştiinţa comunicării eficiente, care se ă şi care cunoaşte o continuă evoluţie de-a lungul istoriei.

din necesităţi practice, retorica îşi găseşte utilizarea atât în via, cât şi în cea privată. În funcţie de diversele domenii ale vie

structurat trei tipuri principale de discurs, ce vor reprezenta principalele genuri ale retoricii: genul judiciar, genul demonstrativ deliberativ. În perfecţionarea tehnicilor de comunicare, retorica s

, psihologie, gramatică, stilistică, filosofie, acestea devenind izvoarele principale ale retoricii. Alte puncte de sprijin pentru retoricfi religia, istoria, arta, morala, precum şi diversele ştiinţe ce vor avea

nemijlocită cu tematica discursului. Retorica opereadere acolo unde este imposibilă dobândirea unor informa

sigure. Spre deosebire de cunoaşterea ştiinţifică, centrată pe conceptul de r, demersul retoric este operaţional doar în domeniul opiniabilului

al verosimilului. Prin urmare, obiectivul oricărui demers retoric îl constituie convingerea auditoriului în legătură cu gradul mai înalt de credibilitate al unei anumite opinii enunţate de către cel ce se adreseazpublicului ascultător. O astfel de convingere poartă denumirea de ersuadare, dat fiind faptul că ea se obţine pe baza unor dovezi

preponderent subiective.


Primii filosofi greci care au promovat sistematic retorica au fost:

rii eficiente, care se constituie în a lungul istoriei.

te utilizarea atât în viaţa ie de diversele domenii ale vieţii

structurat trei tipuri principale de discurs, ce vor reprezenta principalele genuri ale retoricii: genul judiciar, genul demonstrativ şi genul

ionarea tehnicilor de comunicare, retorica s-a sprijinit , filosofie, acestea devenind

izvoarele principale ale retoricii. Alte puncte de sprijin pentru retorică vor ţe ce vor avea

Retorica operează cu dobândirea unor informaţii absolut

ă pe conceptul de ional doar în domeniul opiniabilului şi

rui demers retoric îl cu gradul mai înalt de

tre cel ce se adresează ă denumirea de

ine pe baza unor dovezi


c. cu premise absolut certe;d. cu premise probabile.

Răspunsuri la întreb

1. a, c; 2. c; 3. c; 4.

Bibliografie

Florescu, V. (1973). 39-42; Aristotel. (2004).

Sălăvăstru, C. (2003). 166.


cu premise absolut certe; cu premise probabile.

spunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

c; 2. c; 3. c; 4. a, c; 5. a, c.


Florescu, V. (1973). Retorica şi neoretorica. Bucureşti: Academiei.

Aristotel. (2004). Retorica. Bucureşti: All. p.22-34; 35-39;

stru, C. (2003). Teoria şi practica argumentării . Iaşi: Polirom. , p. 156


rile din testele de autoevaluare

ti: Academiei. p. 19-25;

i: Polirom. , p. 156-

Retorică 28

2. TEHNICI DE ARGUMENTARE, INVEN ŢIA ŞI MORAVURILE ORATORICE

Obiective specifice: La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:

• să prezinţi instrumentele logice implicate în orice act de gândire şi, implicit, în desfăşurarea tehnicilor de argumentare: noţiunea, judecata, raţionamentul;

• să explici principalele tehnici de argumentare: deducţia, inducţia, argumentarea quasi-inductivă, argumentarea pe baza locurilor comune;

• să identifici condiţiile de corectitudine raţionamentelor şi valoarea de adevăr a concluziilor acestora, a cauzelor aflate la baza erorilor involuntare sau premeditate de raţionament;

• să evidenţiezi locul creativității în arta oratorică și în cea a discursului; • să argumentezi într-un eseu de o pagină unitatea dintre ideile

promovate de orator şi profilul etico-profesional al acestuia.


2.1. Tehnici de argumentare

2.2. Invenţia. moravurile oratorice


Rezumat





Bobică Neculai

Retorică

2.1. Tehnici de argumentare

2.1.1. Instrumentele logice ale argument

Argumentarea şi tehnicile de argumentare.

Argumentarea este, aenunţurilor pe care le formuleazrosteşte. Fiind o procedurprimul rând, la principalele tipuri de raşi inducţie, precum exemplificarea sau analogia.

Modalităţile de argumentare la care ne referim reprezentau în interpretarea retoricii clasice argumente propriudesfăşurarea oricdreptate ca tehnici argumentative

Intervine, apoi, o altdenumirea de locuri cola care se recurge în toate discursurile, dar a cde tipul de discurs, precum

Atunci când asemenea modalitdirect pe problematica discursului, ele dobândesc caracterul de locuri comune intrinseci, aceasta însemnând cdiscursului, pe când în alte situaexterioare, ceea ce

Orice discurs are un anumit conauditoriului anumite idei, întrexpresie şi modul de utilizare a ideile vor constitui obiectul logicii. Ca gândirii corecte, logica studiazrespectiv, rezultatele sale, acestea fiind no

Noţiunea

Noţiunea reprezintprin care se sintetizeazdoar ceea ce este definitoriu pentru fiecare categorie de fenomene.

Astfel, orice noprocese, la o anumitva include în conelementele comune genului din care face parte specia respectivcare aparţin numai acesteia

Tehnici de argumentare, invenţia si moravurile oratorice

Tehnici de argumentare

Instrumentele logice ale argumentării

i tehnicile de argumentare.

Argumentarea este, aşadar, operaţiunea de susţinere a verosimiliturilor pe care le formulează oratorul pe parcursul discursului pe care îl te. Fiind o procedură preponderent logică, argumentarea recurge, în

primul rând, la principalele tipuri de raţionament logic, respectiv la deducţie, precum şi la alte operaţii logice auxiliare, cum ar fi

exemplificarea sau analogia.

ile de argumentare la care ne referim reprezentau în interpretarea retoricii clasice argumente propriu–zise, pe motivul că erau i

urarea oricărui tip de discurs. Neoretorica însă, le va considera pe bundreptate ca tehnici argumentative şi nu ca argumente propriu-zise.

Intervine, apoi, o altă categorie de mijloace de argumentare, care poartdenumirea de locuri comune, acestea incluzând acele operaţii logice la care se recurge în toate discursurile, dar a căror folosire depinde nemijlocit de tipul de discurs, precum şi de problematica abordată.

Atunci când asemenea modalităţi şi mijloace de argumentare sedirect pe problematica discursului, ele dobândesc caracterul de locuri comune intrinseci, aceasta însemnând că argumentele sunt extrase din subiectul discursului, pe când în alte situaţii argumentele fac referire la dovezi exterioare, ceea ce justifică desemnarea lor ca fiind locuri comune extrinseci.

Orice discurs are un anumit conţinut ideatic, el propunânduauditoriului anumite idei, într-o formă stilistică adecvată. Dacă

şi modul de utilizare a acestora fac obiectul esteticii ideile vor constitui obiectul logicii. Ca ştiinţă a principiilor gândirii corecte, logica studiază structurile prin care se exprimrespectiv, rezultatele sale, acestea fiind noţiunea, judecata şi raţ

iunea reprezintă rezultatul procesului de abstractizare ş

prin care se sintetizează esenţialul oricărei experienţe sensibile, redoar ceea ce este definitoriu pentru fiecare categorie de

Astfel, orice noţiune se referă la o anumită categorie de fenomene sau de procese, la o anumită clasă de obiecte sau la anumite însuşiri. Fiecare nova include în conţinutul ei acele note definitorii prin care se vor surprinde aelementele comune genului din care face parte specia respectiv

in numai acesteia şi care o diferenţiază de celelalte specii.

ia si moravurile oratorice

29

inere a verosimilităţii oratorul pe parcursul discursului pe care îl

, argumentarea recurge, în spectiv la deducţie

ii logice auxiliare, cum ar fi

ile de argumentare la care ne referim reprezentau în interpretarea ă erau implicate în

, le va considera pe bună zise.

categorie de mijloace de argumentare, care poartă ţii logice şi dovezi

ror folosire depinde nemijlocit

i mijloace de argumentare se structurează direct pe problematica discursului, ele dobândesc caracterul de locuri comune

argumentele sunt extrase din subiectul ii argumentele fac referire la dovezi

desemnarea lor ca fiind locuri comune extrinseci.

inut ideatic, el propunându-şi să transmită . Dacă mijloacele de

acestora fac obiectul esteticii şi gramaticii, a principiilor şi formelor

structurile prin care se exprimă gândirea şi, şi raţionamentul.

rezultatul procesului de abstractizare şi generalizare, e sensibile, reţinându-se

doar ceea ce este definitoriu pentru fiecare categorie de obiecte sau

categorie de fenomene sau de şiri. Fiecare noţiune

inutul ei acele note definitorii prin care se vor surprinde atât elementele comune genului din care face parte specia respectivă, cât şi cele

de celelalte specii.

Bobică Neculai

Retorică

Judecata

Dacă noţiunea exprimobiecte, judecata exprimexistă între subiectul analitice şi judec

Judecata analiticdefinească noţiunea de subiect (ex.: patrulaterul este o figur

Spre deosebire de judecînsuşiri care nu sunt cuprinse deosebirea dintre judecce judecăţile analitice nu se referse întemeiază întotdeauna pe datul intuiconcluziona că întreaga după cum opereazmatematicii. Daccă toate ideile unui discurs se vor prezenta fie ca judecjudecăţi sintetice.

Judecăţile se deosebesc, apoi, modalităţii.

După cantitate, se disting judecunei anumite clase, de cele particulare, care vizeazaceştia.

După calitate, judecîn categorice, ipotetice

Cât priveşte criteriul modalitKant, cu precizarea fcontribuie cu nimic la determinarea convaloare copulei, în raport cu gândireaacelea în care afirmarea sau negarea se admite ca numai posibilasertorice – în care ele sunt considerate ca reale (adevcare ele sunt privite ca necesare”.

Prin corelarea crijudecăţi, după cum urmeaz

a) judecăţi universalb) judecăţi particularc) judecăţi universald) judecăţi particular


iunea exprimă sintetic caracteristicile esenţiale ale unei clase de judecata exprimă raportul dintre noţiuni. În funcţie de rela

între subiectul şi predicatul judecăţii, acestea se vor împăşi judecăţi sintetice.

Judecata analitică nu face decât să dezvăluie conţinutul noţiunii, resţiunea de subiect (ex.: patrulaterul este o figură cu patru laturi).

Spre deosebire de judecăţile analitice, cele sintetice exprimăiri care nu sunt cuprinse în conţinutul noţional al subiectului. Indicând

deosebirea dintre judecăţile analitice şi cele sintetice, Kant preciza cile analitice nu se referă la datele experienţei sensibile, cele sintetice ă întotdeauna pe datul intuiţiei sensibile. De aceea, Kant

concluziona că întreaga ştiinţă experimentală operează cu judecăţ cum operează cu acest tip de judecăţi şi în cea mai mare parte a

matematicii. Dacă orice idee se exprimă sub forma unei judecăţ toate ideile unui discurs se vor prezenta fie ca judecăţi analitice, fie ca

i sintetice.

ile se deosebesc, apoi, şi după criteriile cantităţii, calit

cantitate, se disting judecăţi universale, care se referă la tounei anumite clase, de cele particulare, care vizează doar pe unii dintre

calitate, judecăţile se împart în afirmative şi negative, iar dupîn categorice, ipotetice şi disjunctive.

criteriul modalităţii, acesta va fi introdus de căKant, cu precizarea făcută de către autorul Criticii raţiunii pure ccontribuie cu nimic la determinarea conţinutului judecăţii, „ci privevaloare copulei, în raport cu gândirea în genere. Judecăţile problematice sunt acelea în care afirmarea sau negarea se admite ca numai posibil

în care ele sunt considerate ca reale (adevărate); apodictice care ele sunt privite ca necesare”.

Prin corelarea criteriului cantităţii cu cel al calităţii vor rezulta patru tipuri de ă cum urmează:

ăţi universal-afirmative (A); ăţi particular-afirmative (I); ăţi universal-negative (E); ăţi particular-negative (O).


30

iale ale unei clase de ţie de relaţiile ce

ii, acestea se vor împărţi în judecăţi

ţiunii, respectiv, să ă cu patru laturi).

ile analitice, cele sintetice exprimă prin predicat ional al subiectului. Indicând

i cele sintetice, Kant preciza că în timp ei sensibile, cele sintetice

iei sensibile. De aceea, Kant cu judecăţi sintetice, aşa

i în cea mai mare parte a sub forma unei judecăţi, atunci rezultă

ăţi analitice, fie ca

ii, calităţii, relaţiei şi

se referă la toţi membrii doar pe unii dintre

i negative, iar după relaţie –

ii, acesta va fi introdus de către Immanuel ţiunii pure că el nu ii, „ci priveşte numai ile problematice sunt

acelea în care afirmarea sau negarea se admite ca numai posibilă (arbitrară); rate); apodictice – în

ii vor rezulta patru tipuri de

Bobică Neculai

Retorică

Între judecăţile precum şi între judecvor exista raporturi de subalternare, aceasta însemnând cse neagă despre tovizate de judecata universaltuturor se atribuie câtorva atribuie nici câtorva, nici unuia”.

Între judecăţile urelaţie de contrarietate, în sensul cfi falsă, pe când între cele particular(O), relaţia va fi de subcopropoziţii particularadevărată (existând posibilitatea ca ambele sfalsitatea uneia dintre cele douinevitabilă adevă

Cât priveşte raportul dintre judecnegative (O), pe de o parte, afirmative (I), pe de altadevărată judecata cafirmă că „Unii oameni sunt nemuritori”.

Pe baza cunoaşterputea concluziona, întrjudecăţii ce se aflfalsitate au fost deja stabilite.rezulta:

a) adevărul subalternei;b) falsitatea contrarei;c) falsitatea contradictoriei.

Din falsitatea unei judec

a) falsitatea subalternei;b) adevărul subcontrarei;c) adevărul contradictoriei.

Raţionamentul

În ce priveşte rade derivare a unor adevdesemnată în mod curent prin termenul de inferen

Inferenţele pot fi imediate deduce un adevăsprijin, şi mediatse extrage din ele un nou adev

Desconsiderate multforme simple de ra


ăţile universal-afirmative (A) şi cele particulari între judecăţile universal-negative (E) şi cele particular

vor exista raporturi de subalternare, aceasta însemnând că ceea ce se afirm despre toţi, se va afirma sau nega şi despre unii care apar

vizate de judecata universală (potrivit principiului că „ceea ce se atribuie tuturor se atribuie câtorva şi unuia; ceea ce nu se atribuie nici unuia, nu se atribuie nici câtorva, nici unuia”.

ăţile universal-afirmative (A) şi cele universal-negative (E) va fi o ie de contrarietate, în sensul că atunci când una este adevă

, pe când între cele particular-afirmative (I) şi cele particularia va fi de subcontrarietate, adică o relaţie ce nu exclude adev

ii particular-negative (O) în cazul în care particular-afirmativa (I) este (existând posibilitatea ca ambele să fie adevărate); în schimb,

falsitatea uneia dintre cele două judecăţi particulare va avea drept consecin adevărul judecăţii opuse.

te raportul dintre judecăţile universal-afirmative (A) negative (O), pe de o parte, şi cele universal-negative (E) afirmative (I), pe de altă parte, acesta va fi unul de contradic

judecata că „Toţi oamenii sunt muritori”, va fi falsă cea prin care se „Unii oameni sunt nemuritori”.

Pe baza cunoaşterii acestor raporturi şi a consecinţelor ce decurg din ele, se va putea concluziona, într-o manieră sigură, asupra adevărului sau falsit

ii ce se află într-un anumit tip de relaţie cu judecata al cfalsitate au fost deja stabilite. Astfel, din adevărul unei judec

ărul subalternei; falsitatea contrarei; falsitatea contradictoriei.

Din falsitatea unei judecăţi date vor rezulta:

falsitatea subalternei; ărul subcontrarei; ărul contradictoriei.

şte raţionamentul, acesta se defineşte ca fiind operade derivare a unor adevăruri noi, din altele, stabilite anterior, opera

ă în mod curent prin termenul de inferenţă.

ele pot fi imediate (nemijlocite), atunci când dintr-o propozideduce un adevăr nou, fără a mai fi necesară căutarea şi a altor puncte de

i mediată, atunci când sunt necesare cel puţin două propozise extrage din ele un nou adevăr.

ate multă vreme de logica tradiţională pe motivul cforme simple de raţionament şi care sporesc nesemnificativ volumul


31

i cele particular-afirmative (I), i cele particular-negative (O)

ceea ce se afirmă sau i despre unii care aparţin clasei

„ceea ce se atribuie i unuia; ceea ce nu se atribuie nici unuia, nu se

negative (E) va fi o atunci când una este adevărată, cealaltă va

i cele particular-negative ie ce nu exclude adevărul unei

afirmativa (I) este ărate); în schimb,

particulare va avea drept consecinţă

afirmative (A) şi particular-negative (E) şi particular-

parte, acesta va fi unul de contradicţie. Dacă este i oamenii sunt muritori”, va fi falsă cea prin care se

elor ce decurg din ele, se va ărului sau falsităţii

ie cu judecata al cărei adevăr sau rul unei judecăţi date vor

te ca fiind operaţiunea logică ruri noi, din altele, stabilite anterior, operaţiune

o propoziţie dată se şi a altor puncte de ă propoziţii pentru a

pe motivul că ar reprezenta i care sporesc nesemnificativ volumul

Bobică Neculai Tehnici de argumentare, invenţia si moravurile oratorice

Retorică 32

cunoaşterii, inferenţele nemijlocite vor fi reevaluate de către logica modernă, care va stabili că acestea „nu aparţin părţii elementare a logicii formale ci unui sector mai complex al logicii, care se numeşte logica predicatelor, deoarece necesită operaţii logice cu predicate”. În consecinţă, vor fi puse în lumină valenţele logice ale acestui tip de inferenţe şi rolul important pe care îl au în argumentare.

O primă categorie de inferenţe imediate o reprezintă cele realizate pe baza raporturilor dintre judecăţi, potrivit regulilor menţionate anterior. Fie judecata universal-afirmativă „Toţi oamenii politici români din zilele noastre sunt mari patrioţi”, în funcţie de care vom stabili adevărul sau falsitatea judecăţilor cu care aceasta se află în relaţie. Dacă o considerăm ca fiind adevărată (evaluare care este, ce-i drept, mai mult decât curajoasă), rezultă că judecata contrară „Nici un om politic român nu este mare patriot” este falsă; că subalterna „Unii oameni politici români sunt mari patrioţi” este adevărată, că subcontrara „Unii oameni politici români nu sunt mari patrioţi” este falsă şi că falsă va fi aceasta şi în poziţia ei de judecată contradictorie în raport cu judecata de referinţă.

A doua categorie de inferenţe imediate include educţiile, operaţiuni prin care se dezvăluie informaţia integrală a unei propoziţii date. Ele constau în transformări operate asupra subiectului şi predicatului unei propoziţii ini ţiale, care constau în schimbarea poziţiei sau în negarea lor, precum şi în combinarea ambelor operaţiuni.

Educţiile se realizează prin intermediul a patru operaţii logice şi anume: a) obversiunea; b) conversiunea; c) contrapoziţia; d) inversiunea.

Obversiunea constă în construirea unei noi propoziţii cu elementele unei propoziţii date, prin înlocuirea predicatului cu opusul său, în timp ce subiectul rămâne acelaşi.

Dacă vom lua propoziţia „Toate mamiferele sunt vertebrate”, denumită obvertendă în cadrul acestei operaţii logice, propoziţia derivată, numită obversă, va avea următoarea formă: „Nici un mamifer nu este nevertebrat”.

Conversiunea este educţia ce se realizează prin transformarea subiectului propoziţiei date (convertenda) în predicat al noii propoziţii (conversa) şi a predicatului în subiect. Astfel, din convertenda „Toţi oamenii sunt mamifere raţionale” vom deriva conversa „Toate mamiferele raţionale sunt oameni”.

Contrapoziţia este inferenţa prin care se transformă în subiect contradictoriul predicatului propoziţiei date. Din judecata „Toţi oamenii înţelepţi sunt morali” vom deriva, prin contrapoziţie, concluzia că „Nici un om imoral nu este înţelept”.


Retorică 33

Inversiunea va proceda, în schimb, la negarea subiectului judecăţii ini ţiale, transformând această negaţie în subiect al noii judecăţi.

De exemplu, negând subiectul judecăţii „Oamenii morali respectă drepturile semenilor”, se va obţine, prin inversiune, judecata nouă că „Oamenii imorali nu respectă drepturile semenilor”.

Cunoaşterea posibilităţilor pe care le oferă inferenţele imediate în cadrul argumentării este de un real folos pentru oratorul modern, acesta dispunând de mijloace suplimentare spre a-şi susţine ideile şi a le respinge pe cele ale adversarilor.

2.1.2. Argumentarea raţional-deductivă

Raţionamentul deductiv şi structura acestuia

Raţionamentul deductiv, a cărui formă desăvârşită este silogismul, reprezintă tipul de raţionament care, pornind de la adevăruri generale, ajunge la concluzii cu caracter particular.

Structura unui silogism include trei judecăţi, dintre care primele două alcătuiesc premisele raţionamentului, iar cea de-a treia concluzia acestuia. Premisele trebuie să ofere condiţia suficientă şi necesară pentru deducerea concluziei, iar aceasta va reprezenta consecinţa necesară a premiselor.

Premisele sunt judecăţi constituite dintr-un subiect logic şi predicatul atribuit acestuia. Fiind două judecăţi, ar trebui să avem patru termeni, însă, în cazul raţionamentului deductiv, unul din termeni se repetă, el fiind termenul ce face legătura dintre cele două premise şi din acest motiv este numit termen mediu.

În funcţie de sfera lor, ceilalţi doi termeni se numesc major şi minor şi constituie termenii extremi, între care se situează termenul mediu. Premisa care conţine termenul major se numeşte premisă majoră, iar ea va fi, în mod necesar, o judecată universală, cea care conţine termenul minor fiind premisa minoră.

Sarcina de lucru 1 Explică, într-un text de 5-7 rânduri, temeiul relaţiilor de contrarietate şi al celor de subalternare în cadrul pătratului lui Boethius.

Bobică Neculai

Retorică

De exemplu: Toţi oamenii sunt fiinSocrate este om Socrate este o fiinţă

Analiza raţionamentului deductiv evidenstabileşte adevărul concluziei

a) premisa majorăanumită caracteristicb) premisa minorărespective, de unde caracterul necesar al concluziei cposeda sau nu caracteristica ce este co

Condiţiile validit ăţii ra ţionamentului deductiv

Pentru ca un raţionament deductiv simpune respectarea anumitor condicondiţie formală este aceea ca termenul ambele premise. În situadiferite, se ajunge la raraţionament incorect, încavea numai trei termeni.

Se impune, apoi, ca predicatul premisei majore sadevărat esenţiale pentru clasa la care se referdeterminări să aparîntregită de o altătrebuie să fie distribuit în cel pu

Referitor tot la distribuirea termenilor, forma corecttermenul care nu a fost distribuit în concluzie. În caz contrar, se ajunge la concluzii false, deoarece predicatul atribuit nu aparţine numai clasei la care se refer

Este necesar, apoi, ca una din premise sasemenea, cel puţin o premisnu se poate deduce o concluzie certdouă judecăţi negative.

Logicienii din Evul Mediu stabiliserdepindea construirea unui silogism valid, acestea fiind:

a) silogismul conţb) concluzia nu conc) un termen nu poate fi distribuit în concluzie, dacpremise; d) termenul mediu e) din două premise afirmative nu poate rezulta o concluzie negativf) din două premise negative nu se poate deriva o concluzie;g) dacă una din premise este negativh) dacă una din premise este particulari) din două premise particulare nu se poate deriva o concluzie.


ţi oamenii sunt fiinţe raţionale

Socrate este o fiinţă raţională

ionamentului deductiv evidenţiază relaţia logică în virtutea cărul concluziei şi anume:

a) premisa majoră relevă că toţi indivizii care aparţin unei clase posed caracteristică esenţială;

b) premisa minoră stabileşte că un anumit individ aparţine sau nu clasei respective, de unde caracterul necesar al concluziei că şi individul respectiv va poseda sau nu caracteristica ce este comună întregii clase.

ionamentului deductiv

Pentru ca un raţionament deductiv să conducă la concluzii absolutimpune respectarea anumitor condiţii de formă şi de conţinut. O prim

ie formală este aceea ca termenul mediu să aibă aceeaşi semnificaambele premise. În situaţia în care termenul mediu este luat în accepdiferite, se ajunge la raţionamentul cu patru termeni, care va fi un

ionament incorect, încălcându-se prima lege a silogismului –avea numai trei termeni.

Se impune, apoi, ca predicatul premisei majore să fixeze determinţiale pentru clasa la care se referă subiectul logic ă aparţină în exclusivitate clasei respective. Această

de o altă lege a silogismului, aceea potrivit căreia termenul mediu fie distribuit în cel puţin una din premise.

Referitor tot la distribuirea termenilor, forma corectă a silogismului cere ca termenul care nu a fost distribuit în premise să nu fie distribuit nici în concluzie. În caz contrar, se ajunge la concluzii false, deoarece predicatul

ţine numai clasei la care se referă noţiunea subiect.

Este necesar, apoi, ca una din premise să fie o judecată universalasemenea, cel puţin o premisă să fie afirmativă, de aici decurgând constatarea cnu se poate deduce o concluzie certă fie din două judecăţi particulare, fie din

i negative.

Logicienii din Evul Mediu stabiliseră, în mod corect legile de a cădepindea construirea unui silogism valid, acestea fiind:

a) silogismul conţine trei termeni; b) concluzia nu conţine termenul mediu; c) un termen nu poate fi distribuit în concluzie, dacă nu a fost distribuit în

d) termenul mediu să fie distribuit în cel puţin una din premise; premise afirmative nu poate rezulta o concluzie negativ premise negative nu se poate deriva o concluzie;

una din premise este negativă, concluzia este negativă; in premise este particulară, concluzia este particulară

premise particulare nu se poate deriva o concluzie.


31

în virtutea căreia se

in unei clase posedă o

ine sau nu clasei i individul respectiv va

la concluzii absolut-certe se ţinut. O primă şi semnificaţie în

ia în care termenul mediu este luat în accepţiuni ionamentul cu patru termeni, care va fi un

– aceea de a

fixeze determinări cu subiectul logic şi ca aceste

în exclusivitate clasei respective. Această condiţie este reia termenul mediu

a silogismului cere ca nu fie distribuit nici în

concluzie. În caz contrar, se ajunge la concluzii false, deoarece predicatul iunea subiect.

universală şi, de , de aici decurgând constatarea că

i particulare, fie din

ăror respectare

nu a fost distribuit în

premise afirmative nu poate rezulta o concluzie negativă;

, concluzia este particulară;


Retorică 32

Cât priveşte condiţiile de conţinut sau materiale, acestea vizează adevărul premiselor, fiind evident că din premise false nu se poate deduce o concluzie adevărată. De asemenea, intervine şi condiţia ca să se ţină seama de adevăratul subiect al judecăţii, aceasta impunând restricţia de a nu se face trecerea subtilă de la un subiect la altul şi, implicit, de a se concluziona ca urmare a introducerii ilicite a celui de-al doilea subiect.

Formele silogismului

Silogismul cunoaşte patru forme de bază sau figuri, în funcţie de poziţia pe care o deţine în premise termenul mediu. Fiecare din aceste forme are, pe lângă legile generale ale silogismului, şi unele legi specifice, a căror respectare este obligatorie pentru asigurarea caracterului valid al raţionamentului.

Sunt de figura 1 silogismele în care termenul mediu este subiect în premisa majoră şi predicat în premisa minoră.

Toţi oamenii (M) sunt fiinţe raţionale. Socrate este om (M). Socrate este fiinţă raţională.

Validitatea raţionamentelor de figura 1 este condiţionată de respectarea următoarelor reguli (legi): a) premisa minoră trebuie să fie afirmativă; b) premisa majoră trebuie să fie universală.

Potrivit lui Aristotel, doar silogismul de figura 1 întruneşte atributul perfecţiunii, pe când certitudinea concluziilor extrase din silogismele aparţinând celorlalte figuri nu va fi la fel de evidentă ca în cazul primului tip de silogism.

Aparţin figurii 2 silogismele în care termenul mediu este predicat în ambele premise:

Oamenii sunt fiinţe raţionale (M). Socrate este fiinţă raţională (M). Socrate este om.

Silogismele acestei figuri trebuie să respecte următoarele reguli:

a) premisa majoră trebuie să fie universală; b) nu pot fi negative ambele premise.

În silogismele din figura 3, termenul mediu este subiect în ambele premise:

Oamenii (M) sunt fiinţe raţionale. Oamenii (M) sunt mamifere. Unele mamifere sunt fiinţe raţionale.

Bobică Neculai

Retorică

Regulile ce se cer a fi respectate în cazul silogismelor de figura 3 sunt:

a) premisa minorăb) concluzia trebuie s

În cazul silogismelor de figura 4, termenul mediu este predicat în premisa majorşi subiect în premisa minor

Oamenii sunt fiinţe raFiinţă raţională (M)Socrate este om.

Legile silogismelor figurii 4 sunt:a) dacă una din premise este negativb) dacă minora este afirmativ

Fiecăreia dintre cele patru figuri îi corespund mai multe moduri, acestea fiind determinate de calitatea

În mod curent, nu se recurge pentru demonstrastructură a raţionamentului, ci la un rapremise sau concluzia sunt subîneliptic, se numeşte entimem

De regulă, este subînadevăruri generale, care sunt cunoscute, de obicei, de ccerându-i cuiva să se poarte ramajoră că toţi oamenii sunt fiinformula că de vreme ce toprocedeze şi cel căMai rar uzitate sunt entimemele în care lipsela latitudinea celui cu care dialogheazenunţat premisele ra

Construieşte un silogism de figura 2 major,termenul minor, premisa major



a) premisa minoră trebuie să fie afirmativă; concluzia trebuie să fie particulară.

În cazul silogismelor de figura 4, termenul mediu este predicat în premisa majori subiect în premisa minoră:

Oamenii sunt fiinţe raţionale (M). (M) este şi Socrate

silogismelor figurii 4 sunt: una din premise este negativă, majora trebuie să fie universal minora este afirmativă, concluzia este particulară.

reia dintre cele patru figuri îi corespund mai multe moduri, acestea fiind de calitatea şi cantitatea premiselor şi, respectiv, ale concluziei.

În mod curent, nu se recurge pentru demonstraţie sau argumentare la întreaga ţionamentului, ci la un raţionament prescurtat, în care una din

premise sau concluzia sunt subînţelese. Un astfel de raţionament prescurtat, sau şte entimemă.

, este subînţelesă premisa majoră, datorită faptului că aceasta enunruri generale, care sunt cunoscute, de obicei, de către interlocutor. Astfel,

va să se poarte raţional, deoarece este om, am subînţ

i oamenii sunt fiinţe raţionale. Sau, dacă folosim, în acela de vreme ce toţi oamenii acţionează raţional, la fel trebuie si cel căruia ne adresăm, am subînţeles că şi persoana de fa

Mai rar uzitate sunt entimemele în care lipseşte concluzia, în acest caz lla latitudinea celui cu care dialoghează să tragă el concluzia, dup

at premisele raţionamentului.

Sarcina de lucru 2 şte un silogism de figura 2 şi indică termenul mediu, termenul

major,termenul minor, premisa majoră şi premisa minoră.


33


În cazul silogismelor de figura 4, termenul mediu este predicat în premisa majoră

fie universală;

reia dintre cele patru figuri îi corespund mai multe moduri, acestea fiind i, respectiv, ale concluziei.

ie sau argumentare la întreaga ionament prescurtat, în care una din

ionament prescurtat, sau

ă aceasta enunţă tre interlocutor. Astfel,

ional, deoarece este om, am subînţeles premisa folosim, în acelaşi scop, ional, la fel trebuie să

i persoana de faţă este om. te concluzia, în acest caz lăsându-se

el concluzia, după ce s-au

termenul mediu, termenul


Retorică 34

2.1.3. Argumentarea inductivă

Noţiunea de inducţie

Spre deosebire de raţionamentul deductiv, care coboară de la general spre particular, cel inductiv urmează calea inversă, ridicându-se de la constatări particulare la concluzii generale.

Inducţia are ca punct de plecare experienţa sensibilă, respectiv observaţia nemijlocită a realităţii, şi ea constituie principalul procedeu logic utilizat în formularea adevărurilor cu care operează ştiinţele experimentale şi cunoaşterea naturii în genere.

Formele inducţiei

Inducţia se prezintă sub două forme şi anume:

a) inducţia completă, care se realizează atunci când se observă toate cazurile în legătură cu care se va formula o anume constatare generală; această formă de inducţie are o sferă restrânsă de utilizare, ea folosindu-se în anumite situaţii concrete, care se referă la evenimente puţin numeroase şi relativ simple;

b) inducţia incompletă, care este cea mai folosită şi cu care operează întreaga ştiinţă experimentală a naturii. În cazul inducţiei incomplete se cercetează un număr limitat de indivizi, cazuri, evenimente dintr-o anumită clasă, dar sub aspectul însuşirilor esenţiale şi cu adevărat definitorii pentru clasa respectivă.

Astfel, botanistul care studiază o anumită specie de plante, nu va studia toate exemplarele ce aparţin speciei respective, ci îşi va limita cercetarea la un număr restrâns de cazuri, dar care vor fi investigate sub aspectul însuşirilor esenţiale.

2.1.4. Argumentarea quasi-inductivă

Transducţia

Începând cu secolul al XVIII-lea, se va renunţa la teza că inducţia reprezintă întotdeauna procedeul logic prin care se realizează ridicarea de la particular la general. J. St. Mill va demonstra că există posibilitatea realizării unor inferenţe de la particular la particular, operaţiune denumită transducţie. Aceasta se deosebeşte de inducţie prin caracterul particular al concluziei şi nota de pronunţată probabilitate.

De exemplu: Planeta Marte aparţine sistemului nostru solar. Şi Pământul este o planetă care aparţine aceluiaşi sistem. Pe Pământ, care este o planetă a sistemului nostru solar, există viaţă. E posibil să existe viaţă şi pe planeta Marte.

Se observă, din acest exemplu, că în cazul unui raţionament transductiv sunt necesare cel puţin trei premise, primele două stabilind asemănările care există între noţiunile - subiect, iar a treia enunţând că unul din aceste subiecte are o anumită caracteristică, de unde concluzia că, în virtutea asemănării subiectelor celor două premise, şi celălalt subiect poate avea aceeaşi caracteristică.


Retorică 35

Unii logicieni contemporani contestă transducţiei (şi apreciem că pe bună dreptate) statutul de inferenţă logică autonomă, pe considerentul că operaţiunile realizate în cadrul transducţiei se regăsesc în totalitate şi în raţionamentul prin analogie.

Argumentarea prin analogie

Analogia reprezintă procedeul prin care, stabilindu-se prezenţa anumitor însuşiri comune la indivizi aparţinând unor specii diferite, dintre care una este mai bine cunoscută decât cealaltă, se va conchide că specia mai puţin cunoscută posedă şi alte însuşiri comune cu cealaltă specie, în afara celor care au fost constatate nemijlocit.

Analogia stă la baza unui procedeu modern de cunoaştere, cel al modelării, care constă în reproducerea structurii unor realităţi ce nu sunt direct accesibile (precum modelul planetar al atomului), după care se trece la studierea consecinţelor ce decurg din respectiva structură. Pentru a furniza informaţii şi, respectiv, dovezi autentice, se impune ca analogia să pornească de la însuşiri esenţiale şi pe deplin confirmate.

Argumentarea prin exemplificare

Exemplificarea se foloseşte ca un procedeu argumentativ prin intermediul căruia se concretizează anumite enunţuri cu caracter abstract şi general, sau se justifică anumite afirmaţii.

Bunăoară, atunci când se aduc acuzaţii la adresa unei conduite necorespunzătoare, se vor invoca acele cazuri concrete de conduită prin care se justifică caracterul îndreptăţit al aprecierilor ce au fost formulate.

Exemplificarea asigură trecerea de la general şi abstract, la intuitiv şi concret. În retorică, exemplele sunt folosite şi ca modalitate de raportare comparativă la diverse situaţii. Astfel, pentru a se forma convingeri patriotice şi a se stimula spiritul de răspundere civică, se invocă conduita înaintaşilor, aceasta fiind plasată în ipostaza de conduită-model.

Sarcina de lucru 3 Prezintă în 5-7 rânduri raţiunea utilizării inducţiei incomplete în cunoaşterea experimentală a naturii.


Retorică 36

2.1.5. Rolul locurilor comune în argumentare

Noţiunea de locuri comune

Aristotel recurge la noţiunea de locuri comune pentru a desemna punctele de vedere din perspectiva cărora poate fi tratată o anumită problemă. Şi fiindcă „orice problemă desemnează sau un gen, sau un propriu, sau un accident”, el le considera pe acestea ca fiind locuri comune sau predicabile, adică ceea ce se poate afirma despre un anumit subiect. Deoarece „propriul uneori desemnează esenţa (quidditatea), iar alteori nu o desemnează, el se va deosebi după cele două părţi arătate aici, anume, partea care desemnează esenţa se va numi definiţie, iar cealaltă va păstra numele comun de propriu, dat de obicei acestor noţiuni. Din cele spuse se învederează că pe temeiul deosebirilor făcute, patru sunt elementele: definiţia, propriul, genul şi accidentul”.

Autorii latini despre tipologia şi rolul locurilor comune

Locurile comune vor fi considerate de către autorul Organon-ului ca sursă de argumente, ideii preluată şi de către autorii latini. Potrivit lui Quintilian, locurile comune ar fi adevărate sedii ale argumentelor, adică locuri în care „argumentele stau ascunse şi unde trebuie căutate .

Păstrând semnificaţia conferită de Aristotel noţiunii de locuri comune, Quintilian va proceda la o explorare quasi-integrală a elementelor de referinţă ce trebuie luate în considerare de autorii discursurilor juridice şi la gruparea lor în funcţie de cei doi factori implicaţi în orice cauză juridică: persoanele şi faptele.

În măsura în care se referă la persoană, oratorul poate lua în considerare familia (copiii asemănându-se în privinţa însuşirilor şi deprinderilor cu părinţii lor), neamul (fiecare popor având modul său propriu de a gândi, simţi şi acţiona, care se va regăsi la toţi cei ce aparţin respectivului popor), sexul (deoarece o faptă ce reclamă o forţă fizică deosebită va fi săvârşită mai lesne de un bărbat decât de o femeie), vârsta (pentru că într-un fel se comportă tânărul şi în alt fel persoana ajunsă la maturitate), mediul social (care are o influenţă covârşitoare asupra deprinderilor şi moravurilor) etc.

Referitor la fapte, Quintilian recomandă ca în analiza acestora să se ţină seama de: cauză, loc, timp, mod, mijloace, împrejurări. Bunăoară, stabilirea timpului în care s-a produs un eveniment este esenţială pentru dovedirea făptuitorului, aşa după cum identificarea locului este importantă pentru calificarea unei anumite fapte.

După trecerea în revistă a locurilor comune legate de persoane şi lucruri, Quintilian evidenţiază o serie de operaţiuni logice privitoare la folosirea locurilor comune, rezumând, în final, că se pot scoate argumente „din persoane, din cauze, din locuri, din timp, din mijloace (în care am înglobat instrumentul), din mod (cu alte cuvinte, din felul în care s-a săvârşit fiecare

Bobică Neculai

Retorică

faptă), din definiţie, gen, specie, din note difereneliminare, diviziune, origine, dezvoltare, concluzii necesare, din cauze efecte, din rezultate

Se cuvine a fi reţinutlegătură cu folosirea locurilor comune acele locuri ce au relevandeoarece experienţdecât sunt necesare, efectul obavocat.

Oratorii din secolele care au urmat celui în care a trseama de aceste reguli procedură ce a dus la banalizarea lor, ele fiind plasate în postura unor surse de argumente facile şimportanţei locurilor comune în tehnicile de argumentare procedândureevaluarea şi regruparea lor pe criterii preponderent logice. Pentru Perelman, bunăoară, locurile comune se configureazlogice de unde limitarea lor la cantitate, calitate, modalitate

Cantitatea serveşte ca loc mai puţin sau tot atât pot fi invocate drept argumente în sprijinul susunui anumit punct de vedere. Aristotel, însucantitativ atunci când aprecia cpreferabil unuia mai mic, apreferat în raport cu ceva mai pu

De asemenea, din discursurile lui Spersoane va fi în funcacesteia, de unde concluzia caceştia din urmă, prin priceperea de care dau dovadsunt de folos unui num

Cantitatea prevaleazelemente de ordin calitativ, când lucrurile sunt privite în exclusivitate sub unul şi acelaşi aspect. Astfel, în confruntun număr mai mare de partisusţină că se bucuradversarii săi, participanschimb, dacă se convoacîntemeiate, vor avea greutate în adoptarea lor evalunumăr va fi considerabil mai mic decât cel al votan

Lucrurile vor fi şi mai evidente în planul cunoanu în funcţie de numargumentelor pe care le furnizeazdomeniilor la care se refer

Prin urmare, acolo unde numcărui greutate va precump

„Locurile calităţii apar în argumentare virtutea numărului”.


), din definiţie, gen, specie, din note diferenţiale, din caractere proprii, din eliminare, diviziune, origine, dezvoltare, concluzii necesare, din cauze efecte, din rezultate şi comparaţii, subîmpărţite în mai multe specii”.

ţinută, în acest context, recomandarea de ordin metodologic în cu folosirea locurilor comune şi anume aceea de a se recurge doar la

acele locuri ce au relevanţă pentru cauza în care se pledează

deoarece experienţa atestă că atunci când se folosesc mai multe argumente decât sunt necesare, efectul obţinut poate fi contrar scopului urm

Oratorii din secolele care au urmat celui în care a trăit Quintilian nu au seama de aceste reguli şi au abuzat de tehnica folosirii locurilor comune,

ce a dus la banalizarea lor, ele fiind plasate în postura unor surse de argumente facile şi fără relevanţă. De-abia în secolul trecut s-a revenit asupra

ei locurilor comune în tehnicile de argumentare procedândui regruparea lor pe criterii preponderent logice. Pentru Perelman,

, locurile comune se configurează în raport cu principalele categorii logice de unde limitarea lor la cantitate, calitate, modalitate şi relaţ

Cantitatea serveşte ca loc comun în argumentare în măsura în care mai mult, in sau tot atât pot fi invocate drept argumente în sprijinul sus

unui anumit punct de vedere. Aristotel, însuşi, s-a servit de criterii de ordin cantitativ atunci când aprecia că un mai mare număr de fapte bune este preferabil unuia mai mic, aşa după cum ceea ce este durabil şi mai stabil e de preferat în raport cu ceva mai puţin durabil.

asemenea, din discursurile lui Socrate rezultă că meritul unei anumite persoane va fi în funcţie de numărul celor care au beneficiat de serviciile acesteia, de unde concluzia că atleţii sunt inferiori celor instrui

ă, prin priceperea de care dau dovadă şi modul în care gândesc, sunt de folos unui număr mare de oameni.

a prevalează ca argument numai în condiţiile în care nu intervin elemente de ordin calitativ, când lucrurile sunt privite în exclusivitate sub unul

i aspect. Astfel, în confruntările electorale, partidul care mobilizeazr mai mare de participanţi la un miting electoral este îndrept se bucură de un sprijin mai mare în rândul electoratului decât

i, participanţii contând aici doar în ipostaza lor de aleg se convoacă o adunare în care urmează a se adopta decizii bine

întemeiate, vor avea greutate în adoptarea lor evaluările experţr va fi considerabil mai mic decât cel al votanţilor.

Lucrurile vor fi şi mai evidente în planul cunoaşterii, unde adevărul se impune de numărul celor ce subscriu la o ipoteză sau alta, ci de for

argumentelor pe care le furnizează o cercetare temeinică şi riguroasdomeniilor la care se referă ipotezele în cauză.

Prin urmare, acolo unde numărul este irelevant, intervine criteriul carui greutate va precumpăni în economia argumentării.

ii apar în argumentare şi sunt mai uşor sesizabile acolo unde se contest


37

iale, din caractere proprii, din eliminare, diviziune, origine, dezvoltare, concluzii necesare, din cauze şi

ite în mai multe specii”.

în acest context, recomandarea de ordin metodologic în i anume aceea de a se recurge doar la

pentru cauza în care se pledează. Şi aceasta, osesc mai multe argumente

inut poate fi contrar scopului urmărit de către

it Quintilian nu au ţinut rilor comune,

ce a dus la banalizarea lor, ele fiind plasate în postura unor surse de a revenit asupra

ei locurilor comune în tehnicile de argumentare procedându-se la i regruparea lor pe criterii preponderent logice. Pentru Perelman,

în raport cu principalele categorii i relaţie.

sura în care mai mult, in sau tot atât pot fi invocate drept argumente în sprijinul susţinerii

a servit de criterii de ordin r de fapte bune este

şi mai stabil e de

meritul unei anumite rul celor care au beneficiat de serviciile ii sunt inferiori celor instruiţi, deoarece

i modul în care gândesc,

iile în care nu intervin elemente de ordin calitativ, când lucrurile sunt privite în exclusivitate sub unul

rile electorale, partidul care mobilizează i la un miting electoral este îndreptăţit să

de un sprijin mai mare în rândul electoratului decât ii contând aici doar în ipostaza lor de alegători. În

a se adopta decizii bine rile experţilor, al căror

terii, unde adevărul se impune sau alta, ci de forţa ă şi riguroasă a

rul este irelevant, intervine criteriul calităţii, a

or sesizabile acolo unde se contestă

Bobică Neculai

Retorică

Ceea ce conteazăindividului, iar aceasta se va contura în funccriterii ce ţin de esenumane, sau de conjuncturcontext, datorită valoarea va fi în funcanaliza raporturilor ce situeazdistinctă.

Locurile comune intrinseci

Definiţia

Este procedeul logic prin care se explicdiscurs şi se enunţănoţiunea respectivă

Definiţia se realizeazcelui mai apropiat din care face parte specia desemnaturmează a fi definitcaracteristici pe care le posedcelelalte specii ce apar

De exemplu, „omul este un mamifer raindicarea genului proxim forme de definiţie, cum ar fi cele date prin:

a) exemplificarea, când se folosesemnificaţia unui termen: „Clasic al literaturii române este, de exemplu, I. L. Caragiale”.

b) enumerare, înruditenumerarea componentelor din clasa desemnatdefinită: „Prin putere legislativPreşedinţia”.

c) indicarea obiectului ostensivă): „Acesta este un pom”, „Aceasta este culoarea orange” etc.

d) utilizarea sinonimelor, folosinducunoscută de cănecunoscut: Inteligibil = ceea ce poate fi înş.a.m.d.

În retorică, definiţinteligibil, precum argumentare, definicum ar fi, bunăoarăîn care fapta respectivle stabileşte pentru diversele specii de infrac


Ceea ce contează, în astfel de situaţii, este valoarea faptului, a acindividului, iar aceasta se va contura în funcţie de varii criterii. Pot interveni

in de esenţă, cum ar fi cel al valorii intrinseci a oricumane, sau de conjunctură – ceva apare ca valoros doar întrcontext, datorită unicităţii sau rarităţii sale. În mai toate situavaloarea va fi în funcţie de un anumit tip de relaţie, relevarea ei impunând analiza raporturilor ce situează o anume realitate pe o treapt

Este procedeul logic prin care se explică conţinutul noţiunilor folosite în i se enunţă caracteristicile esenţiale ce aparţin clasei desemnate de

iunea respectivă.

ia se realizează, în esenţă, prin indicarea genului proxim, adiccelui mai apropiat din care face parte specia desemnată prin no

a fi definită şi a diferenţei specifice, adică a acelei (acelor) caracteristici pe care le posedă numai specia în cauză şi care o diferen

pecii ce aparţin genului respectiv.

De exemplu, „omul este un mamifer raţional“. Pe lângă definiţia realizatindicarea genului proxim şi a diferenţei specifice, se poate recurge

ţie, cum ar fi cele date prin:

rea, când se foloseşte exemplul pentru a se înţelege mai bine ia unui termen: „Clasic al literaturii române este, de exemplu, I. L.

b) enumerare, înrudită cu forma anterioară, şi care se realizeazenumerarea componentelor din clasa desemnată de noţiunea ce trebuie

: „Prin putere legislativă se înţelege Senatul, Camera Deputa

c) indicarea obiectului la care se referă un anume termen (defini): „Acesta este un pom”, „Aceasta este culoarea orange” etc.

d) utilizarea sinonimelor, folosindu-se un termen a cărui semnifica de către interlocutor pentru a se indica sensul unui te

necunoscut: Inteligibil = ceea ce poate fi înţeles; memorie = ţinere de minte

, definiţia are, în primul rând, rolul de a face discursul clar inteligibil, precum şi de a înlătura echivocurile şi ambiguităţile. Ca mijloc de

gumentare, definiţia permite încadrarea corectă a unui anume eveniment, ăoară, calificarea unei fapte ca fiind sau nu infracţiune, în m

în care fapta respectivă întruneşte sau nu caracteristicile pe care legea juridicru diversele specii de infracţiuni.


38

ii, este valoarea faptului, a acţiunii sau a ie de varii criterii. Pot interveni

, cum ar fi cel al valorii intrinseci a oricărei fiinţe ceva apare ca valoros doar într-un anume

ii sale. În mai toate situaţiile, însă, ie, relevarea ei impunând

o anume realitate pe o treaptă valorică

iunilor folosite în in clasei desemnate de

, adică a genului prin noţiunea ce

a acelei (acelor) i care o diferenţiază de

ţia realizată prin ei specifice, se poate recurge şi la alte

ţelege mai bine ia unui termen: „Clasic al literaturii române este, de exemplu, I. L.

i care se realizează prin iunea ce trebuie

elege Senatul, Camera Deputaţilor şi

un anume termen (definiţia ): „Acesta este un pom”, „Aceasta este culoarea orange” etc.

rui semnificaţie este tre interlocutor pentru a se indica sensul unui termen

ţinere de minte

ia are, în primul rând, rolul de a face discursul clar şi ăţile. Ca mijloc de

a unui anume eveniment, ţiune, în măsura

te sau nu caracteristicile pe care legea juridică

Bobică Neculai

Retorică

Genul şi specia

Genul reprezintă categoria mai extinsspecia desemnează

Utilitatea retorică a genului identifică genul cădiscursul, se poate opera transferul însuevidenţiindu-se astfel noi aspecte ale acestuia. De asemenea, prezentândudetaliu o specie şi precizând cîmbogăţirea noţiunilor generale cu însu

Cauza şi efectul

Potrivit interpretăproducerea altui eveniment

Stabilirea relaţiei cauzale este esensusţinute de către orator (de exemplu, în cazul pledoariei, nevinovapărat se poate dovedi în mproducerii evenimentului pus în seama celui acuzat).

Antecedentul şi consecventul

Pornindu-se de la constatarea c(este antecedentul acestuia), iar efectul urmeazconsecventul acesteia), se trece de la relarelaţia cauzală, deşcauzală. Ca atare, stabilirea antecedentului va reprezenta un prim reper în

Circumstanţele

Circumstanţele reprezintcare se referă discursul, iar identificarea acestora se realizeazrăspunsului la urmămijloace?, în ce scop? etc. Circumstanjustiţie un rol agravant sau atenuant.

Locurile comune extrinseci

În această categorie se includ acele elemente ale argumentsubstanţa discursului, fiind exterioare acestuia, dar care contribuie la elucidarea sau susţinerea poziextrinseci sunt:


Genul reprezintă categoria mai extinsă de fenomene, sau lucruri, pe când specia desemnează subdiviziunile distincte ale genului.

Utilitatea retorică a genului şi speciei constă în faptul că, atunci genul căruia îi aparţine specia de evenimente la care se refer

discursul, se poate opera transferul însuşirilor generice asupra speciei în cauzse astfel noi aspecte ale acestuia. De asemenea, prezentându

specie şi precizând că aceasta aparţine unui anumit gen, se realizeazţiunilor generale cu însuşirile speciei respective.

Potrivit interpretării ştiinţifice, cauza este fenomenul care determinproducerea altui eveniment şi pe care îl numim efect.

ţiei cauzale este esenţială pentru probarea adevătre orator (de exemplu, în cazul pledoariei, nevinov

rat se poate dovedi în măsura în care se stabileşte că alta este cauzaproducerii evenimentului pus în seama celui acuzat).

se de la constatarea că fenomenul de cauză precede pe cel numit efect (este antecedentul acestuia), iar efectul urmează întotdeauna cauzei (este

acesteia), se trece de la relaţia de antecedenţă şi consecvenă, deşi nu întotdeauna o asemenea relaţie se suprapune cu cea

. Ca atare, stabilirea antecedentului şi consecventului în anumite situava reprezenta un prim reper în căutarea şi stabilirea cauzei propriu

ele reprezintă împrejurările în care s-au produs evenimentele la discursul, iar identificarea acestora se realizează prin g

spunsului la următoarele întrebări: cine?, ce?, când?, unde?, cum?, cu ce mijloace?, în ce scop? etc. Circumstanţele astfel evidenţiate pot avea în

ie un rol agravant sau atenuant.

categorie se includ acele elemente ale argumentării ce nu deriva discursului, fiind exterioare acestuia, dar care contribuie la elucidarea inerea poziţiilor formulate de orator. Principalele locuri comune


39

de fenomene, sau lucruri, pe când

ă, atunci când se ine specia de evenimente la care se referă

irilor generice asupra speciei în cauză, se astfel noi aspecte ale acestuia. De asemenea, prezentându-se în

ine unui anumit gen, se realizează

ifice, cauza este fenomenul care determină

pentru probarea adevărului celor tre orator (de exemplu, în cazul pledoariei, nevinovăţia celui

ă alta este cauza

precede pe cel numit efect întotdeauna cauzei (este

şi consecvenţă la ie se suprapune cu cea

i consecventului în anumite situaţii i stabilirea cauzei propriu-zise.

au produs evenimentele la discursul, iar identificarea acestora se realizează prin găsirea

cine?, ce?, când?, unde?, cum?, cu ce iate pot avea în

rii ce nu derivă din a discursului, fiind exterioare acestuia, dar care contribuie la elucidarea

iilor formulate de orator. Principalele locuri comune


Retorică 40

a) legea juridică, sub autoritatea căreia se află cauza la care se referă pledoaria sau rechizitoriul, constituie unul din principalele mijloace de argumentare. Spre deosebire de obiceiuri şi tradiţie, legea prezintă avantajul de a conţine o reglementare precisă şi fără echivocuri, astfel încât raportarea la ea reprezintă, în discursurile juridice, unul din principalele mijloace de argumentare.

b) titlurile, care sunt acte sau fapte juridice prin care se recunosc anumite drepturi persoanelor care le posedă. Acestea se pot referi la proprietate, moştenire, pregătirea profesional-ştiinţifică etc.

c) renumele sau faima, acestea reprezentând fie un avantaj, fie un dezavantaj pentru persoana apărată sau acuzată. Astfel, un bun renume creează, de la început, prezumţia de nevinovăţie sau contribuie la conturarea convingerii că dreptatea este de partea celui care se bucură de renumele respectiv. De asemenea, atunci când persoana acuzată de săvârşirea unei fapte incriminate de lege are un prost renume, atunci şansele de reuşită ale apărării sunt mult diminuate.

Renumele poate interveni, însă, şi în cazul unor acţiuni care pot fi apreciate ca fiind de notorietate publică, de unde concluzia că nu mai este necesară invocarea altor dovezi pentru probarea faptei şi dovedirea făptaşului.

d) jurământul, care constituie formula de angajare solemnă a persoanei care îl rosteşte că va sluji cu bună-credinţă pe cei care au investit-o într-o anume funcţie socială sau de a spune adevărul şi numai adevărul în legătură cu faptele la a căror producere a asistat. Rostirea jurământului are menirea de a creşte gradul de responsabilitate al celui care îl rosteşte, precum şi de a-l angaja efectiv în legătură cu ceea ce urmează să spună sau să realizeze.

În justiţie, încălcarea jurământului de a spune adevărul atrage acuzaţia de sperjur şi, implicit, pedeapsa corespunzătoare. În viaţa publică, încălcarea jurământului solemn are ca efect discreditarea civică a celui vinovat, iar, în unele situaţii, pedepsirea lui.

e) mărturiile, ce se depun de către cei care au fost de faţă la producerea evenimentului la care se referă discursul. Acestea au relevanţă dacă sunt sincere, iar cei care le depun nu se află sub impactul unor stări afective de natură a le diminua obiectivitatea, de a distorsiona înregistrarea şi relatarea faptelor.

Pe lângă locurile comune intrinseci unanim recunoscute, unii reprezentanţi ai retoricii contemporane trimit la diverse surse de documentare, precum ştiinţele juridice, economice, politice, istorice etc.


Retorică 41

Sarcina de lucru 4 Indică, în câteva fraze, elementele prin care se aseamănă şi se deosebește relaţia cauzală de relaţia dintre antecedent şi consecvent.

2.1.6. Sofismele şi mijloacele identificării lor

Noţiunea de paralogism

Respectarea formelor şi regulilor gândirii corecte reprezintă o condiţie fundamentală pentru argumentare şi dovedirea adevărului, orice abatere de la acestea ducând la denaturări şi erori. Încălcarea acestor forme şi reguli se produce de multe ori în mod involuntar, iar raţionamentele construite prin această încălcare involuntară a principiilor logice se numesc paralogisme.

Ce sunt sofismele

Se întâlnesc, însă, şi situaţii în care abaterea de la principiile gândirii corecte se face în mod conştient, construindu-se raţionamente corecte în aparenţă, dar care sunt false în substanţa lor.

Asemenea raţionamente se numesc sofisme, acest nume fiindu-le dat de către Aristotel, în baza faptului că cei care au cultivat cu predilecţie o asemenea formă de raţionament au fost sofiştii.

Cauzele şi tipologia sofismelor

După cum demonstrează Aristotel, principala cauză a sofismelor rezidă în încălcarea cu bună ştiinţă a principiului identităţii, care cere ca aceiaşi termeni, folosiţi pe parcursul unui raţionament, să aibă în permanenţă aceeaşi semnificaţie. Dacă în premisa majoră, termenul mediu este utilizat cu o anume semnificaţie, iar în premisă minoră este luat cu un alt sens, atunci concluzia va fi categoric falsă.

Atunci când termenul mediu este luat cu semnificaţii diferite, se trece în mod nepermis de la raţionamentul cu trei termeni la cel cu patru termeni, ajungându-se astfel la împătrirea termenilor raţionamentului deductiv şi, în consecinţă, la un raţionament fals.

O altă cauză ce stă la baza apariţiei sofismelor este constituită de nerespectarea regulii ca predicatul din majoră să fie luat în integritatea sferei sale, aceasta însemnând că în raţionamentele care nu respectă regula menţionată, predicatul majorei are o semnificaţie mult mai largă decât cea care i-a fost conferită în cadrul raţionamentului.


Retorică 42

De exemplu:

Toţi oamenii sunt muritori. Maimuţa nu este om. Maimuţa nu este muritoare.

Sofisme se produc şi prin încălcarea celorlalte reguli de care depinde corectitudinea unui raţionament:

a) se construiesc raţionamente în care cele două premise sunt judecăţi particulare; b) se realizează raţionamente în care ambele premise sunt judecăţi negative; c) se nesocoteşte condiţia de a se lua în considerare circumstanţele în care s-a petrecut evenimentul la care se referă fie premisa majoră fie cea minoră, producându-se astfel sofismul accidentului.

De exemplu: Iubirea excesivă a copiilor de către părinţi este uneori dăunătoare. Iubirea semenilor este întotdeauna un sentiment nobil. Unele sentimente nobile pot fi dăunătoare. Sofismele produse prin încălcarea regulilor gândirii corecte poartă denumirea de sofisme formale.

Sofismele materiale

Pe lângă sofismele formale se întâlnesc sofisme datorate falsităţii premiselor sau abaterii de la subiectul aflat în discuţie şi care se numesc sofisme materiale.

Cele mai răspândite sofisme materiale sunt:

a) error fundamentalis în care una din premise este falsă;

b) petitio principii – în care adevărul premiselor nu este dovedit, el sprijinindu-se pe prezumatul adevăr al concluziei, înregistrându-se astfel un cerc vicios;

c) ignoratio elenchi – pe parcursul discursului se substituie problema aflată în atenţie, cu o alta colaterală.

Sofisme se înregistrează şi în cazul raţionamentelor inductive, ele producându-se datorită încălcării condiţiilor care trebuie respectate în procesul de interpretare a datelor experienţei sensibile şi, respectiv, de generalizare a concluziilor.

În principal, cele mai frecvente sofisme de natură inductivă se datorează generalizărilor pripite şi de suprafaţă. Analiştii fenomenelor evidenţiază trei specii de sofisme inductive:

a) fallacia accidentis, datorată formulării unor enunţuri cu valoare generală pe baza unor cazuri accidentale (de exemplu, un anume om politic comite o gafă şi imediat se conchide că respectiva persoană este lipsită de calităţile ce


Retorică 43

i se cer unei persoane publice);

b) sofisme rezultate prin enumerarea incompletă a cazurilor pe baza cărora se realizează concluzia generalizatoare (bunăoară, pentru a se concluziona asupra membrilor unei comunităţi umane, cercetătorul îşi limitează investigaţia doar la dialogul cu 2-3 persoane şi conchide că toţi membrii colectivităţii gândesc la fel ca cei cu care s-a stat de vorbă);

c) sofisme generate de realizarea inducţiei pe baza surprinderii unor caracteristici nesemnificative.

2.2. Invenţia. Moravurile oratorice 2.2.1. Invenţia

Noţiunea de invenţie

Dacă argumentarea şi procedeele menite să formeze convingeri puternice reprezintă condiţii şi formule ale discursului eficient, nu mai puţin importantă va fi capacitatea oratorului de a uza de acestea. Ţinând cont de acest aspect, retorica va aprecia că disponibilitatea creativă a oratorului reprezintă condiţia primordială a succesului. Această creativitate este solicitată mai întâi de selectarea aspectelor ce vor fi tratate în cadrul discursului şi de modul de concepere a planului acestuia, a structurii sale efective. Urmează, în continuare, selectarea mijloacelor de expresie, a figurilor de stil, precum şi adecvarea lor la conţinutul şi scopul discursului, la împrejurările în care va fi rostit acesta.

În sfârşit, inventivitatea este solicitată şi pe parcursul rostirii discursului, deoarece, de foarte multe ori, intervin factori de care oratorul nu a avut cum să ţină seama la elaborarea discursului. Ca atare, oratorul va fi solicitat să răspundă adecvat unor situaţii neprevăzute, fapt care reclamă prezenţa spiritului inventiv.

Factorii determinanţi în creativitatea retorică

Studiind fenomenul creativităţii sau invenţiei oratorice, specialiştii se vor opri asupra factorilor esenţiali ce condiţionează creativitatea, aceştia fiind: geniul/talentul, atenţia şi metoda.

Sarcina de lucru 5 Construieşte un sofism formal şi precizează ce condiţii logice sunt încălcate.


Retorică 44

Geniul reprezintă condiţia indispensabilă a creativităţii oratorice, ca şi a dobândirii statutului de orator de mare succes. „Geniul este talentul de produce fără o regulă determinată, şi nu o predispoziţie a abilităţii pentru ceea ce poate fi învăţat după o regulă. Astfel, prima însuşire a geniului trebuie să fie originalitatea. Întrucât şi absurdul poate fi original, produsele geniului trebuie să fie în acelaşi timp modele adică exemple”.

Oratorul, ca şi actorul, se naşte şi nu se face, această formulare plastică atrăgând atenţia asupra faptului că fără disponibilităţi native adecvate nu se poate face oratorie eficientă.

Pe de altă parte, se impune şi constatarea că oricât de talentat ar fi un anume individ, dacă nu face eforturi spre a pune în valoare disponibilităţile native nu va ajunge la rezultatele dorite. Talentul trebuie exersat, şlefuit şi modelat în concordanţă cu rigorile artei ce urmează a fi profesată. Iar în această exersare a talentului, decisive se dovedesc a fi metoda şi atenţia.

Metoda reprezintă ansamblul de reguli şi procedee ce sunt folosite pentru atingerea unui scop sau, altfel spus, calea urmată pentru atingerea scopului. Metoda s-a dovedit a fi esenţială pentru toate formele de activitate, iar progresul impresionant al cunoaşterii ştiinţifice contemporane se datorează în bună măsură adecvării metodei la specificul şi obiectivele fiecărei forme de cunoaştere.

Cât priveşte atenţia, aceasta reprezintă orientarea selectivă a energiei psihice spre anumite caracteristici, evenimente, situaţii. Funcţionarea optimă a atenţiei presupune existenţa interesului pentru o anumită problemă, precum şi detaşarea pentru moment de toate celelalte lucruri ce nu au legătură cu problema ce ne preocupă. Sub aspect psihic, atenţia coincide cu existenţa unui centru de excitaţie optimă în scoarţa cerebrală, care va colecta energia din celelalte focare de excitaţie.

2.2.2. Moravurile oratorice

Noţiunea de moravuri oratorice

Prin moravuri oratorice se înţeleg acele calităţi şi însuşiri moral-profesionale pe care trebuie să le posede oratorul pentru a se bucura de credibilitate în faţa publicului.

Tipologia moravurilor oratorice

O primă calitate oratorică este probitatea, care semnifică relaţia existentă între cele susţinute de orator şi atitudinea acestuia faţă de valorile fundamentale ale societăţii (binele, adevărul, dreptatea). Astfel, probitatea oratorului este ilustrată de modul în care acesta acţionează în slujba binelui, adevărului şi dreptăţii, precum şi de mijloacele la care el recurge pentru a-şi onora statutul de persoană investită cu încrederea publicului.

Urmează apoi competenţa profesională, în absenţa căreia, oricât de talentată ar fi o persoană, ea nu va reuşi să fie un bun orator. Competenţa se dobândeşte

Bobică Neculai

Retorică

printr-o muncă permanentdomeniu profesional constituie o realitate deschisşi de care trebuie să

Concomitent cu probitatea dovedească buna-care îi apără. Luând în considerare acest aspect, Quintilian formula întrebarea dacă un avocat poate primi mai multe procese decât îi permite timpul sdisponibil pentru a le onora în mod corespunzapărare orice cauzăcelui ce urmează a fi ap

Răspunsurile date de marele teoretician erau acelea cdovedească atât spirit de rbună credinţă faţă de interesele celui ap

Importantă este apoi modestia oratorului, însubunăvoinţa şi respectul din partea ascultde superioritate, îşdeoarece aroganţa impliccu care colaborăm. Modestia, dimpotrivşi calităţilor interlocutoriltimp, însă, modestia nu trebuie sinsuficientă competenpierdut de către orator.

În sfârşit, nu lipsitproblemei ce constituie tact a problemelor mai pumoment, a aspectelor de naturformule din care ssau de indiferenţă a oratorului fa

Istoricii greci consemneazatenienilor, Pericle se ruga zeilor soratorice care ar fi putut atrage repro„preferinţa de a vorbi deschis duce la o îpentru cauză, ci şi pentru acela care vorbedorea Pericle să nu

Indicaţi, în câteva fraze, factorii favorabili rolul ce revine fiec


ă permanentă şi sistematică, prin conştientizarea faptului cdomeniu profesional constituie o realitate deschisă, în care apar cunoi de care trebuie să ţină seama cel ce aspiră la statutul de bun profesionist.

Concomitent cu probitatea şi competenţa profesională, oratorul trebuie s-credinţă faţă de interesele celor pe care îi reprezint

. Luând în considerare acest aspect, Quintilian formula întrebarea un avocat poate primi mai multe procese decât îi permite timpul s

disponibil pentru a le onora în mod corespunzător sau dacă poate prelua spre rare orice cauză, indiferent de faptul dacă dreptatea este sau nu de partea

ă a fi apărat.

spunsurile date de marele teoretician erau acelea că avocatul trebuie s atât spirit de răspundere faţă de ceea ce urmează să

ţă de interesele celui apărat.

este apoi modestia oratorului, însuşire comportamentali respectul din partea ascultătorilor. Un orator arogant, cu atitudini ate, îşi va îndepărta ascultătorii şi va declanşa ostilitatea acestora, ţa implică desconsiderarea celor cu care venim în contact sau ăm. Modestia, dimpotrivă, presupune atât recunoaş

ilor interlocutorilor, cât şi conştientizarea limitelor proprii. În acela, modestia nu trebuie să creeze impresia de nesiguran competenţă, deoarece în asemenea cazuri publicul este definitiv tre orator.

it, nu lipsită de importanţă este prudenţa oratorului în atacarea roblemei ce constituie subiectul discursului. Aceasta presupune tratarea cu

tact a problemelor mai puţin agreate de către public, ocolirea, cel pumoment, a aspectelor de natură să îndepărteze publicul, precum şi evitarea unor formule din care s-ar putea deduce atitudinea de subapreciere a ascult

ţă a oratorului faţă de problemele pe care le prezintă

onsemnează că, înainte de a-şi începe discursurile în faatenienilor, Pericle se ruga zeilor să-l protejeze de riscul de a folosi formule oratorice care ar fi putut atrage reproşul sau mânia populaţ

a de a vorbi deschis duce la o îndrăzneală periculoas, ci şi pentru acela care vorbeşte astfel. Într-adevăr, nu fă nu-i vină în minte vreun cuvânt cu care să supere poporul

Sarcina de lucru 6 i, în câteva fraze, factorii favorabili creativităţii oratorice

rolul ce revine fiecăruia în manifestarea acesteia.


45

tientizarea faptului că orice e apar cunoştinţe noi

la statutul de bun profesionist.

, oratorul trebuie să de interesele celor pe care îi reprezintă sau pe

. Luând în considerare acest aspect, Quintilian formula întrebarea un avocat poate primi mai multe procese decât îi permite timpul său

poate prelua spre dreptatea este sau nu de partea

avocatul trebuie să ă să facă, cât şi

ire comportamentală ce atrage torilor. Un orator arogant, cu atitudini

a ostilitatea acestora, desconsiderarea celor cu care venim în contact sau

, presupune atât recunoaşterea valorii tientizarea limitelor proprii. În acelaşi

creeze impresia de nesiguranţă, sau de , deoarece în asemenea cazuri publicul este definitiv

a oratorului în atacarea subiectul discursului. Aceasta presupune tratarea cu

tre public, ocolirea, cel puţin pentru ublicul, precum şi evitarea unor

ar putea deduce atitudinea de subapreciere a ascultătorilor de problemele pe care le prezintă.

i începe discursurile în faţa l protejeze de riscul de a folosi formule

ul sau mânia populaţiei. Fiindcă, periculoasă nu numai

ăr, nu fără temei supere poporul

ii oratorice şi

Bobică Neculai

Retorică

2.2.3. Argumentare şi limbaj

Reguli privitoare la folosirea unui limbaj adecvat discursului

O argumentare eficientcorespunzătoare subiectului tratat „Oricare ar fi forma de transmitere a mesajului, fiecare trebuie surmătoarele preocup

- să găsească termenii adecva- să construiască corect faptele;- să scrie corect din punct de vedere gramatical;- să aibă un stil agreabil”.

Găsirea termenilor potrivi ţi

Găsirea termenilor potrivicomunicare, se poate realiza eficient în mcunoscător al vocabularului limbii în care comunicdispoziţie, locutorul va selecta mai întâi acel câmp lexical ce va îngloba totalitatea expresiilor referitoare la domeniul trata. Această selecdiscursului va trebui sraport cu auditoriul cdiscursul. Urmeazăopţiuni pentru:

a) termeni de specialitate, dar a cascultători avizaţi, cunosc

b) termeni uzuali, folosi

c) neologisme, existând tendinintroduse în limbălimbă română – limba engleză şi un

d) arhaisme, care psufletul ascultătorilor o stare afectiv(impresia artisticăoaste în loc de armattălmăcire – pentru interpretare sau traducere

e) expresii cu valoare localexprimării la zona geografolosite cu măsură

Respectarea dimensiunii semantice

O dată făcută opţfiecărui termen, orice expresie contextului în care va fi folositobiectiv) şi o conotaevident şi superior celui al denota


Reguli privitoare la folosirea unui limbaj adecvat discursului

O argumentare eficientă presupune şi folosirea unor expresii toare subiectului tratat şi nivelului de înţelegere al interlocutorilor.

„Oricare ar fi forma de transmitere a mesajului, fiecare trebuie să ţtoarele preocupări:

termenii adecvaţi; corect faptele;

scrie corect din punct de vedere gramatical; un stil agreabil”.

sirea termenilor potriviţi, ca primă operaţiune în pregătirea actului de comunicare, se poate realiza eficient în măsura în care vorbitorul este un bun

tor al vocabularului limbii în care comunică. Din lexicul ceie, locutorul va selecta mai întâi acel câmp lexical ce va îngloba

totalitatea expresiilor referitoare la domeniul şi, respectiv, la tema pe care o selecţie constituie doar o etapă premergătoare, deoarece autorul

discursului va trebui să evalueze care dintre aceşti termeni este mai potrivit în raport cu auditoriul căruia i se va adresa şi cu scopul pe care îl urm

ează, ca atare, o nouă selecţie, în cadrul căreia se pot face

a) termeni de specialitate, dar a căror folosire reclamă prezentori avizaţi, cunoscători ai terminologiei de specialitate;

b) termeni uzuali, folosiţi în vorbirea de toate zilele;

c) neologisme, existând tendinţa de a se prefera neologismele recente introduse în limbă ca urmare a unei anumite mode (în cazul vorbitorilor de

ca efect al preferinţelor manifestate în ultimii ani pentru ă şi unele expresii consacrate din engleza comercială

d) arhaisme, care păstrând parfumul vremurilor de odinioarăătorilor o stare afectivă propice receptării mesajului transmis

(impresia artistică va fi mai puternică atunci când se vor folosi cuvinte ca oaste în loc de armată, dascăl – pentru învăţător, gâlceavă – pentru ceart

pentru interpretare sau traducere ş.a.m.d.

e) expresii cu valoare locală (regionalisme), atunci când se doreşte adecvarea rii la zona geografico-culturală din care provin ascultătorii

ăsură, dau o savoare aparte discursului.

Respectarea dimensiunii semantice

ă opţiunea, va trebui să se analizeze dimensiunea semanticrui termen, orice expresie lingvistică având multiple semnifica

contextului în care va fi folosită, aceasta prezentând pe lângă denotai o conotaţie, adică un sens sugerat, al cărui potenţial afectiv este

i superior celui al denotaţiei.


46

i folosirea unor expresii lingvistice elegere al interlocutorilor.

„Oricare ar fi forma de transmitere a mesajului, fiecare trebuie să ţină seama de

ătirea actului de vorbitorul este un bun

. Din lexicul ce-i stă la ie, locutorul va selecta mai întâi acel câmp lexical ce va îngloba

i, respectiv, la tema pe care o va toare, deoarece autorul

ti termeni este mai potrivit în i cu scopul pe care îl urmăreşte

ăreia se pot face

ă prezenţa unor

a de a se prefera neologismele recente ca urmare a unei anumite mode (în cazul vorbitorilor de

elor manifestate în ultimii ani pentru ele expresii consacrate din engleza comercială.

strând parfumul vremurilor de odinioară, trezesc în rii mesajului transmis

r folosi cuvinte ca pentru ceartă,

(regionalisme), atunci când se doreşte adecvarea din care provin ascultătorii şi care,

se analizeze dimensiunea semantică a având multiple semnificaţii, potrivit

ă denotaţie (sensul ţial afectiv este

Bobică Neculai

Retorică

Erori frecvente în folosirea limbajului oratoric

Autorul discursului trebuie sgreşeli de vorbire datorate neatencuvintelor folosite. Se pot confunda, datoritstăpânirea lexicului, paronimele, cuvinte ce au o formdistingându-se doar printrinsesizabile pentru persoanele neavizate.

Se întâlnesc, deseori, situaşi de dimensiune redusorală), eminent (termen ce desemneazmedie, a unei persoane) cu iminent (ce semnificinevitabilă a unui fapt), aluzie (modalitate subtililuzie (care are semnificaetc.

Frecvent, intervin în vorbirea neatentconţin termeni cu semnificachiar nume de referinsemnificaţia termenului de panaceu este aceea de leac sau remediu universal, se referă la paleoistoria veche, cdespre întrevederea ceinclude prefixul de între, a c

În literatură se admite, îns„abatere uşoară de la regulile gramaticii pentru a învinge o dificultate de versificaţie sau pentru a spori for...). Prin urmare, cu aceastde discurs în care prevaleaz

Cât priveşte construcprin respectarea regulilor sintaordine a părţilor de propoziatributului după subiect, ca Respectarea regulilor de acest gen faciliteazinformaţiei pe care o transmite vorbitorul, preîntâmpinând distorsiunile fenomenele redundante.

Pe de altă parte, însemoţional considerabil se realizeazmenţionate. Bunăascultătorilor atunci când se enunIoan Cuza” formă ce diferIoan Cuza a fost om maîngăduite în situaţiile în care ele nu altereaz

Rolul topicii în obţinerea efectelor retorice dorite

Referindu-ne, în continuare, la modul de construire a faptelor, trebuie sreţinem mai întâi relaasupra ascultătorilor. Potrivit unor studii recente, se întâlnesc topici care


ori frecvente în folosirea limbajului oratoric

Autorul discursului trebuie să evite, apoi, inexactităţile de limbaj, ca eli de vorbire datorate neatenţiei sau unei cunoaşteri insuficiente a

cuvintelor folosite. Se pot confunda, datorită neatenţiei sau unor lacune în pânirea lexicului, paronimele, cuvinte ce au o formă apropiat

se doar printr-o literă sau o silabă ce reprezintinsesizabile pentru persoanele neavizate.

Se întâlnesc, deseori, situaţii în care se confundă alocuţiunea (discursul concis i de dimensiune redusă) cu elocuţiunea (care desemnează modul de exprimare

), eminent (termen ce desemnează valoarea superioară, cu mult peste medie, a unei persoane) cu iminent (ce semnifică producerea apropiat

a unui fapt), aluzie (modalitate subtilă de a te referi la ceva) cu iluzie (care are semnificaţia de aspiraţie irealizabilă, de fantasmă

Frecvent, intervin în vorbirea neatentă şi pleonasmele, care sunt expresii ce rmeni cu semnificaţie identică. Persoane instruite, unele reprezentând

chiar nume de referinţă în literatură, vorbesc de panaceu universal, deia termenului de panaceu este aceea de leac sau remediu universal, se

la paleoistoria veche, cu toate că paleo înseamnă tocmai vechi, relateazdespre întrevederea ce-a avut loc între domnii X şi Y, cu toate căinclude prefixul de între, a cărui semnificaţie este foarte clară ş.a.m.d.

se admite, însă, folosirea licenţelor poetice, care constituie o ă de la regulile gramaticii pentru a învinge o dificultate de

ie sau pentru a spori forţa de expresie („Cobori în jos luceafe, cu această rezervă, este acceptată şi în cadrul anumitor specii

de discurs în care prevalează aspectul estetic folosirea anumitor licen

te construcţia corectă a frazelor, aceasta se realizează în primul rând prin respectarea regulilor sintaxei care impune succesiunea într

ţilor de propoziţie: subiect, predicat, complement, aă subiect, ca şi începerea frazelor cu propoziţiile principale.

Respectarea regulilor de acest gen facilitează procesul de îniei pe care o transmite vorbitorul, preîntâmpinând distorsiunile

fenomenele redundante.

parte, însă, obţinerea unor efecte de natură estetică şi cu un impact ional considerabil se realizează prin abateri fericite de laionate. Bunăoară, se va obţine o impresie mai puternic

torilor atunci când se enunţă propoziţia că „Mare om a fost Alexandru ă ce diferă de cea solicitată de regulile sintactice: „Alexandru

Ioan Cuza a fost om mare”. Şi asemenea schimbări sunt cu atât mai mult duite în situaţiile în care ele nu alterează sensul termenilor.

inerea efectelor retorice dorite

ne, în continuare, la modul de construire a faptelor, trebuie sinem mai întâi relaţia ce există între topica frazei şi efectul produs de aceasta

ătorilor. Potrivit unor studii recente, se întâlnesc topici care


47

ile de limbaj, ca şi unele teri insuficiente a

iei sau unor lacune în ă apropiată, ele

ce reprezintă deosebiri

iunea (discursul concis modul de exprimare ă, cu mult peste

producerea apropiată şi de a te referi la ceva) cu , de fantasmă sau himeră)

i pleonasmele, care sunt expresii ce . Persoane instruite, unele reprezentând , vorbesc de panaceu universal, deşi

ia termenului de panaceu este aceea de leac sau remediu universal, se tocmai vechi, relatează

i Y, cu toate că acest termen ş.a.m.d.

elor poetice, care constituie o de la regulile gramaticii pentru a învinge o dificultate de

a de expresie („Cobori în jos luceafăr blând i în cadrul anumitor specii

aspectul estetic folosirea anumitor licenţe.

ă în primul rând xei care impune succesiunea într-o anumită ie: subiect, predicat, complement, aşezarea

i începerea frazelor cu propoziţiile principale. procesul de înţelegere a

iei pe care o transmite vorbitorul, preîntâmpinând distorsiunile şi

ă şi cu un impact prin abateri fericite de la regulile

ine o impresie mai puternică asupra „Mare om a fost Alexandru

de regulile sintactice: „Alexandru ri sunt cu atât mai mult

ne, în continuare, la modul de construire a faptelor, trebuie să i efectul produs de aceasta

torilor. Potrivit unor studii recente, se întâlnesc topici care


Retorică 48

alertează interlocutorul, sporindu-i atenţia în legătură cu ce va urma în continuare şi altele care îi distrag atenţia de la fondul problemei.

Din prima categorie fac parte acele structuri în care elementul dependent apare la începutul frazei, pe când structurile din a doua categorie încep cu elementul principal:

I A. Înainte de a ne pronunţa asupra situaţiei, trebuie să ne documentăm foarte serios. I B. Numai după ce ne-am convins că lucrurile stau într-adevăr aşa, am trecut la acţiune. II A. Trebuie să ne documentăm foarte serios înainte de a ne pronunţa asupra situaţiei. II B. Am trecut la acţiune numai după ce ne-am convins că lucrurile stau într-adevăr aşa.

Se poate observa că plasarea la începutul frazei a unor termeni de natură să atenţioneze (înainte, numai după ce) pune în gardă ascultătorul, determinându-l să fie atent la ce va urma. Dimpotrivă, dacă se începe cu enunţarea acţiunii, se distrage atenţia de la elementele ce au rolul de a o justifica.

Şi mai eficientă se dovedeşte începerea frazei cu elemente de ordin emoţional, ca în exemplul următor: Nu există indivizi mai ipocriţi şi mai ticăloşi ca cei care militează chipurile pentru pace dar care fac un înfloritor comerţ cu arme. În acest caz, ascultătorul va fi şocat de calificativ şi va fi preocupat să afle care este suportul faptic al folosirii sale.

Referitor la corectitudinea gramaticală, aceasta este solicitată de cerinţa asigurării caracterului inteligibil al ideilor şi evitării fenomenelor redundante. Se întâlnesc multe situaţii însă când regulile gramaticale sunt aparent respectate dar construcţia rezultată nu este fiabilă, din diverse cauze:

a) nu se respectă regula acordului dintre modurile şi timpurile verbelor: Mulţumindu-vă pentru efortul făcut, primiţi asigurarea noastră că îl apreciem la justa lui valoare (forma corectă impunând utilizarea unui verb la prezent în propoziţia a doua: vă rugăm să primiţi asigurarea);

b) nu se realizează acordul corespunzător dintre subiect şi predicat, substantiv şi adjectiv în privinţa genului şi a numărului: Majoritatea au apreciat că … (corect fiind a apreciat).

Sarcina de lucru 7 Prezentaţi, în 7-10 rânduri, cele mai frecvente erori lingvistice ce se întâlnesc în actul comunicării verbale.

Bobică Neculai

Retorică

Teste de autoevaluare 1. În silogismele de figura 1, termenul mediu este:

a) subiect în premisa majorb) predicat în majorc) subiect în ambele premise.

2. Sofismele sunt

a) încălcate legile gândirii corecte;b) încălcate în mod inconc) încălcate cu bun

3. Manifestarea creativ

a) prezenţb) spiritul metodic;c) capacitatea de concentrare;d) fidelitate fa

4. Folosirea neologismelor este recomandat

a) discursurile cu caracter istoric;b) discursurile religioase;c) discursurile cu tematic

5. Prudenţa îl fereş

a) iritării publicului;b) pierderii interesului acestuia pentru c) ratării scopului urm

Rezumat Tehnicile de argumentare sunt constituite din extralogice folosite în procesul de probare a gradului înalt de credibilitate a ideilor enunţate de craţionament: deductiv, inductiv, quasireprezentate de ceea ce retorica desemneazDar, în timp ce ravalorificare a diferitelor tipuri de dovezi aflate la dispozicomune reprezintărecurgerea la aceleadesemnează dimensiunea creativatunci când este prezentretorice într-o veritabilstrălucirea discursului, credibilitatea acestuia convingere. Iar unul dintre locurile în care disponibilitatea creativatinge un randament maxim este cel al modului de utilizare a limbajului în enunţarea, prezentarea moravurilor oratorice, acestea au un rol esenlegătură cu mesajul pe care


Teste de autoevaluare În silogismele de figura 1, termenul mediu este:

subiect în premisa majoră şi predicat în minoră; predicat în majoră şi subiect în minoră; subiect în ambele premise.

Sofismele sunt raţionamentele în care sunt: ălcate legile gândirii corecte; ălcate în mod inconştient; ălcate cu bună ştiinţă.

Manifestarea creativă a oratorului implică: prezenţa talentului; spiritul metodic; capacitatea de concentrare; fidelitate faţă de tradiţie.

Folosirea neologismelor este recomandată în: discursurile cu caracter istoric; discursurile religioase; discursurile cu tematică actuală.

a îl fereşte pe orator de riscul: ării publicului;

pierderii interesului acestuia pentru discurs; ării scopului urmărit.

Tehnicile de argumentare sunt constituite din totalitatea mijloacelor logice extralogice folosite în procesul de probare a gradului înalt de credibilitate a

ate de către orator. Ele includ, în consecinţă, toate tipurile de ionament: deductiv, inductiv, quasi-inductiv, precum şi mijl

reprezentate de ceea ce retorica desemnează prin termenul de locuri comune. Dar, în timp ce raţionamentele logice reprezintă doar modalitvalorificare a diferitelor tipuri de dovezi aflate la dispoziţia oratorului, locurile comune reprezintă dovezile ca atare, a căror utilizare presupune, însrecurgerea la aceleaşi inferenţe logice cu valoare universal

dimensiunea creativă a demersurilor oratorice, dimensiune care, atunci când este prezentă, are rolul determinant în transformarea practicii

o veritabilă artă. Tocmai creativitatea este cea care asigurlucirea discursului, credibilitatea acestuia şi marea sa putere de

convingere. Iar unul dintre locurile în care disponibilitatea creativndament maxim este cel al modului de utilizare a limbajului în

area, prezentarea şi susţinerea ideilor enunţate. Cât privemoravurilor oratorice, acestea au un rol esenţial în persuadarea publicului în

cu mesajul pe care-l transmite discursul oratorului.


49

totalitatea mijloacelor logice şi extralogice folosite în procesul de probare a gradului înalt de credibilitate a

, toate tipurile de şi mijl oacele

prin termenul de locuri comune. doar modalităţi de

ia oratorului, locurile ror utilizare presupune, însă,

e logice cu valoare universală. Invenţia a demersurilor oratorice, dimensiune care,

sformarea practicii . Tocmai creativitatea este cea care asigură

i marea sa putere de convingere. Iar unul dintre locurile în care disponibilitatea creativă poate

ndament maxim este cel al modului de utilizare a limbajului în ate. Cât priveşte poziţia

ial în persuadarea publicului în

Bobică Neculai

Retorică

Răspunsuri la întreb1. a; .2. a, c; 3. a,

Lucrare de verificareRedactează un eseu structurat pe 60rânduri), în care sbibliografice, urmă

- relaţia dintre demonstra- rolul locurilor comune extrinseci în argumentare;- relaţia dintre

acesta. N.B.: Lucrarea va fi transmisde executare a ei, iar rezultatul evaluplatforma e-learning.

Bibliografie minimalAristotel, (2004). Retorica

Botezatu, Petre, (1994). 172; 202-209.

Sălăvăstru, C. (2003). 301.


spunsuri la întrebările din testele de autoevaluare a, b, c; 4. c; 5. b.

Lucrare de verificare un eseu structurat pe 60-70 rânduri (12 Times New Roman la 1,5

rânduri), în care să tratezi, pe baza unor idei şi informaţii din alte surse, următoarele intercondiţionări:

demonstraţie şi convingere, argumentare şi persuadarerolul locurilor comune extrinseci în argumentare;

ia dintre moralitatea oratorului şi credibilitatea mesajului transmis de

Lucrarea va fi transmisă tutorelui în termen de 7 zile de la data anunde executare a ei, iar rezultatul evaluării î ţi va fi comunicat prin acesta sau prin

learning.

Bibliografie minimal ă Retorica. Bucureşti: All. p. 187-224; 253-295.

Botezatu, Petre, (1994). Introducere în logică. 2. Iaşi. Graphix. p. 97

stru, C. (2003). Teoria şi practica argumentării . Iaşi: Polirom.


50


70 rânduri (12 Times New Roman la 1,5 ţii din alte surse

i persuadare;

credibilitatea mesajului transmis de

tutorelui în termen de 7 zile de la data anunţului i va fi comunicat prin acesta sau prin

p. 97-131; 165-

i: Polirom. p.294-

Retorică 51

3. DIMENSIUNEA AFECTIV Ă A DISCURSULUI; ACŢIUNEA RETORICĂ ŞI MANIPULAREA PRIN INTERMEDIUL DISCURSULUI


• să compari raţionamentul afectiv cu raţionamentul logic, explicând rolul celui dintâi în activitatea oratorică;

• să argumentezi rolul trăirilor afective în determinarea atitudinii ideatice a receptorilor unui anumit mesaj prin intermediul discursului;

• să precizezi componentele acţiunii retorice şi rolul fiecăreia dintre acestea;

• să descrii manipularea și rolul acesteia în mecanismul social.


3.1. Dimensiunea afectivă a discursului

3.2. Acţiunea retorică. Manipularea prin intermediul discursului


Rezumat




Bobică Neculai Dimensiunea afectivă a discursului; acţiunea retorică şi manipularea prin intermediul discursului

Retorică 52

3.1. Dimensiunea afectivă a discursului 3.1.1. Afectele şi rolul lor în cunoaştere şi acţiune

Noţiunea de afect

Aparţinând, mai întâi de toate, lumii materiale, omul va avea anumite trebuinţe vitale, de a căror satisfacere va depinde conservarea existenţei sale biologice şi asigurarea condiţiilor pentru perpetuarea speciei. Trăind în societate, modul de satisfacere a acestora va fi condiţionat de posibilităţile pe care le oferă societatea şi de forma pe care aceasta o imprimă trebuinţelor specific umane. Aceeaşi apartenenţă socială îşi va pune amprenta asupra tuturor trebuinţelor, intereselor şi aspiraţiilor individului, ca şi asupra formei pe care o îmbracă exteriorizarea şi împlinirea lor.

De fiecare dată, satisfacerea trebuinţelor se raportează la un cadru natural şi social, care poate să-i fie prielnic sau ostil. Gradul de concordanţă a împrejurărilor cu intenţiile ce animă fiinţa noastră se exprimă în stări afective specifice care marchează pozitiv sau negativ respectiva concordanţă. Astfel, vom trăi stări pozitive atunci când o anume realitate ne este prielnică, acestea îmbrăcând forme de bună dispoziţie, satisfacţie, încântare, bucurie sau, dimpotrivă, vom reacţiona negativ prin stări de indispoziţie, frustrare, supărare, întristare când se întâlnesc obstacole în calea dorinţelor noastre. De altfel, însăşi semnificaţia termenului de stare afectivă sau afectiv trimite la felul în care ne afectează, adică ne influenţează, realităţile cu care venim în contact.

Structura şi dinamica afectivităţii

Afectivitatea nu este un fenomen simplu sau o sumă de trăiri izolate, ci ea se prezintă ca o structură complexă şi dinamică de trăiri, în care interacţionează, simultan sau succesiv, stări pozitive şi stări negative, manifestări interiorizate cu altele puternic exprimate, trăiri de slabă intensitate cu altele puternice şi de durată. Prin urmare, dincolo de elementele conjuncturale şi hiatusurile aparente, afectivitatea se manifestă ca o totalitate organic structurată, în cadrul căreia vor fi permanent prezente o anume tensiune între diversele tendinţe şi momente, o amprentă subiectivă ce exprimă individualitatea fiecărei existenţe umane, o evaluare pozitivă sau negativă, ce presupune şi intervenţia parţială a intelectului, precum şi impulsul de a acţiona fie pentru menţinerea elementelor care generează stări agreabile, fie pentru înlăturarea celor ce sunt sursă de durere şi stări neplăcute.

Această din urmă caracteristică a afectelor, adică faptul că ele permit „o reglare promptă şi eficace a comportamentului, îndeplinind rolul de acceptor al acţiunii” evidenţiază rolul pe care îl au trăirile afective în declanşarea acţiunilor umane, în luarea deciziilor şi adoptarea de atitudini. Se poate afirma, şi cu deplin temei, că între cunoaştere şi acţiune intervine de fiecare dată componenta afectivă, care va face ca hotărârea noastră să încline într-o parte sau alta.


Retorică 53

Înţelegerea deplină a prezenţei şi rolului afectelor în activitatea umană impune o minimă analiză a principalelor tipuri de afecte şi a modului în care acestea ne influenţează gândirea, voinţa şi comportamentul.

Tipologia afectelor

Psihologia contemporană grupează mai întâi afectele în statice şi dinamice, după care procedează la identificarea subdiviziunilor specifice fiecăreia din cele două clase.

Sunt considerate statice acele afecte a căror influenţă asupra deciziilor şi acţiunilor noastre este slabă sau puternică dar de scurtă durată. În interiorul acestora se disting stările afective elementare, care îmbracă forma durerii sau a plăcerii senzoriale, precum şi stările agreabile şi cele dezagreabile.

În cazul primelor, se impune atât sublinierea rolului deosebit de important pe care acestea îl au în evitarea factorilor ce sunt dăunători vieţii şi în aproprierea celor favorabili, cât şi a caracterului de moment pe care îl imprimă acţiunilor ce stau sub influenţa lor.

Pentru stările agreabile şi stările dezagreabile, trebuie reţinut că acestea dau doar coloratura sau tonalitatea afectivă a relaţiilor în care ne aflăm la un moment dat cu o anume realitate şi că ele exprimă trăiri de slabă intensitate.

Urmează apoi dispoziţiile, care sunt trăiri slabe, dar care durează mai mult timp, având caracteristic faptul că reprezintă cadrul afectiv în care vor fi recepţionate diversele influenţe exercitate pe parcursul respectivei perioade de către lucrurile şi persoanele cu care venim în contact.

O bună dispoziţie va face ca toate cele din jur să fie receptate pozitiv, ele fiind văzute doar sub aspectul lor favorabil şi generând o atitudine optimistă, care va mobiliza resursele fizice şi intelectuale ale individului şi va optimiza folosirea lor în atingerea scopurilor urmărite. În schimb, o stare de proastă dispoziţie ne va face să vedem totul în culori negre, ne va produce iritare sau aversiune faţă de situaţiile cu care ne confruntăm.

Şi, în sfârşit, seria afectelor statice este încheiată de emoţii, care sunt trăiri afective de scurtă durată, cu un caracter concret-situaţional şi în care este nemijlocit implicată personalitatea noastră psihică.

În cadrul emoţiilor, ce pot avea grade diferite de intensitate, un loc aparte îl ocupă aşa-zisele emoţii şoc, care, deşi pot avea şi o intensitate medie, sunt, de regulă, trăiri de maximă intensitate, ca de exemplu, frica puternică (ce se poate transforma în teroare), tristeţea acută (metamorfozată în disperare) şi bucuria explozivă.

Acestea din urmă vor fi declanşate în situaţii deosebite, de maximă tensiune, ce pot fi reale sau doar imaginate, şi ele sunt cele luate cu precădere în

Bobică Neculai

Retorică

consideraţie de ccomunicare şi convingere.

Cât priveşte afectpe termen lung comportamentul uman,cum sunt sentimentele Primele se deosebesc de emocaracterul lor transle-au determinat. În vreme ce emoun impact de moment asupra conduitei noastre, sentimentele dureazdirecţionează pe termen lung atitudinea

Sentimentele înregistreazfactorilor ce le genereazrespingerea care, întrcu întreaga suitărecunoştinţă, respect etc. sau, dimpotrivdesconsiderare, blamare

Privitor la pasiuni, acestea se individuorientarea lor quasimişcare, pasiunile înrobesc individului şi subordonânduîntreţine. Atunci când este prezentîn mijloace de atingere a scopului în jurul cpasiunea pentru dispus să sacrifice totul pe altarul cercetfamilie, prieteni etc.

Pe de altă parte, se impune afective subordonate unor viciilor, în acest caz individul devenind sclavul unor deprinderi înjosesc şi degradeazdroguri etc.

3.1.2. Raţionamentul afectiv ş

Locul afectivităţii în activitatea uman

Afectivitatea este implicatactivitate a omului, ceea ce face ca el sNume de referinraţionamentul logic

Prezintă, în 10prin care acestea se deosebesc de sentimente.

Dimensiunea afectivă a discursuluiretorică şi manipularea prin intermediul discursului

ie de către oratorul ce urmăreşte să implice afectivul în actul de şi convingere.

te afectele dinamice, acestea includ trăirile de duratăpe termen lung comportamentul uman,cum sunt sentimentele Primele se deosebesc de emoţii prin amploare şi prin duratcaracterul lor trans-situaţional, în sensul că se menţin şi în absen

au determinat. În vreme ce emoţiile se consumă într-un anumit context un impact de moment asupra conduitei noastre, sentimentele dureaz

ă pe termen lung atitudinea şi activitatea individulu

Sentimentele înregistrează o bogată diversitate, în funcţie de varietatea factorilor ce le generează, dar, în esenţă, ele exprimă atarespingerea care, într-o formă deplin exprimată, se manifestă ca iubire cu întreaga suită de implicaţii ale acestor manifestări: preţuire, devotament,

ţă, respect etc. sau, dimpotrivă, ca aversiune, respingere, desconsiderare, blamare ş.a.m.d.

Privitor la pasiuni, acestea se individualizează prin intensitate, duratorientarea lor quasi-exclusivă. Dacă sentimentul îngăduie o anume libertate de

care, pasiunile înrobesc şi domină, ele mobilizând la maximum energiile şi subordonându-le exclusiv obiectului ce le-a declan

ine. Atunci când este prezentă, pasiunea subordonează şi converteîn mijloace de atingere a scopului în jurul căruia graviteazpasiunea pentru ştiinţă transformă cercetătorul într-un posedat al cunoa

crifice totul pe altarul cercetării ştiinţifice: avere, situafamilie, prieteni etc.

parte, se impune şi precizarea că pasiunile desemneazafective subordonate unor ţeluri nobile, pe când cele cu conţinut negativ apar

ciilor, în acest caz individul devenind sclavul unor deprinderi i degradează fiin ţa umană, precum beţia, jocul de că ţ

ionamentul afectiv şi particularit ăţile acestuia

ii în activitatea umană

Afectivitatea este implicată, în diversele sale forme de manifestare, în întreaga activitate a omului, ceea ce face ca el să raţioneze nu numai logic ci Nume de referinţă în cercetarea psihologică demonstrează că exist

logic şi un raţionament afectiv, emoţional şi aceasta datorit

Sarcina de lucru 1 în 10-15 rânduri, particularităţile emoţiilor şi elementele

prin care acestea se deosebesc de sentimente.

a discursului; acţiunea i manipularea prin intermediul discursului

54

implice afectivul în actul de

irile de durată, ce influenţează pe termen lung comportamentul uman,cum sunt sentimentele şi pasiunile.

i prin durată, cât şi prin i în absenţa obiectului ce un anumit context şi au

un impact de moment asupra conduitei noastre, sentimentele durează şi ele i activitatea individului.

diversitate, în funcţie de varietatea ă ataşamentul sau

, se manifestă ca iubire şi ură, ţuire, devotament,

, ca aversiune, respingere,

prin intensitate, durată şi duie o anume libertate de

, ele mobilizând la maximum energiile a declanşat şi le

ă şi converteşte totul ruia gravitează. Bunăoară,

un posedat al cunoaşterii, ifice: avere, situaţie socială,

pasiunile desemnează trăirile ţinut negativ aparţin

ciilor, în acest caz individul devenind sclavul unor deprinderi şi înclinaţii ce ia, jocul de cărţi, consumul de

, în diversele sale forme de manifestare, în întreaga ioneze nu numai logic ci şi afectiv.

ă că există, pe lângă şi aceasta datorită

elementele

Bobică Neculai

Retorică

faptului că dimensiunea afectivprezenţă se explic

Omul este pus în mireacţiona emoţional în legscopului. Prin urmare, evaluarea mijloacelor de care se serveţelului propus ca adumbreşte sau sl

Raţionamentul afectiv şi particularit

Atunci când îşi propune scopuri, individul este cambele implicând din start afectiv ghideazăîn concordanţămijloace quasiinteresele şi elementele strcognitive, proiecse constată prezencredinţa într-o axiomaceasta. Numai cspre elementele ce par signorate involuntar cele care

Deosebirile dintre raţionamentul logic

Raţionamentul afectiv se aseamprecizarea că este vorba numai de asemse deosebeşte în privinobţinute.

„Raţionamentul logic tinde spre o concluzie, cel emoadevăr, ci un rezultat practic şevidenţiază o mare analogie de naturparte cu activitatea creatoare (invenscopul fixat foloseşte”.

Dacă dorinţa, credinraţionamentul afectiv rezultă că acest tip de ramai mică, în oricare demers al omului. Aceastînsă, impunânduindividului, care vizeazcredinţele şi scopurile ce au legcare şi colectivitconcordanţă cu acestea, se vor întâlni raportare şi raţ


dimensiunea afectivă este prezentă în toate artele umane, iar aceast se explică, la rândul ei, prin caracterul orientat al acţiunilor noastre.

Omul este pus în mişcare de scopurile pe care şi le fixează şiona emoţional în legătură cu tot ce favorizează sau împiedic

scopului. Prin urmare, evaluarea mijloacelor de care se serveşelului propus ca şi justificarea acestuia, îmbracă o coloratură

te sau slăbeşte considerabil rigoarea logică.

i particularit ăţile acestuia

Atunci când îşi propune scopuri, individul este călăuzit de dorinambele implicând din start elementul afectiv. Dacă în cazul dorinafectiv ghidează gândirea spre căutarea şi privilegierea acelor elemente ce sunt în concordanţă cu aceasta, prevalând preocuparea pentru solumijloace quasi-raţionale a unei anumite probleme, demers în care intervin

şi elementele străine de judecata raţională (acte divinatorii, iluzii cognitive, proiecţii fanteziste asupra viitorului), în cealaltă situa

prezenţa unui aparent raţionament demonstrativ, care, o axiomă, încearcă să deducă consecinţele ce ar decurge din

aceasta. Numai că, şi în acest caz, se constată aceeaşi orientare preferenspre elementele ce par să fie în concordanţă cu aşa – zisul postulat, fiind

luntar cele care-i sunt potrivnice şi pot să-l infirme.

ionamentul logic şi cel afectiv

ionamentul afectiv se aseamănă cu cel logic doar în privină este vorba numai de asemănare nu şi de identitate. În scşte în privinţa rezultatelor şi a modului în care acestea au fost

ionamentul logic tinde spre o concluzie, cel emoţional spre un scop; el nu vizeazr, ci un rezultat practic şi este orientat întotdeauna în această direcţie. Drept urmare,

o mare analogie de natură, pe de o parte cu activitatea voluntarparte cu activitatea creatoare (invenţia, imaginaţia), întrucât atunci când vrei

ţa, credinţa şi scopul sunt elementele ce alimenteazionamentul afectiv şi cum acestea sunt prezente în orice ac

acest tip de raţionament va fi prezent, într-o măsură, în oricare demers al omului. Această concluzie trebuie nuan

, impunându-se precizarea că este vorba cu precădere de acindividului, care vizează satisfacerea diverselor sale trebuinţe, de dorin

şi scopurile ce au legătură cu acestea. De asemenea, în mi colectivităţile împărtăşesc anumite credinţe şi dorinţe ş

ţă cu acestea, se vor întâlni şi în conştiinţa lor procedee similare de şi raţionare afectivă.


55

în toate artele umane, iar această ţiunilor noastre.

ă şi, inevitabil, va sau împiedică atingerea

scopului. Prin urmare, evaluarea mijloacelor de care se serveşte în realizarea o coloratură afectivă, care

uzit de dorinţă sau credinţă, în cazul dorinţei, impulsul

i privilegierea acelor elemente ce sunt cu aceasta, prevalând preocuparea pentru soluţionarea cu

emers în care intervin (acte divinatorii, iluzii ă situaţie – credinţa –

ionament demonstrativ, care, transformând ele ce ar decurge din

i orientare preferenţială zisul postulat, fiind

l infirme.

cu cel logic doar în privinţa formei, cu i de identitate. În schimb, el

i a modului în care acestea au fost

ional spre un scop; el nu vizează un direcţie. Drept urmare,

, pe de o parte cu activitatea voluntară, pe de altă ia), întrucât atunci când vrei şi când crezi,

i scopul sunt elementele ce alimentează şi susţin i cum acestea sunt prezente în orice acţiune umană,

ăsură mai mare sau ncluzie trebuie nuanţată,

ădere de acţiunea satisfacerea diverselor sale trebuinţe, de dorinţele,

cu acestea. De asemenea, în măsura în ţe şi acţionează în

a lor procedee similare de


Retorică 56

Lucrurile se schimbă doar atunci când primează ideea unei cunoaşteri dezinteresate, ca în cazul cunoaşterii ştiinţifice, când nu se urmăreşte decât surprinderea condiţiilor obiective existente în diverse domenii ale realităţii, făcându-se abstracţie totală de dorinţele şi credinţele cercetătorului, acesta călăuzindu-se după principiul că nu trebuie să admită decât numai ceea ce-i furnizează experienţa.

Valorile şi ponderea acestora în raţionamentul afectiv

Pe de altă parte, datorită faptului că activitatea practică se desfăşoară de fiecare dată sub semnul interesului, intervin şi judecăţile valorice în aprecierea rezultatelor acesteia, ca şi a împrejurărilor în care se desfăşoară. Omul ni se relevă a fi, astfel, nu numai o fiinţă guvernată de principiul finalităţii, ci şi o existenţă axiologică care instituie şi promovează valori care se raportează în permanenţă la acestea.

Valorile constituie reperele acţiunii fiin ţei umane şi, în acelaşi timp, expresia obiectivată a celor mai importante trebuinţe şi aspiraţii ale acesteia. Iar judecata de valoare, prin care se evaluează în ce măsură o anume acţiune sau un anume rezultat al acesteia se apropie de ceea ce este investit cu atributul valorii include inevitabil o dimensiune afectiv-voliţională.

Fiindcă, aşa după cum remarca un reprezentant de seamă al filosofiei valorilor, „în absenţa voinţei şi sentimentului nu există nici o valoare”, deoarece „fiecare valoare satisface o necesitate sau răspunde unui sentiment”.

În concluzie, dacă toate judecăţile ce ţin de dorinţe, interese, scopuri , valori se află sub semnul raţionamentului afectiv, atunci numai activitatea exclusiv ştiinţifică scapă acestei dominaţii şi numai aici este atotputernic raţionamentul logic. În rest, tot ce este în relaţie cu un interes oarecare antrenează după sine judecăţi şi aprecieri contradictorii, în care componenta afectivă este cea care direcţionează opţiunea şi argumentarea. Pe bună dreptate sesiza Leibniz că dacă axiomele matematice ar afecta cât de cât interesele oamenilor ar fi şi ele puse în discuţie şi contestate.

3.1.3. Pasiunile şi rolul lor în retoric ă

Pasiunile în interpretarea retoricii

Psihologia desemnează, aşadar, pasiunile ca fiind trăiri afective profunde şi de durată, cu conţinut pozitiv, şi care contribuie la mobilizarea şi direcţionarea energiilor fizice şi spirituale ale individului. Se consideră, astfel, ca fiind pasiuni dragostea pentru o anumită persoană, dăruirea totală pentru meseria aleasă, dorinţa de a triumfa dreptatea. Opusul pasiunilor este viciul, care implică aceeaşi angajare afectivă profundă, dar care este subordonată unor ţeluri ce contravin naturii şi demnităţii umane.

Bobică Neculai

Retorică

Spre deosebire de sens şi anume acela de trcare contribuie la adoptareaconsecinţă, pasiunile avute în vedere de retoricputernice pe care le trfaimă şi care reu

Datorită faptului cle iau oamenii, ea apraţională, retorica acordcontribuie la declanimpun a fi respectate în acest scop.

„Dovezile desluşesc şi lumineazromâneşti din secolul al XIX-ideile şi sentimentele noastre întocmai ca totdeauna elocvent; el împărtascultă”.

Modalit ăţi de declanşare şi între

În studierea demersurilor menite ss-a pornit de la constatarea iniimplicarea directsă le trezească şcare face uz de mijloace ce au un puternic impact emovor stabili reguli diferite, de care se va proceduri.

În cazul implicăsentimentele pe care le exteriorizeazfaptele pe care le relaşi în această situaImportante sunt, în asemenea cazuri, demersurile de creare a atmosferei favorabile producerii unui anumit impact epregătirea ascultoratorul trebuie smesajului afectiv, deoarece atacarea brutalcontrarii.

Apoi oratorul nu trebuie sştiut fiind că orice lucru în exces duce la eCicero atenţiona pe orator stot atât de repede se declanşarea şi întrefundamentală în producerea

De mare importancu starea de spirit a viitorilor ascultacestora. Dacăsub impactul unei stacestuia starea de triste


Spre deosebire de ştiinţa psihologiei, retorica abordează pasiunile întri anume acela de trăiri afective de moment, dar de maxim

care contribuie la adoptarea unei anumite atitudini din partea auditoriului. În , pasiunile avute în vedere de retorică sunt asemănă

puternice pe care le trăieşte spectatorul unei tragedii interpretate de actori cu i care reuşesc să creeze pe scenă iluzia realităţii.

faptului că afectivitatea umană este implicată în toate deciziile pe care le iau oamenii, ea apăsând în balanţă uneori mai mult decât convingerea

, retorica acordă o atenţie deosebită mijloacelor oratorice care contribuie la declanşarea şi alimentarea pasiunilor şi stabilirii regulilor ce se impun a fi respectate în acest scop.

i luminează pe ascultător – consemna unul din reprezentanti din secolul al XIX-lea –, iar patimile îl târăsc, îl subjugă şi îl fac s

i sentimentele noastre întocmai ca şi când ar fi chiar ale sale. Un om ptotdeauna elocvent; el împărtăşeşte printr-o puternică simpatie sentimentele la cei ce

şi întreţinere a pasiunilor în demersurile oratorice

În studierea demersurilor menite să declanşeze trăirile afective dorite de orator a pornit de la constatarea iniţială că pasiunile se pot realiza fie prin

implicarea directă a oratorului (acesta trăind stările afective pe care urmă şi în sufletul ascultătorilor), fie printr-o procedur

care face uz de mijloace ce au un puternic impact emoţional. În consecinvor stabili reguli diferite, de care se va ţine seama în fiecare di

În cazul implicării nemijlocite a oratorului, acesta trebuie ssentimentele pe care le exteriorizează sunt autentice, că ele au fost generate de faptele pe care le relatează discursul. Uneori trăirea pasiunilor este doar mimat

ă situaţie succesul depinde de calităţile actoriceşti ale oratorului. Importante sunt, în asemenea cazuri, demersurile de creare a atmosferei favorabile producerii unui anumit impact emoţional. Se recomand

tirea ascultătorilor în vederea receptării mesajului emoţional, în sensul coratorul trebuie să procedeze gradat, să pregătească terenul pentru receptarea mesajului afectiv, deoarece atacarea brutală a publicului poate

Apoi oratorul nu trebuie să abuzeze de disponibilitatea afectivăă orice lucru în exces duce la eşec. Referindu-se la acest aspect, ţiona pe orator să nu uite că, pe cât de repede izbucnesc

tot atât de repede se şi usucă. Aşadar, procedarea graduală şşi întreţinerea anumitor stări afective trebuie să constituie o regulă în producerea şi utilizarea în scopuri oratorice a pasiunilor.

mportanţă va fi, de asemenea, documentarea prealabilcu starea de spirit a viitorilor ascultători, cu preocupările acestora. Dacă auditoriul în faţa căruia urmează să vorbeascăsub impactul unei stări de bucurie, atunci şansele de a produce în sufletul acestuia starea de tristeţe vor fi considerabil reduse. De aici deriv


57

pasiunile într-un alt iri afective de moment, dar de maximă intensitate, şi

unei anumite atitudini din partea auditoriului. În ănătoare emoţiilor

te spectatorul unei tragedii interpretate de actori cu

în toate deciziile pe care uneori mai mult decât convingerea

mijloacelor oratorice care i stabilirii regulilor ce se

consemna unul din reprezentanţii retoricii i îl fac să îmbrăţişeze

i când ar fi chiar ale sale. Un om pătimaş este mai simpatie sentimentele la cei ce-l

nere a pasiunilor în demersurile oratorice

irile afective dorite de orator pasiunile se pot realiza fie prin

fective pe care urmăreşte o procedură neutrală dar

ional. În consecinţă, se ine seama în fiecare din aceste

rii nemijlocite a oratorului, acesta trebuie să convingă că ele au fost generate de

irea pasiunilor este doar mimată ile actoriceşti ale oratorului.

Importante sunt, în asemenea cazuri, demersurile de creare a atmosferei ional. Se recomandă, astfel,

ţional, în sensul că terenul pentru receptarea

a publicului poate genera efecte

abuzeze de disponibilitatea afectivă a auditoriului, se la acest aspect,

, pe cât de repede izbucnesc lacrimile, adar, procedarea graduală şi cu măsură în

ă constituie o regulă i utilizarea în scopuri oratorice a pasiunilor.

va fi, de asemenea, documentarea prealabilă a oratorului ările şi aspiraţiile

vorbească oratorul este ansele de a produce în sufletul

e vor fi considerabil reduse. De aici derivă o altă


Retorică 58

regulă, aceea a adaptării vorbitorului la starea de spirit a auditoriului.

În cazul producerii indirecte a pasiunilor, se recomandă utilizarea acelor mijloace exterioare discursului ce pot avea un puternic impact emoţional. Se citează, pentru ilustrarea acestei reguli, modul în care a procedat Marc Antonius spre a convinge populaţia Romei să răzbune moartea lui Cezar. Astfel, acesta nu a recurs la un discurs patetic în faţa populaţiei Romei, ci s-a limitat doar la citirea testamentului lui Cezar din care reieşea marea grijă şi profunda preocupare a celui dispărut pentru bunăstarea şi siguranţa poporului roman.

Cadrul optim de declanşare şi utilizare a pasiunilor

O altă problemă referitoare la folosirea pasiunilor vizează momentele şi partea de discurs în care trebuie să se acţioneze pentru a genera anumite trăiri afective. Recomandările care se fac în această privinţă apreciază că cel mai indicat loc pentru a se da cale liberă stărilor emoţionale este partea de încheiere a discursului – epilogul sau peroraţia, dar nu este exclusă nici posibilitatea de a se face uz de pasiuni şi în partea introductivă. Astfel, se recomandă ca exordiile vehemente să se caracterizeze tocmai prin această prezenţă masivă a trăirilor afective de către oratorul care se adresează publicului, însă în nici un caz nu trebuie să se facă uz de pasiuni pe parcursul naraţiunii, respectiv al părţii care relatează faptele la care se referă discursul.

Sarcina de lucru 2 Prezentaţi, în 5-7 fraze, modalităţile de declanşare a pasiunilor prin arta oratorică şi condiţiile ce trebuie respectate în utilizarea lor.

3.2. Acţiunea retorică. Manipularea prin intermediul discursului 3.2.1. Acţiunea retorică

Conceptul de acţiune

Acţiunea constituie o parte distinctivă a retoricii, care se ocupă de toate aspectele ce ţin de rostirea discursului. Termenul provine de la latinescul actio, ce are sensul de mişcare, această semnificaţie fiind menţinută şi în cazul retoricii.

Bobică Neculai

Retorică

Componentele acţiunii retorice

Un prim aspect pe care îl trateazmemorare, care intervin pe tot parcursul activitdar care dobândesc un rol fundamental în momentul rostirii acestuia. Urmeazapoi pronunţia, adic

Experienţa oratoricproblematica discursului, ssubiectul abordat, ci se impune expunere a discursului în fa

Cel mai interesant discurs sub aspectul conformei stilistice nu va avea succes dacefortul de subliniere defectuoasă, care împiedicpropoziţiilor.

Se adaugă la aceasta, apoi, oratorului în raport cu starea de spirit creatprecum şi cele privitoare la lucruri sau se atrage atenoratorul vrea săfizionomia lui va trebui sdisponibilitatea fizionomicafective se dovedesc a fi elemente esen

La rândul ei, gesticulaimprime vioiciune

Memoria şi memorarea

Memoria este procesul psihic prin care se întipreproduc informaDatorită rolului pe care îl are în actvieţii psihice, memoria se dovedepsihicului uman.

Prin memorie, se asigurrealizată legătura dintre trecut, prezent veşnic prezent, fiind obligadin cauză că nu s

Fără memorie nu ar fi posibilacumulare şi conservare în timp. Cunoconservarea celor realizării edificiului cognitiv.

Tot memoria este cea care asigurtransmiterea de la o generaspirituale şi material


iunii retorice

Un prim aspect pe care îl tratează acţiunea retorică se referămemorare, care intervin pe tot parcursul activităţii de pregătire a discursului, dar care dobândesc un rol fundamental în momentul rostirii acestuia. Urmeaz

ţia, adică modul de rostire a discursului.

a oratorică atestă că nu este suficient ca să stăpâneproblematica discursului, să fii un bun cunoscător al tuturor aspectelor ce subiectul abordat, ci se impune şi găsirea modalităţilor corespunzexpunere a discursului în faţa ascultătorilor.

sant discurs sub aspectul conţinutului şi mai reuformei stilistice nu va avea succes dacă va fi prezentat pe un ton cenuefortul de subliniere şi accentuare a diverselor aspecte, sau cu o pronun

ă, care împiedică ascultătorii să înţeleagă semnificaţia cuvintelor

la aceasta, apoi, şi aspectele ce ţin de modificăoratorului în raport cu starea de spirit creată de ideile pe care le prezint

i cele privitoare la gesticulaţia cu ajutorul căreia se subliniazlucruri sau se atrage atenţia asupra altora, se indică posibile situaoratorul vrea să convingă şi să transmită anumite stări afective, atunci fizionomia lui va trebui să reflecte asemenea trăiri. Mobilitatea fedisponibilitatea fizionomică pentru exprimarea întregului evantai de trafective se dovedesc a fi elemente esenţiale pentru succesul discursului.

La rândul ei, gesticulaţia reprezintă accesoriul prin care oratorul reuimprime vioiciune şi expresivitate ideilor.

Memoria este procesul psihic prin care se întipăresc, se păreproduc informaţiile privitoare la lume şi la propria noastr

rolului pe care îl are în activitatea de cunoaştere, ca ii psihice, memoria se dovedeşte a fi o componentă fundamental

psihicului uman.

Prin memorie, se asigură continuitatea vieţii noastre psihice, cu ajutorul ei fiind ătura dintre trecut, prezent şi viitor. Fără memorie, am tr

nic prezent, fiind obligaţi să reluăm de fiecare dată acelaşi lucru de la capă nu s-ar păstra informaţiile şi experienţa dobândite

memorie nu ar fi posibilă nici cunoaşterea, deoarece aceasta presupune şi conservare în timp. Cunoştinţele se clădesc unele pe altele, iar

conservarea celor dobândite anterior reprezintă condiţia indispensabilrii edificiului cognitiv.

Tot memoria este cea care asigură continuitatea vieţii sociale, ea permitransmiterea de la o generaţie la alta sau de la o epocă la alta a valorilor

i materiale, a tuturor achiziţiilor f ăcute anterior.


59

se referă la memorie şi ătire a discursului,

dar care dobândesc un rol fundamental în momentul rostirii acestuia. Urmează

stăpâneşti temeinic tor al tuturor aspectelor ce ţin de

ilor corespunzătoare de

i mai reuşit în privinţa va fi prezentat pe un ton cenuşiu, fără

i accentuare a diverselor aspecte, sau cu o pronunţie semnificaţia cuvintelor şi a

in de modificările fizionomiei de ideile pe care le prezintă,

reia se subliniază anumite posibile situaţii etc. Dacă

ări afective, atunci iri. Mobilitatea feţei şi

pentru exprimarea întregului evantai de trăiri iale pentru succesul discursului.

accesoriul prin care oratorul reuşeşte să

resc, se păstrează şi se i la propria noastră existenţă.

tere, ca şi în cadrul ă fundamentală a

ii noastre psihice, cu ajutorul ei fiind memorie, am trăi într-un

şi lucru de la capăt, anterior.

terea, deoarece aceasta presupune desc unele pe altele, iar ţia indispensabilă a

ii sociale, ea permiţând ă la alta a valorilor


Retorică 60

Se constată, astfel, că memoria fiinţează sub două ipostaze distincte şi complementare: memoria individuală şi cea colectivă. Prima conservă identitatea individului şi asigură continuitatea cunoaşterii şi experienţei sale, iar cea de-a doua asigură conservarea identităţii şi a continuităţii comunităţilor umane.

Cea mai expresivă formă de conservare a identităţii colective o constituie istoria spirituală şi culturală a fiecărui popor. Aceasta se realizează fie ca o istorie orală conservată de tradiţie, fie ca o istorie scrisă, în care se consemnează momentele esenţiale din existenţa unui popor.

Ca proces psihic, memoria include trei momente succesive şi, în acelaşi timp, indisolubil legate: întipărirea, păstrarea şi reproducerea informaţiei.

Întipărirea sau memorarea este prima operaţiune prin care se fixează în scoarţa cerebrală datele oricărei experienţe prin care trece fiinţa noastră. Acest proces se caracterizează prin selectivitate, direcţie orientată şi o anumită finalitate.

Astfel, se întipăresc selectiv anumite date, imagini, respectiv acelea care interesează în mod deosebit individul. Prin urmare, ceea ce se consideră a fi o caracteristică definitorie a gândirii, adică abstractizarea, se întâlneşte şi la nivelul memoriei, care face abstracţie de ceea ce este nesemnificativ sau lipsit de interes.

Cât priveşte finalitatea memorării, aceasta se conturează mai întâi în raport cu trebuinţele biologice, cu funcţionarea instinctului de conservare şi, apoi, în raport cu sfera preocupărilor fiecărui individ.

Întipărirea se realizează, de asemenea, în funcţie de o orientare sau alta a interesului nostru, iar în măsura în care memoria este pusă în slujba conservării biologice a individului, orientarea finalistă a acestuia este evidentă. Pe de altă parte, procesul de întipărire presupune manifestarea unui pronunţat constructivism la nivelul memoriei, adică a capacităţii acesteia de a integra materialul de memorat în diverse configuraţii pentru a se permite întipărirea lui mai trainică şi mai rapidă.

Durata de păstrare a informaţiei memorate, ca şi fidelitatea reproducerii, vor fi condiţionate de modul de memorare şi de intenţiile cu care s-a realizat memorarea. În primul rând, memorarea se realizează fie în mod voit, intenţionat, fie în mod neintenţionat, involuntar. Ultima formă de memorare va fi stimulată fie de ineditul experienţei prin care trecem, fie prin interesul pe care îl prezintă o anumită experienţă.

Cât priveşte memorarea voluntară, aceasta stă la baza oricărui proces de învăţare sistematică şi temeinică. Experimentele psihologice evidenţiază că memorarea este mai trainică atunci când suntem conştienţi că vom avea nevoie tot timpul de cunoştinţele pe care ni le însuşim. Dimpotrivă, dacă se învaţă numai pentru a promova un examen, uitarea intervine foarte rapid.


Retorică 61

Memorarea se diferenţiază apoi în funcţie de ceea ce se reţine, respectiv dacă se întipăreşte forma sau, dimpotrivă, conţinutul unui text. În cazul reţinerii doar a formei acestuia, memorarea are un caracter mecanic, fiind de cele mai multe ori o memorare fără sens. Atunci când se memorează conţinutul şi procesul de întipărire se bazează pe înţelegerea celor memorate, memorarea are un caracter logic. Randamentul memorării logice este categoric superior celei mecanice.

Dacă memorarea mecanică se realizează prin repetarea neinteligibilă a materialului de memorat, în memorarea logică intervine procesul de înţelegere a conţinutului, de fixare a ideilor esenţiale, de articulare a lor într-o anume formă, acţiuni ce facilitează considerabil procesul de memorare.

Apoi, în timp ce memorarea logică este pe termen lung, cea mecanică este de foarte scurtă durată. Durata de conservare a informaţiilor memorate sporeşte şi atunci când se reţin ideile într-o altă formă decât cea în care sunt exprimate în cazul textului memorat. În aceste condiţii, se vor reţine semnificaţiile esenţiale care vor putea fi îmbrăcate apoi în diverse forme.

În memorarea mecanică va fi reprodusă întotdeauna ad literam forma materialului memorat, astfel încât, în momentul reproducerii acestuia, orice cuvânt uitat duce la blocajul total.

Prin urmare, memorarea mecanică este cea mai slab productivă şi cea mai nesigură. Totuşi, uneori, însuşi conţinutul materialului de memorat impune memorarea mecanică (cazul denumirilor geografice, a numelor, a datelor istorice), dar şi în această situaţie se recomandă stabilirea unor conexiuni logice între diferitele elemente ce trebuie memorate, pentru a avea anumite puncte de reper, atunci când trebuie să reproducem materialul memorat. În retorică, se recomandă utilizarea cu precădere a memorării logice, care permite celui ce o utilizează să reconstruiască materialul memorat, să-i dea forma adecvată împrejurărilor în care va fi rostit discursul.

Memorarea logică este cea care permite procedura conceperii mentale a discursului, precum şi aceea a schiţării principalelor idei sau a planului sintetic pe baza cărora se va construi discursul integral.

Sarcina de lucru 3 Indică, într-un text de 12-15 rânduri, factorii ce condiţionează trăinicia memorării şi fidelitatea reproducerii celor memorate.

Bobică Neculai

Retorică

Pronunţia

Datorită importanauditoriului, pronunretorice. Ea se referrostire a silabelor, cuvintelor atenţia asupra faptului co serie de însuşal vocii, care reprezintdepinde aspectul agreabil sau neplstridentă, ca şîntr-un auditoriu ostil oratorului, chiar dactratate în mod competent

Deşi ponderea însuvocii, totuşi şi aici multe defecte pot fi corijate printrdurată. Se cunoareuşit să înlăture acest defect, afără culoare să facefectiv stăpânire

Trebuie reţinut, în acest context, cintensitatea acesteia, caracterul ei pdiscursurile se rosteau în faaccesoriilor tehnice adecvate, puterea vocii oratorului era decisivreuşita discursului. Ultadecvată, care vor suplini parîmprejurări, oratorul trebuie sputea face auzit

Referindu-se la aceastretoricii atrăgeau atenfăcută pe seama sacrifişi în condiţiile unor eforturi evidente pentru sporirea puterii de pvocii, oratorul trebuie sconvingă că modul în care asigurconsecinţă a utiliz

O a treia caracteristictonurilor. Oratorii cu experienaccesibile vorbitorilor, retemperat şi tonul înalt sau vehement; de asemenea, tot ei recomandrespectarea anumitor reguli privitoare la folosirea adecvat

Astfel, este potrivit ca tonul grav scare vocea joasăimportanţei momentului. Tonul de mijloc, care cunoafamiliar şi tonul temperat, va fi folosit familiar se folose


importanţei pe care o are modul de rostire a discursului în faauditoriului, pronunţia se impune ca o componentă fundamentalretorice. Ea se referă atât la calitatea vocii oratorului, cât şrostire a silabelor, cuvintelor şi propoziţiilor. Privitor la voce, retorica atrage

ia asupra faptului că vocea oratorului de succes se caracterizeazserie de însuşiri native şi cultivate. O primă însuşire vizează

al vocii, care reprezintă cu preponderenţă o însuşire înnăscutdepinde aspectul agreabil sau neplăcut al rostirii discursului. O voce

, ca şi o voce necultivată, vor îndepărta publicul, transformânduun auditoriu ostil oratorului, chiar dacă problemele prezentate sunt

tratate în mod competent şi prezintă un interes sporit

i ponderea însuşirii native este esenţială în privinţa caracterului agreabil al ş şi aici multe defecte pot fi corijate printr-un efort sistematic

. Se cunoaşte astfel, cazul lui Demostene, care, bâlbâităture acest defect, aşa după cum a reuşit ca dintr

culoare să facă o voce puternică şi pătrunzătoare, cu ajutorul cpânire pe ascultători.

ţinut, în acest context, că la timbrul agreabil al vocii se aintensitatea acesteia, caracterul ei pătrunzător. În condidiscursurile se rosteau în faţa unor mulţimi mari de oameni şaccesoriilor tehnice adecvate, puterea vocii oratorului era decisiv

ita discursului. Ulterior, vor fi proiectate şi construite săli cu o acustic, care vor suplini parţial insuficienţa tăriei vocii. Dar ri, oratorul trebuie să imprime vocii o anumită forţă

putea face auzit şi de ascultătorii din ultimele rânduri.

se la această caracteristică a vocii, cei mai de seamăăgeau atenţia asupra faptului că sporirea forţei vocii nu trebuie

pe seama sacrificării tonului firesc, natural. Aceasta presupune ca, chiar ţiile unor eforturi evidente pentru sporirea puterii de p

vocii, oratorul trebuie să se străduiască să obţină impresia de firesc, să modul în care asigură puterea vocii sale se realizeaz

a utilizării ei normale.

O a treia caracteristică se referă la tonalitatea vocii, la alternarea intensittonurilor. Oratorii cu experienţă vor menţiona că există trei tonuri care accesibile vorbitorilor, respectiv tonul jos sau grav, tonul de mijloc sau

şi tonul înalt sau vehement; de asemenea, tot ei recomandrespectarea anumitor reguli privitoare la folosirea adecvată a tonalit

Astfel, este potrivit ca tonul grav să se folosească în discursurile solemne, în care vocea joasă şi gravă creează impresia de forţă şi contribuie la amplificarea

ei momentului. Tonul de mijloc, care cunoaşte douăi tonul temperat, va fi folosit şi el în funcţie de împrejur

familiar se foloseşte în mod uzual, pe când cel temperat se recomand


62

ei pe care o are modul de rostire a discursului în faţa fundamentală a activităţii

atât la calitatea vocii oratorului, cât şi la modul de iilor. Privitor la voce, retorica atrage

vocea oratorului de succes se caracterizează printr-ire vizează timbrul plăcut

ăscută şi de care cut al rostirii discursului. O voce

rta publicul, transformându-l problemele prezentate sunt

a caracterului agreabil al un efort sistematic şi de

bâlbâit din naştere, a it ca dintr-o voce slabă şi

toare, cu ajutorul căreia punea

la timbrul agreabil al vocii se adaugă tor. În condiţiile în care

imi mari de oameni şi fără sprijinul accesoriilor tehnice adecvate, puterea vocii oratorului era decisivă pentru

i construite săli cu o acustică riei vocii. Dar şi în aceste

ă forţă pentru a se

a vocii, cei mai de seamă teoreticieni ai ţei vocii nu trebuie

Aceasta presupune ca, chiar iile unor eforturi evidente pentru sporirea puterii de pătrundere a

impresia de firesc, să vocii sale se realizează ca o

la tonalitatea vocii, la alternarea intensităţii trei tonuri care sunt

spectiv tonul jos sau grav, tonul de mijloc sau i tonul înalt sau vehement; de asemenea, tot ei recomandă

a tonalităţii.

surile solemne, în i contribuie la amplificarea

te două variante, tonul ie de împrejurări: cel

te în mod uzual, pe când cel temperat se recomandă a se


Retorică 63

folosi pe parcursul naraţiunii în toate speciile de discurs, precum şi pe durata integrală a discursului demonstrativ. Cel de-al treilea ton tonul ridicat este recomandat a fi folosit în acea parte a discursului în care se urmăreşte declanşarea şi menţinerea unor intense stări afective sau obţinerea unei anumite atitudini din partea auditorului. Experienţa ne arată că peroraţia sau epilogul este cea mai potrivită parte în care se poate utiliza tonul înalt.

În acest timp, folosirea tonului înalt este recomandată şi în discursurile polemice, în care accentul se pune pe demontarea şi respingerea poziţiei părţii adverse, situaţie ce intervine cu precădere în discursurile politice. Folosirea unui anumit ton se corelează apoi cu ritmul rostirii cuvintelor, propoziţiilor şi frazelor. Bunăoară, în cazul tonului grav ritmul va fi relativ lent, în cel al tonului de mijloc ritmul va fi echilibrat, ponderat, iar în cazul tonului înalt ritmul va deveni alert. În toate aceste situaţii, ritmul folosit nu trebuie să dăuneze caracterului inteligibil al discursului. În acest sens, Quintilian recomanda să folosim un ritm alert, dar fără să ne grăbim, şi să folosim, atunci când se impune, un ritm mai lent dar, fără a fi monoton.

În strânsă unitate cu tonul vocii se va afla pronunţia propriu-zisă. Aceasta trebuie să aibă două calităţi pentru a fi eficientă:

a) să fie clară; b) să fie adecvată.

Este clară acea pronunţie în care se aud distinct toate sunetele unui cuvânt şi în care se percep distinct atât cuvintele, cât şi propoziţiile.

În vorbirea obişnuită, există tendinţa să nu se mai rostească ultimele sunete ale cuvintelor sau să se rostească jumătate de cuvânt şi, în mai toate cazurile, să se sacrifice articolul hotărât.

Aceste deficiente de pronunţie vor împiedica perceperea corectă şi integrală a termenilor folosiţi de orator pe parcursul rostirii discursului şi vor îngreuna actul de înţelegere a informaţiei transmise, ca şi al argumentării folosirii pentru susţinerea anumitor ideii.

Cât priveşte adecvarea pronunţiei, aceasta trebuie să se raporteze la genul discursului, la tematica acestuia, la scopul urmărit, ca şi la caracteristicile auditorului.

Adecvarea vizează atât natura tonului folosit, cât şi ritmul rostirii discursului. Îndeplinirea unei asemenea cerinţe impune, pe de o parte, documentarea prealabilă a oratorului în legătură cu caracteristicile viitorilor săi ascultători, iar pe de altă parte, stăpânirea temeinică de către orator a artei cuvântului şi a tuturor regulilor ce condiţionează arta rostirii discursului.

În cazul în care ne adresăm unui auditoriu foarte reticent dar nu ţinem seama de această atitudine şi vom recurge la o tonalitate a discursului ce implică o anume agresivitate şi evidente accente pasionale, eşecul va fi inevitabil. De asemenea, dacă vom folosi un ritm alert de expunere în faţa unui auditoriu cu un nivel relativ scăzut de pregătire şi, în plus, vom recurge la expresii nu


Retorică 64

tocmai familiare publicului, şansa de a ne face înţeleşi se diminuează considerabil.

Gesticulaţia

Gesticulaţia constituie un accesoriu al artei oratorice, ea fiind desemnată ca reprezentând elocinţa trupului.

Deşi cuvântul constituie instrumentul de comunicare, totuşi discursul câştigă în privinţa capacităţii de a comunica şi a puterii de a convinge prin folosirea unei gesticulaţii adecvate. Aceasta se referă atât la poziţia corpului, la mişcările realizare de orator pe parcursul rostirii discursului, la modificarea fizionomiei acestuia, precum şi la modul de folosire a privirii pentru a comunica cu ascultătorii.

O primă problemă privitoare la gesticulaţie se ridică în legătură cu poziţia pe care trebuie să o adopte oratorul în timpul discursului.

Convingerea unanimă în acest sens este aceea că, pentru a stăpâni publicul, este interzisă rostirea discursului din poziţia şezând. Apoi, se va ridica întrebarea dacă oratorului îi este îngăduit să se plimbe prin faţa publicului sau să rămână într-un singur loc. Răspunsul va fi nuanţat, pentru că se întâlnesc atât situaţii când se recomandă părăsirea tribunei, apropierea de public şi o eventuală deplasare a oratorului în faţa publicului, cât şi împrejurări ce impun poziţia statică, aşa cum este cazul în discursurile solemne sau în cele funebre. Se citează un exemplu clasic de dominare a publicului şi suscitare a interesului acestuia prin modul în care oratorul s-a deplasat spre tribună, deplasarea sa lentă şi preocupată contribuind la liniştirea sălii şi la crearea acelei stări de aşteptare favorabilă.

Un prim element al gesticulaţiei îl constituie mişcarea braţelor în concordanţă cu tematica discursului, cu accentele puse pe un aspect sau altul. Gesticulaţia cu ajutorul braţelor are menirea de a sugera anumite situaţii, elemente, evenimente, de a face să fie mai uşor înţelese unele idei şi de a realiza o însufleţire adecvată a prezentării. Gesticulaţia trebuie însă corelată cu ceea ce se transmite, cu modul în care se transmite, cu starea în care se află auditoriul.

„Mâna nu poate să arate decât ceea ce îi spune vorba. Însă mâna arată văzului ceea ce sunetele vorbirii nu pot decât să spună urechii. Actul de indicare aduce sensibilităţii umane un incontestabil spor de informaţie”.

Ca şi limbajul, şi gesticulaţia trebuie să se caracterizeze prin varietate şi adecvare. Folosirea aceluiaşi tip de gestică, indiferent de tipul discursului, de conţinutul acestuia sau de împrejurarea în care se rosteşte creează monotonie şi, de foarte multe ori, produce efecte vizibile de plictiseală şi dezinteres.

La rândul ei, fizionomia, respectiv modificările pe care le înregistrează faţa oratorului, reprezintă exteriorizarea stărilor de spirit prin care trece acesta pe parcursul discursului.

În Antichitate, mulţi oratori apreciau că fizionomia fiecărui individ este o oglindă fidelă a sufletului său. Astfel, când oratorul trece prin stări de tristeţe sau îndurerare, fizionomia lui va avea un aer abătut şi va exprima convingător


Retorică 65

durerea sufletească a acestuia. Dimpotrivă, dacă va trăi stări de bucurie şi încântare, faţa îi va fi destinsă, senină şi va transmite parcă şi celorlalţi bucuria trăită.

Retorica recomandă ca şi disponibilităţile fizionomice ale oratorului să fie folosite echilibrat şi potrivit împrejurărilor.

„Este adevărat că mimica, gesturile reuşesc să potenţeze expresivitatea vorbirii, dar pentru a fi just înţelese, ele trebuie să rămână sub controlul semnificaţiilor verbale pe care le acompaniază”.

Mimica prea dinamică poate genera impresia de spectacol teatral şi poate trezi îndoiala ascultătorilor în legătură cu seriozitatea celui care vorbeşte. Bunăoară, o trecere rapidă de la fizionomia omului lipsit de griji la o mimică îndurerată poate să ridice serioase semne de întrebare în legătură cu caracterul real al oratorului.

Alături de mimică, privirea îndeplineşte un rol esenţial în acţiunea de comunicare şi convingere. În primul rând, privirea exprimă fidel starea de spirit a fiecărei persoane şi, implicit, a oratorului. În consecinţă, ea va fi semnul cel mai credibil în legătură cu trăirile afective ale vorbitorului. Apoi, cu ajutorul privirii se stabileşte contactul nemijlocit între vorbitor şi ascultător. Primul poate urmări în ce măsură spusele sale interesează şi sunt înţelese şi poate avea astfel posibilitatea să se adapteze la interesul şi ritmul de înţelegere al ascultătorului. La rândul său, cel care ascultă sesizează rapid dacă oratorul îi urmăreşte reacţiile, dacă îşi adaptează discursul la orizontul său de aşteptare şi la puterea lui de înţelegere. Datorită acestui fapt este contraproductivă aplecarea privirii doar asupra textului citit şi, respectiv, neurmărirea în permanenţă a modului în care reacţionează ascultătorul.

Ţinuta corpului reprezintă o modalitate de exprimare a atitudinii oratorului faţă de ascultător, ca şi faţă de propria persoană. Astfel, un orator cu o ţinută rigidă, cu tendinţa de a-şi îndrepta privirea deasupra capetelor ascultătorului, vădeşte fie aroganţă, fie neîncredere în sine, sau chiar o anumită teamă de reacţia nefavorabilă a publicului. Aceeaşi impresie de nesiguranţă şi umilinţă o transmite oratorul cu privirea plecată sau care nu reuşeşte să-şi controleze în mod corespunzător reacţiile. De aceea se recomandă o ţinută decentă, controlată, care să vădească încrederea în propria-i valoare, dar şi respectul pentru cei în faţa cărora urmează să vorbească.

Sarcina de lucru 4 Indică, în 7-10 rânduri, mesajele ce pot fi transmise ascultătorilor de mimica şi ţinuta oratorului.

Bobică Neculai

Retorică

3.2.2. Discursul ca instrument de manipulare a con

Manipularea ca fenomen al vie

În toate epocile obţinerea efectului dorit de orator. De când existdiferite în cadrul acesteia, existcomunicare ca mijloace de distorsiimagini diferite de realitate, dar avantajoase celor care le confec

Prezent, aşadar, din cele mai vechi timpuri, fenomenul pe carecunoscut o proliferare datorită profundelor mutaîntâi, datorită creefect va fi globalizarea, orice problemculturale etc. din orice globală, respectiv, la ansamblul interdependenApoi, datorită racordplanetar. Şi, în comunicare în mas

Grupurile de interese şi rolul lor în ac

În cadrul acestui imens mulţime de grupuri de interese, care luptpentru a se plasa pe o poziputere. Orice pozicontemporană cu acordul celor asupra cefortul de a convinge cmodul cel mai fidel de un cerc sau altul de interese, care aspirloc în ierarhia

Abordarea realitunor avantaje substanmari şanse în aceastbine organizaţi, dispun de mai mari resurse financiare mai mare din mijloacele de informare în mas

Identificarea unor asemenea cercuri de interese posibilitatea săintensului proces de manipulare din societatea contemporan

- marile companii economice;- grupurile de presiune (sindicate, diverse organiza

naţionale, cercuri religioase- partidele politice;- diverse institu- statele învecinate între care exist- statele ce tind spre un statut (sau pe care vor s

regională


Discursul ca instrument de manipulare a conştiin ţei publice

Manipularea ca fenomen al vieţii sociale

În toate epocile istorice, discursul a avut o finalitate precisinerea efectului dorit de orator. De când există societate uman

diferite în cadrul acesteia, există şi posibilitatea folosirii instrumentelor de comunicare ca mijloace de distorsionare a adevărului şi de promovare a unor imagini diferite de realitate, dar avantajoase celor care le confecţ

şadar, din cele mai vechi timpuri, fenomenul pe carecunoscut o proliferare şi diversificare fără precedent în zilele noastre

profundelor mutaţii intervenite pe toate planurile vieţă creşterii interdependenţelor la scară planetară, al c

efect va fi globalizarea, orice problemă a vieţii economice, politiceculturale etc. din orice ţară se va raporta, în ultimă instanţă

, respectiv, la ansamblul interdependenţelor existente pe plan mondial. ă racordării informaţionale a tuturor comunităţilor la acela

i, în sfârşit, ca urmare a revoluţionării mijloacelor comunicare în masă, acestea devenind omniprezente şi deosebit de eficiente.

i rolul lor în ac ţiunea de manipulare

În cadrul acestui imens şi complicat ansamblu social se structureazime de grupuri de interese, care luptă pentru a-şi impune suprema

pentru a se plasa pe o poziţie cât mai avantajoasă în ierarhia centrelor de putere. Orice poziţie de putere se dobândeşte şi se menţine înscontemporană cu acordul celor asupra cărora se va exercita puterea, de unde efortul de a convinge că interesul majorităţii este reprezentat şmodul cel mai fidel de un cerc sau altul de interese, care aspirăloc în ierarhia locală, regională, naţională sau planetară.

Abordarea realităţilor sociale din perspectiva competiţiei pentru dobândirea unor avantaje substanţiale în toate domeniile vieţii sociale ne relev

anse în această continuă confruntare vor fi de partea celor care sunt mai bine organizaţi, dispun de mai mari resurse financiare şi controleazmai mare din mijloacele de informare în masă.

Identificarea unor asemenea cercuri de interese şi centre de putere ne va da posibilitatea să ne edificăm asupra principalelor forţe ce stau în spatele intensului proces de manipulare din societatea contemporană, acestea fiind:

marile companii economice; grupurile de presiune (sindicate, diverse organizaţii locale, regionale,

ionale, cercuri religioase etc.); partidele politice; diverse instituţii ale puterii de stat; statele învecinate între care există acute conflicte de interese;statele ce tind spre un statut (sau pe care vor să şi-l păstreze) de putere regională, de mare sau super-putere.


66

istorice, discursul a avut o finalitate precisă, el urmărind societate umană şi interese

i posibilitatea folosirii instrumentelor de i de promovare a unor

imagini diferite de realitate, dar avantajoase celor care le confecţionează.

adar, din cele mai vechi timpuri, fenomenul pe care-l analizăm a ele noastre şi aceasta

ii intervenite pe toate planurile vieţii sociale. Mai ă, al cărei principal

ii economice, politice, militare, instanţă, la societatea

elor existente pe plan mondial. ăţilor la acelaşi sistem

rii mijloacelor şi formelor de i deosebit de eficiente.

mblu social se structurează o i impune supremaţia sau în ierarhia centrelor de

ine însă în societatea rora se va exercita puterea, de unde

ii este reprezentat şi promovat în modul cel mai fidel de un cerc sau altul de interese, care aspiră la un anumit

iei pentru dobândirea ii sociale ne relevă că cele mai de partea celor care sunt mai

i controlează o parte

i centre de putere ne va da e ce stau în spatele ă, acestea fiind:

ţii locale, regionale,

acute conflicte de interese; l păstreze) de putere

Bobică Neculai

Retorică

Mijloace de manipulare

În societăţile democratice moderne, discursul a reprezentat principalul instrument al confruntpersoanelor cu drept de vot sspre un lider influenţare a virtualilor ascultîn acţiune a mass

Primul pas în aceastmare tiraj, cu ajutorul cun anumit mod de evaluare a faptelor prezentate atitudine comportamental

Cuvântul scris va mde anumite obstacole, reprezentate de nivelul de culturalizare al populagradul de pătrundere al civilizapărţi din mijloacele utilizabile în actul de comunicare

Textul scris nu poate fi receptat decât de populacare posedă o anumitasemenea, el nu va fi la îndemâna populafoarte îndepărtate de centrul politicocivilizaţie. Apoi, nu se poate valorifica imaginea vizualsingurul mijloc de influen

Lucrurile se vor schRadioul poate păpeste două miliarde de ascult

Mesajul radiofonic este receptat de populaţia tânătuturor categoriilor sociale.

Dar şi radioul se limiteazamplificate de caracterulprezentării.

Un salt spectaculos în sporirea puterii de influenodată cu apariţinfluenţare mediaticşi imaginea, iar aceasta din urmasemenea, odatăcategorie socialscenariilor televizate.

Atât cercurile de afaceri, cât poate avea televiziunea în promovarea intereselor proprii. Aponderea din ce în ce mai mare a reclamelor comerciale, ca sistematică a factorilor de imagine. Televiziunea este cea care creeazpersonaje politice dreptate se apreciazcontrolează mass


ăţile democratice moderne, discursul a reprezentat principalul instrument al confruntărilor politice şi mijlocul eficient de convingere a persoanelor cu drept de vot să-şi îndrepte preferinţele spre un partid sau altul,

sau altul. În societatea contemporană însă, posibilitare a virtualilor ascultători au crescut considerabil ca urmare a intr

iune a mass-mediei.

Primul pas în această direcţie l-a marcat apariţia presei scrise, a ziarelor de mare tiraj, cu ajutorul cărora se transmitea o anumită informaţun anumit mod de evaluare a faptelor prezentate şi se sugera o anumitatitudine comportamentală.

Cuvântul scris va mări numărul destinatarilor, în schimb, nu va putea sde anumite obstacole, reprezentate de nivelul de culturalizare al popula

ătrundere al civilizaţiei urbane, de folosirea doar a unei anumite i din mijloacele utilizabile în actul de comunicare şi convingere.

Textul scris nu poate fi receptat decât de populaţia ştiutoare de carte, de cei ă o anumită stare economică ce le îngăduie procurarea ziarelor

asemenea, el nu va fi la îndemâna populaţiei din zonele rurale saărtate de centrul politico-administrativ sau de alte centre de

ie. Apoi, nu se poate valorifica imaginea vizuală şi nici cea auditivsingurul mijloc de influenţare, reprezentându-l cuvântul citit.

Lucrurile se vor schimba, însă, odată cu apariţia şi extinderea radioului. Radioul poate pătrunde până în cele mai îndepărtate colţuri, în prezent existând

miliarde de ascultători şi peste 150.000 de posturi radiofonice.

Mesajul radiofonic este receptat şi de populaţia analfabetă şi de cea instruitia tânără şi de cea vârstnică şi va fi accesibil indivizilor apar

tuturor categoriilor sociale.

i radioul se limitează la impresia auditivă, ale cărei efecte pot fi însamplificate de caracterul vocii crainicului, de tonalitatea folosit

Un salt spectaculos în sporirea puterii de influenţare a cuvântului a fost realizat cu apariţia televiziunii. Aceasta este cel mai complet mijloc de

are mediatică, pentru că televiziunea foloseşte în egală mi imaginea, iar aceasta din urmă sporeşte enorm forţa persuasiv

asemenea, odată cu apariţia şi extinderea televiziunii a intrat în scencategorie socială, cea a factorilor de concepere, realizare scenariilor televizate.

Atât cercurile de afaceri, cât şi cele politice vor sesiza rapid rolul pe care îl poate avea televiziunea în promovarea intereselor proprii. Aponderea din ce în ce mai mare a reclamelor comerciale, ca

a factorilor de imagine. Televiziunea este cea care creeazpersonaje politice şi la conferă ascendentul dorit asupra populadreptate se apreciază că puterea reală este deţinută astă

ă mass-media şi, îndeosebi, televiziunea. Cu ajutorul acestui mijloc


67

ile democratice moderne, discursul a reprezentat principalul i mijlocul eficient de convingere a

ele spre un partid sau altul, ă, posibilităţile de

tori au crescut considerabil ca urmare a intrării

ia presei scrise, a ziarelor de informaţie , se propunea

i se sugera o anumită

rul destinatarilor, în schimb, nu va putea să treacă de anumite obstacole, reprezentate de nivelul de culturalizare al populaţiei, de

iei urbane, de folosirea doar a unei anumite i convingere.

tiutoare de carte, de cei duie procurarea ziarelor şi, de

iei din zonele rurale sau din regiunile administrativ sau de alte centre de

şi nici cea auditivă,

i extinderea radioului. uri, în prezent existând

i peste 150.000 de posturi radiofonice.

şi de cea instruită şi i va fi accesibil indivizilor aparţinând

rei efecte pot fi însă vocii crainicului, de tonalitatea folosită, de ritmul

are a cuvântului a fost realizat ia televiziunii. Aceasta este cel mai complet mijloc de

te în egală măsură cuvântul ţa persuasivă. De

i extinderea televiziunii a intrat în scenă o nouă re şi adaptare a

i cele politice vor sesiza rapid rolul pe care îl poate avea televiziunea în promovarea intereselor proprii. Aşa se explică ponderea din ce în ce mai mare a reclamelor comerciale, ca şi activitatea

a factorilor de imagine. Televiziunea este cea care creează ascendentul dorit asupra populaţiei. Pe bună

astăzi de cel care i, îndeosebi, televiziunea. Cu ajutorul acestui mijloc

Bobică Neculai

Retorică

este modelată şaderând la valorile cesale şi modul să

Esenţa manipulinteresele unei anumite persoane sau ale unui grup de persoane, instituorganizaţii etc. ccătre aceştia a respectivelor

Forme de manipulare

Acţiunea de manipulare se întemeiazdezinformare în masacţiuni există grupuri distincte de confecţionarea şpropunerea anumitor modele de interpretare acestora – agenţde realizare.

Trebuie precizat, însnici autorii de scenarii nu sunt beneficiarii actului de dezinformare manipulare. Toate aceste verigi vor acacţiunea şi care poate fi o persoanuneori, o entitate statal

În funcţie de interesele celor care comandstabili ţintele manipulunor persoane, a unor companii economice sau forsituaţii și chiar denigrarea unor popoare.

Criteriul care prezideazpublice este cel al unei eficienpentru realizarea ei.

Se constată, astfel, ruptura totalde altfel, dictonul ceficienţi”.

Analiza practicilor de dezinformare depinde eficienţÎn primul rânddevansarea iniţiativei ppersistenţa acţiunii întreprinse, fiind evident cmai eficientă decâtaltă condiţie o constituie anihilarea posibilitprin crearea unei imagini negative, precum îndoielnice.

Urmează, în continuare, diverdezinformarea, implicate mai multe surse


ă şi dirijată opinia politică, aceasta însuşindu-şi anumite idei aderând la valorile ce-i sunt prezentate ca fiind în concordanţă

i modul său de a judeca.

a manipulării constă, astfel, în transmiterea unor idei ce expriminteresele unei anumite persoane sau ale unui grup de persoane, institu

ii etc. către publicul larg şi crearea posibilităţilor de însutia a respectivelor idei ca exprimând propriile lor interese.

iunea de manipulare se întemeiază, în principal, pe practicile de dezinformare în masă şi de denaturare a adevărului. Pentru realizarea acestei

iuni există grupuri distincte de specialişti, unii fiind specialiionarea şi transmiterea zvonurilor – agenţii de dezinformare, al

propunerea anumitor modele de interpretare şi în „demonstrarea” justeagenţii de influenţă, iar alţii în conceperea scenariil

Trebuie precizat, însă, că nici agenţii de dezinformare, nici cei de influennici autorii de scenarii nu sunt beneficiarii actului de dezinformare manipulare. Toate aceste verigi vor acţiona în interesul celui care com

i care poate fi o persoană, o instituţie, o companie economicuneori, o entitate statală.

ie de interesele celor care comandă acţiunea de manipulare se vor intele manipulării, precum şi scopul urmărit, care poate fi de

unor persoane, a unor companii economice sau forţe politice, iar în unele chiar denigrarea unor popoare.

Criteriul care prezidează toate acţiunile factorilor de manipulare a conpublice este cel al unei eficienţe superioare, indiferent de mijloacele folosite pentru realizarea ei.

ă, astfel, ruptura totală cu considerentele de ordin moral, de altfel, dictonul că „nu suntem plătiţi pentru a fi morali, ci doar pentru a fi

Analiza practicilor de dezinformare şi manipulare evidenţiază condidepinde eficienţa acestor acţiuni, ca şi cele mai uzitate forme de dezinformare.

rând, o condiţie esenţială este prioritatea acţdevansarea iniţiativei părţii adverse. Prioritatea iniţiativei se va corela, apoi, cu

a acţiunii întreprinse, fiind evident că o acţiune de duratdecât una singulară sau cu caracter conjunctural. De asemenea, o

ţie o constituie anihilarea posibilităţilor de reacţie a pprin crearea unei imagini negative, precum şi a prezentării acesteia în condi

, în continuare, diversificarea formelor în care se realizeazdezinformarea, constatându-se că eficienţa sporeşte pe mimplicate mai multe surse şi mai multe forme.


68

şi anumite idei şi i sunt prezentate ca fiind în concordanţă cu interesele

, astfel, în transmiterea unor idei ce exprimă interesele unei anumite persoane sau ale unui grup de persoane, instituţii,

ăţilor de însuşire de idei ca exprimând propriile lor interese.

, în principal, pe practicile de rului. Pentru realizarea acestei ti, unii fiind specialişti în

ii de dezinformare, alţii în i în „demonstrarea” justeţei

ii în conceperea scenariilor şi a modului

ii de dezinformare, nici cei de influenţă şi nici autorii de scenarii nu sunt beneficiarii actului de dezinformare şi

iona în interesul celui care comandă ie, o companie economică sau,

iunea de manipulare se vor rit, care poate fi denigrarea

olitice, iar în unele

iunile factorilor de manipulare a conştiinţei ndiferent de mijloacele folosite

cu considerentele de ordin moral, circulând, i pentru a fi morali, ci doar pentru a fi

ă condiţiile de care i cele mai uzitate forme de dezinformare.

este prioritatea acţiunii, respectiv iativei se va corela, apoi, cu

iune de durată este mult sau cu caracter conjunctural. De asemenea, o

ţie a părţii adverse, rii acesteia în condiţii

sificarea formelor în care se realizează te pe măsură ce sunt

Bobică Neculai

Retorică

Privitor la formele dezinformmistificarea adev

Cel mai grosier mijloc de dezinformare îl constituie minciuna grosolansurprinde prin caracterul ei gradată, în sensul alternPrezenţa primelor creeaz

O altă tehnică, des uzitatfapte, lucruri, situaunor informaţii sau la citarea selectivjudecăţi etc.

În unele cazuri se recurge la calomnia depână la urmă ceva din calomnia respectiv

Ca auxiliar al acţrea-intenţie, în sensul ccu majuscule şi întrcu caractere mici, pentru a trece

Frecvent întâlnităcontravin intereselor celor ce comandîn favoarea celorlalcondiţiile în care nu existreceptorii informa

Un alt interes al furnizorilor de cosmetizarea informacare se caracterizeazaspectului de divertisment. În consecintransmise într-o manierdupă regula că important nu este ca ele smarelui public. O asemenea atitudine le apare multora ca fiind normalcondiţiile în care existorice bussines, trebuie s

Diversiunea constituie o altfiind folosită în situaacesteia sunt nemulreprezentativi se aflşi care au ajuns la urechile electoratului

În aceste condiţamplificarea dimensiunilor lor în prim plan, sau chiar prin producerea intennatură să şocheze opinia publicadverse, spre a se canaliza împotrivaNu puţini lideri politici au fost acuzainspiratorii unor acatentatele cu bombe, lu


Privitor la formele dezinformării, acestea au ca trăsătură comunămistificarea adevărului, ele utilizându-se în mod succesiv sau simultan.

Cel mai grosier mijloc de dezinformare îl constituie minciuna grosolansurprinde prin caracterul ei şocant. Ea va fi continuată cu dezinfor

, în sensul alternării unor adevăruri parţiale cu neadeva primelor creează impresia de obiectivitate şi de respect pentru adev

tehnică, des uzitată, este cea a exagerării calităţii sau cantitucruri, situaţii. Se procedează, de asemenea, la scoaterea din context a

unor informaţii sau la citarea selectivă, tendenţioasă a anumitor afirma

În unele cazuri se recurge la calomnia deşănţată pe considerentul cceva din calomnia respectivă.

Ca auxiliar al acţiunii calomnioase se utilizează procedeul dezminie, în sensul că în timp ce materialul calomnios apare pe prima pagin

cu majuscule şi într-o ediţie cu tiraj sporit, dezminţirea apare pe ultima pagine mici, pentru a trece cât mai neobservată.

întâlnită este şi practica ignorării cu bună ştiinţă a evenimentelor care contravin intereselor celor ce comandă şi finanţează manipularea sau care sunt în favoarea celorlalţi competitori. Acest procedeu este practicat chiar

iile în care nu există o comandă expresă de a se induce în eroare receptorii informaţiilor.

Un alt interes al furnizorilor de ştiri, acela de a spori audiencosmetizarea informaţiilor, selectarea şi transmiterea doar a acelui gen de care se caracterizează prin senzaţional, melodramă sau prin predominarea aspectului de divertisment. În consecinţă, informaţiile vor fi triate, modelate

o manieră cât mai convingătoare, difuzorii lor condu regula că important nu este ca ele să reflecte adevărul, ci ca s

marelui public. O asemenea atitudine le apare multora ca fiind normaliile în care există un bussines al ştirilor, raţionându-se c

, trebuie să folosească acele mijloace care aduc profitul maxim.

Diversiunea constituie o altă modalitate de intoxicare a opiniei publice, ea ă în situaţii tensionate, când populaţia, în întregul ei, sau p

acesteia sunt nemulţumite de activitatea guvernanţilor, sau când lideri reprezentativi se află la strâmtoare din cauza unor greşeli pe care lei care au ajuns la urechile electoratului

În aceste condiţii, se procedează la confecţionarea de pseudo-evenimente, prin rea dimensiunilor şi importanţei unor evenimente minore

lor în prim plan, sau chiar prin producerea intenţionată a unor evenimente de şocheze opinia publică şi care vor fi puse pe seama unor for

adverse, spre a se canaliza împotriva acestora nemulţumirea şini lideri politici au fost acuzaţi de-a lungul timpului de a fi fost

inspiratorii unor acţiuni cu caracter diversionist, precum asasinatele politice, atentatele cu bombe, luările de ostatici etc.


69

comună denaturarea şi în mod succesiv sau simultan.

Cel mai grosier mijloc de dezinformare îl constituie minciuna grosolană, care ă cu dezinformarea

iale cu neadevăruri evidente. i de respect pentru adevăr.

ii sau cantităţii unor , de asemenea, la scoaterea din context a

a anumitor afirmaţii,

pe considerentul că tot rămâne

procedeul dezminţirii f ăcute cu în timp ce materialul calomnios apare pe prima pagină

irea apare pe ultima pagină

a evenimentelor care manipularea sau care sunt

u este practicat chiar şi în de a se induce în eroare

tiri, acela de a spori audienţa, determină terea doar a acelui gen de ştiri

sau prin predominarea iile vor fi triate, modelate şi

toare, difuzorii lor conducându-se ărul, ci ca să placă

marelui public. O asemenea atitudine le apare multora ca fiind normală în se că şi acesta, ca

acele mijloace care aduc profitul maxim.

modalitate de intoxicare a opiniei publice, ea ia, în întregul ei, sau părţi ale

ilor, sau când lideri eli pe care le-au comis

evenimente, prin ei unor evenimente minore şi aducerea

a unor evenimente de i care vor fi puse pe seama unor forţe

umirea şi ura populaţiei. a lungul timpului de a fi fost

iuni cu caracter diversionist, precum asasinatele politice,

Bobică Neculai

Retorică

Prezintă, în 10rolul ce revine fiec

Rezumat Constituind o constantîntreaga activitatea atitudinilor sale. De aceea, toate demersurile iniconvinge oamenii sseama de locul pe care îl defapt ce explicămijloacele de acadresează oratorul. aceleaşi mijloace de care se foloseanumite trăiri afective care sdiscursului. Acprezentarea reugesticulaţia. Memoria este incluscare îl are în pregfiind esenţială pentru captarea urmărirea reacţPronunţia este determinantcătre ascultători a celor prezentate, tonalitatea adecvatformei eufonice a comunicate, iar gesticulaca şi pentru menmanipularea prin intermediul demersului retoexpresia subordonmeschine şi egoiste, a abdicasemenea acţresponsabilităţ


Sarcina de lucru 5 în 10-15 rânduri, factorii implicaţi în procesul manipul

rolul ce revine fiecăruia în realizarea manipulării.

Constituind o constantă esenţială a fiinţei umane, afectivitatea intervine în întreaga activitatea a acesteia, inclusiv în motivarea acatitudinilor sale. De aceea, toate demersurile iniţiate cu scopul de a convinge oamenii să adopte anumite decizii şi atitudini practice vor seama de locul pe care îl deţine afectivitatea în structura psihicului uman, fapt ce explică şi preocuparea retoricii de-a valorifica la un nivel superior mijloacele de acţiune şi influenţare a trăirilor afective ale celor c

oratorul. Şi, în acest scop, oratorul va acţiona, de regulmijloace de care se foloseşte şi actorul pe scenă pentru a declanăiri afective care să susţină scopurile urmărite de ideatica

Acţiunea retorică include totalitatea elementelor implicate în prezentarea reuşită a unui discurs: memoria, pronunţia, tonalitatea

ia. Memoria este inclusă în cadrul acţiunii în virtutea rolului pe care îl are în pregătirea şi rostirea liberă a discursului, aceasta din urm

ţială pentru captarea şi menţinerea interesului publicului, perirea reacţiilor acestuia şi adaptarea prezentării la respectivele reac

ia este determinantă pentru claritatea expunerii şi înţători a celor prezentate, tonalitatea adecvată – pentru realizarea

formei eufonice a expunerii şi pentru sensibilizarea auditoriului la ideile comunicate, iar gesticulaţia – pentru accentuarea ideilor şi nuan

i pentru menţinerea trează a atenţiei publicului ascultător.manipularea prin intermediul demersului retoric, aceasta constituie expresia subordonării nepermise a valenţelor artei oratorice unor interese

şi egoiste, a abdicării nepermise a celor ce se lasă antrenaasemenea acţiune de la principiile şi normele moralei responsabilităţii civice.


70

i în procesul manipulării şi

ei umane, afectivitatea intervine în a acesteia, inclusiv în motivarea acţiunilor şi

iate cu scopul de a i atitudini practice vor ţine

hicului uman, a valorifica la un nivel superior

irilor afective ale celor cărora li se iona, de regulă, cu

pentru a declanşa ărite de ideatica

include totalitatea elementelor implicate în ţia, tonalitatea şi

iunii în virtutea rolului pe a discursului, aceasta din urmă

inerea interesului publicului, pentru rii la respectivele reacţii.

şi înţelegerea de pentru realizarea

i pentru sensibilizarea auditoriului la ideile şi nuanţarea lor, ător. Cât priveşte

ric, aceasta constituie elor artei oratorice unor interese

ă antrenaţi într-o i normele moralei şi ale

Bobică Neculai

Retorică

Teste de autoevaluare 1. Afectele sunt manifest

a. raţiunii;b. voinţei; c. sensibilităţ

2. În interpretarea retoricii, pasiunile sunt:

a. trăiri afective de moment;b. trăiri de maximc. trăiri intense

3. Reacţia emo

a. este contraproductivb. amplificăc. ajută la realizarea scopului urm

4. Manipularea se realizeaz

a. dezinformarea sistematicb. denaturarea adevc. promovarea d. competiţ

5. Agenţii de influen

a. confecţionarea b. propunerea modelelor de interpretare;c. elaborarea scenariilor de manipulare.

Răspunsuri la întreb1. c; 2. a, b; 3. b,

Bibliografie minimalCosmovici, A., (

Mihai, Gh., (1998300-309.


Teste de autoevaluare Afectele sunt manifestări ale:

iunii;

sensibilităţii.

În interpretarea retoricii, pasiunile sunt: iri afective de moment; iri de maximă intensitate; iri intense şi de lungă durată.

ia emoţională a ascultătorilor: este contraproductivă pentru orator; amplifică efectele discursului; ă la realizarea scopului urmărit.

Manipularea se realizează prin: dezinformarea sistematică a populaţiei; denaturarea adevărului; promovarea imaginilor favorabile celor ce manipulează;competiţie electorală.

ii de influenţă se ocupă de: confecţionarea şi răspândirea zvonurilor; propunerea modelelor de interpretare; elaborarea scenariilor de manipulare.

spunsuri la întrebările din testele de autoevaluare b, c; 4. a, b; 5. b.

Bibliografie minimal ă ., (1996). Psihologie generală. Iaşi: Polirom, p. 200

1998). Retorica tradiţională şi retorici moderne. Bucure


71

imaginilor favorabile celor ce manipulează;


i: Polirom, p. 200-235;

Bucureşti: All, p.

Retorică 71

4. DISPOZIŢIA, PLEDOARIA, ELOCU ŢIUNEA


• să descrii părţile unui discurs şi rolul fiecăreia în realizarea scopului urmărit de orator;

• să concepi un discurs juridic de apărare, argumentând rolul apărătorului în înfăptuirea actului de justiţie;

• să expui figurile retorice şi, implicit, cele mai uzitate figuri stilistice, cu caracterizarea fiecăreia dintre figurile prezentate.


4.1. Dispoziţia

4.2. Pledoaria

4.3. Elocuţiunea


Rezumat





Bobică Neculai

Retorică

4.1. Dispoziţia

4.1.1. Dispoziţie şi structura discursului

Noţiunea de dispoziţie În timp ce invensemnificative şi a celor mai adecvate procedee stilistice vizează modul de structurare a discursului,Se utilizează termenul de dispozidispunere a conţ

Structura discursului

Oricât de interesante ar fi ideile asupra cnu sunt ordonate potrivit raporturilor logice ce existargumentare, discursul va fi ratat. Nu rare sunt situaefectiv asaltat de ideile ce urmeazselectarea şi ordonarea lor corespunzdiscurs coerent ş

În acest sens, oratorii vestifaptului că este la fel de important atât ce spui, dar structura discursului, retorica evidenacestuia: a) exordiul; b) propoziţia sau propunerea;c) diviziunea; d) naraţiunea; e) confirmarea;f) respingerea;g) epilogul sau perora

4.1.2. Exordiul

Ce este exordiul?

Este partea introductivprin termenul de principiu, iar cei greci prin termenul de prooemium, care avea semnificaţurmă semnificaacela de a pregă

Funcţiile exordiului

Potrivit lui Quintilian, un exordiu reu

a) realizează pregb) trezeşte interesul acestuia pentru tema discursului;c) captează bun

Neculai Dispoziţia, pledoaria, elocu

i structura discursului

În timp ce invenţia se referă la selectarea subiectului discursului, a aspectelor semnificative şi a celor mai adecvate procedee stilistice şi retorice, dispozi

modul de structurare a discursului, de ordonare şi articulare a ideilor. ă termenul de dispoziţie deoarece se are în vedere modul de

dispunere a conţinutului şi părţilor componente ale discursului.

Oricât de interesante ar fi ideile asupra cărora se opreşte oratorul, dacnu sunt ordonate potrivit raporturilor logice ce există între ele argumentare, discursul va fi ratat. Nu rare sunt situaţiile când oratorul este efectiv asaltat de ideile ce urmează a fi prezentate şi dacă nu interv

şi ordonarea lor corespunzătoare, nu va reuşi să construiascdiscurs coerent şi inteligibil.

În acest sens, oratorii vestiţi ai antichităţii romane atrăgeau atenă este la fel de important atât ce spui, dar şi cum spui. Analizând

structura discursului, retorica evidenţiază existenţa următoarelor p

ţia sau propunerea;

e) confirmarea; f) respingerea; g) epilogul sau peroraţia.

Este partea introductivă a discursului, pe care oratorii romani o desemnau prin termenul de principiu, iar cei greci prin termenul de prooemium, care avea semnificaţia de parte introductivă, dar şi de preludiu. Prin aceast

ificaţie a termenului, grecii atrăgeau atenţia că rolul exordiului era acela de a pregăti atmosfera favorabilă rostirii discursului.

Potrivit lui Quintilian, un exordiu reuşit îndeplineşte următoarele roluri:

ă pregătirea auditoriului pentru receptarea discursului propriute interesul acestuia pentru tema discursului; ă bunăvoinţa publicului faţă de orator (captatio benevolentiae

ia, pledoaria, elocuţiune

72

la selectarea subiectului discursului, a aspectelor şi retorice, dispoziţia i articulare a ideilor.

ie deoarece se are în vedere modul de ilor componente ale discursului.

oratorul, dacă acestea între ele şi cerinţelor de

iile când oratorul este i dacă nu intervine în

i să construiască un

geau atenţia asupra spui. Analizând

ătoarelor părţi ale

a discursului, pe care oratorii romani o desemnau şi prin termenul de principiu, iar cei greci prin termenul de prooemium, care

i de preludiu. Prin această din rolul exordiului era

toarele roluri:

auditoriului pentru receptarea discursului propriu-zis;

captatio benevolentiae).

Bobică Neculai Dispoziţia, pledoaria, elocuţiune

Retorică 73

Pentru a realiza aceste funcţii, exordiul trebuie să îndeplinească o serie de condiţii, după cum urmează:

a) să aibă legătură directă cu problematica discursului; b) să ţină seama de starea de spirit a ascultătorilor, de orizontul de aşteptare al acestora; c) să fie realizat într-o formă accesibilă şi atrăgătoare; d) să fie relativ scurt.

Primul contact dintre orator şi public este decisiv pentru reuşita discursului. Dacă oratorul ţine seama de acest aspect, ia în considerare faptul că de primele vorbe cu care se adresează ascultătorilor şi de interesul pe care reuşeşte să-l trezească în sufletul lor depinde reuşita discursului, atunci va acorda toată atenţia pregătirii temeinice a exordiului şi dimensionării lui corespunzătoare. În acest sens, el va trebui să ţină seama de faptul că publicul aşteaptă să i se vorbească într-un anumit fel, să i se recunoască disponibilitatea pentru receptarea discursului şi competenţa în evaluarea acestuia.

Pregătirea exordiilor

Referindu-se la exordiile pledoariilor, Quintilian menţiona că avocatul trebuie să se raporteze în pregătirea şi prezentarea acestora, atât la persoane cât şi la substanţa discursului.

Persoanele pe care trebuie să le aibă în vedere avocatul sunt, în primul rând, judecătorii, iar apoi, clientul şi adversarul. Privitor la judecător, exordiul trebuie să capteze interesul şi atenţia acestuia pentru pledoaria ce va fi rostită şi, în acest scop, se recomandă referirea subtilă la obiectivitatea, competenţa, spiritul de dreptate şi moralitatea judecătorului. Dacă judecătorul este bănuit de a manifesta o anumită preferinţă pentru interesul părţii adverse sau dacă este cunoscut ca o persoană coruptibilă, atunci va fi binevenită atenţionarea, într-o formă aluzivă, că se cunoaşte conduita sa reprobabilă şi că cel care pledează nu va ezita să se folosească de aceste informaţii dacă procesul nu va fi soluţionat în spiritul legii şi al dreptăţii.

În prezentarea exordiului, avocatul trebuie să evite cu grijă prezentarea lui ca un bun orator, pentru că o asemenea percepţie generează suspiciune şi o atitudine de punere în gardă din partea judecătorilor. Aceştia din urmă cunosc din experienţă că tertipurile retorice pot să abată atenţia de la problemele de fond şi pot conduce la o soluţie ce contravine spiritului de justiţie.

Este recomandabil, în acest sens, să se elogieze talentul oratoric al apărătorului părţii adverse şi să se minimalizeze propria competenţă în probleme de retorică. Dacă pledoaria urmează celei rostite de partea adversă şi dacă acesta a reuşit deja să câştige bunăvoinţa judecătorilor, atunci exordiul va începe prin a aprecia impactul deosebit pe care l-a avut pledoaria adversarului, urmând apoi strecurarea unor semne de întrebare cu privire la adevărul celor spuse sau la trăinicia probelor evocate.


Retorică 74

Clasificarea exordiilor

Exordiile se clasifică în funcţie de mai multe criterii, şi anume:

a) După modalitatea de abordare a publicului şi a temei discursului, exordiul poate fi: direct, când nici tematica discursului şi nici persoana oratorului nu sunt dezagreabile publicului; insinuant, care se practică atunci când se abordează o problemă ce nu este agreată de ascultători sau nu este agreată persoana oratorului, precum şi atunci când auditoriul a fost câştigat pentru o idee care se află în conflict cu ceea ce urmează a fi susţinut (în asemenea situaţie, oratorul începe cu elementele agreate de către public şi după ce se convinge că a câştigat bunăvoinţa acestuia începe a strecura treptat, într-o formă acceptabilă, şi ideile mai puţin agreate).

b) După implicarea afectivă a oratorului în problematica discursului, exordiul poate fi: vehement, în care oratorul exprimă stările sale de îngrijorare, nelinişte, revoltă etc.; detaşat, în care se evită implicarea factorului afectiv.

c) După bogăţia stilistică a exordiului, acesta poate fi: simplu, când se recurge la puţine mijloace stilistice; înflorat, când se face exces de mijloace stilistice.

Sarcina de lucru 1 Prezintă cele mai utilizate modalităţi de câştigare a bunăvoinţei auditoriului folosite în cadrul exordiului.

4.1.3. Structura discursului(continuare)

Propoziţia sau propunerea

Propoziţia este enunţul formulat de orator în legătură cu subiectul propriu-zis al discursului. Astfel, după ce oratorul a reuşit să câştige bunăvoinţa ascultătorilor, prin rostirea unui exordiu bine cumpănit, îi va pune în temă pe aceştia cu privire la tema discursului şi la raţiunile ce au determinat fixarea sa asupra unui asemenea subiect.

În cazul pledoariei, de exemplu, avocatul poate informa instanţa, în această parte a discursului, că el se va axa doar pe relevarea împrejurărilor în care s-au produs evenimentele ce fac obiectul cauzei care se judecă, pentru a dovedi astfel că nu persoana pe care o apără se face vinovată de producerea evenimentelor respective.

Referindu-se la întinderea, precum şi la locul şi rolul propoziţiei în economia discursului, retorii definesc propoziţia ca fiind rezumatul discursului, nucleul în jurul căruia se va structura substanţa acestuia. Propoziţia sau propunerea se va sintetiza, de regulă, într-o singură frază, folosindu-se, în acest caz, forma

Bobică Neculai

Retorică

simplă de prezentarcompusă, care constdoar atunci când sunt necesare unele clarificce va fi prezentatdelimiteze clar aspectele constituie tema discursului. Bunprezenta capetele de acuzare ce alcsusţine în instanţăfaptelor ce se constituie în tot atâtea capete de acuzare.

Diviziunea sau împăr ţirea

Prezentarea temei discursului va fi urmatproblemelor principale ce vor fi abordate pe parcursul discursului. Diviziunea discursului va trebui sdemersului oratoric, r

a) logică, adicideilor, cu criteriul coeren

b) completă, în sensul cdiscursului;

c) distinctivădistincte şdeţine un loc bine precizat în structura discursului.

Diviziunea se va axa doar pe problemele principale, evitânducu subdiviziunile ce pot distrage atenînţelegere a celor prezentate.

Naraţiunea

Referindu-se la aceasteste expunerea unor fapte scărei scop este acela de a convinge. În cazul pledoariei, naraacelaşi autor, partea care informeaz

În accepţiunea modernevenimente sau descrierea unor situaprezintă acestea.

Dacă o astfel de relatare expune faptele aobiectiv şi detaşfapte, atunci ea va avea un caracter neutral sau istoric. Atunci, însrelatarea urmăredintr-un anumit unghi dobândeşte un caracter retoric.


de prezentare, dar nu este exclusă nici posibilitatea de a se folosi forma , care constă într-o construcţie mai dezvoltată şi la care se recurge

doar atunci când sunt necesare unele clarificări prealabile în legce va fi prezentată auditoriului În această situaţie, însă, oratorul va trebui sdelimiteze clar aspectele şi să arate că ele se integrează organic în totul ce constituie tema discursului. Bunăoară, reprezentantul ministerului public va prezenta capetele de acuzare ce alcătuiesc substanţa rechizitoriului pe care îl va

ine în instanţă, motivând că inculpatul se face vinovat de săfaptelor ce se constituie în tot atâtea capete de acuzare.

zentarea temei discursului va fi urmată de enunţarea părţilor acestuia sau a problemelor principale ce vor fi abordate pe parcursul discursului. Diviziunea discursului va trebui să răspundă unor condiţii ce ţin de logica demersului oratoric, respectiv să fie:

ă, adică în concordanţă cu înlănţuirea şi succesiunea raideilor, cu criteriul coerenţei şi unităţii discursului; completă, în sensul că părţile acesteia să acopere integral problematica discursului; distinctivă, însemnând că părţile în care s-a divizat discursul sdistincte şi justificate, fiecare constituind o component

ine un loc bine precizat în structura discursului.

Diviziunea se va axa doar pe problemele principale, evitându-se continuarea ei subdiviziunile ce pot distrage atenţia şi îngreuna efortul de urm

elegere a celor prezentate.

se la această parte a discursului, Quintilian preciza ceste expunerea unor fapte săvârşite sau prezentate ca fiind săvârş

rei scop este acela de a convinge. În cazul pledoariei, naraţi autor, partea care informează în legătură cu ceea ce se dezbate.

iunea modernă, naraţiunea se defineşte ca fiind relatarea unor te sau descrierea unor situaţii în maniera în care s-au petrecut sau se

acestea.

o astfel de relatare expune faptele aşa cum s-au petrecut ele, întri detaşat, doar cu scopul de a informa în legătură cu respectivele

atunci ea va avea un caracter neutral sau istoric. Atunci, însăreşte să obţină un anumit efect, când faptele sunt prezentate

un anumit unghi şi cu o anumită coloratură afectivte un caracter retoric.


75

nici posibilitatea de a se folosi forma şi la care se recurge

ri prealabile în legătură cu tema , oratorul va trebui să ă organic în totul ce

, reprezentantul ministerului public va rechizitoriului pe care îl va

inculpatul se face vinovat de săvârşirea tuturor

ă ţilor acestuia sau a problemelor principale ce vor fi abordate pe parcursul discursului. Diviziunea

in de logica şi eficienţa

i succesiunea raţională a

acopere integral problematica

a divizat discursul să fie i justificate, fiecare constituind o componentă necesară ce

se continuarea ei i îngreuna efortul de urmărire şi

parte a discursului, Quintilian preciza că naraţiunea ăvârşite, expunere a

rei scop este acela de a convinge. În cazul pledoariei, naraţiunea este, după cu ceea ce se dezbate.

te ca fiind relatarea unor au petrecut sau se

au petrecut ele, într-un mod ătură cu respectivele

atunci ea va avea un caracter neutral sau istoric. Atunci, însă, când un anumit efect, când faptele sunt prezentate

afectivă, naraţiunea


Retorică 76

Caracteristicile naraţiunii

Naraţiunea retorică va fi subordonată în permanenţă scopului urmărit de orator – acela de a furniza elementele de natură să convingă în legătură cu ceea ce urmează să susţină şi să argumenteze acesta. Dar pentru a corespunde unui asemenea scop, naraţiunea trebuie să întrunească o serie de condiţii şi, respectiv, să aibă calităţile adecvate.

Claritatea expunerii este o primă cerinţă căreia trebuie să i se conformeze oratorul şi ea este onorată în măsura în care acesta prezintă lucrurile în mod coerent şi inteligibil. Claritatea se realizează numai când însuşi oratorul şi-a clarificat aspectele pe care urmează să le prezinte ascultătorilor şi a reuşit să găsească limbajul adecvat înfăţişării lor. Dacă oratorul va fi însă confuz şi incoerent iar limbajul va fi nepotrivit în raport cu nivelul de pregătire şi înţelegere al publicului ascultător, atunci şi imaginea pe care şi-o va forma acesta ascultându-l pe orator va fi una confuză şi neconvingătoare.

Verosimilitatea naraţiunii trebuie să constituie o altă caracteristică a sa, aceasta însemnând că ceea ce prezintă oratorul trebuie să se înfăţişeze ca fiind credibil, adică necontravenind adevărului, respectiv ca ceva ce se înscrie firesc pe linia faptelor posibile.

Forma atractivă de prezentare a faptelor va constitui un avantaj evident al naraţiunii, deoarece va reţine atenţia publicului, acesta urmărind cu interes ceea ce i se relatează.

În sfârşit, nu lipsită de importanţă va fi dimensiunea rezonabilă a naraţiunii, aceasta trebuind să ţină seama atât de capacitatea auditoriului de a urmări şi recepta faptele ce i se înfăţişează, cât şi de cerinţa ca ascultătorii să fie informaţi în întregime cu cele întâmplate. Evident că va fi apreciată acea naraţiune care, deşi scurtă, reuşeşte să ofere o imagine clară şi completă asupra evenimentelor la care s-a referit. Pentru aceasta, însă, va trebui să se renunţe la elementele nesemnificative şi să reţină numai ceea ce este esenţial şi relevant. Pentru Quintilian, o naraţiune scurtă şi reuşită era aceea care nu spunea mai mult decât era necesar şi, în acelaşi timp, nu spunea mai puţin decât trebuia.

Confirmarea

Dacă naraţiunea are menirea de a pune în temă ascultătorii cu faptele ce au dus la o anumită situaţie, confirmarea îşi va propune să susţină concluziile ce se degajă din relatarea faptelor respective. În acest scop se impune, mai întâi, ca respectivele concluzii să fie clar formulate, respectiv să fie degajate ca derivând nemijlocit din însăşi succesiunea evenimentelor. Apoi, în măsura în care discursul are un caracter polemic, confirmarea se realizează concomitent cu respingerea poziţiei formulate de partea adversă sau care poate fi formulată de aceasta.

În realizarea confirmării, oratorul îşi va extrage argumentele din însăşi substanţa discursului, existând şi posibilitatea întregirii acestora cu dovezi provenind din alte surse. Dar, indiferent de provenienţa lor, argumentele se vor


Retorică 77

articula şi susţine reciproc, construindu-se o armătură capabilă să reziste la cele mai dure atacuri.

Pentru a fi eficientă, confirmarea trebuie să ţină seama de o serie de reguli, şi anume:

a) axarea operaţiunii de confirmare pe susţinerea concluziei fundamentale a discursului; b) începerea operaţiunii de confirmare cu dovezile mai puţin importante şi folosirea treptată a dovezilor din ce în ce mai puternice, lăsându-se la urmă cele de maximă importanţă pentru argumentarea punctului de vedere formulat; c) dovezile mai slabe vor fi doar enunţate, menţionarea lor având rostul de a crea impresia că numărul dovezilor folosite este impresionabil (teoreticienii artei discursului evidenţiază că, în acest caz, slăbiciunea dovezilor va fi suplinită de numărul lor, ele susţinându-se reciproc); d) evitarea demonstrării unor lucruri foarte bine ştiute şi acceptate ca atare (a insista pe asemenea fapte înseamnă a forţa uşi deschise); e) utilizarea cu măsură a puterii de convingere şi, respectiv, a forţei demonstrative a dovezilor puternice, impunându-se cerinţa ca oratorul să nu insiste prea mult asupra lucrurilor care au fost deja demonstrate şi receptate de către auditoriu ca dovezi indubitabile.

Sarcina de lucru 2 Precizează, în 4-5 fraze, care este rolul confirmării în atingerea scopului propus prin rostirea discursului.

Respingerea

Constituie partea complementară a confirmării şi are rolul de a respinge şi infirmă argumentele utilizate de partea adversă. Se constată, astfel, că respingerea reprezintă o operaţiune esenţială în discursurile judiciare în care asupra aceleiaşi probleme se formulează două interpretări opuse.

O primă întrebare ce se ridică în legătură cu realizarea respingerii este cea a momentului şi a relaţiei sale cu confirmarea. Răspunsurile date de către oratorii cu experienţă vor fi condiţionate de situaţia reală a desfăşurării discuţiei în contradictoriu. Astfel, dacă pledoaria urmează celei rostite de partea adversă, care pare să fi convins instanţa în legătură cu justeţea poziţiei adoptate, atunci respingerea va precede confirmarea, impunându-se în acest caz demontarea prealabilă a argumentării adverse, ca apoi să se poată susţine poziţia proprie. În alte situaţii, respingerea se realizează concomitent cu confirmarea, în sensul că ceea ce se contestă din argumentarea părţii adverse, va servi ca punct de sprijin pentru propria argumentare. O asemenea procedură explică motivele pentru

Bobică Neculai

Retorică

care unii reprezentantratează ambele momente ca reprezentând o opera

În sfârşit, atunci când nu se practiceste practic absentce derivă din nara

Şi în realizarea respingerii se va urma o anumitpoziţiei adversarului punctele slabe ale pparte.

În demonstrarea lor, de caracterul îndoielnic, cât urmare, analiza unor asemenea dovezi se va face atât sub aspectul concât şi al formei de argumentare.

Dovezile puternice ale adversarului vor fi doar enunimportanţa pe care acestea o au în argumentarea celeilalte pîncerca să slăbeascrecurge la formularea unor semne de întrebare cu privire la sursa autenticitatea lor, le poate analiza întrimportanţa, sau le poate opune dovezi la fel de puternice. În nici un caz, însnu îi va fi îngăduit sîmpotriva lor nu are n

Oratorul poate folosi raţionament, ori mistificprofesionale. În situaputerea argumentelor pdefavorabilă. Ironia trebuie, însîmpotriva acţiunilor aceasta nu trebuie transformataceastă condiţie, ironia poate declanpersoanele implicate într

O altă cale de atac împotrlipsei de bună credindemonstrează reaua voinatunci victoria îi va fi asigurat

Epilogul sau peroraţia

Constituind partea finalscopului şi anume, acela de a formula concluzia întregului discurs, de a o prezenta ca fiind pe deplin îndreptconformă cu adev

Pentru aceasta, epilogul va reitera principalele argumente întrrezumativă, va evidenconduc argumentele respective.


care unii reprezentanţi ai retoricii nu disociază confirmarea de respingere, ci ambele momente ca reprezentând o operaţiune unică.

it, atunci când nu se practică discursul în contradictoriu, respingerea este practic absentă, atenţia concentrându-se doar asupra susţinerii concluziilor

din naraţiune.

i în realizarea respingerii se va urma o anumită strategie de subminaiei adversarului şi de fortificare a celei proprii. Astfel, se va porni de la

punctele slabe ale părţii adverse care vor fi descompuse şi analizate fiecare în

În demonstrarea şubrezeniei acelor dovezi, se va ţine seama atât de insuficienlor, de caracterul îndoielnic, cât şi de eventualele erori de raţurmare, analiza unor asemenea dovezi se va face atât sub aspectul con

i al formei de argumentare.

Dovezile puternice ale adversarului vor fi doar enunţate, recua pe care acestea o au în argumentarea celeilalte părţi, dar oratorul va ăbească încrederea în forţa respectivelor probe. În acest sens, poate

recurge la formularea unor semne de întrebare cu privire la sursa atea lor, le poate analiza într-un alt context, care săa, sau le poate opune dovezi la fel de puternice. În nici un caz, îns

nu îi va fi îngăduit să le treacă sub tăcere, fiindcă atunci ar recunoaîmpotriva lor nu are nici un argument.

Oratorul poate folosi şi procedeul ironiei, dacă sesizează anumite erori de ionament, ori mistificări ale datelor sau unele stângăcii ş

profesionale. În situaţii de acest fel, ironia, folosită cu pricepere, va slputerea argumentelor părţii adverse, plasând discursul acesteia într

ă. Ironia trebuie, însă, folosită cu măsură, ea fiind îndreptatţiunilor şi nu împotriva persoanei părţii adverse. De asemenea,

aceasta nu trebuie transformată într-un atac la persoană. Dacă condiţie, ironia poate declanşa o ură ce va dăinui câtă

persoanele implicate într-un asemenea conflict.

cale de atac împotriva poziţiei adverse poate fi aceea a demonstră credinţă în prezentarea şi interpretarea dovezii. Dacă reaua voinţă a celeilalte părţi în legătură cu un aspect sau altul,

atunci victoria îi va fi asigurată.

Constituind partea finală a discursului, epilogul are un rol precis în atingerea i anume, acela de a formula concluzia întregului discurs, de a o

prezenta ca fiind pe deplin îndreptăţită şi de a solicita o decizie sau o atitudine cu adevărul acestei concluzii.

Pentru aceasta, epilogul va reitera principalele argumente într, va evidenţia forţa lor şi va contura concluzia logic

conduc argumentele respective.


78

confirmarea de respingere, ci

discursul în contradictoriu, respingerea ţinerii concluziilor

strategie de subminare a i de fortificare a celei proprii. Astfel, se va porni de la

şi analizate fiecare în

ine seama atât de insuficienţa i de eventualele erori de raţionament. Prin

urmare, analiza unor asemenea dovezi se va face atât sub aspectul conţinutului,

ate, recunoscându-se ărţi, dar oratorul va

a respectivelor probe. În acest sens, poate recurge la formularea unor semne de întrebare cu privire la sursa şi

un alt context, care să le diminueze a, sau le poate opune dovezi la fel de puternice. În nici un caz, însă,

atunci ar recunoaşte tacit că

ă anumite erori de ăcii şi incompetenţe

cu pricepere, va slăbi ii adverse, plasând discursul acesteia într-o lumină

, ea fiind îndreptată i adverse. De asemenea,

. Dacă nu se respectă inui câtă vreme vor trăi

iei adverse poate fi aceea a demonstrării i interpretarea dovezii. Dacă oratorul

cu un aspect sau altul,

a discursului, epilogul are un rol precis în atingerea i anume, acela de a formula concluzia întregului discurs, de a o

i de a solicita o decizie sau o atitudine

Pentru aceasta, epilogul va reitera principalele argumente într-o formă i va contura concluzia logică spre care


Retorică 79

Odată stabilită concluzia, urmează solicitarea unei anumite decizii sau atitudini. De exemplu, atunci când concluzia pledoariei este aceea a nevinovăţiei persoanei implicate într-un proces penal, atunci solicitarea adresată instanţei va fi una de achitare; sau, dacă va fi vorba de un discurs parlamentar pe marginea unui proiect de lege, solicitarea va viza votarea sau respingerea acestuia.

Epilogul este, de asemenea, acea parte a discursului care se pretează în cel mai înalt grad la utilizarea pasiunilor, oratorul având posibilitatea de a recurge la acele mijloace care au menirea de a declanşa puternice trăiri de natură afectiv-emoţională.

Pledoaria patetică a oratorului, în partea de încheiere a discursului, se justifică prin aceea că, acum, este momentul de a determina publicul să adopte o atitudine sau alta. În consecinţă, oratorii cu experienţă vor face uz de întreaga lor capacitate de a influenţa afectiv publicul, de a declanşa în sufletul acestuia emoţiile menite să-l înduioşeze sau să-l întărâte în legătură cu o anumită persoană, stare de lucruri etc.

În structura discursului, epilogul are poziţia pe care o deţine concluzia în cadrul raţionamentului deductiv, celelalte părţi (naraţiunea, confirmarea sau respingerea) servindu-i ca premisă. Reuşita discursului se obţine atunci când publicul acţionează în acelaşi sens cu concluzia epilogului.

Sarcina de lucru 3 Argumentează, în 4-5 fraze, relaţia de interdependenţă ce există între confirmare şi respingere.

4.2. Pledoaria 4.2.1. Pledoaria şi structura acesteia

Noţiunea de pledoarie

Pledoaria este o specie a discursului judiciar, iar funcţia ei juridică este una de apărare, de dovedire a nevinovăţiei sau a dreptăţii persoanei în favoarea căreia este rostită. Această specie de discurs se realizează în contradictoriu, fie cu rechizitoriul, fie cu pledoaria celeilalte părţi.

Ea are un rol fundamental în clarificarea aspectelor de care depinde adoptarea unei decizii corecte. De multe ori, avutul, prestigiul, libertatea şi chiar viaţa

Bobică Neculai

Retorică

unei persoane depind de conavocaţilor care o ap

De asemenea, tot pledoariile pot preîntâmpina producerea unor erori judiciare şi au rolul de a asigura triumful deplin al legalitmulte ori, avocarevenindu-le, în acest sens, o foarte mare rastfel, că nu rare sunt situadeosebit de grave sunt apobţinând achitarea ca, ulterior, sşi faptul că redobândirea libertantisociale.

Situaţia este valabilpentru persoanele acuzate constate nevinov

Calităţile pledoariei

Calităţile pledoariei sunt, în bunpledoarie de succes trebuie s

a) claritatea caracteristictuturor aspectelor cauzei, în prezentarea lor întrconvingătoare; pentru a asigura claritatea, avocatul va evita construcsofisticate, termenii insuficient precitrebui să se raporteze în permanencorelarea acestora, pentru a se contura concluzia fireascapărarea;

b) utilitatea pledoariei, respectiv subormăiestria unui avocat, scria Quintilian, nu trebuie apreciatde public, ci dupartificii retorice, creeazrapid, atunci când se revine la fapte urmăresc decât faima interesul clientului; un avocat cu simde ceea ce contribuie la realizarea unui prestigiu de conjuncturconcentreze în exclusivitate asupra elementelor ce condipledoariei;

c) naturaleţea prezenttemeinic discursul influenţarea modului de solustilului bombastic şi au rostul în împrejuradevăr şi dreptate,

d) combativitatea pledoariei, aceasta constituinducare atacă poziţLa această calitate se pot ad


unei persoane depind de conţinutul şi forţa de convingere a pledoariei ilor care o apără.

De asemenea, tot pledoariile pot preîntâmpina producerea unor erori judiciare i au rolul de a asigura triumful deplin al legalităţii şi dreptăţ

multe ori, avocaţii sunt consideraţi ca fiind preoţii actelor de justiîn acest sens, o foarte mare răspundere morală

nu rare sunt situaţiile când persoane acuzate de săvârşdeosebit de grave sunt apărate cu bună credinţă de către avoca

inând achitarea ca, ulterior, să se constate vinovăţia celor în cauză redobândirea libertăţii a oferit ocazia comiterii de noi fapte

ia este valabilă şi pentru acuzator, când reuşeşte să obţinpentru persoanele acuzate – uneori chiar pedeapsa capitală ca, mai târziu, sconstate nevinovăţia celui condamnat.

ile pledoariei sunt, în bună parte, identice cu cele ale narapledoarie de succes trebuie să posede următoarele însuşiri:

ea caracteristică cerută de rolul ce revine avocatului în elucidarea tuturor aspectelor cauzei, în prezentarea lor într-o manier

toare; pentru a asigura claritatea, avocatul va evita construcsofisticate, termenii insuficient precizaţi, ambiguităţile şi echivocurile; el va

se raporteze în permanenţă la fapte şi la lege şi să-şi limiteze rolul la corelarea acestora, pentru a se contura concluzia firească cu care va încheia

b) utilitatea pledoariei, respectiv subordonarea acesteia scopului urmiestria unui avocat, scria Quintilian, nu trebuie apreciată doar dup

de public, ci după rezultat; se întâlnesc avocaţi care făcând uz de diverse artificii retorice, creează pentru moment o impresie favorabilă rapid, atunci când se revine la fapte şi date obiective. Asemenea avoca

resc decât faima şi punerea în valoare a persoanei lor, interesul clientului; un avocat cu simţul răspunderii va trebui să

a ce contribuie la realizarea unui prestigiu de conjuncturconcentreze în exclusivitate asupra elementelor ce condiţ

ţea prezentării, care se obţine atunci când avocatul temeinic discursul şi a luat în considerare toate elementele ce pot concura la

area modului de soluţionare a cauzei; naturaleţea impune evitarea stilului bombastic şi folosirea unui limbaj sobru şi adecvat; frazele de efect nui au rostul în împrejurările în care cei care decid se călăuzesc dup

i dreptate, şi nu după impresiile de moment;

d) combativitatea pledoariei, aceasta constituindu-se ca un discurs în ofensiv poziţia părţii adverse şi îşi fortific ă în acelaşi timp poziă calitate se pot adăuga cele vizând caracterul interesant


80

a de convingere a pledoariei

De asemenea, tot pledoariile pot preîntâmpina producerea unor erori judiciare i dreptăţii. De aceea, de

ii actelor de justiţie, lor spundere morală. Se cunoaşte,

ăvârşirea unor fapte tre avocaţii de succes,

ia celor în cauză, precum ii a oferit ocazia comiterii de noi fapte

obţină condamnarea ă ca, mai târziu, să se

parte, identice cu cele ale naraţiunii. Astfel, o

de rolul ce revine avocatului în elucidarea o manieră precisă şi

toare; pentru a asigura claritatea, avocatul va evita construcţiile i echivocurile; el va şi limiteze rolul la

ă cu care va încheia

donarea acesteia scopului urmărit; ă doar după succesul ăcând uz de diverse

pentru moment o impresie favorabilă dar care dispare i date obiective. Asemenea avocaţi nu

i punerea în valoare a persoanei lor, şi mai puţin spunderii va trebui să facă abstracţie

a ce contribuie la realizarea unui prestigiu de conjunctură şi să se concentreze în exclusivitate asupra elementelor ce condiţionează reuşita

ine atunci când avocatul şi-a pregătit a luat în considerare toate elementele ce pot concura la

ţea impune evitarea i adecvat; frazele de efect nu-

ăuzesc după raţiune,

se ca un discurs în ofensivă, i timp poziţiile proprii.

uga cele vizând caracterul interesant şi

Bobică Neculai

Retorică

dimensiunile rezon

Structura pledoariei

Pledoaria are o structurmici deosebiri, ş

a) lipseşte de regulale naraţiunii; b) confirmarea este înlc) intervine în plus replica, atunci când se ivesc situaultimă oră.

Celelalte părţi ale pledoariei, corespunzîmbracă forme specifice adecvate naturii discursului judiciar, ce urmează.

Exordiul

Exordiul constituie bunăvoinţa judecprezentate, ca ş

În pregătirea exordiului, avocatul trebuie sîmprejurările în care se rostede prestigiul şi competencare îşi va rosti pledoaria.

Referindu-se la cauze, oratorii antici le grupau în cinci categorii

a) cauze nobile;b) cauze umile;c) cauze nesigure sau ambigue;d) cauze obscure;e) cauze neaş

întregii pledoarii, la specificul fiec

Astfel, în apărarea unei cauze nobile, exordiul se va axa pe relevarea demnitşi a prestigiului social ale persoanei apimportanţei sentindemnităţi imaculate.

Într-o cauză umilaceastă persoanînţelegere, reclamând o atitudine similar

În situaţia cauzelor nesigure sau obscure, exordiul va atrage atennecesităţii de a se lua în considerare toate informaclarificarea şi interpretarea corectcare o va prezenta în continuare, avocatul va aduce în fanatură să elimine nesiguran


dimensiunile rezonabile.

Pledoaria are o structură asemănătoare cu cea a discursului în genere, cu unele mici deosebiri, şi anume:

te de regulă diviziunea şi, respectiv, prezentarea părţ

b) confirmarea este înlocuită cu discuţia; c) intervine în plus replica, atunci când se ivesc situaţii controversate de

ărţi ale pledoariei, corespunzătoare structurii oric forme specifice adecvate naturii discursului judiciar, prezentate în cele

Exordiul constituie şi în pledoarie partea introductivă ce are rolul de a capta ţa judecătorilor, de a suscita interesul şi atenţia lor pentru faptele

prezentate, ca şi pentru interpretarea dată acestora.

tirea exordiului, avocatul trebuie să ţină seama de natura cauzei, de rile în care se rosteşte discursul, de personalitatea judec

de prestigiul şi competenţa apărătorului părţii adverse; apoi, şrosti pledoaria.

se la cauze, oratorii antici le grupau în cinci categorii

cauze nobile; cauze umile; cauze nesigure sau ambigue; cauze obscure; cauze neaşteptate (uimitoare), recomandând adaptarea exordiului, ca întregii pledoarii, la specificul fiecărei cauze în parte.

ărarea unei cauze nobile, exordiul se va axa pe relevarea demniti a prestigiului social ale persoanei apărate, precum şi pe sublinierea

ei sentinţei pe care o va adopta judecătorul pentru protejarea unei i imaculate.

ă umilă, dată fie de persoana apărată, fie de fapta să persoană, avocatul va insista pe sentimentul de compasiune

elegere, reclamând o atitudine similară şi din partea judecătorului.

ia cauzelor nesigure sau obscure, exordiul va atrage atenii de a se lua în considerare toate informaţiile şi faptele de care depind şi interpretarea corectă a cauzelor, fie pe ideea că

care o va prezenta în continuare, avocatul va aduce în faţa instan elimine nesiguranţa şi ambiguităţile, atenţionare care va avea drept


81

toare cu cea a discursului în genere, cu unele

i, respectiv, prezentarea părţilor principale

ţii controversate de

toare structurii oricărui discurs, prezentate în cele

ce are rolul de a capta ia lor pentru faptele

seama de natura cauzei, de te discursul, de personalitatea judecătorului, ca şi

ii adverse; apoi, şi de maniera în

se la cauze, oratorii antici le grupau în cinci categorii şi anume:

teptate (uimitoare), recomandând adaptarea exordiului, ca şi a

rarea unei cauze nobile, exordiul se va axa pe relevarea demnităţii şi pe sublinierea

torul pentru protejarea unei

, fie de fapta săvârşită de către , avocatul va insista pe sentimentul de compasiune şi

ătorului.

ia cauzelor nesigure sau obscure, exordiul va atrage atenţia fie asupra i faptele de care depind

a cauzelor, fie pe ideea că în pledoaria pe ţa instanţei dovezi de

ionare care va avea drept

Bobică Neculai

Retorică

efect declanşarea interesuconţinute de pledoarie.

Corelat cu natura cauzelor, se va face trimitere la stmiza avocatul atât în exordiu cât cauzelor nobile lepersoanele cu un statut social superior umile, dispreţul sau mila, iar pentru cele abjecte

Raportându-se la aceste stcadrul exordiului propriadin partea celor ce urmeazcircumstanţele îl vor cfuncţie de urmăcu ce şanse de izbânddocumentare temeiniccu impactul cauzei asupra opiniei publice, cu clientului şi cele ce sunt favorabile p

Documentarea avocatului în legjudecătorului îi poate oferi acele elemente necesare pentrel utilizând în acest scop o serie de formule judecătorului, determinându

În ceea ce priverecomanda folosirea unor formule de recunoacompetenţei profesionale, precum concomitent cu recunoaincapacităţii de a se ridica, cu succes, la nivelul unui adversar atât de redutabil. În acest context, acelaare convingerea unui succes sigur în cauza pentru care pledeaznu exteriorizeze o asemenea convingere, deoarece o astfel de manifestare îl va pune în gardă pe judecdemonstraţiile acestuia.

Dacă pledoaria urmeazconvingă deja instanavocatul va anunpe cele prezentate anterior, avertizare ce va trezi interesul judecascultarea dovezilor

În situaţia în care se constatpentru înviorarea atmosferei este aceea de a anunprezentată va fi foarte scurtatenţie de către cei cargumentare.

Exordiul pledoariilor ce urmeazmodificat corespunzfuncţie de atitudinea ob

În măsura în care avocatul se raporteazel creează impresia de construire momentanpentru adecvarea ap


şarea interesului pentru recepţionarea integrală a informainute de pledoarie.

Corelat cu natura cauzelor, se va face trimitere la stările afective pe care poate miza avocatul atât în exordiu cât şi în cadrul pledoariei propriucauzelor nobile le vor fi asociate sentimentele de admiraţie sau invidie pentru persoanele cu un statut social superior şi cu realizări remarcabile, pentru cauze

ţul sau mila, iar pentru cele abjecte – indignarea şi ura.

se la aceste stări afective posibile, avocatul trebuie scadrul exordiului propria-i poziţie, precum şi reacţia firească la care se adin partea celor ce urmează să decidă într-o asemenea cauză

ţele îl vor călăuzi pe avocat să structureze exordiul ie de următoarele elemente: ce va spune?, în faţa cui?, în ce împrejur

anse de izbândă? Răspunsurile adecvate la aceste probleme impun o documentare temeinică a avocatului în legătură cu personalitatea judeccu impactul cauzei asupra opiniei publice, cu şansele ce sunt de partea

i cele ce sunt favorabile părţii adverse.

Documentarea avocatului în legătură cu personalitatea torului îi poate oferi acele elemente necesare pentru o abordare adecvat

el utilizând în acest scop o serie de formule şi idei care fac pltorului, determinându-l să adopte o poziţie binevoitoare ş

În ceea ce priveşte personalitatea apărătorului părţii adverse, Quintilian recomanda folosirea unor formule de recunoaştere şi preţuire deosebit

ei profesionale, precum şi a talentului oratoric a acestuia, concomitent cu recunoaşterea modestă a propriei lipse de experien

ii de a se ridica, cu succes, la nivelul unui adversar atât de redutabil. În acest context, acelaşi autor antic avertizează că chiar şi atunci când avocatul are convingerea unui succes sigur în cauza pentru care pledează

teriorizeze o asemenea convingere, deoarece o astfel de manifestare îl va ă pe judecător, determinându-l să fie reticent faţă

ţiile acestuia.

pledoaria urmează celei a avocatului părţii adverse, care a reu deja instanţa asupra celui de partea căruia este dreptatea, atunci

avocatul va anunţa în cadrul exordiului că vine cu dovezi noi, care le infirmpe cele prezentate anterior, avertizare ce va trezi interesul judecascultarea dovezilor respective.

ia în care se constată oboseala judecătorului, cea mai adecvatpentru înviorarea atmosferei este aceea de a anunţa că pledoaria ce va fi

va fi foarte scurtă şi la obiect, evident cu condiţia de a se următre cei cărora li se adresează datele prezentate

Exordiul pledoariilor ce urmează după pledoaria adversarului va trebui modificat corespunzător datelor prezentate de cealaltă parte, precum

ie de atitudinea obţinută de acesta din partea judecătorului.

sura în care avocatul se raportează în exordiu la cele prezentate anterior, impresia de construire momentană a discursului, de disponibilitate

pentru adecvarea apărării la orice nouă informaţie, iar această


82

ionarea integrală a informaţiilor

rile afective pe care poate i în cadrul pledoariei propriu-zise. Astfel,

ţie sau invidie pentru ri remarcabile, pentru cauze

indignarea şi ura.

osibile, avocatul trebuie să contureze în ă la care se aşteaptă

o asemenea cauză. La rândul lor, exordiul şi pledoaria în

a cui?, în ce împrejurări?, spunsurile adecvate la aceste probleme impun o

cu personalitatea judecătorului, ansele ce sunt de partea

cu personalitatea şi experienţa u o abordare adecvată,

i idei care fac plăcere ie binevoitoare şi atentă.

ii adverse, Quintilian i preţuire deosebită a

i a talentului oratoric a acestuia, a propriei lipse de experienţă şi a

ii de a se ridica, cu succes, la nivelul unui adversar atât de redutabil. i atunci când avocatul

are convingerea unui succes sigur în cauza pentru care pledează, el va trebui să teriorizeze o asemenea convingere, deoarece o astfel de manifestare îl va

fie reticent faţă de dovezile şi

ii adverse, care a reuşit să ruia este dreptatea, atunci

vine cu dovezi noi, care le infirmă pe cele prezentate anterior, avertizare ce va trezi interesul judecătorului pentru

torului, cea mai adecvată soluţie ă pledoaria ce va fi ţia de a se urmări cu

datele prezentate şi modul de

pledoaria adversarului va trebui parte, precum şi în

torului.

în exordiu la cele prezentate anterior, a discursului, de disponibilitate

eastă impresie se va

Bobică Neculai

Retorică

păstra şi în continuare, chiar dacdiscursul pregăfavorabilă este acela cprezentare, convinscele pe care le-a audiat anterior.

Indiferent de natura cauzei exordiului, acesta trebuie srespectiv:

a) să fie expus în termeni sobri, clari

b) să se încadreze, în privinprovoace plictiseala auditoriului, înainte de a se trece la prezentarea planului propriu-zis;

c) să prezinte coerenmemorie, a unor bâlbâieli, deoarece în astfel de cazuri, apcompromisă.

O altă problemădacă este absolut necesardacă intervin şi momente în care se poate renun

Analiza situaţiei concrete evidencauza este foarte clarapără avocatul. Cât priveînlăturată în situaobiective, sau când instanÎmprejurări de acest fel trebuie spledoariei la acele elemente menite sexordiului.

Prezintă, în câteva fraze, modul în care trebuie adaptat exordiul pledoariei la condidesfăşurării procesului

Naraţiunea sau relatarea faptelor

Naraţiunea constituie o parte esenparcursul acesteia se vor prezenta faptele în jurul celementele de ap

Relatarea trebuie realizatcelor expuse să fie înconstituie o condi


i în continuare, chiar dacă avocatul nu va face decât sdiscursul pregătit de acasă. Avantajul pe care îl oferă o asemenea impresie

este acela că instanţa de judecată va urmări cu atenre, convinsă fiind că avocatul îi va furniza noi informa

a audiat anterior.

Indiferent de natura cauzei şi modalităţile folosite de avocat la întocmirea exordiului, acesta trebuie să îndeplinească o serie de condi

fie expus în termeni sobri, clari şi precişi, fără podoabe stilistice;

se încadreze, în privinţa dimensiunilor, în limite rezonabile, încât sprovoace plictiseala auditoriului, înainte de a se trece la prezentarea planului

prezinte coerenţă logică şi să evite producerea unor blocaje de a unor bâlbâieli, deoarece în astfel de cazuri, apărarea este definitiv

problemă care se ridică în legătură cu exordiile pledoariilor va fi aceea este absolut necesară prezentarea exordiului în toate împrejur

in şi momente în care se poate renunţa la exordiu.

ţiei concrete evidenţiază că exordiul nu este necesar acolo unde cauza este foarte clară, iar instanţa pare a fi câştigată de partea celui pe care îl

avocatul. Cât priveşte posibilitatea prezentării exordiului, aceasta va fi în situaţia în care timpul afectat pledoariei este restrâns din motive

obiective, sau când instanţa solicită imperios intrarea în fondul problemelor. ri de acest fel trebuie să-l determine pe avocat să revin

pledoariei la acele elemente menite să realizeze scopurile vizate de prezentarea

Sarcina de lucru 4 ă, în câteva fraze, modul în care trebuie adaptat exordiul

pledoariei la condiţiile noi ce pot să apară pe parcursul ăşurării procesului în instanţă.

iunea sau relatarea faptelor iunea constituie o parte esenţială a pledoariei şi aceasta pentru c

parcursul acesteia se vor prezenta faptele în jurul cărora se vor structura elementele de apărare.

Relatarea trebuie realizată în mod obiectiv, clar şi precis, astfel încât concelor expuse să fie înţeles integral de către auditoriu. Verosimilitatea naraconstituie o condiţie indispensabilă a acceptării ei ca suport al ap


83

avocatul nu va face decât să prezinte o asemenea impresie ri cu atenţie întreaga

avocatul îi va furniza noi informaţii, altele decât

ile folosite de avocat la întocmirea o serie de condiţii de formă,

podoabe stilistice;

a dimensiunilor, în limite rezonabile, încât să nu provoace plictiseala auditoriului, înainte de a se trece la prezentarea planului

evite producerea unor blocaje de ărarea este definitiv

cu exordiile pledoariilor va fi aceea prezentarea exordiului în toate împrejurările sau

exordiul nu este necesar acolo unde de partea celui pe care îl

rii exordiului, aceasta va fi ia în care timpul afectat pledoariei este restrâns din motive

imperios intrarea în fondul problemelor. ă revină pe parcursul

realizeze scopurile vizate de prezentarea

, în câteva fraze, modul în care trebuie adaptat exordiul pe parcursul

i aceasta pentru că pe rora se vor structura

i precis, astfel încât conţinutul tre auditoriu. Verosimilitatea naraţiunii

rii ei ca suport al apărării juridice.

Bobică Neculai

Retorică

În situaţia în care faptele prezentate dau impresia de neverosimil, de ceva iedin comun, atunci avocatul le poate prezenta, pentru început, cu titlu de ipoteză, urmând s

Uneori, între datele pşi contradicţii, situafiind conturate doar în mmomente sau conjuncturi diferite.

Desfăşurarea naraprezentate în ordinea în care sselectarea faptului esenreconstituirea într

Teoreticienii moderni atrag atenfie întregită de analiza resorturilor psihologice ale acestora, pentru a se pune în evidenţă circumstanrealiza o înţelegere deplina săvârşit faptele respective.

De multe ori, prezentarea faptelor este susdosar. Această acmonotonie şi chiar de plictisealelemente retorice colaterale, cum ar fi: gestica, tonalitatea vocii, interogaprecum şi raportarea de fiecare datsusţinerea sau infirmarea c

Discuţia juridic ă

Discuţia juridicaplicarea de norme pledoariei.

Luând în consideraconstituie dovedirea faptelor la care se vor aplica normelecauză. În acest sens, discuadeveririi şi se concentreazcontroversate. Şdovezi, iar folosirea dovezilor poate urma fie o logicporneşte de la prezentarea celor mai puternice dovezi tuturor celorlalte informaprincipale. În aceastfavorabile părţii adverse, ci se impune prezentarea context decât cel utilizat de adversar, pentru a li se diminua, deopotrivvaloarea şi importan

Intervin, apoi, pe parcursul discuîntotdeauna sunt conform cu adevadevărul fără a fi consugestiei colective, fie datorcare l-a avut asupra martorului evenimentul la care acesta a fost prezent, fie


ia în care faptele prezentate dau impresia de neverosimil, de ceva iedin comun, atunci avocatul le poate prezenta, pentru început, cu titlu de

, urmând să aducă, în continuare, dovezi ce vor proba veridicitatea lor.

Uneori, între datele prezentate pe parcursul naraţiunii par să existe nepotriviri ţii, situaţie ce impune avocatului prezentarea de noi elemente, ele

fiind conturate doar în măsura în care nu se ţine seama de faptul cmomente sau conjuncturi diferite.

urarea naraţiunii poate urma calea strict cronologicăprezentate în ordinea în care s-au produs) sau calea logicăselectarea faptului esenţial vizat de însuşi fondul cauzei şi, pornind de la acesta, reconstituirea într-o formă concentrată a succesiunii reale a evenimentelor.

Teoreticienii moderni atrag atenţia asupra necesităţii ca prezentarea faptelor să de analiza resorturilor psihologice ale acestora, pentru a se pune în

circumstanţele atenuante sau agravante; de asemenea, ţelegere deplină a modului în care a gândit şi acţionat persoana care

it faptele respective.

De multe ori, prezentarea faptelor este susţinută prin lectura pieselor aflate la dosar. Această acţiune fracţionează însă discursul şi poate genera momente de

şi chiar de plictiseală. De aceea, este recomandabil utilizarea unor elemente retorice colaterale, cum ar fi: gestica, tonalitatea vocii, interoga

i raportarea de fiecare dată a documentului prezentat la faptele în inerea sau infirmarea cărora acţionează respectivul document.

ia juridică este a treia parte a pledoariei, iar esenţ

aplicarea de norme şi principii juridice la faptele dovedite pe parcursul

Luând în consideraţie natura discuţiei juridice, o primă etapconstituie dovedirea faptelor la care se vor aplica normele

. În acest sens, discuţia urmează regulile generale ale confirmşi se concentrează fie asupra faptelor esenţiale, fie asupra celor

controversate. Şi în primul caz, ca şi în celălalt, discuţia se face pe bazdovezi, iar folosirea dovezilor poate urma fie o logică ascendent

te de la prezentarea celor mai puternice dovezi şi continututuror celorlalte informaţii, care sporesc autenticitatea şi greutatea dovezii

această acţiune nu trebuie trecute sub tăcere dovezile care sunt ărţii adverse, ci se impune prezentarea şi analizarea lor într

context decât cel utilizat de adversar, pentru a li se diminua, deopotrivi importanţa.

n, apoi, pe parcursul discuţiei juridice relatările martorilor, care nu întotdeauna sunt conform cu adevărul. De multe ori, martorii deformeaz

ă ă a fi conştienţi, ei acţionând fie sub impulsul autosugestiei sau al sugestiei colective, fie datorită impactului emoţional deosebit de puternic pe

a avut asupra martorului evenimentul la care acesta a fost prezent, fie


84

ia în care faptele prezentate dau impresia de neverosimil, de ceva ieşit din comun, atunci avocatul le poate prezenta, pentru început, cu titlu de

, în continuare, dovezi ce vor proba veridicitatea lor.

ă existe nepotriviri ie ce impune avocatului prezentarea de noi elemente, ele

ine seama de faptul că e vorba de

iunii poate urma calea strict cronologică (faptele fiind au produs) sau calea logică, ce constă în

i, pornind de la acesta, a succesiunii reale a evenimentelor.

ii ca prezentarea faptelor să de analiza resorturilor psihologice ale acestora, pentru a se pune în

au agravante; de asemenea, şi pentru a se ţionat persoana care

prin lectura pieselor aflate la i poate genera momente de

. De aceea, este recomandabil utilizarea unor elemente retorice colaterale, cum ar fi: gestica, tonalitatea vocii, interogaţia,

a documentului prezentat la faptele în respectivul document.

este a treia parte a pledoariei, iar esenţa ei constă în principii juridice la faptele dovedite pe parcursul

ă etapă a acesteia o şi principiile în

regulile generale ale confirmării sau ale iale, fie asupra celor ia se face pe bază de

ascendentă, fie calea ce i continuă cu invocarea şi greutatea dovezii

cere dovezile care sunt i analizarea lor într-un alt

context decât cel utilizat de adversar, pentru a li se diminua, deopotrivă,

rile martorilor, care nu rul. De multe ori, martorii deformează

ionând fie sub impulsul autosugestiei sau al ional deosebit de puternic pe

a avut asupra martorului evenimentul la care acesta a fost prezent, fie


Retorică 85

datorită presiunilor ce vin din partea opiniei publice sau a factorilor de manipulare a opiniei publice.

Pentru a demonta mărturiile mistificatoare, avocatul poate recurge la procedee adecvate: confruntarea persoanelor ce relatează cu privire la unul şi acelaşi fapt; evidenţierea contradicţiilor ce apar între elementele relatate de martor; raportarea mărturiilor la alte dovezi a căror autenticitate este unanim recunoscută; demonstrarea că martorul respectiv are un anume interes în cauza ce se judecă, deci nu este un martor obiectiv.

Pot fi, de asemenea, obiecte ale discuţiei juridice documentele aflate la dosar, caz în care avocatul se va sprijini pe cele ce îi sunt favorabile şi va pune sub semnul îndoielii documentele care avantajează cealaltă parte.

Potrivit neo-retoricii, discuţia juridică se va diferenţia în funcţie de natura penală sau civilă a cauzei. În timp ce în procesele penale discuţia se concentrează cu precădere asupra faptelor pentru a se proba vinovăţia sau nevinovăţia celui acuzat, în procesele civile, discuţia se poartă asupra normei juridice, sub autoritatea căreia va fi plasată problema aflată în litigiu.

În astfel de procese, discuţia parcurge următoarele etape:

a) stabilirea naturii juridice a cauzei; b) identificarea normei juridice ce reglementează soluţionarea faptelor

aparţinând genului respectiv; c) invocarea practicii juridice, respectiv a soluţiilor date în cazuri

similare, precum şi a punctelor de vedere formulate de doctrina juridică.

Respingerea

Respingerea este momentul complementar al discuţiei juridice şi ea se realizează, de multe ori, concomitent cu prima activitate. În cadrul acestei operaţiuni, atenţia se va concentra fie asupra dovezilor folosite de partea adversă şi care nu sunt suficient de trainice, fie asupra modului în care au fost utilizate, fie a concluziilor degajate în urma stabilirii anumitor fapte.

De asemenea, pot fi contestate şi piesele aflate la dosar, care au servit ca bază de argumentare celeilalte părţi.

În respingerea argumentării părţii adverse, avocatul trebuie să convingă că se situează pe o poziţie de deplină obiectivitate, că ia în seamă toate dovezile folosite de adversar, că iniţial nu s-a îndoit de autenticitatea lor, dar că pe parcurs au apărut elemente noi, care le-au diminuat importanţa.

Această procedură folosită de avocat elimină bănuiala de subiectivism şi contribuie la crearea convingerii de imparţialitate şi probitate profesională deplină.


Retorică 86

Concluzia

Concluzia pledoariei este partea de încheiere în care se formulează în mod sintetic esenţa discuţiei juridice şi a respingerii, ea fiind rezultatul pe care avocatul trebuie să-l prezinte ca având o justificare totală, de unde solicitarea unei sentinţe în concordanţă cu adevărul concluziei.

Sarcina de lucru 5 Explică, în 7-8 rânduri, care este rolul discuţiei juridice în cadrul pledoariei.

4.2.2. Pregătirea pledoariei

Etapele pregătirii pledoariei

Pregătirea temeinică a acesteia condiţionează succesul discursului, fapt ce a determinat pe marii oratori să se oprească asupra operaţiunilor ce trebuie efectuate în pregătirea discursului de apărare. Relevante în această privinţă sunt recomandările lui Quintilian, care tratează minuţios fiecare etapă a procesului de pregătire a acestei specii de discurs.

Primul moment îl constituie discuţia cu persoana ce urmează a fi apărată. În desfăşurarea discuţiei, avocatul trebuie să dovedească atenţie şi răbdare, să nu blocheze relatarea evenimentelor de către clientul său, ci, dimpotrivă, să-i stimuleze dorinţa de a spune totul.

Quintilian atrage atenţia asupra unui fenomen psihologic ce intervine în cadrul primei întâlniri dintre client şi avocat, şi anume, acela de identificare a apărătorului cu acuzatorul sau cu judecătorul. De aici, reţinerea clientului de a fi sincer faţă de apărător, acesta manifestând dorinţa de a relata doar acele fapte ce-i sunt favorabile.

Intervine, apoi, inhibiţia datorată întâlnirii şi discutării cu o persoană necunoscută. Prin urmare, avocatul trebuie să ţină seama de aceste aspecte şi să reia discuţia cu cel ce solicită serviciile sale. De asemenea, se impune consemnarea tuturor relatărilor făcute de către client cu ocazia fiecărei întâlniri, urmând ca, apoi, relatările să fie confruntate pentru a se depista neconcordanţele sau aspectele în legătură cu care clientul adoptă o poziţie circumspectă.

Avocatul trebuie să ţină seama şi de subiectivismul persoanei care relatează, aceasta fiind încredinţată că dreptatea este de partea ei, că dispune de dovezi zdrobitoare în favoarea sa, făcând afirmaţii de felul acelora că poate recurge la mărturiile a zeci şi zeci de oameni care să-i susţină dreptatea, că dispune de


Retorică 87

probe considerabile în sprijinul dreptăţii sale. Însă când i se vor solicita asemenea dovezi sau se vor audia martorii, se va constata că toate aceste probe există doar în mintea clientului. De aceea, Quintilian recomandă o anumită circumspecţie faţă de încrederea clientului în dreptatea cauzei sale şi verificarea obiectivă a tuturor mijloacelor de apărare menţionate de acesta. După ce avocatul realizează o anumită imagine cu privire la evenimentele în care a fost implicat clientul său, el va trebui să se convingă că această imagine corespunde realităţii.

În consecinţă, se va întâlni din nou cu clientul şi îi va solicita acestuia să repovestească unele fapte şi să răspundă la întrebările ce vizează situaţii neclare sau îndoielnice.

Avocatul trebuie să-şi convingă clientul să manifeste o sinceritate deplină şi să fie conştient că numai atunci când apărătorul său este în posesia informaţiei integrale, el poate realiza o evaluare realistă atât a faptelor care îi sunt favorabile clientului, cât şi a celor care îl dezavantajează.

După ce avocatul a ajuns, pe baza relatărilor persoanei pe care o va apăra, la un anumit punct de vedere în legătură cu starea reală a faptelor, urmează studierea dosarului. El trebuie să revină şi în cazul studiului pieselor aflate la dosar, deoarece nu întotdeauna se reţin toate aspectele de la prima lectură.

De asemenea, va trebui să confrunte în permanenţă informaţiile desprinse din studiul dosarului cu cele furnizate de către client, procedură ce îi va permite să se lămurească asupra părţilor slabe şi tari, cât şi asupra autenticităţii datelor pe care i le-a prezentat persoana apărată.

În urma parcurgerii etapelor enumerate, apărătorul dispune de informaţia necesară pentru a se edifica asupra cauzei şi a conţinutului acesteia, asupra şanselor de izbândă ale clientului, precum şi asupra faptelor care îi sunt nefavorabile. Prin urmare, el va avea posibilitatea să conceapă, într-o primă formă, structura apărării, selectând acele elemente care îi sunt favorabile şi oprindu-se asupra celor mai adecvate mijloace de argumentare.

Pentru a se convinge de soliditatea apărării, avocatul trebuie să se situeze, în continuare, pe poziţia adversarului şi să încerce să utilizeze informaţia primită pentru apărarea interesului părţii adverse. Printr-o asemenea transpunere, avocatul va identifica părţile slabe ale poziţiei clientului şi direcţiile în care trebuie să acţioneze pentru a obţine noi elemente în sprijinul apărării sale.

Urmează cea de-a treia ipostază în care se va plasa avocatul, cea a judecătorului, el analizând de data aceasta atât punctul de vedere al apărării, cât şi pe cel al părţii adverse, de pe poziţia judecătorului. Prin această triplă transpunere, avocatul evită situaţia de a fi luat prin surprindere sau de a nu fi evaluat posibilităţile diverselor interpretări ale pieselor aflate la dosar şi, implicit, a atitudinilor ce pot fi adoptate.

În sfârşit, ultima etapă este cea a documentării în legătură cu soluţiile date în cazurile similare, precum şi cu prevederile legislaţiei sub incidenţa căreia se află cazul în care oratorul va pleda. Abia după parcurgerea tuturor acestor


Retorică 88

etape, avocatul poate proceda la elaborarea formei definitive a pledoariei şi, de asemenea, la structurarea adecvată a acesteia.

Expunerea aspectelor tehnice de pregătire a pledoariei este continuată de către Quintilian cu prezentarea considerentelor de ordin moral, precum şi a răspunderii pe care şi-o asumă avocatul atunci când acceptă să apere o anumită persoană.

În primul rând, avocatul trebuie să conştientizeze faptul că toate speranţele persoanei apărate sunt investite în el, şi că de seriozitatea pregătirii pledoariei va depinde îndeplinirea acelor speranţe.

În al doilea rând, nu îi este permis avocatului să neglijeze documentaţia în vederea pregătirii pledoariei şi să se limiteze la aşa-zisa documentare la faţa locului – în instanţă. Mulţi avocaţi, consemnează el, îşi fac un titlu de glorie din a recunoaşte că pledoaria lor se bazează doar pe informaţiile reţinute cu ocazia audierii părţilor şi că aceste informaţii le sunt suficiente pentru elaborarea pledoariei. O asemenea atitudine denotă aroganţă, rea-credinţă şi lipsă de responsabilitate.

Metode de pregătire şi prezentare a pledoariei

Pledoaria este, de cele mai multe ori, un discurs pe care oratorul îl prezintă liber în faţa instanţei.

Nu întotdeauna, însă, oratorul dispune de aptitudinile şi experienţa necesară prezentării unui discurs oral. Astfel, avocaţii tineri, care se află la începutul carierei lor, trăiesc intens impactul emoţional al întâlnirii cu publicul, cu instanţa şi cu atmosfera existentă în sala de judecată, ceea ce determină apariţia tracului şi a blocajelor de memorie. De aceea, pentru evitarea unor asemenea neplăceri, se recurge la redactarea în scris a pledoariei şi la citirea acesteia în faţa instanţei. Această metodă prezintă şi unele avantaje dar şi foarte multe dezavantaje. Avantajele constau în:

a) elaborarea minuţioasă a discursului; b) posibilitatea revenirii asupra conţinutului şi formei până la realizarea unei variante cât mai bune; c) evitarea riscului pierderii din vedere a unor aspecte importante, ca şi pe acela de a nu se trata corespunzător problemele de fond ale cauzei.

În schimb, dezavantajele sunt date, mai întâi, de faptul că lectura textului nu permite utilizarea întregii game de mijloace retorice utilizabile în cazul discursului oral. Astfel, nu se pot urmări reacţiile auditoriului, nu se poate folosi gestica ce însoţeşte discursul oral şi, de asemenea, nu se poate adapta textul la elementele nou intervenite pe parcursul procesului.

În consecinţă, pot apărea situaţii în care discursul nu mai este adecvat.

Conştientizarea acestor dezavantaje au determinat utilizarea unei alte forme, ce îmbină atât avantajele redactării în scris a discursului, cât şi pe cele ale prezentării sale orale. Aceasta constă în redactarea în scris a textului, care apoi


Retorică 89

va fi memorat şi prezentat oral; singurul risc posibil în asemenea situaţii va fi doar cel al blocajelor de memorie.

Istoria oratoriei evidenţiază că chiar oratori celebri au utilizat această metodă, dar pentru a o folosi cu succes, este necesară prezenţa unei memorii superioare.

O a treia metodă este cea folosită de oratorii cu experienţă şi care constă în schiţarea planului pledoariei, în fixarea elementelor principale asupra cărora se va axa apărarea, urmând apoi ca acest schelet să îmbrace forma definitivă în momentul rostirii discursului.

O formulă des uzitată în cazul acestei proceduri o constituie practica elaborării notelor de pledoarie, care constă în consemnarea ideilor principale, acestea fiind dezvoltate apoi în cadrul instanţei.

În prezentarea pledoariei intervine de multe ori improvizaţia retorică. Ea constă în capacitatea de adaptare a discursului elaborat anterior la împrejurările nou intervenite. Improvizaţia reprezintă o expresie a creativităţii şi, respectiv, a invenţiei retorice.

În cadrul pledoariei, împrejurările care determină folosirea improvizaţiei pot fi:

a) impresia favorabilă realizată de discursul părţii adverse şi utilizarea de către aceasta a unor probe care nu mai pot fi utilizate de către cealaltă parte; b) mărturiile depuse pe parcursul desfăşurării procesului; c) apariţia unor noi probe şi informaţii necunoscute în momentul elaborării pledoariei.

Dacă avocatul nu va integra în conţinutul pledoariei sale aceste noi informaţii sau nu va ţine seama de argumentarea părţii adverse din pledoaria deja prezentată, atunci discursul său va dobândi un caracter artificial şi inadecvat. De aceea, se recomandă luarea în considerare şi a necesităţii de modificare din mers a discursului şi, uneori, de modificare chiar pe parcursul rostirii sale.

În consecinţă, se impune, mai întâi, gândirea acelor locuri în care pot fi introduse posibile modificări. Apoi, avocatul va trebui să urmărească cu atenţie desfăşurarea procesului şi să reţină toate datele nou apărute în funcţie de care îşi va modifica discursul.

În sfârşit, posibilitatea de adaptare a discursului la noile situaţii va fi superioară atunci când se foloseşte cea de-a treia formulă de pregătire şi elaborare a discursului.

De asemenea, avocatul va fi pus la adăpost de un mare număr de surprize dacă, înainte de elaborarea discursului, s-a situat atât pe poziţia părţii adverse, cât şi pe cea a judecătorului.

Procedee retorice folosite în pregătirea şi prezentarea pledoariei

Dacă rolul pledoariei este acela de a convinge în legătură cu adevărul anumitor fapte, cu vinovăţia sau nevinovăţia persoanelor implicate în procese penale sau a dreptăţii celor implicaţi în procese civile, atunci avocatul trebuie să facă uz de acele procedee retorice care amplifică puterea de convingere a discursului. Asemenea procedee vor fi utilizate diferenţiat, corespunzător scopurilor


Retorică 90

urmărite de fiecare parte a discursului. Astfel, în exordiu, avocatul poate recurge la interogaţie şi autointerogaţie pentru a enunţa problema în legătură cu care urmează să pledeze, la apostrofări atunci când se adresează direct avocatului celeilalte părţi sau la metoda cunoscută sub numele de prolepsă şi care constă în enunţarea posibilelor obiecţiuni ce ar putea veni dinspre partea adversă şi în oferirea răspunsurilor menite să înlăture obiecţiunile în cauză. În anumite situaţii se poate face uz chiar şi de tonul patetic pentru a determina o atitudine favorabilă din partea judecătorului pentru clienţii săi.

Pe parcursul naraţiunii, se recomandă folosirea acelor mijloace retorice care contribuie la influenţarea tabloului prezentat, la creşterea gradului de verosimilitate a celor relatate. În acest scop, se va folosi procedeul identificării avocatului cu persoana apărată, utilizându-se pentru aceasta persoana întâia plural; apoi pentru realizarea unei anumite cadenţe a exprimării, ca şi pentru distingerea elementelor esenţiale de cele nesemnificative, avocatul poate folosi timpul prezent, deşi se referă la fapte ce au avut loc în trecut sau poate alterna prezentul cu imperfectul, ultimul folosindu-se pentru înfăţişarea unor episoade mai puţin importante.

Tot în cadrul naraţiunii este necesară atragerea atenţiei asupra evenimentelor decisive, ca şi asupra concluziilor ce se pot degaja pe baza interpretării lor. De aceea, avocatul este nevoit să recurgă la anumite repetiţii şi, pentru a evita monotonia şi agasarea celor nevoiţi să asculte de mai multe ori aceeaşi idee, se vor folosi expresii lingvistice diferite pentru formularea aceluiaşi enunţ.

Nu lipsite de importanţă sunt elementele retoricii care aparţin acţiunii, respectiv fizionomia, pronunţia, tonalitatea, gesticulaţia. Astfel, pentru a sublinia şi a face mai relevante anumite idei, avocatul va recurge la gesticulaţie, va urmări cu privirea reacţiile auditoriului şi îşi va modula vocea potrivit momentelor prezentate şi importanţei lor. De exemplu, de la tonul neutru, detaşat, care se recomandă a se folosi în relatarea faptelor, se poate trece la unul patetic, cu accente de compasiune sau revoltă şi, în anumite situaţii, chiar la un ton pronunţat vehement. De fiecare dată, avocatul va trebui să selecteze acele mijloace şi procedee retorice care răspund în cel mai înalt grad naturii cauzei, importanţei problemei pe care o prezintă, atitudinii pe care doreşte să o obţină din partea instanţei.

Sarcina de lucru 6 Argumentează avantajele şi dezavantajele principalelor metode de pregătire şi prezentare a pledoariei într-un text de jumătate de pagină.


Retorică 91

4.3. Elocuţiunea 4.3.1. Stilul

Conceptul de elocuţiune

Conceptul de elocuţiune este originar din limba latină şi el desemnează acea parte a retoricii care se ocupă de principiile şi regulile selectării şi folosirii expresiilor lingvistice în cadrul unui discurs, pentru a se realiza o concordanţă cât mai deplină între conţinutul ideatic şi forma de exprimare a ideilor. De asemenea, elocuţiunea va studia expresivitatea limbajului, forţa persuasivă a diverselor expresii şi construcţii lingvistice, topica propoziţiei şi a frazei.

Atât stilistica, cât şi alte discipline estetice sau lingvistice, evidenţiază puterea pe care o dobândesc cuvintele dacă sânt judicios folosite. Aceeaşi idee, însă formulată în cuvinte diferite, va avea efecte diferite asupra auditoriului. Apoi, aceleaşi cuvinte, dar folosite într-o altă succesiune, generează alte efecte asupra acelui care le receptează.

Noţiunea de stil

În cadrul elocuţiunii, ca parte distinctă a retoricii, locul central revine noţiunii de stil. Prin stil se înţelege, mai întâi, forma ce se imprimă unui discurs, formă ce va depinde de substanţa discursului, genul acestuia, natura auditoriului şi personalitatea celui care a elaborat discursul.

Iniţial, termenul latin stylus desemna atât unealta de scris, cât şi scrierea îngrijită, frumoasă. Prin extindere, conceptul de stil va dobândi o sferă mult mai largă, el vizând mai întâi modul de exprimare şi modul de gândire ale unei persoane, apoi, modul de a fi şi de a se manifesta al acesteia. În creaţia literară, stilul

„este expresia, arta de a scrie, care face sensibile ideile şi sentimentele noastre; este mijlocul de comunicare între spirite. Nu este numai darul de a exprima gândurile, ci arta de a le aduce în prezent, de a le face să se nască, de a vedea legătura dintre ele, de a le face vizibile”.

În orice rezultat al activităţii umane se regăseşte, în ultimă instanţă,întreaga personalitate a celui care a realizat activitatea respectivă (temperament, inteligenţă, caracter, instrucţie, educaţie, experienţă). Pornind de la această corelaţie a multiplelor determinări ale personalităţii umane ce se regăsesc în fiecare din acţiunile acesteia, se va ajunge la concluzia formulată de unul dintre reprezentanţii de seamă ai clasicismului francez – Buffon – că „stilul este omul însuşi“. Un asemenea enunţ surprinde relaţia intimă dintre personalitatea umană şi forma acţiunilor acesteia, iar în cazul retoricii, unitatea dintre conţinutul şi forma discursului şi personalitatea oratorului (de exemplu, oratorul cu un temperament coleric va fi înclinat spre folosirea unui stil vehement, a unei cadenţe rapide de succesiune a cuvintelor, propoziţiilor şi frazelor; dimpotrivă, un temperament flegmatic va practica un stil lent, fără culoare afectivă şi de totală detaşare faţă de semnificaţia celor prezentate).


Retorică 92

Calităţile stilului

O primă calitate a stilului este adecvarea, care se referă, mai întâi, la adecvarea expresiilor lingvistice la conţinutul ideilor formulate cu ajutorul acestora, iar apoi, la corelarea mijloacelor retorice cu genul şi problematica discursului. Realizarea acestei calităţi stilistice impun atât o stăpânire temeinică a mijloacelor de expresie de către orator, cât şi o îndelungată practică oratorică. Datele furnizate de oratorie evidenţiază că pentru fiecare gen de idei sunt adecvate anumite forme şi mijloace stilistice şi că alegerea celor potrivite se realizează doar atunci când oratorul dispune atât de capacitatea creativă în domeniul retoricii, cât şi de un simţ adecvat al limbii.

În strânsă unitate cu adecvarea va fi convenienţa stilului şi care se exprimă în folosirea mijloacelor retorice potrivite pentru fiecare caz în parte. Dacă adecvarea vizează doar expresiile lingvistice, convenienţa este un concept mai larg, care include, pe lângă elementele ce aparţin elocuţiunii, şi pe cele aparţinând dispoziţiei şi acţiunii retorice.

Diversitatea reprezintă o altă calitate a stilului, care este solicitată de diversitatea genurilor şi a problematicii, a scopurilor discursurilor, chiar şi de diversitatea auditoriului şi a împrejurărilor în care se rostesc discursurile. Cicero avertiza că avocatul nu trebuie să se adreseze în acelaşi fel tuturor judecătorilor, nici să trateze în acelaşi mod toate cauzele, şi nici să folosească acelaşi stil pe întreg parcursul discursului. În consecinţă, în discursul demonstrativ se va utiliza, de regulă, stilul simplu, fără podoabe stilistice deosebite, în genul judiciar, stilul temperat, iar în unele specii ale discursului deliberativ – stilul sublim.

Pe de altă parte, se recomandă ca diversitatea stilistică să vizeze nu numai tipurile diferite de discurs, ci şi componentele unuia şi aceluiaşi discurs. Dacă exordiul va folosi, de regulă, stilul simplu şi tonul detaşat al discursului, pe parcursul naraţiunii se poate recurge atât la stilul simplu, cât şi la cel temperat, ca apoi confirmarea, respingerea şi epilogul să folosească cu precădere stilul temperat, iar în funcţie de disponibilitatea şi arta oratorului, şi anumite elemente ale stilului sublim. De asemenea, în ultima parte, pateticul va constitui o notă dominantă.

O altă calitate a stilului este muzicalitatea, aceasta vizând cu prioritate discursurile orale. Muzicalitatea constă în caracterul melodios al frazelor, în ritmul armonios al rostirii discursului şi în tonul plăcut folosit de orator. Marii oratori au cultivat în permanenţă această calitate a stilului, menită să sporească caracterul agreabil al discursului.

Firescul şi naturaleţea stilului reprezintă alte însuşiri definitorii ale stilului oratoric, ele regăsindu-se în fluenţa discursului, în impresia că discursul este elaborat pe moment şi fără vreun efort evident din partea oratorului. Impresia de firesc o realizează numai acele discursuri care se apropie de desăvârşire şi


Retorică 93

care implică un volum foarte ridicat de muncă.

Istoria literaturii, la rândul ei, ne oferă numeroase exemple privind exerciţiile de desăvârşire stilistică a creaţiei literare până la realizarea acelei forme în care cuvântul se potriveşte perfect cu ideea exprimată. Astfel, manuscrisele rămase de la Eminescu evidenţiază că până la realizarea formei finale a majorităţii poeziilor sale s-au experimentat numeroase alte variante pentru fiecare caz în parte.

Unitatea stilistică – reprezintă o ultimă calitate a stilului şi ea constă în armonia realizată între diversele mijloace stilistice folosite pe parcursul unui discurs sau a unei creaţii literare.

Sarcina de lucru 7 Prezintă sintetic, în 7-8 rânduri, calităţile generale ale stilului.

4.3.2. Stilurile discursului

Stilul simplu

Stilul simplu este cel mai folosi stil la care recurg atât persoanele simple, cât şi cele cu un grad mai ridicat de pregătire. El se caracterizează prin folosirea limbajului comun, prin evitarea podoabelor stilistice şi prin recurgerea doar la ceea ce este absolut necesar pentru a formula o anumită idee.

În istoria literaturii, stilul simplu se regăseşte la începutul creaţiei literare, în literatura română, el fiind stilul folosit predilect de către cronicari.

În retorică, stilul simplu este folosit, de regulă, în discursurile demonstrative, iar în celelalte genuri de discurs, în exordii şi naraţiuni. Comparat cu vestimentaţia, stilul simplu se aseamănă cu acea ţinută vestimentară în care atenţia este acordată în primul rând utilităţii şi apoi aspectului estetic.

Exprimându-se metaforic, unii teoreticieni ai retoricii au comparat stilul simplu cu vestimentaţia fetei de la ţară. Se invoca, în acest sens, simplitatea dar şi o anumită eleganţă naturală a vestimentaţiei, absenţa oricărei podoabe, singurul accesoriu fiind o floare sau o cunună.

Diviziunile stilului simplu

Stilul simplu cunoaşte, la rândul său, trei specii şi anume:

a) stilul simplu propriu-zis; b) stilul familiar; c) stilul naiv.

Bobică Neculai

Retorică

Stilul simplu propriude creaţie literarăprecis. Absenţa metaforelor, comparaalambicate şi a folosirii termenilor cu semnificasimplu capacitatea de a exprima adecvat conţinutul. Fiecare expresie lingvisticreferenţial foarte clar definit.

În cadrul stilului simplu predomina oricărei preocupînsă, că forma realizatfaptul că autorul discursului a ajuns la un asemenea grad de desreuşeşte să realizeze forma potrivit

Cicero afirma căefort artistic.

Stilul familial se practicanumit nivel de preg

Stilul naiv vizeaznaivitatea ideilor. Este întâlnit la oamenii simpli experienţă de via

Stilul temperat sau înflorit

Stilul temperat este practievocator, ca şcaracterizează, în primul rând, prin bogapreciindu-se căcuvintelor. Aceasta înseamndeosebită formei alese a expresiilor cmai plăcute forme de exprimare.

„Eleganţa acestui stil rezultă din faptnemulţumindu-se numai cu expresiile obiîmbinarea plăcută şi inspiratăprin gest şi frumuseţe”.

Calităţile stilului temperat

Prima notă definitorie a stilului temperat este elegancaracterul mijloacelor de expresie, cât propoziţiilor şi frazelor. De asemenea, eleganforma interesantă

Prin urmare, discursul elaborat în stilul temperat atrage atât prin forma esteticsuperioară, cât şacest caz şi maniera de prezentare a discursului, elegancaracterului interesant al ideilor, adaccentuează şi se reliefeazoratorului.


Stilul simplu propriu-zis este folosit atât în discursuri, cât şi în anumite genuri ie literară. Pe lângă absenţa podoabelor, stilul simplu este clar, concis

precis. Absenţa metaforelor, comparaţiilor, epitetelor, evitarea construcşi a folosirii termenilor cu semnificaţii multiple, imprim

simplu capacitatea de a exprima adecvat şi inteligibil ideile ce alcinutul. Fiecare expresie lingvistică are o semnificaţie precis

ial foarte clar definit.

În cadrul stilului simplu predomină impresia de firesc şi naturalerei preocupări pentru forma atrăgătoare a textului. Aceasta nu înseamn

forma realizată este rezultatul doar al inspiraţiei de moment, ci doar autorul discursului a ajuns la un asemenea grad de des

realizeze forma potrivită pentru fiecare caz în parte.

Cicero afirma că este o adevărată artă să dai impresia că ceva este realizat f

Stilul familial se practică în discuţiile obişnuite, dar de către persoane cu un anumit nivel de pregătire intelectuală (stilul cafenelei, al saloanelor literare).

Stilul naiv vizează nu naivitatea şi simplitatea mijloacelor de expresie, ci naivitatea ideilor. Este întâlnit la oamenii simpli şi la persoanele f

de viaţă bogată.

Stilul temperat este practicat în discursurile cu caracter omagial, solemn, evocator, ca şi în unele părţi ale discursului deliberativ, judiciar. Se

ă, în primul rând, prin bogăţia echilibrată a figurilor de stil, se că această variantă stilistică foloseşte ceea ce se cheam

cuvintelor. Aceasta înseamnă că, în cadrul stilului temperat, se d formei alese a expresiilor căutându-se întotdeauna cele mai reu

cute forme de exprimare.

a acestui stil rezultă din faptul că se îngrijeşte foarte mult de alegerea cuvintelor, se numai cu expresiile obişnuite. El se distinge prin armonia formei, prin

i inspirată a elementelor sale constitutive, printr-o sobrietate echilibrat

definitorie a stilului temperat este eleganţa care se remarccaracterul mijloacelor de expresie, cât şi prin modul de construire a

şi frazelor. De asemenea, eleganţa acestui stil se forma interesantă a ideilor, ca şi în deplina unitate dintre formă ş

Prin urmare, discursul elaborat în stilul temperat atrage atât prin forma estetic, cât şi prin conţinutul ideatic deosebit. Evident, importantşi maniera de prezentare a discursului, eleganţei limbajului

caracterului interesant al ideilor, adăugându-li-se eleganţa gesturilor cu care se ă şi se reliefează ideile, claritatea pronunţiei, tonul pl


94

şi în anumite genuri podoabelor, stilul simplu este clar, concis şi

iilor, epitetelor, evitarea construcţiilor ii multiple, imprimă stilului

gibil ideile ce alcătuiesc ţie precisă şi un

i naturaleţe, de absenţă toare a textului. Aceasta nu înseamnă,

iei de moment, ci doar autorul discursului a ajuns la un asemenea grad de desăvârşire, încât

în parte.

ceva este realizat fără

ătre persoane cu un anelor literare).

i simplitatea mijloacelor de expresie, ci i la persoanele fără o

cat în discursurile cu caracter omagial, solemn, i ale discursului deliberativ, judiciar. Se

a figurilor de stil, eea ce se cheamă floarea

, în cadrul stilului temperat, se dă o atenţie se întotdeauna cele mai reuşite şi

te foarte mult de alegerea cuvintelor, nuite. El se distinge prin armonia formei, prin

o sobrietate echilibrată,

a care se remarcă atât în i prin modul de construire a

a acestui stil se regăseşte şi în ă şi conţinut.

Prin urmare, discursul elaborat în stilul temperat atrage atât prin forma estetică inutul ideatic deosebit. Evident, importantă va fi în

i maniera de prezentare a discursului, eleganţei limbajului şi a gesturilor cu care se

iei, tonul plăcut al vocii


Retorică 95

O a doua caracteristică a stilului temperat este bogăţia sau plasticitatea. Uneori se foloseşte pentru desemnarea acestei caracteristici şi termenul de avuţie. La prima vedere, se pare că această calitate desemnează bogăţia mijloacelor stilistice enunţată încă de la început ca fiind definitorie pentru acest stil. În realitate, însă, este vorba de bogăţia semnificaţiilor conţinute de fiecare figură de stil din discursul rostit. Aici intervine măiestria oratorului, capacitatea acestuia de a selecta expresiile lingvistice cu cea mai mare putere de conturare a sensurilor şi semnificaţiilor. Aşa se explică faptul că un text redactat în stilul înflorit oferă noi înţelesuri la o nouă reluare a acestuia.

La avuţia stilului temperat se adaugă alte două trăsături aflate într-un raport de complementaritate, respectiv fineţea şi delicateţea acestuia.

Fineţea stilului vizează modul de formulare şi înlănţuire a ideilor. Printr-o manieră specifică de enunţare şi succesiune a ideilor discursului se creează terenul pentru manifestarea unor subtile asociaţii, a căror surprindere nu este la îndemâna oricui. Discursul este, astfel, plin de subtilităţi, iar descifrarea lor oferă o reală satisfacţie celui ce o realizează.

Fineţea stilului se reflectă apoi şi în forma apropiată de desăvârşire a expresiilor folosite, ca şi în unitatea şi armonia părţilor discursului. Fineţea se raportează, astfel, la natura şlefuită a limbajului folosit, precum şi la forma adâncă sub care se prezintă ideile discursului. De exemplu, dacă oratorul se adresează unor persoane care au înregistrat un eşec dureros în activitatea lor, atunci va avea grijă să atenueze tristeţea provocată de un asemenea eşec, folosind formule de încurajare, care să evidenţieze faptul că eşecurile reprezintă momente trecătoare şi că se pot întâmpla oricui, că şi cei mai valoroşi oameni au trecut, în viaţa lor, prin situaţii de acest fel.

De asemenea, un discurs de consolare a celor care au înregistrat o grea pierdere nu trebuie să folosească expresii care ar putea accentua durerea ci, dimpotrivă, să folosească formule atente, care să arate că cel care vorbeşte participă la durerea persoanei respective, că este vorba, într-adevăr, de o pierdere irecuperabilă dar că, alături de cei aflaţi în durere, sunt toţi cei de faţă sau apropiaţii lor. Compasiunea, exprimată astfel, se constituie într-o binevenită formă de susţinere sufletească.

Remarcând bogăţia, diversitatea, expresivitatea, delicateţea şi fineţea stilului temperat, mulţi oratori celebri, printre care Cicero, le-au asemuit cu apele limpezi ale unui fluviu maiestuos, care străbate ţinuturi acoperite de păduri impunătoare, malurile sale fiind astfel străjuite de arbori viguroşi şi frumoşi, fapt ce sporeşte frumuseţea acestuia.

Stilul sublim

Dacă stilul simplu şi cel temperat sunt la îndemâna majorităţii oratorilor, fiind practicate în mod curent, stilul sublim constituie o excepţie remarcabilă, fiind întâlnit la marii oratori ai omenirii şi nu în toate discursurile, ci numai în cele în care au abordat probleme hotărâtoare pentru existenţa şi libertatea oamenilor. Înţelegerea stilului sublim reclamă analiza şi înţelegerea prealabilă a sublimului ca o categorie privilegiată a esteticii.


Retorică 96

Sublimul este expresia desăvârşită a frumosului în natură şi în artă. Raportat la sufletul omului, sublim este ceea ce copleşeşte înţelegerea, imaginaţia şi afectivitatea umană.

Sublim va fi muntele ce impresionează prin înălţimea şi grandoarea sa şi în faţa căruia fiinţa umană se simte copleşită. Sublim va fi spectacolul oferit de marea cuprinsă de furtună, pe ale cărei valuri corăbiile par aidoma cojilor de nucă, şi tot sublim va fi gestul celui care se sacrifică pentru salvarea semenilor.

Referindu-se la sublimul artistic, Kant preciza că sublimul este apanajul geniului în artă. Numai acesta este apt pentru realizarea inegalabilului artistic. Geniul, spunea Kant, nu se călăuzeşte în creaţia sa după reguli, ci el este cel care va impune reguli celorlalţi creatori.

„Geniul însuşi nu poate descrie sau indica ştiinţific modul în care se creează produsul său, ci el ca natură prescrie reguli”.

Astfel, geniile literare din istoria culturală a fiecărui popor au fost cele care au fixat regulile limbii literare culte.

Revenind la retorică şi, respectiv, la stilul sublim, acesta va fi ilustrat de opera de excepţie a unor oratori celebri ca Demostene, Cicero, Quintilian.

Caracteristicile stilului sublim

Stilul sublim se individualizează prin trăsături ce-i sunt numai lui proprii, ca forţa, energia, măreţia sau grandoarea şi sublimul propriu-zis.

Energia stilului sublim se manifestă în forţa impresionantă a ideilor, ca şi a mijloacelor de expresie. Sub acest aspect, stilul sublim se aseamănă apelor curgătoare vijelioase, care mătură totul din calea lor. Rezultatul forţei stilului sublim se concretizează în puternica impresie pe care o produce asupra sufletului ascultătorilor, situaţie înregistrată în cazul magnificelor discursuri politice ale lui Demostene

„Demostene pare a se depăşi pe sine însuşi, nu vede decât patria El este deasupra admiraţiei ... El tună şi fulgeră; este un torent care ia cu el totul”.

Patosul intervine atunci când în joc sunt probleme vitale ceea ce face ca angajarea afectivă a oratorului să fie totală, ca atitudinea lui faţă de cei ce ameninţă viaţa comunităţii să fie necruţătoare, de unde vehemenţa fără limite a unui asemenea tip de discurs. Această caracteristică a stilului sublim este ilustrată, după cum s-a văzut, de discursurile lui Demostene împotriva regelui Filip al II-lea al Macedoniei, ca şi de discursurile lui Cicero împotriva lui Catilina (senatorul care complota împotriva republicii), şi contra lui Antonius, fostul general al lui Cezar, care va acţiona pentru continuarea regimului autoritar introdus de acesta.

Măreţia sau grandoarea stilului sublim vizează cu precădere profunzimea şi valoarea de excepţie a ideilor discursului. De asemenea, la grandoarea ideilor se va adăuga expresivitatea limbajului, precum şi deplina unitate ce se constată


Retorică 97

în stilul sublim între forţa ideilor şi capacitatea de redare a acestora de către expresia lingvistică folosită în acest scop.

Uneori, însă, există riscul ca în locul stilului grandios să apară cel grandilocvent, care se caracterizează prin folosirea unor expresii mari spre a prezenta lucruri mici. De aici şi avertismentul formulat de proverbul francez potrivit căruia „de la sublim la ridicol nu este decât un pas foarte mic“.

Sublimul autentic desemnează aşadar atât desăvârşirea conţinutului, cât şi perfecţiunea formei discursului. El se caracterizează prin perfecţiunea deplină, de unde şi instituirea lui ca model ce va fi studiat şi la care se vor raporta toţi cei care aspiră la desăvârşirea artei lor.

Sarcina de lucru 8 Prezintă, în 4-5 fraze, calităţile prin care se remarcă stilul sublim.

4.3.3. Ideile şi rolul acestora în cadrul discursului

Caracteristicile esenţiale ale ideilor

Valoarea de adevăr

În cazul oricărei judecăţi se va pune întotdeauna problema adevărului acesteia, respectiv a faptului dacă ceea ce se afirmă în predicat despre subiectul logic al judecăţii corespunde realităţii. Aşadar, la analiza unei judecăţi se aplică în primul rând categoria de adevăr şi fals.

Caracteristicile fundamentale ale ideilor

Pentru probarea adevărului, şi respectiv, pentru distingerea acestuia de fals, se impune întrunirea de către toate ideile discursului a unei calităţi primordiale, claritatea lor.

Problema clarităţii va constitui preocuparea centrală a metodologiei cunoaşterii ştiinţifice. Astfel, Descartes, căruia îi aparţine Discursul asupra metodei, scria că scopul cunoaşterii autentice este acela de a realiza idei clare şi distincte, ceea ce însemna că trăsătura clarităţii şi cea a distincţiei reprezentau elemente de identificare a adevărului.

O idee clară este o idee al cărei conţinut va fi pe deplin înţeles. Pentru a fi clară, ideea trebuie formulată cu ajutorul unor termeni bine definiţi, a căror semnificaţie este respectată de cel care o enunţă, iar construcţia propoziţiilor şi frazelor să fie corectă sub aspect gramatical. Claritatea presupune, de asemenea, evitarea folosirii termenilor polisemantici şi a ambiguităţilor în exprimare.

Bobică Neculai

Retorică

Cât priveşte distincanumită realitate, uNumai atunci când existiar conţinutul acesteia este clar exprimat, se întrunesc condipentru verificarea

Pe lângă adevăîntrunite de toate ideile unui discurs, în funcdiscursului, acestea pot prezenta mai mare de convingere, fAstfel, în discursurile aparcaracterizează printrdatorită acestei particularitideea prin care se afirmcazul sufletelor mari este o asemenea idee puternic

Înrudită cu forţa ideilor, va fi expresivitatea lor, capacitatea de a sintetiza expune într-o manierlui Buffon că stilul este omul însu

În alte situaţii, ideile se caracterizeazCutezanţa unei idei se materializeazde a formula adevidee cutezătoare ar fi acela ctiran, afirmaţie fă

Se citează, de asemenea, în istoria retoricii, cazul unei vlui Filip al II- lea, regele Macedoniei, cu rugo anumită problemse ocupe de asemenea lucruri. Atunci, solicitatoarea ivreme să rezolve problemele supuamintim refuzul celebrului jurist roman care, solicitat şi-a ucis fratele, vjustificare juridicuneori este mai u

În alte tipuri de discurs, cum sunt cele în care se practicse caracterizeazăsubtilităţile de gândire prevenitor de formula

În stilul simplu, o calitate a ideilor o constituie naivitatea lor, dar e vorba de o naivitate ce probeaz

În cazul discursurilor filosofice, apar idei ce au un caracter paradoxal, enunţându-se lucruri ce par sexemplu, filosoful antic Heraclit afirma ccă ne naștem şi murim cu fdar care îşi validau justeparticipă întreaga existen

Paradoxală este, de asemenea, afirmaînvăţătură vala


te distincţia, aceasta înseamnă că fiecare idee trebuie s realitate, uşor de identificat şi deosebită de alte realităţ

Numai atunci când există un obiect distinct al noţiunii la care se referinutul acesteia este clar exprimat, se întrunesc condi

pentru verificarea şi validarea adevărului.

adevăr, claritate şi distincţie care sunt caracteristicile ce trebuie întrunite de toate ideile unui discurs, în funcţie de subiectul tratat discursului, acestea pot prezenta şi alte însuşiri, menite să le imprime o putere mai mare de convingere, făcându-le mai expresive pentru cel ce le recepteazAstfel, în discursurile aparţinând stilului sublim se vor întâlni idei ce se

ă printr-o deosebită forţă de exprimare a adev acestei particularităţi, sunt considerate a fi idei puternice. De exe

ideea prin care se afirmă că valoarea omului nu este dată de numcazul sufletelor mari este o asemenea idee puternică.

cu forţa ideilor, va fi expresivitatea lor, capacitatea de a sintetiza o manieră relevantă un adevăr bine conturat. Bunăă stilul este omul însuşi, constituie o asemenea idee expresiv

În alte situaţii, ideile se caracterizează prin îndrăzneală sau cutezana unei idei se materializează în curajul de a spune lucrurilor pe nume,

de a formula adevăruri care nu sunt pe placul celor puternici. Un exemplu de toare ar fi acela că nu este jertfă mai plăcută zeilor decât sângele de ţie făcută de cei care contestau legitimitatea tiraniilor.

, de asemenea, în istoria retoricii, cazul unei văduve care slea, regele Macedoniei, cu rugămintea de a i se face dreptate într

problemă, solicitare respinsă de acesta pe motivul căse ocupe de asemenea lucruri. Atunci, solicitatoarea i-a replicat c

rezolve problemele supuşilor să înceteze a mai fi rege. Tot astfel, amintim refuzul celebrului jurist roman care, solicitat de împăratul Caracala, ce

a ucis fratele, văzut ca un potenţial pretendent la tron, sjustificare juridică a cestui asasinat, a respins cererea imperială

uneori este mai uşor să comiţi o crimă decât să o justifici.

uri de discurs, cum sunt cele în care se practică stilul temperat, ideile se caracterizează prin fineţe şi forma lor delicată de exprimare. Aici intervin

ile de gândire şi de limbaj, ca şi forma aleasă a expresiilor prevenitor de formulare a anumitor adevăruri.

În stilul simplu, o calitate a ideilor o constituie naivitatea lor, dar e vorba de o naivitate ce probează puritatea şi candoarea celui care o formuleaz

În cazul discursurilor filosofice, apar idei ce au un caracter paradoxal, se lucruri ce par să se contrazică şi să se anuleze reciproc. De

exemplu, filosoful antic Heraclit afirma că suntem şi nu suntem în acelaşi murim cu fiecare zi ce trece, enunţuri aparent contradictorii,

i validau justeţea din perspectiva procesualităţii neîntrerupte la care întreaga existenţă.

este, de asemenea, afirmaţia lui Hegel, potrivit cbilă a istoriei este aceea că nu învăţăm nimic din istorie, sau


98

fiecare idee trebuie să se refere la o de alte realităţi asemănătoare.

iunii la care se referă ideea, inutul acesteia este clar exprimat, se întrunesc condiţiile favorabile

care sunt caracteristicile ce trebuie ie de subiectul tratat şi de natura

le imprime o putere tru cel ce le receptează.

inând stilului sublim se vor întâlni idei ce se de exprimare a adevărului şi care,

i, sunt considerate a fi idei puternice. De exemplu, de numărul anilor în

a ideilor, va fi expresivitatea lor, capacitatea de a sintetiza şi a r bine conturat. Bunăoară, aprecierea

i, constituie o asemenea idee expresivă.

zneală sau cutezanţă. în curajul de a spune lucrurilor pe nume,

ruri care nu sunt pe placul celor puternici. Un exemplu de zeilor decât sângele de

de cei care contestau legitimitatea tiraniilor.

duve care s-a adresat mintea de a i se face dreptate într-

de acesta pe motivul că nu are vreme să a replicat că dacă nu are

înceteze a mai fi rege. Tot astfel, ăratul Caracala, ce

ial pretendent la tron, să găsească o a cestui asasinat, a respins cererea imperială, răspunzând că

stilul temperat, ideile de exprimare. Aici intervin

a expresiilor şi modul

În stilul simplu, o calitate a ideilor o constituie naivitatea lor, dar e vorba de o i candoarea celui care o formulează.

În cazul discursurilor filosofice, apar idei ce au un caracter paradoxal, se anuleze reciproc. De

i nu suntem în acelaşi timp, uri aparent contradictorii,

ii neîntrerupte la care

ia lui Hegel, potrivit căreia singura m nimic din istorie, sau


Retorică 99

afirmaţia lui Socrate că singurul lucru pe care-l ştie absolut sigur este acela că nu ştie nimic.

Caracterul paradoxal al ideilor vizează fie forma de expunere a conţinutului acestora, fie conţinutul ca atare. De asemenea, în cazul ideilor paradoxale este vorba, mai ales, de raporturile dintre idei cu caracter antagonic.

Principalele tipuri de raporturi existente între păr ţile unui discurs

Ideile ce alcătuiesc conţinutul unui discurs nu sunt înşiruite fără ordine şi fără a se stabili anumite relaţii între ele, ci se integrează în ansambluri bine articulate, fiecare idee îndeplinind un anumit rol şi ocupând un loc bine precizat în structura discursului.

O caracteristică fundamentală a unui discurs reuşit este unitatea şi caracterul său non-contradictoriu. Realizarea unei asemenea caracteristici cere ca pe parcursul discursului să nu se enunţe idei care să se contrazică, iar între părţile discursului să existe susţinere reciprocă.

Unitatea şi coeziunea discursului antrenează o altă caracteristică a raportului dintre idei, aceea a consecvenţei. Această caracteristică se asigură atunci când toate ideile discursului concură la realizarea, cu mijloace specifice, a aceluiaşi scop. Consecvenţa se exprimă în rigoarea raţionamentelor şi în caracterul complementar al ideilor formulate.

O gândire consecventă merge până la capăt pe calea aleasă pentru atingerea obiectivului, iar un discurs consecvent face uz numai de idei ce pot susţine subiectul tratat şi scopul urmărit de orator.

Dacă discursul se prezintă ca un întreg de sine stătător, atunci între părţile succesive ale acestuia trebuie să existe o anumită legătură şi, respectiv, o anumită continuitate logică. Aceste cerinţe impun, la rândul lor, realizarea unei alte caracteristici, şi, anume, tranziţia, adică trecerea firească de la o parte a discursului la alta. Tranziţia se realizează prin intermediul elementelor de legătură care fac trecerea între părţile discursului şi care permit articularea acestora într-un tot unitar şi coerent.

În unele situaţii, tranziţia se realizează printr-o judecată conclusivă, care sintetizează conţinutul părţii anterioare şi conturează necesitatea de a se trece la un alt aspect al problemei sau la un nou episod al naraţiunii, strâns legat de primul.

Alteori, când nu există o legătură logică evidentă între ideile ce alcătuiesc părţi distincte ale discursului, se vor construi idei de legătură sau, pur şi simplu, se va enunţa faptul că tratarea primei probleme epuizându-se, se va trece la prezentarea problemei următoare.

O ultimă caracteristică a raporturilor dintre idei este gradaţia, care poate urma un curs ascendent sau unul descendent. În gradaţia ascendentă se


Retorică 100

realizează ridicarea de la idei cu un grad mai redus de complexitate (sau de relevanţă) la idei din ce în ce mai complexe sau cu un grad mai înalt de reprezentativitate.

În gradaţia descendentă, se înregistrează o regresie pe acest plan, începându-se cu ideile complexe şi mai importante şi coborând treptat spre idei mai simple şi mai puţin relevante pentru problema la care se referă. Gradaţia se poate realiza atât sub aspectul conţinutului, cât şi sub aspectul formei, căreia îi este asociată o anumită intensitate a trăirilor afective.

Sarcina de lucru 9 Explică de ce coerenţa şi unitatea trebuie să fie caracteristicile fundamentale ale unui discurs eficient.

4.3.4. Figurile retorice

Figurile retorice şi rolul lor în realizarea expresivităţii discursului

Orice idee îmbracă întotdeauna o formă lingvistică proprie folosindu-se anumite expresii pentru redarea conţinutului acesteia. Analiza evoluţiei istorice a limbilor naturale şi a capacităţii lor de a desemna lucrurile, de a exprima însuşirile acestora, precum şi relaţiile dintre ele evidenţiază faptul că, în stadiile de început, limbile naturale se caracterizează printr-o foarte scăzută capacitate de abstractizare. Hammer Purgstall a scris un studiu în care trece în revistă diferitele nume date cămilei în limba arabă, ajungând la concluzia că „există nu mai puţin de cinci până la şase mii de termeni folosiţi pentru descrierea unei cămile; şi totuşi, nici unul dintre aceştia nu ne oferă un concept biologic general“.

Se întâlnesc şi astăzi pe glob populaţii ale căror limbi nu conţin cuvinte capabile să desemneze noţiuni, respectiv clase de obiecte şi însuşirile lor generale, ci numai cuvinte care desemnează ipostaze şi însuşiri concrete. De exemplu, pentru desemnarea papagalului, există peste 100 de cuvinte în limba unor asemenea populaţii primitive, dar nici unul care să desemneze papagalul ca specie. „În descrierea limbii bakairi – un idiom vorbit de către un trib de indieni din centrul Braziliei –, Karl von den Steinen relatează că fiecare specie de papagal şi de palmier îşi are numele ei individual, dar nu există nici un nume pentru a exprima genul «papagal» sau «palmier»”.

Trecerea de la expresii lingvistice legate nemijlocit de anumite situaţii concrete la expresii cu o capacitate crescândă de generalizare se realizează treptat, odată cu evoluţia generală a societăţii, evoluţie concretizată, pe de o parte, în extinderea şi diversificarea activităţilor umane, precum şi în îmbogăţirea

Bobică Neculai

Retorică

experienţei de viaintelectuale ale omului.

Corespondentul în plan lingvistic al acestei dezvoltformarea unei limbi custructuri gramaticale adecvate diversitîntre om şi naturdiferitele componente al

Aprecierea unanimmaterializează nu atât în creperfecţionarea structurilor gramaticale cuvintelor. Chiar cele mai evoluate limbi contemporane nu dep30.000, în privincele mai complexe, numcreatori de geniu a oscilat întGoethe şi Voltaire.

Psihologia copilului evidenla 10 ani depăşeşexprima întreaga gam

Ceea ce caracterizeazfiecărei expresii lingvistice, iar pe de altrealiza construcţacestor construcreţinut acela adecvat situacontextului creat, diferit de sensul s

Figurile retorice reprezintcât şi între idei, pentru a se fixa anumite semnificaefecte stilistice.

„Figurile discursului sunt aspectele, formele, întorsde un efect mai mult sau mai pugândurilor şi sentimentelor, ne îndepexprimarea simplă şi banală”.

Ca atare, retorica va opera cu figuri de cu

Dintre figurile de cuvinte, cele mai utilizate sunt tropii, care se obschimbarea semnificasemnificaţie.

Principalele categorii de tropi

Metafora

Este figura retoricdecât cea obişlipseşte termenul cu care se compar

De exemplu, pentru a se desemna o persoan„e o vulpe bătrân


ei de viaţă, iar pe de altă parte, în dezvoltarea capacitintelectuale ale omului.

Corespondentul în plan lingvistic al acestei dezvoltări sociale îl va constitui formarea unei limbi cu o înaltă capacitate de abstractizare şi generalizare structuri gramaticale adecvate diversităţii şi complexităţii raporturilor instituite

i natură, între individ şi colectivitate, ca şi raporturilor existente între diferitele componente ale realităţii.

Aprecierea unanimă a lingviştilor este aceea că progresul unei limbi se ă nu atât în creşterea numărului de cuvinte, cât mai ales în

ionarea structurilor gramaticale şi în creşterea capacităţiar cele mai evoluate limbi contemporane nu dep

30.000, în privinţa fondului principal de cuvinte, iar în cazul creacele mai complexe, numărul total de cuvinte folosite în întreaga opercreatori de geniu a oscilat între 15.000, în cazul lui Shakespeare,

i Voltaire.

Psihologia copilului evidenţiază că numărul cuvintelor folosite de copilul pânăşeşte rareori cifra de 500, iar acest număr este suficient pentru a

exprima întreaga gamă de raporturi afective în care este implicat copilul.

Ceea ce caracterizează limbile contemporane este mai întâi polisemantismul rei expresii lingvistice, iar pe de altă parte, multiplele posibilit

realiza construcţii gramaticale adecvate fiecărei situaţii în parte. Cu ajutorul acestor construcţii, din numeroasele sensuri pe care le are un cuvânt va fi

inut acela adecvat situaţiei date sau se va crea un nou sens corespunzcontextului creat, diferit de sensul său uzual.

ce reprezintă tocmai raporturile ce se realizează atât între cuvinte, i între idei, pentru a se fixa anumite semnificaţii şi a se ob

efecte stilistice.

Figurile discursului sunt aspectele, formele, întorsăturile mai mult sau mai pude un efect mai mult sau mai puţin izbutit, prin care discursul, în exprimarea ideilor,

i sentimentelor, ne îndepărtează mai mult sau mai puţin de ceea ce ar fi ”.

Ca atare, retorica va opera cu figuri de cuvinte şi figuri de idei.

Dintre figurile de cuvinte, cele mai utilizate sunt tropii, care se obschimbarea semnificaţiilor ini ţiale ale cuvintelor şi utilizarea lor cu o nou

Principalele categorii de tropi

retorică ce constă în utilizarea unui cuvânt cu altdecât cea obişnuită şi aceasta în virtutea realizării unei compara

te termenul cu care se compară.

De exemplu, pentru a se desemna o persoană foarte şireată se va folosiătrână” şi nu cea de „e şiret ca o vulpe”.


101

parte, în dezvoltarea capacităţilor

ri sociale îl va constitui şi generalizare şi cu

ii raporturilor instituite i raporturilor existente între

progresul unei limbi se rului de cuvinte, cât mai ales în

terea capacităţii de expresie a iar cele mai evoluate limbi contemporane nu depăşesc cifra de

a fondului principal de cuvinte, iar în cazul creaţiilor literare rul total de cuvinte folosite în întreaga operă a unor

re 15.000, în cazul lui Shakespeare, şi 20.000, la

rul cuvintelor folosite de copilul până r este suficient pentru a

de raporturi afective în care este implicat copilul.

limbile contemporane este mai întâi polisemantismul parte, multiplele posibilităţi de a

ii în parte. Cu ajutorul ii, din numeroasele sensuri pe care le are un cuvânt va fi

iei date sau se va crea un nou sens corespunzător

ă atât între cuvinte, i a se obţine anumite

turile mai mult sau mai puţin deosebite şi in izbutit, prin care discursul, în exprimarea ideilor,

in de ceea ce ar fi

i figuri de idei.

Dintre figurile de cuvinte, cele mai utilizate sunt tropii, care se obţin prin i utilizarea lor cu o nouă

în utilizarea unui cuvânt cu altă semnificaţie rii unei comparaţii din care

se va folosi expresia


Retorică 102

Folosirea metaforei e justificată de existenţa unor trăsături comune între realitatea desemnată de termenul folosit ca metaforă şi cea la care se aplică acest termen în cazul unui anumit context.

Metafora e larg folosită în toate genurile creaţiei literare, iar în cazul discursului, metafora va predomina în stilul înflorit şi va fi o prezenţă discretă în stilul sublim.

Metonimia

Acest trop constă în substituirea unui termen prin altul, în funcţie de relaţiile existente între aceştia

Cele mai frecvente metonimii sunt cele care se obţin prin înlocuirea:

a) cauzei cu efectul („trăieşte din penel”); b) conţinutului cu conţinătorul (pentru a se desemna persoana aservită băuturii se spune că nu-i place băutura, ci că iubeşte paharul); c) însuşirea concretă – cu una generală, abstractă (se spune despre cineva că e o valoare, în loc să se spună că este un om valoros); d) semnul cu realitatea desemnată de acesta, înţelegându-se, prin simbolul zvasticii, statul hitlerist, prin cel al secerii şi ciocanului – lumea totalitară a comunismului); e) locul de naştere cu persoana născută în locul respectiv (se foloseşte termenul de stagirit pentru a-l desemna pe filosoful grec Aristotel născut în oraşul Stagira, de nolan, cu referire la Giordano Bruno care s-a născut în oraşul Nola în Italia etc.); f) opera cu autorul (în expresii de felul acelora că „am cumpărat un Grigorescu, „am ascultat pe Mozart”) .

Sinecdoca

Desemnează figura prin care se înlocuieşte partea cu întregul, iar întregul cu partea sau individul

„M ă adresez muncitorimii care este aici de faţă”, sau „Ţăranul român este întotdeauna cu bun simţ”.

Alegoria

Este figura retorică ce constă în atribuirea unui sens figurat diferitelor personaje care apar în cadrul unui text literar. Se practică, cu precădere, în fabule, uneori şi în scrierile epice atunci când societatea nu îngăduie prezentarea deschisă a realităţii,


Retorică 103

De exemplu, în regimurile totalitare comuniste alegoria era frecvent folosită în romanele care criticau totalitarismul.

Alegoriile pot fi:

a) deschise – atunci când se ghicesc personajele reale (fabule); b) închise – când trebuie căutată şi identificată corespondenţa (ghicitori).

Catachreza

Constă în extinderea semnificaţiei unui termen dincolo de limita valabilităţii acestuia („gura cămăşii”, „poală de pădure”).

Catachreza e folosită în acele situaţii în care nu se dispune de termeni adecvaţi pentru a desemna o nouă realitate şi atunci se folosesc termeni existenţi, cărora li se atribuie o nouă semnificaţie.

Litota

Este figura ce se obţine prin diminuarea însuşirilor, dimensiunilor, importanţei unui eveniment, ale unui lucru sau ale unei persoane. Se recurge, în acest scop, la diminutive ca „micuţul domn”, „îngeraşule”, „fragila doamnă” etc

Hiperbola

Apare ca opusul litotei şi constă în exagerarea intenţionată a anumitor însuşiri, stări de lucru etc.

Antonomaza

Este tropul a cărui esenţă constă în folosirea unui nume pentru un altul, în virtutea anumitor corelaţii instituite între termenii folosiţi.

De exemplu, pornindu-se de la faptul că Stalin a fost iniţiatorul regimului totalitar comunist se va folosi termenul de regim stalinist pentru desemnarea regimurilor comuniste totalitare.

Sarcina de lucru 10 Prezintă câte 2-3 exemple pentru următoare figuri de stil: catachreză, litotă, hiperbolă.

Bobică Neculai

Retorică

Figuri de gândire

Dacă figurile de cuvinte cer slingvistice pentru a se conserva un anume sens, figurile de gândire se realizează cu ajutorul diverseloratunci când se vor folosi alte expresii lingvistice decât cele consacrate. O asemenea caracteristicse poate exprima în moduri diferite.

Încercând o clasificare a principalelor figuri de gândire sau de idei, retorica distinge 3 clase de astfel de figuri:

Figuri utilizate pentru descrierea obiectelor

Hipotipoza

Este figura de gândire utilizatsituaţii, o descriere ce creeazochilor noştri ca

Hipotipoza se caracterizeazaccesibilă decât numai autorilor ce st

Etopeea

Se foloseşte pentru creionarea caracterului diverselor persoane sau personaje. Trăsătura distinctivvii, expresive a principalelor tro imagine fidelă

Prosografia

Este o figură ce vine în completarea celei anterioadoar la descrierea caracterului, prosografia este procedeul ce vizeazintegrală a unei pefizic, modul de gândire este oglinda psihicansamblu a acelei persoane.

Topografia

Este figură folositprocedeu implicmetaforelor în vederea conturminţii, şi care determinrecepţionează o asemenea descriere.

Procedeul se folosecadrului natural, asupra existen


figurile de cuvinte cer să se realizeze o anumită structurlingvistice pentru a se conserva un anume sens, figurile de gândire se

cu ajutorul diverselor expresii lingvistice, ele păstrânduatunci când se vor folosi alte expresii lingvistice decât cele consacrate. O asemenea caracteristică a figurii de gândire izvorăşte din faptul cse poate exprima în moduri diferite.

o clasificare a principalelor figuri de gândire sau de idei, retorica distinge 3 clase de astfel de figuri:

Figuri utilizate pentru descrierea obiectelor

Este figura de gândire utilizată în scopul descrierii plastice a diverselor descriere ce creează impresia că respectivul tablou ni se înfştri ca şi cum am fi de faţă.

Hipotipoza se caracterizează printr-o putere de evocare deosebit decât numai autorilor ce stăpânesc pe deplin arta stilistic

te pentru creionarea caracterului diverselor persoane sau personaje. tura distinctivă a acestui procedeu stilistic este aceea a relief

vii, expresive a principalelor trăsături de caracter, astfel încât se oo imagine fidelă a sufletului celui descris.

ă ce vine în completarea celei anterioare. Dacă etopeea se limiteazdoar la descrierea caracterului, prosografia este procedeul ce vizeaz

a unei persoane, descriere ce include atât aspectul psihic, cât fizic, modul de gândire şi exprimare, ca şi modul de acţiune. În timp ce etopeea este oglinda psihică a persoanei descrise, prosografia realizeazansamblu a acelei persoane.

ă folosită pentru descrierea locurilor sau a peisajelor. Acest procedeu implică folosirea cu măiestrie a epitetelor, comparametaforelor în vederea conturării unor imagini vii, perceptibile cu ochii

i care determină anumite stări afective în sufletul celui care ionează o asemenea descriere.

Procedeul se foloseşte cu precădere în scrierile literare, ce se apleaccadrului natural, asupra existenţei umane cum sunt de exemplu „


104

structură a expresiilor lingvistice pentru a se conserva un anume sens, figurile de gândire se

ăstrându-şi sensul, şi atunci când se vor folosi alte expresii lingvistice decât cele consacrate. O

te din faptul că aceeaşi idee

o clasificare a principalelor figuri de gândire sau de idei, retorica

în scopul descrierii plastice a diverselor respectivul tablou ni se înfăţişează

o putere de evocare deosebită, care nu este stilistică.

te pentru creionarea caracterului diverselor persoane sau personaje. a acestui procedeu stilistic este aceea a reliefării în culori

turi de caracter, astfel încât se obţine în final

etopeea se limitează doar la descrierea caracterului, prosografia este procedeul ce vizează descrierea

rsoane, descriere ce include atât aspectul psihic, cât şi pe cel iune. În timp ce etopeea

a persoanei descrise, prosografia realizează imaginea de

pentru descrierea locurilor sau a peisajelor. Acest iestrie a epitetelor, comparaţiilor,

rii unor imagini vii, perceptibile cu ochii ri afective în sufletul celui care

dere în scrierile literare, ce se apleacă asupra ei umane cum sunt de exemplu „Cântarea


Retorică 105

României” a lui Alecu Russo, „România pitorească” de Alexandru Vlahuţă, „Cartea Oltului” de Geo Bogza.

Comparaţia

Este figura de gândire care permite punerea în relief a anumitor însuşiri, imagini, caractere, raporturi, prin raportarea obiectelor sau persoanelor la care ne referim la un alt obiect sau la o altă persoană, mai bine cunoscută sau, care este investită cu o semnificaţie deosebită

Comparaţia este justificată numai în măsura în care termenul cu care se compară este mai bine cunoscut, are o putere mai mare de evocare, se află într-o anumită relaţie de asemănare cu termenul comparat. De multe ori, comparaţia se foloseşte pentru a concretiza o noţiune mult prea abstractă sau pentru a face perceptibilă o situaţie neîntâlnită de cel căruia i se vorbeşte.

Se întâlnesc, însă, şi cazuri când comparaţia se realizează de la concret spre abstract.

Folosite în mod corespunzător, comparaţiile permit realizarea unor imagini plastice, uşor de intuit, fapt ce duce la rândul său la creşterea gradului de înţelegere a ideilor prezentate.

Aluzia

Reprezintă o figură stilistică prin care se face referire indirectă, voalată, la anumite aspecte, situaţii, persoane, evenimente etc.

Aluzia se practică atunci când nu se poate realiza o adresare directă, fie datorită consecinţelor nedorite pe care le-ar determina o asemenea modalitate, fie din motive de delicateţe sufletească.

În scrierile literare, aluzia este solicitată de cerinţa realizării subtilităţilor spirituale, lăsând plăcerea cititorului de a descoperi adresanţii respectivelor aluzii.

În cazul discursului retoric, aluzia poate îmbrăca forme diverse, ce fac trimiteri la evenimente şi situaţii politice, economice, religioase, literare etc., scopul formulării aluziilor fiind în acest caz stabilirea corelaţiilor dorite de orator pentru a scoate în evidenţă anumite fapte, situaţii, caracteristici.

Antiteza

Este o figura de gândire care constă în punerea faţă în faţă a unor persoane, obiecte, situaţii cu însuşiri diametral opuse. Avantajul folosirii unui asemenea procedeu este acela al reliefării pregnante a determinărilor pe care doreşte să le aducă oratorul în atenţia ascultătorilor.


Retorică 106

Figuri de gândire ce exprimă pasiunile

Această categorie include figuri ce exprimă stările afective ale oratorului sau care sunt destinate să trezească în sufletul ascultătorului stările dorite de către vorbitor. Cele mai uzitate figuri din această clasă sunt:

Exclamaţia

Se realizează fie sub forma unei interjecţii, a unui cuvânt sau a unei propoziţii sau fraze care explicitează reacţia celui care foloseşte exclamaţia faţă de o anumită situaţie.

În practica retorică, exclamaţia provoacă o ruptură aparentă în continuitatea discursului, realizată tocmai în scopul de a atenţiona publicul asupra unei situaţii excepţionale. De exemplu, în discursul îndreptat împotriva lui Catilina, Cicero recurge la exclamaţii privitoare la timpurile şi moravurile societăţii romane din acea vreme, care au prilejuit manifestări de genul celor incriminate. De regulă, exclamaţiile dau expresie atitudinilor de uimire, surprindere, durere, mânie, potrivit evenimentelor pe care le relatează oratorul şi impactului acestuia asupra sensibilităţii oricărei fiinţe umane.

Sentinţa

Constituie modalitatea de rezumare a unei anumite părţi a discursului sau concluzia cu care se încheie întregul discurs. Sentinţa se caracterizează prin spiritul sintetic ce reţine esenţialul, dar într-o formă expresivă şi convingătoare. Acest procedeu se foloseşte cu precădere în discursurile morale, religioase, filosofice şi, uneori, şi în discursurile politice şi cele judiciare.

Apostrofa

Este figura stilistică prin care oratorul se adresează direct persoanei la care se referă, reproşându-i o anumită atitudine sau acţiune, ceea ce face ca apostrofa să fie identificată de multe ori cu admonestarea. În economia discursului, apostrofa are rolul de a crea o stare emoţională, adecvată structurii discursului cu tentă acuzatoare.

Prosopopeea

Constituie figura de gândire prin intermediul căreia sunt aduse în discuţie, ca şi cum ar fi prezente la faţa locului, persoane din alte timpuri şi din alte locuri, sau prin care se însufleţesc lucruri ce au un rol esenţial pentru ceea ce prezintă oratorul.

Un asemenea procedeu are efect puternic doar atunci când oratorul reuşeşte să creeze acea stare tensională ce-i îngăduie să invoce nume celebre sau anumite situaţii, locuri etc. în calitate de martori ai spuselor sale.


Retorică 107

Sarcina de lucru 11 Elaborează un text de 13-15 rânduri în care să fie criticată aluziv demagogia din viaţa politică românească.

Figuri ce exprimă subtilităţi ale spiritului

Astfel de figuri se folosesc pentru a crea situaţii ce pot fi descifrate şi înţelese doar de persoane care posedă o anume perspicacitate şi o cât de câtă experienţă intelectuală. Pe de altă parte, rolul acestora este de o oferi satisfacţii intelectuale celor ce reuşesc să dezlege aşa – zisele şarade ale spiritului.

Ironia:

Constituie procedeul prin care se realizează o critică aluzivă a persoanelor, acţiunilor, atitudinilor şi ea se caracterizează prin fineţe spirituală, şi uneori chiar printr-o anumită delicateţe.

Ironia autentică nu răneşte pe cel împotrivă căruia este folosită, ci dimpotrivă creează o stare agreabilă, fiind receptată cu titlul de glumă. „Râsul este un act moral: de critică, de penalizare, de refuz. Însă oamenii râd numai în faţa contradicţiilor remediabile; în faţa celor iremediabile, ca în faţa morţii, ei nu pot avea decât cel mult umor” .

De regulă, ironia se obţine prin realizarea unor aprecieri contrare situaţiei la care se referă. Astfel, se vor complimenta unele atitudini sau manifestări care sunt criticabile de fapt, ceea ce le permite celor care cunosc situaţia reală să înţeleagă sensul adevărat al laudelor aparente. Ironia reuşită este cea care se adresează perspicacităţii şi care presupune prezenţa subtilităţilor de gândire. Ironia creează întotdeauna o stare de bună dispoziţie, ea contribuind la detensionarea situaţiilor încordate, la înlăturarea stărilor de oboseală şi plictis, înviorând atmosfera, care devine astfel mai favorabilă receptării discursului.

Sarcasmul

Reprezintă forma îngroşată a ironiei, în care intenţia de batjocură este foarte evidentă. Dacă ironia se foloseşte în cazul persoanelor sensibile, sarcasmul va fi utilizat împotriva celor care au „obrazul gros” şi care percep mai greu intenţiile critice sau care se prefac că nu înţeleg despre ce este vorba .

De regulă, sarcasmul este îndreptat împotriva adversarilor care nu excelează prin cultură şi nivel intelectual. Uneori, sarcasmul poate fi îndreptat şi


Retorică 108

împotriva unor persoane instruite dar cu un caracter execrabil. De exemplu, în orice societate se întâlnesc acei căţărători de profesie care doresc să ajungă cu orice preţ în vârful piramidei sociale şi care nu ezită să facă uz de cele mai reprobabile mijloace pentru a-şi atinge scopul, cum ar fi, de exemplu, calomnia, delaţiunea, trădarea etc.

Asteismul

Este un termen ce are semnificaţia de comportament urban, adică de conduită civilizată în raport cu semenii.

În cadrul acestui comportament civilizat, se evită folosirea unor formule de natură jignitoare şi chiar cele mai aspre critici îmbracă o formă suportabilă.

Eufemismul

Este procedeul prin care expresiile dure, jignitoare sau cu nuanţe obscene se înlocuiesc cu altele, ce atenuează sensul critic sau peiorativ

De exemplu, unei persoane în vârstă şi ajunsă într-un stadiu avansat de senilitate nu i se va spune că s-a ramolit, ci că este o persoană venerabilă; sau unora certaţi cu buna cuviinţă nu li se va spune că sunt grobieni, ci că au un comportament cam liber.

Eufemismele contribuie la creşterea nivelului spiritual al discursului şi prin folosirea lor se evită grosolăniile şi lucrurile neplăcute.

Suspensia

Constă în procedeul de creare a stărilor de aşteptare, utilizându-se în acest scop următoarea formulă: se prezintă lucrurile într-o manieră ce trezeşte interesul crescând al ascultătorilor şi în momentul de maximă încordare se face acea întrerupere sau pauză pentru a spori şi mai mult interesul şi a amplifica starea de aşteptare.

Reticenţa

Desemnează reţinerea intenţionată de a prezenta anumite lucruri sau de a continua o anumită relatare. Printr-un asemenea procedeu asupra căruia publicul este avertizat, se atrage atenţia acestuia tocmai asupra lucrurilor pe care oratorul evită să le spună. Şi atunci ascultătorii se vor întreba care este explicaţia unei asemenea atitudini, ajungându-se, în final, la concluzia dorită de către orator.


Retorică 109

Procedeul se practică în discursurile morale, politice şi în alte specii de discurs, în care nu întotdeauna se pot spune lucrurilor pe nume.

Concesia

Desemnează aparenta abdicare a oratorului de la propriul punct de vedere în favoarea celui formulat de către adversar.

În multe pledoarii, avocaţii care îşi rostesc discursul după cel prezentat de apărătorul părţii adverse încep prin a-i da dreptate acestuia, procedură ce creează impresia de deplină obiectivitate a poziţiei pe care se situează vorbitorul; numai că acesta constituie un moment de retragere strategică, ce pregăteşte terenul pentru ofensivă. Fiindcă, în continuare, avocatul va preciza că nu se poate, totuşi, menţine până la capăt pe această poziţie, deoarece trebuie să ţină seama şi de alte aspecte, pe care distinsul confrate le-a trecut sub tăcere. Această tehnică oratorică sporeşte atenţia auditoriului şi determină creşterea interesului pentru varianta explicativă ce va urma.

Comunicarea

Este procedeul de stabilire a unei comunicări reale cu publicul sub forma dialogului sau a realizării unui dialog aparent. Printr-un asemenea procedeu se oferă iluzia că publicul ascultător participă efectiv la găsirea răspunsurilor la problemele prezentate de orator.

Scopul real al acestui procedeu stilistic este acela de a menţine trează atenţia publicului şi de a-l determina să urmărească firul argumentării.

Interogaţia

Constituie forma de problematizare a discursului, de enunţare a ideilor ce urmează a fi prezentate sub formă de răspunsuri la întrebările pe care oratorul şi le pune sieşi sau le adresează publicului. Din faptul că deşi oratorul formulează o întrebare dar nu se aşteaptă să primească răspuns la aceasta din partea publicului reiese că asemenea interogări au un caracter pur retoric, adică sunt destinate să trezească interesul auditoriului pentru problema ce urmează a fi tratată.

Dubitaţia (îndoiala retorică)

se foloseşte în situaţia în care lucrurile nu sunt suficient de clare, planând multe incertitudini în legătură cu cauzele care au produs anumite evenimente sau cu relaţiile în care se află unele persoane sau lucruri.

De regulă, acest procedeu constă în formularea succesivă şi cu titlu ipotetic a mai multor soluţii la una şi aceeaşi problemă. Recurgerea la această modalitate atrage atenţia auditoriului fie asupra unor dificultăţi reale, fie asupra dificultăţilor imaginate de orator cu scopul de a da mai multă greutate


Retorică 110

concluziei finale cu care se încheie până la urmă această oscilare momentană între mai multe variante de răspuns.

Imprecaţia

Desemnează procedeul prin care se exprimă indignarea faţă de unele fapte reprobabile şi ura faţă de cei care le-au săvârşit, de unde formularea dorinţei ca cei vinovaţi să primească o pedeapsă pe măsura faptelor săvârşite.

Întotdeauna, blestemul care exprimă dorinţa ca o anumită faptă să fie răzbunată, face trimitere direct la divinitate, la judecătorul suprem, singurul care poate da pedeapsa justă pentru orice faptă.

Nu rare sunt situaţiile când dorinţa de răzbunare pe care o formulează blestemul este mult exagerată faţă de gravitatea faptei pentru care se cere pedeapsa divină.

Deprecaţia

Dacă blestemul este o formulă vindicativă, în care predomină revolta şi dorinţa de răzbunare, deprecaţia este figura prin care se solicită îndurare, iertare şi sprijin. Uzual, deprecaţia are ca destinatar tot Fiinţa Supremă, acesteia fiindu-i adresate cele mai sincere şi mai profunde rugăminţi. De asemenea, tot Dumnezeu este implorat să ierte păcatele, promiţându-i-se, pentru viitor, îndreptarea conduitei şi respectarea întocmai a poruncilor divine.

Discursul şi regulile folosirii figurilor de stil

Stilul discursului nu trebuie considerat ca un scop în sine, ci doar ca modalitatea adecvată de prezentare a ideilor, realizabilă prin folosirea expresiilor şi construcţiilor lingvistice corespunzătoare conţinutului ideatic al discursului. Din această caracteristică vor rezulta şi principalele reguli ce se impun a fi respectate în utilizarea figurilor de stil.

O primă regulă se referă la concordanţa ce trebuie să existe între conţinutul discursului şi forma stilistică, apreciindu-se că întotdeauna mijloacele stilistice trebuie raportate la conţinut şi că forma optimă a discursului se obţine atunci când figurile de stil folosite par să decurgă din însăşi substanţa discursului. Intervine, în cazul acestor reguli, acel principiu al adecvării şi convenienţei, tratat de către retorică şi în legătură cu calităţile stilului.

Adecvarea şi convenienţa impun luarea în considerare a genului de discurs, a subiectului discursului, a părţilor componente, precum şi a auditoriului în faţa căruia se va vorbi, a atmosferei posibile în care va fi rostit discursul şi, în final, a scopului avut în vedere de orator. Luarea în considerare a tuturor acestor cerinţe determină marea varietate a figurilor de stil ce sunt utilizate pe parcursul aceluiaşi discurs, iar uneori chiar prezenţa de stiluri diferite în

Bobică Neculai

Retorică

cadrul aceluiaş

Se constată, astfel, cdiversităţii, care impune sde structura discursului Diversitatea stilistics-ar folosi numai una sau doudiscurs, atunci forma ar fi una monoton

O altă regulă se referstil, orice exces dovedinduQuintilian atrăca reprezentând ochii discursului; ori un discurs cu figuri de stil în exces sasemăna cu imaginea oribil

La aceste reguli, se mai adaugmijloacelor stilistice, precum dintre ele insistăefortului făcut de orator pentru gatât mai atrăgător cu ceforturi deosebite pentru aregulă atrage atenutilizeze în aşa fel procedeele stilisticprofunzimea ideilor, ci dimpotriv

Caută câte 2şi sarcasmului în legsocietatea

Rezumat Structura discursului, care constituie obiectul de investigaordonează logic peficienţă superioarcare are rolul de a crea o atdiscursului, duppropunerea, şi se continusubstanţa discursului prezentarea propriuoratorul va puncta problemele esencăutând să le sus


cadrul aceluiaşi discurs.

ă, astfel, că în strânsă legătură cu regulile adecvăii, care impune să se folosească procedee stilistice diferite în func

de structura discursului şi de ceilalţi factori enunţaţi de principiul adecvDiversitatea stilistică contribuie esenţial la forma frumoasă a discursului. Dac

ar folosi numai una sau două categorii de figuri de stil pe parcursul unui discurs, atunci forma ar fi una monotonă, inexpresivă şi plictisitoare.

ă se referă la măsura ce trebuie respectată în folosirea figurilor de stil, orice exces dovedindu-se a fi dăunător. Referindu-se la acest aspect, Quintilian atrăgea atenţia asupra faptului că figurile de stil pot fi conca reprezentând ochii discursului; ori un discurs cu figuri de stil în exces s

na cu imaginea oribilă a fiinţei înzestrată cu zeci de ochi.

La aceste reguli, se mai adaugă cele privitoare la firescul şi naturalestilistice, precum şi cea a subordonării lor scopului urm

dintre ele insistă pe desfăşurarea firească a procedeelor stilistice, pe mascarea cut de orator pentru găsirea unor formule reuşite. Un discurs este cu ăgător cu cât creează impresia că cel care l-a elaborat nu a depus

eforturi deosebite pentru a-i asigura forma sub care este prezentat. Cealalt atrage atenţia oratorului să nu sacrifice fondul în favoarea formei

utilizeze în aşa fel procedeele stilistice încât să nu afecteze claritatea profunzimea ideilor, ci dimpotrivă să le amplifice.

Sarcina de lucru 12 câte 2-3 exemple de folosire de către mass-media a ironiei

i sarcasmului în legătură cu anumite fenomene negative din societatea românească.

Structura discursului, care constituie obiectul de investigaţie al Dispoziă logic părţile acestuia într-o succesiune menită să superioară a demersului oratoric. Se începe, astfel, cu exordiul,

care are rolul de a crea o atmosferă favorabilă urmăririi şdiscursului, după care se enunţă tema discursului – propozipropunerea, şi se continuă cu prezentarea problemelor ce vor constitui

a discursului – diviziunea. Urmează apoi, în mod firesc, a propriu-zisă a discursului – naraţiunea, la încheierea c

oratorul va puncta problemele esenţiale ce rezultă din conţinutul acesteia, ă le susţină cu ajutorul unor dovezi puternice – confirmarea. În


111

cu regulile adecvării este cea a procedee stilistice diferite în funcţie

i de principiul adecvării. ă a discursului. Dacă

categorii de figuri de stil pe parcursul unui i plictisitoare.

în folosirea figurilor de se la acest aspect,

figurile de stil pot fi considerate ca reprezentând ochii discursului; ori un discurs cu figuri de stil în exces s-ar

cu zeci de ochi.

şi naturaleţea folosirii rii lor scopului urmărit. Prima

a procedeelor stilistice, pe mascarea ite. Un discurs este cu a elaborat nu a depus

i asigura forma sub care este prezentat. Cealaltă nu sacrifice fondul în favoarea formei şi să

nu afecteze claritatea şi

media a ironiei cu anumite fenomene negative din

ţie al Dispoziţiei, ă să asigure o

a demersului oratoric. Se începe, astfel, cu exordiul, ăririi şi receptării

propoziţia sau cu prezentarea problemelor ce vor constitui

apoi, în mod firesc, iunea, la încheierea căreia

ţinutul acesteia, confirmarea. În

Bobică Neculai

Retorică

Teste

Teste de autoevaluare1. Potrivit manierei de abordare a publicului, exordiul

a. direct; b. insinuant;c. vehement;d. simplu.

2. Confirmarea urm

a. să susţinăb. să confirme ac. să clarifice aspectele obscure.

3. În pregătirea pledoariei este necesar:

a. să se discute cu clientul pentru b. să se studieze piesele aflate la dosar;c. să se discute în prealabil cu martorii;d. să se solicite informa

4. Imprecaţia este:

a. un blestem;b. rugă; c. un omagiu.

cazul discursurilor în contradictoriu, se susţinută de partea adverspoziţiei proprii încheia prin desprinderea concluziei finale a întregului discurs solicitarea din partea auditoriului a unei atitudini sau decizii în concordanţă cu o astfel de concluzie genului judiciar, pledoaria este discursul de apîn apărarea clientului sadverse – în procesele civile, ori cu rechizitoriul reprezentantului parchetului – problemelor ce pentru înfăptuirea corectca avocatul săireproşabilă şi pe deplin conAsumarea obligaasumarea obligapentru ca persoana apÎn ce priveşte eestetică a discursului, expresiilor lingvistice, cât ideilor. Locul central în preocupproblemele privifigurilor de stil discursului.


de autoevaluare Potrivit manierei de abordare a publicului, exordiul poate fi:

insinuant; vehement; simplu.

Confirmarea urmăreşte: ţină concluziile naraţiunii;

confirme aşteptările publicului; clarifice aspectele obscure.

tirea pledoariei este necesar: se discute cu clientul pentru informare; se studieze piesele aflate la dosar; se discute în prealabil cu martorii; se solicite informaţii de la judecător.

ţia este: un blestem;

un omagiu.

cazul discursurilor în contradictoriu, se va încerca demontarea pozi de partea adversă – respingerea. Demersurile de sus

iei proprii şi de respingere a celei pe care se situează adversarul se vor încheia prin desprinderea concluziei finale a întregului discurs

citarea din partea auditoriului a unei atitudini sau decizii în ţă cu o astfel de concluzie – epilogul sau peroraţ

genului judiciar, pledoaria este discursul de apărare rostit de crarea clientului său, în contradictoriu cu discursul de apă

în procesele civile, ori cu rechizitoriul reprezentantului în procesele penale. Are un rol fundamental în elucidarea

problemelor ce ţin de natura cauzei şi, implicit, în asigurarea condiăptuirea corectă a actului de justiţie. Pentru aceasta, îns

ca avocatul să fie un profesionist de înaltă clasă, cu o ţinută şi pe deplin conştient de responsabilitatea misiunii sale.

Asumarea obligaţiei de a-şi reprezenta clientul în instanţă echivaleazasumarea obligaţiei din partea acestuia de-a întreprinde tot ce este necesar pentru ca persoana apărată de către el să beneficieze de o sentin

şte elocuţiunea, aceasta studiază problemele privitoare la forma a discursului, formă ce rezultă atât din modul de utilizare a

expresiilor lingvistice, cât şi din maniera de formulare şi înlideilor. Locul central în preocupările acestei părţi a retoricii este deproblemele privitoare la stil şi mijloacele stilistice, la modul de folosire a figurilor de stil şi la unitatea ce trebuie să existe între conţinutul


112

poate fi:

va încerca demontarea poziţiei respingerea. Demersurile de susţinere a

adversarul se vor încheia prin desprinderea concluziei finale a întregului discurs şi cu

citarea din partea auditoriului a unei atitudini sau decizii în epilogul sau peroraţia. Specie a

rare rostit de către avocat iu cu discursul de apărare al părţii

în procesele civile, ori cu rechizitoriul reprezentantului în procesele penale. Are un rol fundamental în elucidarea

i, implicit, în asigurarea condiţiilor ie. Pentru aceasta, însă, trebuie

, cu o ţinută morală tient de responsabilitatea misiunii sale.

ţă echivalează cu a întreprinde tot ce este necesar

beneficieze de o sentinţă dreaptă. toare la forma

atât din modul de utilizare a şi înlănţuire a

i a retoricii este deţinut de i mijloacele stilistice, la modul de folosire a

ţinutul şi forma

Bobică Neculai

Retorică

5. Adecvarea stilului implic

a. unitatea dintre conb. diversitatea mijloacelor stilistice;c. adaptarea la comanda social

Răspunsuri la întreb1. a, b; 2. a; 3. a,

Lucrare de verificareConcepe o pledoarie în apfolosind în acest scop informa

N.B.: Lucrarea va fi transmisde executare a ei, iar rezultatul evaluplatforma e-lea

Bibliografie minimalAristotel (2004).

Ghimpu, S., Ţiclea, Al.

Quintilianus, Fabius, M

Movilă, Mitu., (1996).


Adecvarea stilului implică: unitatea dintre conţinut şi forma stilistică; diversitatea mijloacelor stilistice; adaptarea la comanda socială.

spunsuri la întrebările din testele de autoevaluare a, b; 4. a; 5. a.

Lucrare de verificare: Concepe o pledoarie în apărarea unei persoane publice acuzate de folosind în acest scop informaţii furnizate de mass-media.

Lucrarea va fi transmisă tutorelui în termen de 7 zile de la data anunde executare a ei, iar rezultatul evaluării î ţi va fi comunicat prin acesta sau prin

learning.

Bibliografie minimal ă (2004). Retorica. Bucureşti: IRI, pp. 297-320;

Ţiclea, Al. (1993). Retorica: texte alese. Bucureşti:

Fabius, M. (1974). Arta oratorică. Bucureşti: Minerva

Mitu., (1996). Retorica. Iaşi: Chemarea, cap. Dispoziţia


113


rarea unei persoane publice acuzate de corupţie,

tutorelui în termen de 7 zile de la data anunţului i va fi comunicat prin acesta sau prin

şti: Şansa.

Minerva, pp. 12-32.

Dispoziţia, pp. 36-51.


Retorică 77

Bibliografie (de elaborare a cursului) Albalat, A. (1992). Art d’écrire. Paris: Armand Colin;

Aristotel (2004). Retorica. Bucureşti: Editura IRI;

Blanché, R. (1973). Le raisonnement. P.U.F.;

Botezatu, P. (1971). Valoarea deducţiei. Bucureşti: Editura Ştiinţifică. (colecţia Logos);

Botezatu, P.(1980). Erotetica – logica întrebărilor (principii şi aplicaţii) . Revista de Filozofie. 4;

Botezatu, P. (1994). Introducere în logică. vol. II. Iaşi. Editura Graphix;

Carnap, R. (1972). Semnificaţie şi necesitate. Un studiu de semantică şi logică modală. traducere din engleză de Gheorghe Enescu şi Sorin Vieru. Cluj: Editura Dacia;

Cicero (1973). Despre orator. în Opere alese. vol. II. Bucureşti: Editura Univers;

Cicero (1973). În apărarea lui Milon. în Opere alese. vol. II. Bucureşti: Editura Univers;

Cicero (1973). Oratorul. în Opere alese. vol. II. Bucureşti: Editura Univers;

Călin, V. (1973). Omisiunea elocventă. Bucureşti: Editura Enciclopedică Română;

Cosmovici, A. (1996). Psihologie generală. Iaşi: Editura Polirom;

Dima, C., De la vorbire la elocinţă. Bucureşti: Editura Albatros;

Dima, T. (coord) (1990). Logică generală. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică;

Dorogan, M.. (1995). Curs de elocinţă. Chişinău: Editura ARC;

Drăghicescu, Al. G.(1980). Tratat de literatură. în Retorica românească. Bucureşti: Editura Minerva;

Dumitriu, A. (1969). Istoria logicii. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică;

Ferréol, G., Flageul, N. (1998). Metode şi tehnici de exprimare scrisă şi orală. Traducere de Ana Zăstroiu. Iaşi: Editura Polirom.

Florescu, V. (1973). Retorica şi neoretorica: geneză, evoluţie, perspective. Bucureşti: Editura Academiei;

Fontanier, P. (1977). Figurile limbajului. Traducere, prefaţă şi note de Antonia Constantinescu. Bucureşti: Editura Univers;

Gavriliu, L. (1996). Mic tratat de sofistică. Bucureşti: Editura IRI;

Gusti, D.(1984). Retorică pentru tinerimea studioasă. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică;

Ghimpu, S., Ţiclea, Al. (1983). Retorica, texte alese. Bucureşti: Casa de editură şi presă Şansa;

Garçon, M.. (1947). Essai sur l’eloquence. Corréa;

Ioan, P. (1988). Paradigma gramaticalităţii categoriale şi programul logicii integrale. în: Petru Ioan (coord). Cunoaştere, eficienţă, acţiune. Bucureşti: Editura Politică;

Kant, Imm. (1985). Logica generală. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică;

Kant, Imm.(1969). Critica raţiunii pure. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică;


Retorică 78

Larson, Ch. (2003). Persuasiunea – receptare şi responsabilitate. traducere din limba engleză de Odette Arhip. Iaşi: Editura Polirom;

Molnar – Piuariu, I. (1980). Retorică, adecă învăţătura şi întocmirea frumoasei cuvântări . în Retorica românească. Bucureşti: Editura Minerva;

Marcovici, S. (1980). Curs de retorică. în Retorica românească. Bucureşti: Editura Minerva.

Marga, A. (1990). Erorile logice. în Dima, T. (coord). Logică generală. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică;

Marsais, C. Che. (Du.) (1981). Despre tropi sau despre diferitele sensuri în care poate fi luat un acelaşi cuvânt într-o aceeaşi limbă. Lucrare folositoare pentru înţelegerea autorilor şi care poate servi ca introducere la Retorică şi la Logică. Bucureşti: Editura Univers;

Mihai, Gh. (1993). Retorica. Iaşi: Editura Graphix;

Mihai, Gh. (1998). Retorica tradiţională şi retorici moderne. Bucureşti: Editura All;

Negoescu, H. (1896). Retorică şi stilistică, Bucureşti, Editura Librăriei H. Steimberg;

Năstăşel, E., Ursu, I.. (1980). Argumentul sau despre cuvântul bine gândit. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică;

Pascal, B. (1992). Cugetări . Bucureşti: Editura Ştiinţifică;

Perelman, Ch.; Olbrechts-Tyteca, L. (1958). La nouvelle rhétorique. Traité de l’argumentation. vol. I. II. Paris: P.U.F.;

Petraş, I. (1992). Figuri de stil. Bucureşti: Editura Demiurg;

Platon. (1975). Gorgias în Opere. vol. I. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică;

Retorică generală (1974). Grupul µ. Bucureşti: Editura Univers;

Henri-Robert (1923). L’avocat. Paris: Hachette;

Ribot, T. (1988). Logica sentimentelor. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică;

Ricoeur, P. (1984). Metafora vie. traducere din franceză. Bucureşti: Editura Univers;

Romedea, A. G. (1999). Actele de limbaj, o perspectivă semiotică. Iaşi: Editura Ştefan Lupaşcu;

Sălăvăstru, C. (1966). Raţionalitate şi discurs – Perspective logico-semiotice asupra retoricii . Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică;

Sălăvăstru, C. (2003). Teoria şi practica argumentării . Iaşi: Editura Polirom;

Tiutiuca, D. (1998). Retorică şi discurs. Galaţi;

Ţiclea, A. (2010). Retorică. ed. a III.- a. revăzută şi adăugită. Bucureşti: Universul Juridic.

Vanderveren, D. Les actes de discours – essai de philosophie du langage et de l’esprit sur la signifiation des énonciation. Pierre Mardaga. Editeur. Liège-Bruxelles;

Wald, H. (1985). Expresivitatea ideilor. Bucureşti. Editura Cartea Românească.

Retorica an 2

Documents

Transcript of Retorica an 2