prof. univ. dr. ALEXANDRU ŢICLEA

R E T O R I C A

- Sinteze –

ANUL I

Universitatea Ecologică Bucureşti2004

Retorica

SISTEMUL RETORICII ANTICE

Aristotel a plasat retorica pe locul meritat în ierarhia fiinţelorumane, fixând-o definitiv într-un sistem pe care retorii greci şi latini(cei mai cunoscuţi, Cicero şi Quintilian), l-au îmbogăţit fără să-lmodifice. Acest sistem a supravieţuit din Antichitate până în secolulal XIX-lea. Să încercăm să-l descriem în linii generale, surprinzândelementele cu impactul cel mai mare pentru acordarea de pe poziţiimoderne a retoricii ca tehnică persuasivă bazată pe discurs.

Conform tratatelor clasice de retorică, această disciplină arecinci părţi:

I. InvenţiuneaII. Dispoziţiunea

III. ElocuţiuneaIV. MemoriaV. Acţiunea

Fiecare dintre ele constituie o fază în elaborarea discursului.Înainte de a caracteriza pe rând fiecare din aceste părţi se

impune o prezentare succintă a celor trei genuri retorice, careformează materia artis (obiectul retoricii) şi anume: genul judiciar,genul deliberativ şi genul demonstrativ (epidictic).

Aristotel este primul care dă acest conţinut artei oratorice,conferindu-i o pronunţată autonomie faţă de morală.

Rostul unui discurs judiciar este să acuze sau să apere, criteriulcu care operează el fiind ceea ce e drept sau nedrept; discursul

2

Retorica

deliberativ are scopul de a sfătui pro sau contra în funcţie de ceea cee util sau dăunător cetăţii; discursul demonstrativ laudă saublamează în faţa marelui public, după cum subiectul tratat aretrăsături nobile sau, dimpotrivă, criticabile. Aristotel afirmă, cuautoritatea magistrului, că aceste trei tipuri de discurs se deosebesc,de asemenea, prin timpul la care se referă şi tipul de argumentepredominant pe care îl folosesc: cel judiciar se referă la trecut (lafaptele ce trebuie judecate) şi foloseşte entimema; cel deliberativ sereferă mai ales la viitor, întrebuinţează ca modalitate de convingereexemplul, iar discursul demonstrativ tratează un subiect din prezent,oratorul căutându-şi argumente în istorie şi amplificându-lesemnificaţia prin diverse procedee retorice.

I. INVENŢIUNEA

Este aceea parte a retoricii preocupată de fixarea temeiprincipale şi a mijloacelor de argumentare cele mai adecvate. Eaeste o fază conceptuală, în care argumentele erau descoperite pebaza locurilor comune aflate în tratate cum era Topica lui Aristotel1.

Aceste locuri comune erau nişte argumente-tip, planuri, ideigenerale aplicabile la un număr mare de subiecte. Ele erauclasificate în locuri comune interne şi externe; unele eraucaracteristice pentru toate genurile de discurs, altele erauspecializate. De pildă, locuri comune generale erau genul şi specia,cauza şi efectul, precedentul şi consecinţa, asemănarea şi contrastul,definiţia, circumstanţele de timp şi de loc ş.a. .

Pentru fiecare gen de discurs erau argumente-tip privitoare lapersoane şi locuri. În discursul demonstrativ sau epidictic erau

3

Retorica

stabilite anumite puncte care puteau fi interpretate laudativ saudezaprobate: originea, locul natal, educaţia, părinţii, însuşirile fiziceşi spirituale, averea, funcţiile etc.

În cel deliberativ sau politic se puteau lua în considerareonestitatea cuiva, dreptatea, profitul, plăcerea, gloria, ajutorareaprietenilor, înjosirea duşmanilor şi altele de acest fel.

Primii care au inventat această formă de argumentare artificialăau fost sofiştii; după reţetele lor şi ale discipolilor care le-auiperfecţionat, oratorii puteau să se formeze ca pe „bandă rulantă” şise puteau compune discursuri despre orice subiect, ceea ce înseamnăsă se reducă la minim aportul original şi creativitatea oratorului,condiţii esenţiale în succesul tehnicii persuasive.

Tot ceea ce este solid într-o argumentare, tot ceea ce contribuiela sporirea potenţialului persuasiv al discursului trebuie extras dininteriorul cauzei (ex. „visceribus causae”), „din măruntaiele cauzei”– cum spuneau latinii, dintr-o cunoaştere desăvârşită a acesteia şi oprofundă meditaţie activă asupra subiectului.

Aristotel preciza trei tipuri de argumente, de mijloace utilizateîn inducţia persuasiunii: ethos-ul, pathos-ul – de ordin afectiv – şilogos-ul care este raţional.

a) ETHOS -ul se referă la starea afectivă – sinceră sau indusă –care trebuie să-l caracterizeze pe orator pentru a câştigaîncrederea auditoriului său. Vorbitorul trebuie să se adaptezela condiţiile de vârstă, de stare socială, de origine aleascultătorilor, dovedindu-se capabil să dea sfaturi pertinente,să nu pară a ascunde ceva celor cărora li se adresează, să fiedispus să-şi ajute interlocutorul (cf. Retorica, II, I.1377 b şi1366 a).

4

Retorica

b) PATHOS -ul constituie un ansamblu de emoţii, pasiuni şisentimente care se trezesc în sufletele ascultătorilor, datoritădiscursului.

Este nevoie, aşadar, de cunoştinţe psihologice (Aristotel letratează în cartea a II-a Retoricii).

Dacă ethos-ul se referă la orator – care trebuie să sedovedească ponderat, calm, stăpânit de preceptele moralei – pathos-ul priveşte auditoriu adesea violent, nestăpânit, fără conştiinţarăspunderii.

c) LOGOS -ul trimite la argumentarea propriu-zisă adiscursului (Retorica, 1356 a). (Este partea dialectică aretoricii, reluată pe larg în Topica).

II. DISPOZIŢIUNEA

Este îndemânarea de a pune în legătură ideile unui discurs deaşa manieră încât să servească eficient şi elegant cauza pentru carepledăm; această parte a retoricii conţine, aşadar, sfaturi privitoare laaşezarea în discurs a segmentelor acestuia, lucru ce nu e la îndemânaoricui, pentru că în organizarea materiei discursului este necesară oanume disponibilitate în sesizarea asocierii şi delimitării ideilor.

Nu trebuie să uităm că un discurs este o structură dialogică,implicând un locutor, un emiţător, care este oratorul şi un destinatarasau receptor, care este auditoriul. Potrivit principiului verosimilităţii,în imaginaţia celor doi interlocutori au loc procese mentaleasemănătoare, lucru pe care se bazează oratorul în inducereapersuasiunii.

5

Retorica

De aceea, dispoziţiunea ere o dublă importanţă, în măsura încare ea este o organizare ideatică şi o structurare discursivă dinpartea oratorului şi o angajare a auditoriului cu privire la aceeaşitemă supusă dezbaterii.

În momentul în care locutorul îşi structurează tema şi o aducela cunoştinţa auditoriului (el îşi pre-meditează subiectul),destinatarul argumentează mintal (dar spontan şi neorganizat) asupraaceleiaşi teme pe baza fondului aperceptiv pe care-l are cu privire laproblema discutată.

Din acest dialog implicit, în funcţie de măiestria locutorului,care trebuie să orienteze intuiţiile, aşteptările şi potenţele meditativeale destinatarului, va rezulta convingerea finală a auditoriului.

Dispoziţiunea este ea însăşi un loc comun, pentru că aconsacrat o împărţire a discursului în următoarele părţi: introducere(exodium), naraţiune (naratio), argumentare (argumentatio), cudouă etape, susţinerea propriilor argumente şi respingerea celor aleadversarului şi peroraţia (peroratio).

III. ELOCUŢIUNEA

Cuprinde indicaţii referitoare la stil, limbaj, genurile de stil şiornare; în sens strict tehnic, ea se referă la redactarea discursului. Înaceastă etapă a elaborării discursului, tehnica discursivă se întâlneştecu stilistica literară.

Pentru antici, alocuţiunea avea în centrul atenţiei vorbireacorectă. Nu se poate admite nici măcar speranţa de a accede la artaelocinţei fără însuşirea şi utilizarea în mod corect a instrumentului eide bază – limba.

6

Retorica

Mult timp, pentru greci discursurile au constituit singura formăde proză literară.

Proza oratorică se distanţa de vorbirea cotidiană, neîngrijită, eaavând nişte calităţi specifice care proveneau din alegerea unorcuvinte din vocabularul activ, din folosirea figurilor de stil, evitareacadenţelor în frază, specifice prozei; retorica a reuşit să creeze astfelo estetică a prozei, funcţională, în care cel mai mic efect stilistic sesubordonează obiectivului obţinerii persuasiunii.

Pentru aceasta retorii împărţiseră stilurile în trei categorii: nobil(grave), simplu (teuis) şi mijlociu (medium), şi stabiliseră însuşirilefiecărui tip, ca şi trăsăturile generale ale comunicării verbale:claritatea, preciziunea, corectitudinea, puritatea, armonia.

Cel mai bun stil era cel adecvat auditoriului.Preocupările tratatelor de retorică în domeniul teoriei stilului şi

al figurilor de stil, al elocuţiunii, au devenit atât de ample şi atât deminuţioase în acelaşi timp încât, până la urmă, retorica a sfârşit prina se confunda cu stilistica, în vremea noastră.

Figurile de stil au fost catalogate şi înseriate după criteriidiverse, dorinţa de atotcuprindere stăpânindu-i atât pe antici, cât şipe retorii evului mediu.

Stilul figurat nu constituie un scop în sine, ci doar un mod deexpunere pentru a spori gradul de înţelegere şi a inducepersuasiunea, trezind afectele.

Exagerarea în acest domeniu a făcut prea vizibilă arta, ducândla diminuarea forţei persuasive a argumentelor. De unde şi condiţiaimpusă de Aristotel ca „arta” să ascundă „artă”.

În felul acesta se ajunge la una dintre cele mai paradoxalecategorii ale esteticii antice, cum este „naturaleţea artistică”.Nietzsche care şi-a dat seama că naturaleţea şi claritatea prozei şipoeziei greceşti erau rezultatul unei regolistici uluitor de complicate

7

Retorica

pentru mentalitatea modernă, n-a putut spune altfel decât că „greciidansau în lanţuri”2.

IV. MEMORIA

E un capitol important care oferea oratorului sinonime pentru oexprimare cât mai expresivă, citate din autori celebri, sentinţe şimaxime, anecdote şi mai ales exemple necesare argumentării.

În sens restrâns, înseamnă învăţarea discursului pe de rostpentru a-l putea susţine în faţa auditoriului.

Pentru aceasta se inventaseră procedee de memorare – carecăpătaseră tradiţie în antichitate, când multiplicarea scrierilor prinimprimare era inexistentă.

Se învăţa o parte după alta a discursului, diferenţiindu-se princâte un semn mintal pentru a putea păstra ordinea cuvenită larostirea lor.

Memorizarea depinde, în primul rând, de starea psihică aretorului; ca să-ţi poţi aminti ce-ai scris, trebuie să ai o minteodihnită, o sănătate bună etc.

Discursurile care au coerenţă internă, sunt bine structurate, sereţin uşor, mai ales dacă frazele au înlănţuire logică şi suntarmonioase.

Deci, memoria este un factor esenţial, în activitateacreativităţii, desigur că în stimularea ei, oratorul poate fi ajutat de unplan sau de câteva note, însă adevăratul orator nu-şi va citi niciodatădiscursul în faţa auditoriului.

8

Retorica

V. ACŢIUNEA

Se referă la gestică, voce, debit, mimică, etc., elementeadjuvante, indispensabile oratorului în momentul rostirii discursului.

În special gestica era tratată în amănunţime, un capitol întregdin cartea a XI-a a tratatului lui Quintilian fiind dedicat acestuisubiect.

Grecii acordau o mare importanţă vocii; luase fiinţă chiar odisciplină auxiliară a retoricii (fonaschia) ce oferea reţete necesareîntreţinerii vocii.

Marii oratori erau însoţiţi de câte un sclav, numit „fonask” şiîn timpul rostirii discursului acesta indica tonul cu ajutorul flautului.

Dar dacă în antichitate concepţia despre oratorie permitea, înpronunţarea discursului, o apropiere de arta actorului, să nu uităm căîn prezent lucrurile stau cu totul altfel, iar publicul nu trebuie nici osecundă să gândească, ascultând un orator, un avocat, că are în faţasa un actor.

Ceea ce caută oratorul sunt ideile şi cuvintele, pe care lepoate sugera şi sublinia cu ajutorul gesticii, dar nu este obligatoriu s-o facă printr-o expresivitate exagerată.

Înainte de toate, oratorul are nevoie de sinceritate.El are nevoie de sinceritate ca de aer, altfel întregul efort se

va nărui în faţa auditoriului său.În aceasta constă adevărata importanţă a acţiunii. Întrebat

care este prima calitate a unui orator, Demostene ar fi răspuns:„acţiunea; şi a doua: acţiunea; şi a treia: acţiunea”. (Brutus, I) .

Sinceritatea înseamnă, în rostirea discursului, capacitateaoratorului de a adăuga limbajului oral forţa elocvenţei provenind dinatitudine, fizionomie şi gesturi. Oratorul trebuie să simtă în

9

Retorica

profunzime semnificaţia spuselor sale. „Si vis me flera, dolendumeste primus ipsi tibi” („Dacă vrei să plâng, trebuie să plângi tu maiîntâi”) spunea Horaţiu3, continuând astfel:

„Numai atunci mă va mişca nenorocirea voastră, o, Telefus şiPeleu; dacă vă veţi rosti însă rău rolul sau voi adormi, sau voi râde.Unei înfăţişări mâhnite i se cuvin vorbe triste; unei înfăţişărimânioase, cuvinte de ameninţare; unei înfăţişări vesele, vorbeglumeţe; şi uneia grave, cuvinte cumpănite. Natura se mlădie maiîntâi pentru orice împrejurare; (…) sentimentele sunt tălmăcite apoicu ajutorul limbii4.

Aşadar, în rostirea, în susţinerea discursului un rol la fel deimportant ca limbajul sonor îl are limbajul gesturilor considerat deQuintilian ca universal („omnium hominum communis sermo”).

În mod obişnuit, gesturile constituie un mijloc ajutător deevidenţiere a semnificaţiei unor enunţuri. El nu dublează vorbirea cicontribuie la sporirea eficienţei comunicării, la sublinierea ideilor, lanuanţarea şi precizarea lor, mai ales în discursul judiciar.

În retorica antică, arta gestului este o parte inseparabilă aeducaţiei oratorului. Ea ajunsese la un asemenea rafinament încât,după mărturia lui Athenaios, un contemporan al lui Eschil-Telesis, aimaginat diverse mijloace de a exprima numai cu gesturi alemâinilor toate cuvintele.

Cicero, în De oratore, face distincţie între significatio (gestcare însoţeşte exprimarea) şi demonstratio (gest expozitiv şireprezentativ), iar Quintilian în Institutio oratoria delimiteazăgesturile care însoţesc în mod natural vorbirea (expresivce) de celecare exprimă o idee prin imitare (expozitive şi reprezentative).

În secolul nostru, limbajul gestual a fost abordat de psihologişi antropologi renumiţi, încercându-se o clasificare a gesturilor

10

Retorica

umane şi o analiză a semnificaţiilor în limbajul gestual, privitdiacronic şi sincronic.

H. Delacroix, în lucrarea „Le langage et la pensée”(Paris,1924) propune o clasificare a gesturilor corespunzând uneigradaţii:

a) agitaţia – gesticulaţia confuză;b) mişcări reprezentative, compuse din:

1. gesturi indicatoare2. gesturi conotative3. gesturi simbolice

c) mişcări logice, prin care se traduc diviziunile gândirii.În ceea ce priveşte mimica, ea are un rol auxiliar şi anume pe

acela de a intensifica sau, dimpotrivă, de a atenua până la anularesemnificaţia gestului manual (un gest de intoleranţă însoţit de oexpunere facială de toleranţă e interpretat în acest ultim sens).

În limbajul gestual, mimica joacă acelaşi rol pe care îl aretonul în limbajul sonor.

În concluzie, pe lângă alte multe observaţii care se pot facecu privire la acţiune, trebuie să reţinem că întotdeauna trebuiepăstrată măsura. Nu trebuie să urmărim a reda prin gesturi saumimică toate subtilităţile, aşa cum nici în vorbire nu trebuie aplicatecu pedanterie pauzele, ritmul, apelul la sentimente.

Quintilian spunea „nu vreau să formez un actor comic, ciorator”5.

11

Retorica

N O T E

Aristotel, Organon IV, Topica, Respingerile sofiste, EdituraŞtiinţifică, Bucureşti, 1963.

2 V. Florescu, Retorica şi neoretorica, Ed. Academiei,Bucureşti, 1973, p.59.

3 Oeuvres d’Horace, texte latine, publiées par F.Plessis etP.Lejay .

Librairie Hachette, Paris,1911, Art poetique, v. 102-103 şiurm. p.595.

4 În traducerea lui E. Lovinescu, Horaţiu, Ode şi epode, Satireşi epistole, vol. I-II, Ed. Ancora, Bucureşti, vol. II, p.202-203.

5 Quintilianus, Institutio oratoria, XI, 3, 181.

12

Retorica

DISCURSUL

Oricare va fi tema discursului, de obicei oratorul începeprintr-o introducere, menită să-i pregătească pe ascultători în spiritulpropriilor opinii; apoi el face cunoscut subiectul discursului,expunând faptele care au contingenţă cu acesta; prezintăargumentele adecvate care susţin propria opinie şi pe cele carecombat părerea adversarului; dacă se impune şi mai este timp, elface apel la sentimentele auditoriului.

În fine, după ce epuizează toate aspectele cauzei, încheieprintr-o peroraţie, o concluzie rezumativă cu implicaţii afective

Aşadar, în raport cu aceste obiective pe care le urmăreştediscursul în mod succesiv, retorii au sistematizat elaborarea sa peurmătoarele segmente, pe care le reamintim:

1. Exordiu (lat. exordium)2. Naraţiune (lat. narratio)3. Argumentare (lat. argumentatio)4. Peroraţie (lat. peroratio)

Între naraţiune şi argumentare poate apărea, aşa cumrecomandă şi Quintilian enunţarea problemei (propositio) făcută înton cu intenţiile oratorului şi diviziunea (partitio) adică „enumerarealogică a chestiunilor de dezbătut propuse de noi, de adversar sau deamândoi”1.

Încă din start trebuie să stabilim că această diviziune amaterialului discursiv nu este imuabilă şi nici măcar nu e necesară întoate situaţiile.

13

Retorica

Dimpotrivă, exordiile discursurilor ciceroniene sunt maidezvoltate, elaborate cu mai multă atenţie, cu excepţii notabile, însă.

Anticii stabiliseră două tipuri de exordiu: principium (debutuldirect, începutul) şi insinuatio (pe ocolite, cum se spune în modpopular).

Principium înseamnă declararea deschisă a ţelului pentru careoratorul ia cuvântul.

Insinuatio presupune o digresiune, având în vedere inaderenţaauditoriului la specificul cauzei.

Introducerea trebuie să fie adecvată conţinutului şi să fienaturală, de aceea redactarea ei se face după ce a fost elaborat planuldiscursului şi am meditat asupra materialului, aşa cum procedaCicero.

În felul acesta subiectul însuşi ne va sugera cum să începemdiscursul.

O atenţie deosebită trebuie acordată încă din această fază uneiexaminări foarte corecte, auditoriul fiind mai înclinat ca oricândspre critică în acest prim moment al contactului cu discursul.

Oratorul nu trebuie, din aceeaşi cauză, să facă uz de prea multemijloace stilistice, ceea ce ar determina o diminuare apersuasivităţii.

Modestia, în schimb, poate şi chiar este indicat să fie scoasă înevidenţă, în mod discret, ca de altfel pe tot parcursul discursului; eatrebuie să se facă remarcată în priviri, în gesturi, în tonul vocii.

Exordiul nu trebuie să promită mult, să se angajeze prea rapidîn tratarea materiei pentru că oratorul va avea nevoie ulterior să-şidesfăşoare întreaga forţă persuasivă, gradual, într-un crescendosavant dozat, pe măsură ce avansează discursul. Oratorul, aşa cumafirmă Hugues Blair2, un magistru de necontestat pentru secolelemai apropiate de noi, poate omite exordiul şi să intre direct în

14

Retorica

dezbaterea cauzei, aşa cum a procedat Cicero în Catilinare I, apoisunt cazuri când situaţia la care se referă discursul, fiind cunoscută,nu mai este necesară o narare a faptelor. Toate acestea ţin deorientarea şi aplicaţia oratorului vis-a-vis de cauză.

Aşadar, exordiul, introducerea.Ce se poate spune în această fază incipientă a discursului, care

să pună sub tensiune auditoriul?Dacă îi invocăm pe magiştrii antici, pe Cicero şi Quintilian ei

ne vor răspunde:„Reddere auditores benevolos, atentos, dociles”.Este un lucru stabilit, nu-i aşa? Dar până la realizare, va trebui

să medităm mai mult asupra lui.În primul rând exordiul înseamnă captatio benevolentie.Pentru aceasta, oratorul va trebui să extragă ideile introducerii

din specificul cauzei (care poate fi prezentată ca o preocuparenesoluţionată a auditoriului), din propria sa situaţie ori a clientuluisău, opunând-o în acest fel, situaţiei adversarului.

În orice caz, exordiul poate fi şi vehiculul modestiei oratorului,al sincerităţii acestuia, pentru că numai astfel între locutor şidestinatar se va crea un fluid de simpatie propice comunicării.

Dacă nu întruneşte aceste cerinţe, exordiul poate lipsi;Demostene spunea câteva fraze în introducere, pentru că era sigur dedreptatea punctului de vedere susţinut şi de sinceritatea sa, pe care aplătit-o cu viaţa.

De aceea tonul ales la început, maniera stilistică trebuie săpermită această evoluţie ulterioară, această progresie. De obicei,introducerea e făcută pe un ton calm, emoţia se naşte în raport cuprezentarea faptelor.

Însă există şi cazuri când prezenţa unui adversar, a unui obiectpurtător de semnificaţie, îl face pe orator să izbucnească încă din

15

Retorica

introducere, ceea ce a făcut ca exordiul să primească denumirea de„exordium ex abrupto”.

Apariţia lui Catilina, şeful conjuraţiei, în senat, l-a determinatpe Cicero, consul în acel an, să-şi înceapă în acest mod discursul:

Catilinara I: Quousque tandem abutere, Catilina, patientisnostra? Quamdiu etiam furor iste tuus nos eludet ? Quem ad finem seseeffrenata jactabit audacia ?

Nihilne te nocturnum praesidium Palatii, nihil urbis vigilae,nihil timor populi, nihil concursus bonorum omnium, nihil hicmunitissimus habaedi senatus locus, nihil horum ora vultusquemoverunt ? Patere tua consilia non sentis ? Constrictam jam horumomnium scientia teneri conjurationem tuam non vides ? Quid proxima,quid superiore nocta, egeris, ubi fueris, quos convocaveris, quidconsilii ceperis, quem nostrum ignorare arbitraris ?

O tempora ! O mores ! Senatus haec intellegit, consul videt: hictamen vivit. Vivit ? Immo vero, etiam in senatum venit, fit publiciconsilii particeps, notat et designat oculis ad caedem unumquemquenostrum „3.

( „Până când, în sfârşit, Catilina, vei abuza de răbdareanoastră ? Cât timp această furie a ta îşi va bate joc de noi ? Până undese va arunca îndrăzneala ta neînfricată ? Oare întru nimic nu te-aufăcut să tresari: nici garda de noapte de la Palatin, nici străjileoraşului, nici spaima poporului, nici adunările tăcute ale oamenilorcumsecade, nici acest foarte apărat loc unde se ţine şedinţa senatului,nici faţa nici privirile acestor senatori ? Nu simţi că planurile tale suntdescoperite ? Nu vezi că e îngrădită conspiraţia ta, deoarece o cunosctoţi ? Cine dintre noi crezi tu că nu ştie ce-ai făcut noaptea trecută, ce-ai făcut ieri noapte, unde ai fost, pe cine ai strâns în şedinţă, cehotărâre ai luat?

16

Retorica

O timpuri ! O moravuri ! Senatul îşi dă seama de acestea,consulul le vede şi el (Catilina) totuşi trăieşte . Trăieşte ? Ba mai multîncă, vine chiar în senat, ia parte la discuţia publică, notează şiînseamnă din ochi când îi e rândul fiecăruia dintre noi să fie ucis”.)

( Trad. D. Crăciun şi R. Albala, în Proza latină, Ed. Tineretului,Bucureşti,1964, p.46-47).

Efectul a fost fulgerător, el s-a bazat pe surpriză; toţi senatoriidin preajma lui Catilina s-au îndepărtat de acesta.

O observaţie importantă legată de exordiu este aceeareferitoare la rolul său de poartă deschisă către sentimentele pe careoratorul îşi propune să le trezească ulterior, prin desfăşurareadiscursului; de acum trebuie să creăm premisele favorabile înspiritele ascultătorilor şi să se simtă deja încotro bate vântulelocinţei oratorului.

O trăsătură de bază a artei acestuia va fi dată de modul în careştia să facă auzite notele dominante ale tonului său, fără săanticipeze totuşi asupra restului discursului, încercând să tratezevreuna din părţile importante. Dacă va avea această idee neinspirată,reluând a doua oară o problemă esenţială, va pierde un alt atu debază, noutatea faptului respectiv.

Ca lungime introducerea trebuie să fie proporţională cuîntinderea discursului: nu clădim o poartă monumentală la oconstrucţie mică.

Însă lucrul cel mai important pe care trebuie să-l avem învedere în această fază este acela de a nu utiliza un exordiu din careadversarul să poată obţine avantaje. Este un inconvenient la care seexpun cei care utilizează în introducere locuri comune, maxime, ideigenerale pe care, cu o mică schimbare de sens sau o interpretarecontrară, adversarul le poate folosi împotriva noastră, ceea ce

17

Retorica

constituie un punct câştigat pentru argumentare, iar asupraauditoriului produce impresie, pentru că discursul adversarului pareieşit din cursul dezbaterilor, de vreme ce face referire la ceea ce aspus celălalt.

Înainte de a analiza următorul argument al unui discurs,naraţiunea, trebuie să spunem că anumiţi autori prevăd între exordiuşi această parte enunţarea subiectului şi diviziunea acestuia pepuncte (propositio şi partitio)4.

Fenelon, în dialogurile sale asupra elocvenţei, critică aspruutilizarea acestui procedeu, care distruge unitatea compoziţiei şislăbeşte atenţia auditoriului.

Quintilian e de părere că anunţând principalele puncte pe carele vom trata, se facilitează sarcina auditoriului.

În sfârşit, în funcţie de complexitatea subiectului tratatenunţarea subiectului şi a planului poate fi folosită, cu condiţia capunctele şi subpunctele să nu fie în număr prea mare (3-5), iarconţinutul acestora să fie distinct, exprimat concis şi limpede.

Ordinea lor cea naturală, de la simplu la complicat.Următorul segment al discursului îl formează naraţiunea, o

expunere a faptelor ce serveşte la comunicarea unor date privitoarela cauză sau la subiectul tratat.

În pledoarie, naraţiunea este adesea o parte foarte importantă adiscursului şi solicită o atenţie specială.

Pe lângă faptul că nu e întotdeauna uşor să povesteşti bine şi cutalent, discursul presupune o dificultate în plus, pentru că avocatulnu trebuie să spună decât adevărul şi să evite tot ceea ce ar dăunacauzei. Faptele narate de el trebuie să-i servească drept bază pentrutoate raţionamentele ulterioare.

Să scoţi în evidenţă circumstanţele favorabile şi să estompezidezavantajele cere multă pricepere şi inteligenţă. Iar dacă se simte

18

Retorica

meşteşugul, cauza este compromisă, fiindcă apare neîncrederea înbuna credinţă a oratorului.

Calităţile principale pe care trebuie să le aibă o bună naraţiunesunt: claritatea, probabilitatea, concizia („brevis, aparta, probabilis”– Cicero, Inv. 1,28). Un singur fapt, o singură circumstanţă rămaseobscure şi, prin urmare, nelămurite pentru judecător, sunt suficienteca să distrugă efectul tuturor raţionamentelor avocatului.

De aceea, este necesară o atenţie sporită la precizarea numelor,a datelor, locurilor şi a tuturor celorlalte împrejurări în care s-aupetrecut faptele evocate.

Pentru a avea un caracter probabil, verosimil, în naraţiunetrebuie descrise caracterele persoanelor amintite, arătând că acţiunileacestora constituie consecinţe ale unor cauze naturale, pentru a aveacredibilitate.

Una dintre cele mai concise naraţiuni, deosebit de expresivă,este realizată de Cicero în discursul „Pro Milone”.

„Cât despre Milo, după ce a rămas în senat în ziua aceea până laridicarea şedinţei, s-a dus acasă, şi-a schimbat încălţămintea şiveşmântul, a zăbovit puţin aşa cum se întâmplă de obicei, până i s-aîmbrăcat soţia; el pleacă, în sfârşit, la o oră când Claudius ar fi putut cusiguranţă să se fi întors la Roma, dacă ar fi trebuit să se ducă acolo închiar aceea zi. El îl întâlneşte pe Claudius, echipat uşor, călare, fărăbandaje, fără grecii din suita sa, fără soţia pe care o lua aproapeîntotdeauna cu el; în timp ce acela care e acuzat i-a întins lui Claudius ocapcană, că ar fi făcut această călătorie cu scopul de a-l asasina, era cusoţia în trăsură, acoperit cu mantaua, ducând cu sine mult bagaj şiavând o suită numeroasă, compusă din femei şi copii; sclavii luiClaudius îi atacă pe cei ai lui Milo şi îl ucid pe vizitiu. Milo aruncămantaua şi se apără în faţa atacatorilor, care îl înconjoară. În fine,

19

Retorica

Cicero încheie, fără să spună direct, că oamenii lui Milo îl ucid peClaudius, ci aduăugând că în „timpul luptei, sclavii lui Milo, au făcutceea ce ar fi voit fiecare să facă proprii săi sclavi într-o situaţiesimilară” (Pro Milo 10,29).

Argumentarea urmează întotdeauna după naraţiune, ea fiindmomentul dovedirii şi al respingerii, când este desfăşurat totarsenalul de probe materiale şi de argumente propriu-zise.

Este o parte foarte importantă a discursului pentru că ţelulprincipal al celui care vorbeşte este de a dovedi auditoriului că unlucru este adevărat, just sau bun şi de a determina adeziuneaacestuia.

În legătură cu argumentele, trebuie avute în vedere trei aspecte:găsirea – inventarea lor (inventio) – dispunerea şi modul deexprimare, de prezentare, graţie căruia să capete mai multă forţă.

Găsirea lor e punctul esenţial, baza argumentării. Aşa cum amarătat, vorbind despre acea parte a retoricii care reglementeazăaceastă problemă – invenţiunea -, argumentele trebuie extrase dinfondul cauzei, nu din reţetare de locuri comune (topicii) cu toate căe bine să fim informaţi şi asupra acestora. Atunci când este vorba decompunerea unui discurs destinat să-l convingă pe judecător ori săproducă efect asupra unei adunări, e bine să lăsăm la o parte locurilecomune şi să ne dedicăm în întregime meditaţiei asupra subiectului.

Sfaturile utile în legătură cu argumentele se referă ladispunerea şi desfăşurarea acestora în discurs.

Prezentarea argumentelor poate fi făcută analitic sau sintetic. Înprimul caz, oratorul nu divulgă ţelul spre care tinde şi-i conduce peascultători pas cu pas către concluzia dorită, mergând de la unadevăr clarificat spre altul, până ce devine vizibil că aceastăconcluzie este consecinţa alteia asupra căreia s-a convenit.

20

Retorica

Este metoda lui Socrate, care avea grijă să se sprijine de fiecaredată pe acordul anterior al interlocutorului pentru a împingeargumentarea mai departe.

„Raţionamentul înaintează, în acest caz, pas cu pas, şi fiecaretrebuie probat şi confirmat prin acordul interlocutorului. Nu se trecede la o teză la următoarea decât atunci când adeziunea celui căruia teadresezi garantează adevărul fiecărei verigi a argumentării5.

Maniera sintetică de argumentare, des întâlnită, porneşte de laenunţarea tezei ce trebuie dovedită, apoi urmează succesiv diferitetipuri de argumente până când auditoriul va fi complet convins deceea ce susţine oratorul.

Ca să atingă acest punct, vorbitorul trebuie să se transpună însituaţia ascultătorilor şi să vadă ce efect ar avea asupra lui cele cevrea să le transmită acestora, fiindcă nu trebuie să credem căoamenii pot fi convinşi numai prin simple cuvinte sau mijloace purteoretice. Argumentarea este baza discursului. Ca să aibă răsunet înconştiinţa destinatarului, trebuie respectate câteva reguli, dintre careprima este de a nu amesteca argumente care au origine diferită.

Orice argument e destinat să dovedească unul din aceste treipuncte: că lucrul despre care se vorbeşte este adevărat sau estemoralmente just şi convenabil sau până la urmă e bun şi folositor.

Aşadar, adevărul, datoria şi interesul – trei mari problemegeneral umane, iar argumentele referitoare la ele au fiecarespecificul lor, pe care trebuie să şi-l păstreze distinct în argumentare.

A doua regulă se referă la prezentarea gradată, ”ut augeatursemper et increscat oatic”, „în aşa fel încât discursul să crească şi săse înalţe mereu”, cum spuneau latinii6.

Putem risca un debut cu argumente mai slabe, pentru a se ridicatreptat şi a dezvolta spre final întreaga forţă a celor mai solide, maiputernice.

21

Retorica

Apoi, dacă avem argumente puternice şi concludente, eletrebuie prezentate separat, în mod distinct, insistând asupra fiecăruiaîn parte pentru a-i releva întreaga semnificaţie.

(A se vedea Cicero, Pro Milone). În sfârşit, este recomandabil să nu insistăm prea mult asupra

argumentării şi nici să le multiplicăm la nesfârşit; într-un asemeneacaz, am trezi suspiciuni faţă de cele în discuţie, slăbind încredereaauditoriului.

În cadrul argumentării, atunci când e cazul, trebuie făcut locunui moment aparte, acela al respingerii argumentelor adversarului.

Într-o asemenea situaţie, ordinea prezentării va fi următoarea:1. propriile argumente;2. respingerea contraargumentelor;3. reluarea argumentărilor sub o nouă formă.

Ultima parte a oricărui discurs este peroraţia, epilogul, carepoate fi destul de extinsă, în mai multe părţi (amplificare, apel laafectivitate, recapitulaţie).

Peroraţia este segmentul în care pateticul se îmbină cuargumentarea, momentul specific retoricii.

În discursul judiciar se prevede şi o digresiune, de obiceiplasată între argumentare şi peroraţie, care poate fi o povestire, omeditaţie, care dă valenţe noi argumentării, graţie emoţiilorsuscitate.

Această parte patetică nu poate lipsi din nici un discurs.Ca să obţinem adeziunea, trebuie să vorbim sentimentelor

auditoriului şi să le punem în mişcare, efectele fiind marile resorturiale acţiunii umane.

Locul cel mai adecvat spre a ne adresa sentimentelorauditoriului este peroraţia; oratorul trebuie să izbească imaginaţiaacestuia atunci când se aşteaptă mai puţin, transmiţând propria lui

22

Retorica

emoţie prin cuvinte simple şi lipsite de afectare, fără efecte căutate.În asemenea situaţii trebuie să ne abţinem de la consideraţiigenerale, de la comparaţii care întrerup fluxul emoţional.

De asemenea, nu trebuie prelungit acest moment: emoţiile preavii nu au durată mare, spunea Quintilian.

Peroraţia include ceea ce serveşte drept bază discursului, tezaeste o concluzie şi aici nu trebuie în nici un caz introdus un subiectnou, care să distragă atenţia de la tema principală, tratată pe parcurs.

„Finis coronat opus”, „Finalul desăvârşeşte lucrarea”, spuneaun dicton latin, pe care trebuie să-l luăm în considerare atunci cândne hotărâm să încheiem un discurs.

N O T E 1 Quintilian, Op. cit., IV, 4-5. 2 H. Blair, Cours de Rhetorique, Paris, Imprimerie D’Auguste

Delain, 1821, vol. II, p.131.3 M. Iulli Ciceronis, In L. Catilinam, orationes quator. Librairie

Hachette, Paris, oratio prima, p. 95-96.4 H. Blair, Op. cit., vol. II, p. 145, şi urm. 5 V. Florescu, Op. cit., p. 476 Apud Blair, Ibidem, p.164.

23

Retorica

TROPII (SAU FIGURILE DE STIL)

Tropii sunt transferuri analogice de sens ale cuvintelor care leconferă semnificaţii ce nu le sunt proprii. „Sunt mutarea iscusită aunui cuvânt sau a unei expresii din înţelesul său propriu într-un altînţeles“, spunea Quintilian. Figurile de stil sunt caracteristice înspecial tipului de discurs denumit ornatus (ornamentat), care adaugăla efectele argumentaţiei forţa de persuasiune determinată deutilizarea figurată a limbajului. În acest caz, proprietatea unortermeni se schimbă, datorită tropilor, în improprietate, îndepărtându-se de la ceea ce ar fi fost expresia simplă şi comună. Aceasta estenota esenţială a unei figuri de stil: abaterea, devierea de la normă,considerată ca un „grad retoric zero“. Abaterea de la normăprovoacă la nivelul limbajului o tensiune, o frustrare urmată,implicit, de o clarificare, de o restructurare a normei încălcate,proces care se produce asupra auditorului.

Relaţia, această biunivocă dintre normă şi abatere constituiefigura de stil.

Utilizarea tropilor are principalul avantaj că atrage atenţiaasupra limbajului, predispunând la meditaţie, la descoperirea unorsensuri noi. Spre deosebire de limbajul noţional transparent,asemenea limbajului logic al raţiunii, limbajul figurat este opac şitocmai de aceea incitant; el stimulează imaginaţia, efervescenţaideatică şi înlănţuirea raţionamentelor, caracteristice fiinţei umane.

Deci nu e vorba de o simplă ornare (ornatus) de un adaosartificial, ci de însăşi esenţa elocinţei.

24

Retorica

Figurile de stil potenţează la maximum valoarea argumentuluişi întrebuinţarea lor convergentă – având ca unic criteriu de selecţiepersuasivitatea – determină stingerea ţelului spre care tindediscursul: convingerea auditorului.

Retori antici, ca şi stilisticienii moderni, au încercat să clasificefigurile de stil, uneori în mod exhaustiv, cum a făcut PierreFontanier sau mai aproape de noi, Henri Morier, o clasificaregenerală mai simplificată, care, de altfel, fundamentează şi celelalteclasificări, mai detaliate, cuprinde:

A. Figuri de cuvinte (metafora, metonimia, sinecdoca,catachreza, litota, hiperbola);

B. Figuri de gândire – a) figuri destinate a reda faţetele concrete ale realităţii exterioare: descrierea,portretul, comparaţia, aluzia, alegoria,antiteza, reticenţa, suspensia, sentinţasau maxima;

b) figuri de pasiune (imprecaţia,apostrofa, ironia, sarcasmul, dubitaţia,interogaţia şi exclamaţia retorică,prosopopeea);

D. Figuri gramaticale (inversiunea, hiperbatul, anacolutul,pleonasmul, repetiţia).

Subliniem încă o dată faptul că ne-am referit în enumerareafigurilor de stil la cele mai importante, la cele mai des utilizate.

25

Retorica

A. Figuri de cuvinte Tropul principal este metafora – regina neîncoronată a figurilor

de stil, piesa de bază în acest subtil joc de şah care este discursul. Înacelaşi timp, ea este un mijloc de expresie universal, folosit încă dintextele sumeriene.

Metafora poate identifica două aspecte diferite ale realităţii pebaza unei însuşiri comune (de aceea a mai fost denumită şicomparaţie prescurtată), poate oferi o imagine, o reprezentareplastică, uneori personificată, a unei acţiuni abstracte. Ea dă unuilucru numele altui lucru, poate înfăţişa o idee sub semnul alteia,ceea ce constituie o operaţiuine legată de însăşi logica cunoaşterii şiîn aceasta constă merea importanţă a metaforei. Ceea ce trebuiesubliniat neapărat este faptul că această figură menţine cele douăidei simultan valabile, referitoare la lucruri diferite, dar iradiind dinacelaşi cuvânt sau aceeaşi expresie. Sensul metaforic rezultă dininteracţiunea lor, din clarificarea, pe un plan superior, ce apare înimaginaţia auditorului în momentul „traducerii“ sensului impropriu.Într-un fel, putem spune că semnificaţia termenului e pierdută şiregăsită instantaneu, sau, cum spunea Pascal, „figura poartă în sine oprezenţă şi o absenţă“.

În versurile eminsesciene

Părea că printre nori a fost deschis o poartă Prin care trece albă regina nopţii moartă

echivalenţa luna = regină este făcută prin vălul tuturorasemănărilor şi deosebirilor dintre cei doi termeni, iar din acestăcăutare, din acest joc al sensurilor rezultă semnificaţia

26

Retorica

surprinzătoare, realizată pe un plan superior, unde imaginaţiacititorului se întâlneşte cu aceea a poetului. Metafora are o funcţieestetică, de sensibilizare, ce plasticizează realitatea. De altfel, înantichitate se spunea: „ut pictura poesis“.

O altă funcţie este aceea de a da expresie anumitor atutudinisentimentale ale eului. De asemenea, ea contribuie la potenţareaimpresiei, şi, în sfârşit, metafora are o funcţie unificatoare,subliniind unitatea dintre felurite forme ale sensibilităţii umane(optică, de dimensiune, de culoare, acustică, termică, organică).

Metonimia este figura de stil prin care un cuvânt cedesemnează o realitate A se substituie unui alt cuvânt desemnând orealitate B, ca urmare a unui raport de apropiere, de coexistenţă sauinterdependenţă care uneşte pe A şi B, în fapt şi în gândire.

Ea se bazează pe contiguitatea dintre obiecte, pe găsireapunctelor de contact între ele.

Există diferite tipuiri de metonimie:a) metonimia de persoană; acest tip de metonimie permite

utilizarea numelui artistului pentru operă: „Am cumpărat unGrigorescu“; al inventatorului pentru invenţie „Un Diesel“, etc.;

b) metonimiile de timp: te voi plăti la seceriş, la cules, lacalendele greceşti;

c) al treilea tip de metonime se sprijină pe ansamblul conţinut– conţionător: „un pahar de apă“, „o sticlă de vin“;

d) metonimie de loc: „Aristotel, stagiritul“.

Sinecdoca – figură de stil dintr-un singur cuvând, ca şimetonimia, cu care este confundată uneori; mecanismul ei: pars prototo, totum pro parte (o parte pentru întreg, un întreg pentru o parte).Acest trop se bazează pe conexiunea, pe integrarea unui element

27

Retorica

într-un ansamblu pe baza unui raport pur cantitativ; „trei sute decapete“, în loc de „trei sute de vite“ exprimă prin excelenţă un raportcantitativ, fără nici o preocupare de calificare, de apreciere valorică.

În concluzie, la baza mecanismului de realizare a metaforeise află un raport de asemănare, o comparaţie foarte îndepărtată, întrecei doi termeni nefiind necesar nici un punct de contingenţă; la bazametonimiei stă raportul de contiguitate; sinecdoca se construieşte peun raport de cuprindere, ce doi termeni se pot include unul încelălalt.

Catechreza (gr. katachresis = abuz) este o figurăgramaticalizată, nemaifiind simţită de vorbitori ca un trop (sensulimpropriu al termenului nu mai e sesizat): „gura văii“, „broascauşii“, „piciorul scaunului“, „limba clopotului“, „gura metroului“,„capul podului“, „inima veacului“; Catachreza oferă botanicapopulară: „ciuboţica cucului“, „traista ciobanului“ etc.

Litota (gr. litótes = micime, simplitate, modestie) este figuraprin care se atenuează semnificaţia din calcul, cu scopul de a lăsa săse înţeleagă mai mult: „nu e rău tabloul acesta“. Expresia directă eocolită printr-o negaţie, ceea ce constituie nota caracteristică alitotei.

Hiperbola (gr. hyper = peste şi ballein – a arunca) opusălitotei, fiind o exagerare, fiindo expresie augmentativă, cu intenţiade a intensifica sugestivitatea: „un munte de om“, „mai albă cazăpada“ etc.

Quintilian sugerează să folosim cu moderaţie hiperbola, cuun corectiv oarecare, cum ar fi: „dacă pot spune astfel“, „ca săzicem astfel“.

28

Retorica

B. Figurile de gândire a) figuri destinate înfăţişării cât mai vii a realităţii:

Descrierea (hipotipoza) este zugrăvirea veridică şi sugestivă aunei scene, evocarea unei ambianţe, a unui moment bine fixat întimp şi spaţiu. Ea cuprinde amănunte pitoreşti şi sugestive carecontribuie la constituirea imaginii ansamblului. Frumuseţea uneidescrieri stă în arta alegerii adjectivelor, în varietatea epitetelor,cadenţa şi armonia limbajului.

Aceleaşi mijloace stilistice le vom regăsi în portret; însă acestaare ca obiect o fiinţă, căreia îi sunt evidenţiate însuşirile fizice şimorale, cu intenţia de a informa asupra ei, de a trezi anumitesentimente legate de ea.

Comparaţia este analitică şi analogică şi exprimă un raport deasemănare stabilit între două obiecte, dintre care unul serveşte laevocarea celuilalt:

„Pierdut în suferinţa nimicniciei mele Ca frunza de pe apă, ca fulgerul în haos...“

(M. Eminescu – Pierdut în suferinţă)

Comparaţia e tropul prin care se scot în relief însuşirile unuiobiect în raport cu ale celuilalt, cu scopul de ale impune sugestivatenţiei. Ea reuşeşte două domenii separate între care există oînsuşire comună – tertium comparationis (al treilea termen alcomparaţiei).

Aluzia este figura prin care se spune un lucru cu intenţia de aface să se înţeleagă altul. Cuvântul provine din verbul latin ludo,

29

Retorica

ludere = a se juca, şi e format cu prefixul ad (către). Deci reţinemideea de joc şi, într-adevăr, stilul aluziv se bazează pe plăcerea deatrage spiritual auditorul într-un joc de înţelesuri şi subînţelesuri. Eapermite jocul de scenă în care A vorbeşte lui B în faţa lui O, care nupricepe nimic. Deci, pentru ca sensul să devină inteligibil, trebuie săconlucreze şi auditorul (b). Aluzia e una din cele mai bogate de carese poate folosi oratorul, cu condiţia s-o întrebuinţeze cu inteligenţăşi în mod adecvat.

Alegoria (din gr. állos = altul; agoréuo = vorbesc) s-ar puteaexplica prin cuvintele următoare: „în alegorie, când vorbesc de unlucru, de fapt eu vorbesc de altul!“. E o figură ce se compune dintr-omică naraţiune; ea aduce în scenă personaje (fiinţe umane,costumaţie şi gesturi, au valoare de semne, construiesc o lumeparalelă. Fabula este o alegorie pentru că, vorbind de lumeaanimalelor, autorul ne vorbeşte de lumea oamenilor.

Antiteza (gr. anti = contra; thetias = acţiunea de a pune). Nestabileşte un contrast între două idei, cu intenţia ca una să fie scoasăîn evidenţă:

„Ea un înger ce se roagă – El un demon ce visează;Ea o inimă de aur – El un suflet opostat“;

(M. Eminescu – Înger şi demon)

Reticenţa (lat. reticentia = tăcere încăpăţânată). Este figurade stil prin care o parte din ceea ce mai e de spus rămâne nerostit, fiecă fraza a fost întreruptă brusc, fie că vorbitorul îşi anunţă intenţia

30

Retorica

de a nu mai continua: „Eu unul aş... dar nu vreau să spun nimicjignitor“ (Demostene).

Reticenţa are cauze pasionale şi morale.

Suspensia (lat. suspensio = incertutudine, întrerupere).Vorbitorul îşi întrerupe enunţul pentru a stimula curiozitateaauditorului daţă de ceea ce urmează. Se notează cu trei puncte,„puncte de suspensie“, care anunţă pauza în expunere.

Sentinţa sau maxima constă în sublinierea ideii printr-unanunţ concis, exprimând o reflecţie profundă şi generalizată asupralui. Ea are valoarea unui instrument de şoc: „Tradutore, traditore“(traducător, trădător).

„Ad augusta per augusta“ (Pe căi aspre către fapte strălucite)Dura lex sed lex.

b) Tot în cadrul figurilor de gândire intră şi figurile depasiune, denumite astfel deoarece sunt puternic legate de exprimareschimbărilor sufleteşti ale vorbitorului.

Imprecaţia (lat. imprecari = a dori răul).Prin acest trop se enunţă, la modul imperativ, dorinţa

pedepsirii unei persoane; uneori se invocă puterea supranaturalăchemând blestemul pe capul unui duşman prezent sau nu. Imprecaţiaeste o figură neagră, expresia celor mai de jos sentimente dinsufletulul omului, a urii, a egoismului inconştient, a cruzimii, aspiritului de răzbunare; ea are locul său natural în teatru şi, înspecial, în tragedie (de ex. În tragediile lui Racine).

31

Retorica

Apostrofa (gr. apostrophé = întoarcere către) – figură retoricăprin care oratorul îşi întrerupe, deodată, firul expenerii pentru ca,stăpânit de un sentiment puternic, să se adreseze unor personajeprezente sau absente, chiar unui lucru neînsufleţit, cu o întrebare, cuo exclamaţie ori cu o afirmaţie sentenţioasă:

„Voi sunteţi urmaşii Romei ? Nişte răi şi nişte fameni! I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!

(M. Eminescu – Scrisoarea a III-a)

Ironia (gr. eironeia = disimulare fină, zeflemea) – prin ea seenunţă o apreciere pozitivă sau se aduce chiar o laudă simulată,pentru a sugera că, de fapt, e vorba de o apreciere negativă sau chiarde o batjocură:

„O, te-admir, progenitură de origine română!“Ironia e de mai multe tipuri:- inversarea situaţiei reale (înlocuirea ei cu o situaţie ideală):

„Bravo! Felicitări !“ spune profesorul unui elev nepregătit;- exagerarea sau falsa minimalizare a erorii: „Nu-i nimic, nu riscăm decât să ne înecăm“;- falsul elogiu final;- îndemnul de a persevera în greşeală etc.

Interogaţia retorică constă în adresarea unei întrebăriauditoriului fără a aştepta un răspuns, ci numai pentru a-i transmiteacestuia o părere, sugerându-i astfel să şi-o însuşească.

„Până când, în sfârşit, Catilina, vei abuza de răbdareanoastră?“

(Cicero, Catilinare I)

32

Retorica

„Unde se va opri acest pervers, dacă legea nu-i va tăiaexcepţionalul avânt pentru fals şi escrocherie?“

(Delavrancea – Pledoare în procesul Caragiale – Caion)

Dubitaţia (lat. dubitatis = îndoială) e figura prin care autorulpare să ezite între mai multe cuvinte sau mai multe sensuri pe care lepoate da unei acţiuni, pentru a preveni o eventuală obiecţie, dar maiales pentru a întări astfel adevărul celor spuse. Acest trop creeazăimpresia de autenticitate: „Voi, senatorilor, (e greu de spus, dartrebuie s-o spun), voi, zic, aţi lipsit de viaţă pe Sulpicius“ (Cicero).

Dubitaţia se îndrudeşte cu reticenţa, cu suspensia.

Prozopopeea (sau personificarea) e figura prin care se atribuiegânduri, comportări şi sentimente umane unor obiecte sau fiinţenecuvântătoare, unor noţiuni abstracte: este o figură strălucitoare, cuputernic efect asupra auditorului.

A rămas celebră prosopopeea patriii făcută de Cicero înCatilinara I.

C. Figuri gramaticaleAcestea sunt modificări, nerespectări ale regulilor obişnuite,

gramaticale, ce stau la baza combinării cuvintelor în propoziţii şi apropoziţiilor în fraze (şi admise în vorbirea curentă). Printre celemai importante figuri de stil din această categorie amintim:inversiunea termenilor, hiperbatul, anacolutul, pleonasmul, repetiţia.

Toate privesc sintaxa limbii, sunt figuri ale construcţieigramaticale.

Inversiunea este răsturnarea ordinei normale a cuvintelor, oabatere de la topica propoziţiei sau a frazei. Schimbarea topicii se

33

Retorica

întâlneşte frecvent în limbajul poetic, fiind o urmare a necesităţii deexprimare cât mai concisă, expresivă, fără multe elemente de relaţie:nefiind rigidă, topica se poate modifica pentru a scoate în evidenţăun termen sugestiv:

„În anii nouă sute şapte/ Ca din senin, în marte, într-o noapte,/S-a ridicat spre cer din Hodivoaia/ Şi din Flămânzi, şi Stănileşti,văpaia“ (T. Arghezi, 1907)

Subiectul propoziţiei, văpaia, este pus la sfârşit în intenţia caaccentul să cadă pe acest cuvânt, metaforă pentru răscoala din 1907.

Hiperbatul (gr. hyperbaton = depăşire, adaos, trecere dincolode enunţ) este întreruperea ordinei obişnuite dintr-un grup decuvinte, prin introducerea în cadrul lui a altui cuvâNt sau mai multe.El este o inversiune bruscă în ordinea naturală a vorbirii pentru aproduce o surpriză gramaticală:

„Dându-şi trestia într-o parte,/ Stă copila lin plecată,/Trandafiriaruncă roşii/ Peste unda fermecată // Ca să iasă chipu-n faţă,/Trandafirii aruncă tineri, / Căci vrăjiţi sunt trandafirii/ De-un cuvântal Sfintei Vineri“ (Mihai Eminescu – Crăiasa din Poveşti).

Şi un alt exemplu: „Te strig tare ca la şcoală:/ Porţia e câte trei/Zeci de boabe în cioc de mei“ (T. Arghezi – Nepăsare).

Anacolutul – e o construcţie sintactică ce ia naştere prinîntreruperea şi modificarea altei construcţii, ceea ce determină oneconcordanţă între percepţia psihologică şi gramaticală a sensului:

„Pietruşul roşu, boabe, al grădinii Îi sunt bătuţi şi risipiţi, ciorchinii“.

(T. Arghezi)

34

Retorica

Importanţa sa constă în unificarea, e drept, forţată gramatical, asubiectului logic cu subiectul gramatical, ceea ce poate avea unimpact asupra auditoriului, lăsându-l să pnţeleagă faptul că în faţaimportanţei cauzei ne putem permite chiar o eludare a unei reguligramaticale: „Moşneagul, când a văzut-o, i s-au umplut ochii delacrimi“ (I. Creangă).

Pleonasmul presupune o exprimare în care se utilizeazăcuvinte, expresii sinonime cu scopul de a convinge în mod directauditoriul. Desigur, în unele cazuri el se datorează ignoranţei.Pleonasmul este permis în situaţiile în care dorim să accentuămideea exprimată, cum procedează poetul în cunoscutele versuri:

„Eu ţi-s frate, tu-mi eşti frate, În noi doi un suflet bate“.

(V. Alecsandri)

Repetiţia este un pas mai departe în această direcţie, ainsistenţei; ea presupune utilizarea succesivă a aceluiaşi cuvânt saugrup de cuvinte într-o comunicare, în scopul sublinierii ideii:

- „Din haos Doamne am apărut/ Şi m-aş întoarce în haos/ Şi dinrepaos m-am născut/ Mi-e sete de repaos“ (M. Eminescu)

- „Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară“ (V.Alecsandri)

- „Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare/ care vine,vine, vine, calcă totul în picioare“ (M. Eminescu, Scrisoarea a III-a).

Stăruind asupra aceluiaşi cuvânt în ipostaze diferite, valenţelesale sunt puse şi mai bine în evidenţă.

35

Retorica

În concluzie, figurile de stil dau forţă exprimării, sinceritate,impresionează, au puterea de a se imprima mai uşor şi direct înminţile şi inimile ascultătorilor.

Întrebuinţarea lor de către orator trebuie să întrunească maimulte condiţii: să pornească de la o gândire riguroasă, termenii aleşisă fie proprii şi corect folosiţi din punct de vedere gramatical, sărealizeze o anumită convergenţă pentru obţinerea persuasiunii.

Bibliografie selectivă

- Note de curs- Henri MORIER, Dictionnaire de poétique et rhétorique,

PUF, 1961- Tudor VIANU, Studii de stilistică, E.D.P., Bucureşti, 1968- Gh. N. DRAGOMIRESCU, Mica enciclopedie a figurilor de

stil, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975- I. BIBERI, Arta de a scrie şi de a vorbi în public, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1972- Paul RICOEUR, Metafora vie, Editura Univers, Buc., 1984- J. DUBOIS şi colab., Retorica generală, Editura Univers,

Bucureşti, 1970

36