Resedintele Boieresti Din Tara Romaneasc

CRISTIAN NICOLAE APETREI

Reşedinţele boiereşti din Ţara Românească şi Moldova în secolele XIV-XVI

Coperta: IONEL CÂNDEA Redactor: CRISTIAN LUCA Tehnoredactare: CRISTIAN NICOLAE APETREI

Coperta 1: Ruinele casei boiereşti de la Strehaia, după Cristian Moisescu, Arhtectura epocii lui Matei Basarab, vol. I, Bucureşti, 2002

© Toate drepturile asupra prezentei ediţii sunt rezervate Muzeului Brăilei, Editura Istros

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României: APETREI, CRISTIAN NICOLAE Reşedinţele boiereşti din Ţara Românească şi Moldova în secolele XIV-XVI / Cristian Nicolae Apetrei.- Brăila : Editura Istros a Muzeului Brăilei, 2009 Bibliogr. Index ISBN 978-973-1871-32-5

728.82:316.343.32(498.1+498.3)''13/15''

CRISTIAN NICOLAE APETREI

Reşedinţele boiereşti din Ţara Românească şi Moldova

în secolele XIV-XVI

MUZEUL BRĂILEI EDITURA ISTROS

BRĂILA, 2009

CUPRINS

O nouă contribuţie privind reşedinţele boiereşti medievale (Victor Spinei) ..... 7 INTRODUCERE ............................................................................................... 11 1. Însemnătatea temei ......................................................................................... 11 2. Obiectivele şi structura lucrării ...................................................................... 11 3. Precizări metodologice ................................................................................... 13 4. O clarificare conceptuală: ce înseamnă “boier”? ........................................... 15 5. Tabula gratulatoria ......................................................................................... 27 CAPITOLUL I. Izvoare şi istoriografie ............................................................. 29 1. Izvoarele ......................................................................................................... 29 1. 1. Izvoarele scrise .................................................................................... 29 1. 2. Izvoarele arheologice ........................................................................... 32 2. Istoriografia .................................................................................................... 36 2. 1. Studiile documentare ........................................................................... 36 2. 2. Studiile de istorie a artei ...................................................................... 41 2. 3. Bilanţul istoriografiei ........................................................................... 44 CAPITOLUL II. Terminologia reşedinţelor boiereşti reflectată în documentele secolelor XIV-XVI ....................................................................... .....................

47

1. Trăsături ale limbilor de cancelarie utilizate în secolele XIV-XVI ................... 47 2. Terminologia reşedinţelor boiereşti din secolele XIV-XVI ............................ 51 3. Reşedinţele boiereşti în accepţiunea contemporanilor ................................... 73 CAPITOLUL III. Locuinţele boiereşti .............................................................. 77 1. Locuinţe din lemn .......................................................................................... 77 1. 1. Locuinţe de suprafaţă cu un singur nivel ............................................. 77 1. 2. Locuinţe cu pivniţă .............................................................................. 79 1. 3. Locuinţe cu programe constructive incerte .......................................... 83 1. 4. Tehnici de construcţie .......................................................................... 85 2. Locuinţe construite în sistem mixt ................................................................. 89 2. 1. Locuinţe de suprafaţă cu un singur nivel ............................................. 89 2. 2. Locuinţe cu pivniţă .............................................................................. 92 3. Locuinţe de zid ............................................................................................... 93 3. 1. Locuinţe de suprafaţă cu un singur nivel ............................................. 93 3. 2. Locuinţe de tip turn .............................................................................. 95 3. 3. Locuinţe cu pivniţă .............................................................................. 108 3. 4. Locuinţe cu programe constructive incerte .......................................... 125 CAPITOLUL IV. Bisericile de curte ................................................................. 129 1. Biserici din lemn ............................................................................................ 129 2. Biserici de zid ................................................................................................ 133 2. 1. Biserici cu plan triconc ........................................................................ 133 2. 2. Biserici cu plan dreptunghiular ............................................................ 147 2. 3. Biserici cu plan mixt ............................................................................ 178 2. 4. Biserici cu plan în cruce greacă înscrisă .............................................. 200 3. Biserici de factură incertă .............................................................................. 208

4. Biserici ale unor schituri şi mănăstiri ............................................................. 217 CAPITOLUL V. Anexe utilitar–gospodăreşti ................................................... 221 1. Bucătăria ........................................................................................................ 222 2. Grajdul ........................................................................................................... 223 3. Spaţiile de depozitare ..................................................................................... 226 4. Spaţiile comerciale ......................................................................................... 228 5. Locuinţele robilor ........................................................................................... 230 6. Alte anexe cu caracter economic ................................................................... 232 CAPITOLUL VI. Elemente de fortificare ......................................................... 235 1. Reşedinţe nefortificate ................................................................................... 235 2. Reşedinţe fortificate ....................................................................................... 240 2. 1. Curţi întărite ......................................................................................... 240 2. 2. Cetăţi .................................................................................................... 245 3. Evoluţia fortificaţiilor şi ponderea acestora în mediul rezidenţial boieresc ... 250 CAPITOLUL VII. Formule de organizare a spaţiului reşedinţei boiereşti ........ 253 CONCLUZII ...................................................................................................... 259 ABSTRACT ....................................................................................................... 265 BIBLIOGRAFIE GENERALĂ ......................................................................... 277 1. Izvoare ............................................................................................................ 277 1. 1. Izvoare documentare ............................................................................ 277 1. 2. Izvoare narative .................................................................................... 280 1. 3. Izvoare epigrafice ................................................................................. 281 1. 4. Izvoare lingvistice ................................................................................ 281 1. 5. Izvoare arheologice .............................................................................. 283 2. Literatură de specialitate ................................................................................ 291 2. 1. Lucrări generale ................................................................................... 291 2. 2. Lucrări speciale .................................................................................... 292 ABREVIERI ...................................................................................................... 307 1. Lucrări ............................................................................................................ 307 2. Periodice ........................................................................................................ 309 3. Alte abrevieri ................................................................................................. 310 INDICE .............................................................................................................. 311 ANEXE .............................................................................................................. 329 1. Terminologia reşedinţelor boiereşti din Ţara Românească reflectată în documentele din secolele XIV-XVI ...................................................................

331

2. Terminologia reşedinţelor boiereşti din Moldova reflectată în documentele din secolele XIV-XVI ...............................................................................................

343

ILUSTRAŢII ...................................................................................................... 363 SURSELE ILUSTRAŢIILOR ............................................................................ 409 HĂRŢI 1. Reşedinţe boiereşti atestate în Ţara Românească în secolele XIV-XVI 2. Reşedinţe boiereşti atestate în Moldova în secolele XIV-XVI

O nouă contribuţie privind reşedinţele boiereşti medievale

Problema reşedinţelor boiereşti medievale din Ţara Românească şi Moldova a captat atenţia istoricilor români încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, dar preocupări mai statornice în această direcţie s-au exteriorizat mai cu seamă în a doua jumătate a veacului următor, când a fost elaborată o serie de lucrări care au abordat aspecte de ordin social, arhitectural, terminologic, sociologic etc. Perspective noi asupra temei în discuţie s-au conturat odată cu progresele înregistrate în sfera arheologiei evului mediu, ceea ce a permis scoaterea la iveală a numeroase edificii interpretate drept curţi boiereşti, prin aceasta reuşindu-se o benefică juxtapunere a informaţiilor scrise cu realităţile palpabile proiectate prin dezvelirea unor diverse vestigii cu ocazia săpăturilor metodice.

În pofida acestui substanţial aport documentar, chestiunea curţilor boierilor munteni şi moldoveni nu a beneficiat până în prezent de o tratare cuprinzătoare, multifaţetată, o excepţie constituind – în parte – lucrarea sintetică a Corinei Nicolescu despre case, conace şi palate vechi româneşti, publicată în Capitală în anul 1979, foarte importantă pentru că a surprins cu acuitate multe din componentele specifice construcţiilor rezidenţiale ale claselor suprapuse şi a încercat stabilirea unor conexiuni între documentaţia scrisă şi cea de natură arheologică. Cum multe din aspectele dezbătute de reputata cercetătoare au dobândit o tentă parţial desuetă, după scurgerea a circa trei decenii de la publicarea monografiei amintite, prin fireasca acumulare a numeroase date noi, o reabordare a lor într-o perspectivă mult mai largă era învederat necesară.

Acestui deziderat istoriografic a consimţit să-i ofere materializare tânărul coleg Cristian Nicolae Apetrei de la Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi. Fără să aibă preocupări speciale anterioare în direcţia temei în discuţie, domnia sa s-a angajat cu multă ambiţie şi dăruire la realizarea ei, iniţial sub forma unei teze de doctorat, susţinută în cadrul Facultăţii de Istorie a Universităţii „Al. I. Cuza” din vechea capitală a Moldovei la 22 noiembrie 2006. Faptul că bibliotecile din oraşul său de reşedinţă erau departe de a-i asigura o documentaţie adecvată, l-a obligat la mari eforturi pentru depăşirea acestei disfuncţionalităţi. Din păcate, autorul, neavând pregătire de arheolog, nu a fost în măsură să exploreze personal obiectivele aferente temei sale de cercetare, postură care de obicei diminuează posibilităţile de percepţie a documentului arheologic. Intuind această carenţă, Cristian Nicolae Apetrei s-a străduit să investigheze cu maximă atenţie rapoartele de săpături şi observaţiile arhitecţilor, ceea ce l-a apropiat de latura strict materială a categoriei de edificii cărora le-a dedicat prezentul volum.

Într-o secvenţă consacrată metodologiei de la începutul tomului suntem informaţi asupra intenţiei de a se discerne semnificaţia socială a arhitecturii locuinţei, a anexelor şi a fortificaţiilor acesteia, a bisericilor de curte, a obiectelor din posesia proprietarilor, de natură să configureze mentalităţile specifice trecutului medieval. Aşa cum se constată pe măsură ce se avansează în lectura

Victor Spinei 8

lucrării, autorul ei nu a rămas la un simplu enunţ programatic, ci s-a străduit să-l materializeze.

În mod inspirat, a fost introdus un succint dar concentrat subcapitol despre „criteriile de definire a boierimii române”, demers foarte util, cu atât mai mult cu cât în literatura noastră de specialitate se ignoră adesea conceptele. Chiar dacă nu s-a putut insista prea mult asupra acestei chestiuni, excursul bibliografic întreprins a fost de natură să aducă precizări pertinente.

Unul din capitolele în care există contribuţii indubitabile priveşte terminologia reşedinţelor boiereşti, fiind bazat pe prospectarea tuturor documentelor cancelariei voievodale din Ţara Românească şi Moldova, colectându-se termeni de origine diversă, precum curia, dom, domus, dvor, jilişte, sălaş etc., cărora li se decriptează semnificaţia şi obârşia.

Un segment consistent al lucrării este alocat locuinţelor boiereşti, care, în raport cu tehnicile şi cu materialele de construcţie, sunt divizate în trei categorii: de lemn, în sistem mixt şi din piatră. Utilizându-se o bogată, dar nu întotdeauna concludentă literatură arheologică, s-a încercat să se stabilească o tipologie a edificiilor descoperite şi să li se surprindă notele comune şi particulare.

Găsim benefic faptul că autorul nu s-a mulţumit numai cu o prezentare micromonografică a fiecărui complex, ci a căutat analogii în regiunile învecinate şi uneori chiar în cele mai îndepărtate din Europa Centrală. De asemenea, au fost binevenite comparaţiile cu edificiile voievodale şi cu locuinţele ţărăneşti, de aici decurgând concluzii interesante.

O manieră de abordare comparatistă a fost adoptată şi în cazul capitolului dedicat bisericilor de curte, ele fiind departajate în lăcaşuri de cult construite din lemn şi din piatră. Acestea din urmă sunt împărţite în biserici cu plan triconc, dreptunghiular, mixt şi în cruce greacă înscrisă.

Un ultim capitol al tomului se referă la anexele utilitar–gospodăreşti şi la fortificaţii. Tratarea anexelor utilitar-gospodăreşti – în care s-au inclus bucătăria, grajdul, spaţiile de depozitare şi comerciale, ca şi locuinţele slujitorilor şi ale robilor etc. – se impunea cu atât mai mult cu cât în literatura de specialitate românească de până în prezent acestea au fost de cele mai multe ori ignorate sau li s-a conferit o atenţie subsidiară.

În palierul concluziv sunt formulate sintetic rezultatele la care s-a ajuns, făcându-se paralele în special între realităţile româneşti şi acelea din Europa Centrală şi Occidentală, dar avându-se în vedere şi spaţiul balcanic şi cel est-slav, cu multe similitudini cu evul mediu carpato-dunărean.

O pondere însemnată în cadrul volumului o au şi anexele, care cuprind o listă bibliografică, material ilustrativ şi hărţi. Foarte detaliat şi precis a fost realizat tabelul referitor la terminologia reşedinţelor boiereşti din Ţara Românească şi Moldova, extrasă din documentele slavo-române din secolele XIV-XVI. Pe lângă numeroase figuri, cu planuri şi reconstituiri, tomul dispune de două hărţi judicios întocmite, ce redau toate reşedinţele boiereşti din Ţara Românească şi Moldova atestate documentar şi arheologic. Cartarea centrelor rezidenţiale ni se pare sugestivă pentru multe aspecte de ordin demografic, economic şi social, reflectând totodată instabilitatea politică din anumite teritorii periferice ale voievodatelor româneşti.

O nouă contribuţie privind reşedinţele boiereşti medievale 9

La capătul expunerii noastre suntem în măsură să conchidem că sinteza lui Cristian Nicolae Apetrei a fost întocmită cu deplină responsabilitate, beneficiind de o documentaţie bogată, explorată cu discernământ, spirit critic şi subtilitate interpretativă, ce pune în valoare o largă paletă problematică într-o manieră originală. Lucrarea reflectă un remarcabil orizont istoriografic şi disponibilităţi de sintetizare, reliefate prin formulări stilistice îngrijite.

Victor Spinei

INTRODUCERE

1. ÎNSEMNĂTATEA TEMEI De-a lungul vremii, reşedinţele boierilor români au intrat în atenţia unui

număr mare de istorici, subiectul fiind abordat într-un fel sau altul încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Din discuţii a lipsit însă mult timp perspectiva istoricului de artă, cauza fundamentală a acestei stări de fapt fiind nivelul foarte redus al cunoştinţelor legate de materialitatea acestor ansambluri arhitectonice. În consecinţă, tema s-a constituit iniţial într-o preocupare sporadică şi lipsită de coerenţă. Fiind tratată exclusiv pe baze documentare, ea a dat naştere unui număr redus de contribuţii, care s-au orientat mai mult către probleme generale, de natură terminologică, economico-socială şi instituţională. O listă a multiplelor faţete pe care le implică această direcţie de cercetare s-a conturat abia spre sfârşitul secolului trecut, odată cu progresele semnificative înregistrate în sfera arheologiei medievale româneşti. Numeroasele curţi, case şi biserici scoase la lumină în această perioadă au atras atenţia asupra complexităţii subiectului, evidenţiind necesitatea întocmirii unor studii speciale referitoare la aspectele funcţionale ale reşedinţelor boiereşti, arhitectura locuinţelor şi a bisericilor de curte, varietatea structurală şi utilitară a diverselor anexe gospodăreşti, eventuala prezenţă a elementelor de fortificare, tipologia acestora din urmă şi chiar cu privire la modul în care se desfăşura viaţa cotidiană în cadrul unor asemenea ansambluri rezidenţiale. Noile acumulări cantitative şi calitative au ridicat însă şi problema unei reveniri asupra abordărilor mai vechi, care să urmărească de această dată o necesară coroborare a izvoarelor arheologice cu cele documentare. Până în prezent, acestor deziderate istoriografice li s-a răspuns doar parţial, prin publicarea unor lucrări care privesc cu precădere problematica arhitecturii locuinţei şi a bisericii de curte. Este vorba despre o serie de studii, cu diverse limite cronologice şi geografice asumate, care nu au urmărit, însă, ca problemă centrală, aspectele habitatului nobiliar, ci evoluţia generală a arhitecturii medievale, în cadrul căreia, în mod firesc, îşi găsesc locul atât casele boierilor, cât şi bisericile lor. În consecinţă, o abordare polivalentă a reşedinţelor boiereşti din perspectiva inventarului complex de probleme implicate, care să valorifice cele două mari categorii de izvoare istorice menţionate, a rămas încă un demers necesar.

2. OBIECTIVELE ŞI STRUCTURA LUCRĂRII Aceasta din urmă este sarcina pe care ne-am asumat-o prin lucrarea de faţă.

În continuarea contribuţiilor care ne-au precedat, ea vine cu două obiective majore, menite să lărgească orizontul cercetării reşedinţelor boiereşti: reconstituirea acestora din punct de vedere structural şi surprinderea multiplelor funcţii pe care le-au îndeplinit. Prin urmare, nici demersul nostru nu s-a dorit a fi o abordare exhaustivă a subiectului, ci, dimpotrivă, una limitată din punct de vedere tematic. Din acest considerent, trebuie făcută precizarea că în afara preocupărilor lucrării au rămas câteva aspecte importante pentru conturarea unei imagini de ansamblu asupra

Reşedinţele boiereşti din Ţara Românească şi Moldova în secolele XIV-XVI 12

habitatului nobilimii autohtone, aspecte de a căror abordare va depinde în viitor adâncirea acestei direcţii de cercetare1.

Pentru a completa lista coordonatelor care încadrează problematica pusă în discuţie, se mai impune a fi făcută o precizare în legătură cu limitele geografice şi cronologice asumate, limite care, aşa cum o indică chiar titlul anunţat, vizează primele trei veacuri de existenţă a statelor medievale româneşti de la sud şi est de Carpaţi. Având în vedere aceste deziderate generale, demersul nostru a fost conceput în şapte capitole, fiecare dintre ele concentrându-se asupra unei probleme distincte, tratate din perspectiva unor obiective specifice.

Capitolul I a fost rezervat discutării categoriilor de izvoare istorice aflate la dispoziţia cercetării, stabilirii valorii cognitive a acestora, precum şi prezentării stadiului la care a ajuns cercetarea problemei în cadrul istoriografiei autohtone.

Capitolul II a vizat analizarea terminologiei utilizate în documentele epocii pentru indicarea reşedinţelor boiereşti, principalul beneficiu al acestui demers fiind surprinderea modului în care contemporanii le percepeau din punct de vedere funcţional. Cercetarea întreprinsă a avut în vedere un lexic variat, prezent în actele de cancelarie cu caracter public sau privat, consecinţă directă a diferitelor limbi în care acestea au fost redactate: slavo-română, latină, poloneză şi română. Pentru a ilustra această bogăţie lexicală, am considerat că este util să anexăm textului analizei două tabele cu termenii pe care îi folosesc sursele scrise atunci când, într-un fel sau altul, se raportează la reşedinţele boierilor din cele două ţări române.

Capitolul III a fost dedicat arhitecturii locuinţei boiereşti, analiza însuşindu-şi ca principale sarcini stabilirea tipurilor ce au dominat activitatea constructivă în acest domeniu, precum şi surprinderea liniilor generale care au marcat evoluţia acestei activităţi în secolele XIV-XVI.

Capitolul IV a fost dedicat bisericilor de curte, lista obiectivelor avute în vedere prezentând o structură asemănătoare celei urmărite în cazul locuinţei. Alături de aspectele constructive, a fost prevăzută însă şi o componentă de analiză menită să surprindă complexitatea funcţională a acestui gen de lăcaş de cult.

Capitolul V a încercat să reconstituie, atât din punct de vedere funcţional, cât şi constructiv, structura anexelor utilitar-gospodăreşti, cele care, alături de locuinţă şi biserică, intrau în alcătuirea oricărui ansamblu de tipul reşedinţei boiereşti.

Capitolul VI analizează problematica fortificaţiilor de care au dispus reşedinţele nobilimii autohtone, constituindu-se într-o sinteză a datelor relative la acest subiect oferite de sursele scrise, dar mai ales de izvoarele arheologice. Sinteza şi-a propus să surprindă principalele etape care au marcat evoluţia amenajărilor defensive boiereşti pe parcursul secolelor XIV-XVI, iar, în final, să stabilească locul ocupat de curţile fortificate în peisajul rezidenţial boieresc.

Capitolul VII a urmărit să reconstituie aspectul general al unui ansamblu arhitectonic de tipul reşedinţei boiereşti. În acest scop, a fost întreprinsă o investigare a formulelor de organizare internă cunoscute, demersul permiţând valorificarea datelor existente cu privire la raporturile spaţiale practicate între diversele clădiri componente.

1 Pot fi menţionate aici: inventarierea şi cartarea reşedinţelor; studierea repartizării lor în funcţie

de formele de relief, căile de comunicaţii, centrele urbane şi sistemul defensiv al ţării; clarificarea raporturilor spaţiale dintre reşedinţă şi aşezarea rurală în cuprinsul căreia se găsea amplasată, de obicei; studierea personalului de deservire; întocmirea unor studii de viaţă cotidiană etc.

Introducere 13

3. PRECIZĂRI METODOLOGICE Cercetarea unui domeniu precum cel abordat în paginile de faţă trebuie să

aibă în vedere două realităţi date, aflate în legătură una cu cealaltă, care acţionează sub forma unor condiţionări obiective. Ignorarea acestora ar transforma orice tentativă de abordare ştiinţifică a problemei într-un demers diletant. O primă astfel de condiţionare, majoră prin implicaţiile sale, este dată de faptul că edificiile rezidenţiale, o mare parte dintre bisericile de curte, dar şi unele dintre anexele utilitar-gospodăreşti sau fortificaţiile care fac obiectul analizei noastre, sunt cunoscute în mod predominant pe baza cercetărilor arheologice. Acest fapt este de natură să limiteze drastic posibilităţile de analiză şi interpretare, mai ales din perspectiva istoricului de artă, care se vede astfel constrâns la adoptarea aparatului metodologic şi conceptual specific arheologiei2. Cel de-al doilea element la care trebuie să se raporteze orice iniţiativă de acest fel derivă într-o mare măsură din limitarea anterioară şi vizează adoptarea acelor metode de cercetare care să permită realizarea unui demers cognitiv pertinent, având în vedere tocmai exiguitatea izvoarelor aflate la dispoziţie.

Exigenţelor menţionate trebuie să li se adauge însă şi una cu caracter general, proprie istoriei explicative, anume aceea de a opera, după caz, cu serii de fenomene, obiecte, atitudini, comportamente etc. În acest fel, se ajunge la postularea unei metode de cercetare relativ subiective, cea comparativă, al cărei nivel de empirism nu poate fi transformat în veridicitate ştiinţifică decât prin utilizarea simultană a unui număr cât mai mare de criterii de analiză, astfel încât să poată oferi tipologiei descrise o imagine cât mai complexă. Urmărind acest raţionament, se ajunge la necesitatea acceptării şi utilizării unui chestionar de investigare care să se adapteze la specificul izvoarelor arheologice, pentru ca, în final, acestea din urmă să poată oferi răspunsuri relevante. Iată de ce, încercând să se supună acestor exigenţe, demersul de faţă a adoptat drept criterii de analiză toate detaliile materiale pe care izvoarele arheologice ni le pun la dispoziţie: planimetria, programele constructive, soluţiile de boltire a spaţiilor interioare, tehnicile şi materialele de construcţie3.

În altă ordine de idei, trebuie spus că discutarea acestor obiective arhitectonice prin prisma apartenenţei lor sociale presupune, în mod implicit, existenţa unei anumite relaţii între ele şi factorul social avut în vedere. Este de presupus, în acest sens, că reşedinţele trebuiau să răspundă unor necesităţi de complexitate diferită, în funcţie de originea comanditarilor. Acest gen de relaţie, odată acceptat, se dovedeşte a fi foarte util într-o analiză precum cea de faţă, întrucât poate fi folosit drept criteriu de atribuire socială. Din acest punct de vedere, o atenţie specială trebuie acordată conceptului de program constructiv civil, impus relativ recent în istoriografia românească4, mai ales ca urmare a creşterii

2 Sinigalia, Arhitectura civilă, p. 25; Anca Brătuleanu, Curţi domneşti şi boiereşti în România.

Valahia veacurilor al XVII-lea şi al XVIII-lea, Bucureşti, 1997, p. 2. 3 Corina Nicolescu, Case, conace şi palate vechi româneşti, Bucureşti, 1979, p. 33; aceleaşi

criterii sunt utilizate şi de cercetătorii din ţările vecine, care se confruntă cu probleme similare, vezi Gordana Milošević, Становање у средњовековној Србији, Belgrad, 1997, p. 244.

4 Paul Petrescu, Consideraţii asupra raporturilor dintre arhitectura rurală şi cea urbană în sud-estul Europei în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, în SCIA–AP, 17, nr. 2, 1970, p. 224; Tereza Sinigalia, Programul civil şi rolul comanditarului în arhitectura din Ţara Românească din secolul al XVI-lea, în SCIA–AP, 40, 1993, p. 9-24; Eadem, Arhitectura civilă, p. 98-184; A. Brătuleanu, op. cit., p. 8.


numărului de edificii rezidenţiale cercetate arheologic. Înţeles ca modalitate practică de organizare internă a spaţiului, programul constructiv a început să fie studiat atât în relaţie cu arhitectura aulică domnească, cât şi cu cea boierească, introducerea sa fiind rezultanta unei tendinţe recente care îşi propune să realizeze radiografierea acestor obiective nu doar din perspectiva criteriilor materiale, ci şi din punctul de vedere al însemnătăţii lor sociale. Privind astfel lucrurile, trebuie acceptată ideea că, asemenea complexelor similare occidentale5, programul constructiv al reşedinţei nobiliare autohtone a trebuit să satisfacă, pe lângă scopul fundamental de factură rezidenţială, şi o funcţie de reprezentare6. Dacă ruinele de astăzi nu lasă prea mult să se întrevadă acest fapt, totuşi o atare mentalitate, transpusă în materialitatea edificiilor rezidenţiale boiereşti, este sugerată de alte categorii de izvoare, care oglindesc un anumit stil de viaţă al boierimii, superior celui tradiţional ţărănesc. Este vorba aici, în principal, despre marile averi acumulate, cuprinzând bijuterii, argintărie, vestimentaţie de lux, covoare preţioase etc., averi care sugerează “un gust de un anume rafinament căruia casa însăşi va fi început la un moment dat să îi corespundă”7.

Fără a-i pretinde infailibilitatea, trebuie subliniată aici încă odată utilitatea metodei comparative, singura care poate face diferenţa între programul civil boieresc şi cel ţărănesc, mai ales atunci când, aşa cum, de asemenea, se întâmplă în Occidentul medieval8, un material de construcţie precum lemnul nu constituia un criteriu de diferenţiere socială, fiind deopotrivă utilizat de populaţia de rând şi de către elite. Mergând pe acelaşi raţionament, în discuţie pot fi introduse şi inventarele scoase la lumină de cercetările arheologice. În contextul în care amploarea programului civil se reduce datorită unei condiţii economice modeste, care îl apropie pe comanditar mai mult de ţăranul dependent decât de marele dregător, astfel de inventare pot să marcheze o foarte utilă diferenţă specifică între casa boierească şi cea ţărănească9.

Analiza şi evaluarea obiectivă a arhitecturii rezidenţiale boiereşti nu pot face însă abstracţie de formele de manifestare ale mentalităţii specifice evului de mijloc, forme legate într-o pondere covârşitoare de credinţele şi practicile religioase. Mântuirea sufletului şi asigurarea vieţii de după moarte au constituit necesităţi fundamentale pentru oamenii epocii, care, în plan arhitectural, au condus la manifestarea unei preocupări permanente pentru ctitorirea aşezămintelor de cult10. Consecinţa directă a acestui comportament a fost, cum bine se ştie, covârşitoarea

5 Georges Duby, Dominique Barthélemy, Charles de La Roncière, Viaţa privată în familiile

aristocrate din Franţa feudală, în Istoria vieţii private, vol. III, De la Europa feudală la Renaştere, coord.: Philippe Ariès şi G. Duby, traducere de Maria Berza şi Micaela Slăvescu, Bucureşti, 1995, p. 76; Jean–Marie Pesez, Castelul, în vol. Dicţionar tematic al Evului Mediu occidental, coord.: Jacques Le Goff şi Jean–Claude Schmitt, traducere de Mădălin Roşioru, Nadia Farcaş, Denisa Burducea, Gina Puică, Iaşi, 2002, p. 89, p. 101.

6 Sinigalia, Arhitectura civilă, p. 104-105; A. Brătuleanu, op. cit., p. 13; Voica Puşcaşu, Actul de ctitorire ca fenomen istoric în Ţara Românească şi Moldova până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Bucureşti, 2001, p. 63, cu referire la întreaga arhitectură de zid din Ţările Române.

7 Sinigalia, Arhitectura civilă, p. 104. 8 D. Barthélemy, Philippe Contamine, G. Duby, Philippe Braunstein, Amenajările spaţiului

privat, în Istoria vieţii private, vol. IV, De la Europa feudală la Renaştere, coord.: Ph. Ariès şi G. Duby, traducere de M. Berza şi M. Slăvescu, Bucureşti, 1995, p. 131.

9 Trimiterea, pentru comparaţie, la realităţile din Franţa feudală, cu valoare de etalon, ni se pare din nou necesară, cercetările arheologilor francezi evidenţiind aspecte similare, vezi Ibidem.

10 V. Puşcaşu, op. cit., p. 205-210.

Introducere 15

preponderenţă a arhitecturii ecleziastice în raport cu programele civile11. Constatarea, destul de pesimistă pentru cercetarea arhitecturii civile a Evului Mediu, poate fi totuşi ameliorată dacă demersul porneşte de la premisa înţelegerii corecte a modului de viaţă al omului medieval. În condiţiile în care acesta îşi percepea existenţa într-un spaţiu profan, în care avea tendinţa de a se situa cât mai aproape de manifestările pline de semnificaţii eshatologice ale sacrului, biserica şi mănăstirea trebuie înţelese, din punct de vedere arhitectural, nu în antiteză cu edificiile civile, ci dimpotrivă, într-o firească complementaritate. Putem desprinde de aici o concluzie metodologică importantă pentru abordarea problematicii reşedinţelor boiereşti, concluzie care se leagă de necesitatea studierii ansamblurilor arhitectonice mixte, în care clădirile sacre se conjugă cu cele civile, ca formă de manifestare plenară a modului de viaţă aflat în atenţia noastră.

Trăsăturile formulate aici caracterizează în special curtea şi mănăstirea, două tipuri de ansambluri arhitectonice care, având drept model exemplul domnesc, au fost adoptate şi de către nobilimea autohtonă, ca soluţii de amplasare a locuinţelor. Dacă, pentru cazul curţii, funcţia rezidenţială este un truism, pentru cel al mănăstirii, potenţialul rezidenţial a fost sesizat iniţial doar în cazul domniei12. În ultima vreme, însă, el a început să fie observat şi în legătură cu boierimea, exemplele de acest gen fiind furnizate în special de cercetările efectuate în Ţara Românească13. În consecinţă, trebuie să acceptăm ideea că elita autohtonă, precum feudalitatea occidentală14 sau cea bizantină15, obişnuia să aleagă în anumite situaţii, ca spaţiu rezidenţial, o ctitorie de familie, astfel încât, din perspectivă diacronică, mănăstirea, ca ansamblu arhitectonic, trebuie privită ca o bogată sursă de informaţii pentru cunoaşterea reşedinţelor boiereşti şi, în general, a stilului de viaţă al elitei sociale autohtone.

Nu putem încheia acest scurt expozeu metodologic fără a remarca numeroasele relaţii economice, politice, confesionale şi chiar matrimoniale pe care boierimea le-a întreţinut cu elementele nobilimii balcanice, precum şi cu cele central-europene. Această realitate istorică este de natură să pledeze în favoarea introducerii în discuţie a unei alte direcţii de analiză a obiectivelor aflate în atenţie, care să evidenţieze posibilele influenţe şi împrumuturi existente între aceste medii pe tărâm arhitectural. În consecinţă, studierea unei problematici atât de complexe, precum cea a reşedinţelor boiereşti, trebuie realizată printr-o raportare curentă a realităţilor locale la cunoştinţele existente despre reşedinţele nobiliare europene, cu atât mai mult cu cât Ţările Române s-au aflat într-o zonă de interferenţă culturală în care s-au manifestat influenţe dintre cele mai diverse.

4. O CLARIFICARE CONCEPTUALĂ: CE ÎNSEAMNĂ “BOIER”? Aşa cum arătam mai sus, studierea ansamblurilor rezidenţiale boiereşti

implică în mod necesar aducerea unei dimensiuni sociale în cadrul discuţiei, motiv

11 Sinigalia, Arhitectura civilă, p. 100-101. 12 C. Nicolescu, Locuinţe domneşti în cuprinsul mănăstirilor în veacurile XV-XVI, în SCIA, I, nr.

3-4, 1954, p. 63-82; Eadem, Case, conace şi palate, p. 74-82. 13 T. Sinigalia, Programul civil şi rolul comanditarului, p. 14; A. Brătuleanu, op. cit., p. 2. 14 G. Duby, D. Barthélemy, Ch. de La Roncière, op. cit., p. 79-80, p. 86-87, cu sublinierea

asemănărilor existente între programele constructive ale mănăstirilor şi cele ale reşedinţelor nobiliare, precum şi a similitudinilor funcţionale; J.–M. Pesez, op. cit., p. 98.

15 Evelyne Patlagean, Bizanţ, secolele X-XI, în Istoria vieţii private, vol. II, De la Imperiul Roman la anul o mie, coord.: Ph. Ariès şi G. Duby, traducere de Ion Herdan, Bucureşti, 1994, p. 295.


pentru care, înainte de a aprofunda fondul problemei, se impune a fi precizat conţinutul principalului concept social cu care vom opera pe parcursul întregii lucrări: cel de “boier”.

Istoriografia naţională nu a formulat încă un răspuns general acceptat la problema identificării unui criteriu de definirea a boierimii ca stare socială, această situaţie datorându-se probabil faptului că în chiar sânul societăţii medievale autohtone acest criteriu a rămas relativ imprecis16. Clarificarea acestui aspect are însă o importanţă fundamentală pentru problematica aflată în discuţie în paginile de faţă, întrucât volumul izvoarelor scrise apte să potenţeze analiza propusă depinde tocmai de modul în care înţelegem statutul acestei clase sociale. Dacă în privinţa celor care citează personaje purtătoare de titluri corespunzătoare unor dregătorii lucrurile sunt clare – întrucât ele fac referire în mod evident la membri ai clasei boiereşti –, în schimb se pune problema dacă poate fi utilizată în egală măsură o altă grupare de surse, ce conţine informaţii despre diverse categorii de stăpâni de pământuri (uneori şi de oameni), categorii pe care le găsim menţionate fără nici un determinant de natură să ofere indicii cu privire la apartenenţa lor socială17. Aşezând problema criteriului de apartenenţă la clasa boierească în acest context utilitar, devine evident, aşadar, faptul că orice tentativă de stabilire a acestui criteriu trebuie să fie corelată cu un efort similar menit să clarifice statutul social pe care l-au avut aceste din urmă categorii de stăpâni de ocini şi de oameni. Fără a avea pretenţia de a găsi argumente peremptorii, vom încerca în cele ce urmează să oferim un răspuns la această problemă.

Cel mai vechi criteriu folosit pentru caracterizarea clasei boiereşti este cel al ocupării unei funcţii sau dregătorii la curtea domnească, el fiind regăsit în două dintre cronicile datând din secolul al XVII-lea: Letopiseţul Ţării Moldovei, redactat de Miron Costin18, şi Istoria domnilor Ţării Româneşti, întocmită de Radu Popescu vornicul19. Acelaşi punct de vedere îl găsim şi la începutul secolului al XVIII-lea în Oltenia austriacă. Aici autorităţile imperiale habsburgice au întreprins o adevărată anchetă pentru a înţelege care era elementul definitoriu pentru clasa nobiliară autohtonă, scopul final fiind acela de a-i asimila pe boieri cu nobilimea imperială. Răspunsul obţinut nu a fost însă unul clar; românii invocau simultan mai multe criterii de apartenenţă – vechimea şi nobleţea familiei, deţinerea unor dregătorii, stăpânirea asupra pământului, a şerbilor şi a ţiganilor –, criterii care se întretăiau,

16 Vezi Şerban Papacostea, Oltenia sub stăpânirea austriacă (1718-1739), ediţie îngrijită de

Gheorghe Lazăr, Bucureşti, 1998, p. 144; Bogdan Murgescu, Istorie românească – istorie universală (600-1800), ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, 1999, p. 56.

17 Problema formulată aici se ridică, de altfel, nu numai în legătură cu subiectul reşedinţelor boiereşti, ci şi în raport cu celelalte direcţii de cercetare care au drept obiect de studiu boierimea, indiferent de perspectiva din care aceasta din urmă este abordată (juridică, economică, fiscală, politică, genealogică etc.).

18 Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron vodă încoace, în Idem, Opere, ediţie critică, studiu introductiv, note, comentarii, variante, indice şi glosar de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1958, p. 113: “domnii la domnii pre feciorii săi poftescŭ să-i vadză ieşiţi, boierii la boierii, slujitoriul să bucură să-şi vadză de slujitorie pre ficiorul său harnic, pementeanul de hrana pământului pre ficiorul său destoinicŭ pofteşte să-l vadză”.

19 Radu Popescu vornicul, Istoriile domnilor Ţării Româneşti, ediţie critică de Const. Grecescu, Bucureşti, 1963, p. 139: “luând domniea Antonie vodă de la Enişăr [...] au venit în ţară cu toţi boiarii [...] şi au boerit boerii care dupe cum le-au venit rânduiala”; vezi şi Ibidem, p. 142: “au găsit ei această socoteală, să o zică şi să o facă, pentru ca să depărteaze pă toţi boerii de lângă curte şi să le ia boieriile, să le dea la ai lor”.

Introducere 17

fără a alcătui o explicaţie unitară20. Din textele redactate cu prilejul acestei anchete, reiese totuşi că elementul considerat de români a fi cel mai important pentru definirea boierimii era dregătoria21. În fine, un ultim argument în favoarea acestei teze este furnizat de reformele fiscale şi sociale iniţiate de Constantin Mavrocordat, atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova, reforme care au consacrat principiul potrivit căruia statutul de boier, însoţit de o seamă de privilegii fiscale, se leagă indisolubil de exercitarea unei funcţii în cadrul aparatului de stat22. Argumentele înfăţişate şi-au găsit ecou în literatura istorică, astfel încât teza potrivit căreia boierimea română a fost o nobilime de slujbă a primit consacrarea ştiinţifică din partea marelui istoric Nicolae Iorga23.

Astăzi, însă, aceste argumente nu mai pot fi acceptate: cronicile din secolul al XVII-lea pot fi bănuite că reflectă doar parţial realităţile epocii pe care o descriau, ele fiind scrise de pe poziţiile unui activism politic şi social care îi anima neîndoielnic pe autori; punctul de vedere receptat de austrieci este doar o jumătate de adevăr, pentru că ştim din alte izvoare că obţinerea unei dregătorii la curte era, de regulă, condiţionată de stăpânirea unei moşii24; în vreme ce reforma lui Constantin Mavrocordat reprezenta instituirea unei reguli noi, nicidecum consacrarea juridică a unei vechi realităţi sociale. Un contraargument puternic vine de altfel şi din textele vremii. În Descrierea Moldovei, Dimitrie Cantemir defineşte boierimea ca fiind alcătuită din dregători25, dar tot el atrage atenţia că această categorie reprezintă doar vârful elitei sociale autohtone; alături de ea, în componenţa nobilimii din Moldova mai intrau şi alte segmente. Acestea erau în principal curtenii, cei care posedau unul sau două sate moştenite de la părinţi, şi călăraşii, cei care, în schimbul dreptului de folosinţă asupra pământului primit de la domnie, îl însoţeau pe domn în războaie. Lor li s-ar putea adăuga însă şi o a treia pătură, cea a răzeşilor, formată din mici proprietari devălmaşi; însă pentru că îşi lucrau pământurile singuri sau cu ajutorul slugilor plătite, aceştia din urmă puteau fi consideraţi mai curând ţărani liberi, decât nobili26. Prin urmare, dregătoria nu era definitorie pentru întreaga clasă nobiliară, ci doar pentru o parte a acesteia, ceea ce înseamnă că pentru încadrarea tuturor păturilor indicate trebuie luat în considerare un criteriu diferit, mai cuprinzător. Dimitrie Cantemir nu ne mai indică acest criteriu, însă judecând după modul în care sunt definiţi curtenii şi călăraşii, dar şi după ezitarea manifestată faţă de răzeşi, acest criteriu ar putea fi stăpânirea asupra pământului; el ar fi valabil şi în cazul dregătorilor, întrucât, după cum am văzut mai sus, pentru a ajunge dregător trebuia să fi fost mai întâi proprietar. Cantemir a revenit însă asupra chestiunii în Istoria creşterii şi descreşterii Imperiului Otoman, unde confirmă această posibilă interpretare, spunând că singurul semn de nobleţe

20 Constantin Giurescu, Despre boieri, în Idem, Studii de istorie, antologie, îngrijire de ediţie şi introducere de Dinu C. Giurescu, Bucureşti, 1993, p. 387-388; Ş. Papacostea, op. cit., p. 144-146.

21 Ibidem, p. 146-147. 22 Vezi C. Giurescu, op. cit., p. 388-390. 23 N. Iorga, Istoria românilor în chipuri şi icoane, Bucureşti, 1992, p. 228; Idem, Istoria românilor

prin călători, ediţie îngrijită de Adrian Anghelescu, Bucureşti, 1981, p. 75; Idem, Istoria românilor, vol. III, Ctitorii, ediţia a II-a, îngrijită de Victor Spinei, Bucureşti, 1993, p. 219, p. 225.

24 Ş. Papacostea, op. cit., p. 147-148. 25 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, traducere după originalul latin de Gheorghe Guţu,

introducere de Maria Holban, comentariu istoric de Nicolae Stoicescu, studiu cartografic de Vintilă Mihăilescu, indice de Ioana Constantinescu, cu o notă asupra ediţiei de D. M. Pippidi, Bucureşti, 1973, p. 199-213.

26 Ibidem, p. 279-281.


pentru români era moşia părintească, cea care se transmitea din tată în fiu27. Publicarea sistematică a izvoarelor interne şi externe a adus, în cele din urmă,

două argumente peremptorii împotriva tezei dregătoriei. Primul este acela că în actele emise mai ales în primele două veacuri de existenţă a statelor medievale româneşti sunt prezenţi numeroşi boieri, numiţi pani în Moldova şi jupani în Ţara Românească, pe care autoritatea emitentă îi menţionează fără titluri corespunzătoare unor dregătorii. Al doilea este acela că originile boierimii se plasează înaintea momentului întemeierii statelor medievale româneşti, adică într-o epocă în care nu existau dregătorii; prin urmare statutul ei social nu se putea lega de ocuparea funcţiilor din aparatul de stat. Concluzia care rezultă de aici este foarte clară: nu toţi boierii erau dregători; prin urmare apartenenţa la clasa boierească nu era definită de prestarea unei slujbe în aparatul administrativ al ţării, ci de un alt element, care poate fi găsit chiar şi în etapa prestatală din evoluţia neamului românesc. Acest element este exercitarea dreptului de proprietate (stăpânire) asupra unei moşii.

Meritul de a fi realizat această demonstraţie îi revine lui A. D. Xenopol, cel care considera că nobilimea autohtonă îşi datora statutul privilegiat funcţiei militare pe care era chemată să o îndeplinească, prestarea slujbei militare atrăgând după sine înzestrarea ei cu moşii de către domn. Legarea statutului nobiliar de dreptul de proprietate este motivul pentru care boierimea română avea şi o altă caracteristică: ea era o nobilime de sânge, întrucât elementul pe care se întemeia poziţia sa socială, proprietatea, se transmitea din tată în fiu, pe cale ereditară aşadar28.

După demonstraţia făcută de Xenopol, întreaga istoriografie română – cu excepţia notabilă a lui Nicolae Iorga, pe care am expus-o anterior – a fost de acord că proprietatea este un element fundamental pentru definirea boierimii române. Trebuie spus însă că Xenopol nu i-a acordat proprietăţii valoarea unui principiu general valabil, ci i-a limitat în mod indirect sfera de aplicabilitate, introducând în schema explicativă elaborată existenţa unei a doua categorii de proprietari29. Teza care rezultă din afirmaţiile lui Xenopol este, prin urmare, aceea că toţi boierii sunt proprietari, dar nu toţi proprietarii sunt boieri. Proprietarii care nu sunt boieri sunt răzeşii şi moşnenii, consideraţi a fi ţărani liberi cu proprietăţi devălmaşe alodiale, conform unei teze mai vechi, formulate de Nicolae Bălcescu30. Argumentele invocate în favoarea admiterii acestei categorii sociale în trecutul românesc erau cele furnizate de opera de căpătâi a lui Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei. Din textul acesteia rezultă că în trei zone ale Moldovei, respectiv în Câmpulungul Moldovenesc, în Vrancea şi în Codrul Tigheciului, au existat grupuri compacte de sate care nu numai că nu au fost aservite faţă de boieri sau faţă de vreo mănăstire, dar prezentau chiar un tip propriu de organizare internă care le asigura o anumită autonomie în raport cu domnia31. De aici, concluzia că după întemeiere o parte din satele autohtone au rămas libere, supravieţuind procesului de aservire declanşat înainte de constituirea statelor medievale şi continuat apoi pe parcursul secolelor

27 D. Cantemir, Istoria Imperiului Otoman: creşterea şi descreşterea lui, traducere de Iosif

Hodosiu, vol. II, Bucureşti, 1876, p. 624, nota 34. 28 A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. II, De la întemeierea Ţărilor Române

până la moartea lui Petru Rareş, 1546, ediţia a IV-a, text stabilit de Nicolae Stoicescu şi Maria Simionescu, note, comentarii, prefaţă, indice şi ilustraţia de N. Stoicescu, Bucureşti, 1986, p. 174-194.

29 Ibidem, p. 162, p. 166. 30 Nicolae Bălcescu, Despre starea socială a muncitorilor plugari în Principatele Române în

deosebite timpuri, în Idem, Opere, Bucureşti, 1952, p. 147-150. 31 D. Cantemir, Descrierea Moldovei, p. 301-303.

Introducere 19

XIV-XVIII. În sprijinul tezei lui Xenopol au fost aduse ulterior alte două argumente, care i-au convins pe mulţi istorici de justeţea teoriei istoricului ieşean: statistica răzeşilor întocmită în anul 1921 de inginerul Petru Poni şi rezultatele cercetărilor întreprinse în Vrancea de şcoala sociologică condusă de Dimitrie Gusti. Lucrarea lui Petru Poni ajungea la constatarea că în anumite zone ale ţării (în special în cele subcarpatice) existau la începutul secolului al XX-lea grupuri compacte de sate răzeşeşti, ceea ce poate fi interpretat drept o confirmare a faptului că după întemeiere o parte importantă a ţărănimii autohtone şi-a păstrat libertatea şi proprietăţile până în epoca modernă32. De cealaltă parte, cercetările sociologice din Vrancea păreau să aducă o nouă confirmare a afirmaţiilor lui Dimitrie Cantemir, principalul autor al investigaţiilor, Henri H. Stahl, găsind aici urmele unei formule de organizare a obştilor locale care seamănă cu cea sugerată de învăţatul domn33.

Postularea existenţei celor două categorii de proprietari a ridicat, însă, o mare problemă pentru istoricii care au adoptat acest punct de vedere: afirmarea calităţii de proprietari în cazul ţăranilor liberi conduce în mod necesar la concluzia că aceştia din urmă se integrează şi ei în rândurile boierimii. În consecinţă, dacă nu intervine un criteriu de diferenţiere, care să separe cele două tipuri de proprietari, nu se mai poate vorbi despre două categorii sociale distincte, ci de una singură. Unii dintre adepţii modelului social propus de A. D. Xenopol – Valeria Costăchel, A. Cazacu34, Ştefan Ştefănescu35 – nu au sesizat problema de logică pe care o ridică acest mecanism explicativ, ori au neglijat-o, prezentând în paralel existenţa celor două categorii sociale fără să explice ce anume le diferenţia. Alţii însă au observat-o şi au încercat să caute o serie de note suplimentare pe care să le adauge la definiţia boierimii, astfel încât să o individualizeze în raport cu ţărănimea liberă. O primă soluţie a fost formulată de Barbu Cîmpina, care a încercat să separe cele două segmente sociale în funcţie de dimensiunile proprietăţilor pe care le deţineau. Potrivit acestui criteriu suplimentar, ţărani liberi erau cei care stăpâneau sub o cincime dintr-un sat; iar boieri, cei care posedau mai mult de o treime dintr-un sat36. Criteriul a fost ales însă fără nici o bază documentară37, astfel încât el nu a convins pe nimeni. O a doua soluţie a fost expusă de istoricul Petre P. Panaitescu38; în acest caz diferenţierea ar avea la bază modul în care cele două categorii sociale îşi exploatau proprietăţile: boierii cu ajutorul ţăranilor aflaţi în stare de dependenţă personală, ţăranii liberi prin muncă proprie. Cu alte cuvinte, boierii erau nu numai stăpâni de pământ, ci şi de oameni, în vreme ce ţăranii liberi erau doar stăpâni de

32 Petru Poni, Statistica răzeşilor, Bucureşti, 1921, p. 6-7, p. 10. 33 Henri H. Stahl, Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti, vol. I, Confederaţii de ocol,

structuri teritoriale şi tehnici agricole, ediţia a II-a, revăzută, studiu introductiv şi ediţie îngrijită de Paul H. Stahl, Bucureşti, 1998, p. 131-165.

34 Vezi Valeria Costăchel, P. P. Panaitescu, A. Cazacu, Viaţa feudală în Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV-XVII), Bucureşti, 1957, p. 77-108 (capitolul Obştea sătească, întocmit de V. Costăchel) şi p. 170-197 (subcapitolul Stăpânii de pământ, întocmit de A. Cazacu).

35 Ştefan Ştefănescu, Economie şi societate, în Istoria românilor, vol. IV, De la universalitatea creştină la Europa “patriilor”, redactori responsabili: Ştefan Ştefănescu şi Camil Mureşanu, secretar: Tudor Teoteoi, Bucureşti, 2001, p. 113, p. 119-120.

36 Barbu T. Cîmpina, Cercetări cu privire la baza socială a puterii lui Ştefan cel Mare, în vol. Studii cu privire la Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1956, p. 111.

37 Constantin Cihodaru, Recenzie la «Barbu T. Cîmpina, Cercetări cu privire la baza socială a puterii lui Ştefan cel Mare», în SCŞI, Istorie, VII, nr. 1, 1956, p. 169-182.

38 P. P. Panaitescu, Obştea ţărănească în Ţara Românească şi Moldova. Orânduirea feudală, Bucureşti, 1964, p. 72.


pământ. De această dată, criteriul propus era unul pertinent. Fiind confirmat de o parte a izvoarelor istorice, el a fost acceptat, astfel încât poate fi găsit în lucrările unor reputaţi cercetători, precum: Henri H. Stahl39, Şerban Papacostea40, Vladimir Hanga41, Nicolae Stoicescu şi Valeriu Şotropa42.

În afara limitării sferei de aplicabilitate, criteriul proprietăţii, aşa cum reiese din opera lui A. D. Xenopol, a mai avut o limitare, care viza de această dată perioada de funcţionare. Mai precis, este vorba despre stabilirea secolului al XVII-lea drept un veritabil terminus ante quem, urmând ca perioada scursă până la începutul secolului al XIX-lea să fie caracterizată de aplicarea principiului dregătoriei, aşa cum pare să reiasă din textele secolelor XVII-XVIII43. S-a obţinut astfel o explicaţie dinamică a conceptului de boier, care încearcă să împace realităţile târzii cu cele de la începuturile existenţei statelor medievale româneşti. Afirmaţiile lui Xenopol în privinţa importanţei pe care a avut-o principiul deţinerii dregătoriei în secolele XVII-XVIII au fost considerate însă prea radicale, istoricii care i-au împărtăşit punctele de vedere căutând să reducă ponderea dregătoriei în definiţiile date ulterior boierimii. În acest sens, Şerban Papacostea44, Petre Strihan şi Nicolae Stoicescu45 au adus două noi precizări: că cele două principii au funcţionat în paralel tot timpul – deci nici unul nu a avut caracter exclusiv – şi că, de fapt, ele s-au potenţat reciproc. Ceea ce le-a despărţit a fost în realitate accentul mai mare care a fost pus pe unul sau pe celălalt, de-a lungul timpului. Acest accent s-a inversat, la un moment dat – în secolul al XVII-lea, după Nicolae Stoicescu46; în secolul al XV-lea, după Paul Cernovodeanu47 şi Iolanda Ţighiliu48 –, el deplasându-se treptat dinspre criteriul proprietăţii către cel al dregătoriei.

În paralel cu sistemul explicativ inaugurat de A. D. Xenopol – sistem completat, cum am văzut, de istoricii care i-au împărtăşit viziunea –, s-a conturat un alt curent de opinie, care, apelând tot la criteriul proprietăţii, a pus de această dată semn de egalitate între noţiunile de proprietar (stăpân de pământ) şi boier. Cu alte cuvinte: toţi proprietarii sunt boieri şi toţi boierii sunt proprietari.

O primă formulare a acestui punct de vedere îi aparţine lui Ioan Bogdan. Potrivit marelui slavist, a fi boier, adică nobil, era identic cu a fi stăpân de pământ,

39 H. H. Stahl Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti, vol. III, Procesul de aservire

feudală a satelor devălmaşe, ediţia a II-a, revăzută, studiu introductiv şi ediţie îngrijită de P. H. Stahl, Bucureşti, 1998, p. 210.

40 Ş. Papacostea, op. cit., p. 213, nota 2. 41 Vladimir Hanga, Caracteristicile proprietăţii feudale asupra pământului, în Istoria dreptului

românesc, coord.: Ioan Ceterchi, vol. I, responsabil de vol.: Vl. Hanga, Bucureşti, 1980, p. 233. 42 N. Stoicescu, Valeriu Şotropa, Proprietatea feudală, în vol. Instituţii feudale româneşti.

Dicţionar, coord.: Ovid Sachelarie şi N. Stoicescu, Bucureşti, 1988, p. 388. 43 A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. III, De la moartea lui Petru Rareş

până la Matei Basarab şi Vasile Lupu, ediţia a IV-a, text stabilit de N. Stoicescu şi M. Simionescu, note, comentarii, prefaţă, indice şi ilustraţia de N. Stoicescu, Bucureşti, 1986, p. 412-413.

44 Ş. Papacostea, op. cit., p. 148. 45 Petre Strihan, N. Stoicescu, Boier, în vol. Instituţii feudale româneşti, p. 52. 46 N. Stoicescu, Sfatul domnesc şi marii dregători din Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV-

XVII), Bucureşti, 1968, p. 37-38. 47 Paul Cernovodeanu, Clanuri, familii, autorităţi, puteri (Ţara Românească, secolele XV-XVII), în

AG, I (VI), nr. 1-2, 1991, p. 78. 48 Iolanda Ţighiliu, Boierimea din Ţara Românească (secolele XIV-XVII). Componenţă şi evoluţie

structurală, în Revista istorică, s. n., nr. 11-12, 1991, p. 651-665; Eadem, Societate şi mentalitate în Ţara Românească şi Moldova. Secolele XV-XVII, Bucureşti, 1998, p. 146.

Introducere 21

întocmai ca în ţările vecine, Ungaria şi Polonia; boierii, în totalitatea lor, îşi datorau însă dreptul de stăpânire domniei, de la care îl obţineau prin intermediul actelor de danie49. Cu alte cuvinte: toţi boierii sunt proprietari şi toţi proprietarii au acte de proprietate. Un prim argument în favoarea acestei afirmaţii se leagă de existenţa în Ţările Române a concepţiei juridice a domeniului eminent, concepţie care fusese schiţată de A. D. Xenopol50, apoi dezvoltată de Ion Tanoviceanu51. Potrivit acesteia, domnul era stăpânul suprem al pământului ţării, motiv pentru care toate transferurile de stăpâniri funciare erau condiţionate de acordul său. În consecinţă, în Evul Mediu românesc nu au putut exista drepturi de stăpânire în absenţa unor acte emise de cancelaria domnească. Un alt argument, adus în discuţie de Radu Rosetti52 şi Gheorghe Ghibănescu53, este acela că posesori ai actelor domneşti de proprietate – mai ales de întărire – au fost atât marii boieri, cât şi stăpânii devălmaşi de ocini, răzeşii, cei care, adesea, făceau dovada descendenţei lor biologice din vechile familii boiereşti ale ţării; în raport cu boierimea, aceştia din urmă au avut o evoluţie descendentă în ierarhia socială şi politico-administrativă a ţării şi s-au confruntat cu un lent proces de pauperizare. În această formă, începând din perioada interbelică şi până în contemporaneitatea recentă, teza boierului proprietar a fost îmbrăţişată şi argumentată de numeroşi istorici, printre care găsim nume consacrate, precum: I. C. Filitti54, Dinu C. Arion55, Ion Nistor56, Alexandru Boldur57, Nicolae Grigoraş58, Dimitrie Ciurea59, Constantin Cihodaru60 şi Ştefan Sorin Gorovei61.

Identitatea dintre proprietari şi boieri a fost susţinută însă şi fără a face apel la teoria domeniului eminent, ceea ce presupunea desfacerea legăturii dintre calitatea

49 Ioan Bogdan, Cultura veche română, Bucureşti, 1898, p. 44-49; Idem, Documentul Râzenilor

din 1484 şi organizarea armatei moldovene în sec. XV, în ARMSI, s. II, tom XXX, 1908, p. 368. Trebuie spus, totuşi, că în studiul despre cnezii români (publicat în anul 1903), Ioan Bogdan contrazice acest criteriu, afirmând existenţa satelor neaservite de ţărani liberi proprietari, vezi Idem, Despre cnezii români, în Idem, Scrieri alese, ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de G. Mihăilă, prefaţă de Emil Petrovici, Bucureşti, 1968, p. 200.

50 A. D. Xenopol Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. II, p. 166-167. 51 Ion Tanoviceanu, Formaţiunea proprietăţii fonciare în Moldova. Pământul gospod, în vol.

Prinos lui D. A. Sturdza la împlinirea celor şaptezeci de ani, Bucureşti, 1903, p. 413-433. 52 Radu Rosetti, Pământul, sătenii şi stăpânii în Moldova, Bucureşti, 1907, p. 137-144. 53 Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. V, p. III. 54 I. C. Filitti, Proprietarii solului în Principatele Române, extras din ARMSI, s. III, tom XVI,

1934, p. 3, p. 22; Idem, Proprietatea solului în Principatele Române, în Idem, Opere alese, cuvânt înainte, text stabilit, bibliografie, tabel cronologic şi note de G. Penelea, Bucureşti, 1985, p. 251-286.

55 Dinu C. Arion, Două studii de istorie a dreptului românesc. Despre prerogativele marilor boieri moldoveni înainte de Ştefan cel Mare. Ce înţeles au avut actele de donaţiuni domneşti de pământ la începuturile voievodatelor, Bucureşti, 1942, p. 16; Idem, Caractere juridice şi sociale ale proprietăţii rurale în voievodatele româneşti, în vol. În amintirea lui Constantin Giurescu la douăzeci şi cinci de ani de la moartea lui (1875-1918), Bucureşti, 1944, p. 114-115.

56 Ion I. Nistor, Clasele boiereşti din Moldova şi privilegiile lor, în ARMSI, s. III, tom XXVI, 1943-1944, p. 514-517; Idem, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 43.

57 Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, ediţia a II-a, Bucureşti, 1992, p. 187. 58 Nicolae Grigoraş, Contribuţii la cunoaşterea politicii domniei în Moldova faţă de proprietatea

funciară condiţionată (sec. XIV-XVII), în SCŞI, Istorie, XIII, nr. 1, 1962, p. 66. 59 D. Ciurea, Quelques considérations sur la noblesse féodale chez le Roumains, în Nouvelles

études d’histoire, IV, 1970, p. 83-90; Idem, Evoluţia şi rolul politic al clasei dominante din Moldova în secolele XV-XVIII, în AIIAI, XVII, 1980, p. 186-190.

60 C. Cihodaru, Alexandru cel Bun, Iaşi, 1984, p. 83. 61 Ştefan S. Gorovei, Clanuri, familii, autorităţi, puteri (Moldova, secolele XV-XVII), în AG, I

(VI), nr. 1-2, 1991, p. 87.


de proprietar şi cea de posesor al unui act domnesc. Definiţia boierimii în acest caz ar fi aceea că boierii sunt proprietari indiferent dacă au sau nu acte de proprietate. Cel care a exprimat-o pentru prima dată a fost Gheorghe Panu. Pentru acesta, boierul erau deţinătorul unui drept de proprietate constituit ab initio care nu avea nimic de a face cu vreo danie domnească. Prin urmare, în clasa boierească intrau toţi proprietarii, indiferent de dimensiunile bucăţii pământ asupra căreia îşi exercitau acest drept62. Tot de la premisa absenţei unui drept de proprietate superioară a domnului a plecat şi Constantin Giurescu în cunoscutul său studiu despre boieri. Acesta a reuşit să demonstreze că boierimea secolelor XIV-XVII îi includea nu numai pe marii proprietari, cu sau fără dregătorii, ci şi pe stăpânii mărunţi de ocini, numiţi moşneni, megieşi, cnezi sau judeci, în ciuda faptului că acestora din urmă actele de cancelarie nu le acordă întotdeauna calificativul de boieri. Explicaţia pentru înlocuirea titlului nobiliar cu ceilalţi determinanţi mai sus pomeniţi este dată de faptul că aceşti proprietari sunt indicaţi în documente în funcţie de perspectiva din care au fost priviţi de către autorităţile emitente: ca vecini de moşie, în acelaşi hotar sau în hotare diferite, ei erau megieşi; ca proprietari prin moştenire ai ocinilor lor, erau moşteni sau moşneni; ca stăpâni ai ţăranilor dependenţi, erau cnezi sau juzi; iar ca oameni liberi, erau cnezi şi judeci. Indiferent însă de aceste denumiri, ei erau consideraţi boieri ori de câte ori, în virtutea calităţii lor de proprietari, figurau ca martori, hotarnici, jurători sau beneficiari ai dreptului de protimissis63. Teza boierilor proprietari în această variantă nu s-a bucurat, însă, de aceeaşi susţinere de care a beneficiat varianta lui Ioan Bogdan, în favoarea ei exprimându-se doar Constantin C. Giurescu64 şi Dinu C. Giurescu65.

Trebuie spus, totuşi, că unii dintre istoricii citaţi mai sus au acceptat ideea că sensul de proprietar a fost însoţit în permanenţă66 sau doar începând cu secolul al XVII-lea67, iar apoi eclipsat, de sensul de dregător. A rezultat de aici un concept cu două sensuri diferite: cel de proprietar şi cel de dregător. Cum însă dregător nu puteai ajunge decât dacă erai proprietar, rezultă de aici că între cele două sensuri nu exista un raport de contrarietate, ci de unul de subordonare: ca specie, dregătorii făceau parte din genul proprietarilor68. Pentru cei de părere că sensul de dregător şi-a făcut apariţia abia în secolul al XVII-lea, evoluţia descrisă s-a datorat creşterii distanţei economice dintre extremele clasei boiereşti, acest din urmă fenomen aducând cu sine nevoia introducerii unui criteriu de separare între proprietarii bogaţi şi cei sărăciţi de presiunea fiscală a domniei. Un astfel de criteriu nu putea fi decât funcţia deţinută în stat, cea care asigura în secolele XVII-XIX bunăstarea materială şi accesul la diverse privilegii.

Din cele prezentate până aici credem se poate desprinde concluzia că trăsătura fundamentală a boierimii române a fost întotdeauna dreptul medieval de

62 Gheorghe Panu, Cercetări asupra stării ţăranilor în veacurile trecute, vol. I, partea 1, Bucureşti,

1910, p. 94-98, p. 103, p. 108, p. 116, p. 141. 63 C. Giurescu, op. cit., p. 398-438. 64 Constantin C. Giurescu, Noi contribuţiuni la studiul marilor dregători în secolele XIV şi XV,

Bucureşti, 1925, p. 28-29; Idem, Istoria românilor, vol. II, partea 2, ediţia a III-a, Bucureşti, 1940, p. 468; Idem, Cine era boier în vechime?, în Idem, Din trecut, Bucureşti, 1942, p. 172-181.

65 Dinu C. Giurescu, Ţara Românească în secolele XIV-XV, Bucureşti, 1973, p. 266-269. 66 Al. Boldur, op. cit., p. 187. 67 C. Giurescu, op. cit., p. 439; I. C. Filitti, Proprietatea solului în Principatele Române, p. 284. 68 O astfel de distincţie logică poate fi găsită la I. I. Nistor, Clasele boiereşti din Moldova şi

privilegiile lor, p. 515-517.

Introducere 23

proprietate, în fapt un drept de stăpânire, cel care deschidea oricui calea către o funcţie în aparatul administrativ al statului. Dacă în privinţa acestei afirmaţii, istoriografia română nu pare să mai aibă dubii, în schimb obiectul asupra căruia se exercita acest drept rămâne încă în dezbatere: este vorba şi despre pământuri şi despre oameni (ţărani dependenţi), sau numai despre pământuri? Cheia rezolvării acestei probleme se află în precizarea statutului pe care l-au avut răzeşii şi moşnenii: asimilarea lor cu o ţărănime liberă şi proprietară, care s-a conservat pe parcursul întregului Ev Mediu, ar conduce în mod obligatoriu la reducerea clasei boiereşti la nivelul acelor stăpâni de pământuri care exploatau munca ţăranilor dependenţi; acceptarea ideii că răzeşii şi moşnenii sunt urmaşii sărăciţi ai boierimii din primele veacuri de existenţă a statelor medievale româneşti ar echivala automat cu afirmarea statutului nobiliar pentru toţi stăpânii de pământ, indiferent dacă aveau sau nu ţărani dependenţi pe ocinile lor.

Argumentele şi contraargumentele istorice puse în discuţie până acum, precum şi aşezarea structurilor sociale în lumina concluziilor la care a ajuns cercetarea procesului de formare a statelor medievale româneşti ne determină să dăm credit celei de-a doua variante.

a). În primul rând trebuie luată în calcul absenţa completă a obştilor libere din izvoarele secolelor XIV-XV; primele atestări documentare ale răzeşilor intervin abia la sfârşitul secolului al XVI-lea69. Documentele de la cumpăna secolelor XVI-XVII îi înfăţişează însă în postura de stăpâni de moşii şi de ţărani dependenţi, posesori de privilegii domneşti, înrudiţi uneori cu persoane a căror apartenenţă la clasa boierească este certă70. Realităţi de acest fel pot fi documentate nu numai pentru Moldova, ci şi pentru Ţara Românească71, ele având ecou, de altfel, şi în statistica lui Petru Poni. Este vorba aici despre situaţia satelor aşa numite “mixte”, în care, alături de răzeşi, apar şi locuitori care, nefiind răzeşi, au fost împroprietăriţi în anul 1864. Prin urmare, în momentul reformei agrare aceştia din urmă nu puteau fi decât ţărani clăcaşi, ceea ce înseamnă automat că ei erau urmaşii vecinilor şi rumânilor din veacurile anterioare, care trăiau în acelaşi sat cu urmaşii foştilor stăpâni, răzeşii. Mai mult decât atât, analizate critic, datele referitoare la Moldova conduc la concluzia că aceste sate mixte au fost majoritare, în vreme ce satele populate numai de răzeşi erau foarte rare72. O analiză similară nu s-a făcut în legătură cu Ţara Românească, dar e posibil ca şi aici să avem aceeaşi situaţie.

b). Unele zone în care sunt înregistraţi răzeşii şi moşnenii în secolul al XIX-lea, se aflau sub stăpânire boierească în secolele XV-XVI73; prin urmare nu poate fi vorba despre supravieţuirea aici a unor obşti libere neaservite, ci despre urmaşi ai vechilor familiilor boiereşti din zonă. Afirmaţia este valabilă şi în cazul Vrancei,

69 Vezi demonstraţiile lui C. Cihodaru, Câteva constatări în legătură cu proprietatea feudală şi

situaţia ţărănimii din Moldova în a doua jumătate a secolului al XV-lea, în SCŞI, Istorie, XII, nr. 1, 1961, p. 48; D. Ciurea, Evoluţia şi rolul politic al clasei dominante, p. 197-199.

70 DIR, A, veac XVI, vol. 4, p. 164, nr. 221; DIR, A, veac XVII, vol. 2, p. 202, nr. 267; DIR, A, veac XVII, vol. 4, p. 488, nr. 620. Această realitate este acceptată chiar şi de către unii dintre adversarii acestei teze, care consideră, însă, că suntem în faţa unor cazuri excepţionale, vezi Ş. Papacostea, op. cit., p. 213, nota 2.

71 Vezi DRH, B, vol. XI, p. 437-438, nr. 321; DIR, B, veac XVII, vol. 2, p. 80-81, nr. 83; DIR, B, veac XVII, vol. 3, p. 126, nr. 103.

72 C. Cihodaru, Câteva constatări în legătură cu proprietatea feudală, p. 46-47. 73 Ibidem, p. 37-46.


aşa cum au demonstrat cele mai recente cercetări asupra acestei zone74. În privinţa rezultatelor la care au ajuns cercetările sociologice din Vrancea, trebuie spus foarte clar că ele nu reflectă decât o etapă târzie din evoluţia societăţii locale şi că, din punct de vedere metodologic, proiectarea lor în trecut nu poate fi acceptată atâta vreme cât avem la dispoziţie izvoare contemporane, referitoare la secolele XV-XVII75. Dacă este să trecem în revistă şi situaţia celorlalte “republici” ale lui Dimitrie Cantemir, trebuie spus că în cazul Câmpulungului avem de-a face cu un ocol domnesc, adică o entitate administrativă cu sate domneşti din care domnia a făcut uneori danii boierilor76. Locuitorii din aşezările rămase nedonate au beneficiat într-adevăr de statutul de oameni liberi, dar nu au fost proprietari, ci uzufructuari ai moşiei domneşti77. La această situaţie privilegiată au contribuit poziţia geografică a satelor respective (fiind aşezate la graniţe, ele au primit însărcinări militare78) şi specificul economic al zonei (aici nu se trăia din agricultură, ci mai ales de pe urma păstoritului, astfel încât legarea de glie, foarte probabil, nu a putut fi aplicată). În cazul Codrului Tigheciului, lucrurile sunt ceva mai simple, întrucât ele au fost clarificate chiar de către Dimitrie Cantemir: locuitorii de aici erau călăraşi79, iar potrivit definiţiei date de acelaşi Cantemir80, aceştia erau soldaţi aşezaţi pe moşie domnească, cu drept de folosinţă. Prin urmare, situaţia lor trebuie să fi fost foarte asemănătoare cu cea a locuitorilor din ocolul Câmpulungului.

c). Perspectiva comparativă infirmă şi ea teza obştilor libere. În jurul Ţărilor Române, atât în Ungaria şi Polonia, cât şi în Balcani, s-a aplicat principiul juridic potrivit căruia nici un pământ aflat între graniţele statului nu rămâne fără stăpân81; în acest context, este greu de crezut că spaţiul românesc a constituit o excepţie, astfel încât să avem create premisele pentru supravieţuirea unor obşti neaservite. Prin urmare, pentru zona din care fac parte cele două state medievale româneşti, caracter excepţional ar avea de fapt fenomenul de supravieţuire a ţărănimii libere şi proprietare, după cum recunoaşte, de altfel, chiar unul dintre istoricii care au îmbrăţişat teza obştilor libere82. Pe de altă parte, dacă prin ţărănime liberă înţelegem păturile inferioare ale boierimii ajunse la un nivel de trai similar cu cel al ţărănimii dependente, adică o nobilime sărăcită, avem de-a face cu o integrare perfectă în peisajul social al zonei din care au făcut parte Ţările Române, întrucât fenomene

74 Vezi C. Constantinescu–Mirceşti, Vrancea arhaică. Evoluţia şi problemele ei, Bucureşti, 1985,

p. 34-36; Anton Paragină, Habitatul medieval la curbura exterioară a Carpaţilor în secolele X-XV, Brăila, 2002, p. 114.

75 Unele dintre ele au fost socotite suspecte, pe considerentul că satele donate la care se referă au fost dintotdeauna răzeşeşti, însă afirmaţiile nu au fost dovedite documentar.

76 Vezi Teodor Bălan, Din istoricul Câmpulungului Moldovenesc, Bucureşti, 1960, p. 121-134, cu cazurile satelor Putila şi Răstoace.

77 Ibidem, p. 34-39, p. 119-120. 78 Ibidem, p. 97, p. 105-111; la începutul secolului al XIX-lea, în plină epocă de schimbări

conceptuale, dreptul de folosinţă asupra locurilor domneşti a fost asimilat cu cel modern de proprietate, ceea ce a creat confuzie cu privire la natura drepturilor deţinute anterior de câmpulungeni. Situaţii similare sunt înregistrate şi în Ţara Românească, acolo unde urmaşii călăraşilor au beneficiat de aceeaşi soluţie juridică venită din partea aceloraşi domni fanarioţi, vezi N. Stoicescu, Curteni şi slujitori. Contribuţii la istoria armatei române, Bucureşti, 1968, p. 77-85.

79 D. Cantemir, Descrierea Moldovei, p. 303. 80 Ibidem, p. 281. 81 Gheorghe I. Brătianu, Sfatul domnesc şi Adunarea stărilor în Principatele Române, Bucureşti,

1995, p. 39; vezi şi DIR, A, veac XVI, vol. 2, p. 150, nr. 142: “pre acele părţi n-a avut nime nici un dres şi s-au venitu al nostru dreptu domnescu acele părţi”.

82 P. P. Panaitescu, op. cit., p. 84.

Introducere 25

sociale similare au caracterizat în Evul Mediu atât Ungaria83, cât şi Polonia84. d). Specificul nobilimii prestatale, coroborat cu rezultatele la care a ajuns

studierea procesului de formare a statelor medievale româneşti, infirmă, de asemenea, teza supravieţuirii obştilor libere după întemeiere. Trebuie spus aici că cele două direcţii de cercetare au făcut progrese semnificative în special după publicarea de către arheologul Radu Popa a monografiei închinate Ţării Maramureşului, lucrare care a reuşit să surprindă stadiul la care ajunsese evoluţia societăţii locale româneşti înaintea implantării aici a unor instituţii alogene85. Importanţa acestui studiu este fundamentală pentru istoria socială, instituţională şi politică a românilor. Beneficiind de un fond documentar bogat, de care nu dispunem pentru celelalte spaţii locuite de români, cercetarea a reuşit să ofere istoricilor o mostră despre cum trebuie să fi arătat întreaga societate autohtonă la cumpăna secolelor XIII-XIV, adică atunci când luau naştere Ţările Române extracarpatice. Plecând de la exemplul Ţării Maramureşului, s-a ajuns ulterior la concluzia că atât în cazul Moldovei, cât şi în cel al Ţării Româneşti, apariţia statului a avut loc în momentul în care entităţile social-politice prestatale au fost reunite sub o singură autoritate; ceea ce înseamnă că voievozii şi cnezii de vale aflaţi în fruntea voievodatelor şi cnezatelor din zona geografică a viitoarelor ţări române au acceptat supremaţia unuia dintre ei, recunoscându-l drept stăpân sau domn (dominus, în limba latină)86. Autoritatea pe care cnezii o exercitaseră în trecut faţă de satele aflate în componenţa formaţiunilor lor politice fusese însă tot un drept de stăpânire87, şi nu o “preşedinţie” exercitată asupra uneia sau mai multor uniuni de obşti confederate. Prin urmare, după întemeiere, locuitorii satelor respective nu se poate să fi fost proprietari liberi recunoscuţi ca atare de către domn, ci ţărani aflaţi în stare de dependenţă, fie faţă de cnezii lor, dacă aceştia din urmă au făcut parte dintre aliaţii domnului şi au primit ulterior întărirea acestui drept; fie faţă de domn, dacă satele îi aparţinuseră acestuia din urmă în calitatea sa iniţială de cneaz, ori fuseseră confiscate de la cnezii care făcuseră parte din rândurile adversarilor (ultima situaţie caracterizează mai ales Moldova, unde întemeierea a fost o acţiune de cucerire).

Trebuie subliniat aici faptul că această concluzie este confirmată odată de cazul Ţării Maramureşului, iar, relativ recent, ea a fost confirmată a doua oară de rezultatele unei cercetări similare, care a avut drept obiect Ţara Făgăraşului. În ambele cazuri avem de-a face cu voievodate sau ţări, alcătuite din mai multe cnezate de vale – aşadar, entităţi social-politice similare celor care au stat la baza procesului de întemeiere a ţărilor române extracarpatice –, în structura cărora toate satele se aflau în stare de dependenţă88.

83 Pál Engel, Regatul Sfântului Ştefan. Istoria Ungariei medievale, 895-1526, Cluj-Napoca, 2006,

p. 111. 84 D. Ciurea, Evoluţia şi rolul politic al clasei dominante, p. 198. 85 Radu Popa, Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea, ediţia a II-a, îngrijită de Adrian Ioniţă,

Bucureşti, 1997, îndeosebi p. 129-160. 86 Vezi Idem, Premisele cristalizării vieţii statale româneşti, în vol. Constituirea statelor

medievale româneşti, redactor coord.: N. Stoicescu, Bucureşti, 1980, p. 25-39; Victor Spinei, Moldova în secolele X-XIV, ediţia a III-a, Chişinău, 1994, p. 342-343; Ş. Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciată şi Imperiu mongol, Bucureşti, 1993, p. 168-169; Şt. S. Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997, p. 42.

87 Ş. Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea, p. 58: “cnezatul–ţară [subl. autorului, Ş. Papacostea] e potenţarea politică a stăpânirii pământului cu titlu feudal”.

88 R. Popa, op. cit., p. 132; Antal Lukács, Ţara Făgăraşului în Evul Mediu (secolele XIII-XVI), Bucureşti, 1999, p. 109.


Procesul de aservire a fost, aşadar, unul general, afectând cea mai mare parte a obştilor existente într-o zonă unitară din punct de vedere geografic. Afirmaţia poate fi generalizată însă la nivelul întregului spaţiu românesc întrucât o nobilime prestatală a existat în toate zonele locuite de români89. Pentru ea există, de altfel, şi o explicaţie logică: în măsura în care unele obşti au rămas dintr-un motiv sau altul fără o conducere militară proprie, adică fără stăpâni ridicaţi din interior, ele nu ar fi putut rămâne prea mult timp independente; fiind lipsite de apărare, obştile respective s-ar fi subordonat din proprie iniţiativă faţă de stăpâni proveniţi din exterior sau ar fi fost subordonate de către aceştia din urmă, ca urmare a situaţiei lor vulnerabile90. Prin urmare, este foarte greu de acceptat ideea că după apariţia statului ar mai fi putut supravieţui sate libere.

Trebuie subliniat însă că procesul derulat în secolul întemeierii a mai fost parcurs odată, la o scară redusă, regională, atunci când nobilimea aflată în fruntea obştilor (cnezii săteşti) a recunoscut stăpânirea superioară a cnezilor de vale, dând naştere astfel primelor entităţilor social-politice româneşti: cnezatele de vale. Astfel se explică şi componenţa aparatului militar de care, potrivit izvoarelor epocii91, dispuneau conducătorii acestor entităţi: acesta era alcătuit din familii de cnezi săteşti care, în schimbul recunoaşterii cneazului de vale în calitate de stăpân, primiseră din partea acestuia recunoaşterea calităţii de stăpâni asupra obştilor de origine. În consecinţă, întemeierea nu a adus de fapt nici o schimbare de regim juridic în privinţa obştilor, pentru că procesul de aservire avusese loc cu câteva secole în urmă, când din rândurile membrilor obştilor s-au ridicat cnezii săteşti, cei care au reuşit să se instaleze la conducerea lor.

Concluzia pe care o desprindem în urma trecerii în revistă a tuturor acestor argumente este, aşadar, aceea că după întemeiere nu au putut supravieţui obşti de ţărani liberi şi proprietari. În ceea ce-i priveşte pe răzeşi şi pe moşneni, aceştia nu sunt altceva decât urmaşi decăzuţi din punct de vedere economic ai vechii boierimi din primele două secole de după întemeiere. Prin urmare, toţi stăpânii de pământ din Ţările Române au fost boieri, indiferent dacă moşiile lor erau mari sau mici, ori dacă pe aceste moşii lucrau ei înşişi sau ţăranii dependenţi.

O ultimă precizare se impune a fi făcută pe marginea legăturii dintre hrisovul domnesc şi statutul de boier. Deţinerea unui act de danie sau de întărire credem că nu poate fi privită ca o condiţie pentru această calitate, ci doar ca o trăsătură pe care a avut-o majoritatea boierilor. În ciuda doctrinei juridice a domeniului eminent, care este evident că a funcţionat în cele două Ţări Române, nu credem că toţi proprietarii au avut înscrisuri domneşti pentru proprietăţile lor; foarte probabil au existat şi cnezi care, devenind boieri după întemeiere, au continuat să stăpânească în conformitate cu legea ţării, beneficiind de o confirmare tacită venită din partea domnului, aşa cum se întâmplase şi în trecut. Judecând după izvoarele aflate la dispoziţie, credem că această realitate a fost specifică mai ales în cazul Ţării Româneşti, întrucât aici proprietăţile s-au format înainte de momentul întemeierii; în Moldova ea a fost mult mai redusă ca amploare, întrucât aici, în marea lor

89 Priviri de ansamblu asupra problemei, la P. P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii româneşti. Problemele istoriografiei române, ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Dan Horia Mazilu, Bucureşti, 2000, p. 166-169; Ioan Aurel Pop, Instituţii medievale româneşti. Adunările cneziale şi nobiliare (boiereşti) în secolele XIV-XVI, Cluj-Napoca, 1991, p. 36-57.

90 B. Murgescu, op. cit., p. 55. 91 Avem aici în vedere acel apparatu bellico de care dispuneau cnezii menţionaţi în diploma

Cavalerilor Ioaniţi, vezi DRH, B, vol. I, p. 4, nr. 1.

Introducere 27

majoritate, proprietăţile s-au născut după întemeiere, prin donaţii stipulate în textele unor acte domneşti.

Mai trebuie adăugat că pentru a putea condiţiona calitatea de proprietar de existenţa actului domnesc ar trebui să avem confirmarea faptului că absenţa acestuia din urmă atrăgea după sine anularea calităţii de proprietar. Instrumentul cu care se poate face o astfel de verificare este procedura de judecată pe care o puneau în aplicare domnii, în cazurile litigiilor de proprietate. Trecând în revistă aceste litigii, se poate remarca foarte clar faptul că domnia nu condiţiona recunoaşterea dreptului de stăpânire de existenţa actelor de donaţie sau de confirmare, iar absenţa acestor acte nu atrăgea după sine desfiinţarea dreptului respectiv, ci utilizarea unei proceduri cutumiare de validare: jurământul boierilor adeveritori92. Prin urmare, în afara stăpânilor de pământ pe care îi găsim în calitate de titulari ai unor acte domneşti de proprietate, Ţările Române au avut şi proprietari ale căror drepturi s-au exercitat în afara unor astfel de înscrisuri. Acesta este motivul pentru care principiul pe care ne vom baza mai departe în cadrul demersului nostru va fi cel formulat de Constantin Giurescu.

5. TABULA GRATULATORIA Înainte de a pune capăt consideraţiilor cu caracter preliminar, suntem datori

să facem câteva precizări în legătură cu modul în care s-a configurat acest volum şi a le aduce mulţumiri celor care, prin sprijinul acordat cu generozitate, au făcut posibile realizarea şi publicarea sa.

Lucrarea de faţă reprezintă teza de doctorat a autorului, întocmită şi susţinută sub îndrumarea d-lui prof. univ. dr. Victor Spinei, membru corespondent al Academiei Române. Iată de ce, se cuvine ca primele cuvinte de recunoştinţă să i le adresăm domniei sale. Îi mulţumim pentru deschiderea arătată faţă de subiectul propus, pentru contribuţia importantă avută în procesul de elaborare a structurii lucrării, precum şi pentru încrederea pe care ne-a insuflat-o pe parcursul tuturor etapelor care au marcat elaborarea acesteia.

O profundă recunoştinţă îi datorăm şi d-nului prof. univ. dr. Ionel Cândea. Sprijinul domniei sale, atât moral, cât şi material, ne-a privilegiat în mod constant, începând chiar cu anii studenţiei; acest sprijin a continuat cu iniţierea noastră în arheologia medievală şi culminează în prezent cu publicarea lucrării la Editura Istros a Muzeului Brăilei. Calde mulţumiri se îndreaptă, de asemenea, către prietenul şi colegul dr. Cristian Luca, cel care, cu o deosebită generozitate, şi-a pus la dispoziţie propriul cămin pentru a ne facilita accesul la bibliotecile şi arhivele bucureştene. Tot generozităţii sale îi datoram multe dintre volumele, extrasele şi fotocopiile necesare întregirii bibliografiei temei, o parte importantă din aceste materiale fiind de negăsit în bibliotecile româneşti.

Integral sau parţial, lucrarea a fost parcursă, înainte de a ajunge sub ochii redactorului, de d-na dr. Anca Păunescu, d-nul prof. univ. dr. Florin Platon şi d-nul prof. univ. dr. Ioan Caproşu. Domniilor lor le aducem mulţumiri pentru sugestiile şi observaţiile exprimate, multe dintre acestea ajutându-ne să îndreptăm unele

92 Iată câteva cazuri din Moldova, unde, de regulă, se judeca după înscrisuri: DIR, A, veac XVI, vol. 3, p. 26, nr. 33; Ibidem, vol. 4, p. 13, nr. 15, p. 14, nr. 17, p. 84, nr. 105; DRH, A, vol. I, p. 62, nr. 42; Ibidem, vol. II, p. 132, nr. 92, p. 175, nr. 122; Ibidem, vol. XXII, p. 46-47, nr. 43, p. 300, nr. 268, p. 301-302, nr. 269; Ibidem, vol. XXIII, p. 271-272, nr. 230. În Ţara Românească, judecarea litigiilor de proprietate se făcea de regulă prin intermediul boierilor jurători, procedura fiind utilizată uneori chiar şi atunci când existau înscrisuri, vezi DRH, B, vol. I-XI, passim.


inadvertenţe şi erori inerente din versiunea iniţială a textului. Ţinem, de asemenea, să ne exprimăm gratitudinea faţă de colegii mai

vârstnici sau mai tineri de la Universitatea “Dunărea de Jos” din Galaţi şi de la instituţiile muzeale din Galaţi, Brăila şi Piteşti, cei care, într-un fel sau altul, ne-au sprijinit în procesul de elaborare a lucrării. Se cuvine să-i menţionăm aici pe d-nii prof. univ. dr. Vasile Lica, prof. univ. dr. Dan Râpă–Buicliu, conf. univ. dr. Viorel Mircea, dr. Valeriu Sîrbu, dr. Stănică Pandrea, dr. Spiridon Cristocea, dr. Dragoş Măndescu, dr. Constantin Ardeleanu, dr. Aurel Iacob, Costin Croitoru, precum şi pe d-na Niculina Dinu. Tot aici, avem datoria morală a-i aminti pe reputatul istoric gălăţean dr. Paul Păltănea şi pe colegul Marian Ghiţă, doi căutători ai adevărului istoric plini de pasiune şi de abnegaţie, care, din păcate, nu se mai află printre noi.

În sfârşit, dar nu în ultimul rând, trebuie să le mulţumim membrilor familiei, în special mamei şi Silviei, întrucât au consimţit cu stoicism la diverse privaţiuni şi ne-au asigurat de-a lungul întregii perioade de redactare a lucrării sprijinul sufletesc atât de necesar pentru finalizarea acesteia.

CAPITOLUL I IZVOARE ŞI ISTORIOGRAFIE

1. IZVOARELE O reconstituire cât mai apropiată de adevărul istoric a principalelor trăsături

pe care le-au avut reşedinţele boiereşti în secolele XIV-XVI impune utilizarea unei mari varietăţi de izvoare istorice. Este vorba aici despre o necesitate reală, reclamată de constatarea că nici una dintre categoriile de izvoare aflate la îndemână nu este în măsură să conducă de una singură la clarificarea tuturor aspectelor pe care le ridică subiectul aflat în atenţie.

În încercarea de a ordona această varietate vom opera cu sistemul bine cunoscut literaturii de specialitate, care distinge între cele două mari subdiviziuni ale izvoarele istorice: cele scrise şi cele arheologice. Trebuie remarcat însă că distincţia nu este una absolută, izvoarele epigrafice la care vom face numeroase trimiteri în cele ce urmează, încadrându-se atât în categoria celor scrise, cât şi în aceea a izvoarelor arheologice.

1. 1. Izvoarele scrise Izvoarele scrise care, prin informaţia furnizată, prezintă utilitate în economia

lucrării de faţă, sunt destul de variate, în această categorie intrând sursele narative, cele diplomatice, corespondenţa, izvoarele epigrafice şi însemnările de pe manuscrise. Ele au un rol însemnat pentru reconstituirea înfăţişării reşedinţelor boiereşti din perioada analizată, precum şi pentru înţelegerea resorturilor funcţionale pe care le-au înregistrat aceste complexe.

Izvoarele narative sunt reprezentate de cronicile interne şi de relatările de călătorie ale diverşilor diplomaţi, pelerini, misionari, călători, militari sau aventurieri aflaţi în trecere prin Ţările Române, reuniţi cu toţii sub sintagma “călătorilor străini”1.

Cronicile interne sunt extrem de sărace în informaţii despre casele şi curţile boierilor români din secolele XIV-XVI, trecerea în revistă a celor mai vechi dintre ele, respectiv cele redactate în limba slavonă2, prilejuind constatarea unei tăceri totale. Utilitatea acestor surse narative este dată în schimb de prezenţa câtorva menţiuni referitoare la reşedinţele domneşti, termenii prin care acestea sunt indicate, coroboraţi cu descrierile arheologice, constituind un foarte util material pentru analize comparative.

Conţinutul cronicilor redactate în limba română în cursul secolului al XVII-lea nu diferă foarte mult din punctul de vedere al calităţii şi al cantităţii informaţiilor disponibile, explicaţia acestei constatări fiind aceea că, în mare parte, ele sunt tributare celor scrise în perioada anterioară, a secolelor XV-XVI. Punctual

1 Despre conţinutul acestei sintagme, vezi Maria Holban, Cuvânt înainte, în Călători străini, vol. I,

p. XIII-XIV. 2 Cronicile slavo-române publicate de I. Bogdan, ediţie revăzută şi completată de P. P. Panaitescu,

Bucureşti, 1959.


însă, atât cronicile muntene3, cât şi cele moldoveneşti4 evocă unele frânturi de viaţă cotidiană care pot fi puse în contextul celorlalte tipuri de izvoare, confirmând şi completând datele furnizate de acestea din urmă.

În mod paradoxal, descrierile lăsate de călătorii străini sunt ceva mai consistente, în acest caz existând chiar posibilitatea de a distinge între mai multe tipuri de informaţii. Trebuie remarcate în primul rând relatările care se referă în mod direct la obiectivele analizate. Acestea ne facilitează identificarea unor reşedinţe boiereşti necunoscute altor categorii de izvoare, precum şi reconstituirea unor scene de viaţă cotidiană, aşa cum este, de exemplu, jurnalul campaniei din 1595 al armatei poloneze, care descrie, printre altele, vizitele cancelarului Jan Zamoyski la curţile din Iaşi ale fraţilor Stroici5. De cealaltă parte se situează datele cu caracter general, referitoare la infrastructura edilitară a Ţărilor Române, şi diversele comentarii cu privire la activităţile boierimii autohtone, făcute de observatori precum Franco Sivori6 sau Pierre Lescalopier7. Trebuie spus însă că această din urmă grupare de referinţe poate fi valorificată mai ales prin raportare la datele concrete extrase din analiza celorlalte genuri de izvoare existente.

Izvoarele diplomatice constituie cea mai bogată sursă de informare pentru studierea reşedinţelor boiereşti din Moldova şi Ţara Românească, referinţe valoroase putând fi găsite atât în actele interne de cancelarie (cu caracter public şi privat), cât şi în sursele diplomatice externe, cele care reflectă relaţiile Ţărilor Române cu statele din vecinătate. Documentele cu caracter intern – acte de danie şi de întărire, porunci domneşti, acte de vânzare/cumpărare, cărţi de judecată etc. – au beneficiat de o atenţie susţinută, pentru perioada aflată în atenţie fiind publicate atât colecţii de documente în traducere românească, cât şi ediţii bilingve, cu text slav însoţit de traducere. Volumul materialului documentar este impresionant, colecţiilor bilingve de acte interne publicate de Ioan Bogdan8, Mihai Costăchescu9, Gheorghe Nandriş10, Gheorghe Ghibănescu11, Alexandru Ştefulescu12, Teodor Bălan13 şi Ioan Caproşu14, adăugându-li-se monumentalele serii Documente privind istoria României şi Documenta Romaniae Historica, publicate sub egida Academiei Române, precum şi colecţia similară a cercetătorilor basarabeni, Moldova în epoca

3 Istoria Ţării Româneşti, 1290-1690. Letopiseţul cantacuzinesc, ediţie critică întocmită de C.

Grecescu şi D. Simonescu, Bucureşti, 1960; Radu Popescu vornicul, Istoriile domnilor Ţării Româneşti, ediţie critică de Const. Grecescu, Bucureşti, 1963.

4 Grigore Ureche, Letopiseţul Ţărîi Moldovei, ediţie îngrijită, studiu introductiv, indice şi glosar de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1955; Miron Costin, Letopiseţul Ţărîi Moldovei de la Aron Vodă încoace, în Idem, Opere, ediţie critică cu un studiu introductiv, note comentarii, variante, indice şi note de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1958.

5 Călători străini, vol. III, p. 643-653. 6 Ibidem, p. 6-70. 7 Ibidem, vol. II, p. 420-445. 8 Ioan Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. I-II, Bucureşti, 1913. 9 Costăchescu, Documente înainte de Ştefan, vol. I-II; Idem, Documente Bogdan; Idem,

Documente Ştefăniţă. 10 Grigore Nandriş, Documente slavo-române din Mănăstirile Muntelui Athos (1372-1658),

Bucureşti, 1936. 11 Gh. Ghibănescu, Ispisoace şi zapise, vol. I, partea 1, Documente slavo-române, 1400-1600, Iaşi,

1906; Idem, Surete şi izvoade, vol. I-XII. 12 Al. Ştefulescu, Documente slavo-române relative la Gorj (1406-1665), Târgu Jiu, 1905. 13 Teodor Bălan, Documente bucovinene, vol. I-VI, Cernăuţi, 1933-1942. 14 Ioan Caproşu, Petronel Zahariuc, Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, vol. I, Acte

interne (1408-1660), Iaşi, 1999.

Izvoare şi istoriografie 31

feudalismului15. Din perspectiva unei investigaţii cât mai riguroase, ediţiile bilingve prezintă o utilitate comparativ superioară, publicarea textelor originale în limbile slavonă şi latină permiţând urmărirea evoluţiei semantice a termenilor utilizaţi în cancelariile Ţărilor Române pentru indicarea reşedinţelor boiereşti şi, pornind de la acestea, formularea unor utile şi necesare comparaţii lexicale cu realităţile similare din ţările vecine. Indiferent însă de forma publicării, actele interne constituie principalul instrument pentru localizarea caselor şi curţilor boiereşti, pentru datarea lor, precum şi pentru identificarea stăpânilor acestora. Un rol foarte important revine acestei categorii de izvoare şi din perspectiva tentativei de reconstituire a componentelor funcţionale, numeroase astfel de documente făcând referire la existenţa capelelor, a anexelor utilitar-gospodăreşti, precum şi a diverselor instalaţii tehnice care intrau în alcătuirea unui complex rezidenţial boieresc.

Izvoarele diplomatice externe, publicate în seria iniţiată de Eudoxiu Hurmuzaki sau în diverse alte colecţii mai recente, constituie o altă sursă valoroasă de informaţii, actele de politică externă conţinând uneori date a căror calitate o egalează pe aceea a documentelor interne. Un exemplu grăitor în acest sens îl constituie cazul tratatelor16 încheiate în anul 1595 de principele transilvănean Sigismund Báthory cu boierii lui Mihai Viteazul şi cu domnul Moldovei, Ştefan Răzvan, cele două documente permiţând desprinderea unor interesante concluzii cu caracter general, privitoare la capacităţile defensive ale reşedinţelor boierilor români. Majoritatea actelor de acest fel sunt, însă, utile în demersurile de localizare a curţilor boiereşti, din această ultimă perspectivă fiind revelator actul din 19 septembrie 1436, prin care boierii moldoveni întăresc jurământul de credinţă depus de Ilie voievod faţă de regele Poloniei17, act în cuprinsul căruia pot fi găsite indicaţii pentru identificarea a nu mai puţin de 20 de reşedinţe.

Corespondenţa diplomatică sau privată a domnilor şi boierilor din cele două ţări române conţine şi ea informaţii utile despre trecutul reşedinţelor boiereşti. Colecţiile publicate de Nicolae Iorga18, Grigore Tocilescu19, Stoica Nicolaescu20, Ioan Bogdan21, Petre P. Panaitescu22, Andrei Veress23, Ilie Corfus24 şi alţii,

15 Moldova în epoca feudalismului, vol. I, Documente slavo-moldoveneşti (veacul XV–întâiul

pătrar al veacului XVII), întocmit de P. G. Dmitriev, D. M. Dragnev, E. M. Russev, P. V. Sovetov, Chişinău, 1961; Ibidem, vol. II, Veacurile XV-XVI, întocmit de D. M. Dragnev, A. N. Nichitici, L. I. Svetlicinaia, P. V. Sovetov, Chişinău, 1978.

16 Hurmuzaki, Documente, vol. III, partea 1, p. 475, nr. XL; Ibidem, p. 479, nr. XLII. 17 Costăchescu, Documente înainte de Ştefan, vol. II, p. 702-703. 18 Hurmuzaki, Documente, vol. XV, partea 1; N. Iorga, Scrisori de boieri. Scrisori de domni, ediţie

îngrijită de Ruxandra Mihăilă, Bucureşti, 1999. 19 Gr. Tocilescu, 534 documente istorice slavo-române din Ţara Românească şi Moldova

privitoare la legăturile cu Ardealul, 1346-1603, Bucureşti, 1931. 20 Stoica Nicolaescu, Documente slavo-române cu privire la relaţiile Ţărei Româneşti şi Moldovei

cu Ardealul în sec. XV şi XVI, Bucureşti, 1905. 21 I. Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi cu Ţara

Ungurească în sec. XV şi XVI, Bucureşti, 1905. 22 P. P. Panaitescu, Documente slavo-române din Sibiu (1470-1635), Bucureşti, 1938; Idem,

Documente privitoare la istoria lui Mihai Viteazul, Bucureşti, 1943. 23

Andrei Veress, Fontes Rerum Transylvanicarum, IV, Acta et epistolae relationum Transylvaniae Hungarieque cum Moldavia et Valachia, vol. I, Budapesta, 1914; Idem, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti. Acte şi scrisori, vol. I-VII, Bucureşti, 1929-1934.

24 Ilie Corfus, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone. Secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1979; Idem, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone. Secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, ediţie îngrijită de Vasile Matei, Bucureşti, 2001.


furnizează date despre viaţa cotidiană la curţile boierilor români şi despre structura gospodăriei boiereşti, permiţând în plus localizarea unor astfel de reşedinţe, datarea lor, precum şi identificarea stăpânilor acestora.

Izvoarele epigrafice sunt reprezentate în principal din pisanii şi inscripţii funerare; ele au o contribuţie fundamentală în documentarea problematicii abordate, informaţiile acestora evocând mai ales trecutul lăcaşurilor de cult ridicate pe lângă curţile boiereşti. Editate în cuprinsul unor valoroase colecţii, cum sunt cele îngrijite sau coordonate de Nicolae Iorga25, Alexandru Elian26, Constantin Bălan27, Radu Gioglovan şi Mihai Oproiu28; răspândite în diverse micro-monografii, lucrări de sinteză, repertorii de monumente sau chiar publicate izolat în diverse periodice, sursele epigrafice contribuie în mod esenţial la elucidarea evoluţiilor care au marcat aceste edificii, având un rol important în reconstituirea trecutului reşedinţelor din care au făcut parte. Structura de conţinut a datelor extrase din aceste izvoare este foarte bogată, cuprinzând elemente de datare, indicaţii cu privire la trăsăturile funcţionale ale monumentelor respective, date cu privire la ctitorii şi stăpânii acestora, indicaţii genealogice şi chiar material lexical pentru analize semantice.

Însemnările de pe manuscrise alcătuiesc o categorie distinctă de surse, care, din punctul de vedere al conţinutului informaţional, se alătură izvoarelor epigrafice în sarcina de evidenţiere, în principal, a trecutului monumentelor de cult. Eforturilor de editare a acestui tip de izvoare29, asumate în principal de Emil Turdeanu30 şi Petre P. Panaitescu31, li se datorează cunoaşterea unor biserici de curte astăzi dispărute, datarea acestora, amănunte notabile despre ctitori, familiile şi urmaşii acestora, precum şi unele informaţii valoroase despre viaţa de zi cu zi la curţile lor.

1. 2. Izvoarele arheologice Privind structura de conţinut a informaţiilor prezente în textele scrise se poate

lesne observa că, de cele mai multe ori, acestea “uită” să ne spună cum arătau reşedinţele boiereşti. Iată de ce, materialitatea acestor complexe rămâne exclusiv în sarcina arheologiei, singura în măsură să ne ofere date despre planimetria caselor, a

25 N. Iorga, Inscripţii din bisericile României, vol. I-II, Bucureşti, 1905-1908. 26 Inscripţiile medievale ale României. Oraşul Bucureşti, 1395-1800, vol. întocmit de Alexandru

Elian (redactor responsabil), Constantin Bălan, Haralambie Chircă, Olimpia Diaconescu, Bucureşti, 1965.

27 Inscripţii medievale şi din epoca modernă a României. Judeţul istoric Argeş (sec. XIV-1848), vol. întocmit de Constantin Bălan, Bucureşti, 1994; Inscripţii medievale şi din epoca modernă a României. Judeţul istoric Vâlcea (sec. XIV-1848), vol. întocmit de Constantin Bălan (coordonator), Haralambie Chircă, Olimpia Diaconescu, Laurenţiu Ene, Pavel Mircea Florea, Ioana Iancovescu, Ioana Ene şi Ligia Rizea, Bucureşti, 2005.

28 Radu Gioglovan, Mihai Oproiu, Inscripţii şi însemnări din judeţul Dâmboviţa, vol. I, Municipiul Târgovişte, Târgovişte, 1975; M. Oproiu, Inscripţii şi însemnări din judeţul Dâmboviţa, vol. II, Târgovişte, 2003; Ibidem, vol. III, Târgovişte, 2004; Ibidem, vol. IV-V, Târgovişte, 2004.

29 Avem în vedere aici lucrările care au pus în valoare însemnări din secolele XV-XVI, utile din perspectiva subiectului abordat în lucrarea de faţă. Pentru o privire de ansamblu asupra preocupărilor de publicare a acestei categorii de izvoare, vezi I. Caproşu, E. Chiaburu, Însemnări de pe manuscrise şi cărţi vechi. Un corpus, vol. I (1429–1750 ), Iaşi, 2008, p. VII-XXVIII.

30 Emil Turdeanu, Oameni şi cărţi de altădată, ediţie îngrijită de Ştefan S. Gorovei şi Maria Magdalena Székely, Bucureşti, 1997.

31 P. P. Panaitescu, Manuscrisele slave din Biblioteca Academiei Române, vol. I, Bucureşti, 1959; Idem, Catalogul manuscriselor slavo-române şi slave din Biblioteca Academiei Române, vol. II, ediţie îngrijită de Dalila–Lucia Aramă şi revizuită de Gheorghe Mihăilă, cu o prefaţă de Gabriel Ştrempel, Bucureşti, 2003.


bisericilor şi a celorlalte clădiri componente, despre programele lor constructive, precum şi despre materialele şi tehnicile de construcţie utilizate. Tot arheologia este chemată să precizeze dacă reşedinţele boierilor români au fost fortificate, asemenea celor occidentale, şi să furnizeze detalii cu privire la structura şi eficienţa eventualelor fortificaţii. În plus, investigarea bisericilor de curte şi a necropolelor aferente ne poate sugera o serie de concluzii valoroase cu privire la relaţiile existente între reşedinţa boierească şi stăpânii săi, pe de o parte, respectiv comunitatea sătească aflată în apropiere, de cealaltă parte.

Din perspectiva rezultatelor obţinute, cercetările întreprinse până în prezent prezintă mari diferenţe calitative şi cantitative, informaţiile istorice aduse în atenţie diferenţiindu-se de la caz la caz, în funcţie de particularităţile specifice fiecărui sit. Cele mai valoroase sunt cercetările cu caracter sistematic, concretizate prin scoaterea la lumină a multiplelor componente ale unui astfel de obiectiv: locuinţă, biserică, necropolă, anexe gospodăreşti şi eventuale fortificaţii. Astfel de cazuri fericite sunt, însă, destul de rare, în această categorie putând fi clasificate doar câteva situri: Suslăneşti (com. Mioarele, jud. Argeş)32, Cernica (com. Cernica, jud. Ilfov)33, Cătălui (com. Căscioarele, jud. Călăraşi)34, Haleş (com. Tisău, jud. Buzău)35, Comana (com. Comana, jud. Giurgiu)36, din Ţara Românească, precum şi cel de la Netezi (com. Grumăzeşti, jud. Neamţ)37, din spaţiul Moldovei.

Uneori, însă, chiar dacă investigaţiile şi-au propus o astfel de exigenţă, motive de natură obiectivă au făcut ca rezultatele să fie în cele din urmă incomplete. Astfel, la Vornicenii Mari (com. Moara, jud. Suceava)38 şi la Giuleşti (com. Boroaia, jud. Suceava)39 au putut fi cercetate bisericile şi necropolele, însă dificultăţile create de specificul terenurilor pe care au fost descoperite locuinţele au făcut ca acestea din urmă să rămână doar parţial investigate, singurele amănunte cunoscute fiind cele legate de tehnica şi materialele de construcţie utilizate. O situaţie asemănătoare a fost înregistrată şi în cazul săpăturilor desfăşurate la

32 Dinu V. Rosetti, Vestigiile feudale de la Suslăneşti (jud. Argeş), în BMI, XLI, nr. 2, 1972,

p. 27-39. 33 Gh. Cantacuzino, Unele probleme istorice privind aşezările medievale muntene în lumina

cercetărilor arheologice de la Cernica, în SCIV, XIV, nr. 2, 1963, p. 361-387; Gh. Cantacuzino, George Trohani, Cercetările arheologice de la Cernica–mănăstire, în CA, IV, 1981, p. 200-239.

34 Gh. Cantacuzino, C. Bălan, Date noi pe marginea cercetărilor istorico-arheologice de la mănăstirea Cătălui, în RMMM, V, nr. 6, 1968, p. 547-553; Gheorghe I. Cantacuzino, George Trohani, Săpăturile arheologice de la Cătălui–Căscioarele, jud. Ilfov, în CA, III, 1979, p. 261-328.

35 Constanţa Modoran, Ion Chicideanu, Cercetări şi rezultate la mănăstirea Bradu, în BOR, XCV, nr. 9-12, 1976, p. 994-1003; I. Chicideanu, O aşezare din secolele XIV-XV la Bradu, jud. Buzău, în CA, III, 1979, p. 421-433; I. Chicideanu, C. Modoran, Mânăstirea Bradu. Scurt istoric şi cercetări arheologice, în Spiritualitate şi istorie la Întorsura Carpaţilor, vol. II, sub îngrijirea dr. Antonie Plămădeală, Bucureşti, 1983, p. 188-205.

36 Lia Bătrâna, Adrian Bătrâna, Evoluţia ansamblului fostei mănăstiri Comana în lumina cercetărilor arheologice, în RMMMIA, V, nr. 1, 1974, p. 16-32.

37 Bătrâna, Vatamanu, Netezi, 1982; Bătrâna, Netezi, 1985. 38 Mircea D. Matei, Emil I. Emandi, Cercetările din bazinul superior al Şomuzului Mare.

Săpăturile arheologice de la Vornicenii Mari (Tulova), în MCA, XIV, 1980, p. 550-557; Idem, Habitatul medieval rural din Valea Moldovei şi din bazinul Şomuzului Mare (secolele XI-XVII), Bucureşti, 1982, p. 104-153; Idem, O ctitorie din secolul al XIV-lea a vornicului Oană de la Tulova, în SCIA–AP, 32, 1985, p. 3-13.

39 Bătrâna, Vatamanu, Scorţanu, Giuleşti, 1983; Bătrâna, Monoranu, Giuleşti, 1984; Bătrâna, Vatamanu, Scorţanu, Giuleşti, 1986.


Fântâna Mare–Spătăreşti (com. Vadu Moldovei, jud. Suceava)40, unde au fost investigate doar biserica şi necropola aferentă, locuinţa boierească rămânând necercetată. Tot aici pot fi incluse, deocamdată, şi siturile de la Bucecea (com. Bucecea, jud. Botoşani)41 şi Cumpărătura (com. Bosanci, jud. Suceava)42, unde cercetările se află încă în desfăşurare, primele rezultate obţinute limitându-se la degajarea ruinelor bisericilor aparţinând celor două reşedinţe.

În alte cazuri însă, locuinţa a fost cea descoperită, uneori împreună cu diverse anexe gospodăreşti, în vreme ce biserica şi necropola aferentă au rămas necercetate. Astfel de situaţii sunt ilustrate de săpăturile de la Strehaia (jud. Mehedinţi)43, Polata (com. Bârseşti, jud. Gorj)44, Vadu Anei (com. Brăneşti, jud. Ilfov)45 şi Liteni (com. Moara, jud. Suceava)46. În ultimele două cazuri menţionate, trebuie remarcat faptul că, în afara locuinţelor, cercetările au scos la suprafaţă părţi din vetrele celor două sate şi chiar au reuşit să sondeze necropolele aşezărilor respective.

Cea de-a doua categorie o constituie investigaţiile cu obiective limitate, concentrate asupra unei singure componente a unui astfel de ansamblu rezidenţial, tot aici regăsindu-se săpăturile de salvare şi diversele sondaje. Cercetările de acest fel sunt mai numeroase, obiectivele avute în vedere fiind, de regulă, bisericile şi necropolele acestora, conservate mai bine în raport cu edificiile laice. Din această din urmă categorie fac parte cercetările arheologice, de la Lereşti (com. Lereşti, jud. Argeş)47, Retevoieşti (com. Pietroşani, jud. Argeş)48, Stăneşti (com. Lungeşti, jud. Vâlcea)49, Cepari (com. Cepari, jud. Argeş)50, Brâncoveni (com. Brâncoveni,

40 Bătrâna, Monoranu, Fântâna Mare, 1984; Idem, Fântâna Mare, 1986. 41 Eduard Gheorghe Setnic, Paul Şadurschi, Costică Asăvoaie, în CCA, 2002, nr. 41, p. 66-67; E.

Gh. Setnic, în CCA, 2005, nr. 51, p. 74-76. 42 Florin Hău, Ion Mareş, Ruinele unui monument medieval necunoscut: biserica satului (dispărut)

Nemirceni, în SAMJ, XXII-XXIII, 1995-1996, p. 326-336; Idem, în CCA, 2002, nr. 80, p. 115-117; Fl. Hău, Ştefan Dejan, în CCA, 2006, nr. 69, p. 74-76.

43 Voica Maria Puşcaşu, Date noi cu privire la evoluţia ansamblului de arhitectură de la Strehaia, în BMI, XXXIX, nr. 3, 1970, p. 27-36.

44 Venera Rădulescu, Gheorghe Calotoiu, Cercetările arheologice de la Polata, jud. Gorj, în CA, V, 1982, p. 119-127; Idem, Cercetările arheologice de la Polata, jud. Gorj, în CA, VI, 1983, p. 133-139; V. Rădulescu, Iulian Cămui, O locuinţă cu pivniţă de piatră din sec. XIV-XV la Polata, jud. Gorj, în CA, VIII, 1986, p. 101-111; V. Rădulescu, Gh. Calotoiu, Cercetările arheologice de la Polata (jud. Gorj), în MCA (A XVI-a Sesiune anuală de rapoarte, Vaslui, 1982), Bucureşti, 1986, p. 294-299; V. Rădulescu, în CCA, 1996, nr. 155, p. 127-128; Eadem, în Situri arheologice cercetate în perioada 1983-1992, Brăila, 1996, nr. 264, p. 114; Eadem, în CCA, 1997, nr. 74, p. 109-111; Eadem, Date arheologice referitoare la aşezarea medievală de la Polata, municipiul Tg. Jiu, jud. Gorj, în CA, X, 1997, p. 249-255.

45 Anca Păunescu, Eugen S. Teodor, L’établissement rural médiéval des XVI-XVII siècles de Brăneşti–Vadu Anei, în CA, XII, 2003, p.249-271; Idem, La nécropole de Brăneşti–Vadu Anei (le XVIe

siècle), în CA, XIII, 2006, p. 275-307. 46 M. D. Matei, Em. I. Emandi, O. Monoranu, Cercetări arheologice privind habitatul medieval

rural din bazinul superior al Şomuzului Mare şi al Moldovei (secolele XIV-XVII), Suceava, 1982, p. 43-89.

47 Flaminiu Mîrţu, Un tezaur al istoriei şi culturii locale: biserica necunoscută din secolul al XV-lea descoperită la Lereşti–Muscel, în BOR, LXXXVI, nr. 3-5, 1968, p. 446-454.

48 Dorin Popescu, D. V. Rosetti, Săpăturile arheologice de la Retevoieşti (r. Curtea de Argeş, reg. Piteşti), în MCA, VI, 1959, p. 703-715.

49 I. Barnea, Sondajul de la Stăneşti, în MCA, IX, 1970, p. 345-350. 50 Spiridon Cristocea, Romeo Maschio, Cercetările arheologice de la ctitoria boierilor din Cepari,

judeţul Argeş, în Argessis, XI, 2002, p. 183-194.


jud. Olt)51, Târgovişte52 şi Bucureşti53, în Ţara Românească, precum şi cele de la Rădăuţi54, Volovăţ (com. Volovăţ, jud. Suceava)55 şi Drăgoieşti (com. Drăgoieşti, jud. Suceava)56, în Moldova. Tot aici trebuie adăugate rezultatele obţinute la Domneşti (com. Domneşti, jud. Argeş)57, unde au fost investigate atât lăcaşul de cult, cât şi locuinţa boierească aflată în apropiere, dezvelirea acesteia rămânând însă parţială. În egală măsură, pot fi amintite situaţiile de la Piscani (com. Dărmăneşti, jud. Argeş)58 şi Mironeşti (com. Goştinari, jud. Giurgiu)59, în cazul cărora a fost avută în vedere numai locuinţa boierească, celelalte eventuale componente ale ansamblurilor rezidenţiale respective rămânând necercetate. O ultimă menţiune trebuie făcută în legătură cu sondajele de la Râmnicu Vâlcea60, Runcu (com. Runcu, jud. Gorj)61, din Ţara Românească, respectiv Todireşti (com. Todireşti, jud. Suceava)62, Iveşti (com. Iveşti, jud. Vaslui)63 şi Corni (com. Bodeşti, jud. Neamţ)64, din Moldova, unde au fost descoperite şi cercetate parţial edificii civile care au funcţionat în cadrul unor astfel de complexe aulice.

Tot la capitolul sondajelor trebuie incluse şi investigaţiile punctuale desfăşurate în cuprinsul unor monumente care s-au conservat, într-o formă sau alta, până astăzi, în marea majoritate a cazurilor fiind vorba despre biserici ale unor foste reşedinţe. Pot fi menţionate aici cercetările întreprinse în Dobrogea şi în spaţiul muntean, la Niculiţel (com. Niculiţel, jud. Tulcea)65 şi Runcu (com. Grădinari, jud.

51 Mariana Beldie, Cronica săpăturilor arheologice. Biserica Sf. Nicolae din Brâncoveni (judeţul

Olt), în RMMMIA, V, nr. 2, 1974, p. 95. 52 Petru Diaconescu, Gheorghe Olteanu, în CCA, 2003, nr. 200, p. 318-321; Ibidem, nr. 200, p.

321-323; Gh. Olteanu, P. Diaconescu, M. D. Matei, Denis Căprăroiu, Petrică Florin, Ionuţ Iurea, în CCA, 2004, nr. 193, p. 340-341.

53 Gheorghe Mănucu–Adameşteanu, Dan D. Ionescu, în CCA, 2005, nr. 58, p. 90-93. 54 L. Bătrâna, A. Bătrâna, O mărturie arheologică despre relaţiile internaţionale ale Moldovei în

vremea lui Bogdan I, în SCIVA, 34, nr. 4, 1983, p. 326-333; Idem, Reşedinţa feudală de la Rădăuţi din secolele XIII-XIV, în Documente recent descoperite şi informaţii arheologice, Bucureşti, 1984, p. 69-77.

55 Alexandru Artimon, Câteva consideraţii istorico-arheologice asupra bisericii din secolul al XIV-lea descoperită la Volovăţ (judeţul Suceava), în SCIVA, 32, nr. 3, 1981, p. 383-405.

56 A. Bătrâna, Em. I. Emandi, Cercetările arheologice de la Drăgoieşti (Suceava), în SAMJ, V, 1978, p. 197-203; A. Bătrâna, O biserică de curte feudală (sec. XVI) descoperită la Drăgoieşti (jud. Suceava), în BOR, XCVII, nr. 1-2, 1979, p. 177-183.

57 Sp. Cristocea, R. Maschio, Teodor Mavrodin, Cercetările arheologice de la Domneşti, judeţul Argeş, în Studii şi comunicări. Muzeul Câmpulung Muscel, IV, 1987, p. 15-30.

58 Sp. Cristocea, în Situri arheologice cercetate în perioada 1983-1992, Brăila, 1996, nr. 200; Sp. Cristocea, R. Maschio, Cercetările arheologice de la Piscani, judeţul Argeş, în Argessis, X, 2001, p. 127-130.

59 Gh. I Cantacuzino, Gh. Sion, Ruinele curţii feudale de la Coiani–Mironeşti (judeţul Giurgiu). Date arheologice şi arhitectonice, în BCMI, s. n., I, nr. 1, 1990, p. 62-69.

60 Elena Busuioc, Petre Beşliu, Descoperirea unei curţi feudale româneşti la Hinăteşti, în Studii vâlcene, 5, 1982, p. 37-40; E. Busuioc, Curtea feudală de la Hinăteşti, în Documente recent descoperite şi informaţii arheologice, Bucureşti, 1982, p. 48-52.

61 V. Rădulescu, Săpăturile arheologice de la Runcu, jud. Gorj, în CA, VII, 1984, p. 175-179. 62 Mugur Andronic, Evoluţia habitatului uman în bazinul hidrografic Soloneţ, din Paleolitic până

la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în SAMJ, XXII-XXIII, 1995-1996, p. 33-35. 63 Mircea Mamalaucă, în Situri arheologice cercetate în perioada 1983-1992, Brăila, 1996, p. 63. 64 Ioan Vatamanu, Elena Ciubotaru, Ştefan Scorţanu, Sondajul arheologic de la Corni–Strâmbi,

comuna Bodeşti, jud. Neamţ, în Memoria Antiquitatis, XXI, 1997, p. 253-263. 65 L. Bătrâna, A. Bătrâna, Contribuţii la cunoaşterea arhitecturii medievale din Dobrogea:

biserica “Sf. Atanasie” din Niculiţel (jud. Tulcea), în SCIVA, 28, nr. 4, 1977, p. 531-551.


Olt)66, respectiv cele de la Stroieşti (com. Todireşti, jud. Iaşi)67 şi Bălineşti (com. Grămeşti, jud. Suceava)68, în spaţiul moldovenesc, precum şi sondajul executat în jurul casei “Brăiloiu” din Târgu Jiu–Vădeni69, singurul exemplu de casă boierească de secol XVI care s-a păstrat până astăzi.

2. ISTORIOGRAFIA În evoluţia sa, cercetarea trecutului reşedinţelor nobiliare autohtone a trebuit

să ţină cont de o realitate specifică, care o deosebeşte de majoritatea demersurilor similare din cadrul istoriografiilor naţionale europene. Este vorba despre constatarea dureroasă a faptului că vicisitudinile istorice au făcut, pe de o parte, ca nici un astfel de obiectiv din secolele XIV-XVI să nu se conserve integral până în zilele noastre, iar de cealaltă, ca nici măcar o descriere completă a unui astfel de complex să nu fie consemnată în izvoarele scrise ajunse până la noi. Iată de ce, în pofida aplecării istoricilor români asupra acestei problematici încă de la cumpăna secolelor XIX-XX, se poate constata faptul că din dezbatere au lipsit multă vreme datele legate de înfăţişarea şi structura acestora, adică elementele fundamentale pentru cunoaşterea şi înţelegerea unor realităţi arhitectonice. Singura posibilitate viabilă pentru a umple acest gol istoriografic a rămas, aşadar, investigaţia de tip arheologic, rezultatele acesteia făcându-şi apariţia abia în a doua jumătate a secolului trecut, odată cu dezvoltarea şcolii româneşti de arheologie medievală.

Abordarea problemei în literatura de specialitate a fost, prin urmare, divizată în două mari categorii de contribuţii, separate în funcţie de natura izvoarelor care le-au servit drept argumente:

a). studiile documentare, cele care au îmbrăţişat un spectru de probleme limitat la posibilităţile de interpretare a surselor scrise existente;

b). studiile de istorie a artei, dedicate sistematizării şi valorificării interpretative a datelor obţinute în urma cercetărilor arheologice.

2. 1. Studiile documentare Primele observaţii pe marginea subiectului reşedinţelor boiereşti s-au

concentrat în jurul semnificaţiilor sociale, economice şi instituţionale pe care le presupunea existenţa acestora, unica sursă constituind-o corpusul documentelor interne şi externe de cancelarie. Volumul mare de menţiuni documentare referitoare la casele şi curţile boierilor autohtoni nu a putut furniza însă un sprijin argumentativ foarte solid, întrucât informaţia pusă la dispoziţie trece rareori de stadiul unei simple semnalări a prezenţei într-un anumit loc a unui astfel de complex. În acest fel, discuţiile au alunecat adesea către studierea comparată a fenomenului, plecând de la prezenţa unei terminologii locale care îşi găseşte numeroase analogii în spaţiile de cultură şi civilizaţie învecinate.

66 N. Constantinescu, Sondajele de la Runcu–Grădinari (r. Drăgăşani, reg. Piteşti), în MCA, VI,

1959, p. 719-725. 67 V. M. Puşcaşu, Elena Gherman, Cercetările arheologice efectuate la biserica “Sfinţii

Arhangheli Mihail şi Gavril”, sat Stroieşti, com. Todireşti, jud. Iaşi, în CI, s. n., XVI, 1997, p. 15-29. 68 V. M. Puşcaşu, Biserica “Sf. Nicolae” din Bălineşti. Campania din anul 2002, în vol. In

memoriam Radu Popa. Temeiuri ale civilizaţiei româneşti în context european, coord.: Daniela Marcu Istrate, Anghel Istrate, Corneliu Gaiu, Cluj Napoca, 2003, p. 469-479; Eadem, Rezultatele cercetărilor arheologice efectuate la biserica “Sf. Nicolae” din Bălineşti, în RMI, LXXIV, nr. 1-2, 2005, p. 5-25.

69 Adrian Corvătescu, Casa Brăiloiu din Vădeni. Cercetări de arhitectură, în RMMMIA, XII, nr. 1, 1982, p. 44-49.


Trebuie făcută totuşi precizarea că, pentru mult timp, absenţa unui corpus unitar de izvoare interne70 a făcut dificil chiar şi un astfel de demers. Din acest motiv, analizând istoriografia de la cumpăna secolelor XIX-XX, se poate constata că reprezentanţii săi s-au rezumat doar la sublinierea prezenţei constante a termenilor äîìú şi äâîðú în actele cancelariei Moldovei, din secolul al XV-lea şi din prima jumătate a secolului al XVI-lea, unde aceştia pot fi regăsiţi adesea în cadrul unor expresii stereotipe, precum ãäå ìu åñò äîìú (äâîðú) şi ãäå áûë äîìú (äâîðú). Interpretările oferite acestor realităţi documentare au fost relativ unitare, istoricii Ioan Bogdan71, Gheorghe Ghibănescu72, A. D. Xenopol73, I. C. Filitti74 şi Mihai Costăchescu75 fiind de părere că termenii menţionaţi fac trimitere la existenţa unor case şi curţi boiereşti. Singurul punct de vedere diferit, care vine din epocă, îi aparţine lui Nicolae Iorga76, acesta considerând că terminologia respectivă are mai curând legătură cu locuinţele întemeietorilor de sate, rămase în memoria colectivă şi utilizate ca mijloc de identificare a comunităţilor respective de către cancelaria domnească.

După cel de-al doilea război mondial, valorificarea colecţiilor documentare publicate în perioada anterioară, precum şi a monumentalelor serii Documente privind istoria României şi Documenta Romaniae Historica a permis istoriografiei să acorde o atenţie mai mare studierii aspectelor terminologice, fapt ce a condus la cristalizarea unui prim set de cunoştinţe legate în special de resorturile funcţionale ale reşedinţelor boiereşti.

Seria preocupărilor de acest fel a fost deschisă de către Valeria Costăchel, ale cărei contribuţii77 au introdus problema terminologiei reşedinţelor boiereşti din Moldova în cadrul mai larg al discuţiilor privitoare la instituţiile medievale româneşti. Atenţia reputatei cercetătoare s-a canalizat în principal asupra termenului äîìú, termen care a fost pus în legătură cu existenţa instituţiei beneficiului. Plecând de aici, expresiile ãäå ìu åñò äîì(ú) şi ãäå áûë äîì(ú) au fost interpretate ca

70 Importanţa acestora a fost circumscrisă de Ioan Bogdan (Idem, Istoriografia română şi

problemele ei actuale, în Idem, Scrieri alese, ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de G. Mihăilă, prefaţă de Emil Petrovici, Bucureşti, 1968, p. 109-110): “dintre izvoarele istoriei noastre, acestea sunt cele mai împrăştiate şi cele mai greu de adunat; importanţa lor constă mai ales în precizarea datelor cronologice din istoria domnilor şi a celor biografice şi genealogice din istoria boierilor şi a celorlalţi dignitari ai ţărilor. Ele ne dau un material interesant şi pentru studiul paleografiei şi al artelor decorative”.

71 Idem, Despre cnejii români, în Idem, Scrieri alese, p. 187. 72 Theodor Codrescu, Uricariul, vol. XVIII, editat de Gh. Ghibănescu, Iaşi, 1892, p. 141;

Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. II, p. 11, p. 167. 73 A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. II, De la întemeierea Ţărilor Române

până la moartea lui Petru Rareş, 1546, ediţia a IV-a, text stabilit, note, comentarii, prefaţă, indice, ilustraţie şi glosar de Nicolae Stoicescu şi Maria Simionescu, Bucureşti, 1986, p. 163.

74 I. C. Filitti, Proprietatea solului în Principatele Române până la 1864, în Idem, Opere alese, cuvânt înainte, text stabilit, bibliografie, tabel cronologic şi note de G. Penelea, Bucureşti, 1985, p. 266.

75 Costăchescu, Documente înainte de Ştefan, vol. I, p. 180, p. 198, p. 283, p. 370, p. 471-472 etc. 76 N. Iorga, Ostaşii de la Prut, cu un nou act de la Alexandru cel Bun. Răzeşii romaşcani, în

ARMSI, s. II, tom XXXVI, 1913-1914, p. 133. 77 Valeria Costăchel, La formation du bénéfice en Moldavie, în Revue historique du Sud-Est

européen, XXIII, 1946, p. 118-128; Eadem, Termenul Äîì (Dom) în actele slavo-române, în Studii, I, nr. 6, 1953, p. 244-247; Eadem, Domeniul feudal, în V. Costăchel, P. P. Panaitescu, A. Cazacu, Viaţa feudală în Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV-XVII), Bucureşti, 1957, p. 257.


făcând referire la o danie iniţială a domnului (beneficiu), acordată unui slujitor pentru credincioasa lui slujbă, având menirea să indice gospodăria beneficiarului daniei. Cât priveşte termenul äâîðú, potrivit autoarei citate, acesta a fost întrebuinţat, atât în documentele moldoveneşti, cât şi în cele muntene, pentru desemnarea reşedinţelor impozante ale marilor boieri. Concluzia referitoare la sensul de “gospodărie” conferit termenului äîìú de documentele slavo-române din Moldova se va impune, ea urmând să fie însuşită şi de către alţi cercetători ai realităţilor Evului Mediu românesc78.

O nouă perspectivă asupra rolului reşedinţelor boiereşti în societatea medievală românească a fost adusă în discuţie de eruditul istoric Petre P. Panaitescu, cel care a atras atenţia pentru prima dată asupra unor posibile funcţii militare ce reveneau acestor complexe. Punctul de pornire al discuţiei l-a constituit termenul curte, care ar indica în limba română veche centrul fortificat al unui domeniu feudal, sens obţinut ca rezultat al calchierii slavului äâîðú79. Explicaţia oferită transferului semantic se leagă de prezenţa acestui din urmă termen în diplomatica medievală românească, acolo unde, în foarte multe dintre situaţiile înregistrate, apare întrebuinţat pentru desemnarea reşedinţelor nobilimii autohtone. Deşi neconfirmat încă de alte categorii de izvoare, caracterul de fortificaţie al acestor complexe rezidenţiale constituia, în viziunea lui Petre P. Panaitescu, o realitate certă. Ea se baza în principal pe similitudinile lexico-semantice existente între monumentele literare redactate în slavona românească şi cele aparţinând altor redacţii ale limbii slavone, precum şi pe utilizarea în epocă a unor termeni a căror asociere cu prezenţa fortificaţiilor boiereşti părea a fi ceva evident, aşa cum este cazul lui ãîðîä, înţeles ca având sensul de “cetate”80.

Acelaşi punct de vedere a fost adoptat şi de către arheologul Gheorghe Diaconu în bine cunoscutul său studiu cu privire la rolul jucat de curţile boiereşti în organizarea militară a Moldovei. Plecând de la postulatul echivalenţei äâîðú – fortificaţie, acesta şi-a propus plasarea reşedinţelor moldoveneşti în contextul teoriei marxiste a centralizării statelor medievale româneşti81, teorie care tocmai îşi făcea loc în istoriografia naţională. Studiul punea alături o statistică a curţilor atestate documentar în secolele XIV-XV şi evoluţia raporturilor dintre domnie şi boierime în cadrul aceleiaşi perioade. Constatând faptul că incidenţa menţiunilor este mai mare în perioadele de instabilitate politică internă şi invers, autorul concluziona că între cele două realităţi a existat o legătură directă: pe fondul domniilor lipsite de autoritate, curţile s-au proliferat, contribuind la escaladarea luptelor interne dintre partidele boiereşti, în vreme ce în timpul domniilor autoritare, numărul lor a scăzut, demonstrând astfel determinarea cu care unii domni

78 Vezi Constantin Cihodaru, Forme de proprietate feudală în Moldova, în SCŞI, Istorie, VI, nr. 3-

4, 1955, p. 8; Henri H. Stahl, Controverse de istorie socială românească, Bucureşti, 1969, p. 249-250. 79 P. P. Panaitescu, Influenţe semantice latine medievale în limba română, în Studii şi cercetări

lingvistice, I, nr. 2, 1950, p. 238-242. 80 Idem, Producţia şi viaţa economică, în V. Costăchel, P. P. Panaitescu, A. Cazacu, op. cit., p. 59;

P. P. Panaitescu, Obştea ţărănească în Ţara Românească şi Moldova. Orânduirea feudală, Bucureşti, 1964, p. 82.

81 Teza a fost introdusă şi impusă în circuitul ştiinţific de Barbu Cîmpina, Dezvoltarea economiei feudale şi începuturile luptei pentru centralizarea statului în a doua jumătate a secolului al XV-lea în Moldova şi Ţara Românească, extras din Lucrările Sesiunii Generale Ştiinţifice a Academiei R. P. R. din 2-12 iunie 1950, Bucureşti, 1950, p. 5-37.


ai Moldovei, precum Ştefan cel Mare şi nepotul său Ştefăniţă, s-au implicat în procesul de centralizare politică a statului. În acest context, evoluţia istorică a curţilor ar fi cuprins o primă etapă a secolelor XIV-XV marcată de prezenţa unor fortificaţii puternice, urmată de o a doua, inaugurată odată cu secolul al XVI-lea, în cursul căreia reşedinţele boierilor s-au transformat în somptuoase palate lipsite de întărituri82.

Studierea reşedinţelor boiereşti a înregistrat un progres semnificativ pe tărâmul analizelor lexico-semantice odată cu intrarea în dezbatere a lingviştilor. Un demers deosebit de util în acest sens a fost pus în practică de cercetătoarea Lucia Djamo, căreia îi datorăm un foarte competent studiu pe marginea terminologiei slavo-române a locuinţei, având ca bază documentară actele emise de cancelariile Ţării Româneşti şi Moldovei în secolele XIV-XV şi la începutul secolului al XVI-lea83. Făcând parte dintr-o serie mai amplă de contribuţii în domeniul cercetării lexicului documentelor şi al cronicilor slavo-române84, discuţia are meritul de a fi reuşit să surprindă marea varietate terminologică la care apelează documentele emise de cancelariile Ţării Româneşti şi Moldovei pentru desemnarea locuinţelor autohtone, în general, şi a celor boiereşti în mod special. În acest fel, în atenţia istoricilor au fost aduşi numeroşi termeni din al căror registru semantic lipseau valenţele defensive, oferind astfel un puternic argument în sensul abordării cu prudenţă metodologică a problematicii reşedinţelor boiereşti.

Din păcate, însă, concluziile acestui studiu au trecut neobservate85 sau pur şi simplu au fost ignorate din motive ideologice, astfel încât sinteza de istorie a României publicată la începutul deceniului şapte al secolului trecut a adoptat concluziile formulate de Petre P. Panaitescu şi Gheorghe Diaconu, prezentând curţile boiereşti drept complexe rezidenţiale fortificate, asimilate castelelor feudale din Europa Occidentală86. În mod firesc, această viziune asupra reşedinţelor boiereşti, odată consacrată, şi-a găsit reflectarea în lucrările care au fost elaborate în perioada imediat următoare, exemplul peremptoriu în acest sens constituindu-l demersul de explicare a realităţilor constructive ale epocii ştefaniene datorat

82 Gh. Diaconu, Despre rolul curţilor boiereşti în organizarea militară a Moldovei în veacurile

XIV-XV, în Studii şi referate privind istoria României, vol. I, Bucureşti, 1954, p. 551-571. 83 Lucia Djamo, Contribuţii la studiul lexicului documentelor slavo-române, în Romanoslavica,

VIII, 1963, p. 137-154. 84 Eadem, Terminologia economică şi comercială din documentele slavo-române din secolele XIV-

XV, în Analele Universităţii Bucureşti, Filologie, IX, nr. 18, 1960, p. 363-390; Eadem, Terminologia comercială a documentelor slavo-române din secolele XIV şi XV (Termeni pentru produse de import), în Analele Universităţii Bucureşti, Filologie, X, nr. 23, 1961, p. 581-618; L. Djamo, Olga Stoicovici, Din terminologia socială a documentelor slavo-române din secolele XIV şi XV, în Romanoslavica, VI, 1962, p. 61-92; L. Djamo, Din terminologia comercială a documentelor slavo-române din secolul XV (Termeni pentru produse de export), în Analele Universităţii Bucureşti, Filologie, XIII, nr. 26, 1964, p. 233-246; Eadem, Terminologia militară în cronicile slavo-române şi în Învăţăturile lui Neagoe Basarab, în Analele Universităţii Bucureşti, Filologie, XIV, nr. 27, 1965, p. 263-282; Eadem, Contribuţii la studiul terminologiei social-politice a slavonei româneşti (Termeni şi sensuri specifice cronicilor), în Romanoslavica, Filologie, XII, 1965, p. 91-108.

85 Vezi Dinu C. Giurescu, Ţara Românească în secolele XIV-XV, Bucureşti, 1973, p. 245-246, care se referă exclusiv la termenul “curte”.

86 B. Cîmpina, Damaschin Mioc, Mihai Berza, Ştefan Ştefănescu, N. Stoicescu, Fărâmiţarea feudală în Ţara Românească şi Moldova în secolul al XIV-lea şi în prima jumătate a secolului al XV-lea, în Istoria României, vol. II, redactor responsabil: Andrei Oţetea, redactori responsabili adjuncţi: M. Berza, B. Cîmpina şi Ştefan Pascu, secretar: Şt. Ştefănescu, Bucureşti, 1962, p. 316.


istoricului de artă Corina Nicolescu87. Dacă în cazul arhitecturii civile domneşti, autoarea avea la dispoziţie câteva

edificii cunoscute graţie investigaţiilor arheologice de amploare aflate încă în desfăşurare, în schimb, lipsa oricăror date de natură arhitectonică sau arheologică referitoare la complexele rezidenţiale boiereşti a condus la deplasarea centrului de greutate al demersului său spre o nouă analiză terminologică. Din aceste considerente, pentru explicarea realităţilor constructive boiereşti ale epocii de referinţă a fost urmărită clarificarea relaţiei semantice existente între termenii äîìú şi äâîðú. Astfel, în vreme ce primul dintre aceştia era înţeles ca făcând referire la o serie de sisteme de apărare de amploare, cel de-al doilea era explicat ca avându-şi corespondent în realitatea materială a unor reşedinţe de mici proporţii, cu posibilităţi defensive reduse. Conform acestui raport, casa (äîìú) constituia doar o parte componentă a unui ansamblu de tipul curţii (äâîðú), respectiv un edificiu de sine stătător în raport cu aceasta din urmă88.

După cum se poate observa, preocupările medieviştilor din primele două decenii postbelice faţă de subiectul reşedinţelor boiereşti s-au legat predominant de aspecte de ordin militar, opinia majoritară, oficializată prin chiar lucrarea de referinţă a istoriografiei acestei perioade, conferindu-le un rol important în sistemul defensiv al Ţărilor Române. Explicaţia acestei orientări se află în climatul ideologic al vremii, cel care influenţa în mod decisiv rescrierea istoriei naţionale. Discuţia îşi avea de fapt un loc bine determinat în cadrul teoriilor marxiste referitoare la “fărâmiţarea feudală” şi “lupta de clasă”, teorii potrivit cărora, în societatea medievală, nobilimea a acţionat într-o manieră centrifugă în relaţie cu instituţia monarhică şi asupritoare în raport cu ţărănimea, beneficiind de forţa militară furnizată de propriile reşedinţe fortificate.

Relaxarea politico-ideologică intervenită în societatea românească la mijlocul anilor ‘60 a adus, printre alte efecte benefice, şi o schimbare a modului în care erau percepute reşedinţele nobilimii autohtone. Lucrările publicate în perioada care a urmat au adoptat o atitudine critică în raport cu teza curţilor boiereşti fortificate, punctele de vedere exprimate fundamentându-şi argumentele în special pe izvoarele scrise ignorate în trecut sau trecute sub tăcere. O primă astfel de abordare poate fi găsită în analiza critică întreprinsă de sociologul Henri H. Stahl pe marginea principalelor problemele controversate din istoria socială a Evului Mediu românesc. Aici se atrage atenţia pentru prima dată asupra capacităţilor defensive limitate de care puteau dispune reşedinţele boiereşti, rolul atribuit fortificaţiilor fiind acela de oferi protecţie faţă de ţăranii răsculaţi, raziile armatelor străine şi atacurile izolate ale hoţilor sau tâlharilor89. O caracterizare apropiată se găseşte şi în studiul istoricului Dinu C. Giurescu referitor la evoluţia Ţării Româneşti în secolele XIV-XV, unde se afirmă că întăriturile de care dispuneau curţile boiereşti se limitau la prezenţa unor împrejmuiri mai înalte din lemn, motiv pentru care ele nu pot fi asemuite cu fortificaţiile nobilimii occidentale90. Tot în această categorie, trebuie

87 Corina Nicolescu, Arta în epoca lui Ştefan cel Mare, în vol. Cultura moldovenească în timpul

lui Ştefan cel Mare, culegere de studii îngrijită de M. Berza, Bucureşti, 1964, p. 259-362. 88 Ibidem, p. 282-284. 89 H. H. Stahl, op. cit., p. 83-84; vezi şi Idem, Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti,

vol. III, Procesul de aservire feudală a satelor devălmaşe, ediţia a II-a, revăzută, studiu introductiv şi ediţie îngrijită de Paul H. Stahl, Bucureşti, 1998, p. 263-265.

90 D. C. Giurescu, op. cit., p. 245-246.


încadrat şi demersul critic întreprins de cercetătorul Manole Neagoe la adresa teoriei centralizării statelor medievale româneşti. Reşedinţele boiereşti sunt prezentate aici în special din perspectiva importanţei avute în administrarea domeniilor, funcţionalităţile de natură defensivă fiind considerate ca având un rol limitat la asigurarea apărării în faţa tentativelor de jefuire91.

În cele din urmă, progresele înregistrate de arheologie în cursul ultimelor decenii ale secolului trecut i-au convins pe istoricii implicaţi în dezbatere că o continuare a acesteia în absenţa datelor arheologice ar fi un demers steril. În consecinţă, pentru câteva decenii, întreaga problematică a fost lăsată pe seama arheologilor şi a istoricilor de artă. Lipsa unei lucrări de sinteză din partea acestora din urmă, a făcut însă ca în ultimii ani să asistăm la o adevărată revenire a vechiului mod de a privi reşedinţele boiereşti. Acesta poate fi observat foarte bine în noul tratat de istorie a românilor, unde se insistă exclusiv asupra funcţiilor defensive pe care le-ar fi avut aceste complexe, revenindu-se chiar şi asupra comparaţiilor cu castelele occidentale92. El poate fi găsit de asemenea în paginile unei recente lucrări de istorie a arhitecturii de apărare, semnate de cercetătorul Dan Floareş. Renunţând la argumentaţia de inspiraţie marxistă, lucrarea reia teza introdusă de Gheorghe Diaconu cu privire la evoluţia curţilor boiereşti din Moldova, afirmând în pofida absenţei unor dovezi arheologice concludente, existenţa fortificaţiilor boiereşti încă din prima jumătate a secolului al XV-lea93.

2. 2. Studiile de istorie a artei Pentru vechile cercetări de istorie a artei medievale româneşti, reşedinţele

boiereşti nu au reprezentat o direcţie de cercetare. O demonstrează lucrările de sinteză semnate de Gheorghe Balş94, Nicolae Ghika Budeşti95, Grigore Ionescu96 şi Virgil Vătăşianu97, care au abordat doar rareori problematica arhitecturii civile, puţinele obiective cunoscute provenind în special din mediul rezidenţial domnesc. În schimb, subiectul a început să se bucure de atenţie după cel de-al doilea război mondial, odată cu demararea şantierelor arheologice sistematice, cele care au adus în atenţie numeroase date generale şi detalii tehnice legate de complexele rezidenţiale domneşti şi boiereşti.

Reflectarea acestor noi realităţi istoriografice poate fi observată în paginile tratatului de istorie a artelor plastice româneşti editat sub egida Academiei

91 Manole Neagoe, Problema centralizării statelor feudale româneşti Moldova şi Ţara

Românească, Craiova, 1977, p. 67-77. 92 Şt. Ştefănescu, Economie şi societate, în Istoria românilor, vol. IV, De la universalitatea

creştină la Europa “patriilor”, redactori responsabili: Şt. Ştefănescu şi Camil Mureşanu, secretar: Tudor Teoteoi, Bucureşti, 2001, p. 125-126.

93 Dan Floareş, Fortificaţiile Ţării Moldovei din secolele XIV-XVII, Iaşi, 2005, p. 59; afirmaţii similare pot fi regăsite şi într-un studiu mai vechi, al aceluiaşi autor, vezi Idem, Spaţiu aulic şi ideologie în Evul Mediu românesc. Observaţii, în Arheologia medievală, IV, 2002, p. 70, p. 73-74.

94 G. Balş, Bisericile lui Ştefan cel Mare, în BCMI, XVIII, 1925; Idem, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacul al XVI-lea, în BCMI, XXI, 1928.

95 N. Ghika Budeşti, Evoluţia arhitecturii în Muntenia, vol. I, Originile şi înrâuririle străine până la Neagoe Basarab, în BCMI, XX, 1927; Idem, Evoluţia arhitecturii în Muntenia, vol. II, Vechiul stil românesc din veacul al XVI-lea, în BCMI, XXIII, 1930.

96 Grigore Ionescu, Istoria arhitecturii româneşti, Bucureşti, 1937; Idem, Istoria arhitecturii în România, vol. I, De la orânduirea comunei primitive până la sfârşitul veacului al XVI-lea, Bucureşti, 1963; Idem, Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor, Bucureşti, 1982.

97 Virgil Vătăşianu, Istoria artei feudale în Ţările Române, vol. I, Arta în perioada de dezvoltare a feudalismului, Bucureşti, 1959.


Române98, unde îşi fac apariţia primele preocupări pentru studierea diferenţiată, din perspectivă socială, a arhitecturii civile99. Aici, curtea se individualizează ca un subiect complex de cercetare, care presupune investigarea nu doar a locuinţelor nobiliare, ci şi a bisericilor de curte, precum şi a tuturor celorlalte clădiri care intrau în mod obişnuit în alcătuirea unui ansamblu rezidenţial, domnesc sau boieresc100.

Noile preocupări în domeniu s-au materializat şi prin publicarea de către cercetătoarea Corina Nicolescu101 a unei prime lucrări de sinteză asupra trecutului arhitecturii civile din spaţiul extracarpatic. Cu toate că în privinţa caselor şi curţilor boiereşti din secolele XIV-XVI nu au fost aduse prea multe elemente de noutate102, studiul poate fi considerat totuşi un moment de cotitură în istoriografia artei medievale româneşti, întrucât a reuşit să-i confere arhitecturii rezidenţiale boiereşti consistenţa unui program distinct de cercetare; iar graţie cunoaşterii excelente a izvoarelor istorice, a putut să demonstreze avantajele cognitive ale corelării surselor scrise cu datele arheologice în acest domeniu103.

Clarificărilor conceptuale şi metodologice intervenite în abordarea arhitecturii civile boiereşti li se adaugă, începând cu sfârşitul deceniului al VII-lea, apariţia unor preocupări speciale orientate către studierea bisericilor de curte ca grup funcţional distinct în cadrul arhitecturii ecleziastice a Evului Mediu românesc. Primul pas a fost făcut de istoricul Ştefan Andreescu104. Plecând de la dezideratul valorificării ştiinţifice a unor edificii de cult mai puţin cunoscute, acesta a formulat o serie de concluzii privitoare la existenţa unei tipologii a bisericilor care au funcţionat pe lângă curţile boierilor munteni din secolele XV-XVI. În viziunea sa era vorba despre lăcaşuri de cult care, în marea majoritate a cazurilor, dezvoltau planuri dreptunghiulare acoperite cu bolţi semicilindrice. Asupra aceleiaşi probleme şi-a îndreptat atenţia şi istoricul de artă Cornelia Pillat105, de al cărei nume se leagă aducerea în dezbatere a unor cazuri noi, databile în secolele XVI-XVII. Contribuţia sa a permis lărgirea bazei de discuţie pe marginea acestei categorii de edificii, atrăgând atenţia, în acelaşi timp, asupra existenţei unor biserici de curte a căror planimetrie iese din acest tipar, aşa cum este situaţia celor de plan dreptunghiular,

98 Istoria artelor plastice în România, vol. I, redactor responsabil: George Oprescu, Bucureşti,

1968. 99 Emil Lăzărescu, Arhitectura, în Ibidem, p. 148; Năstase, Arhitectura, în Ibidem, p. 180. 100 Em. Lăzărescu, op. cit., p. 236. 101 Corina Nicolescu, Case, conace şi palate vechi româneşti, Bucureşti, 1979. 102 Absenţa izvoarelor arheologice pentru acest interval cronologic a determinat-o însă pe autoare

să revină asupra concluziilor sale mai vechi, fundamentate pe analize lexico-semantice, vezi Ibidem, p. 15-16.

103 Importantă din punct de vedere metodologic, discuţia a fost reluată ulterior şi aprofundată de Victor Spinei, Realităţi etnice şi politice în Moldova meridională în secolele X-XIII. Români şi turanici, Iaşi, 1985, p. 103; Vasile Neamţu, Bordei şi semibordei. Mod de locuire în vremea feudalismului timpuriu, în Civilizaţie medievală românească. Studii istorice, vol. îngrijit de Nicolae Edroiu, Aurel Răduţiu şi Pompiliu Teodor, Cluj-Napoca, 1985, p. 64-70, republicat în limba franceză în AIIAI, XXIV, nr. 1, 1987, p. 9-16, şi Dumitru Ţeicu, Banatul montan în Evul Mediu, Timişoara, 1998, p. 102.

104 Ştefan Andreescu, O biserică din secolul al XV-lea: Dragomireştii, în Glasul Bisericii, XXVIII, nr. 1-2, 1969, p. 149-158; Idem, Din nou despre bisericile de curte din veacurile XIV-XVI, în SCIA–AP, 20, nr. 1, 1973, p. 164-167. Ambele studii au fost republicate în Idem, Perspective medievale, Bucureşti, 2002.

105 Cornelia Pillat, Biserici de plan dreptunghiular din Ţara Românească în secolul al XVI-lea, în SCIA–AP, 18, nr. 2, 1971, p. 223-234.


boltite cu serii de calote dispuse în filă. Tot aici trebuie amintite câteva dintre studiile de istorie a artei ecleziastice datorate istoricului Răzvan Theodorescu106. Acestea gravitează în jurul ipotezei potrivit căreia alegerea unei structuri planimetrice de către comanditar a fost determinată de însăşi destinaţia lăcaşului de cult ce urma a fi ridicat, cazul particular al bisericilor de curte fiind legat de formula constructivă a planului dreptunghiular.

Atrăgând atenţia asupra locului care îi revenea edificiului de cult în angrenajul reşedinţei boiereşti, lucrările ultimilor trei istorici menţionaţi au şi un alt merit, anume acela de a fi pus într-o lumină nouă câteva valoroase studii micromonografice dedicate unor monumente care se dovedesc a fi aparţinut grupului funcţional al bisericilor de curte. În acest fel, contribuţii mai vechi sau contemporane, precum cele semnate de Nicolae Ghika Budeşti107, Gheorghe Balş108, Nicolae Grămadă109, Nicolae Grigoraş110, Ioan Caproşu111, Carmen Laura Dumitrescu112, Ştefan S. Gorovei113, Bogdana Irimia114, Cristian Moisescu115 şi Corina Popa116, au fost practic introduse în sfera cercetării trecutului reşedinţelor boiereşti.

Noile sinteze de istorie a arhitecturii şi a artei medievale româneşti, apărute la începutul deceniului nouă al secolului trecut, sinteze semnate de Grigore Ionescu117 şi Vasile Drăguţ118, nu au adus elemente inedite în discuţie, datele şi evaluările cu privire la arhitectura civilă încadrându-se în liniile generale stabilite de lucrarea Corinei Nicolescu, în vreme ce problematica curţilor boiereşti îşi află încă un loc modest în cuprinsul capitolelor de arhitectură laică.

Etapa decisivă pentru cunoaşterea mediului rezidenţial boieresc din spaţiul extracarpatic a fost reprezentată de ultimele două decenii ale secolului trecut, când au fost depuse ample eforturi pentru scoaterea la lumină şi publicarea unui număr cât mai mare de obiective rezidenţiale boiereşti. Deşi cunoscute inegal – de multe

106 Răzvan Theodorescu, Artă şi societate în Ţara Românească a veacului al XIV-lea, în SCIA–AP,

19, nr. 1, 1972, p. 3-34; Idem, Despre planul triconc în arhitectura medievală timpurie a Sud-Estului european, în SCIA–AP, 20, nr. 2, 1973, p. 211-225; Idem, Bizanţ, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale româneşti (secolele X-XIV), Bucureşti, 1974, p. 268-318.

107 N. Ghika Budeşti, Biserica logofătului Tăutul, în BCMI, IV, 1911, p. 200-211; Idem, Biserica din Hârtieşti–Muscel, în BCMI, XXVII, 1934, p. 19-24.

108 G. Balş, Biserica din Lujeni, II, Introducerea pridvorului în planul bisericilor moldoveneşti, în ARMSI, s. III, tom XI, mem. 3, 1930, p. 35-43.

109 Nicolae Grămadă, Biserica din Părhăuţi, în MMS, XXXV, nr. 9-12, 1959, p. 623-626. 110 Nicolae Grigoraş, Date şi observaţii asupra unui vechi monument de artă feudală din Moldova

(Dolheştii Mari), în BMI, XLI, nr. 1, 1972, p. 40-44; Idem, Biserica Părhăuţi, ctitoria marelui logofăt Gavriil Trotuşan, în MMS, LII, nr. 5-6, 1976, p. 401-410.

111 I. Caproşu, Biserica Arbure, Bucureşti, 1967; Idem, Biserica Arbure, în MMS, L, nr. 5-6, 1974, p. 404-419.

112 Carmen Laura Dumitrescu, O reconsiderare a picturii bisericii din Stăneşti–Vâlcea, în Pagini de veche artă românească, vol. II, Bucureşti, 1972, p. 155-253.

113 Şt. S. Gorovei, Biserica din Bălineşti, în MMS, LII, nr. 1-2, 1976, p. 108-119. 114 Bogdana Irimia, Importanţa bisericii din Drăgoeşti–Vâlcea pentru arhitectura românească din

secolul al XVI-lea, în BOR, XCIV, nr. 9-12, 1976, p. 1042-1052. 115 Cristian Moisescu, Un monument féodale inconnu de Dobroudja, în Revue Roumaine

d’Histoire, XV, nr. 3, 1976, p. 493-498. 116 Corina Popa, Bălineşti, Bucureşti, 1981. 117 Gr. Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României, p. 157, p. 213. 118 Vasile Drăguţ, Arta românească. Preistorie, Antichitate, Ev Mediu, Renaştere, Baroc,

Bucureşti, 1982, p. 226-227.


ori, aşa cum am văzut, din cauza condiţiilor improprii unei investigaţii sistematice –, totuşi cercetările arheologice desfăşurate în această perioadă au reuşit să aducă în circuitul ştiinţific date deosebit de preţioase cu privire la programele constructive, materialele şi tehnicile de construcţie, amenajările interioare şi, în general, la stilul de viaţă specific boierimii autohtone. Imaginea standard a reşedinţei boiereşti se configurează acum ca un complex de clădiri alcătuit din locuinţă, biserică–paraclis şi anexe utilitar-gospodăreşti, în care elementele defensive trebuie evaluate obiectiv, de la caz la caz, aşa cum putem constata în primele încercări de sintetizare a rezultatelor acestor investigaţii, datorate arheologilor Lia Bătrâna şi Adrian Bătrâna119, precum şi arhitectului Teodor Octavian Gheorghiu120.

În ultimii ani, istoriografia autohtonă a aprofundat doar două dintre aceste direcţii de cercetare, atenţia sa fiind orientată cu precădere spre aspectele ridicate de arhitectura locuinţelor şi a bisericilor de curte. Un prim astfel de efort aparţine cercetătoarei Tereza Sinigalia, ale cărei preocupări au avut în vedere problematica generală a arhitecturii civile de zid din Ţara Românească, raportată la secolele XIV-XVIII. Aici, în capitolele dedicate secolelor XIV-XVI, alături de edificiile rezidenţiale domneşti, au fost luate în discuţie numeroase cazuri de locuinţe boiereşti, care au fost analizate atât din perspectivă tipologic-evolutivă, cât şi din punctul de vedere al semnificaţiilor sociale pe care acestea le-au avut121.

Direcţiile amintite mai sus sunt, însă, mai bine ilustrate de primul volum al unei noi sinteze de istorie a arhitecturii medievale româneşti, datorate arhitectului Cristian Moisescu122. Deşi lucrarea nu are pretenţii declarate de exhaustivitate, totuşi preocuparea autorului pentru surprinderea fenomenului constructiv la nivelul întregului spaţiu extracarpatic din secolele XIV-XV, l-a pus pe acesta în situaţia de a analiza majoritatea reşedinţelor boiereşti cunoscute în prezent. Aici pot fi regăsite locuinţele din lemn şi pământ, locuinţele de zid, precum şi bisericile din lemn sau zidărie care au funcţionat în cuprinsul ansamblurilor rezidenţiale boiereşti, pentru prima dată într-o astfel de discuţie fiind aduse obiective provenind atât din Ţara Românească, cât şi din Moldova.

2. 3. Bilanţul istoriografiei Privind în ansamblu istoriografia reşedinţelor boiereşti din secolele XIV-

XVI, trebuie să remarcăm, aşadar, contribuţia decisivă pe care aceasta şi-a adus-o la conturarea temei de cercetare, la acumularea datelor necesare demarării dezbaterilor, precum şi la formularea unui prim set de concluzii bine argumentate.

Studiilor documentare le revine, în primul rând, meritul de a fi atras atenţia asupra importanţei subiectului şi asupra necesităţii discutării lui în cadrul istoriografiei. Cu toate că problematica abordată a fost dominată în mare parte de discuţii sterile, polarizate în jurul unei prezumtive destinaţii militare greu de demonstrat fără aportul izvoarelor arheologice, trebuie remarcat totuşi faptul că această categorie de contribuţii a reuşit să sublinieze importanţa cercetărilor lexico-semantice pentru clarificarea aspectelor funcţionale şi să formuleze primele

119 L. Bătrâna, A. Bătrâna, Curţi boiereşti în Moldova medievală, în Magazin istoric, XVI, nr. 12, 1982, p. 17-19.

120 Teodor Octavian Gheorghiu, Arhitectura medievală de apărare din România, Bucureşti, 1985, p. 142-143, p. 147-148, p. 203-204, cu afirmarea necesităţii discutării problemei în termenii argumentelor oferite de izvoarele arheologice.

121 Sinigalia, Arhitectura civilă, p. 5-184. 122 Moisescu, Arhitectura, p. 71-190.


încheieri pertinente legate de rosturile economice ale reşedinţelor boiereşti. Cercetărilor arheologice şi studiilor de istorie a artei le datorăm, în schimb,

cristalizarea principalelor concepte de lucru, clarificarea metodelor de cercetare, definirea principalelor direcţii de studiu şi, de asemenea, progresele semnificative înregistrate prin adâncirea unora dintre aceste direcţii, progrese ilustrate în special de cercetările privitoare la arhitectura locuinţelor şi a bisericilor de curte.

CAPITOLUL II TERMINOLOGIA REŞEDINŢELOR BOIEREŞTI

REFLECTATĂ ÎN DOCUMENTELE SECOLELOR XIV-XVI1

1. TRĂSĂTURI ALE LIMBILOR DE CANCELARIE UTILIZATE ÎN SECOLELE XIV-XVI În Ţările Române, cancelaria domnească a constituit un serviciu aflat în

strânsă legătură cu instituţiile centrale pe lângă care a funcţionat (Domnia şi Sfatul domnesc), având ca domeniu fundamental de activitate înscrierea în acte a hotărârilor luate de acestea2. Limba pe care cancelaria a utilizat-o, atât în redactarea actelor cu caracter intern, cât şi a celor cu caracter extern, a fost preponderent cea slavă, introdusă iniţial ca limbă de cult în biserică. Ulterior, începând cu secolul al XIV-lea, aceasta s-a impus în varianta sa mai nouă, medio-bulgară, pe care Ţările Române au adoptat-o ca urmare a influenţelor culturale inerente, rezultate din vecinătatea imediată cu vastele spaţii geo-politice de cultură slavă3.

Slavona utilizată în cancelariile autohtone4 reflectă din plin realităţile interne româneşti, trăsăturile sale prezentând o multitudine de elemente eterogene care o individualizează în raport cu producţiile similare din ţările slave5. Până la impunerea limbii române în viaţa culturală şi cea politică, limba slavă a fost limba cultă a societăţii medievale româneşti, specifică bisericii, creaţiilor literare şi relaţiilor externe, utilizarea ei reprezentând unul dintre elementele fundamentale de diferenţiere a elitelor în raport cu restul populaţiei. Din această perspectivă, se poate afirma că, în spaţiul autohton, limba slavă a jucat un rol similar celui avut de limba

1 O primă variantă a acestui capitol a fost publicată sub titlul: Cristian Nicolae Apetrei,

Terminologia reşedinţelor boiereşti în documentele din Ţările Române, în secolele XIV-XVI, în Arheologia Moldovei, XXVII, 2004, p. 183-224.

2 Leon Şimanschi, Georgeta Ignat, Constituirea cancelariei statului feudal moldovenesc (I), în AIIAI, IX, 1972, p. 107-108; Ibidem (II), în AIIAI, X, 1973, p. 146-148; Constantin Cihodaru, Începuturile cancelariei domneşti în Moldova, în vol. Civilizaţie medievală şi modernă românească. Studii istorice, Cluj Napoca, 1985, p. 191-192.

3 Nicolae Grămadă, Cancelaria domnească în Moldova până la domnia lui Constantin Mavrocordat, în Codrul Cosminului, IX, 1935, p. 131; P. P. Panaitescu, “Perioada slavonă” la români şi ruperea de cultura Apusului, în Idem, Interpretări româneşti. Studii de istorie economică şi socială, ediţia a II-a, postfaţă, note şi comentarii de Ştefan S. Gorovei şi Maria Magdalena Székely, Bucureşti, 1994, p. 20-21.

4 Prima caracterizare a vechilor texte româneşti o datorăm lui Ioan Bogdan, cel care le-a numit “slavo-române”, întrucât au fost scrise pe teritoriul Ţărilor Române, în redacţiile târzii ale limbii slavone (Idem, Câteva manuscripte slavo-române din Biblioteca Imperială de la Viena, extras din ARMSI, s. II, tom XI, 1889, p. 1-2). Sintagma a fost adoptată şi s-a impus ulterior ca parte a aparatului conceptual al cercetării în domeniul slavisticii mondiale (vezi Damian P. Bogdan, Din paleografia slavo-română, în DIR, Introducere, vol. I, Bucureşti, 1956, p. 81; G. Mihăilă, Studii de lexicologie şi istorie a lingvisticii româneşti, Bucureşti, 1973, p. 118).

5 Ilie Bărbulescu, Curente literare la români în perioada slavonismului cultural, Bucureşti, 1928. p. 353-358; Olga Stoicovici, Limba documentelor slavone din Moldova (sec. al XIV-lea şi prima jumătate a sec. al XV-lea). Morfologia, Bucureşti, 1978, p. 2.

latină în evoluţia popoarelor din Europa Centrală şi Occidentală, care au adoptat creştinismul de rit catolic6.

Din punct de vedere structural, slavona cancelariilor române este caracterizată de întrepătrunderea formelor fonetice, morfologice şi lexicale ale slavei vechi cu cele medio-bulgare, sârbo-croate, ruso-ucrainene (în proporţii diferite, în funcţie de caracterul textelor, de regiunea în care au fost scrise şi de epocă) şi, bineînţeles, cu cele româneşti7. În ceea ce priveşte limba română, aceasta a constituit un factor determinant de influenţă, efectele sale fiind regăsite în special la nivelul limbii documentelor interne de cancelarie. Domeniul principal în care s-au materializat aceste influenţe l-a constituit lexicul, acesta receptând numeroase elemente venite dinspre limba vie, vorbită de populaţia Ţărilor Române8. În acest fel se explică prezenţa în textele slavone a unui mare număr de termeni româneşti utilizaţi cu flexiune slavă sau chiar cu flexiune românească9.

Numeroşi cercetători ai limbii documentelor de cancelarie au remarcat însă că între scrierile din Ţara Românească şi cele din Moldova există diferenţe notabile, unii dintre ei fiind chiar de părere că cele două corpusuri de texte ar aparţine unor dialecte diferite10. Cercetările lingvistice din ultima vreme au arătat însă că elementele eterogene care, în redacţia românească, s-au suprapus peste baza medio-bulgară a slavonei au condus de fapt la conturarea a trei subtipuri cu trăsături

6 I. Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi cu Ţara Ungurească

în sec. XV şi XVI, Bucureşti, 1905, p. XXXI-XXXIV; D. P. Bogdan, Diplomatica slavo-română, în DIR, Introducere, vol. II, Bucureşti, 1956, p. 66-67; Eugen Stănescu, Cultura scrisă moldovenească în vremea lui Ştefan cel Mare, în vol. Cultura moldovenească în timpul lui Ştefan cel Mare, culegere de studii îngrijită de Mihai Berza, Bucureşti, 1964, p. 12-13; P. P. Panaitescu, Începuturile şi biruinţa scrisului în limba română, Bucureşti, 1965, p. 18; Lucia Djamo Diaconiţă, Limba documentelor slavo-române emise în Ţara Românească în secolele XIV-XV, Bucureşti, 1971, p. 10, p. 377; G. Mihăilă, Contribuţii la istoria culturii şi literaturii române vechi, Bucureşti, 1972, p. 18; Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi, Bucureşti, 1980, p. 25-26.

7 D. P. Bogdan, Caracterul limbii textelor slavo-române, Bucureşti, 1946, p. 43; P. P. Panaitescu, Începuturile şi biruinţa scrisului, p. 16; L. Djamo Diaconiţă, op. cit., p. 107; G. Mihăilă, Studii de lexicologie, p. 118; O. Stoicovici, op. cit., p. 2-3.

8 Gh. Ghibănescu, Prefaţă la Theodor Codrescu, Uricariul, vol. XVIII, Iaşi, 1892, p. VI-VII; Nicolae Iorga, Notes de diplomatique roumaine, extras din Académie Roumaine. Bulletin de la Section Historique, XVII, 1930, p. 5-6; Costăchescu, Documente înainte de Ştefan, vol. I, p. V; Margareta Ştefănescu, Urme de limbă românească în documentele româno-slave (moldo şi valaho-slave) din secolele XIV şi XV-lea, în Arhiva Societăţii Ştiinţifice şi Literare din Iaşi, XXXVIII, 1931, p. 609-642; Grigore Nandriş, Documente slavo-române din Mănăstirile Muntelui Athos (1372-1658), Bucureşti, 1936, p. 11; Ştefan Ciobanu, Începuturile scrisului în limba românească, în Academia Română. Memoriile Secţiunii Literare, s. III, tom X, 1940-1941, p. 25-31; D. P. Bogdan, Caracterul limbii textelor slavo-române, p. 7, p. 14-43; I. D. Negrescu, Limba slavă veche, Bucureşti, 1961, p. 101-115; Al. Rosetti, Slavo-romanica. Despre limba slavă a hrisoavelor munteneşti din sec. al XIV-lea, în Studii şi cercetări lingvistice, XII, nr. 1, 1961, p. 91-93; L. Djamo Diaconiţă, op. cit., p. 359; O. Stoicovici, op. cit., p. 213-242.

9 Vezi B. P. Haşdeu, Cuvente den bătrâni, tom I, Limba română vorbită între 1550-1600, ediţie îngrijită de G. Mihăilă, Bucureşti, 1983, p. 240-297, cu un glosar de termeni româneşti; I. Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, Bucureşti, 1913, p. 595-611, cu liste de termeni şi forme gramaticale româneşti; D. P. Bogdan, Glosarul cuvintelor româneşti din documentele slavo-române, Bucureşti, 1946; G. Mihăilă, Dicţionar al limbii române vechi (sfârşitul secolului al X-lea–începutul secolului al XVI-lea), Bucureşti, 1974, p. 31-50, cu un istoric al contribuţiilor la studierea problemei lexicului românesc din documentele slavo-române; Dicţionarul elementelor româneşti din documentele slavo-române, redactor responsabil: Gheorghe Bolocan, Bucureşti, 1981, passim.

10 D. P. Bogdan, Textele slavo-române în lumina cercetărilor ruseşti, III, Studii de limbă şi ortografie, în Analele româno-sovietice, Istorie, nr. 3-4, 1957, p. 63.


regionale, subtipuri numite: moldovean, muntean şi transilvănean11. Dat fiind faptul că obiectul interesului nostru îl constituie textele redactate în cancelariile celor două ţări române extracarpatice, în cele ce urmează ne vom opri atenţia doar asupra primelor două dintre acestea.

În ceea ce priveşte subtipul moldovean, analizele mai vechi converg spre concluzia că marea majoritate a documentelor s-a aflat sub influenţa limbilor slave răsăritene. O primă categorie de cercetători a considerat ca fiind fundamentală influenţa întregului grup de limbi slave răsăritene12. Pe lângă aceasta şi-a făcut apariţia şi o a doua categorie, care a adus în discuţie doar înrâurirea uneia dintre aceste limbi, accentul fiind aşezat în mod diferit: pe limba rusă13, pe dialectul sudic al limbii ruse14 sau pe dialectul bielorus15. Potrivit însă unei a treia categorii de învăţaţi, ar fi vorba despre limba slavă veche, în redacţia medio-bulgară, peste care s-au suprapus diferite elemente: ruso-apusene16, slave răsăritene (ruseşti, ucrainene şi bieloruse)17, rutene şi polone18, respectiv sârbeşti şi ruseşti19. Cercetările recente au ajuns la o concluzie apropiată de acest ultim punct de vedere, anume la aceea că limba documentelor slavo-române din Moldova este reprezentată de redacţia medio-bulgară a paleoslavei, care a asimilat influenţe predominant ruso-ucrainene, precum şi unele de factură poloneză20. Trebuie remarcat, însă, că limba documentelor, aşa cum a fost ea caracterizată de lingvişti, este diferită de cea utilizată în scrierile cu caracter literar, în general, şi de cea a producţiilor cu caracter religios şi istoric, în mod special21. Şi tot aici mai trebuie adăugată observaţia că între piesele care alcătuiesc corpus-ul actelor de cancelarie există deosebiri notabile, rezultat al unei influenţe mai accentuate a limbii române asupra celor cu caracter intern, respectiv al unei influenţe mai consistente a limbii poloneze asupra documentelor externe, mai ales la nivelul celor care ilustrează relaţiile Moldovei cu Polonia şi Lituania22.

11 Vezi P. P. Panaitescu, Manuscrisele slave din Biblioteca Academiei R. P. R., vol. I, Bucureşti,

1959, p. X-XI; I. D. Negrescu, op. cit., p. 271; L. Djamo, Redacţiile slavonei, în vol. Slava veche şi slavona românească, coord.: Pandele Olteanu, Bucureşti, 1975, p. 263-264.

12 D. P. Bogdan, Textele slavo-române, p. 82. 13 I. Bogdan, Despre limba celor mai vechi documente moldoveneşti, în Idem, Scrieri alese, ediţie

îngrijită, studiu introductiv şi note de G. Mihăilă, prefaţă de Emil Petrovici, Bucureşti, 1968, p. 570-574, cu o prezentare a principalelor puncte de vedere convergente, exprimate până la momentul apariţiei studiului său.

14 I. Bărbulescu, op. cit., p. 331; D. P. Bogdan, Textele slavo-române, p. 63. 15 Ibidem, p. 64, p. 70-71. 16 I. Bărbulescu, op. cit., p. 332; D. P. Bogdan, Textele slavo-române, p. 76. 17 Gr. Nandriş, op. cit., p. 12-13; P. P. Panaitescu, Ioan Bogdan şi studiile de istorie slavă la

români, extras din Buletinul Comisiei Istorice a României, VII, 1928, p. 8. 18 Gh. Ghibănescu, Permanenţa limbei slavone în Ţările Române ca raţiune juridică de stat, în

Anuarul Şcolii Normale “Vasile Lupu” din Iaşi, nr. 3, 1927-1928, p. 52. 19 I. Bărbulescu, op. cit., p. 346; în viziunea acestuia din urmă, fondul comun Moldovei şi Ţării

Româneşti îl constituie nu medio-bulgara, ci macedo-slava, limba vorbită în nordul şi centrul Macedoniei, cu trăsături apropiate mai curând de limba sârbă (Ibidem, p. 300-301). Vezi şi D. P. Bogdan, Contribuţiuni la studiul diplomaticei vechi moldoveneşti, extras din Revista istorică română, III, nr. 1-4, 1934, p. 11.

20 O. Stoicovici, op. cit., p. 241. 21 A fost definită ca medio-bulgară, de I. Bărbulescu (Idem, op. cit., p. 259); bulgară medie şi sârbă

medie, de D. P. Bogdan (Idem, Caracterul limbii textelor slavo-române, Bucureşti, 1946, p. 7); o limbă mai apropiată de slava bisericească, de către P. P. Panaitescu (Idem, Începuturile şi biruinţa scrisului, p. 15).

22 Vezi Mihai Mitu, Termeni de origine poloneză în documentele slavo-moldoveneşti, în Romanoslavica, VIII, 1963, p. 168, 220.

Terminologia reşedinţelor boiereşti 49

În privinţa subtipului muntean, părerile specialiştilor au caracter unitar, toţi fiind de acord că acesta prezintă trăsăturile de bază ale medio-bulgarei, continuând în parte pe cele slave vechi, peste care s-au suprapus elemente sârbo-croate23.

Scrierea în limba latină, utilizată într-o măsură mai restrânsă decât cea în limba slavă, a răspuns atât nevoilor interne, cât mai ales celor de factură externă. Dacă pentru necesităţile interne a fost folosită mai ales de către biserica catolică şi de către târgoveţii germani, pentru cele externe, limba latină a fost întrebuinţată într-o măsură mult mai mare de cancelariile domneşti şi boiereşti, aşa cum o arată bogatul fond documentar care s-a păstrat24. Ca urmare a multiplelor legături de natură politică, economică şi culturală pe care Ţara Românească şi Moldova le-au dezvoltat pe parcursul întregului Ev Mediu cu Ungaria, Polonia, Sf. Scaun, Curtea habsburgică şi cu oraşele transilvănene, documentele latine româneşti au adoptat un formular diplomatic de inspiraţie occidentală. Trebuie adăugat, însă, că acest formular s-a individualizat în cursul secolelor XV-XVI, el suferind influenţe din partea limbii vorbite foarte asemănătoare cu cele sesizate în cazul documentelor slavo-române25. Privite din perspectiva impactului pe care l-a avut lexicul limbii române asupra scrierii latine, cele mai caracteristice texte, ca de altfel şi cele mai numeroase, sunt scrisorile adresate de domni, dregători, autorităţi orăşeneşti şi persoane particulare sfaturilor municipale din Braşov, Sibiu şi Bistriţa26.

În afara latinei, pentru redactarea corespondenţei externe, cancelariile celor două ţări române extracarpatice încep să utilizeze în cursul secolului al XVI-lea şi alte limbi – poloneză27, maghiară28, greacă29 şi turcă30 –, autorităţile emitente preocupându-se în acest scop de recrutarea unor dieci specializaţi. Un loc important, în acest context, îi va reveni de acum înainte limbii poloneze, care va fi utilizată cu precădere în Moldova, pentru redactarea corespondenţei cu caracter oficial şi privat, în cadrul strânselor relaţii întreţinute cu Uniunea polono-lituană31.

23 I. Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti, p. XXX-XXXIV; I. Bărbulescu,

op. cit., p. 269-270, p. 325, cu o prezentare a istoricului cercetărilor, în care a fost subliniată influenţa exclusivă a limbii bulgare; Gr. Nandriş, op. cit., p. 9-10; D. P. Bogdan, Caracterul limbii textelor slavo-române, p. 6-7; Idem, Diplomatica slavo-română, p. 67-68, adaugă elemente ale limbii neobulgare; I. D. Negrescu, op. cit., p. 286-287; L. Djamo Diaconiţă, Limba documentelor slavo-române, p. 377; G. Mihăilă, Studii de lexicologie, p. 118.

24 Radu Manolescu, Scrierea latină în Ţara Românească şi Moldova în Evul Mediu, în Revista Arhivelor, IX, nr. 2, 1966, p. 67-68; Sigismund Jakó, R. Manolescu, Scrierea latină în Evul Mediu, Bucureşti, 1971, p. 134-135; L. Şimanschi, G. Ignat, op. cit. (I), p. 112-113. Este probabil ca în primele decenii de existenţă a statelor medievale româneşti limba latină să fi manifestat o ascendenţă asupra celei slave, raportul fiind răsturnat odată cu înfiinţarea mitropoliilor, sub autoritatea canonică constantinopolitană, vezi Ibidem, p. 122.

25 N. Grămadă, op. cit., p. 154, p. 183; D. Ciurea Observaţii pe marginea documentelor latine româneşti, în Apulum, II, 1943-1945, p. 219, p. 249; Idem, Diplomatica latină în Ţările Române. Noi contribuţii, în AIIAI, VIII, 1971, p. 18.

26 Maria Holban, Accente personale şi influenţe locale în unele scrisori latineşti ale domnilor români, în Revista istorică, XXIX, nr. 1-6, 1943, p. 51-86.

27 N. Grămadă, op. cit., p. 183-187. 28 Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti. Acte şi

scrisori, vol. III, 1585-1592, Bucureşti, 1931, p. VII. 29 Alexandru Elian, Elemente de paleografie greco-română, în DIR, Introducere, vol. I, Bucureşti,

1956, p. 365, pentru documentele redactate în limba greacă. 30 Mustafa Ali Mehmed, Documente turceşti privind istoria României, vol. I, 1455-1774,

Bucureşti, 1976, p. XVII. 31 D. Ciurea, op. cit., p. 232.


În ceea ce priveşte limba română, trebuie spus că aceasta şi-a făcut apariţia în actele de cancelarie foarte probabil încă de la finele secolului al XV-lea32. Cele mai vechi texte ajunse până la noi datează însă din secolul al XVI-lea şi îmbracă două forme: texte laice, cu caracter public şi privat, şi texte religioase, reprezentând traduceri din limba slavă. Spre deosebire de textele religioase traduse, în cazul cărora s-au admis influenţe străine, mai mult sau mai puţin determinante33, în cazul textelor cu caracter laic, începuturile îşi au explicaţia într-o serie întreagă de transformări interne de factură economico-socială, pe care societatea românească le-a parcurs la începutul secolului al XVI-lea34.

Deşi, în trecut, importanţa textelor laice (scrisori, zapise de vânzare-cumpărare, acte de danie, testamente etc.) a fost uneori ignorată în beneficiul celor cu caracter religios35, astăzi, totuşi, majoritatea cercetătorilor consideră că cele două tipuri de texte prezintă o valoare deosebită pentru studierea istoriei limbii române, ele fiind în măsură să evidenţieze stadiul de evoluţie al acesteia corespunzător secolului al XVI-lea36.

2. TERMINOLOGIA REŞEDINŢELOR BOIEREŞTI DIN SECOLELE XIV-XVI Dată fiind diversitatea lingvistică practicată de cancelariile celor două ţări

române, lexicul referitor la reşedinţele boierimii autohtone a fost şi el, în mod firesc, unul variat, cuprinzând termeni proveniţi din limbile slavonă (äîìú, äâîðú, æèëèøòå, êùøòà), maghiară (ñàëàø, ëàêàø), latină (domus, curia), poloneză (dom, dwor) şi română (casă, curte, polată).

32 Vezi T. Palade, Când s-a scris întâi româneşte?, în Arhiva Societăţii Ştiinţifice şi Literare din

Iaşi, XXVI, 1915, p. 191; N. Iorga, Locul românilor în istoria universală, ediţie îngrijită de Radu Constantinescu, Bucureşti, 1985, p. 182; Şt. Ciobanu, op. cit., p. 31-32, p. 39; D. P. Bogdan, Caracterul limbii textelor slavo-române, p. 43, care presupune utilizarea limbii române în brouilloanele după care se traduceau în limba slavă actele de cancelarie din secolele XIV-XV; P. P. Panaitescu, Începuturile şi biruinţa scrisului, p. 62-65; N. Cartojan, op. cit., p. 81; G. Ivănescu, Istoria limbii române, Bucureşti, 1980, p. 499-505; Sextil Puşcariu, Istoria literaturii române. Epoca veche, ediţie îngrijită de M. Vulpe, Bucureşti, 1987, p. 50-51; Ion Gheţie, Alexandru Mareş, Originile scrisului în limba română, Bucureşti, 1985, p. 54, p. 162-164. În istoriografia problemei au fost formulate, însă, şi alte opinii, care plasează începuturile scrierii în limba română înaintea acestei date (vezi I. Bogdan, De la cine şi când au împrumutat românii alfabetul chirilic?, în vol. Lui Titu Maiorescu omagiu, Bucureşti, 1900, p. 594; P. Cancel, Când au împrumutat românii alfabetul chirilic?, în vol. Lui Nicolae Iorga omagiu, Craiova, [1921], p. 67-70; I. Minea, Din istoria scrisului românesc, în CI, XIII-XVI, nr. 1-2, 1940, p. 712; Ovid Densuşianu, Istoria limbii române, vol. II, Secolul XVI, ediţie îngrijită de J. Byck, Bucureşti, 1961, p. 9; Alexandru Rosetti, Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVII-lea, Bucureşti, 1968, p. 468).

33 Istoriografia română a acordat o atenţie deosebită primelor texte religioase traduse în limba română, fiind elaborate mai multe teorii cu privire la posibilele influenţe externe care au stat la baza acestora; pentru istoricul preocupărilor şi discutarea principalelor aspecte ale problemei, vezi I. Gheţie, Al. Mareş, op. cit., p. 23-65, cu întreaga bibliografie.

34 O. Densuşianu, op. cit., vol. II, p. 9; P. P. Panaitescu, Începuturile şi biruinţa scrisului, p. 6-7, p. 43-54, p. 168-171; G. Ivănescu, op. cit., p. 511; I. Gheţie, Al. Mareş, op. cit., p. 54, p. 68.

35 Vezi I. Bărbulescu, op. cit., p. 54-59, p. 369-393; Şt. Ciobanu, op. cit., p. 31-75; N. Cartojan, op. cit., p. 81-85; G. Ivănescu, op. cit., p. 499-507, care discută exclusiv problemele traducerilor religioase.

36 Potrivit specialiştilor, în această etapă, limba română încă nu avea capacitatea de a exprima cu claritate noţiuni şi sentimente superioare, motiv pentru care nu putea avea acces la diversele compartimente ale culturii, vezi O. Densuşianu, op. cit., vol. II, p. 14-15; P. P. Panaitescu, Începuturile şi biruinţa scrisului, p. 62-65; A. Rosetti, op. cit., p. 584; G. Ivănescu, op. cit., p. 511-513; I. Gheţie, Al. Mareş, op. cit., p. 67-68.


În ceea ce priveşte redacţia românească a slavonei, trebuie spus că termenii äîìú şi äâîðú, deşi sunt comuni ambelor cancelarii, înregistrează totuşi o prezenţă sporadică în documentele muntene; în vreme ce, în actele moldoveneşti, aceştia, dimpotrivă, deţin practic un monopol absolut asupra resurselor lexicale utilizate pentru exprimarea noţiunii de reşedinţă boierească. >èëèøòå şi êùøòà sunt, în schimb, termeni specifici exclusiv actelor emise de cancelaria Ţării Româneşti, êùøòà fiind adesea întâlnit în varianta fonetică ê%êÿ, rezultat al influenţei redacţiei sârbe asupra subtipului muntean al redacţiei româneşti.

Termenul äîìú provine din limba slavă comună37, având în textele paleoslave sensul fundamental de “casă”38, precum şi multiple sensuri derivate, cum sunt cele de “familie”, “slujitori”, “avere”, “biserică”39.

În limba bulgară, äîìú are accepţiunile de “locuinţă” şi “familie”40, în vreme ce în documentele emise de cancelariile ţarilor bulgari, păstrate, din păcate, puţine la număr, poate fi întâlnit cu sensul de “biserică” sau “casă a Domnului”41.

În limba sârbo-croată, termenul înregistrează sensurile de “locuinţă”, “familie” şi “patrie”42, însă monumentele literare medievale sârbo-croate îl utilizează în special cu accepţiunea de hram al unei mănăstiri sau biserici43 şi cu aceea de “locuinţă”44. În asociere cu elita societăţii sârbo-croate, termenul este utilizat atât cu înţelesul de “locuinţă”, regală45 sau nobiliară46, cât şi cu acela de “domeniu feudal”, complex economic sau “gospodărie”, menit să-i asigure acesteia mijloacele de trai necesare47.

37 L. Djamo, Contribuţii la studiul lexicului documentelor slavo-române, în Romanoslavica,

VIII, 1963, p. 139. 38 Franz Miklosich, Etymologisches Wörterbuch der slavischen Sprachen, Viena, 1886, p. 48;

Erich Berneker, Slavische Chrestomathie mit Glossaren, Strassburg, 1902, p. 44; Idem, Slavische etymologisches Wörterbuch, vol. I, Heidelberg, 1924, p. 210; A. Leskien, Handbuch der altbulgarische Sprache, Weimar, 1910, p. 284; A. Vaillant, Manuel du vieux slave, vol. I, Paris, 1948, p. 90; Ibidem, vol. II, p. 93; Max Vasmer, Russisches etymologisches Wörterbuch, vol. I, Heidelberg, 1953, p. 361; L. Sadnik, R. Aitzetmüller, Handwörterbuch zu den altkirchenslavischen Texten, Heidelberg, 1955, p. 157.

39 Fr. Miklosich, Lexicon Palaeoslovenico-Graeco-Latinum, Viena, 1862-1865, p. 171; Slovnik jazyka staroslověnskéno. Lexicon Linguae Palaeoslovenicae, fasc. 9, Praga, 1965, p. 505-506.

40 E. Berneker, Slavische etymologisches Wörterbuch, vol. I, p. 210. 41 G. A. Ilinskij, Грамоты болгарскихъ царей, Mоscova, 1911, p. 133. 42 E. Berneker, Slavische etymologisches Wörterbuch, vol. I, p. 210. 43 Fr. Miklosich, Monumenta Serbica Spectantia Historiam Serbiae, Bosnae, Ragusii, Viena,

1858, p. 212, nr. CXCVIII: ïèñà ñå ïîâåëýíû4ìü ãîñïîäèíà Âëüêà âü äîìó ñâåòûõü àðüõûñòðàòèãü Ìèõàèëà, “a scris această poruncă domnul Vîlc în casa Sfântului Arhanghel Mihail”.

44 Hurmuzaki, Documente, vol. I, partea 2, p. 778, nr. DCXXXVII: è ïî íàêàçàíè âñàêè ìóæü, êîè áóäåòü ïóñòèëü æåíó äà þ âüçâðàòè âü äîìü ñâîè, “şi orice bărbat care îşi repudiază, ca pedeapsă, soţia decăzută, să o ducă la casa [părinţilor] ei”.

45 Fr. Miklosich, Monumenta Serbica, p. 100, nr. LXXXIII: õðóñîâóëó çàïèñàâà4ìîìó âü äîìó êðàë4âñòâà ìè, “hrisovul pe care îl scriem în casa domniei mele”.

46 Ion Peretz, Zakonicul lui Ştefan Duşan, ţarul Serbiei (1349-1354), comparat cu legiuirile bizantine, slave şi române, vol. I, Bucureşti, 1905, p. 23, art. 61: êúäè ïðéèäå âëàñòýëèü ñü âîèñêå äîìîìü (Ö) àêî ãà êòî ïîçûâà íà ñóäü? äà áóäý äîìà .ã. íåäåë4 òó-çè ä ãðåäå íà ñóäü, “când vine un vlastelin cu armata acasă [...] dacă îl cheamă cineva la judecată; să fie acasă 3 săptămâni, apoi să vină la judecată”.

47 V. Costăchel, Termenul Äîì (Dom) în actele slavo-române, în Studii, I, nr. 6, 1953, p. 246- 247.


Sensurile de “biserică”, “familie”, “neam”48 şi “gospodărie”, nobiliară sau ţărănească49, sunt regăsite şi în izvoarele medievale ruseşti, acestea menţinându-se inclusiv în limba rusă modernă. În privinţa accepţiunii de construcţie destinată locuirii, respectiv “locuinţă”50, trebuie subliniat faptul că termenul se aplică întregului spectru social, desemnând atât reşedinţele cneazului şi ale boierilor, cât şi bordeiele ţărăneşti51.

Cu sensul de “reşedinţă” boierească, termenul este întâlnit în documentele Ţării Româneşti într-un număr restrâns de situaţii. Un prim caz de acest fel este reprezentat de o scrisoare adresată de jupanul Dragomir Udrişte autorităţilor braşovene, cândva la sfârşitul secolului al XV-lea, în care acesta preciza că: ïîíåæå ïðèèäîø(å) åäèí ÷ëîâýêú çëú, åäèí âëúõâ%, âú äîì ìîè % Á%êîâ52, “a venit un om rău, un hoţ, la casa mea din Bucov”. În aceeaşi ordine de idei, un act emis de cancelaria domnului Alexandru II Mircea menţionează: äîìå æ%ïàí Äîáðîìèðîâ áèâøå âåëèêè áàí%53, “casele jupanului Dobromir fost mare ban”. Un alt act, privat de această dată, redactat în anul 1573, care consemnează o înfrăţire de ocină în mediul boierimii mici de ţară, demonstrează faptul că termenul putea avea şi sensul de “gospodărie”: òàæå Äðúã%øèí, 8í åùå %ëîæèøå % äîì Ôúò%ëîâ .â8. àñïðè ãîòîâè è .à. êîí è .ä. âîëîâè54, “astfel Drăguşin, el încă a aşezat în casa lui Fătul 2800 de aspri gata şi un cal şi patru boi”.

Prezenţa acestui din urmă sens este confirmată şi de situaţiile în care äîìú este utilizat cu referire la “casa domnească”, situaţii în care, cel mai adesea, termenul are sensul de “domeniu” domnesc sau de “gospodărie” domnească55. În această direcţie se exprimă, de exemplu, un document de la Vladislav I, în care se vorbeşte despre o danie de: õèëéàäà ïåðïèðú 8ò äîìà ãîñïîäñòâà ìè56, “o mie de perperi din casa domniei mele”. Termenul, având accepţiunea de locuinţă, poate face referire şi la alte segmente sociale, cum ar fi: săracii: íù ñèðàöé ëþäé [...] à âèå èõ äîìà èì ïëýí%åòå57, “dar oamenilor săraci […] voi le prădaţi casele”; slugile domneşti: à ñåçè ÷ëîâýêú, øòî ùå äîíåñòú ñèüçè êíèãà, à âèå äà ãà 8ñòàâåòå äà 8òèäå äîìà ñè58, “iar pe omul care va duce această carte să-l lăsaţi să se ducă la casa lui”; slugile boiereşti: òàêî ãîâîðèì ãîñïîäñòâî âè, äà íå íåì%÷èòå íàøåãà ÷ëîâåêà % òåìíèö%, åðå íå íè ñå ìíèò äîáðî, à í% äà ãà °ñëîáîäíèòå, äà ñè äîèòèò äîìà ñè59, “aşa vă spun domniei voastre, să nu mai munciţi pe omul nostru în

48 I. I. Sreznevskij, Материалы для словаря древне-русскаго языка по письменнымъ

памятникамъ, vol. I, Sankt Peterburg, 1893, col. 700-701; Vladimir Dal’, Толковый словар живого русского языка, vol. I, Sankt Peterburg–Moscova, 1957, p. 466.

49 I. I. Sreznevskij, op. cit., vol. I, col. 700; Vl. Dal’, op. cit., vol. I, p. 466; B. D. Grecov, Ţăranii în Rusia din timpurile cele mai vechi şi până în secolul al XVII-lea, Bucureşti, 1952, p. 121; V. Costăchel, op. cit., p. 247.

50 E. Berneker, Slavische Chrestomathie, p. 113. 51 I. I. Sreznevskij, op. cit., vol. I, col. 699-700; Vl. Dal’, op. cit., vol. I, p. 465. 52 I. Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti, p. 295, nr. CCXL. 53 DRH, B, vol. VII, p. 186, nr. 141. 54 Ibidem, p. 168, nr. 128. 55 V. Costăchel, op. cit., p. 248. 56 DRH, B, vol. I, p. 18, nr. 6; V. Costăchel, op. cit., p. 244-245. 57 I. Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti, p. 250, nr. CCX. 58 Ibidem, p. 95, nr. LXXIII. 59 Gr. Tocilescu, 534 documente istorice slavo-române din Ţara Românească şi Moldova

privitoare la legăturile cu Ardealul, 1346-1603, Bucureşti, 1931, p. 416, nr. 416.


temniţă, căci nouă nu ni se pare bine, ci să-l sloboziţi să vină la casa lui”; sau târgoveţii: à âè äà 8ñòàâèòå 8íèçè Ñàñè 8ò Áðàøîâ, äà èäå äîìîì ñè60, “să lăsaţi pe acei saşi din Braşov să se ducă la casele lor”.

În documentele moldoveneşti, termenul apare, mai ales în secolul al XV-lea şi în prima jumătate a secolului al XVI-lea, în dispoziţia actelor de danie sau de întărire a ocinilor, ca o dovadă a faptului că ocinile aparţin acelora cărora li se întăreşte sau unor urmaşi ai acestora, deoarece unul dintre aceştia a avut sau are locuinţa în locul respectiv: è äàëèè åñìû åì% (...) òðè ñåëà: åäíî ñåëî íà Êîáûëý ãäå ì% åñò(ü) äîìü (...) à òðåòéå ñåëî íà Áðúëàäý, ãäå ì% åñò(ü) äð%ãû äîìü61, “şi i-am dat […] trei sate: un sat la Cobâla, unde este casa lui, […] iar al treilea sat pe Bârlad unde este altă casă a lui”; äàëè è ïîäâðúäèëè åñìè èìü (...) åäíî ñåëî (...) Ôîëåùè ãäå áû(ë) ä8(ì) äýäà è(õ), ùåôàíà ôîàëå62, “le-am dat şi le-am întărit […] un sat […] Foleşti, unde a fost casa bunicului lor Ştefan Foale”.

În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, când aceste formule de cancelarie se estompează, termenul äîìú continuă să indice locuinţele boierilor moldoveni: è äàë èì ñâîè ÷àñò 8ò Çàõîðýíè % âîëîñò ûðõåèñêîè ãäå ñ%ò èì äîìîâå63, “şi le-a dat partea sa din Zahoreni în ţinutul Orheiului, unde le sunt casele”; è òàêîæäåðå äàëà ñâîí äîìîâå 8ò òðúã Ñ%÷àâý64, “şi de asemenea i-a dat casele sale din târgul Sucevei”.

Tot prin intermediul lui äîìú sunt indicate în epocă şi locuinţele domneşti. Astfel, un act de la Alexandru cel Bun precizează în legătură cu nişte meşteri zugravi contractaţi de domnie: à 8íû èìàþòü ïèñàòè íàìü çà òûô äâà ñåëà äâý öð(ú)ê(î)âû (Ö) èëè åäèíü äîìü èëè ïð%ñò(ü)65, “iar ei ne vor zugrăvi pentru aceste două sate, două biserici […] sau o casă sau un pridvor”. Trebuie adăugat însă că termenul este întâlnit cu acest sens şi atunci când se referă la alte categorii sociale. Cercetate cu atenţie, documentele de cancelarie fac dovada că prin intermediul aceluiaşi termen erau desemnate locuinţele negustorilor: åñìè äàëè Ëèâîâ÷àíîì àáû äåðæàëè ñîáû 8äèí äîì òîðãîâñêûì 8áû÷àåì ó Ñó÷àâý66, “am dat voie liovenilor să-şi ţină o casă în Suceava după obiceiul neguţătorilor”; şi chiar cele ale ţăranilor: à õîòàð òîì& ñåë& äà åñòü êîëèêî &æìîæåòú îæèâàòè åäíî ñåëî íà äâà äåñýòú äîìè îñûòú67, “iar hotarul acelui sat să fie cât vor putea să folosească 20 de case”.

Pe lângă sensul de “locuinţă”, äîìú putea avea şi accepţiunea de “neam” sau “familie” boierească, aşa cum rezultă dintr-un alt act emis de cancelaria lui

60 I. Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti, p. 286, nr. CCXXXI; L. Djamo,

Contribuţii la studiul lexicului, p. 139. 61 DRH, A, vol. I, p. 52, nr. 37. 62 Costăchescu, Documente Bogdan, p. 76, nr. 10. 63 Moldova în epoca feudalismului. Documente slavo-moldoveneşti, vol. I, Veacul XV–întâiul

pătrar al veacului XVII, întocmit de P. G. Dmitriev, D. M. Dragnev, E. M. Russev, P. V. Sovetov, Chişinău, 1961, p. 130, nr. 53.

64 Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. XIX, p. 169. 65 DRH, A, I, p. 56, nr. 39; vezi şi Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui

Ştefan cel Mare, coord.: Mihai Berza, Bucureşti, 1958, p. 234: É8 Ñòåôàí âîå(âîäà) (...) ñúòâîðè ñéè äîìîâå, “Io Ştefan voievod […] a făcut aceste case”; Corina Nicolescu, Arta în epoca lui Ştefan cel Mare, în vol. Cultura moldovenească în timpul lui Ştefan cel Mare, p. 283-284.

66 I. Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, p. 276, nr. 128. 67 DRH, A, vol. III, p. 475, nr. 265; V. Costăchel, op. cit., p. 247-248.


Alexandru cel Bun, în care se spune: è ìû> òîå <âúñå äàëè åñìû Êðà÷&íîâè äà á%äåòú> åì% óðèêú, ñú âúñåìú äîõîäîìú, åì%, è äýòåìú åãî, è óí%÷àòîìú åãî, è ïðàóí%÷àòîì åãî, è ïðàù%ð0òîìú åãî è âúñåì% ðîä% åãî, êòî ñ0 èçáåðåòú 8ò(ú) åãî äîì% íàèáëèæíéè, íåïîð%øåíî íèêîëèæå, íà âýêû68, “şi noi toate> acestea <le-am dat lui, Crăciun să-i fie> lui uric cu tot venitul, lui, şi copiilor lui şi nepoţilor şi strănepoţilor lui, şi răstrănepoţilor lui şi întregului lui neam, cine i se va alege din casa lui cel mai apropiat, neclintit niciodată în veci”.

Un interesant document emis de cancelaria domnitorului Ieremia Movilă ne demonstrează că, cel puţin pentru o parte a perioadei analizate, respectiv în secolul al XVI-lea, termenul äîìú era utilizat în Moldova şi cu sensul de “familiari” sau “slugi”, în acest caz, aparţinând domnului: ðàäé âúñåì& äîì è ÷ôëåäéà ã(î)ñï(î)äñòâ(à) ìè69, “pentru toată casa şi slujitorimea domniei mele”.

Termenul äîìú mai poate fi întâlnit în cronica lui Azarie, unde este folosit cu sensul de “cameră” a vistieriei: âîåâîäà æå èçûñêàâü âúñô ä8ìû çëàòîõðàíôùôô è âèäýâü âñô ïðàçäíû è èè÷üñîæå èìôùô70, “iar voievodul a cercetat toate casele în care se păstra aur, şi le-a văzut goale”; precum şi în lexiconul lui Mardarie Cozianul, care îl întrebuinţează în cadrul termenului compus äîìîñòðîèòåëñòâî71, tradus de acesta prin expresia “tocmire de case”.

Provenit din slava comună72, äâîðú este un termen care, în textele paleoslave, are accepţiunile de “curte”73, “casă”, “locuinţă”74, “îngrăditură”75 sau “curte” dispusă în jurul casei nobiliare, “gospodărie” şi “domeniu” feudal76.

În limbile bulgară şi sârbo-croată, termenul este întâlnit atât cu sensul de “curte”77, cât mai ales cu cel de “palat”78, indicând, aşadar, un tip de reşedinţă specific elitelor sociale balcanice. Pentru cazul Bulgariei, relevantă în această privinţă este traducerea medio-bulgară a unei versiuni a Iliadei, în care termenul desemnează ansamblul reşedinţei regelui Menelaos79. Pentru cel al Serbiei, pot fi aduse în discuţie ceva mai multe elemente. Astfel, într-un act din 1391, emis de voievodul Radič, termenul apare desemnând reşedinţa acestuia din urmă, unde a

68 DRH, A, vol. I, p. 121, nr. 82. 69 Ioan Caproşu, Petronel Zahariuc, Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, vol. I, Acte

interne (1408-1660), Iaşi, 1999, p. 75, nr. 51. 70 Cronicile slavo-române publicate de I. Bogdan, ediţie revăzută şi completată de P. P.

Panaitescu, Bucureşti, 1959, p. 130. 71 Mardarie Cozianul, Lexicon slavo-românesc şi tâlcuirea numelor din 1649, publicate cu studiu

introductiv, note şi indicele cuvintelor româneşti de Gr. Creţu, Bucureşti, 1900, p. 161. 72 L. Djamo, Contribuţii la studiul lexicului, p. 141. 73 E. Berneker, Slavische Chrestomathie, p. 44; A. Leskien, op. cit., p. 283. 74 Fr. Miklosich, Etymologisches Wörterbuch, p. 53. 75 Idem, Lexicon, p. 156. 76 Slovnik jazyka staroslověnskéno, fasc. 11, Praga, 1965, p. 470. 77 E. Berneker, Slavische Chrestomathie, p. 236, pentru cazul sârbo-croatei. 78 Idem, Slavische etymologisches Wörterbuch, p. 241; în documentele de cancelarie ale ţarilor

bulgari, termenul este prezent însă cu sensul de “casă”, un document din 21 septembrie 1378 utilizându-l cu referire la ţăranii mănăstirii Rila, vezi G. A. Ilinskij, op. cit., p. 27, nr. 5; p. 132.

79 Thomas Butler, Monumenta Serbocroatica. A bilingual anthology of Serbian and Croatian texts from the 12th to the 19th century, Michigan, 1980, p. 305: 8òðèíù ñô âú ìîðå, è îòèäå âú Ãðúêû, è ïðèñòà ïîä äâîðú Ìåíåëóøåâú, “ieşi de pe mare, şi trimise după greci, şi ancoră în faţa curţii lui Menelaos”. Referindu-se la aceeaşi reşedinţă, textul utilizează şi termenul ïîëàòà, de unde concluzia că, pentru autor, cei doi termeni erau sinonimi.


fost redactat documentul în cauză80, în vreme ce unele articole ale Codului de legi din Vinodol utilizează termenul pentru indicarea anturajului contelui de Krk81, precum şi a scaunului de judecată al acestuia82.

În limba rusă, termenul indică realităţi similare83. Izvoarele de limbă rusă veche reliefează sensurile de “locuinţă”, “casă”84 şi “gospodărie”85, care erau utilizate atât în cazul locuitorilor de rând, cât şi în cazul reprezentanţilor elitei sociale: cneazul, înalţii prelaţi sau boierii. Trebuie remarcat, tot aici, faptul că atunci când este utilizat în raport cu respectivele elite, termenul poate face trimitere şi la personalul de deservire de la reşedinţele acestora, personal cu rosturi militare în timp de război86, în fruntea căruia se afla un majordom, numit дворецкий – дворский, de la care acesta din urmă îşi trage, de altfel, numele87.

În actele cancelariei Ţării Româneşti, termenul face foarte rar trimitere la prezenţa unor reşedinţe boiereşti. Îl regăsim cu această accepţiune în doar două cazuri. Primul este un act de la Mircea cel Bătrân, care vorbeşte despre: äâýð íà ìåñòå Õèíàòåùñêîì, èæå ïðèëîæè Òàò%ë öðúêâè88, “curtea de pe locul Hinăteştilor pe care a dat-o Tatul bisericii”; al doilea este un document emis de marele ban Dobromir, care menţionează printre martorii unei tranzacţii pe: Íýãîå âàòàõ âåëèêîì% áàí 8ò äâîðà89, “Neagoe vătaful marelui ban de la curte”.

Termenul se întâlneşte şi cu accepţiunea de “îngrăditură” dispusă în jurul casei boiereşti: üàêîæå äà èì åñò % Ìèõúåùè ñåäýëî 8ò ê%êþ è ñúñ äâîð è ñúñ ãðàäèíå 8êîëî90, “ca să-i fie în Mihăeşti vatră de casă şi cu curte şi cu grădină împrejur”; êåëòîâàíèå ÷òî åñò 8í êåëòîâàò ïî ê%êå ÷òî %÷åíèë è ïî äâîð 8ò

80 Fr. Miklosich, Monumenta Serbica, p. 220, nr. CCV: % ìîèõü äâîðèõü % Çàáîðàõü, “la curţile

mele din Zabora”; vezi şi cazul reşedinţei patriarhului, la Th. Butler, Monumenta Serbocroatica, art. 113, p. 102: êîí ñóæüíü äðüæéè ó äâîðó öàðñòâà ìè, òåðå óòå÷å íà äâîðü ïàòðéàðüøü äà åñò ñâîáîäüíü í òàêîæäå íà äâîðü öàðåâü äà åñò ñâîáîäü(íü), “oricare dintre captivi este ţinut la curtea domniei mele, apoi fuge la curtea patriarhului, să fie liber iar dacă fuge la curtea împăratului, să fie liber”.

81 Fr. Miklosich, Monumenta Serbocroatica, p. 85, art. 5: nistar manie za ne imaju platit g(ospo)d(i)n knez gdi se koli i mogu od svoih perman činit ĕti za se i za svoju obitel i za vas dvor ot naibližnago skota te i ste opcine budući kog godi zgora imenovanih, “prin acelaşi mijloc domnia sa cneazul trebuie să plătească pentru ele când are pe unii dintre oamenii săi trimişi să le aducă pentru sine sau pentru întreaga sa curte, din cele mai apropiate vite ale aceleiaşi comunităţi, de la oricare dintre oamenii mai sus menţionaţi”; vezi şi I. Peretz, op. cit., p. 32, art. 106, unde anturajul vlastelinilor apare desemnat prin expresia: äâîðàíý âëàñòýîñêû.

82 Th. Butler, Monumenta Serbocroatica, art. 27, p. 88: da ako ževa zěni sverže pokrivaču više rečem: plaća 2 libre dvoru, a onoi 2 ovci, “dacă o femeie trage o altă femeie de mai sus menţionatul acoperământ al capului, trebuie să plătească curţii două libre, iar femeii două oi”.

83 M. Vasmer, op. cit., vol. I, p. 331-332; Vl. Dal’, op. cit., vol. I, p. 422-423. 84 E. Berneker, Slavische Chrestomathie, p. 112. 85 I. I. Sreznevskij, op. cit., vol. I, col. 642-644; B. D. Grecov, op. cit., p. 121, p. 526-528. E.

Berneker, Slavische etymologisches Wörterbuch, p. 241, îl indică şi pe cel de “palat”, care, în mod evident, nu poate fi corelat decât cu locuinţe aparţinând vârfurilor societăţii medievale ruseşti.

86 I. I. Sreznevskij, op. cit., vol. I, col. 644; Vl. Dal’, op. cit., vol. I, p. 423. 87 Teodor Bălan, Vornicia în Moldova, în Codrul Cosminului, VII, 1931-1932, p. 75; B. D.

Grecov, op. cit., p. 484-487, p. 528. 88 DRH, B, vol. I, p. 26, nr. 9. 89 Ibidem, vol. VI, p. 192, nr. 157; despre dregătorii de la curtea marelui ban, vezi Ştefan

Ştefănescu, Bănia în Ţara Românească, Bucureşti, 1965, p. 171-173. 90 DRH, B, vol. IV, p. 20, nr. 17.


êðúñòú ê%êåâ91, “cheltuiala pe care a cheltuit-o el pe casa care a făcut-o şi pe curtea din jurul casei”.

Utilizat în raport cu instituţia domniei, termenul are sensul general de “reşedinţă”: äà ñå äàâàþò èç äâîðà äâå ñë%ãå ãîäñïîäñêå92, “să se dea de la curte două slugi domneşti”; sensul de “domeniu” sau “gospodărie”93: ò%êà åñò ïîìåæä% âàñ Ñòàí÷%ë è Òàò%ë è Âàñèë è Óëàí, äà ñùò âçåëè êîíè èç ìîåãà äâîðà94, “acolo în mijlocul vostru se află Stanciul şi Tatul şi Vasile şi Ulan, care au luat caii din curtea mea”; iar într-un număr mare de cazuri, vizează persoanele din anturajul domnului95: 8ò ïðåä âúñåì äâîðà ãîñïîäñòâà ìè96, “dinaintea întregii curţi a domniei mele”; íåêîëèêî ïîñòàâ, ùî ìí åñò îñòàëî äà ðàçäåëèì äâîð% ãîñïîäñòâà ìè97, “nişte postav ce mi-a rămas să împart curţii mele”. Deosebit de sugestiv, pentru această din urmă valenţă semantică, este şi faptul că “slujba” pe care aceste personaje o prestau la Curtea domnească, era desemnată în scrierile epocii prin intermediul termenului derivat äâîðüáà98.

Asemenea lui äîìú, äâîðú este prezent în Moldova, în dispoziţiile actelor de danie sau de întărire a ocinilor, mai ales în secolul al XV-lea şi la începutul secolului al XVI-lea, ca o dovadă a faptului că ocina aparţine aceluia căruia i se întăreşte sau unui urmaş al acestuia, deoarece unul dintre aceştia a avut sau are reşedinţa în satul care face obiectul actului domnesc: è äàëè åñìû èìú, ó íàøåè çåìëè, ñåëà èõ(ú), íà èìô: íà Ò&ëîâý, ãäå åñò(ú) äâîðú èõ(ú) (Ö) è íà ûðáèê%, Ñåëèùå, ãäå åñò(ú) äâîðú èõ(ú)99, “şi le-am dat lor, în ţara noastră, satele lor anume: la Tulova unde este curtea lor […] şi pe Orbic, Seliştea, unde este curtea lor”; è äàëè åñìè åì& è ïîòâðúäèëè åã(î) ïðàâîâýðíîå âûñë&æåíéå, ñåëà íà èìý: äâîðú åãî, íà Ñåðåòý, ùî áûë Íýãîåâà100, “şi i-am dat şi i-am întărit dreptcredincioasa lui vislujenie, satele anume: curtea lui de pe Siret, care a fost a lui Neagoe”.

Termenul continuă să desemneze reşedinţele boiereşti şi în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, când respectiva formulă stereotipă încetează a mai fi utilizată. Astfel, un oarecare boier Lucoci lasă scris în testamentul său: ÿêî äà ïðéèäåò êàëîãåðè íà ìîè äâ8ð, äà ïðèâåñòú òôëî ìîè íà ñ(âô)ò(î)ìó ìîíàñòèðè101, “ca să vină călugării la curtea mea, şi să ducă trupul meu la sfânta mănăstire”; în vreme

91 DRH, B, vol. VIII, p. 120, nr. 73. 92 Ibidem, vol. I, p. 330, nr. 205. 93 Vezi C. Nicolescu, op. cit., p. 284, care afirmă acest sens cu referire la Moldova. 94 I. Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti, p. 45, nr. 24. 95 Vezi şi V. Costăchel, op. cit., p. 247, care consideră însă că, aici, este vorba despre ostaşii din

preajma domnului. 96 DRH, B, vol. VII, p. 206, nr. 155. 97 I. Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti, p. 242, nr. CCIII. 98 Fr. Miklosich, Lexicon, p. 156; T. Bălan, op. cit., p. 72-73; Al. Grecu [P. P. Panaitescu], Urme

din vremea orânduirii feudale în vocabularul limbii române, în Studii şi cercetări lingvistice, XI, nr. 2, 1958, p. 170.

99 DRH, A, vol. I, p. 134, nr. 90; existenţa reşedinţei a fost confirmată de investigaţiile arheologice întreprinse la Tulova, aici fiind descoperită o locuinţă de mari dimensiuni, pe care elementele de cultură materială o indică a fi specifică boierimii, vezi Mircea D. Matei, Emil I. Emandi, Habitatul medieval rural din Valea Moldovei şi din bazinul Şomuzului Mare (secolele XI-XVII), Bucureşti, 1982, p. 108-114. Vezi şi infra, p. 83-85.

100 DRH, A, vol. II, p. 67, nr. 48. 101 I. Caproşu, P. Zahariuc, op. cit., vol. I, p. 45, nr. 29.


ce un act domnesc menţionează, în legătură cu marele logofăt Toader Bubuiog: ñåëî ï8 èìå Ê8ð÷åùè, íà Ê8çàí÷è, ãäå äâîðú åã8 áûëú102, “satul anume Corceşti, pe Cozancea, unde a fost curtea lui”.

În documentele referitoare la instituţia domniei, termenul scoate în relief sensul general de “reşedinţă”: ñú áîëýðè è âîèíè 8ò Äâîð ã(îñïîäñò)âà ìè103, “cu boieri şi oşteni de la curtea domniei mele”; şi îl consacră pe cel de centru administrativ-judecătoresc: è� èíú ñóäåöú äà íå èìàþòú, ðàçáý äà äðúæôòú 8ò(ú) íàøåâî äâîðà 8ò(ú) òñú104, “şi alt judecător să nu aibă, ci să ţină numai de curtea noastră din Iaşi”; ùî òîòî ñåëî Á&ðåùéè ïðèñë&øíî áý êú Áàêîâñêèõ(ú) äâîðîâ(ú)105, “care acel sat Bureştii a fost ascultător de curţile de la Bacău”.

Termenul este întâlnit şi cu sensul de “familie”, interesant fiind faptul că această accepţiune este asociată în special cu robii tătari din Moldova: à 8ò(ú) òîãî ñåëà (Ö) óçôëè åñìú ïôòü äâîðû òàòàðú i dali esmy ih] monastirevi106, “şi din acest sat […] am luat cinci curţi de tătari şi le-am dat mănăstirii”.

În documentele slavo-române din Moldova, äâîðú putea avea, se pare, şi sensul de “locuinţă” sau “casă”, asemenea lui äîìú107, sens care, aşa cum am arătat, se regăseşte atât în limba paleoslavă, cât şi în redacţiile ulterioare ale acesteia. Concluzia ne este sugerată de existenţa a două documente succesive, în textele cărora reşedinţa unuia dintre boierii lui Ştefan cel Mare, panul Şteful Cernat (Cernătescul), apare desemnată iniţial sub forma dâîðà ×åðíàòîâà108, “curtea lui Cernat”, pentru ca ulterior să fie menţionată sub forma äîìú, în cadrul bine cunoscutei expresii ãäå åñò(ü) åì% äîì(ú)109.

Se constată, însă, că acelaşi termen este utilizat şi în asociere cu unele surse de venit ale mănăstirilor: üêî äà %òâðúäèì(ú) öð(ú)ê(î)âú ìîíàñòè<ðþ> 8ò(ú) Áûñòðèöè (Ö) &ñè ïàñèêè åëèêî ñ&ò(ú) % òîì(ú) õîòàðè, % èõ(ú) õîòàðú, è äâà äâîðû, è ñú ìèòîì(ú) è ïî ñ&õ& è ïî âîäý110, “întărim bisericii şi mănăstirii de la Bistriţa […] toate prisăcile câte sunt în acest hotar, în hotarul lor, şi două curţi, şi cu vama şi pe uscat şi pe apă”; de unde concluzia că termenul putea avea şi sensul de “gospodărie” sau “complex economic”111, evidenţiat anterior în cazul lui äîìú. Încheierea vine, aşadar, să întărească odată în plus afirmaţiile de mai sus, privitoare la raportul de sinonimie existent între cei doi termeni.

În Cronica lui Macarie, termenul este întâlnit cu accepţiunea de reşedinţă domnească: 8òñý÷å Ñòåôàí âîåâîäà ãëàâù õàòìàíà ñâîåãî, ê%ïíî æå è ïðúâîêàçàòåëý ñâîåâî íàðèöàåìàãî Àðá%ðå, ìýñôöà Àï<ðèëéå> âú Õðúë8âñêûõ

102 Moldova în epoca feudalismului. Documente slavo-moldoveneşti, vol. II, Veacurile XV-XVI,

întocmit de D. M. Dragnev, A. N. Nichitici, L. I. Svetlicinaia, P. V. Sovetov, Chişinău, 1978, p. 294, nr. 94.

103 I. Caproşu, P. Zahariuc, op. cit., vol. I, p. 31, nr. 21. 104 DRH, A, vol. I, p. 187, nr. 134. 105 Ibidem, vol. III, p. 185, nr. 93. 106 Ibidem, vol. I, p. 42-43, nr. 30; Ibidem, p. 44, nr. 31; Ibidem, p. 171, nr. 119. Alţi istorici

consideră, însă, că termenul indică locuinţele acestor robi, vezi N. Grigoraş, Robia în Moldova (de la întemeierea statului până la mijlocul secolului al XVIII-lea) (I), în AIIAI, IV, 1967, p. 40.

107 L. Djamo, Contribuţii la studiul lexicului, p. 141. 108 DRH, A, vol. II, p. 165, nr. 115. 109 Ibidem, p. 225, nr. 154. 110 Ibidem, p. 101, nr. 69. 111 C. Nicolescu, op. cit., p. 282.


öàðñêûõ äâîðýõ112, “a tăiat Ştefan voevod capul hatmanului său şi totodată întâiul său sfetnic, numit Arbure, în luna aprilie, la curţile domneşti de la Hârlău”; acelaşi sens fiind prezent şi în cadrul naraţiunilor despre Vlad Ţepeş: ñëó÷è ñô íýêîåìó çëîäýþ óèòè íà åãî äâîðú è ñúõðàíè ñô113, “s-a întâmplat unui oarecare răufăcător să intre la curtea lui”. În lexiconul său, Mardarie Cozianul îl traduce114 şi el pe äâîðú tot prin “curte”.

Termenul æèëèøòå, un derivat al verbului æèòè, obţinut prin adăugarea sufixului -ëèøòå115, a avut în vechile texte slave accepţiunile de “domiciliu”, “casă”, “locuinţă”, “cort”116. Cu sensurile de “domiciliu” şi “locuinţă” se regăseşte de asemenea în textele medio-bulgare117, precum şi în scrierile medievale ruseşti118.

În actele redactate de cancelariile Ţărilor Române, se întâlneşte rar şi cu exclusivitate în documentele din Ţara Românească. Cu sensul de “locuinţă” boierească, termenul apare într-un document din 1510, care face referire la una dintre reşedinţele boierului Neagoe, vlastelin al voievodului Vlad cel Tânăr: è Êùìïèíýíè 8ò Äùìáü ñú î÷èí% ñè è æèëèùý119, “şi Câmpineanii de la Dâmb cu ocina sa şi cu locuinţa”. Constatarea că acest document este, deocamdată, singurul cunoscut până astăzi care îl foloseşte cu această valenţă semantică, ne îndeamnă să credem că avem de-a face cu un caz accidental, care nu reflectă o caracteristică a terminologiei referitoare la reşedinţele boiereşti din Ţara Românească. În cuprinsul altor acte muntene, termenul mai prezintă şi un alt înţeles, acela de “aşezare umană”, “selişte” sau “sat”: ÿêî äà èì ñùò ñåëà çàâîìàà […] Áðúñåùè è ñú æèëèùåì íà Áèáàðñå120, “ca să le fie satele: […] Bârseşti şi cu seliştea pe Bibarsa”. Cu acest din urmă sens, æèëèøòå este prezent şi în limba rusă121.

Deşi neutilizat în actele moldoveneşti de cancelarie, termenul este atestat în Cronica lui Macarie, unde apare cu sensul general de “locuinţă” sau “casă”: æèëèøòà âúñõûøòààõù è î ïëýèýõ âåñåë0øòå ñ0122, “prădând casele şi înveselindu-se cu prăzi”, sens pe care îl consemnează şi Mardarie Cozianul123.

Termenul êùøòà, prezent şi în variantele êúøòà sau ê%øòà, a fost întrebuinţat în textele paleoslave cu accepţiunile de “cort”, “colibă”, “bordei”124, acestea fiind păstrate în limbile bulgară şi sârbo-croată125.

112 Cronicile slavo-române, p. 80. 113 Ibidem, p. 206. 114 Mardarie Cozianul, op. cit., p. 136. 115 A. Vaillant, op. cit., vol. I, p. 197; L. Sadnik, R. Aitzetmüller, op. cit., p. 339-340. 116 Fr. Miklosich, Lexicon, p. 198; E. Berneker, Slavische Chrestomathie, p. 45; A. Vaillant, op.

cit., vol. II, p. 94; Slovnik jazyka staroslověnskéno, fasc. 11, Praga, 1965, p. 607; L. Sadnik, R. Aitzetmüller, op. cit., p. 169.

117 L. Djamo, Contribuţii la studiul lexicului, p. 138. 118 I. I. Sreznevskij, op. cit., vol. I, col. 874. 119 DRH, B, vol. II, p. 157, nr. 74. 120 Ibidem, vol. I, p. 164, nr. 95. 121 Vl. Dal’, op. cit., vol. I, p. 542. 122 Cronicile slavo-române, p. 86. 123 Mardarie Cozianul, op. cit., p. 161. 124 Fr. Miklosich, Lexicon, p. 330; Slovnik jazyka staroslověnskéno, fasc. 16, Praga, 1967, p. 99. 125 Fr. Miklosich, Etymologisches Wörterbuch, p. 128; E. Berneker, Slavische etymologisches

Wörterbuch, p. 603; L. Sadnik, R. Aitzetmüller, op. cit., p. 253. Deşi este atestat în monumentele literare medievale ruseşti cu sensuri similare (vezi I. I. Sreznevskij, op. cit., vol. I, col. 1384), totuşi termenul nu are trăsăturile specifice limbii ruse, fiind un element slav cărturăresc, vezi L. Djamo, Contribuţii la studiul lexicului, p. 140, nota 2.


În vechile texte bulgare termenul este prezent mai ales cu sensurile de “colibă” şi “bordei”, acesta fiind probabil motivul pentru care nu îl găsim asociat cu reşedinţele nobiliare126. În textele medievale sârbo-croate este foarte des întâlnit termenul ê%êÿ, cel care reproduce paleoslavul êùøòà în conformitate cu fonetica limbii sârbe127. Acestea îl întrebuinţează cu sensul general de “casă” sau “locuinţă”128, folosindu-l pentru indicarea locuinţelor oamenilor de rând129, dar şi pentru “reşedinţele”130 şi “gospodăriile”131 marii nobilimi ori ale monarhului132.

În Ţara Românească, termenul are o largă utilizare. Cu sensul de “locuinţă” boierească, îl întâlnim în numeroase acte de cancelarie: äàâàò ãîñïîäñòâî ìè ñéå ïîâåëýíéå ãîñïîäñòâà <ìè>Ö<Ñòîèêúâ> ë8ã8ôåò (Ö) ÿêîæå äà ì% åñò % Âëú÷àëå 8÷èí% êîä êúùè å<ãî>133, “dă domnia mea această poruncă … <lui Stoica> logofăt […] să-i fie în Vâlcele ocină lângă casele <lui>”; íèõòî äà íýñò âîëåè èçâàäéòè ìàòè åãî 8ò íàä êîìàòè è ê%êþ Ìèõíåâ% ïîñòåëíèê134, “nimeni să nu fie volnic să scoată pe mama lui de peste averi şi din casa lui Mihnea postelnic”; dar şi în scrisori, aşa cum este exemplul celei adresate de marele vornic Calotă autorităţilor braşovene, pentru a le anunţa nunta fiicei sale ce urma a avea loc: íà ìîþ ê%êþ % Òðúãîâèùå135, “la casa mea în Târgovişte”.

126 Se cuvine să îndreptăm aici o eroare pe care am făcut-o în varianta publicată a prezentului

capitol. Afirmam acolo (Cr. N. Apetrei, op. cit., p. 202) că în limba bulgară, êùøòà reprezintă etimonul cuvântului êúòà, iar că acesta din urmă ar avea înţelesul de “supraveghere” sau “păstrare”. Trebuie spus că dacă prima parte a afirmaţiei rămâne valabilă (vezi Fr. Miklosich, Lexicon, p. 330), în schimb, partea a doua este greşită, întrucât, în limba bulgară, verbul êúòà are de fapt sensul de “a piti”, “a ascunde” (vezi Tiberiu Iovan, Dicţionar bulgar-român, Bucureşti, 1994, p. 254). Pe cale de consecinţă, trebuie să renunţăm la concluzia pe care o desprindeam din afirmaţia respectivă, aceea că termenul s-ar fi aflat în legătură cu locuinţele boierimii bulgare.

127 I. Bărbulescu, op. cit., p. 279; L. Djamo, Contribuţii la studiul lexicului, p. 139. 128 E. Berneker, Slavische Chrestomathie, p. 240. 129 I. Peretz, op. cit., p. 13, art. 16: è .íà. êóêü äà ñå õðàíè ó ìàíàñòèðýõü .í. êàëóã4ðü, “şi de

la o mie de case să se hrănească la mănăstiri 50 de călugări”; vezi şi V. Costăchel, op. cit., p. 246-247. 130 I. Peretz, op. cit., p. 42, art. 144: àêî ñå îáðýòå âëàñòýëèíü, èëè âëàñòýëè÷èêü ïîáýãëüöü, è

èíü êòî ëþáî öàðñòâà ìè, òåðå óñòàíó íà ãðàáë4íéå îêîë'íÿ ñåëà è æóïà íà í4ãîâó êóêþ è íà åãîâú äîáèòüêü øòî áóäý îñòàâèëü? îíèçéè êîè òî-çè ó÷èíå äà ñå êàæó êàêî íåâýðíèöéè öàðñòâà ìè, “dacă se găseşte un boier sau boiernaş fugar, şi altcineva oricine al domniei mele, şi sar la jefuit satele dimprejur şi judeţul asupra casei lui şi asupra venitului lui ce va fi lăsat; aceia care fac astfel, să se pedepsească ca necredincioşii domniei mele”; vezi şi Fr. Miklosich, Monumenta Serbica, p. 176, nr. CLIX: ìè Òâðüòêî, ìèëîñòèþ áîæè8ìü áàíü Áîñíüñêè (Ö) % íàø% ê%5% % ãðàäü Ä%áðîâíèêü, “eu Tvertko, din mila lui Dumnezeu, ban al Bosniei […] în casa noastră din oraşul Dubrovnik”.

131 Vezi actul din 24 aprilie 1385 prin care Balša, ducele de Dyrrachium, confirmă privilegiile raguzanilor obţinute anterior de la ţarul Ştefan şi de la fratele acestuia, Gheorghe, la Fr. Miklosich, Monumenta Serbica, p. 202, nr. CXCII, publicat şi de Th. Butler, Monumenta Serbocroatica, p. 107: è àêî(èìü) êòî %çìå ùî ëþáî ñèëîìü, ÿ äà ïëàêþ 8äü ìîå ê%ê4, à ÿ äà èù% <êðèâöà>, “iar dacă cineva ia ceva [de la ei] cu forţa, voi plăti din casa mea, şi îl voi căuta [pe cel vinovat]”.

132 Pentru sensul de “locuinţă”, vezi I. Peretz, op. cit., p. 52, art. 177: êîè âëàñòýàå ñòî4 ó êóêû öàðñòâà ìè âúñåãäà? àêî èõü êòî ïðè, ïðýäü ñóäèîìü äâîð'ñêûìü, à èíü íèêòî äà èìü íå ñóäè, “care boieri stau în casa domniei mele totdeauna; dacă cineva îi prigoneşte, să îi prigonească înaintea judecătorilor de la curte, şi alt nimeni să nu îi judece”. Pentru sensul de “domeniu” sau “gospodărie” regală, vezi privilegiul dat de regele Ştefan Uroš, la 26 martie 1326, negustorilor raguzani, la Fr. Miklosich, Monumenta Serbica, p. 85, nr. LXXXI: äà èìü ïëàòè êðàëåâüñòâî ìè èç ìî4 ê%ê4, “le va plăti domnia mea din casa noastră”.

133 DRH, B, vol. VI, p. 292, nr. 237. 134 Ibidem, vol. III, p. 357, nr. 213. 135 Gr. Tocilescu, op. cit., p. 420, nr. 421.


În documentele referitoare la boierimea munteană, ê%êÿ are şi înţelesul de “gospodărie”, aşa cum se poate deduce dintr-un document de la Mihai Viteazul, prin care se întăreşte o înfrăţire de ocină: à ïîòîì, Ñòàí 8í åñò âúëú(æ)àåò % ê%êå Ñòàíêîâ êðàâå .âé. è êîíè .â. è ìíîãî êåëòîâàë åñò Ñòàí ïî áèð Ñòàíêîâ136, “iar apoi, Stan el a adus la casa lui Staico 12 vaci şi 2 cai şi a cheltuit mult Stan pentru birul lui Staico”.

În actele care se referă la “casa domnească”, termenul este întrebuinţat în special cu sensul de “domeniu” sau “gospodărie”: ï8íåæå ïðýäàâàò ãîñïîäñòâî ìè 8ò ñàìîâî ê%ùè ãîñïîäñòâî ìè137, “a dat domnia mea din însăşi casa domniei mele”; precum şi cu cel de “familie” sau “familiari” ai domnului: äàâàò ãîñïîäñòâî ìè ñéþ ïîâåëåíéþ ãîñïîäñòâà ìè ïî÷òåíèìè âëàñòåëåíéìè è ïðàâèòåëìè ñúâåòíèöè, ïà÷åæå èñ êúùî ãîñïîäñòâà ìè æ%ïàí Èâàøêî âåëèêè ë8ã8ôåò è æ%ïàí Àëá%ë âåë êëþ÷àð138, “dă domnia mea această poruncă a domniei mele cinstiţilor vlastelini şi dregători sfetnici, încă şi din casa domniei mele, jupan Ivaşco mare logofăt şi jupan Albul mare clucer”.

În egală măsură, însă, êùøòà poate să indice locuinţele negustorilor: âàðå åñò èìåë, âàðå íåñò èìåë, 8í ñè åñò äàë è êúùå è âèíîãðàäéå139, “a avut ori n-a avut, el şi-a vândut casele şi viile”; sau pe cele ale ţăranilor dependenţi: ï8íåæå ïðýäàâàò ãîñïîäñòâà ìè (Ö) è 8ò ñàìàâî 8ðàøà ãîñïîäñòâà ìè (Ö) ïðýäàâàì .é. ê%ùè140, “a dat domnia mea […] şi din însuşi oraşul domniei mele […] dau zece case”.

În Moldova, termenul nu este menţionat documentar, însă poate fi găsit în primul Letopiseţ de la Putna, unde face referire la locuinţele din oraşul Baia, scenă a bătăliei din anul 1467: è ïîñý÷åíè áûøà ìíîãî ìíîæüñòâî, äðó7éè æå âú êùùåõü çàïàëåíè áûøà ïî ñòú<ã>íè òðúãà141, “şi au fost tăiaţi mare mulţime, iar alţii au fost arşi în case pe străzile târgului”; ceea ce conduce la concluzia că acesta a circulat şi în Moldova, cel puţin ca termen cărturăresc142.

În cuprinsul documentelor slavo-române redactate de cancelariile muntene în relaţie cu autorităţile din Transilvania se remarcă şi prezenţa unor termeni de origine maghiară, precum ñàëàø şi ëàêàø, termeni care, foarte probabil, au pătruns în lexicul slavonei autohtone ca rezultat al unui aport lexical datorat limbii române.

Termenul ñàëàø, întâlnit exclusiv în documentele privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul, provine din cuvântul maghiar szállás, cel care are la origine sensurile de “adăpost”, “locuinţă”, “cameră”143. Termenul a pătruns în limbile slave, unde a păstrat semnificaţii apropiate, precum: “colibă din lemn”, “casă” sau “gospodărie ţărănească”, “baracă”144. Sub forma sălaş, a fost însuşit şi de către

136 DRH, B, vol. XI, p. 121, nr. 88. 137 Ibidem, vol. I, p. 83, nr. 39. 138 Ibidem, vol. VI, p. 304, nr. 249. 139 I. Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti, p. 234, nr. 195. 140 DRH, B, vol. I, p. 83, nr. 39. 141 Cronicile slavo-române, p. 45. 142 L. Djamo, Contribuţii la studiul lexicului, p. 140. 143 Gregor Dankovsky, Critisch etymologisches Wörterbuch der magyarischen Sprache,

Pressburg, 1833, p. 830; Aurélien Sauvageot, Dictionnaire général français-hongrois et hongrois-français, vol. II, Budapesta, 1937, p. 1055; Laszlo Ország, A concise Hungarian-English dictionary, ediţia a IV-a, Budapesta, 1967, p. 956.

144 Vl. Dal’, op. cit., vol. IV, p. 619; M. Vasmer, op. cit., vol. III, p. 367; L. Djamo, Contribuţii la studiul lexicului, p. 143.


lexicul limbii române145, care i-a conferit, de asemenea, multiple accepţiuni: “locuinţă modestă”, “reşedinţă”, “adăpost”, “refugiu”, “lăcaş de cult”, “sicriu”146.

În cadrul documentar menţionat anterior, ñàëàø este utilizat într-o scrisoare a boierului Neagu, fost vornic, prin care acesta atrage atenţia autorităţilor braşovene asupra prezenţei în Transilvania a unor boieri pribegi, prezenţă care provoca nemulţumirea domnului său: íåêàèòå ñúâåòîâàòè ñú âðàøìàøè ãîñïîäèí% ìè è íåêàèòå èõ äðúæàòè ïî âàøåõ ìåñòà è ïî âàø% äðúæàâ%, è íåêàèòå èì äàòè ñàëàø147, “nu vă mai sfătuiţi cu vrăjmaşii domnului meu şi nu-i mai ţineţi prin locurile voastre şi prin ţinutul vostru, şi nu le mai daţi sălaş”. Într-o altă scrisoare, redactată de această dată de unii dintre boierii lui Radu cel Mare, se solicită aceloraşi autorităţi braşovene: à ìè äà èìàìî ìåñòî í ëàêàø % ãîñïîäñòâà âí, è ìè è íàøè ÷ëîâýö, êîè òå áèòè ñú íàìè148, “să avem sălaş şi locaş la domnia voastră, şi noi şi oamenii noştri care vor fi cu noi”.

Aşa cum se poate observa din fragmentul citat, scrisoarea redactată de boierii lui Radu cel Mare întrebuinţează şi un al doilea termen maghiar, ëàêàø, cel care are la origine cuvântul lakás, cu înţeles de “locuinţă”, “reşedinţă”, “domiciliu”, “adăpost”, “cartier de locuinţe”149. Cuvântul a pătruns şi în limba română150, unde şi-a păstrat sensurile151 iniţiale conferite de limba originară. La momentul redactării scrisorilor respective, termenii de origine maghiară ëàêàø şi ñàëàø erau, după toate probabilităţile, cuvinte asimilate deja de vocabularul limbii române, care, astfel, au putut pătrunde şi în lexicul documentelor slavo-române152.

Spre deosebire de actele redactate în limba latină de către cancelariile apusene, în cazul cărora se regăseşte un lexic variat şi nuanţat pentru desemnarea reşedinţelor nobiliare, în cuprinsul documentelor latine redactate în Ţara Românească şi Moldova, sunt utilizaţi doar doi termeni pentru indicarea curţilor boiereşti: domus şi curia.

Termenul domus, având în latina clasică sensurile de “casă” şi “locuinţă”153, a avut o largă utilizare în Occidentul medieval. Actele de cancelarie şi cronicile îi

145 Alexandru Ciorănescu, Dicţionar etimologic al limbii române, Bucureşti, 2001, p. 678. 146 Dicţionarul limbii române, serie nouă, redactori responsabili: Iorgu Iordan, Alexandru Graur şi

Ion Coteanu, tom X, partea 1, Bucureşti, 1986, p. 144-147; H. Tiktin, Rumänisch-deutsches Wörterbuch, vol. III, ediţia a II-a, revăzută şi completată de Paul Miron, Wiesbaden, 1989, p. 358; Lazăr Şăineanu, Dicţionarul universal al limbii române, ediţie îngrijită de Al. Dobrescu, I. Oprea, Carmen Galeş–Pamfil, Rodica Radu, Victoria Zăstroiu, Magda Center, Chişinău, 1998, p. 807; Dicţionarul explicativ al limbii române, coord.: I. Coteanu, Luiza Seche, Mircea Seche, ediţia a II-a, Bucureşti, 1998, p. 949.

147 I. Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti, p. 274, nr. CCXXIV. 148 Ibidem, p. 305, nr. CCL. 149 Gr. Dankovsky, op. cit., p. 617; Ludwig Podhorsky, Etymologisches Wörterbuch der

magyarischen Sprache, Paris, 1877, p. 224; Aurélien Sauvageot, op. cit., p. 708; L. Ország, op. cit., p. 593.

150 Dicţionarul limbii române, redactori responsabili: S. Puşcariu şi Dumitru Evolceanu, tom II, partea 2, fasc. III, Bucureşti, 1948, p. 232; Al. Ciorănescu, op. cit., p. 474.

151 H. Tiktin, op. cit., vol. II, p. 571; Dicţionarul explicativ al limbii române, p. 579; L. Şăineanu, op. cit., p. 472.

152 L. Djamo, Contribuţii la studiul lexicului, p. 144. 153 Alois Walde, Lateinisches etymologisches Wörtebuch, vol. I, ediţia a III-a, Heidelberg, 1938, p.

369-370; W. Meyer–Lübke, Romanisches etymologisches Wörtebuch, ediţia a III-a, Heidelberg, 1935, p. 246.


conferă accepţiunea de “locuinţă”, utilizată în legătură cu populaţia de rând, nobilimea sau suveranul, precum şi sensurile conexe de “gospodărie”, “fermă” şi “biserică”154. Cu înţelesul de “locuinţă”, domus se regăseşte şi în documentele de limbă latină emise de cancelariile statelor aflate în vecinătatea spaţiului românesc. Astfel, în Serbia, termenul era folosit pentru a desemna locuinţa ţărănească155, pe cea nobiliară şi pe cea regală156; în regatul maghiar, pentru indicarea casei ţărăneşti157, a celei nobiliare158 sau a celei regale159; iar în Polonia, pentru locuinţele ţăranilor160, casele orăşenilor161, cele ale nobilimii162 şi cele ale monarhului163.

Orientarea predilectă a documentelor româneşti de limbă latină spre domeniul relaţiilor externe a făcut ca puţinele informaţii existente despre locuinţele medievale româneşti să se refere în special la reşedinţele domniei, cea care a deţinut, de altfel, quasi-monopolul emiterii acestui gen de acte. Din aceste motive, inventarierea termenilor referitori la locuinţa boierească şi surprinderea particularităţilor semantice ale acestora fac necesar recursul şi la documentele emise de cancelariile statelor cu care Ţările Române au întreţinut relaţii mai strânse.

Pe această coordonată se înscrie tratatul încheiat de Ştefan Răzvan, domnul Moldovei, cu principele ardelean Sigismund Báthory, în anul 1595, tratat care, într-unul dintre articolele sale, precizează: qui contra ius et fas Boeronum domos et curias violenter invaserit poenam Capitis incurrat164, “cine, împotriva legii şi a dreptăţii, ar năvăli cu forţa în casele şi curţile boierilor va fi pedepsit cu moartea”. Termenul este folosit şi atunci când este vorba despre locuinţele boierilor pribegi care se aflau refugiaţi în ţările vecine, aşa cum este cazul unei domunculam […] cum exceptione et nobilitatione, “căsuţe nobiliare scutite de toate dările”, dăruite

154 Charles du Fresne, sieur du Cange, Glossarium mediae et infimae Latinitatis, vol. III, ediţia L. Favre, Niort, 1884, p. 177; J. F. Niermeyer, Mediae Latinitatis lexicon minus. Lexique latin-medieval-français, anglais, fasc. 4, Leiden, 1956, p. 354-355.

155 Marko Kostrencić, Gortan Veljko, Herkov Zlatko, Lexicon Latinitatis medii aevi Iugoslaviae, fasc. 2, Zagreb, 1971, p. 331.

156 Ibidem, fasc. 1, p. 191. 157 DRH, C, vol. XIII, p. 217, nr. 116: domus lapideea extra predictam curiam, “casa din piatră

aflată în afara numitei curţi”, aparţinând comitelui Mihail de Sighişoara. Pentru situaţii similare, vezi Ibidem, vol. XIV, p. 12, nr. 14; Ibidem, p. 378, nr. 253 etc.

158 Antonius Bartal, Glossarium mediae et infimae Latinitatis regni Hungariae, Leipzig–Budapesta, 1901, p. 228; pentru situaţii similare, vezi DRH, C, vol. X, p. 91, nr. 86; Ibidem, vol. XI, p. 184, nr. 192; Ibidem, vol. XIII, p. 341, nr. 218; Ibidem, vol. XIX, p. 1, nr. 1.

159 Ibidem, vol. XIV, p. 473, nr. 331: preterea scire vos facimus quod nos de quadam nobili domina, annosa, cognata vestra quam in domo nostra habere vellemus, “afară de aceasta, vă facem cunoscut că noi vă pomenisem despre o nobilă doamnă încărcată de ani, ruda noastră, pe care am dori să o avem în casa noastră”, act emis, probabil în anul 1374, de regele Ludovic I.

160 B. D. Grecov, op. cit., p. 311. 161 Codex Diplomaticus Maioris Poloniae, vol. III, Poznan, 1879, p. 458, nr. 1737: duos mansos

agrorum seu terre proprias suos cum domos et area una ibidem in Msczonov, “două gospodării şi propriile sale terenuri cu case şi un loc în acelaşi Msczonov”, dăruite, în anul 1377, de târgoveţul Prandotha, unei biserici parohiale din acelaşi oraş.

162 Ibidem, p. 37, nr. 1326: actum Vrankenvord in domo habitacionis nostre, anno 1354, “act dat din Vrankenvord, din casa noastră în anul 1354”, de către episcopul de Lublin.

163 Ibidem, p. 679, nr. 1958: domum nostram seu domus aream una cum structuris et aedificiis in eadem area nunc existentibus, “casa noastră şi locul casei împreună cu celelalte clădiri şi anexe care se află acum pe acel loc”, dăruite castelanului de Naklen, Vincentio de Granow, în anul 1395, de către regele Wladislaw Jagello.

164 Hurmuzaki, Documente, vol. III, partea 1, p. 479, nr. XLII.


boierului muntean Ioan Gavra, în 1569, de către regele Ungariei, Maximilian II165. Surse de provenienţă similară utilizează termenul şi atunci când se referă la reşedinţele nobilimii române din Transilvania: domus Ioannis Mogyorosdi Kanesii nostri166, “casa cneazului nostru, Ioan Mogyoroş”. În actele şi relatările străine referitoare la Ţara Românească şi Moldova, termenul este întâlnit şi cu sensul de casă ţărănească: domos agrestes167.

În cadrul producţiei de documente redactate în limba latină de către cancelariile Ţărilor Române, domus apare cu sensul de locuinţă boierească într-un număr redus de situaţii. Foarte importantă pentru problema aflată în discuţie este o scrisoare trimisă de domnitorul Vlad Vintilă voievodului Transilvaniei Ştefan Báthory, care, în protocolul final, face precizarea: datum in domo nostra Fwresth168, “scris în casa noastră din Fureşti”. Trebuie spus aici că locuinţa din Fureşti (Izvorul Dulce, jud. Buzău)169, la care se referă actul citat, nu aparţinea unei curţi domneşti, ci foarte probabil unei reşedinţe pe care voievodul muntean o deţinuse în calitate de boier, înainte de a accede la tron. Satul făcea parte dintr-un domeniu impresionant, pe care viitorul domn îl stăpânea în judeţul Buzău încă din vremea în care fusese portar170, iar unele izvoare târzii pretind chiar că acesta s-ar fi născut în Fureşti171.

Un alt document relevant, emis de voievodul Ştefan I, arată de această dată uzanţa întrebuinţării acestui termen pentru indicarea reşedinţelor domneşti şi a celor nobiliare, în general, de către cancelaria moldovenească: “Stephanus woy(wo)da Moldauiensis universis et singulis quibus expedit tenore presenciam recognoscimus publice per presentes, quod dominum Spythkonem, podoliensem palatinum, capitaneum cracoviensem, ad domum nostram invitavimus et presentibus invitamus, unde eidem domino Spythkoni ad domum nostram veniendi, standi, morandi, tractandi et disponendi nibiscum omnia facta, quamdiu necesse fuerit, et a nobis ad domum suam quo sibi placuerit cum omnibus suis hominibus quos secum habuierit veniendi secure et libere damus”172, “Ştefan voievod al Moldovei facem cunoscut prin aceasta tuturor şi fiecăruia în parte, cărora li se cuvine să ştie aceasta, că am chemat în ţara noastră pe domnul Spytco, palatin de Podolia, căpitan de Cracovia şi prin aceasta îl chemăm pe acelaşi domn Spytco, să vină în casa noastră, să stea, să rămână să trateze şi să rânduiască cu noi toate faptele, atâta vreme cât va fi nevoie, şi de la noi să plece la casa sa, când îi va fi voia, cu toţi oamenii săi, pe care i-ar avea cu el, slobod şi fără grijă”.

165 A. Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti. Acte şi

scrisori, vol. I, 1527-1572, Bucureşti, 1929, p. 277, nr. 335; pentru cazul boierului Ioan Gavra şi al grupului său refugiat în Ungaria, vezi Ibidem, p. 307, nr. 367.

166 Ibidem, vol. V, p. 76, nr. 50; Ibidem, p. 143, nr. 87; Ibidem, p. 154, nr. 91; Ibidem, p. 172, nr. 108; Ibidem, p. 290, nr. 203.

167 Călători străini, vol. I, p. 404, nota 55. 168 A. Veress, Fontes Rerum Transylvanicarum, IV, Acta et epistolae relationum Transylvaniae

Hungarieque cum Moldavia et Valachia, vol. I, Budapesta, 1914, p. 236, nr. 196. 169 Pentru localizarea satului, vezi DRH, B, vol. III, Indice onomastic, p. 384. 170 Aurel Decei, Aloisio Gritti în slujba sultanului Soliman Kanunî, după unele documente turceşti

inedite (1533-1534), în SMIM, VII, 1974, p. 126, p. 152; Constantin Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova, vol. I, Secolele XIV-XVI, Bucureşti, 2001, p. 187.

171 Dumitru Botar, O domnie mai puţin cunoscută: Vlad Vintilă de la Slatina, în Magazin istoric, XIX, nr. 3, 1985, p. 28.

172 Costăchescu, Documente înainte de Ştefan, vol. II, p. 616.


Cele două documente autohtone aduse în discuţie constituie, aşadar, confirmarea faptului că serviciile de cancelarie din Ţările Române îl utilizau pe domus pentru a indica reşedinţele nobiliare, asemenea oricărei alte cancelarii din Europa Centrală sau Occidentală.

Pentru a completa discuţia, putem utiliza, însă, şi documente (mult mai numeroase, după cum am arătat anterior) care întrebuinţează termenul cu referire la “locuinţele” domneşti. Un astfel de exemplu îl constituie o scrisoare din 17 noiembrie 1476, adresată autorităţilor braşovene, în numele voievodului Vlad Ţepeş, de către pârcălabul Cârstian. Prin intermediul ei, dregătorul solicita trimiterea în Ţara Românească a doi zidari, însoţiţi de trei lucrători, pentru a ridica o locuinţă domnească în Târgovişte: ultra eos ducet solum in Tergowistia, mittet edificare domum173, “îi vom aduce dincoace în ţara, la Târgovişte, pentru a zidi o casă”. Termenul face referire şi la alte case aflate, într-un fel sau altul, în posesia domniei. Exemple în acest sens sunt hanul174 construit la Câmpulung de domnitorul Alexandru Lăpuşneanu şi casa zidarului Ion din Bistriţa, obţinută în compensaţie de către Petru Rareş175 pentru o biserică ridicată în Suceava de respectivul meşter, care însă se prăbuşise176.

În documentele româneşti redactate în limba latină, domus mai poate face trimitere şi la “familiarii” sau slugile domnului, această accepţiune reflectând o caracteristică a sistemului feudal apusean177 pe care am văzut-o atestată şi în cazul termenului paleoslav äîìú. Proba materială pentru situaţia lui domus este prezentă într-o scrisoare din 11 iunie 1467, prin care voievodul Radu cel Frumos cerea autorităţilor sibiene să permită trecerea liberă prin oraşul lor unei slugi domneşti numite Mancea, împreună cu familia şi întreaga sa averea: “quia idem Mancha est in domo nostra, die ac nocte studet nobis exibere servitia fidellisima”178, “pentru că acelaşi Mancea este din casa noastră, [şi] de dimineaţă şi până seara caută să ne arate credincioasă slujbă”.

În Ţara Românească serviciul cancelarial domnesc folosea termenul domus şi cu înţelesul de “gospodărie”. Astfel, într-o scrisoare din 27 iunie 1493, voievodul Vlad Călugărul informează autorităţile braşovene că: nos autem destinavimus aliquam quantitatem piperum et alias res ad comparandum pannorum ad necessitatem domus nostri179, “noi însă am hotărât [să luăm] nişte piper şi alte lucruri, precum şi nişte stofe de care avem nevoie pentru casa noastră”.

Similitudinea terminologică constatată între documentele care privesc domnia şi cele referitoare la boierime, precum şi stilul de viaţă al acesteia din urmă, apropiat, mai ales în straturile sale superioare, de cel al domnilor, credem că justifică insistenţa asupra multiplelor sensuri pe care le are domus în documentele

173 I. Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti, p. 358, nr. CCCXII; vezi şi

Ibidem, p. 315, nr. CCLVI; Hurmuzaki, Documente, vol. XV, partea 1, p. 84, nr. CXLVI. 174 Ibidem, p. 527, nr. DCCCCLIV. 175 Ibidem, p. 471, nr. DCCCLXXIV. 176 Alexandru Lapedatu, Ion zidarul lui Petru-Vodă Rareş, în BCMI, V, 1912, p. 83-86. 177 A. Cazacu, Patronatul şi domnia, în Revista istorică, XXXI, 1945, p. 109; A. Bartal, op. cit., p.

228, s. v. domus personale; vezi şi J. F. Niermeyer, op. cit., fasc. 4, p. 354-355, care consemnează doar sensul apropiat de “dinastie”.

178 I. Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti, p. 327, nr. CCLXX. 179 Ibidem, p. 341, nr. CCXCIII.


româneşti de limbă latină, şi, de asemenea, ne permite să extrapolăm valenţele semantice constatate în situaţia “casei domneşti” la nivelul celei boiereşti.

Termenul curia a avut în latina clasică sensul iniţial de diviziune sau parte componentă a poporului roman, termenul ajungând ulterior să desemneze locul de adunare a acestuia, precum şi clădirile cu funcţionalitate publică180. În izvoarele latine medievale, curia a avut de asemenea sensuri multiple, între care trebuie remarcat cel de “reşedinţă” regală sau nobiliară, precum şi cel de “grup de persoane” prezente relativ constant în cuprinsul acestor reşedinţe181. Cu sensul de “reşedinţă” nobiliară, este utilizat pe scară largă şi în documentele de limbă latină redactate în cancelariile ţărilor vecine: Serbia182, Ungaria183 şi Polonia184.

Raportat la izvoarele externe ale istoriei românilor, curia este prezent cu sensul de reşedinţă boierească în textele celor două tratate încheiate în anul 1595 de principele transilvănean Sigismund Báthory cu boierii lui Mihai Viteazul şi cu domnul Moldovei, Ştefan Răzvan. Tratatul munteano-ardelean specifică: qui vero Bojeronum personas et curias violenter invaserit contra ius et fas poenam capitis incurrat185, “cine, împotriva legii şi a dreptăţii, ar năvăli cu forţa în curţile boierilor va fi pedepsit cu moartea”; în vreme ce exemplarul moldo-ardelean precizează la rândul său: qui contra ius et fas Boeronum domos et curias violenter invaserit poenam Capitis incurrat186, “cine, împotriva legii şi a dreptăţii, ar năvăli cu forţa în casele şi curţile boierilor va fi pedepsit cu moartea”. În mod identic sunt desemnate şi reşedinţele boierimii române din Transilvania, aflate în atenţia aceleiaşi cancelarii de limbă latină a principilor ardeleni187. Un astfel de exemplu este cel al nobilului Ioan Boer, care, la 25 noiembrie 1599, primea întărire din partea lui Mihai Viteazul pentru un act de danie anterior, privitor la: totalem et integram domum ac curiam nobilitarem, in theatro oppidi Thorda188, “casa în întregime şi curtea nobiliară, din mijlocul târgului Turda”.

Termenul a mai fost folosit pentru a desemna “reşedinţa” domnească: arces omnes et curias arque oppida in manibus suis haberet189, “are în mâinile sale toate

180 A. Walde, op. cit., vol. I, p. 314-315. 181 Ch. du Fresne, sieur du Cange, op. cit., vol. II, p. 667-668; J. F. Niermeyer, op. cit., fasc. 3-4,

p. 288-289. 182 M. Kostrencić, G. Veljko, H. Zlatko, op. cit., fasc. 2, p. 328; Ibidem, fasc. 4, p. 763. 183 DRH, C, vol. X, p. 385, nr. 359: curia eiusdem domini episcopi in partibus Transilvanis et in

civitate Koluswar, in loco fori habito, edificiis lapideis et ligneis decoratto, “curtea domnului episcop din părţile Transilvaniei, aflată în piaţa oraşului Cluj, înzestrată cu clădiri de piatră şi lemn”; vezi şi Ibidem, vol. XIII, p. 341, nr. 218; Hurmuzaki, Documente, vol. I, partea 2, p. 763, nr. DCXXXII; A. Bartal, op. cit., p. 189.

184 Codex Diplomaticus Maioris Poloniae, vol. III, Poznan, 1879, p. 598, nr. 1872: actum datum in Warsszovia […] per manus Dominici capellani et cancelarii curie nostre, “act dat în Varşovia […] cu mâna lui Dominic, capelan şi secretar al curţii noastre”, act emis de ducele de Mazovia; vezi şi Ibidem, p. 113, nr. 1385; Ibidem, p. 349, nr. 1631; T. Bălan, Vornicia în Moldova, în Codrul Cosminului, VII, 1931-1932, p. 77-78.

185 Hurmuzaki, Documente, vol. III, partea 1, p. 475, nr. XL. 186 Ibidem, p. 479, nr. XLII. 187 Vezi Adrian Andrei Rusu, Ioan de Hunedoara şi românii din vremea lui, Cluj-Napoca, 1999,

p. 285-287, care încearcă să stabilească o corelaţie între terminologia acestor reşedinţe şi realităţile evidenţiate de cercetarea arheologică.

188 A. Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti. Acte şi scrisori, vol. V, 1596-1599, Bucureşti, 1932, p. 290, nr. 203.

189 Ibidem, vol. I, p. 202.


cetăţile şi curţile şi târgurile”; “curtea”, ca îngrăditură ridicată în jurul oricărei case: Turcae Janicharii in armis Persicis […] posuerat intra domos et curias possesioni”190, “ieniceri turci cu arme persane […] i-a aşezat între casele şi curţile oraşului”; precum şi personalul Curţii domneşti, sens sugerat de expresia iudex curiae Transalpiniensis191, “judecătorul curţii transalpine”, utilizată de braşoveni pentru desemnarea marelui vornic muntean192.

În circumstanţe similare, îl utilizează şi documentele redactate de cancelariile autohtone. Cu sensul de “reşedinţă” boierească, termenul figurează în cunoscutul act de danie referitor la venitul vămii din târgul Siret, act emis de cancelaria voievodului Petru I în beneficiul bisericii “Sf. Ioan Botezătorul”. Aici, formula eschatocolului precizează ca loc al redactării: villa Horleganoio, in curia matris nostre carrisime193, “satul Horlăceni, la curtea mamei noastre preaiubite”. În majoritatea documentelor, curia face însă referire la “Curtea domnească”, având accepţiunile de “reşedinţă” a domnului: data ex Curia nostra iasiensi194, “dat din Curtea noastră din Iaşi”; ad curiam et domum nostram in Tergovistia195, “la curtea şi casa noastră, în Târgovişte”; “gospodărie” a domnului: certas res in usum Curie nostri196, “câteva lucruri necesare Curţii noastre”; “anturaj” al domnului sau “personal” al Curţii domneşti: iudex et Palatinus Curie nostre197, “judecător şi palatin al Curţii noastre”, toate aceste accepţiuni fiind similare celor regăsite în documentele occidentale198. Având în vedere aceleaşi considerente invocate în cazul lui domus, credem că sensuri similare pot fi afirmate şi în legătură cu mai sus menţionatele bojeronum curias, suficient de numeroase la sfârşitul secolului al XVI-lea pentru a li se rezerva clauze speciale în tratatele din 1595.

Conţinutul corespondenţei oficiale sau private în limba polonă pe care domnii şi boierii români au întreţinut-o cu reprezentanţii statului polon face rareori trimitere la existenţa reşedinţelor boiereşti, cauza acestei stări de fapt fiind aceea că principalul emitent al actelor de acest tip este, ca şi în cazul celor de limbă latină, cancelaria domnească. În puţinele ocazii în care curţile nobilimii autohtone intră în atenţia acestui tip de documente, cancelariile întrebuinţează termenii dom şi dwor, foarte apropiaţi din punct de vedere semantic de realităţile locale redate prin intermediul binomului äîìú-äâîðú, specific diplomaticii moldoveneşti.

190 Ibidem, p. 203. 191 Hurmuzaki, Documente, vol. II, partea 4, p. 205, nr. CXVI. 192 Despre atribuţiile judecătoreşti ale marelui vornic, vezi Constantin C. Giurescu, Contribuţiuni

la studiul marilor dregători în secolele XIV-XV, Vălenii de Munte, 1926, p. 67 şi urm.; Nicolae Stoicescu, Sfatul domnesc şi marii dregători din Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV-XVII), Bucureşti, 1968, p. 185 şi urm.

193 DRH, A, vol. I, p. 1, nr. 1; vezi şi Ibidem, p. 512, unde editorii afirmă că actul se referă la o Curte domnească. Formula prin care se exprimă locul emiterii actului este însă categorică, arătând că este vorba despre curtea mamei domnului şi nu despre o curte domnească (vezi şi Stela Cheptea, Un oraş medieval: Hârlău, Iaşi, 2000, p. 30). Pentru identificarea şi localizarea satului menţionat, vezi Ibidem, p. 30-31, unde sunt inventariate diferitele puncte de vedere exprimate în istoriografie pe marginea acestei probleme.

194 Hurmuzaki, Documente, vol. XV, partea 1, p. 667, nr. MCCXXXV. 195 I. Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti, p. 315, nr. CCLVI. 196 Hurmuzaki, Documente, vol. XV, partea 1, p. 360, nr. DCLXXII. 197 Ibidem, p. 8, nr. X. 198 Ch. du Fresne, sieur du Cange, op. cit., vol. II, p. 668, p. 670; J. F. Niermeyer, op. cit., fasc.

3-4, p. 288-289.


Termenul dom este întrebuinţat în limba polonă cu sensul de “locuinţă” sau “casă”199, actele medievale conferindu-i accepţiunile de “locuinţă” în general200, “locuinţă nobiliară”201 şi “familie”202. La rândul lor, documentele româneşti îl utilizează cu accepţiuni asemănătoare. Dată fiind mai sus menţionata structură de conţinut a documentelor româneşti de limbă polonă, pentru discuţia de faţă relevant este în primul rând sensul de “familie”, specific evului de mijloc, având înţelesul de totalitate a familiarilor unui nobil. O atare accepţiune a termenului este întrebuinţată într-o scrisoare din 1599, adresată de pârcălabul de Hotin, Gheorghe Lozonschi (din Lozna), cancelarului Jan Zamoyski, în care se spune: nye pomalum yest s tego poczyesson panu Bogu dzyekuyacz ze wssistkym domem mim zem, o dobrim zdrowyu y zaczney familyey domu wm mego m. pana203, “nu puţin m-am bucurat, mulţumind cu toată casa mea domnului Dumnezeu, că am auzit despre buna sănătate a domniei tale şi a distinsei familii a casei domniei tale”. Cu sensul de “locuinţă”, termenul este întrebuinţat la modul general, dovadă a faptului că nu era asociat exclusiv cu o anumită categorie socială: Syenko, ktorj my wzyal nyemalo skarbu y pokupyl sobye moym skarbem domj kamyenne we Lwowye204, “Syenko care mi-a luat un tezaur mare şi şi-a cumpărat cu tezaurul meu case de piatră în Lwów”. Semnificativă în acest sens este constatarea că el putea indica, de exemplu, locuinţele ţăranilor: i wielkie niepospolite skodi czinili, szescz wszi na glowe zwoiowali, chiba iedno domi poostawiali205, “şi au făcut mari şi nemaipomenite stricăciuni, au distrus şase sate, din care au mai rămas numai casele”.

Utilizarea termenului cu sensul de “familie” boierească, simultan cu cel de “locuinţă” în general, ne îndreptăţeşte să credem că dom a putut fi utilizat în documentele româneşti de limbă polonă şi cu accepţiunea de “locuinţă boierească”, urmând ca eventuale noi descoperiri arhivistice să confirme această supoziţie.

Termenul dwor este întrebuinţat în documentele polone din secolul al XVI-lea cu accepţiunile de “curte”206 şi de “locuinţă” în general207, acestea aplicându-l

199 E. Berneker, Slavische etymologisches Wörterbuch, p. 210; Max Vasmer, op. cit., vol. I, p. 361. 200 E. Berneker, Slavische Chrestomathie, p. 416; Ilie Corfus, Documente privitoare la istoria

României culese din arhivele polone. Secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, Bucureşti, 2001, p. 24, nr. 13: dom we Lwowie aby był podan tym, ktoryn wedle zapisow nalezey, rozkaże j. k. mość i listy swe rozkazać dać będzie raczył, “casa din Lwów, ca să fie dată aceluia, căruia-i aparţine după zapise, majestatea sa regele va porunci şi va binevoi să dea scrisorile sale pentru aceasta”.

201 Idem, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone. Secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1979, p. 300, nr. 153: spomniecz szie tez tu muschą Dimideczczy uczcziwy sliachcziczy ktorzy przez iego liudzi za naiachanim w domy ich wlaszne są okruthnie zomorodowany, “trebuie să se amintească aici şi de nobilii Dymidecki, nobili cinstiţi, care au fost ucişi cu cruzime de oamenii săi cu prilejul năvălirii lor în propria lor casă”; vezi şi Ibidem, p. 312, nr. 157; Ibidem, p. 36, nr. 195; Ibidem, p. 376, nr. 198; A. Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti. Acte şi scrisori, vol. I, p. 108, nr. 103.

202 I. Corfus, Documente ... Secolul al XVI-lea, p. 393, nr. 204: a ze ta iego małzonka po oicu swem Orzechowskim powinowactwo z domu Fredrowego ma tez ze mną, cokolwiek chęci onemu pokarzyc wm raczy spolem odslugowac wm powinien będę, “iar fiindcă această soţie a sa este înrudită, după tatăl ei, Orzechowscki din casa Fredo, şi cu mine orice bunăvoinţă binevoieşte milostivirea ta să-i arate lui, va fi dator s-o răsplătesc, împreună cu el, milostivirii tale”.

203 Ibidem, p. 400, nr. 210; Ibidem, p. 390, nr. 202; acelaşi sens se regăseşte într-o scrisoare din 30 septembrie 1599, adresată aceluiaşi cancelar Zamoyski de către boierul Luca Stroici, vezi Hurmuzaki, Documente, vol. I, Supliment 2, p. 549, nr. CCXC.

204 I. Corfus, Documente ... Secolul al XVI-lea, p. 58, nr. 39. 205 Ibidem, p. 129, nr. 65. 206 E. Berneker, Slavische Chrestomathie, p. 417. 207 Idem, Slavische etymologisches Wörterbuch, p. 241; M. Vasmer, op. cit., vol. I, p. 332.


atât în raport cu regele208 şi nobilimea209, cât şi cu ţărănimea210. În Polonia, termenul putea exprima de asemenea noţiunea de “gospodărie” sau “economie domenială”, noţiune asociată de documente în mod special cu reşedinţele nobiliare211.

Actele moldoveneşti şi transilvănene îl folosesc pe dwor cu accepţiunea de “reşedinţă” boierească mai ales în cadrul corespondenţei diplomatice. În acest sens, poate fi menţionată o scrisoare trimisă de domnitorul Ieremia Movilă voievodului de Belz, Stanislav Wlodco, în care se spune: dnia wczorayszego, straz iego z Totrusza do Bakow prziszła, idac pustosza, palia dwory slachechie, mianowicie thych na ktorych was ni maia212, “ieri straja lui a pornit de la Trotuş la Bacău, pustiind, arzând curţile boiereşti, anume pe acelea unde nu sunt ai voştri”. Un sens similar îl aflăm şi într-o scrisoare a nobililor maghiari adresată boierilor moldoveni, în care se arată că: dwery waszy ohniem popaleni, iakoz y naszych ziemli Ukorskoie213, “curţile voastre sunt arse cu foc, ca şi în ţara noastră ungurească”.

În documentele româneşti, dwor este utilizat şi pentru indicarea reşedinţelor domneşti. Concluzia ne este prilejuită de textul unei alte scrisori trimise de Ieremia Movilă, de această dată cancelarului polon Jan Zamoyski, în care domnul moldovean, descriind retragerea lui Mihai Viteazul din faţa tătarilor, spune că: przedtem nizli do Targowiska przybył, zapalily mu się wszytkie prochy, dwor rozmiathali y czesć miasta zgozała, ludzie do sta y kilkadziesciach zgineło, konie wszytkie czo tam miał pogorzały214, “înainte de a ajunge la Târgovişte i s-a aprins tot praful de puşcă, care a măturat curtea şi a ars o parte din oraş”.

Ultima categorie de termeni prezenţi în documentele secolelor XIV-XVI este reprezentată de cei de origine autohtonă. Deşi limba română în această perioadă nu este încă o limbă de cancelarie, totuşi influenţele acesteia îşi fac simţită prezenţa în cadrul producţiei de documente interne, termeni precum casă, curte şi polată fiind regăsiţi atât în conţinutul primelor acte româneşti de cancelarie, cât şi în textele slavo-române, ca influenţă lexicală receptată din partea limbii vorbite.

Termenul românesc casă provine din latinescul casa, -am215. Acesta a avut în latina clasică sensurile de “colibă”, “bordei”, “baracă”216, în limba română

208 I. Corfus, Documente ... Secolul al XVI-lea, p. 104, nr. 55: stal sie przed rokiem naiazd na dwor

iego kroliewska milosczi sniatinski, ktora rzecz tak barzo iego kroliewska miloscz obrazila, iz obszaczowana zadniemi pieniadzmi byc nie moze, “înainte cu un an a avut loc o năvălire asupra curţii din Sniatin a majestăţii sale regelui, lucru care a jignit pe măria sa atât de mult încât nu poate fi preţuit cu nici un ban”.

209 Ibidem, p. 132, nr. 66: iako insi starostowie mieskawali wszitko na zamku, a ten starosta wszitko iezdi po swoich dworzech, “cum alţi staroşti locuiesc mereu în cetate, acest staroste călătoreşte mereu pe la curţile sale”; T. Bălan, op. cit., p. 79; B. D. Grecov, op. cit., p. 371.

210 Ibidem, p. 311; vezi şi T. Bălan, op. cit., p. 78-79, care insistă asupra derivatului äâîðèùå, utilizat pentru a desemna locuinţa ţărănească în provinciile poloneze care au aparţinut altădată statului halician.

211 B. D. Grecov, op. cit., p. 351. 212 P. P. Panaitescu, Documente privitoare la istoria lui Mihai Viteazul, Bucureşti, 1936, p. 105,

nr. 43. 213 Ibidem, p. 130, nr. 55. 214 I. Corfus, Documente ... Secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, p. 112, nr. 51. 215 I. A. Candrea, O. Densuşianu, Dicţionar etimologic al limbii române. Elementele latine,

Bucureşti, 1914, p. 42; S. Puşcariu, Etymologisches Wörterbuch der rumänisches Sprache, Heidelberg, 1975, p. 26; Al. Ciorănescu, op. cit., p. 154.

216 A. Walde, op. cit., vol. I, p. 175-176; H. Mihăescu, La romanité dans le Sud-Est de l’Europe, Bucureşti, 1993, p. 252.


primindu-le şi pe cele de “locuinţă”, “familie”, “neam”, “gospodărie”, “căsnicie”217. Termenul apare în documentele slavo-române sub forma diminutivală căşcioare, desemnând unele toponime precum Êúø÷îðåëå, în Moldova218, şi Ê1ø÷îðåëå, în Ţara Românească219. În însemnările şi documentele româneşti din secolul al XVI-lea, termenul este întâlnit cu sensul general de “locuinţă”: înţelepciun<ea> au zidit şi e casă220; sau cu cel de “familie”, “neam”: iaste neguţător mare şi cu avuţie multă şi de casâ mare de la Raguza221.

Utilizarea acestui termen pentru indicarea locuinţelor boiereşti este pusă în evidenţă de un zapis din 15 februarie 1571, care menţionează ca loc al redactării actului locuinţa din Bucureşti a boierului Dobromir, marele ban al Ţării Româneşti: am scris eu logofetul, în casa banului Dobromir ot Bucurişti222. Cu accepţiunea de “locuinţă” boierească, casă se întâlneşte şi într-un act moldovenesc din aceeaşi epocă: aşia că, după mila sa, mulţi au slobozit den robie: némiş<i> şi nemişoae s-au întorsu slobodzi la casili şi la oamenii săi223.

Un izvor interesant, nu numai pentru aspectele lingvistice ale cercetării reşedinţelor boiereşti, dar şi pentru modul de organizare a acestora, este un document emis de cancelaria împăratului Rudolf II, prin care boierului muntean Aga Leca i se atribuia o pensie lunară de 100 de taleri. Actul în cauză este însoţit de o însemnare autografă a beneficiarului, care stabileşte că destinaţia ce urma a fi dată sumei respective era: camara de caşa224.

Un zapis de la începutul secolului al XVII-lea, referitor la o tranzacţie efectuată în mediul boierimii mici din Ţara Românească, scoate în evidenţă şi accepţiunea de “gospodărie” pe care cuvântul o căpătase deja în limba vorbită: toate slujbele câte trebuie scoase la moartea omului, 6 suflete. Şi au făcut din casa lui şi di<n> bucatele lui225.

Termenul românesc curte provine din latinescul curtis, -em, ca derivat al lui cohors, -em, prin transformarea fonetică a lui o în u226. În latina clasică, cohors desemna iniţial o unitate militară care se afla încartiruită într-o tabără fortificată, pentru ca ulterior termenul să ajungă să indice inclusiv tabăra unităţii militare227. În latina medievală, curtis şi-a menţinut accepţiunea de tabără militară sau loc

217 I. A. Candrea, Dicţionarul limbii române din trecut şi de astăzi, Bucureşti, 1931, p. 228-229;

Dicţionarul limbii române, redactori responsabili: S. Puşcariu şi D. Evolceanu, tom I, partea 2, Bucureşti, 1940, p. 170-173; H. Tiktin, op. cit., vol. I, p. 448-449; L. Şăineanu, op. cit., p. 137-138; Dicţionarul explicativ al limbii române, p. 142.

218 DRH, A, vol. II, p. 230, nr. 156. 219 DRH, B, vol. II, p. 157, nr. 160. 220 Documente şi însemnări româneşti din secolul al XVI-lea, text stabilit şi indice de Gheorghe

Chivu, Magdalena Georgescu, Magdalena Ioniţă, Alexandru Mareş, Alexandra Roman–Moraru, Bucureşti, 1979, p. 153.

221 DIR, A, veac XVI, vol. 4, p. 74, nr. 94. 222 DRH, B, vol. VII, p. 10, nr. 9. 223 DIR, A, veac XVI, vol. 4, p. 75, nr. 94. 224 A. Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti. Acte şi

scrisori, vol. VI, 1600-1601, Bucureşti, 1933, p. 344, nr. 324. 225 DRH, B, vol. XI, p. 571, nr. 421. 226 I. A. Candrea, O. Densuşianu, op. cit., p. 73; S. Puşcariu, Etymologisches Wörterbuch, p.

40-41; H. Mihăescu, op. cit., p. 286-287; Al. Ciorănescu op. cit., p. 272. 227 A. Walde, op. cit., vol. I, p. 242-243; P. P. Panaitescu, Influenţe semantice latine medievale în

limba română, în Studii şi cercetări lingvistice, I, nr. 2, 1950, p. 239.


îngrădit, desemnând reşedinţa feudală, laică sau ecleziastică, cu locuinţa şi anexele concentrate în jurul acesteia, precum şi cu domeniul feudal care ţinea de aceasta228.

Sensurile stabilite în latina medievală se întâlnesc şi în limba română, unde curte are accepţiuni asemănătoare: “casă” sau “palat”, “reşedinţă”229 a boierimii sau a domnului, totalitate a persoanelor care alcătuiesc suitele acestora, dar şi “gospodărie” înstărită, bogată230.

În documentele şi însemnările româneşti redactate pe parcursul secolelor XV-XVI (cele care s-au păstrat până astăzi), termenul nu este regăsit cu semnificaţia de reşedinţă boierească. Îl aflăm totuşi în textul unui document întocmit la sfârşitul secolului al XVI-lea, care îl utilizează pentru a desemna reşedinţa domnească: în Moldova lăcuiia la curtia domniascâ231.

Accepţiunea de reşedinţă boierească poate fi totuşi documentată în raport cu perioada secolelor XIV-XVI, prin intermediul documentelor slavo-române. Acestea din urmă îl exprimă sub forma toponimelor Ê%ðòå232� şi �Ê%ðòý� Âëúêàíîâà233, reprezent�nd două denumiri date uneia şi aceleiaşi aşezări. Este vorba despre satul “Curtea lui Vîlcan”, aşa cum este numit el la sfârşitul secolului al XV-lea234, un sat a cărui denumire evocă foarte probabil prezenţa unei vechi reşedinţe boiereşti dispărute cu ceva timp în urmă235.

Pe parcursul secolelor XV-XVI, documentele slavo-române menţionează şi alte toponime asemănătoare, de această dată sub forma diminutivală curtişoara, desemnând sate distincte din judeţele Olt236 şi Gorj237. Dacă avem în vedere faptul

228 Ch. du Fresne, sieur du Cange, op. cit., vol. II, p. 585; A. Bartal, op. cit., p. 189, p. 191; J. F.

Niermeyer, op. cit., fasc. 4, p. 296. P. P. Panaitescu, Influenţe semantice latine medievale, p. 239, susţine că evoluţia semantică respectivă a avut la bază un element comun atât clasicului cohors, cât şi medievalului curtis, acesta fiind sensul de corp militar aflat într-o tabără întărită. Raţionamentul, însă, nu ni se pare a fi valid, pentru că, în latina medievală, termenul curtis era întrebuinţat şi cu sensul de “gospodărie” ţărănească, cu casă, anexe gospodăreşti şi loturi de pământ (vezi Ch. du Fresne, sieur du Cange, op. cit., vol. II, p. 585; J. F. Niermeyer, op. cit., fasc. 4, p. 295; M. Kostrencić, G. Veljko, H. Zlatko, op. cit., fasc. 2, p. 330-331), iar în acest caz nu se poate pune problema prezenţei unui corp militar. Din acest motiv, credem că elementul semantic comun a fost cel de “îngrăditură”, aflată împrejurul casei, atât în cazul reşedinţei feudale, cât şi în cel al gospodăriei ţărăneşti. Vezi şi Lexicon Valachico-Latino-Hungarico-Germanicum, Buda, 1825, p. 158, unde cors, chors, cohors sunt traduse prin “orice ogradă îngrădită”.

229 I. A. Candrea, op. cit., p. 374-375; H. Tiktin, op. cit., vol. I, p. 714-715; L. Şăineanu, op. cit., p. 219; Dicţionarul explicativ al limbii române, p. 253.

230 Dicţionarul limbii române, tom I, partea 2, Bucureşti, 1940, p. 1034-1035. 231 DIR, A, veac XVI, vol. 4, p. 75, nr. 94. 232 DRH, B, vol. I, p. 313, nr. 194. 233 Ibidem, vol. II, p. 35, nr. 13; D. P. Bogdan, Glosarul cuvintelor româneşti din documentele

slavo-române, Bucureşti, 1946, p. 151; Dicţionarul elementelor româneşti din documentele slavo-române, redactor responsabil: Gheorghe Bolocan, Bucureşti, 1981, p. 62.

234 Pentru identificarea satului, vezi DRH, B, vol. I, Indice onomastic, p. 542, s. v. Curtea lui Vîlcan; Ibidem, vol. II, Indice onomastic, p. 505, s. v. Curtişoara.

235 Vezi P. P. Panaitescu, Influenţe semantice latine medievale, p. 239, care afirmă că expresia trebuie tradusă prin: “curtea (boierului) Vîlcan”; Ştefan Andreescu, Din nou despre bisericile de curte din veacurile XIV-XVI, în SCIA–AP, 20, nr. 1, 1973, p. 167. Vezi şi Melentina Bâzgan, Judeţele Ţării Româneşti până la mijlocul secolului al XVIII-lea, Bucureşti, 2004, p. 19-20, care este de părere că reşedinţa a aparţinut unui cneaz mărunt.

236 DRH, B, vol. II, p. 46, nr. 15; Ibidem, vol. III, p. 89, nr. 53. 237 Ibidem, vol. VII, p. 283, nr. 210.


că astăzi satul Curtea lui Vîlcan se numeşte tot Curtişoara (com. Bumbeşti Jiu, jud. Gorj)238, atunci nu trebuie să excludem deloc posibilitatea ca şi în celelalte sate omonime să fi existat la un moment dat curţi boiereşti239, iar amintirea lor să fi rămas ulterior consemnată în toponimia locală.

În privinţa altor posibile sensuri pe care termenul curte le-a avut în perioada analizată, trebuie spus că absenţa izvoarelor ne împinge pe tărâmul ipotezelor. Ţinând cont de faptul că informaţiile târzii, extrase din textele româneşti redactate în veacurile XVII-XVIII, au consemnat sensurile de “suită” şi “gospodărie”, pe care le-am văzut conservate în lexicul limbii române până în zilele noastre, şi că termenii echivalenţi äâîðú şi curia au avut accepţiuni similare în documentele autohtone, credem că cele două valenţe semantice pot fi puse şi pe seama secolelor anterioare.

Un loc aparte în terminologia reşedinţelor boiereşti din secolele XIV-XVI revine termenului polată. Provenind din latinescul palatium, acesta a pătruns în lexicul paleoslav cu sensurile de “palat”, “casă”, “odaie” şi “cort”240. De aici, probabil prin intermediul medio-bulgarei, a intrat şi în vocabularul limbii române, care a preluat sensul de “palat”, acestuia adăugându-i-se, însă, şi unele accepţiuni regionale, precum cele de “chiler”, “şopron” şi “streaşină”241.

În izvoarele literare medio-bulgare, polata este utilizat cu precădere pentru indicarea reşedinţelor suveranului242. Cu acelaşi sens, termenul este prezent şi în izvoarele sârbo-croate243, în situaţia acestora din urmă el putând fi documentat şi cu referire la locuinţele nobilimii244. Vechile texte ruseşti conferă şi ele termenului

238 G. Mihăilă, Dicţionar al limbii române vechi (sfârşitul secolului al X-lea–începutul secolului al

XVI-lea), Bucureşti, 1974, p. 94. 239 Nu este exclus ca în apropierea localităţilor cu numele Curtişoara să fi existat, la un moment

dat, şi alte localităţi numite Curte, -a, denumirea primelor făcându-se în corelaţie cu a celor din urmă. Faptul s-ar explica din punct de vedere lingvistic prin necesitatea diferenţierii unor obiecte sau realităţi asemănătoare (vezi I. Iordan, Toponimia românească, Bucureşti, 1963, p. 446), ceea ce pare a se fi întâmplat cu toponimul Curtişoara din jud. Gorj, în apropierea căruia documentele din secolul al XVII-lea menţionează pe cel de Curte (I. Donat, S. Caracaş, N. Ghinea, M. Kandel, Documente privind istoria României, B, Ţara Românească, veacul XVII. Indicele numelor de locuri, Bucureşti, 1960, p. 50). Din aceste considerente, cel puţin în cazul discutat, este de presupus existenţa unei astfel de curţi şi la nivelul toponimul primar Curte, de la care s-a format varianta diminutivală Curtişoara.

240 Fr. Miklosich, Lexicon, p. 613; Slovnik jazyka staroslověnskéno, fasc. 27, Praga, 1974, p. 134; H. Mihăescu, op. cit., p. 455; vezi însă M. Vasmer, op. cit., vol. II, p. 391, care presupune că a fost preluat în limbile slave prin intermediul termenului bizantin παλάτιον, punct de vedere adoptat şi de L. Sadnik, R. Aitzetmüller, op. cit., p. 287.

241 I. A. Candrea, op. cit., p. 966-967; L. Şăineanu, op. cit., p. 675; Dicţionarul limbii române, serie nouă, redactori responsabili: I. Iordan, Al. Graur şi I. Coteanu, tom VIII, partea 4, Bucureşti, 1980, p. 961; H. Tiktin, op. cit., vol. III, p. 136; Dicţionarul explicativ al limbii române, p. 817.

242 Vezi Th. Butler, Monumenta Bulgarica. A bilingual anthology of Bulgarian texts from the 9th to 19 th century, Michigan, 1996, p. 256, unde patriarhul Euthemios, în Viaţa Sf. Ioan din Rila, face referire la reşedinţa ţarului, astfel: äà èñõ8äôò íèùéè ðàä8ñòíè 8ò òâîåù ïîëàòû êíô7è æå òâîô ïîõâàëû íà ôçûöýõ äà è8ñôò, ”săracii să plece fericiţi din palatul tău, iar limbile nobililor tăi să poarte laude”.

243 Vezi Idem, Monumenta Serbocroatica, p. 156, cu textul Romanului lui Alexandru cel Mare, care menţionează palatul regelui Darius: âüñà æå ïîëàòà îòü çëàòà ñâýò'ëà ñüòâîðåí'íà áýøå, è ÿêî ëèöà àããåë'ñêàà òîìó ÿêî áîãó ïðýäñòîÿõó, “întreg palatul era făcut din aur strălucitor, iar ei stăteau în faţa lui ca nişte îngeri în faţa lui Dumnezeu”.

244 Fr. Miklosich, Monumenta Serbica, p. 285, nr. CCLXII: äàðîâàøå ïîëà÷% % ãðàä Ä%áðîâíèê% ñ ìýñòîìü, êîÿ 4 ïîëà÷à ïðüâî áèëà íàøýõü âëàñòå8 â%êàñîâè5ü, “îi dăruim palatul din oraşul Dubrovnik cu locul, care palat a fost mai întâi al nobilului nostru Vucaşovici”; vezi şi Ibidem, p. 238, nr. CCXXVII; Ibidem, p. 302, nr. CCLXVII.


sensurile de “casă”, “castel” şi “palat”, pe care le asociază cu personajele de vază ale societăţii: cneazul, înalţii prelaţi şi boierii245.

Pe parcursul secolelor XIV-XVI, termenul lipseşte din documentele redactate în limba română, în schimb, îl găsim menţionat sub forma derivată Pîëàòèùý246, în textul unui document de limbă slavonă, emis de cancelaria Ţării Româneşti în anul 1540. Aici, termenul indică un munte aflat în hotarul satului medieval Vădenii de Sus, astăzi cartierul Vădeni din oraşul Târgu Jiu. Muntele în cauză poate fi identificat cu dealul aflat la vest de oraş, peste apa Jiului, cel care, în prezent, se numeşte Dealul Târgului. La începutul secolului al XX-lea, dealul respectiv se numea însă Polata, iar la poalele sale era semnalată existenţa unor ruine medievale247. Ulterior, numele său a ajuns să se răsfrângă asupra întregii zone adiacente, astfel încât denumirea a fost însuşită de aşezarea dezvoltată la mică distanţă de dealul aflat în discuţie. În răstimpul 1981-1996, la Polata au fost întreprinse săpături arheologice menite să scoată la lumină vestigiile semnalate. Cercetările desfăşurate aici au condus la descoperirea unui număr de patru locuinţe din zid, de mari dimensiuni, pe care arheologii nu ezită să le pună în legătură cu prezenţa unor stăpâniri boiereşti248. Concluzia care se desprinde de aici nu poate fi decât aceea că notorietatea în epocă a complexului rezidenţial a făcut ca termenul prin care acesta era desemnat să pătrundă în toponimia locală şi să se conserve până în zilele noastre. Avem aici, aşadar, o dovadă incontestabilă a faptului că termenul polata, adoptat de populaţia autohtonă sub influenţa slavilor sud-dunăreni, a păstrat în limba română sensurile iniţiale conferite de limba paleoslavă, ajungând să fie asociat cu existenţa unor reşedinţe nobiliare autohtone.

3. REŞEDINŢELE BOIEREŞTI ÎN ACCEPŢIUNEA CONTEMPORANILOR Fondul lexical întrebuinţat pentru desemnarea reşedinţelor boiereşti în

documentele autohtone, deşi variat, ca urmare a diverselor limbi în care acestea au fost redactate, se prezintă, totuşi, unitar din punct de vedere semantic. Cercetat în mod sistematic, acest fond pune în evidenţă existenţa câtorva sensuri care sunt comune majorităţii termenilor utilizaţi în epocă. Este vorba în primul rând despre sensul fundamental de “locuinţă”, dar şi de prezenţa a două sensuri derivate, care ilustrează foarte sugestiv modul în care contemporanii secolelor XIV-XVI concepeau aceste complexe din punct de vedere funcţional.

Primul dintre aceste două sensuri derivate este cel de “gospodărie”. El scoate în relief dimensiunea economică a reşedinţei boiereşti, demonstrând faptul că autorii textelor analizate vedeau în acest tip de ansamblu o unitate de producţie capabilă să-i furnizeze stăpânului rezident diverse categorii de bunuri şi servicii. Sensul de “gospodărie” este întâlnit mai ales în cazul termenilor paleoslavi äîìú şi äâîðú, a sârbo-croatului ê%êÿ, precum şi a românescului casă. În consens cu semantica latinei medievale apusene, această valenţă poate fi afirmată şi în cazurile

245 I. I. Sreznevskij, op. cit., vol. II, col. 1122; Vl. Dal’, op. cit., vol. III, p. 10. 246 DRH, B, vol. IV, p. 126, nr. 98. 247 Al. Ştefulescu, Gorjul istoric şi pitoresc, Târgu Jiu, 1904, p. 285-286. 248 Venera Rădulescu, Gheorghe Calotoiu, Cercetările arheologice de la Polata, jud. Gorj, în CA,

V, 1982, p. 119-126; Idem, Cercetările arheologice de la Polata, jud. Gorj, în CA, VI, 1983, p. 133-139; V. Rădulescu, Iulian Cămui, O locuinţă cu pivniţă de piatră din sec. XIV-XV la Polata, jud. Gorj, în CA, VIII, 1986, p. 101-111; V. Rădulescu, Date arheologice referitoare la aşezarea medievală de la Polata, municipiul Tg. Jiu, jud. Gorj, în CA, X, 1997, p. 249-253.


lui domus, respectiv curia, în ciuda faptului că sursele existente îi asociază în această accepţiune doar cu reşedinţele domneşti.

Cel de-al doilea sens derivat pe care îl pun în evidenţă documentele de cancelarie este cel de “familie”, regăsit preponderent în legătură cu instituţia domniei. Acesta din urmă trebuie înţeles atât în accepţiunea fundamentală de totalitate a rudelor domnului, cât şi în aceea de totalitate a “familiarilor”, cu referire la slugile şi boierii aflaţi în legătură personală cu titularul tronului, pe lângă care prestau slujbă credincioasă249. Documentele utilizează cu acest sens termenii domus şi êúøòà – corespondentul lui domus în slava veche –, în vreme ce curia şi decalcul său slavo-român, äâîðú, păstrează doar nuanţa de “suită” sau grup de persoane aflate în preajma domnului, indicând, prin urmare, mai curând o relaţie cu caracter public decât una privată250. Dovada peremptorie pentru utilizarea acestei accepţiuni în raport cu reşedinţele boierimii vine din partea actelor româneşti redactate în limba polonă, acte în care termenul dom este folosit cu acest sens chiar de către reprezentanţi ai clasei boiereşti.

Asocierea sensului de “familie” cu termenii prin care sunt indicate reşedinţele nobiliare autohtone ne dezvăluie însă şi alte dimensiuni funcţionale pe care le percepeau contemporanii secolelor XIV-XVI. Este vorba aici, în primul rând, despre o dimensiune socială, dată de utilizarea reşedinţei ca loc de adunare pentru membrii familiei boiereşti şi pentru slugilor acestora; apoi despre o dimensiune administrativă, în măsura în care prezenţa slugilor avea drept scop principal strângerea veniturilor furnizate de satele aflate pe domeniul familiei251; dar şi despre o posibilă valenţă defensivă, justificată prin activităţile de pază pe care aceleaşi slugi este de crezut că le îndeplineau pe lângă reşedinţele stăpânilor252.

249 Pentru evidenţierea acestor realităţi din Ţările Române, vezi A. Cazacu, op. cit., p. 99 şi urm.;

N. Stoicescu, op. cit., p. 38-39. Vezi, de asemenea, Dan Horia Mazilu, Voievodul dincolo de sala tronului. Scene din viaţa privată, Iaşi, 2003, p. 95-101, care evidenţiază bogăţia semantică a termenului românesc “casă”, utilizând în special texte redactate în secolul al XVII-lea.

250 Elocventă în acest sens este o scrisoare a lui Radu cel Mare către braşoveni, în care se spune: è ïàê ÷å ê%ïèòè íåêîè êîæ%ñè, ùî ìè òðåá%þò % õèæ% ãîäñïîäñò% ìè, è íåêîëèêî ïîñòàâ, ùî ìè åñò 8ñòàëî äà ðàçäåëèì äâîð% ãîñïîäñòâà ìè, “şi apoi are să cumpere nişte cojoace ce-mi trebuiesc pentru casa domniei mele şi nişte postav ce mi-a rămas să împart curţii domniei mele” (I. Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti, p. 242, nr. CCIII). Situaţia atipică în care un alt termen decât cei consacraţi (äîìú şi êúøòà) apare în relaţie cu domnia, se explică prin utilizarea unui bruillon românesc al scrisorii, în care figura cuvântul “casă”, acesta din urmă fiind tradus prin intermediul lui õèæà, cel care, pe lângă sensul primar de “colibă”, îl are şi pe cel de “casă”, vezi Fr. Miklosich, Lexicon, p. 1102; L. Sadnik, R. Aitzetmüller, op. cit., p. 245; L. Djamo, Contribuţii la studiul lexicului, p. 140.

251 Vezi N. Stoicescu, Despre subalternii marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova (sec. XV–mijlocul sec. XVIII), în SMIM, VI, 1973, p. 64; Manole Neagoe, Din vechea organizare militară a Ţărilor Române. Cetele boiereşti, în AIIAI, X, 1973, p. 158; Idem, Problema centralizării statelor feudale româneşti, Moldova şi Ţara Românească, Craiova, 1977, p. 62.

252 Elocvent în acest sens este un act moldovenesc, din 27 ianuarie 1587, prin care diacului Ieremia Chiceră şi fraţilor săi le este întărit satul Ilişani, pentru că “privilegiul ce l-au avut ei de schimb cu Alexandu voievod pe satul Ilişanii, el l-a pierdut, când i-au jefuit casa şi i-au luat multă îmbrăcăminte şi argint şi bani şi i-au ucis o slugă [subl. n.]”, vezi DIR, A, veac XVI, vol. 3, p. 336. nr. 409. Prezenţa slugilor pe lângă curţile boiereşti este menţionată şi în izvoarele din Ţara Românească; referindu-se la represaliile declanşate de Mihnea cel Rău împotriva boierilor Craioveşti, cronica lui Radu Popescu spune că “până a să mazili, dacă pribegiră boierii, au trimis de le-a prădat casele; şi le-a sfărâmat până în pământ şi nu numai casele ci şi bisearicile şi mănăstirile lor şi slugile şi egumenii erau sluţiţi de dânsul şi căzniţi [subl. n.]”, vezi Radu Popescu vornicul, Istoriile domnilor Ţării Româneşti, ediţie critică de Const. Grecescu, Bucureşti, 1963, p. 27.


O ultimă precizare trebuie făcută în legătură cu paleoslavul äâîðú, cel care, pe lângă accepţiunile de “locuinţă” şi “gospodărie”, am văzut că a păstrat în slavona românească şi sensul de “îngrăditură” dispusă în jurul locuinţei. Rezultă de aici că ne aflăm în faţa utilizării în mod simultan a trei câmpuri semantice; iar mai departe, că prezenţa termenului în actele de cancelarie nu se asocia în mod exclusiv cu nici unul dintre acestea. Acesta înseamnă că echivalenţa äâîðú = fortificaţie, afirmată destul de frecvent în istoriografia mai veche, nu corespunde întrutotul realităţii istorice; prin urmare caracterizarea unei reşedinţe boiereşti ca fiind întărită sau fortificată trebuie să se bazeze pe dovezi mult mai concludente decât simpla menţionare documentară a acestui din urmă termen.


CAPITOLUL III LOCUINŢELE BOIEREŞTI

În ciuda neajunsurilor legate de volumul restrâns al informaţiilor existente cu privire la arhitectura caselor boiereşti din secolele XIV-XVI, precum şi de calitatea precară a unora dintre aceste informaţii, rezultatele la care au ajuns cercetările arheologice întreprinse până în prezent lasă totuşi să se întrevadă prezenţa unui fenomen constructiv relativ complex, caracterizat de o anumită diversitate a soluţiilor puse în practică. Complexitatea acestui fenomen îşi găseşte explicaţia în utilizarea simultană a doi parametri tehnici diferiţi, în condiţiile în care fiecare dintre aceştia a introdus în ecuaţie o tipologie constructivă proprie. Avem în vedere aici, pe de o parte, materialele şi tehnicile de construcţie utilizate (lemnul, sistemul mixt şi zidăria), iar de cealaltă parte, programele constructive dezvoltate cu ajutorul acestora (locuinţele de suprafaţă cu un singur nivel, locuinţele de tip turn şi locuinţele cu pivniţă), combinarea celor două conducând în final la conturarea unei tipologii care îşi găseşte numeroase analogii pe plan local, în mediile rezidenţiale domneşti, mănăstireşti şi urbane, dar şi în exterior, în Europa Centrală şi în zona Balcanilor.

1. LOCUINŢE DIN LEMN În încercarea de a scoate în evidenţă existenţa unei serii de locuinţe ridicate

din lemn, precum şi în tentativa de desprindere a prezumtivelor elemente comune ale acestora, avem la dispoziţie doar câteva cazuri documentate arheologic. În legătură cu spaţiul moldovenesc, pot fi aduse în discuţie reşedinţele de la Vornicenii Mari şi Liteni, ambele în jud. Suceava, la acestea adăugându-se numeroasele locuinţe cu posibilă apartenenţă boierească descoperite la Suceava, în apropierea Curţii domneşti, şi la Bârlad, în incinta cetăţii de pământ. În cazul Ţării Româneşti, ponderea cercetărilor arheologice soldate cu descoperirea unor locuinţe boiereşti din lemn este chiar mai redusă, astfel de situaţii fiind cunoscute până în prezent doar la Vadu Anei (jud. Ilfov), Măicăneşti (jud. Ilfov) şi Haleş (jud. Buzău).

Din punctul de vedere al programelor constructive adoptate, trebuie remarcat însă că numărul redus al cazurilor atestate până acum face ca, de fapt, aproape fiecare astfel de edificiu să evidenţieze un tip distinct de locuinţă. Cele mai multe dintre aceste locuinţe îşi găsesc totuşi analogii în celelalte medii constructive (domneşti, urbane sau ţărăneşti), astfel încât putem vorbi despre existenţa unor tipuri în sensul propriu al cuvântului.

1. 1. Locuinţe de suprafaţă cu un singur nivel Unul dintre cele mai vechi programe constructive puse în practică cu ajutorul

lemnului este cel al locuinţelor de suprafaţă cu un singur nivel. Acesta poate fi ilustrat foarte bine prin intermediul locuinţei ridicate lângă Liteni (fig. 1), la cumpăna secolelor XIV-XV. De dimensiuni mari (7,75 m x 4,70 m) în comparaţie cu locuinţele din mediul rural contemporan, construcţia contrasta cu acestea din urmă şi în ceea ce priveşte tehnica de construcţie utilizată sau dotările interioare,


aceste constatări fiind de natură să îndreptăţească supoziţia autorilor descoperirii, potrivit căreia ne aflăm în faţa unei case boiereşti.

Edificiul folosea ca structură de rezistenţă două reţele de bârne (una verticală şi una orizontală), îmbinate probabil prin intermediul cheutorilor, cadrul astfel obţinut fiind îngropat în şanţuri săpate de-a lungul întregului perimetru al construcţiei. Judecând după fragmentele de chirpic ars descoperite în umplutura sa, se pare că pereţii au fost obţinuţi din nuiele împletite, peste care s-a adăugat un strat gros de lut amestecat cu paie şi pleavă. Spaţiul locuibil era divizat în două camere cu dimensiuni diferite, ambele având podelele amenajate sub forma unor pardoseli din scânduri. Lipit de peretele vestic al camerei mai mari, a fost descoperit postamentul unei sobe din cărămidă, prezenţa acesteia din urmă venind să întregească, aşadar, imaginea de ansamblu asupra standardului de confort pe care construcţia îl putea oferi rezidenţilor săi1. Adăugând la aceste preţioase precizări faptul că edificiul se afla în centrul unui complex, din care mai făceau parte alte două locuinţe adâncite, de mici dimensiuni, precum şi o amenajare care poate fi identificată cu un adăpost pentru animale, se poate concluziona că situl a reprezentat, foarte probabil, o curte boierească. Având în vedere materialul ceramic descoperit, aceasta ar putea fi plasată în intervalul de timp cuprins între domnia lui Petru Muşat şi primele trei decenii ale secolului al XV-lea2.

Foarte interesant este faptul că cea mai veche atestare documentară a aşezării de la Liteni datează exact din această perioadă, un act emis de cancelaria voievodului Alexandru cel Bun, la 3 iunie 1429, întărind satul, menţionat sub forma “Litanăuţi”, panilor Lazor, Stanciul şi Costea, fiii vornicului Oană de la Tulova3. Cu această ocazie, autoritatea emitentă ţinea să precizeze că, asemenea tuturor celorlalte sate citate în document, Litenii reprezentau “drept credincioasa vislujenie”4 a tatălui celor trei beneficiari ai actului de întărire, ceea ce înseamnă că satul intrase în patrimoniul familiei încă din timpul vieţii vornicului, sub forma unei danii domneşti. Prin urmare, ansamblul rezidenţial descoperit la Liteni reprezintă una dintre reşedinţele familiei vornicului Oană de la Tulova5, reşedinţă care, după câte se pare, a fost folosită de către mezinul familiei, panul Costea. Acesta din urmă era cunoscut la începutul secolului al XVI-lea drept “Costea Liteanul”, nepoţii săi Bilca, Rusta, One şi Daniul beneficiind la 18 decembrie 1515 de un act de întărire, acordat de voievodul Bogdan III în temeiul unui vechi privilegiu emis de cancelaria lui Alexandru cel Bun, pe care cei patru îl moşteniseră de la înaintaşul lor6.

Câteva locuinţe similare cu cea de la Liteni au fost descoperite cu ocazia cercetărilor efectuate în incinta cetăţii de pământ de la Bârlad. Investigaţiile întreprinse aici au identificat nu mai puţin de 18 astfel de construcţii de suprafaţă, aşezate pe trei rânduri şi încadrate din toate direcţiile de alte 17 locuinţe modeste,

1 Mircea D. Matei, Emil I. Emandi, Octav Monoranu, Cercetări arheologice privind habitatul

medieval rural din bazinul superior al Şomuzului Mare şi al Moldovei (secolele XIV-XVII), Suceava, 1982, p. 54-57, p. 148, fig. 6; Moisescu, Arhitectura, p. 93, fig. 109.

2 M. D. Matei, Em. I. Emandi, O. Monoranu, op. cit., p. 61-62. 3 DRH, A, vol. I, p. 135, nr. 90. 4 Despre conţinutul juridic al acestei instituţii, vezi Dan Amedeu Lăzărescu, Vislujenie, în vol.

Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, coord.: Ovid Sachelarie şi Nicolae Stoicescu, Bucureşti, 1988, p. 502.

5 Potrivit autorilor investigaţiilor arheologice, “ne aflăm în faţa curţii unui mic feudal”, vezi M. D. Matei, Em. I. Emandi, O. Monoranu, op. cit., p. 62.

6 Costăchescu, Documente Bogdan, p. 382, nr. 61.

Locuinţele boiereşti 79

de tip bordei. Concluzia arheologilor este aceea că prezenţa simultană a celor două tipuri de construcţii reflectă existenţa unor diferenţe de ordin social între posesorii acestora, edificiile de suprafaţă aparţinând boierilor aflaţi la conducerea garnizoanei, în vreme ce bordeiele vor fi aparţinut soldaţilor de rând7.

Edificiile de suprafaţă aveau dimensiuni mai mari, comparativ cu cele îngropate, fiind monocelulare sau divizate în câte două sau trei camere (fig. 2-3). Construcţiile aveau la bază aceeaşi structură de rezistenţă întâlnită în cazul locuinţei de la Liteni: stâlpi de lemn fixaţi în tălpi îngropate, spaţiul dintre stâlpi fiind completat cu împletituri de nuiele, lipite cu lut gros8. În mod obişnuit, podelele locuinţelor de la Bârlad erau reprezentate de nivelul de călcare al epocii, bine bătătorit, doar o singură locuinţă de suprafaţă prezentând urme ale unei podele lutuite9. Imaginea de ansamblu asupra clădirilor de suprafaţă de la Bârlad se completează cu prezenţa generalizată a cuptoarelor destinate preparării hranei. Acestea aveau formă de potcoavă şi era amplasate de regulă în colţurile camerelor, cu gura dispusă pe diagonala încăperilor care le găzduiau10.

Seria locuinţelor descoperite la Liteni şi la Bârlad ne sugerează în final concluzia că edificiile de acest tip au înregistrat un anumit grad de răspândire în mediul boierimii din Moldova secolului al XV-lea. Acesta va fi conturat, probabil cu mai multă precizie, de cercetările arheologice viitoare.

1. 2. Locuinţe cu pivniţă Construirea reşedinţelor domneşti şi, implicit, obţinerea statutului de capitală

de către oraşele care găzduiau astfel de complexe, au făcut necesară prezenţa temporară sau permanentă la curţile domneşti a unui număr destul de mare de persoane provenind din vârful ierarhiei sociale, persoane aflate în legătură cu diverse sarcini de natură politică, administrativă şi militară11. Este foarte probabil că unele dintre aceste personaje, în special marii boieri, vor fi locuit temporar în cadrul complexelor rezidenţiale domneşti. Totuşi, disponibilităţile de găzduire ale acestor complexe trebuie să fi fost limitate, motiv pentru care, cu siguranţă, a fost nevoie şi de alte soluţii. O primă variantă posibilă, atestată, de altfel, de izvoarele scrise mai târzii, trebuie să fi fost aceea a închirierii de locuinţe pentru perioada slujbei prestate la Curtea domnească12. Cea mai mare parte a personalului este însă de bănuit că va fi locuit în locuinţe proprii13, grupate într-un cartier învecinat cu reşedinţa domnească, aşa cum se întâmpla şi în alte oraşe de reşedinţă din zona

7 M. D. Matei, Lucian N. Chiţescu, Cetatea de pământ de la Bârlad. Monografie arheologică,

Târgovişte, 2002, p. 34-35. 8 Ibidem, p. 59. 9 M. D. Matei, Săpăturile de salvare din cetatea de pământ de la Bârlad, în MCA, VII, 1961,

p. 649-650. 10 M. D. Matei, L. N. Chiţescu, op. cit., p. 60. 11 Despre dimensiunile şi complexitatea aparatului Curţii domneşti, vezi N. Stoicescu, Sfatul

domnesc şi marii dregători din Ţara Românească şi Moldova (secolele XIV-XVII), Bucureşti, 1968. 12 Grigore Ureche, Letopiseţul Ţărîi Moldovei, ediţie îngrijită, studiu introductiv, indice şi glosar

de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1955, p. 208: “Oprea armaşul, după învăţătura lui Aron vodă, de olac au venit şi seara au întrat în Iaşi, nici aiurea au mersu în gazdă, ci la odăile dorobanţilor celor ungureşti în curte au mersu. Şi noaptea au venit la gazda lui Ureche logofătul, pre carile îl lăsase Aron vodă să păzască scaunul şi i-au arătat porunca dumnu-său”; Constantin Cihodaru, Măsuri edilitare. Salubritate, în Istoria oraşului Iaşi, vol. I, redactori responsabili: C. Cihodaru şi Gheorghe Platon, Iaşi, 1980, p. 192.

13 Stoicescu, Bibliografia, vol. II, p. 638; Corina Nicolescu, Case, conace şi palate vechi româneşti, Bucureşti, 1979, p. 27.


balcanică14. Această realitate pare a fi sugerată în cazul românesc de rezultatele cercetărilor întreprinse în vatra istorică a oraşului Suceava, acolo unde, în proximitatea Curţii domneşti, au fost descoperite numeroase locuinţe cu un ridicat standard de confort, neegalat de cele aflate în alte zone ale aşezării15.

Materialele arheologice care alcătuiesc inventarul caselor din această zonă nu permit atribuiri sociale certe, cea mai îndreptăţită ipoteză fiind aceea a locuirii lor de către unii reprezentanţi ai patriciatului sucevean16. Pe de altă parte, însă, trebuie acceptată ideea că aceste locuinţe pot fi atribuite în egală măsură şi boierimii. În sprijinul acestei afirmaţii stă, pe de o parte, argumentul că edificii cu program constructiv, materiale şi tehnică de construcţie similare au fost utilizate în scopuri rezidenţiale şi reprezentative de către domnie17, iar de cealaltă parte, constatarea că locuinţe asemănătoare pot fi întâlnite şi în alte medii nobiliare româneşti, aşa cum sunt cele din spaţiul transilvănean18.

Construcţiile sucevene avute în vedere aici sunt specifice atât secolului al XV-lea, cât şi primei jumătăţi a veacului următor. Este vorba despre locuinţe de dimensiuni mari pentru perioada respectivă, compuse dintr-un parter înalt, divizat în cel puţin două camere, şi o pivniţă accesibilă prin intermediul unui gârlici în pantă, dispus perpendicular pe una dintre laturile clădirii19 (fig. 4).

Dat fiind faptul că ceea ce s-a conservat în solul medieval a fost întotdeauna pivniţa, singurele afirmaţii certe privitoare la tehnica de construcţie vizează exclusiv această parte a clădirilor20. Din această perspectivă, se poate spune că meşterii constructori utilizau drept structură de rezistenţă un cadru din lemn alcătuit din stâlpi verticali şi tălpi dispuse perimetral în fosa locuinţei. Cadrul era completat ulterior cu loazbe aşezate orizontal, care se sprijineau pe stâlpii de rezistenţă ai construcţiei (fig. 5). De cele mai multe ori, faţetele interioare ale

14 Vezi descrierea reşedinţei ţarilor bulgari de la Târnovo, cu amplasarea reşedinţelor boiereşti la

poalele dealului pe care se afla situat castelul, la Sinigalia, Arhitectura civilă, p. 50-51. 15 Gheorghe Diaconu, Observaţii cu privire la urmele vechiului târg al Sucevei în vremea marilor

asedii otomane şi polone din veacul al XV-lea, în SMIM, I, 1956, p. 274-277; M. D. Matei, Civilizaţie urbană medievală românească. Contribuţii (Suceava până la mijlocul secolului al XVI-lea), Bucureşti, 1989, p. 83, p. 114, p. 159, p. 161; C. Nicolescu, op. cit., p. 27; Ioan Caproşu, Vechea Catedrală Mitropolitană din Suceava. Biserica Sfântul Ioan cel Nou, Iaşi, 1980, p. 19.

16 Vezi M. D. Matei, Civilizaţie urbană medievală, p. 95-96, unde este ilustrat cazul elocvent al unei locuinţe de meşteşugar specializat în producţia de cahle, care, după toate probabilităţile, deservea Curtea domnească; Em. I. Emandi, Mihai Ştefan Ceauşu, Contribuţii de morfologie urbană la cunoaşterea istoriei oraşului Suceava, 1388-1988, în SAMJ, XV, 1988, p. 143.

17 Despre prima locuinţă din lemn a Curţii domneşti, vezi L. Chiţescu, Cercetări arheologice la Curtea domnească din Suceava, în CA, I, 1975, p. 246; C. Nicolescu, op. cit., p. 30-32; M. D. Matei, Em. I. Emandi, Cetatea de scaun şi Curtea domnească din Suceava, Bucureşti, 1988, p. 132; M. D. Matei, Civilizaţie urbană medievală, p. 74-76; Em. I. Emandi, M. Şt. Ceauşu, op. cit., p. 157-159.

18 Radu Popa, Mircea Zdroba, Şantierul arheologic Cuhea. Un centru voievodal din veacul al XIV-lea, Baia Mare, 1966, p. 13-18; Viktor Eskenasy, O nouă fortificaţie românească din Ţara Făgăraşului. Cetatea Comanei (secolele XIII-XIV), în RMMMIA, XI, nr. 1, 1981, p. 37-38; R. Popa, Dan Căpăţână, Antal Lukács, Cercetările arheologice de la Voievozi. Contribuţii la istoria Bihorului în secolele XII-XV, în Crisia, XVII, 1987, p. 73-76.

19 Bucur Mitrea et alii, Şantierul Suceava, în SCIV, IV, nr. 1-2, 1953, p. 346-347; Ioan Nestor et alii, Şantierul arheologic Suceava (r. şi reg. Suceava), în MCA, V, 1959, p. 599-602; Ioan Nestor et alii, Şantierul arheologic Suceava. Campania 1957, în MCA, VI, 1959, p. 679-685; Mircea D. Matei et alii, Şantierul arheologic Suceava, în MCA, VIII, 1962, p. 744-745.

20 M. D. Matei, Em. I. Emandi, O casă de orăşean din secolul al XV-lea de la Suceava, în SCIVA, 28, nr. 4, 1977, p. 553.


pereţilor erau acoperite cu lut21; existau însă şi cazuri în care se apela la o variantă mai complexă de structurare a pereţilor interiori, aceştia din urmă fiind amenajaţi sub forma unor împletituri de nuiele lipite cu lut22 care veneau să dubleze peretele exterior obţinut din loazbe. Scopul acestei din urmă variante era, în mod evident, obţinerea unei izolaţii termice cât mai eficiente. Tavanul pivniţelor se prezenta sub forma unui pod obţinut din bârne orizontale, fixate la capul stâlpilor verticali ai pereţilor, peste care erau aşezate scândurile duşumelei23.

În câteva cazuri s-au putut face observaţii in situ şi cu privire la modul de construire a parterului. Acesta din urmă folosea, foarte probabil, structura de rezistenţă a pivniţei24, pereţii fiind obţinuţi din aceleaşi bârne de lemn lipite cu lut la interior25 şi la exterior26. Necesitatea asigurării unei ventilaţii naturale a nivelului inferior face probabilă ridicarea lui cu câteva trepte deasupra nivelului medieval de călcare, înălţimea pivniţei putând ajunge astfel până la 4 m27. Cu privire la dotările de care dispunea acest gen de locuinţă, notabilă este prezenţa regulată a sobelor de cahle28, un indicator obiectiv atât pentru gradul de confort asigurat rezidenţilor, cât şi pentru starea materială a acestora29.

Construcţii asemănătoare au fost ridicate în scopuri rezidenţiale şi de către boierimea de la sud de Carpaţi. Ne-o demonstrează rezultatele obţinute de investigaţiile arheologice desfăşurate la Vadu Anei, unde au fost scoase la lumină vestigiile satului medieval Crăsani. Cercetările desfăşurate în zona de nord-vest a aşezării au prilejuit descoperirea resturilor materiale ale unei locuinţe care a fost ridicată după acelaşi program constructiv pe care l-am întâlnit în cazul locuinţelor de la Suceava. Este vorba despre o pivniţă (5,90 m x 4,10 m), săpată până la cca. 1 m sub nivelul de călcare al epocii, deasupra căreia se ridica nivelul parterului (probabil supraînălţat, dată fiind adâncimea redusă a fosei pivniţei), fiecare dintre

21 B. Mitrea et alii, Şantierul arheologic Suceava–Cetatea Neamţului, în SCIV, VI, nr. 3-4, 1955,

p. 785; M. D. Matei, Civilizaţie urbană medievală, p. 75. 22 Ibidem, p. 123; Em. I. Emandi, M. Şt. Ceauşu, op. cit., p. 158. 23 Pentru o descriere completă a locuinţei orăşeneşti specifice Sucevei secolelor XV-XVI, vezi

Ibidem, p. 140-141. 24 Reconstituirea avansată de R. Popa şi Monica Mărgineanu–Cârstoiu (Idem, Mărturii de

civilizaţie medievală românească. O casă şi o sobă monumentală de la Suceava din vremea lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1979, p. 21), potrivit căreia parterul ar fi avut un sistem propriu de susţinere, alcătuit de stâlpi îngropaţi în afara perimetrului pivniţei, nu poate fi generalizată, întrucât o astfel de structură este probată (cel puţin deocamdată) numai de cazul aşa-zisei “case domneşti” descoperite pe platoul din faţa Cetăţii de Scaun, vezi M. D. Matei, Civilizaţie urbană medievală, p. 75, nota 75.

25 M. D. Matei, Em. I. Emandi, O casă de orăşean din secolul al XV-lea, p. 555. 26 V. Vătăşianu et alii, Şantierul arheologic Suceava, în MCA, VII, 1961, p. 623; R. Popa, O casă

domnească din secolul al XV-lea lângă Cetatea Sucevei, în SCIV, 20, nr. 1, 1969, p. 52. 27 R. Popa, M. Mărgineanu–Cârstoiu, op. cit., p. 19; M. D. Matei, Civilizaţie urbană medievală,

p. 95; Em. I. Emandi, M. Şt. Ceauşu, op. cit., p. 158. 28 R. Popa, M. Mărgineanu–Cârstoiu, op. cit., p. 41 şi urm. Despre importanţa cahlelor ca element

de diferenţiere economico-socială în spaţiul extracarpatic, vezi M. D. Matei, Civilizaţie urbană medievală, p. 94, nota 32; Em. I. Emandi, M. Şt. Ceauşu, op. cit., p. 158; Paraschiva–Victoria Batariuc, Sobe din cahle în locuinţe de orăşeni la Suceava, în Historia Urbana, VII, nr. 1-2, 1999, p. 37-66.

29 Trebuie adăugat însă că cercetările arheologice din ultimii ani au evidenţiat prezenţa cahlelor şi în inventarul unor locuinţe modeste, specifice ţărănimii, constatarea fiind de natură să îndemne la prudenţă, mai ales atunci când acestea sunt singurele argumente folosite pentru a face atribuiri sociale unor complexe arheologice, vezi Eadem, Instalaţii de încălzit în locuinţe din mediul rural din Moldova. Secolele XIV-XVII, în Arheologia Moldovei, XXI, 1998, p. 161-162.


cele două nivele ale clădirii avându-şi propriul sistem de acces. Dacă în cazul parterului, intrarea se făcea probabil prin intermediul unor trepte exterioare, în cazul pivniţei aceasta a fost amenajată sub forma unui gârlici de dimensiuni modeste (1 m x 2 m), poziţionat în colţul sud-estic al clădirii. Sistemul constructiv utilizat prezintă de asemenea similitudini cu locuinţele sucevene, acesta fiind structurat din bârne groase îmbinate în “sistemul amnarelor” şi întărite cu ajutorul unor cuie lungi, cu secţiunea pătrată30.

Edificiul a funcţionat în a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi fost distrus în cursul unui incendiu puternic. Urmare a acestui eveniment, nivelul parterului s-a prăbuşit în groapa pivniţei, antrenând cu sine o parte din inventar. Cele mai importante piese descoperite în umplutura fosei sunt cahlele, unele dintre ele smălţuite, precum şi soclul instalaţiei de încălzit din care acestea au făcut parte31.

Având în vedere dimensiunile clădirii (cele care o fac să fie cel mai mare edificiu din sat), complexitatea programului constructiv, precum şi dotările de care a beneficiat, este foarte probabil că ne aflăm în faţa locuinţei unui reprezentant al boierimii locale, aşa cum opinează chiar autorii descoperirii32.

În sprijinul acestei concluzii vin şi izvoarele scrise, care îi menţionează în a doua jumătate a secolului al XVI-lea pe câţiva dintre posibilii stăpâni ai reşedinţei. Un act de cancelarie, datat 9 septembrie 1579, aminteşte un schimb de ocini care a avut loc între Dan şi Fiera din Crăsani, pe de o parte, şi unchiul lor, Stan logofătul, de cealaltă parte, primii renunţând la ocina lor din Stoeneşti în schimbul unei ocini din Crăsani a logofătului33. Două luni mai târziu, la 10 noiembrie 1579, un alt document ne înfăţişează o tranzacţie similară petrecută între acelaşi logofăt Stan şi sora acestuia, jupaniţa Voica, primul obţinând o nouă ocină în Stoeneşti în schimbul unei alte ocini din Crăsani34. Trebuie precizat, însă, că cele două tranzacţii avuseseră loc cu ceva timp în urmă, evocarea lor aflându-se în legătură cu moartea de dată recentă a logofătului, când averea acestuia devenise deja subiect de dispută între moştenitori.

Având în vedere informaţia oferită de sursele documentare şi datarea materialului arheologic descoperit în umplutura locuinţei, se poate trage concluzia că posesorul locuinţei ar putea fi oricare dintre cele patru personaje menţionate.

În vatra satului medieval Măicăneşti au fost cercetate vestigiile unei alte locuinţe de suprafaţă, care, din punctul de vedere al programului constructiv şi al structurii de rezistenţă, manifestă şi ea similitudini în raport cu cele de la Suceava. Prin dimensiuni şi inventar, aceasta se individualiza net în raport cu celelalte locuinţe contemporane din cadrul aşezării, constatarea fiind de natură să îndreptăţească prezumţia că şi în acest caz avem de-a face cu o casă boierească.

Construcţia, notată convenţional L 67 şi datată în secolul al XVI-lea, a fost ridicată în întregime deasupra unui beci, adâncit cu 1,5 m în raport cu nivelul medieval de călcare, şi acoperea o suprafaţă de 22 m2.

Structura de rezistenţă avea la bază o reţea de stâlpi din lemn, fixaţi direct în sol; spaţiile dintre aceştia au fost umplute apoi cu scânduri, peste care a fost aşezat

30 Anca Păunescu, Eugen S. Teodor, L’établissement rural médiéval des XVI-XVII siècles de Brăneşti–Vadu Anei, în CA, XII, 2003, p. 252-253.

31 Ibidem, p. 253. 32 Ibidem, p. 259. 33 DRH, B, vol. VIII, p. 394, nr. 248. 34 Ibidem, p. 416, nr. 259.


un strat de chirpici gros de 12-14 cm. Tot din scânduri a fost structurat şi tavanul pivniţei, în vreme ce podeaua acesteia a fost amenajată sub forma unui strat gros de pietriş. Accesul în pivniţă se făcea din interior, probabil prin intermediul unei scări mobile. Acoperişul locuinţei a fost obţinut din scânduri late de 14 cm şi groase de 7 cm, peste care a fost aşezată probabil o învelitoare din papură35. O menţiune specială trebuie făcută cu privire la materialul arheologic descoperit în fosa beciului, material alcătuit din bucăţi de cărămidă şi cahle plate. Prezenţa acestora sugerează concluzia că locuinţa a dispus de o sobă de cărămidă decorată cu teracote, cazul său fiind, astfel, singular în cadrul aşezării de la Măicăneşti36.

Tot în această categorie de locuinţe poate fi inclus şi cazul unei case boiereşti atestate documentar în satul Cârpeşti, din Ţara Românească, despre care un act de cancelarie din 4 septembrie 1585 ne spune că era o construcţie cu pivniţă. Documentul reprezintă o întărire dată Episcopiei din Buzău de domnul muntean Mihnea Turcitul şi avea ca obiect, printre altele, satul Cârpeşti al marelui postelnic Stoica, casele acestuia, “care sunt pe pivniţă”, precum şi două sălaşe de ţigani, toate reprezentând o danie făcută de dregător înaintea morţii sale37. Casele din Cârpeşti sunt menţionate şi într-un alt document, emis la 21 iunie 1586 de cancelaria aceluiaşi Mihnea Turcitul, care vine să ne lămurească acum şi cu privire la materialul de construcţie din care fuseseră ridicate. De această dată, Episcopia primeşte întărire din partea domnului pentru dreptul de stăpânire asupra satului şi, fapt foarte interesant, pentru nişte prăvălii aflate în oraşul Buzău. Explicaţia înlocuirii caselor boiereşti din Cârpeşti cu prăvăliile din Buzău ne-o oferă acelaşi act domnesc, care precizează mai departe că, după moartea marelui dregător, locuinţa a fost mutată în Buzău de către un nepot al acestuia38, care o folosea drept prăvălie. Insolita întâmplare ne conduce în final la o singură concluzie posibilă şi anume aceea că marele postelnic Stoica rezidase într-o casă din lemn, care a putut fi demontată şi, ulterior, reasamblată pe un alt amplasament.

1. 3. Locuinţe cu programe constructive incerte Înainte de a trece la discutarea tehnicilor de construcţie folosite pentru

ridicarea locuinţelor din lemn prezentate în rândurile anterioare, mai trebuie amintite două edificii, cu planimetrii şi programe constructive rămase incerte, care merită totuşi atenţie, întrucât existenţa lor vine să completeze imaginea de ansamblu pe care încercăm să o schiţăm aici, în legătură cu amploarea fenomenului constructiv analizat.

Prima situaţie de acest fel este cea pusă în evidenţă de cercetările arheologice desfăşurate la Vornicenii Mari, în vatra satului medieval Tulova. Locuinţa de aici a aparţinut unei reşedinţe menţionate documentar încă de la începutul secolului al XV-lea şi s-a aflat în stăpânirea unuia dintre cei mai puternici boieri moldoveni ai epocii, vornicul Oană de la Tulova39.

35 Panait I. Panait, Vatra satelor din jurul Bucureştilor în lumina cercetărilor arheologice

(secolele XIV-XVI), în Cercetări arheologice în Bucureşti, IV, 1992, p. 80-81. 36 Pentru comparaţie, sunt utile şi statisticile autorului, care evidenţiază predominanţa bordeiului

(71%) în raport cu locuinţele de suprafaţă (29%), precum şi dimensiunile reduse ale celorlalte locuinţe de suprafaţă, care acopereau între 6 m2 şi 16 m2, vezi Ibidem, p. 76-80.

37 DIR, B, veac XVI, vol. 5, p. 200, nr. 213. 38 Ibidem, p. 244, nr. 258. 39 DRH, A, vol. I, p. 135, nr. 90. Despre personalitatea acestui mare boier moldovean, vezi Mihai

Costăchescu, Neamul lui Oană, dvornic de Suceava şi satele lui, în CI, V-VII, 1929-1931, p. 41-79.


Complexul aflat în atenţie cuprindea un nucleu de construcţii civile cu rosturi rezidenţiale, precum şi o biserică paraclis, ridicată în apropiere, la distanţă de câteva sute de metri40. Cercetarea sitului, realizată în condiţii deosebit de dificile, nu a putut furniza indicii cu privire la planimetria sau programul constructiv al clădirilor civile, singurele rezultatele concrete obţinute fiind legate de materialele şi tehnica de construcţie utilizate. Locuinţele aveau structura de rezistenţă alcătuită din stâlpi de lemn înfipţi direct în pământ, în vreme ce pereţii erau ridicaţi în tehnica paiantei, din carcase de nuiele împletite şi lipite cu lut. Componenta laică a reşedinţei cuprindea, se pare, două concentrări cu construcţii de suprafaţă, care se întindeau pe o lungime de aproximativ 45-50 m41.

În ceea ce priveşte datarea ansamblului de clădiri laice, trebuie spus că autorii cercetărilor, luând în considerare materialul ceramic descoperit, sunt de părere că acesta a fost ridicat la sfârşitul secolului al XIII-lea sau cel târziu la începutul secolului al XIV-lea42. Potrivit altor arheologi, însă, ceramica discutată este mult mai recentă, datând cel mai devreme din a doua jumătate a secolului al XIV-lea43. Aceasta ar conduce la plasarea momentului construirii locuinţei către sfârşitul acestui secol, adică într-un raport de relativă contemporaneitate cu biserica paraclis, despre care ştim cu certitudine că a fost ridicată în ultima treime a secolului al XIV-lea44.

De altfel, autorii cercetărilor de la Vornicenii Mari–Tulova se pare că au întâmpinat dificultăţi similare şi în stabilirea cronologiei celei de-a treia componente a sitului respectiv, necropola din jurul bisericii, considerând că aceasta se încadrează în perioada secolelor XI-XII45, în vreme ce o analiză în context tipologic a materialului descoperit pledează mai curând pentru datarea acesteia în cursul secolelor XIII-XIV46.

Date fiind aceste incertitudini, concluzia pe care o socotim cea mai plauzibilă este aceea că întregul complex rezidenţial, alcătuit din locuinţe şi biserică, a funcţionat între ultima treime a secolului al XIV-lea47 şi finele deceniului trei al secolului al XV-lea. În acest fel, eliminând din evoluţia aşezării o presupusă cezură reprezentată de intervalul secolelor XII-XIII, se ajunge la concluzia unei continuităţi de locuire, de-a lungul căreia s-au succedat mai multe etape. Prima dintre acestea a debutat cu întemeierea aşezării în cursul secolului al XIII-lea şi a

40 M. D. Matei, Em. I. Emandi, O ctitorie din secolul al XIV-lea a vornicului Oană de la Tulova, în SCIA–AP, 32, 1985, p. 3-12.

41 Idem, Habitatul medieval rural din Valea Moldovei şi din bazinul Şomuzului Mare (secolele XI-XVII), Bucureşti, 1982, p. 108-109.

42 Idem, Cercetările din bazinul superior al Şomuzului Mare. Săpăturile arheologice de la Vornicenii Mari (Tulova), în MCA, XIV, 1980, p. 549.

43 Acest punct de vedere ne-a fost împărtăşit de arheologii Victor Spinei şi Anca Păunescu, cărora le mulţumim şi pe această cale.

44 M. D. Matei, Em. I. Emandi, O ctitorie din secolul al XIV-lea, p. 10. 45 Idem, Habitatul medieval rural, p. 117. 46 Vezi V. Spinei, Rodica Popovici, Săpăturile arheologice din necropola medievală de la Hudum

(1987), în Arheologia Moldovei, XII, 1988, p. 241, nota 10; V. Spinei, Moldova în secolele XI-XIV, ediţia a III-a, Chişinău, 1994, p. 235-236.

47 Vezi şi P.–V. Batariuc, Ceramica monumentală descoperită la curţi boiereşti din judeţul Suceava, în SCIVA, 45, nr. 1, 1994, p. 71, care consideră, de asemenea, că reşedinţa de la Vornicenii Mari–Tulova a fost construită la sfârşitul secolului al XIV-lea.


fost urmată de evoluţia firească a comunităţii locale până în momentului întemeierii Ţării Moldovei. Noile instituţii introduse odată cu apariţia statului moldovenesc au marcat începutul unei noi etape din istoria Tulovei, întrucât satul a intrat în stăpânirea domniei şi, probabil, a fost dăruit unuia dintre membrii elitei sociale locale, care şi-a stabilit aici reşedinţa. În acest context, a avut loc construirea ansamblului de clădiri civile, iar în paralel, ctitorirea unei biserici de zid, care, deloc întâmplător, a fost amplasată în spaţiul cimitirului din Tulova, cu scopul foarte probabil de a înlocui vechiul lăcaş de cult al aşezării.

O situaţie similară cu cea de la Vornicenii Mari a rezultat în urma cercetărilor desfăşurate la Haleş, în vatra satului medieval Bădeni, din Ţara Românească, acolo unde a fost descoperit un alt complex rezidenţial boieresc în componenţa căruia atât locuinţa, cât şi biserica paraclis au fost ridicate din lemn. De această dată, locuinţele nu au putut fi studiate în detaliu întrucât au fost suprapuse de construcţiile de zid aparţinând unei reşedinţe boiereşti mai recente. În ciuda acestui impediment, resturile materiale găsite le-au permis totuşi autorilor cercetării să concluzioneze că reşedinţa avea una sau mai multe locuinţe de suprafaţă înzestrate cu sobe de cahle. Locuinţele împreună cu biserica, aflată la nord de acestea, au fost construite în a doua jumătate a secolului al XV-lea şi au funcţionat până în primele două decenii ale secolului al XVI-lea. Întregul complex se pare că a aparţinut familiei spătarului Vlad, vlastelin din “casa” voievodului Vlad Călugărul, familia acestui boier aflându-se, în intervalul cronologic menţionat, în stăpânirea câtorva părţi din satul Bădeni48.

1. 4. Tehnici de construcţie În marea lor majoritate, locuinţele analizate se încadrează din punct de

vedere tehnic în sistemul constructiv al “furcilor”, unul foarte răspândit la nivel european49. Numele lui se leagă de soluţia adoptată pentru ridicarea structurii de rezistenţă a clădirilor, soluţie care avea la bază o reţea de stâlpi sau “furci” înfipte vertical în pământ. În ceea ce priveşte structura pereţilor, sistemul a înregistrat o mare varietate de formule constructive, care mergea de la împletituri din nuiele, chirpici şi pământ bătut, până la piatră şi cărămidă. Un alt factor care a contribuit la diversificarea registrului de variante în care se prezenta acest sistem, a fost modul de fixare a structurii de rezistenţă. În afara soluţiei simple a furcilor înfipte direct în pământ, sistemul putea utiliza şi alternativa prinderii stâlpilor într-o reţea de tălpi, îngropate sau aşezate pe sol (“tehnica amnarelor” sau Fachwerk), această din urmă rezolvare tehnică putând fi completată, la rândul ei, cu oricare dintre variantele de umplere a carcasei enunţate mai sus. În consecinţă, putem discuta despre un spectru larg al formulelor constructive existente, spectru la care se dovedeşte că a apelat şi nobilimea autohtonă.

Locuinţele ridicate în sistemul “furcilor”, exemplificate prin situaţiile de la Vornicenii Mari şi Măicăneşti, aparţin unui tip constructiv răspândit în spaţiul

48 Constanţa Modoran, Ion Chicideanu, Cercetări şi rezultate la mânăstirea Bradu, în BOR, XCV,

nr. 9-12, 1976, p. 997; Idem, Mânăstirea Bradu. Scurt istoric şi cercetări arheologice, în Spiritualitate şi istorie la Întorsura Carpaţilor, vol. II, sub îngrijirea dr. Antonie Plămădeală, Bucureşti, 1983, p. 194-195.

49 Paul Petrescu, Arta populară, în Istoria artelor plastice în România, vol. I, redactor responsabil: George Oprescu, Bucureşti, 1968, p. 15.


românesc atât în mediul rural50, cât şi în cel urban51, dar care, în egală măsură, se întâlneşte şi în regiunile învecinate, în Bulgaria52 şi în Serbia53. Ceea ce le diferenţiază pe acestea de marea majoritate a locuinţelor ţărăneşti autohtone este programul constructiv, care în cazurile analizate aici capătă o amploare uşor de sesizat. Astfel, dacă la Vornicenii Mari avem de-a face cu un complex de clădiri desfăşurat pe o mare suprafaţă de teren, la Măicăneşti se poate observa o dezvoltare pe verticală a locuinţei, pentru a răspunde simultan atât exigenţelor rezidenţiale propriu-zise, cât şi diverselor nevoi gospodăreşti. În acest din urmă caz, diferenţa în raport cu celelalte locuinţe este dată nu numai de dimensiunile construcţiei, ci şi de prezenţa spaţiului funcţional al beciului, menit să înlocuiască modestele gropi de provizii ţărăneşti54.

Ridicate în sistemul “amnarelor”, construcţiile de la Liteni, Bârlad, Suceava şi Vadu Anei constituie un alt grup unitar.

Casele boiereşti de la Liteni şi Bârlad fac parte dintr-un tip de construcţie întâlnit şi în alte zone ale arealului locuit de români, construcţii ridicate în aceeaşi tehnică, după programe constructive apropiate, fiind atestate în special în mediul urban, la Baia55 şi Târgul de Floci56. Apropiat de această serie poate fi considerat şi numerosul grup al locuinţelor cu prispă naturală continuă, descoperite la Baia57, Hârlău58 şi Orhei59, locuinţe care au fost ridicate în aceeaşi tehnică a “amnarelor”.

Casele descoperite la Vadu Anei şi în apropierea Curţii domneşti de la Suceava prezintă un program constructiv ceva mai complex, bazat pe juxtapunerea a două niveluri de locuire, cu funcţionalităţi diferite: pivniţa şi parterul. Acest gen de clădire prezintă o mare răspândire în spaţiul românesc, fiind semnalat în mediul

50 V. Spinei, Dan Monah, Şantierul arheologic Braşăuţi, jud. Neamţ (1969), în MCA, X, 1973, p.

264-269; Maria Comşa, Types de habitations de caractère rural de la région comprise entre les Carpates Méridionales et le Danube aux XIIIe–XVIIe siècles, în Dacia, N. S., XXI, 1977, p. 309; P. I. Panait, op. cit., p. 80-81.

51 Eugenia Neamţu, Vasile Neamţu, Stela Cheptea, Oraşul medieval Baia în secolele XIV-XVI, vol. II, Cercetările arheologice din anii 1977-1980, Iaşi, 1984, p. 26; Gh. I. Cantacuzino, Petru Diaconescu, Gabriel Mihăescu, Date arheologice asupra unor vestigii medievale din zona centrală a oraşului Târgovişte, în RMMMIA, XV, nr. 2, 1984, p. 36-37; Lia Bătrâna, Adrian Bătrâna, Cercetări arheologice efectuate în anul 1979 în cuprinsul aşezării Curtea de Argeş, jud. Argeş, în CA, IV, 1981, p. 147, fig. 2.

52 Boris D. Borisov, A study on the mediaeval house from the 11th-12th centuries in South-eastern Bulgaria, în Archaeologia Bulgarica, III, 1999, 2, p. 86-87.

53 Gordana Milošević, Становање у средњовековној Србији, Belgrad, 1997, p. 205, p. 248-249, fig. 212 a-b. Sistemul este răspândit, de altfel, în întreaga lume slavă, vezi Lubor Niederle, Manuel de l’antiquité slave, vol. II, La civilisation, Paris, 1926, p. 113-114; Ewald Schuldt, Der Holtzbau bei den nordwestslawischen Stämmen vom 8. bis 12. Jahrhundert, Berlin, 1988, p. 60-65, fig. 63-66.

54 M. Comşa, op. cit., p. 12; P. I. Panait, Cercetarea arheologică a culturii materiale din Ţara Românească în secolul al XIV-lea, în SCIV, 22, nr. 2, 1971, p. 249.

55 E. Neamţu, V. Neamţu, S. Cheptea, op. cit., vol. II, p. 16-17. 56 A. Păunescu, Dana Mihai, Tipuri de locuinţe documentate arheologic la Oraşul de Floci, com.

Giurgeni, jud. Ialomiţa, în Ialomiţa. Studii şi comunicări de istorie, arheologie, etnografie, III, 2000, p. 86.

57 E. Neamţu, V. Neamţu, S. Cheptea, Oraşul medieval Baia în secolele XIV-XVII, vol. I, Cercetările arheologice din anii 1967-1976, Iaşi, 1980, p. 21-32; Ibidem, vol. II, Cercetările arheologice din anii 1977-1980, p. 17-42.

58 S. Cheptea, Un oraş medieval: Hârlău, Iaşi, 2000, p. 45-47. 59 E. N. Abâzova, P. P. Bârnea, A. A. Nudel’man, Древности Старого Орхея.

Залотоордынский период, Chişinău, 1981, p. 14 şi urm., fig. 4, 7, 9.


urban extracarpatic, la Baia60, Orhei61, Târgovişte62, Curtea de Argeş63 şi Râmnicu Vâlcea64, dar şi în mediul nobilimii române din Transilvania65. Dacă la aceste multiple cazuri adăugăm şi un exemplu de casă domnească, aşa cum este cazul celei descoperite în incinta Curţii domneşti de la Suceava66, atunci putem lesne observa că întreaga discuţia vizează de fapt un tip de locuinţă comun întregii elite sociale româneşti de la sud şi est de Carpaţi67.

Trebuie făcută totuşi precizarea că dacă acest din urmă tip de locuinţă este comun tuturor elitelor locale, în schimb el nu le aparţine acestora în exclusivitate, întrucât, aşa cum o demonstrează câteva dintre bordeiele descoperite în cadrul aşezărilor de la Coconi68 şi Vădastra69, sistemul “amnarelor” este prezent uneori şi în mediile constructive ţărăneşti.

Cum cercetările cu caracter etnografic au stabilit că sistemul s-a generalizat la noi abia pe parcursul secolelor XVIII-XIX70, înseamnă că prezenţa lui în repertoriul tehnicilor de construcţie ale ţărănimii din secolele XIV-XVII trebuie să fi fost de fapt una sporadică. Prin urmare, această prezenţă vine să sugereze existenţa unor influenţe pe care arhitectura urbană şi cea boierească le-au exercitat asupra celei ţărăneşti71, influenţe care au devenit din ce în ce mai accentuate pe măsura înaintării în timp a societăţii autohtone72. Din acest punct de vedere, situaţia spaţiului românesc se aseamănă cu cea din Serbia73 şi Bulgaria74, unde vechiul

60 E. Neamţu, V. Neamţu, S. Cheptea, Oraşul medieval Baia, vol. I, p. 32-33. 61 Pavel Bârnea, Tatiana Reaboi, Anexele gospodăreşti de la Orheiul Vechi din secolul al XV-lea

şi de la începutul secolului al XVI-lea, în Arheologia medievală, III, 2000, p. 85-86. 62 Nicolae Constantinescu, Corneliu Ionescu, Asupra habitatului urban de la Târgovişte înainte

de 1394. Repere din vatra Curţii domneşti, în SCIVA, 31, nr. 1, 1980, p. 57-61; C. Ionescu, Consideraţii asupra arhitecturii şi urbanismului oraşului Târgovişte în a doua jumătate a veacului al XIV-lea, în RMMMIA, XIV, nr. 2, 1983, p. 67, fig. 4.

63 L. Bătrâna, A. Bătrâna, op. cit., p. 151-153, fig. 5. 64 Elena Busuioc, Vestigii feudale de la Râmnicu Vâlcea, în Buridava, III, 1979, 24-28; Eadem, O

casă de orăşean şi documente materiale din sec. XIV-XV la Râmnicu Vâlcea, în SCIVA, 29, nr. 2, 1988, p. 119-126.

65 R. Popa, M. Zdroba, op. cit., p. 13-18; V. Eskenasy, op. cit., p. 37-38; R. Popa, D. Căpăţână, A. Lukács, op. cit., p. 73-76.

66 L. Chiţescu, Cercetări arheologice la Curtea domnească din Suceava, p. 246; C. Nicolescu, op. cit., p. 30-32; M. D. Matei, Em. I. Emandi, Cetatea de scaun şi Curtea domnească din Suceava, Bucureşti, 1988, p. 132; M. D. Matei, Civilizaţie urbană medievală, p. 74-76; Em. I. Emandi, M. Şt. Ceauşu, op. cit., p. 157-159.

67 R. Popa, M. Mărgineanu–Cârstoiu, op. cit., p. 34. 68 N. Constantinescu, Coconi. Un sat de câmpie în epoca lui Mircea cel Bătrân. Studiu arheologic

şi istoric, Bucureşti, 1972, p. 35-41; M. Comşa, op. cit., p. 304. 69 Ibidem, p. 308. 70 P. Petrescu, Arhitectura, în vol. Arta populară românească, redactori responsabili: Florea Bobu

Florescu şi P. Petrescu, Bucureşti, 1969, p. 96; Valer Butură, Etnografia poporului român. Cultura materială, Cluj Napoca, 1978, p. 101.

71 P. Petrescu, Arta populară, în Istoria artelor plastice în România, vol. I, p. 17. 72 Despre influenţa oraşului asupra satului medieval românesc, reflectată în domeniul culturii

materiale, vezi M. D. Matei, Observaţii în legătură cu raporturile economice dintre oraşele medievale şi satele situate în împrejurimile acestora (Realităţi din Ţara Românească şi Moldova), în SCIVA, 29, nr. 3, 1978, p. 380; Aristide Ştefănescu, Em. I. Emandi, Alexandru Artimon, Oraşul de reşedinţă şi zona sa înconjurătoare din Ţara Românească şi Moldova, în RMMM, XXV, nr. 1, 1986, p. 58-60.

73 Aici sistemul este utilizat în paralel cu cel al cununilor orizontale (Blockbau), vezi Gordana Milošević, op. cit., p. 205, p. 248-249, fig. 212 a-b.

74 B. D. Borisov, op. cit., p. 86-87.


sistem folosit pentru ridicarea locuinţelor de rând era cel al “furcilor”, urmând ca abia în vremuri mai recente să se generalizeze cel al “amnarelor”75.

Prezenţa sistemului în spaţiul românesc, încă din epoca întemeierii, pare a fi legată de realităţile constructive din Ungaria, unde a înregistrat o utilizare constantă pe parcursul întregului Ev Mediu76. Trebuie remarcate aici şi asemănările existente între programele constructive puse în practică prin intermediul acestei tehnici. Astfel, aşa numita “locuinţă maghiară de câmpie”77 (fig. 7-8) manifestă similitudini evidente cu cele descoperite la Liteni şi Bârlad, în vreme ce locuinţele autohtone cu pivniţă îşi găsesc analogii în mediul săsesc din Transilvania, unde astfel de case sunt atestate încă din secolul al XIII-lea78.

Se poate concluziona, prin urmare, că atât tehnica de lucru, cât şi programele constructive prezente în formula acestor locuinţe au ca sursă de provenienţă spaţiul regatului maghiar79. Drept aporturi autohtone, pot fi considerate doar împletiturile de nuiele din structura pereţilor şi dispunerea pe orizontală a bârnelor în cadrul aceloraşi pereţi, elemente, în mod evident, străine de structura caselor maghiare şi săseşti, în care pereţii erau structuraţi din bârne verticale (fig. 9-10).

Pătrunderea sistemului “amnarelor” la sud şi est de Carpaţi nu trebuie legată însă exclusiv de imigrarea elementelor etnice germane, aşa cum s-a procedat uneori80, întrucât un factor important de colportare l-a constituit, probabil, chiar populaţia românească din Transilvania. Dovada cea mai bună în acest sens o constituie prezenţa locuinţelor de această factură în cadrul complexelor rezidenţiale ridicate de cnezii români transilvăneni. Pătrunderea acestor construcţii la sud şi est de Carpaţi ajunge să fie şi mai uşor de înţeles dacă vom observa că respectivele reşedinţe sunt anterioare sau chiar contemporane cu momentele în care avem informaţii documentare despre existenţa unor formaţiuni prestatale româneşti dispuse de o parte şi de alta a Carpaţilor, sau despre mişcările demografice produse dinspre interiorul arcului carpatic către spaţiul viitoarelor state medievale româneşti81. Printre cei emigraţi, ştim astăzi cu siguranţă că au fost şi reprezentanţi

75 P. Petrescu, Consideraţii asupra raporturilor dintre arhitectura rurală şi cea urbană în sud-estul Europei în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, în SCIA–AP, 17, nr. 2, 1970, p. 228; M. Comşa, op. cit., p. 313-314.

76 András Pálóczi–Horváth, Development of the late-medieval house in Hungary, în Památky Arheologické, Supplementum 15, Ruralia IV, The rural house from the migration period to the oldest still standing buildings, Bad Bederkesa, 2001, p. 309-310, fig. 1-4.

77 Ibidem, p. 309-312. 78 R. Popa, Gheorghe Baltag, Documente de cultură materială orăşenească în Transilvania din a

doua jumătate a secolului al XIII-lea, în SCIVA, 31, nr. 1, 1980, 1, p. 37-42, fig. 2. Astfel de locuinţe sunt aduse la lumină, în număr din ce în ce mai mare, de cercetările arheologice întreprinse în oraşele germane, aşa cum este, de exemplu, cazul Lübeck-ului; vezi Manfred Gläser, Hochmittelalterliche Ständerbauten in Lübeck, în Archäologisches Korrespondenzblatt, 16, 1986, p. 215-222; Gabriele Legant–Karau, Mittelalterlicher Holzbau in Lübeck an der Schwelle vom ländlichen zum städtischen Siedlungsgefüge, în Archäologisches Korrespondenzblatt, 24, 1994, p. 333-344, fig. 6-13; Ingrid Schalies, Neue Befunde hochmittelalterlicher Holzbauten in Lübeck Gründungsviertel, în Archäologisches Korrespondenzblatt, 29, 1999, p. 125-134, fig. 3-5.

79 Situaţia spaţiului românesc poate fi comparată din acest punct de vedere cu cea a Serbiei medievale, unde locuinţele de această factură se concentrează în jurul Belgradului, zonă de influenţă maghiară, vezi G. Milošević, op. cit., p. 205, p. 248.

80 V. Neamţu, Istoria oraşului medieval Baia (Civitas Moldaviensis), Iaşi, 1997, p. 159. 81 Ştefan Meteş, Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX, ediţia a II-a, revăzută şi

adăugită, Bucureşti, 1977, p. 71-79; Şerban Papacostea, Românii în secolul XIII. Între cruciată şi Imperiul mongol, Bucureşti, 1993, p. 164-173.


ai elitelor sociale, care, în cazul Moldovei, au dat naştere unei formule proprii de organizare politico-administrativă, întemeind o dinastie domnitoare aşezată în fruntea ierarhiei locale82. Aşadar, nu este deloc întâmplător faptul că întemeietorul statului rezidase în Maramureşul natal într-un edificiu ridicat în aceeaşi tehnică constructivă pe care o vom găsi utilizată, câteva decenii mai târziu, în structura primei case domneşti de la Suceava, cea care, mai departe, va servi, probabil, drept model pentru vârfurile societăţii moldoveneşti.

2. LOCUINŢE CONSTRUITE ÎN SISTEM MIXT O fază intermediară între arhitectura de lemn şi cea de zid este reprezentată,

în sens genetic, de construcţiile ridicate în sistem mixt, în care fundaţiile sau temeliile din zidărie se combinau cu elevaţiile din lemn. Acest sistem constructiv, folosit în numeroase situaţii pe parcursul secolelor XIV-XVI la ridicarea lăcaşurilor de cult83, era de aşteptat să capete întrebuinţare şi în cadrul arhitecturii civile. Cercetările arheologice întreprinse în ultimele decenii sunt astăzi în măsură să confirme această ipoteză de lucru, oferindu-ne până acum câteva astfel de exemple, între care pot fi regăsite şi locuinţe boiereşti. Numărul acestora din urmă se rezumă deocamdată la două cazuri, însă fiecare dintre ele ilustrează un tip de program constructiv care îşi găseşte analogii în alte medii constructive.

2. 1. Locuinţe de suprafaţă cu un singur nivel Pentru sistemul mixt de construcţie, clădirile de suprafaţă cu un singur nivel

reprezintă programul constructiv cel mai uşor de pus în practică. Acesta este probabil motivul pentru care prima atestare a unei astfel de case o avem încă din secolul al XIII-lea, când a fost datată prezumtiva locuinţă a voievodului Seneslau de la Cetăţeni (jud. Argeş), un edificiu care folosea drept fundaţie o platformă din piatră legată în tehnica zidăriei uscate, iar ca elevaţie, o suprastructură din lemn84. Nu ştim care va fi fost gradul de răspândire a acestui program constructiv după întemeiere, însă, cu certitudine, el a rămas o opţiune viabilă pentru elitele autohtone. Veridicitatea acestei afirmaţii se verifică cu ajutorul unei case boiereşti descoperite la Corni (jud. Neamţ), în vatra satului medieval Strâmbi (fig. 6). Cercetările desfăşurate aici au avut ca obiectiv principal dezvelirea ruinelor unui conac boieresc târziu (numit L1), dar secţiunile trasate în zona sudică a clădirii au interceptat şi resturile unei alte construcţii de mari dimensiuni, ce pare a fi mai veche (numită L2). Este vorba despre o locuinţă din lemn, ridicată pe fundaţii din piatră legată cu lut, din structura căreia au fost dezvelite trei ziduri de temelie, groase de 0,60 m. Lipsa materialelor arheologice care să permită o încadrare cronologică precisă i-a determinat pe autorii investigaţiei să dateze ceva mai larg construcţia respectivă, în secolele XVI-XVII85. Clădirea prezintă însă evidente similitudini constructive şi planimetrice cu o serie de locuinţe atestate pe cale arheologică la Suceava, în a doua jumătate a secolului al XV-lea şi pe parcursul

82 Pentru aspectele legate de modul în care s-a format statul medieval moldovenesc, vezi Ştefan S.

Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997, cu bibliografia problemei. 83 D. Mihai, Materiale şi tehnici de construcţie documentate arheologic în grupa monumentelor

religioase şi civile din Ţara Românească. Secolele XVI-XVII, în BCMI, s. n., X, nr. 1-4, 1999, p. 32. 84 L. Chiţescu, A. Păunescu, Cercetările arheologice efectuate la complexul de monumente

feudale de la Cetăţeni, judeţul Argeş. Locuinţa voievodală, în CA, VIII, 1986, p. 73. 85 Ioan Vatamanu, Elena Ciubotaru, Ştefan Scorţanu, Sondajul arheologic de la Corni–Strâmbi,

comuna Bodeşti, judeţul Neamţ, în Memoria Antiquitatis, XXI, 1997, p. 255.


secolului al XVI-lea86, precum şi cu o locuinţă descoperită la Vornicenii Mari, în punctul “Dealul Velniţei”, construită la sfârşitul secolului al XVI-lea sau la începutul secolului următor87. Analogiile tipologice existente pledează, aşadar, pentru o cronologie care coboară chiar până în a doua jumătate a secolului al XV-lea şi merge până la începutul secolului al XVII-lea.

În ceea ce-i priveşte pe stăpânii acestei locuinţe, în favoarea originii lor boiereşti pledează două argumente. Trebuie remarcate, pe de o parte, dimensiunile considerabile pe care le aveau două din cele trei ziduri descoperite (cca. 6 m x cca. 9 m)88, dimensiuni care clasifică locuinţa printre cele mai mari clădiri din mediul rural moldovenesc, iar pe de altă parte apropierea de conacul boieresc investigat la nord de aceasta, databil în secolele XVII-XVIII89. Ambele elemente sugerează, aşadar, o posibilă continuitate de locuire boierească în zona respectivă.

Sursele scrise par să confirme şi ele această concluzie. Satul Strâmbi este menţionat documentar pentru prima dată la 2 aprilie 1428, când voievodul Alexandru cel Bun îl întăreşte împreună cu aşezarea învecinată, Corni, în stăpânirea panului Dragomir90. El reapare în documente la 2 aprilie 1579, când domnitorul Petru Şchiopul îl întăreşte jitnicerului Ilea, cel care îl cumpărase de la “Mariica, fiica lui Drăghici vistier, nepoata lui Stârcea, strănepoata lui Drăgoiu, răstrănepoata lui Dragomir”91. Pe lângă aceste informaţii, documentul din 1579 mai aduce o precizare importantă, aceea că Mariica moştenise, odată cu satul, un privilegiu de întărire primit de panul Dragomir de la Ilie şi Ştefan voievozi, dar şi un altul, de care beneficiase străbunicul său, Drăgoiu, fiul lui Dragomir, din partea lui Ştefan cel Mare92. Prin urmare, între jumătatea secolului al XV-lea şi sfârşitul secolului al XVI-lea, satul s-a aflat în stăpânirea urmaşilor panului Dragomir, care au primit pentru el întăriri succesive din partea domnilor moldoveni.

86 B. Mitrea et alii, Şantierul Suceava, în SCIV, IV, nr. 1-2, 1953, p. 348-349; B. Mitrea et alii,

Şantierul arheologic Suceava–Cetatea Neamţului (r. Suceava, reg. Suceava), în SCIV, V, nr. 1-2, 1954, p. 292-293; B. Mitrea et alii, Şantierul arheologic Suceava–Cetatea Neamţului, în SCIV, VI, nr. 3-4, 1955, p. 776; Em. I. Emandi, M. Şt. Ceauşu, op. cit., p. 116, p. 120.

87 M. D. Matei, Em. I. Emandi, Habitatul medieval rural din Valea Moldovei şi din bazinul Şomuzului Mare (secolele XI-XVII), Bucureşti, 1982, p. 144-145; locuinţa, de dimensiuni neobişnuit de mari pentru mediul rural moldovenesc, era divizată în trei camere dispuse în filă, prezentând particularitatea unor temelii cu lăţimea de 0,65 m, realizate din lespezi de piatră legate cu humus local. Importantă este şi descoperirea unor bucăţi de chirpic imprimate cu loazbe late, fapt ce le-a permis autorilor să reconstituie partea superioară a construcţiei, formată din şiruri orizontale de loazbe, lipite pe ambele părţi cu lut.

88 Calcularea dimensiunilor s-a făcut în conformitate cu planul săpăturilor publicat de autori, vezi I. Vatamanu, E. Ciubotaru, Şt. Scorţanu, op. cit., p. 256, fig. 1.

89 Datarea acestei construcţii în secolele XVIII-XIX, propusă de autorii investigaţiei pe baza unor analogii nespecificate în raportul publicat, nu poate fi acceptată. Analogiile cele mai apropiate care pot fi invocate în legătură cu acest monument, atât din punct de vedere geografic, cât şi planimetric, privesc hanul domnesc de la Suceava şi conacul boieresc de la Şerbeşti (ambele datate în secolul al XVII-lea) şi au în vedere dispunerea camerelor, la nivelul parterului, de o parte şi de alta a unui coridor central, care, la rândul său, comunică cu exteriorul prin intermediul unui pridvor, vezi Mihai Ispir, Conace din judeţul Neamţ, în SCIA–AP, 26, 1979, p. 158-159, fig. 2-3; Em. I. Emandi, M. Şt. Ceauşu, op. cit., p. 151-152, fig. 53. De menţionat este şi faptul că, în raportul iniţial de săpătură, publicat în vol. Situri arheologice cercetate în perioada 1983-1992, Brăila, 1996, p. 35, complexul celor două locuinţe fusese datat mai plauzibil, în secolele XVII-XVIII.

90 DRH, A, vol. I, p. 105, nr. 71. 91 DIR, A, veac XVI, vol. 3, p. 105, nr. 135. 92 Ibidem.


În posesia jitnicerului Ilea a rămas însă pentru puţin timp; la 2 aprilie 1585, Petru Şchiopul întărea satul marelui stolnic Gligorie Cocorea, după ce acesta îl cumpărase de la Ilea, devenit între timp fost jitnicer93. După această dată, satul dispare din nou din izvoarele scrise, pentru a reintra în atenţie lor la jumătatea secolului al XVII-lea. Trei documente din anii 1645-1646 îl menţionează în stăpânirea clucerului Ştefan Boul, care se afla în dispută pentru hotarul lui cu locuitorii satului vecin Negoeşti94. Câţiva ani mai târziu, mai precis la 5 februarie 1654, a noua parte din Strâmbi apare menţionată în stăpânirea Loghinei, a fiului ei, Ionaşco, precum şi a lui Ionaşco Bădorel, ocazie cu care cei trei vând partea respectivă clucerului Ştefan Boul95. Se pare deci că, între 1585 şi 1654, satul a fost divizat în nouă părţi egale, corespunzătoare unui număr echivalent de rude care şi-au împărţit o moştenire de familie. Cei nouă sunt probabil urmaşii marelui stolnic Gligorie Cocorea96, care, spre mijlocul secolului al XVII-lea, ajung să îşi vândă părţile de sat clucerului Ştefan Boul, probabil o rudă de-a lor mai îndepărtată.

În contextul acestor informaţii documentare, succesiunea familiilor care au stăpânit satul Strâmbi devine ceva mai clară, iar odată cu aceasta ajungem să înţelegem cine sunt comanditarii celor două case boiereşti. Prima dintre ele trebuie pusă, aşadar, pe seama descendenţilor jupanului Dragomir, cei care am văzut că au stăpânit satul în a doua jumătate a secolului al XV-lea şi în cea mai mare parte a secolului al XVI-lea, adică în perioada pentru care L2 îşi găseşte analogii în restul ţării. Locuinţa a fost folosită, probabil, şi de către familia marelui stolnic Gligorie Cocorea, dezafectarea ei putând avea loc cândva în prima jumătate a secolului al XVII-lea. În ceea ce priveşte conacul aflat mai spre nord, acesta îi aparţine, foarte probabil, clucerului Ştefan Boul, ginerele lui Ştefan Tomşa al II-lea şi cumnatul domnitorului Gheorghe Ştefan97, cel care stăpânea satul la mijlocul secolului al XVII-lea. Numai un astfel de personaj putea avea suficientă forţă financiară pentru a-şi ridica un gen de construcţie, care, la vremea respectivă, reprezenta tot ceea ce putea fi mai impozant în materie de case nobiliare.

Construcţiile de tipul celor de la Cetăţeni şi Strâmbi îşi găsesc analogii şi în afara hotarelor Ţărilor Române. Aşa cum bine se ştie, sistemul fundaţiilor din piatră de râu legată cu pământ sau lut este unul foarte familiar practicii constructive bizantine, el fiind larg răspândit atât în arhitectura militară, cât şi în cea civilă98. Clădiri similare întâlnim însă şi în ţările Europei Centrale. Un astfel de exemplu este cazul Austriei Inferioare, unde suprastructura din lemn ridicată în sistem Blockbau suprapunea, de obicei, fundaţiile de zid uscat ale locuinţelor, conducând astfel la obţinerea unor case cu un singur nivel, compartimentate în mai multe camere dispuse în filă99. Locuinţe asemănătoare sunt atestate şi în Slovacia vecină,

93 Ibidem, p. 272-273, nr. 331. 94 Catalogul documentelor moldoveneşti din Arhiva Centrală a Statului, vol. II, 1621-1652,

întocmit de Mihai Regleanu, Iulia Gheorghian, Veronica Vasilescu şi Doina Duca, Bucureşti, 1959, p. 385, nr. 1806, p. 370-371, nr. 1887, p. 371, nr. 1888.

95 Petronel Zahariuc, Ţara Moldovei în vremea lui Gheorghe Ştefan voievod (1653-1658), Iaşi, 2003, p. 413.

96 Deocamdată, nu ne este cunoscut decât un singur fiu, Ionaşco Cocorea, mare vătaf de Iaşi în 1616, vezi Stoicescu, Dicţionar, p. 300; nu este, însă, exclus ca Loghina din 1654 să fie o fiică a acestuia din urmă, iar cei doi Ionaşcu să-i fie nepoţi, botezaţi astfel după numele bunicului matern.

97 Stoicescu, Dicţionar, p. 352; P. Zahariuc, op. cit., p. 413. 98 C. Nicolescu, Moştenirea artei bizantine în România, Bucureşti, 1971, p. 56. 99 Sabine Felgenhauer–Schmiedt, Die Bauerhäuser der Wüstung Hard, Nieder-österreich.

Überlegungen zum dreiteiligen Haus, în vol. The rural house, p. 257-263, fig. 2.


aici fiind cunoscute şi situaţii în care cununile orizontale erau ridicate deasupra unor socluri din zidărie de piatră legată cu mortar100.

2. 2. Locuinţe cu pivniţă Cel de-al doilea tip de casă nobiliară ridicată în sistem mixt este reprezentat

de programul constructiv al locuinţelor cu pivniţă, atestat deocamdată prin intermediul unui singur exemplu, descoperit la Suceava. Este vorba despre o clădire înzestrată cu sobă de cahle, pe care dimensiunile (11,75 m x cca. 4,50 m) o situează printre cele mai mari construcţii de piatră ale Sucevei medievale. Pivniţa, adâncită până la 2,30 m în raport cu nivelul de călcare al epocii, era ridicată din lespezi de piatră legate cu un amestec de lut şi nisip fin şi sprijinea o suprastructură pe care resturile găsite în umplutura sa o indică a fi fost din lemn. Prin poziţia sa apropiată, pe de o parte, de Curtea domnească, iar pe de altă parte, de biserica Mirăuţilor, unde la începutul secolului al XV-lea a fost stabilit sediul recent înfiinţatei Mitropolii autocefale a Moldovei, se poate bănui că impunătoarea clădire va fi servit drept reşedinţă pentru mitropoliţii moldoveni în intervalul cuprins între sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul secolului al XVI-lea101.

Locuinţa de la Suceava îşi găseşte analogii în mediul constructiv al patriciatului urban din Moldova şi îndeosebi printre casele orăşenilor din Târgu Trotuş. Cercetările arheologice întreprinse aici au scos la iveală câteva locuinţe foarte asemănătoare, aparţinând secolului al XVI-lea, în alcătuirea cărora intrau aceeaşi pivniţă din piatră legată cu lut şi aceeaşi suprastructură din lemn102. Prezenţa acestor similitudini merită a fi subliniată aici, întrucât ea pare a îndreptăţi concluzia că nu discutăm despre exemple izolate, ci foarte probabil avem de-a face cu un tip de locuinţă destul de răspândit în rândul elitelor autohtone.

Originile sale trebuie căutate în primul rând la sudul Dunării, unde analogiile existente aparţin aceluiaşi mediu urban. Programele constructive de aici presupuneau unul sau mai multe nivele, fiecare având propria-i funcţionalitate: cele inferioare, construite din zidărie, serveau drept spaţii gospodăreşti (grajduri, pivniţe, ateliere, magazii etc.), iar cele superioare, ridicate din lemn, erau afectate locuinţelor propriu zise103.

100 Matej Ruttkay, Der ländliche Hausbau des 5. bis 15. Jh im nördlichen Karpaten-becken

(Slowakei), în vol. The rural house, p. 269-271, fig. 6. 101 M. D. Matei, Em. I. Emandi, Gh. Sion, A avut mitropolitul Iosif un palat, în Suceava, în

secolul al XIV-lea?, în RMI, LXII-LXIII, nr. 1-2, 1993–nr. 1-2, 1994, p. 102-107. 102 Al. Artimon, Descoperirile arheologice de la Tg. Trotuş din anii 1983-1986, în Carpica,

XVIII-XIX, 1986-1987, p. 329, p. 331; Idem, Cercetările arheologice de la Tg. Trotuş din anii 1987-1989, în Carpica, XX, 1989, p. 227-229, cu preţioase precizări privitoare la locuinţa nr. 29, în umplutura căreia s-au găsit resturi de lemn carbonizat, precum şi negative în lut ale loazbelor, permiţând astfel reconstituirea structurii lemnoase a nivelului care suprapunea pivniţa; Idem, Consideraţii istorico-arheologice privind geneza şi evoluţia oraşelor medievale din sud-vestul Moldovei, în Carpica, XXIV, 1993, p. 77.

103 P. Petrescu, Consideraţii asupra raporturilor dintre arhitectura rurală şi cea urbană, p. 237-238. Pentru cazul Bulgariei medievale, vezi exemplul oraşului Červen, unde, în urma cercetărilor arheologice, au fost descoperite numeroase locuinţe cu pivniţă din piatră legată cu pământ galben şi etaj din carcasă de lemn, la Violeta Dimova, Градоустройство и архитектура на читаделата на Червен през XIII-XIV в., în Средновековият Червен, vol. I, Цитаделата на града, Sofia, 1985, p. 90-100. Vezi şi construcţiile cu etaj din Pliska, construite din piatră legată cu pământ, la parterul cărora se aflau ateliere meşteşugăreşti sau prăvălii, la Atanas Milčev, Занаятчийски и търговски помещения северно от южната порта на вътрешния град на Плиска, în vol. Архитектурата на първата и втората болгарска дръжава, Sofia, 1975, p. 272 –273.


Prezenţa pivniţelor din piatră legată cu lut ar putea să fie însă şi rezultatul unui împrumut petrecut pe plan local, avându-i drept sursă pe locuitorii germani ai oraşelor extracarpatice. Un fenomen asemănător a fost scos la iveală şi de cercetările arheologice din Cehia, unde populaţia germană a adus şi a impus un gen asemănător de construcţii. Este vorba despre locuinţe cu un singur nivel, care puteau ridica ziduri de piatră legate cu lut până la cca. 2 m104. De altfel, influenţarea repertoriului arhitectural autohton de către populaţia germană nu ar fi o noutate; am menţionat anterior că un scenariu asemănător s-a petrecut în cazul locuinţelor cu pivniţă ridicate în tehnica amnarelor, chiar dacă acolo împrumutul s-a realizat probabil pe tărâm transilvănean.

3. LOCUINŢE DE ZID Alături de sistemele constructive analizate până acum, nobilimea autohtonă a

apelat adesea şi la zidărie, rezultatele cercetărilor arheologice întreprinse până în prezent evidenţiind prezenţa caselor de zid în cadrul ansamblurilor rezidenţiale boiereşti începând chiar cu secolul întemeierii. Programele documentate până în prezent sunt destul de variate, ele putând fi încadrate în trei mari categorii de construcţii: locuinţe de suprafaţă cu un singur nivel, locuinţe de tip turn şi locuinţe cu pivniţă şi gârlici.

3. 1. Locuinţe de suprafaţă cu un singur nivel Locuinţa de zid construită la suprafaţă, cu un singur nivel locuibil,

reprezintă, fără îndoială, transpunerea în zidărie a aceluiaşi program constructiv pe care, anterior, l-am găsit pus în practică, atât prin intermediul lemnului, cât şi cu ajutorul sistemului mixt. Cazuistica aflată la dispoziţie este însă una restrânsă din punct de vedere numeric şi limitată din perspectivă geografică, cercetările arheologice întreprinse până acum oferindu-ne doar trei astfel de exemple, toate aparţinând spaţiului Ţării Româneşti: Suslăneşti (jud. Argeş), Domneşti (jud. Argeş) şi Giurgeni (jud. Ialomiţa).

Cel mai vechi edificiu de acest tip a fost scos la iveală în cursul investigaţiilor desfăşurate la Suslăneşti (fig. 38), unde au fost descoperite resturile unei case boiereşti care a înregistrat trei niveluri de locuire cuprinse între secolul al XIV-lea şi sfârşitul secolului al XVI-lea.

Locuinţa a fost construită din piatră de râu legată cu mortar şi, judecând după traseul în “L” al zidurilor descoperite, se pare că a avut trei spaţii locuibile: două pe axa nord-vest – sud-est şi o a treia orientată spre sud-vest. Dacă avem în vedere că spaţiul bănuit a fi fost camera sud-estică avea dimensiunile aproximative de 6,5 m x 7,5 m, iar un al treilea zid, ce constituia una dintre laturile camerei nord-vestice, avea aproximativ 4,5 m, atunci putem aprecia că locuinţa de la Suslăneşti a fost o construcţie relativ spaţioasă, conformă cu statutul ei de casă boierească.

În interior, a fost amenajată o podea sub formă de paviment din lespezi neregulate de piatră, care a fost refăcută la jumătatea secolului al XV-lea, când debutează cea de-a doua fază de funcţionare a clădirii. Tot în categoria elementelor de amenajare interioară, trebuie inclusă şi prezenţa unor sobe de cahle, ale căror resturi materiale au fost interceptate atât în stratul de depuneri aparţinând primei faze de funcţionare, cât şi în cel corespunzător fazei a doua.

104 Martin Ježek, Jan Klápště, Martin Tomášek, The medieval peasant house in Bohemia.

Continuity and change, în vol. The rural house, p. 348-353, fig. 3-4.


Locuinţa de la Suslăneşti a fost descoperită la mică distanţă de ruinele unui lăcaş de cult cu plan dreptunghiular; împreună, cele două edificii alcătuiau o reşedinţă care poate fi pusă în legătură cu stăpânii satului medieval Neagomireşti. În legătură cu aceştia din urmă, însă, nu vom intra, deocamdată, în detalii; vom reveni asupra lor într-un alt capitol al lucrării, atunci când vom lua în discuţie particularităţile constructive şi funcţionale ale bisericii reşedinţei. O precizare care se impune, totuşi, a fi făcută aici, priveşte împrejurările în care şi-a încetat existenţa reşedinţa de la Neagomireşti. Potrivit autorului investigaţiilor, atât complexul rezidenţial, cât şi aşezarea din vecinătate au fost distruse la sfârşitul secolului al XVI-lea, cauzele care s-au aflat la originea acestui eveniment legându-se probabil de expediţia otomană din anul 1595, condusă de Sinan Paşa105.

Cercetările arheologice desfăşurate la Domneşti au scos la iveală ansamblul unei alte reşedinţe boiereşti argeşene, care grupa, la aproximativ 50 m distanţă una de cealaltă, o locuinţă de mari dimensiuni şi o biserică de curte. Din păcate, locuinţa a beneficiat de o atenţie mai redusă din partea echipei de cercetare, efortul acesteia canalizându-se în special asupra bisericii. Totuşi, cele câteva secţiuni trasate au permis reconstituirea planului unei clădiri rectangulare de mari dimensiuni (21,10 m x 9,60 m), construită pe temelii de piatră de râu legată cu mortar, temelii adâncite până la -0,50 m în solul medieval. Judecând după cantitatea mare de cărămidă aflată în nivelul de demolare, este foarte probabil că edificiul a avut elevaţia ridicată din zidărie de cărămidă. În acelaşi nivel de demolare au fost găsite fragmente de cahle şi discuri decorative, care, fără îndoială, provin de la o instalaţie de încălzit de tipul sobelor monumentale106. Similitudinile constructive constatate între locuinţă şi biserică, precum şi materialele arheologice descoperite indică faptul că cele două edificii au fost contemporane, alcătuind o reşedinţă ridicată la sfârşitul secolului al XV-lea sau la începutul secolului următor107, probabil de către unul dintre numeroşii boieri pe care actele de cancelarie îi menţionează în calitate de stăpâni ai satului108.

Cercetările sistematice desfăşurate în ultimele decenii la Giurgeni, în vatra Târgului de Floci, au adus importante contribuţii la cunoaşterea habitatului medieval specific mediului urban românesc, numeroasele locuinţe investigate îmbogăţind repertoriul cunoscut al arhitecturii civile româneşti109. Una dintre acestea a reţinut însă în mod special atenţia cercetătorilor. Este vorba despre o locuinţă de suprafaţă, care, atât prin dimensiuni, cât şi prin poziţia ei, apropiată de

105 Vezi Dinu V. Rosetti, Vestigiile feudale de la Suslăneşti (jud. Argeş), în BMI, XLI, nr. 2, 1972,

p. 29-30 şi fig. 1, după care s-a realizat calculul aproximativ al dimensiunilor locuinţei. 106 Spiridon Cristocea, Romeo Maschio, Teodor Mavrodin, Cercetările arheologice de la

Domneşti, judeţul Argeş, în Studii şi comunicări. Muzeul Câmpulung–Muscel, IV, 1987, p. 26. 107 Ibidem, p. 28. 108 Pe parcursul secolului al XVI-lea, satul s-a aflat în posesia mai multor stăpâni: Văsiu şi Manda

din Stănceşti, Neagoe Basarab, mănăstirea Argeş, Badea mare stolnic, Ivaşco mare vornic, Alexandru al II-lea Mircea, mănăstirea Sf. Troiţă şi Radu mare comis, vezi, în acest sens, DRH, B, vol. IV, p. 141, nr. 111; Ibidem, vol. V, p. 187-188, nr. 174; Ibidem, vol. VII, p. 29, nr. 9; DIR, B, veac XVI, vol. 5, p. 225, nr. 238; DRH, B, vol. XXII, p. 554-558, nr. 293; Ibidem, p. 562-571, nr. 295; Sp. Cristocea, R. Maschio, T. Mavrodin, op. cit., p. 15-19. Deşi, în principiu, posibilitatea ca acest complex să fi aparţinut mănăstirii Argeş sau unuia dintre cei doi domni menţionaţi nu poate fi exclusă, ea este totuşi greu de crezut, întrucât astfel de reşedinţe rurale domneşti sau mănăstireşti sunt atipice; până în prezent, după cunoştinţele noastre, nefiind atestat în Ţara Românească nici un astfel de exemplu.

109 Vezi A. Păunescu, D. Mihai, op. cit., p. 85-96.


unul dintre lăcaşurile de cult ale oraşului, vine să sugereze ideea că a aparţinut unui posibil complex rezidenţial boieresc.

Locuinţa (fig. 37) acoperea o suprafaţă de 46 m2 şi avea întreaga elevaţie din cărămidă. În interior, spaţiul a fost compartimentat în două camere de dimensiuni diferite: una mai mare, ridicată pe o fundaţie din blocuri paralelipipedice de piatră legate cu mortar, şi una mai mică, construită pe temelii din piatră spartă, legată de asemenea cu mortar110.

Funcţională până în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, locuinţa se afla amplasată la cca. 75 m de o biserică de tip sală, ridicată la cumpăna secolelor XV-XVI. Având în vedere, pe de o parte, că edificiul de cult a fost aproximativ contemporan cu locuinţa, iar pe de alta, că acesta dezvolta o variantă planimetrică specifică mai ales bisericilor de curte muntene, ipoteza existenţei unei reşedinţe boiereşti111 capătă credibilitate, cu atât mai mult cu cât documentele interne de cancelarie menţionează în această perioadă numeroase cazuri de boieri rezidenţi ai Târgului de Floci112.

3. 2. Locuinţe de tip turn Locuinţele etajate cu aspect de turn sunt printre cele mai vechi tipuri de case

boiereşti, ele fiind atestate în spaţiul extracarpatic încă din secolul al XIV-lea. De regulă, acestea erau construcţii cu două niveluri, compuse dintr-un parter construit la suprafaţă – sau uşor adâncit în sol – şi un nivel suprapus. Astfel de construcţii au fost descoperite la Netezi (jud. Neamţ), Polata (jud. Gorj), Firizu (jud. Mehedinţi), Cătălui (jud. Călăraşi) şi Runcu (jud. Gorj).

Turnul de la Netezi a făcut parte dintr-un ansamblu rezidenţial (fig. 11) ridicat în ultimul sfert al secolului al XIV-lea, pe terasa inferioară a pârâului Netezi, cel care, de altfel, a şi dat numele aşezării. Construcţia prezenta un plan rectangular (13,50 m x 7,10 m, la exterior), având spaţiul interior compartimentat în două încăperi: una de dimensiuni mai mari (8 m x 4,90 m), dispusă spre răsărit, şi una mai mică (4,90 m x 3,65 m), plasată spre apus. Camera mai mare se pare că asigura comunicarea cu exteriorul, intrarea fiind situată pe latura de est a construcţiei. Elevaţia clădirii, lată de 0,80 m, a fost realizată în tehnica bizantină a emplectonului: feţele interioare şi exterioare ale zidurilor au fost zidite din blocuri de piatră de carieră, iar spaţiile dintre acestea au fost umplute cu piatră spartă şi mortar. Deşi mare parte a materialului litic a fost recuperat încă din vechime, amprentele păstrate în mortarul fundaţiilor au îngăduit, totuşi, formularea observaţiei că în structura edificiului au fost încastrate piese fasonate, utilizate ca ancadramente pentru uşi şi ferestre. Aceleaşi negative conservate în mortar au prilejuit şi reconstituirea nivelului interior de călcare, amenajat sub forma unei pardoseli din dale de piatră. Şi exteriorul locuinţei a beneficiat de amenajări, de această dată fiind vorba despre un strat de argilă bine compactată, cu rol de hidroizolare, şi de un trotuar din piatră de râu. În interior, locuinţa a fost deservită de o sobă de cărămidă fără cahle, care, judecând după absenţa urmelor soclului din negativele pardoselii, se pare că s-a aflat la nivelul superior al clădirii. Această

110 L. Chiţescu, N. Conovici, Laura Georgescu, R. Lungu, A. Păunescu, T. Papasima, Venera Rădulescu, P. Vlădilă, Cercetările arheologice de la Piua Petri, în CA, III, 1979, p. 228-232.

111 Radu Lungu, Oraşul de Floci. Monumente istorice, în RMMMIA, XV, nr. 1, 1984, p. 38-39, fig. 3; A. Păunescu, D. Mihai, op. cit., p. 87.

112 A. Păunescu, Cu privire la boierii din Oraşul de Floci în secolele XVI-XVII, în Muzeul Naţional, XII, 2000, p. 27-32.


ultimă constatare este, de altfel, cea care le-a permis autorilor descoperirii să reconstituie aspectul de turn pe care l-a avut construcţia113.

La aproximativ 135 m spre nord de locuinţă a fost dezvelită biserica paraclis a reşedinţei, în jurul căreia s-a dezvoltat o necropolă (fig. 46). Lăcaşul de cult a avut iniţial doar altar şi naos, pronaosul fiind adăugat abia în prima jumătate a secolului al XV-lea. Potrivit autorilor cercetării, tot la începutul secolului al XV-lea a avut loc însă şi dezafectarea locuinţei boiereşti. Datările propuse ridică, aşadar, unele semne de întrebare, pentru că încetarea existenţei locuinţei face puţin probabilă demararea unui demers constructiv în cazul bisericii. Din acest considerent, credem că nu pot fi luate în discuţie decât două posibilităţi: fie locuinţa a funcţionat şi în prima treime a secolului al XV-lea, ea fiind, aşadar, contemporană cu ridicarea pronaosului; fie acesta din urmă a fost construit în perioada de funcţionare a locuinţei, între ultimul sfert al secolului al XIV-lea şi începutul secolului următor114.

Ansamblul rezidenţial a aparţinut, foarte probabil, jupanului Bratu Netedul, unul dintre marii boieri moldoveni de la sfârşitul secolului al XIV-lea. Către această încheiere pledează atât argumente de ordin toponimic (amplasarea reşedinţei în vatra satului Netezi, lângă pârâul eponim, într-un punct numit semnificativ “Brătuleţ”), cât şi argumente de ordin cronologic (materialele arheologice descoperite provenind din epoca în care personajul amintit este menţionat de sursele scrise115).

Investigaţiile arheologice desfăşurate timp de peste un deceniu la Polata au scos la iveală ruinele unui alt turn–locuinţă, care, împreună cu alte trei locuinţe de zid aflate în imediata sa vecinătate, alcătuiesc unul dintre cele mai interesante ansambluri de arhitectură civilă ale Evului Mediu românesc (fig. 13). Este vorba despre locuinţa numită “A” (fig. 14), o clădire etajată cu plan dreptunghiular (14,30 m x 7,70 m), din care s-a păstrat doar nivelul inferior, considerat a fi pivniţă de către autorii descoperirii. Zidurile clădirii, groase de 0,80 m, au fost ridicate în tehnica emplectonului şi s-au conservat până la o înălţime cuprinsă între 2,30 m şi 2,60 m. Cele două nivele ale clădirii erau separate printr-un plafon din lemn, ale cărui resturi carbonizate au fost găsite sub ruinele clădirii. Plafonul se sprijinea pe un sistem alcătuit din trei stâlpi din lemn sau zidărie, fixaţi în podeaua nivelului inferior, la intervale de 3,50 m, cu ajutorul unor pietre de râşniţă şi de moară116.

Un amănunt semnificativ, atât pentru reconstituirea aspectului construcţiei, cât şi pentru încercarea de înţelegere a funcţionalităţii aşa-zisei pivniţe, este constatarea că pereţii acesteia au avut suprafaţa interioară tencuită117. Mai mult

113 Bătrâna, Vatamanu, Netezi, 1982, p. 83-90, fig. 1; Bătrâna, Netezi, 1985, p. 300-303, fig. 1;

Moisescu, Arhitectura, p. 94. 114 Problema neconcordanţei cronologice existente între cele două edificii a fost sesizată iniţial de

autori, în primul raport publicat făcându-se afirmaţia că ceramica aflată în nivelurile de demolare a locuinţei: “se încadrează din punct de vedere tipologic în prima jumătate a secolului al XV-lea, stabilind astfel momentul abandonării construcţiei spre mijlocul secolului amintit (subl. autorilor)”, vezi Bătrâna, Vatamanu, Netezi, 1982, p. 88. În raportul final, însă, autorii au revenit asupra datării materialului ceramic, afirmând că fragmentele respective “din punct de vedere tipologic nu depăşesc începutul secolului al XV-lea”, vezi Bătrâna, Netezi, 1985, p. 303.

115 Bătrâna, Vatamanu, Netezi, 1982, p. 91; Bătrâna, Netezi, 1985, p. 312-314. 116 V. Rădulescu, Gheorghe Calotoiu, Cercetările arheologice de la Polata, jud. Gorj, în CA, V,

1982, p. 119-120. 117 V. Rădulescu, în CCA, 1997, nr. 74, p. 109.


decât atât, se pare că pereţii săi au fost acoperiţi chiar cu decoraţii pictate, autorii investigaţiilor menţionând descoperirea în umplutura pivniţei a unor fragmente de tencuială colorată118. Un alt detaliu constructiv interesant este dezvelirea în zona zidurilor de nord-vest, nord-est şi sud-est a unui pavaj, obţinut din piatră de râu bine bătută cu maiul în podeaua de lut galben119.

Pe întregul perimetru al construcţiei, zidurile prezentau o serie de retrageri, cu dimensiunile de 0,16 m x 0,10 m, care au fost interpretate în primă fază ca având rol în fixarea pardoselii. Ulterior, a devenit însă evident că rostul acestor retrageri a fost altul, întrucât locuinţa nu a beneficiat de o pardoseală din lemn, ci de un pavaj din piatră de râu, aşa cum am arătat mai sus. De altfel, prezumtiva podea din lemn ar fi trebuit să lase urme arheologice consistente, intercalate, din punct de stratigrafic, între nivelul pavajului şi cel al dărâmăturilor rezultate din prăbuşirea nivelului superior, ceea ce nu s-a întâmplat. Acestea sunt motivele pentru care autorii investigaţiilor au revenit asupra explicaţiilor funcţionale date respectivelor retrageri, emiţând o nouă ipoteză potrivit căreia rostul acestora s-ar lega probabil de susţinerea unor policioare120. În umplutura construcţiei au fost descoperite resturi provenind de la câteva instalaţii de preparare a hranei (vetre) şi de încălzit (sobă cu cahle)121. De remarcat este faptul că aceste resturi se situează stratigrafic deasupra nivelului de arsură corespunzător plafonului ce separa pivniţa de etaj, concluzia care se desprinde de aici fiind aceea că etajul a fost înzestrat probabil cu mai multe astfel de instalaţii122.

O problemă rămasă nelămurită în rapoartele de săpătură publicate este aceea a accesului la primul nivel, de clarificarea sa depinzând, aşa cum vom vedea, înţelegerea mai bună a particularităţilor constructive şi funcţionale ale clădirii. Mai întâi trebuie făcută precizarea că ceea ce autorii descoperirii numesc pivniţă, reprezintă un spaţiu adâncit în sol care coboară de la -0,80 m până la -2,00 m în raport cu nivelul actual de călcare123. Aceasta înseamnă că locuinţa a fost ridicată în coasta pantei care domină pârâul Suşiţa (aflat la cca. 10 m spre vest), având laturile scurte paralele cu firul apei, iar cele lungi înfipte în panta respectivă. În discuţie trebuie luat însă nivelul medieval de călcare, excluzând depunerile intervenite între timp. De altfel, profilul secţiunii S III, trasate perpendicular pe zidul nord estic, evidenţiază foarte clar că între solul viu, în care a fost săpat şanţul fundaţiei, şi solul vegetal există o lentilă de pământ galben depus124, care a avut probabil rostul de a preveni infiltrarea apei scurse de pe versant. Coroborând toate aceste date, rezultă că primul nivel al construcţiei cobora în raport cu solul medieval cu câteva zeci de centimetri în extremitatea vestică şi, probabil, cu ceva mai mult de 1 m în cea estică. Acesta este motivul pentru care intrarea se făcea foarte probabil pe latura vestică a clădirii, dinspre apa Suşiţei125, modul de

118 V. Rădulescu, Gh. Calotoiu, Cercetările arheologice de la Polata, în CA, VI, 1983, p. 133. 119 Gh. Calotoiu, I. Mocioi, V. Marinoiu, Mărturii arheologice în Gorj, Târgu Jiu, 1987, p. 165. 120 V. Rădulescu, în CCA, 1997, nr. 74, p. 109. 121 Gh. Calotoiu, I. Mocioi, V. Marinoiu, op. cit., p. 164-165; V. Rădulescu, în CCA, 1996, nr.

155, p. 127-128. 122 V. Rădulescu, în CCA, 1997, nr. 74, p. 109. 123 Gh. Calotoiu, I. Mocioi, V. Marinoiu, op. cit., p. 165; V. Rădulescu, în CCA, 1997, nr. 74,

p. 109. 124 V. Rădulescu, Gh. Calotoiu, Cercetările arheologice de la Polata (1982), p. 121, fig. 1. 125 Domnica Bajmatără, V. Marinoiu, Pivniţe din Gorj, sec. XIV-XIX, în Litua. Studii şi cercetări,

nr. 4, 1988, p. 145.


dispunere a clădirii permiţând accesul direct din exterior, fără a mai necesita construirea unei amenajări speciale (de tipul gârliciului, de pildă).

Încercând să ajungem la o concluzie în privinţa înfăţişării acestei prime locuinţe descoperite la Polata, trebuie să subliniem în primul rând faptul că nivelul păstrat nu este o pivniţă propriu-zisă, construită subteran, ci, dimpotrivă, un spaţiu construit în cea mai mare parte la suprafaţa solului medieval. Este foarte probabil că înălţimea zidurilor sale atingea 3–3,5 m, partea îngropată reprezentând cel mult o treime din înălţimea acestora (iar aceasta doar în extremitatea estică!). O altă observaţie se leagă de aspectul interior al primului nivel, aspect complet neobişnuit pentru înfăţişarea unei pivniţe. Este vorba despre tencuirea pereţilor interiori şi, fapt absolut remarcabil, despre existenţa unor fresce pictate. Se adaugă, de asemenea, prezenţa pavajului interior, care nu face decât să ne confirme bănuiala că aşa-zisa pivniţă reprezintă de fapt un nivel locuibil. Din păcate, săpăturile s-au concentrat numai în jumătatea sudică a clădirii, astfel încât nu avem confirmarea sau infirmarea unei locuiri permanente, în funcţie de prezenţa, respectiv absenţa unei instalaţii de încălzit la acest nivel.

Mai trebuie subliniat aici încă un detaliu constructiv sesizat de autorii cercetărilor, dar care nu a fost pus în evidenţă suficient de bine. Avem în vedere retragerile prevăzute de constructori în zidurile clădirii, interpretate iniţial ca fiind locaşuri pentru scândurile pardoselii, iar mai apoi ca având rostul de a susţine nişte poliţe din lemn. Desigur, cea de-a doua explicaţie oferită este una pertinentă, însă nu trebuie uitată înălţimea la care se aflau aceste presupuse policioare: 0,40 m126. În plus, trebuie avut în vedere faptul că oricum va fi arătat structura care a fost fixată în aceste retrageri ale zidurilor, acea structură se înşira de-a lungul tuturor zidurilor primului nivel. În măsura în care acceptăm că structura din lemn sprijinită reprezenta un postament suspendat pentru depozitarea diverselor categorii de bunuri gospodăreşti (subînţelese, dată fiind destinaţia atribuită), acestea trebuie să fi fost totuşi destul de joase pentru o astfel de destinaţie. În acest context, logic ar fi ca astfel de retrageri să se repete şi la alte înălţimi, conferind spaţiului aspectul unui depozit cu câteva rânduri de suporturi, ceea ce nu este cazul aici.

Iată de ce credem că se impune o altă explicaţie, care poate fi corelată cu aspectul interior al primului nivel: retragerile amintite credem că nu aveau menirea să susţină un rând de policioare, ci un rând de banchete care încadrau pereţii interiori. Dacă la cei 40 cm amintiţi adăugăm cei 10 cm, cât trebuie să fi fost grosimea lemnului încastrat, ajungem la o înălţime a banchetei de cca. 50 cm, adică exact cam cât măsoară tibia unui adult de înălţime medie, o dimensiune după care şi astăzi se croiesc picioarele scaunelor de uz comun.

Concluzia care se desprinde din coroborarea tuturor acestor date este aceea că aşa-zisa pivniţă a clădirii “A” de la Polata se apropie foarte mult de imaginea unei săli de consiliu sau a unei aule. Pereţii împodobiţi cu fresce, pardoseala şi banchetele, pe care trebuie să le vedem însoţite de mese dispuse şi ele de-a lungul zidurilor, toate acestea fac trimitere mai curând la o eventuală funcţie de reprezentare pe care a avut-o acest spaţiu, decât la rosturi de factură gospodărească.

Privită în ansamblu, locuinţa ni se înfăţişează, aşadar, drept un turn alcătuit din două nivele, în structura căruia demisolul era ocupat de o sală de mari dimensiuni, iar la etaj se afla nivelul locuinţei propriu-zise, nivel divizat probabil în

126 V. Rădulescu, în CCA, 1997, nr. 74, p. 109.


mai multe compartimente, corespunzătoare multiplelor instalaţii de încălzire prăbuşite în substrucţii. Rolul clădirii credem că poate fi înţeles şi mai bine dacă îl raportăm la întregul ansamblu din care am văzut că făcea parte, prezenţa celorlalte trei construcţii contemporane (aflate la distanţe care variază între 50 m şi 270 m una de cealaltă), venind să explice în special menirea sălii de consiliu. Aceasta din urmă reprezenta probabil locul unde se adunau rezidenţii celor patru case boiereşti şi slugile acestora, alcătuind cu toţii suita celui care stăpânea întregul complex şi deţinea comanda administrativ-militară a regiunii.

Din punct de vedere cronologic, funcţionarea clădirii “A” de la Polata a fost încadrată între sfârşitul secolului al XIV-lea şi mijlocul secolului al XVI-lea. Argumentele aduse în discuţie sunt tipologia ceramicii descoperite în umplutura clădirii, ceramică databilă în epoca lui Mircea cel Bătrân127, precum şi un dinar de argint, emis în anul 1569, găsit în acelaşi loc. Acesta din urmă ar furniza, după autorii descoperirii, termenul ante quem pentru dezafectarea locuinţei128. Asupra acestei datări vom avea însă ocazia să revenim în cele ce urmează.

Informaţii valoroase despre configuraţia locuinţele boiereşti din secolele XV-XVI pot fi considerate şi rezultatele investigaţiilor efectuate la Firizu, unde au fost dezvelite ruinele unei ctitorii boiereşti de pe valea Coşuştei, numită mănăstirea Coşuştea–Crivelnic129 (fig. 12). Este vorba despre un complex de clădiri alcătuit dintr-o mică biserică de plan triconc şi două corpuri de clădiri cu rosturi rezidenţiale, care a traversat două faze de construcţie, foarte clar evidenţiate din punct de vedere arheologic.

Dată fiind preocuparea demersului de faţă, un interes deosebit ne-au suscitat cele două clădiri de zid cu funcţionalităţi laice, poziţionate la sud, respectiv la vest de biserica mănăstirii, clădiri pe care autorul descoperirii le-a denumit “chilii mici” şi “chilii mari”. Cea sudică, era o construcţie cu dimensiuni destul de reduse (cca. 20-25 m2), având spaţiul interior divizat în două camere, fiecare cu acces direct din exterior. Un gol de uşă practicat în zidul despărţitor permitea comunicarea între ele. În faza a doua, ambele camere au suferit transformări, fiecare dintre ele primind câte un zid interior care le-a divizat spaţiul, astfel încât noua configuraţie prezenta două încăperi mari şi două mai mici. Tot cu acest prilej, în cazul uneia dintre camere s-a renunţat la accesul direct dinspre exterior, golul corespunzător uşii fiind zidit130. Analizând aceste detalii constructive, se poate lesne observa că funcţia atribuită de autorul descoperirii este foarte plauzibilă, dimensiunile reduse ale spaţiilor sugerând într-adevăr existenţa unor chilii.

Un semn de întrebare se ridică însă în legătură cu rosturile clădirii vestice. Aceasta întrucât pentru secolul al XV-lea, când, aşa cum vom vedea, are loc ridicarea clădirilor, construirea din zidărie a tuturor chiliilor unei mănăstiri este destul de puţin probabilă. Trebuie spus aici că de cele mai multe ori nici mănăstirile domneşti nu erau înzestrate cu astfel de clădiri, materialul de construcţie cel mai des folosit fiind lemnul. În schimb, aşa cum am mai avut prilejul să arătăm, ctitorii mănăstirilor îşi ridicau foarte frecvent locuinţe proprii în

127 V. Rădulescu, Gh. Calotoiu, Cercetările arheologice de la Polata (1982), p. 120; Venera Rădulescu, în CCA, 1997, nr. 74, p. 110-111.

128 V. Rădulescu, Gh. Calotoiu, Cercetările arheologice de la Polata (1983), p. 134; Gh. Calotoiu, I. Mocioi, V. Marinoiu, op. cit., p. 165.

129 Al. Bărcăcilă, Mănăstirea Coşuştea–Crivelnicu, Mehedinţi. Descoperire arheologică, în BCMI, XXVIII, 1935, p. 165-184.

130 Ibidem, p. 172-173, fig. 24-25.


cadrul acestor complexe, locuinţe care, de obicei, erau cele mai impozante construcţii laice din incintele mănăstirilor respective. Iată de ce credem că existenţa corpului vestic, de mari dimensiuni, se leagă mai curând de prezenţa unei case boiereşti, decât de aceea a unui corp de chilii, în vreme ce corpul sudic poate fi bănuit că reprezenta locuinţa egumenului mănăstirii. În sprijinul acestei afirmaţii poate fi adus şi un argument arheologic. Este vorba despre descoperirea între resturile aşa-ziselor “chilii mari” a unei matriţe pentru bătut monede, descoperire care vine să sugereze ideea că specificul clădirii se lega de unele activităţi laice mai puţin compatibile cu viaţa monahală.

Prezumtiva locuinţă a ctitorilor era alcătuită dintr-un prim nivel săpat în panta pârâului din apropiere şi un etaj suprapus, construit la nivelul curţii mănăstirii, astfel încât accesul în camerele sale se făcea direct din curtea complexului. În prima fază de funcţionare, nivelul inferior a avut o singură navă, fiind acoperit cu un tavan de grinzi, sprijinit pe pereţii perimetrali şi pe un şir axial de stâlpi din lemn. La rândul lor, stâlpii erau fixaţi deasupra unor pietre de râşniţă circulare, îngropate în podea, sistemul de susţinere fiind, aşadar, foarte asemănător cu cel al locuinţei–turn de la Polata. Ca urmare a eroziunii produse de apa Coşuştei, extremitatea vestică s-a prăbuşit la un moment dat, motiv pentru care, în cursul celei de-a doua faze constructive, clădirea a fost refăcută pe acelaşi amplasament, dar la o scară mai redusă. Cu acest prilej, spaţiul interior a fost divizat în patru camere dispuse în filă, comunicarea între acestea fiind asigurată prin goluri de uşă, late până la 2,50 m. Este evident, aşadar, că nivelul inferior al construcţiei a fost folosit drept spaţiu de depozitare, aceste deschideri largi având foarte probabil menirea să permită accesul căruţelor care transportau diverse categorii de bunuri131.

O precizare importantă care trebuie făcută vizează tehnica de construcţie a acestei clădiri. Este vorba despre sistemul bizantin al emplectonului, care, în prima fază de construcţie, a fost combinat cu cel al tiranţilor din lemn înecaţi în masa de zidărie132, scopul evident fiind acela de a-i oferi clădirii o mai mare stabilitate133.

Prima fază de funcţionare a complexului a fost plasată la sfârşitul secolului al XIV-lea, detaliile planimetrice ale bisericii determinându-l pe autorul descoperirii să afirme că aceasta este contemporană, dacă nu chiar anterioară, primei biserici de la Vodiţa. Potrivit aceluiaşi cercetător, a doua etapă ar data de la sfârşitul secolului al XV-lea, argumentul adus în discuţie fiind descoperirea în stare fragmentară a unei pisanii care face precizarea că actul de ctitorire a avut loc în timpul domniei unui Basarab voievod, din iniţiativa unui oarecare jupan Hamza. Din păcate, data pisaniei nu s-a păstrat integral, unul dintre fragmente conservând doar literele pg corespunzătoare zecilor şi unităţilor. Coroborând informaţiile prezente în text, s-a ajuns însă la concluzia că pisania poate fi întregită prin adăugarea literelor 7c, obţinându-se astfel anul 6983 (1475), când în Ţara Românească domnea voievodul Basarab Laiotă134.

Datarea mănăstirii a fost însă contestată odată cu aducerea în discuţie a unui alt izvor important. De această dată avem de-a face cu o însemnare descoperită pe un Tetraevanghel, aflat la mănăstirea Remetea din Serbia, însemnare care vorbeşte

131 Ibidem, p. 172-173. 132 Ibidem, p. 168. 133 Pentru utilitatea practică a acestei tehnici, vezi D. Mihai, op. cit., p. 36. 134 Al. Bărcăcilă, op. cit., p. 180.


despre faptul că, în anul 1581, logofătul Pârvu, fiul jupanului Crăciun din Crovna, dăruia mănăstirii Crivelnic de pe apa Coşuştei nu mai puţin de cinci cărţi liturgice135. Informaţia a fost folosită drept bază argumentativă pentru a modifica data pisaniei din 6983 în 7083 (anul 1575), autorul observaţiei fiind de părere că la circa şase ani de la ridicarea sa, biserica nu dispunea încă de cărţile de cult necesare. În susţinerea acestui punct de vedere, a fost adusă drept argument şi cronologia materialelor descoperite, cea care, indubitabil, indică prezenţa unui moment constructiv corespunzător secolului al XVI-lea136.

Datarea primului moment constructiv în anul 1575 se loveşte, însă, de un impediment major: în acest an, în Ţara Românească, domnea Alexandru II Mircea, cel care se intitula întotdeauna “fiul marelui şi preabunului Mircea voievod, fiul lui Mihnea voievod”137. De altfel, ca descendent al Drăculeştilor, Alexandru nu se putea autointitula, în nici un caz, “Basarab”, întrucât acesta era numele tradiţional al domnilor proveniţi din neamul Dăneştilor, rivalii politici ai strămoşilor săi138. Aşadar, anul pisaniei rămâne cel propus iniţial, 1475, însă el nu poate fi corelat cu cea de-a doua fază constructivă a mănăstirii, ci cu prima. Către această concluzie ne îndreaptă ceramica descoperită, dar mai ales monedele aparţinând unor emisiuni de secol XVI139, care nu pot să ateste decât ultimul moment constructiv din evoluţia complexului, adică faza a doua. Aşadar, mănăstirea a fost ridicată de către un jupan Hamza, foarte probabil în anul 1475. Cine este acest jupan Hamza, nu putem spune cu certitudine. În documentele de la sfârşitul secolului al XV-lea – cele care s-au păstrat până astăzi –, sunt menţionate doar două personaje cu acest nume. Primul dintre ele este jupanul Hamza I din Obislav, căsătorit cu o soră a boierilor Craioveşti, celălalt fiind chiar nepotul acestuia, Hamza II din Obislav, devenit mare dregător la începutul secolului al XVI-lea140. Pe amândoi îi găsim menţionaţi într-un act din 31 ianuarie 1496, prin care voievodul Radu cel Mare le întărea satele Călugărenii şi Câmpul Mare141 aflate în judeţul Vlaşca. Se pare, însă, că jupanul Hamza I din Obislav stăpânea sate şi în alte zone ale ţării142, astfel încât nu trebuie scoasă din calcul ipoteza ca acesta din urmă să fi fost ctitorul mănăstirii Coşuştea.

Două decenii mai târziu, mănăstirea înregistra prima sa atestare documentară: într-un un act emis de cancelaria lui Vlad Călugărul, la 10 aprilie 1493, apare menţionat “egumenul de la Coşuşte”143. După o anumită perioadă de timp, dintr-un motiv sau altul, mănăstirea a fost dezafectată. Refacerea complexului a avut loc probabil în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, aşa cum o demonstrează materialul arheologic descoperit şi, în mod special, matriţa pentru

135 Emil Turdeanu, Din vechile schimburi culturale dintre români şi iugoslavi, în Convorbiri

literare, III, 1939, p. 165, pl. I-II. 136 Constantin Grecescu, Mănăstirea Crivelnic–Coşuştea, extras din Revista istorică română,

IX, 1939, p. 8-9. 137 Vezi DRH, B, vol. VII, passim. 138 Vezi Constantin Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova,

a. 1324-1881, vol. I, Secolele XIV-XVI, Bucureşti, 2001, p. 108. 139 Într-una dintre camerele clădirii vestice a fost descoperit un gros polonez emis de regele

Sigismund III Wása (1587-1632), vezi Al. Bărcăcilă, op. cit., p. 179. 140 Stoicescu, Dicţionar, p. 62-63. 141 DRH, B, vol. I, p. 428, nr. 264. 142 Un act din 16 martie 1494 îl arată pe jupanul Hamza dăruind mănăstirii Bistriţa satul Mălureni,

din judeţul Muscel, vezi Ibidem, p. 404, nr. 247. 143 Ibidem, p. 382, nr. 236.


bătut monede, a cărei gravură reproduce un dinar unguresc emis de Ferdinand I de Habsburg, în anul 1540144. Dată fiind dania făcută bisericii în anul 1581, nu este exclus ca această iniţiativă să îi revină boierului Pârvu din Crovna, logofăt al II-lea sau al III-lea145, suficient de bogat pentru un astfel de demers constructiv, încât reuşea să stârnească şi interesul unui mare boier precum Calotă banul din Lipov, cu care se înfrăţea în anul 1577 peste câteva bunuri146.

Un alt exemplu de casă boierească de tip turn a fost descoperit în cursul cercetărilor arheologice desfăşurate pe amplasamentul fostei mănăstiri Cătălui (fig. 17). Dispusă pe latura sudică a incintei mănăstirii, locuinţa a păstrat doar zidurile primului nivel, descriind un spaţiu de formă trapezoidală (8,60 m x 9,28 m x 5,24 m x 5,37 m, la interior). Clădirea a fost construită pe fundaţii înalte (cca. 0,80 m) obţinute din asize de piatră de râu şi asize de cărămidă, având zidurile propriu-zise ridicate din rânduri de piatră de râu încastrată în casete de cărămidă aşezate pe cant, care alternau cu asize de cărămidă plasate orizontal. În interior, la 0,50 m deasupra bazei zidurilor de nord şi de sud, primul nivel a fost prevăzut cu două deschideri (1,65 m x 0,80 m şi 1,35 m x 1,20 m), care au fost interpretate de autorii descoperirii drept “ieşiri secrete”147.

Datele oferite de raportul de săpătură în privinţa arhitecturii clădirii se opresc însă aici, lăsând în urmă câteva aspecte neclarificate. O primă problemă se leagă de identificarea soluţiei de acoperire a primului nivel. Absenţa oricăror puncte de sprijin interioare, coroborată cu grosimea redusă a zidurilor (0,66–0,78 m), fac puţin probabilă existenţa unei bolţi longitudinale, mult mai plauzibilă fiind acoperirea primului nivel cu un plafon de bârne aparente, sprijinit direct pe masa de zidărie. Un alt aspect nerezolvat este acela al accesului în clădire. Faptul că cele două “ieşiri secrete” se aflau dispuse pe laturile lungi, de sud şi de nord, pare a induce concluzia că intrarea se putea afla pe una dintre laturile scurte, estică sau vestică, concluzie întărită şi de secţiunile I, XII, respectiv IX şi X, care nu au găsit urme de zidărie sau goluri de uşă. Un rol important în această discuţie îl are însă raportul dintre adâncimea primului nivel al construcţiei şi nivelul de călcare corespunzător secolului al XVI-lea, când aceasta a fost ridicată. Autorii cercetării nu menţionează decât cota -2,40 m la care se află nivelul de călcare din interiorul locuinţei în raport cu cel actual, fără a preciza însă unde se afla nivelul medieval de călcare din exteriorul pivniţei. Foarte utile se dovedesc aici cele două “ieşiri secrete”, care se deschideau la cca. 0,50 m deasupra bazei zidurilor, pe laturile de nord şi de sud, poziţia lor fiind un indiciu că nivelul de călcare din exterior nu putea urca prea mult peste 0,50 m în raport cu nivelul de călcare din interior, pentru că altminteri ieşirile respective ar fi ajuns impracticabile.

Concluzia care rezultă de aici este aceea că nivelul inferior al clădirii poate fi caracterizat mai curând drept un demisol decât un “beci” (aşa cum l-au numit autorii descoperirii), întrucât el cobora în solul medieval doar câteva zeci de centimetri. Această încheiere este de natură să explice absenţa sistemul de acces de tipul gârliciului, justificând mai departe ipoteza că intrarea se va fi făcut direct

144 Al. Bărcăcilă, op. cit., p. 179, fig. 26. 145 La 5 iulie 1579, redacta un act în cancelaria domnească de la Bucureşti, vezi DRH, B, vol.

VIII, p. 365, nr. 230. 146 Este vorba despre un sălaş de ţigani, vezi Ibidem, p. 130, nr. 80, p. 198, nr. 125, p. 402, nr. 252. 147 Gheorghe Cantacuzino, George Trohani, Săpăturile arheologice de la Cătălui–Căscioarele,

jud. Ilfov, în CA, III, 1979, p. 276, fig. 2a.


printr-un gol de uşă, practicat în zidul vestic sau în cel estic, rămase necercetate148. Astfel reconstituit, primul nivel al casei de la Cătălui se apropie destul de mult de demisolul locuinţei “A” de la Polata, precum de sala aflată de sub arhondaricul mănăstirii de la Buda (jud. Buzău)149.

Pentru stabilirea cronologiei complexului de la Cătălui, trebuie remarcat în primul rând faptul că zidul de incintă a fost integrat în structura constructivă a locuinţei. Acest detaliu este de natură să demonstreze că cele două componente au fost edificate simultan, în timp ce ridicarea bisericii de plan treflat, situată mai spre nord, a avut loc într-o fază ulterioară, probabil în răstimpul 1560-1577, când mănăstirea începe să fie menţionată în actele de cancelarie150. Se pare, însă, că locuinţa etajată nu este cel mai vechi edificiu de acest fel din cadrul ansamblului. Descoperirea unor ziduri de piatră prăbuşite în zona sudică a locuinţei, care ies din perimetrul descris de zidul de incintă al complexului, coroborată cu prezenţa unor materiale ceramice, printre care şi fragmente de cahle databile în secolele XIV-XVI, oferă motive pentru a presupune existenţa unei construcţii de zid mai vechi, care a precedat clădirea analizată151. Prin urmare, se poate afirma că situl aflat în discuţie a înregistrat o continuitate de locuire pe parcursul secolului al XVI-lea, continuitate care poate fi jalonată prin intermediul momentelor constructive atestate arheologic: ridicarea unei locuinţe de zid (boiereşti sau mănăstireşti152) înainte de jumătatea secolului al XVI-lea; construirea locuinţei cu etaj şi a zidului de incintă, la jumătatea secolului al XVI-lea; edificarea bisericii mănăstirii şi a turnului clopotniţă din colţul sud-vestic al incintei, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea153. Intervalul relativ scurt de timp scurs între construirea locuinţei (respectiv a curtinei) şi momentul ridicării bisericii, coroborat cu absenţa unui alt lăcaş de cult din cuprinsul incintei (care să fi jucat un eventual rol de paraclis de curte), ne îndeamnă să credem că ansamblul a fost conceput încă de la jumătatea secolului al XVI-lea ca mănăstire, însă, dintr-un motiv sau altul, lucrările de construcţie au fost suspendate după construirea casei şi a curtinei. În acest fel, cele două componente au ajuns să funcţioneze o vreme ca reşedinţă de facto pentru ctitorii mănăstirii, marele spătar Stan din Corbi şi soţia sa, jupaniţa Caplea154.

O altă locuinţă, care pare a se integra în seria deschisă de turnul de la Netezi, a fost descoperită în urma unui sondaj arheologic întreprins în localitatea Runcu (jud. Gorj) (fig. 18). Edificiul a fost ridicat din asize de cărămidă aşezate orizontal, alternate cu asize din piatră de râu încastrată în casete din cărămidă dispusă vertical, şi acoperea o suprafaţă de aproximativ 40 m2. Sondajul a reuşit să intercepteze două ziduri dispuse în “T”, cu grosimea de 1,10 m, ziduri care delimitau două posibile camere, în zona de contact a acestora. Zidurile s-au

148 Ibidem, p. 276. 149 Virgil N. Drăghiceanu, Săpăturile din Buda, Lapoş şi Tisău–Buzău, în BCMI, XXIV, 1931,

p. 162, fig. 6. 150 Gh. Cantacuzino, C. Bălan, Date noi pe marginea cercetărilor istorico-arheologice de la

mănăstirea Cătălui, în RMMM, V, nr. 6, 1968, p. 547-551. 151 Gh. Cantacuzino, G. Trohani, op. cit., p. 281. 152 La sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul secolului al XV-lea, satul medieval Cătălui apare

în repetate rânduri în stăpânirea mănăstirii Cozia,vezi Răzvan Theodorescu, Un monument uitat din Muntenia medievală: Cătăluiul, în SCIA–AP, 15, nr. 2, 1968, p. 213.

153 Gh. Cantacuzino, G. Trohani, op. cit., p. 281. 154 Despre ctitorii mănăstirii şi stăpânii acestei reşedinţe, vezi Gh. Cantacuzino, C. Bălan, op. cit.,

p. 547-548; R. Theodorescu, op. cit., p. 214-216.


conservat până la înălţimi de 0,90–1,40 m şi aveau punctul de naştere la o adâncime de cca. -2 m în raport cu nivelul actual de călcare155. Pentru înţelegerea corectă a structurii clădirii, trebuie precizat, totuşi, că adâncimea mare la care au fost descoperite zidurile se datorează în parte numeroaselor intervenţii moderne pe care situl le-a avut de suferit, printre care se numără şi o nivelare efectuată cu buldozerul156. Acest din urmă amănunt a fost însă ignorat de către unii dintre cei care au încercat să valorifice în sens interpretativ datele furnizate de cercetarea arheologică, astfel încât cele două ziduri au ajuns să fie atribuite unei pivniţe157.

Cercetarea amenajărilor descoperite în interiorul celor două camere ne conduce însă la alte concluzii cu privire la rosturile funcţionale pe care le-au avut aceste spaţii. În primul rând, trebuie remarcat modul foarte îngrijit în care au fost lucrate zidurile celor două camere. Acestea au fost acoperite cu un strat gros de tencuială, iar apoi, au primit, foarte probabil, decoraţii cu ornamente în relief; acest ultim detaliu ne este sugerat de prezenţa în jurul zidurilor a câtorva fragmente de stucatură cu motive geometrice şi vegetale. În al doilea rând trebuie subliniat faptul că, la acest nivel, locuinţa a avut o duşumea din lemn, iar într-una dintre camere a fost descoperit postamentul unei vetre din cărămidă (0,67 m x 0,60 m x 1,75 m)158. Aşadar, particularităţile construcţiei nu au nimic în comun cu registrul dotărilor de care dispuneau pivniţele sau beciurile epocii, ci, dimpotrivă, vin să susţină ideea că zidurile aparţin unui nivel locuibil.

La aceste precizări trebuie adăugată o observaţie cu privire la grosimea destul de mare a pereţilor dezveliţi, pereţi care atingeau 1,00–1,10 m. Aceştia depăşeau cu cca. 0,20–0,30 m grosimea zidurilor descoperite la Netezi şi Polata, cele despre care ştim cu certitudine că erau suficient de puternice pentru a susţine un etaj. În acest context, credem că nu este deloc hazardată ipoteza potrivit căreia locuinţa de la Runcu a avut şi ea două nivele. Prin urmare, trăsăturile constructive ale clădirii, aşa cum au reieşit în urma sondajului efectuat, vin să sugereze concluzia că ne aflăm în faţa unei locuinţe etajate, alcătuite dintr-un demisol cu rosturi gospodăreşti, în structura căruia una dintre camere servea drept “bucătărie”, şi un etaj, reprezentând nivelul apartamentelor familiei rezidente.

Materialul arheologic descoperit în umplutura locuinţei se înscrie tipologic la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea, însă, potrivit autorului descoperirii, acesta a fost antrenat întâmplător, ca urmare a intervenţiilor pe care situl le-a suferit în epoca modernă159. Rezultă de aici că depunerile arheologice din jurul locuinţei nu sunt mai recente decât începutul secolului al XVII-lea, ceea ce poate să însemne că locuinţa a fost contemporană cu aceste depuneri sau ceva mai veche160. Plasarea locuinţei în cursul secolului al XVI-lea161 ar permite atribuirea sa mediului constructiv boieresc, întrucât, pe parcursul acestui secol, satul Runcu este adesea menţionat documentar în legătură cu prezenţa unor

155 V. Rădulescu, Săpăturile arheologice de la Runcu, în CA, VII, 1984, p. 176. 156 Ibidem, p. 179. 157 D. Bajmatără, V. Marinoiu, op. cit., p. 148. 158 V. Rădulescu, Săpăturile arheologice de la Runcu, p. 176. 159 Ibidem, p. 179. 160 Vezi Gh. Calotoiu, I. Mocioi, V. Marinoiu, op. cit., p. 170, care datează construcţia în secolele

XIV-XV. 161 O datare similară propun D. Bajmatără, V. Marinoiu, op. cit., p. 148.


stăpâniri boiereşti162. În această eventualitate, nu trebuie exclusă posibilitatea ca rezidenţii turnului să aparţină marelui neam al Craioveştilor, cel care, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, se afla în posesia unei jumătăţi din hotarul acestui sat163 şi dispunea de suficientă forţă financiară pentru a pune în practică un asemenea program constructiv.

Turnurile din piatră cu rosturi rezidenţiale sunt rezultatul unei evoluţii care se încadrează într-un proces european ceva mai amplu, în cursul căruia programe constructive realizate iniţial din lemn au fost transpuse în materiale mai rezistente, aşa cum erau piatra şi cărămida. Apărut în secolul al XI-lea, în Europa de vest, turnul–locuinţă din lemn a devenit principala fortificaţie a reşedinţelor nobiliare de tipul “motte”, el venind să înlocuiască în mod treptat vechea arhitectură defensivă carolingiană. Odată cu debutul secolului al XII-lea, pe măsură ce lemnul este din ce în ce mai des înlocuit cu piatra şi cărămida, turnurile de tip donjon ajung să se răspândească în întreaga Europă Occidentală, pentru ca ulterior, începând cu secolul al XIII-lea, să pătrundă şi în Europa Centrală164. În cursul secolelor XIII-XIV, acest gen de construcţii s-a extins şi spre zonele periferice ale Europei, ajungând până în Balcani, în lumea bizantino-slavă165.

În secolul al XIV-lea turnurile locuinţă îşi fac apariţia şi în spaţiul extracarpatic. În Ţara Românească şi Moldova, ele sunt ridicate în cadrul unor cetăţi de tip donjon, aşa cum sunt cele de la Turnu166, Poienari167 şi Bucureşti168, sau în incintele unora dintre curţile domneşti, precum cele de la Suceava169 şi Iaşi170. Ulterior, aceste turnuri s-au dezvoltat în special pe axa orizontală, căpătând multiple diviziuni spaţiale şi funcţionale, înseriate pe două niveluri. Construite la suprafaţă sau uşor adâncite în sol, aceste clădiri sunt atestate cu precădere în

162 Vezi DRH, B, vol. V, p. 240, nr. 221; Ibidem, vol. VIII, p. 109-110, nr. 66. 163 Al. Ştefulescu, Gorjul istoric şi pitoresc, Târgu Jiu, 1906, p. 167-168; C. Rezachevici,

Domeniul boieresc al lui Radu Şerban, în Studii, 23, nr. 3, 1970, p. 472, p. 474. 164 A. Hamilton Thompson, Military Architecture, în The Cambridge Medieval History, vol. IV,

The Victory of Papacy, Cambridge, 1957, p. 773-777; László Gerö, Château forts de Hongrie, Gyoma, 1969, p. 19-21; Gabriel Fournier, Les château dans la France médiévale. Essai de sociologie monumentale, Paris, 1978, p. 65-91; Adrian Andrei Rusu, Donjoane din Transilvania, în Acta Musei Napocensis, XVII, 1980, p. 181; Jean–Marie Pesez, Castelul, în vol. Dicţionar tematic al Evului Mediu occidental, coord.: Jacques Le Goff şi Jean–Claude Schmitt, traducere de Mădălin Roşioru, Nadia Farcaş, Denisa Burducea, Gina Puică, Iaşi, 2002, p. 92-94.

165 A. A. Rusu, Castelarea carpatică. Fortificaţii şi cetăţi din Transilvania şi teritoriile învecinate (sec. XIII-XIV), Cluj-Napoca, 2005, p. 186-187.

166 Gh. I. Cantacuzino, Cetăţi medievale din Ţara Românească în secolele XIII-XVI, Bucureşti, 2001, p. 184-199; Moisescu, Arhitectura, p. 76.

167 N. Ghika Budeşti, Evoluţia arhitecturii în Muntenia, vol. I, Originile şi înrâuririle străine până la Neagoe Basarab, în BCMI, XX, 1927, p. 6; Virgil Vătăşianu, Istoria artei feudale în Ţările Române, vol. I, Arta în perioada de dezvoltare a feudalismului, Bucureşti, 1959, p. 131-132; Grigore Ionescu, Istoria arhitecturii în România, vol. I, Bucureşti, 1963, p. 110; Emil Lăzărescu, Arhitectura, în Istoria artelor plastice în România, vol. I, redactor responsabil: George Oprescu, Bucureşti, 1968, p. 146; Moisescu, Arhitectura, p. 80-81.

168 P. I. Panait, Cetatea Bucureştilor în sec. XIV-XV, în RMMM, VI, nr. 4, 1969, p. 310-318; Gh. I. Cantacuzino, op. cit., p. 232-236; Moisescu, Arhitectura, p. 74.

169 B. Mitrea et alii, Şantierul arheologic Suceava–Cetatea Neamţului, în SCIV, VI, nr. 3-4, 1955, p. 768-769; M. D. Matei, Civilizaţie urbană medievală, p. 77-78; Em. I. Emandi, M. Şt. Ceauşu, op. cit., p. 160-161.

170 C. Cihodaru, Dezvoltarea oraşului până la jumătatea secolului al XVI-lea, în Istoria oraşului Iaşi, vol. I, p. 56.


mediul mănăstiresc, motiv pentru care au fost numite “locuinţe mănăstireşti simple”171. Exemple în acest sens sunt casele domneşti construite în incintele mănăstirilor Putna172, Bistriţa, Moldoviţa şi Probota173.

Sursele de influenţă care au stat la baza adoptării acestui tip de locuinţe la sud şi est de Carpaţi nu trebuie văzute însă ca rezultat al unor împrumuturi venite dinspre o singură parte a Europei, întrucât apariţia lor târzie, când se răspândiseră deja în lumea slavo-bizantină, face foarte probabilă existenţa unor influenţe venite atât dinspre Europa Centrală, cât şi dinspre zona Balcanilor. Dacă pentru zona occidentală cele mai apropiate surse au fost turnurile nobiliare din spaţiul Transilvaniei174, pentru spaţiul sud-dunărean pot fi menţionate turnurile complexelor fortificate din Serbia medievală175, precum şi turnurile-locuinţă intrate în alcătuirea reşedinţelor nefortificate din Imperiul Bizantin şi ţaratele bulgare176.

Într-adevăr, analizând din perspectivă comparativă particularităţile constructive ale locuinţelor de la Firizu şi Cătălui, se poate observa cu uşurinţă că acestea îşi găsesc analogii apropiate atât în spaţiul bizantino-slav, cât şi în cel occidental. Este vorba aici, ca şi la noi, despre locuinţe dezvoltate mai amplu pe axa orizontală, ale căror programe constructive dispuneau de un prim nivel cu rol gospodăresc, aflat la suprafaţă sau uşor adâncit în sol, şi de un etaj locuibil. Atât în Europa Occidentală177, cât şi în lumea bizantină178, acest tip de construcţie reprezenta principala clădire civilă a unei reşedinţe princiare sau nobiliare, indiferent dacă aceasta era fortificată sau nu. De regulă, ea înseria la etaj un spaţiu afectat vieţii cotidiene, numit aula în Occident şi triclinium în Bizanţ (având atât funcţie reprezentativă, cât şi utilă), un apartament privat, numit camera în Occident, şi o cameră de serviciu (de gardă, baie etc.); iar la parter, diverse spaţii de depozitare (hambare, cămări, depozite etc.).

171 C. Nicolescu, Case, conace şi palate, p. 75. 172 Vezi Ştefan Balş, Casa domnească de la Putna. Istoricul proiectului de restaurare, în

RMMMIA, XIII, nr. 2, 1982, p. 11-12; M. D. Matei, Al. Rădulescu, R. Ciuceanu, Principalele probleme şi rezultate ale cercetării arheologice a Casei domneşti de la mănăstirea Putna, în RMMMIA, XIV, nr. 3, 1983, p. 38-39, fig. 9.

173 C. Nicolescu, Locuinţe domneşti în cuprinsul mănăstirilor în veacurile XV-XVII, în SCIA, I, nr. 3-4, 1954, p. 63-82; Eadem, Case, conace şi palate, p. 75-78.

174 A. A. Rusu, Donjoane din Transilvania, p. 190-192. 175 Marko Popović, Defensive systems in the Eastern part of Yugoslavia in the Middle Ages, în

Balcanoslavica, nr. 11-12, 1984-1985, p. 11-32; Svetlana Mojsilović, Elements of fortification of the monasteries in mediaeval Serbia, în Balcanoslavica, nr. 7, 1987, p. 179-187.

176 Vezi A. C. Orlandos, Quelques notes complémentaires sur les maisons paléologuiennes de Mistra, în vol. Art et société a Byzance sous les Paléologues, Veneţia, 1971, p. 75-76, fig. 6, 16, 28; C. Nicolescu, Case, conace şi palate, p. 38-39; Violeta Neşeva, Dimka Serafimova, Gheorghi Stefanov, Boris Ţvetkov, Dora Dimitrova, Архитектура, în Мелни, vol. I, Градът в подножието на Славова крепост, Sofia, 1989, p. 47-48, fig. 2, 3, 5.

177 Margaret Wood, The English Mediaeval House, Londra, 1965, p. 17-31; Pierre Héliot, Les origines du donjon résidentiel et les donjons palais romans de France et d’Angleterre, în Cahiers de civilisation médiévale, XVII, 1974, p. 224-226; Jaques Gardelles, Les palais dans l’Europe occidentale chrétienne du Xe au XIIe siècle, în Cahiers de civilisation médiévale, XIX, 1976, p. 115-134; Alain Erlande–Brandenburg, Catedrala, traducere de Dinu Moarcăş, Bucureşti, 1993, p. 356-357.

178 Pentru spaţiul bizantin, vezi A. C. Orlandos, op. cit., p. 76-77, fig. 1a, 2-3; Charalambos Bouras, Houses in Byzantium, în Deltion tes Christianikes Archailogikes Hetaireias, nr. 11, 1982-1983, p. 17; pentru Bulgaria medievală, vezi Краткая история болгарской архитектуры, Sofia 1969, p. 104; Krăstiju Mijatev, Die mittelalterliche Baukunst in Bulgarien, Sofia, 1974, p. 133; B. D. Borisov, op. cit., p. 85, 8; pentru situaţia Serbiei medievale, vezi G. Milošević, op. cit., p. 177-186, fig. 187-189, fig. 195-198.


Cazurile turnurilor de la Netezi şi Polata par însă a fi diferite, nu numai în raport cu cele de la Firizu şi Cătălui, dar şi unul faţă de altul.

Pe de o parte, analizând particularităţile constructive ale construcţiei de la Netezi, se poate observa că acesta are analogii doar în zona Europei Centrale. Astfel de construcţii dublu compartimentate au fost descoperite la periferia sudică a Transilvaniei, la Crişcior (jud. Hunedoara) şi Ilidia–Obliţa (jud. Caraş-Severin), prima fiind ridicată probabil la sfârşitul secolului al XIII-lea sau începutul secolului al XIV-lea179, în vreme ce a doua este chiar mai veche, aparţinând secolului al XII-lea180; dar şi în vecinătatea nordică a Transilvaniei, în această categorie intrând donjonul de la Srédneye (actualmente în Ucraina)181, precum şi unele reşedinţe nobiliare din Boemia, databile în secolul al XV-lea182.

De cealaltă parte, turnul de Polata îşi găseşte analogii exclusiv la sudul Dunării, cu toate că, aparent, programul său constructiv reprezintă o răsturnare a dispoziţiei pe care am văzut că o aveau cele mai multe palate occidentale şi bizantine. Trebuie precizat, însă, că nu toate locuinţele nobiliare etajate aveau aula sau triclinium-ul dispuse la etaj, fiind cunoscute şi cazuri în care sala de reprezentare era dispusă la parterul locuinţei. Exemple de acest fel, deşi rare, pot fi totuşi documentate în Imperiul Bizantin, graţie cercetărilor arheologice desfăşurate în special la Corint. Aici au fost scoase la iveală câteva locuinţe luxoase ridicate în cursul secolelor X-XII care aduc foarte mult cu turnul de la Polata. Una dintre ele avea la parter o sală de mari dimensiuni, spaţiul acesteia fiind divizat în două travee prin intermediul unei arcade triple sprijinite pe două coloane. Prezenţa acestora nu era doar decorativă, ci contribuia la structura de rezistenţă a clădirii, extradosul arcadei susţinând etajul locuinţei183. Alte două locuinţe descoperite în Corint aveau şi ele spaţii largi la parter, acestea fiind divizate prin intermediul unor arce de mari dimensiuni ce legau zidurile lungi ale clădirii. Cele două funcţii ale arcaturilor sunt prezente şi aici: fiecare arc se descărca pe câte o pereche de coloane angajate, întregul sistem fiind menit să susţină sarcina etajului184. Întrucâtva asemănătoare acestor locuinţe cu etaj pot fi considerate şi numeroasele palate bizantine din Veneţia, în cazul cărora dispunerea spaţiilor parterului se făcea în jurul unei mari săli cu rol de reprezentare, aceeaşi structură urmând a se repeta la fiecare dintre etajele clădirii185. Foarte interesant, din perspectiva încercării de a

179 Mircea Dan Lazăr, Mihai David, Eugen Pescaru, Biserica românească de la Crişcior (jud. Hunedoara), în Sargetia, XXI-XXIV, 1988-1991, p. 122, p. 126.

180 Ilie Huzum, Ilidia, o reşedinţă puţin cunoscută a cnezilor români din sudul Banatului, în RMMMIA, XIX, nr. 2, 1988, p. 43; Dumitru Ţeicu, Despre începuturile arhitecturii de fortificaţii medievale în Banat, în Idem, Arheologia satului medieval din Banat, Reşiţa, 1996, p. 77-82, fig. 1. Pentru o imagine cât mai completă a locului deţinut de locuinţele de tip turn în mediul rezidenţial al cnezilor români din Banat, trebuie menţionată şi reşedinţa de la Reşiţa–Moroasa, cu o planimetrie încă neclară, vezi D. Ţeicu, O reşedinţă feudală românească la începuturile Reşiţei medievale, în SCIVA, 40, nr. 1, 1989, p. 67; Idem, Banatul montan în Evul Mediu, Timişoara, 1998, p. 105-122.

181 K. Kozák, Constructions dans la Hongrie des XIIe-XVe siècles des Ordres de Chevalerie et d’Hospitalières et leur influence, în Acta Archaeologica Academiae Scientiarium Hungaricae, nr. 34, 1982, p. 107-110.

182 Petr Chotěbor, Die Festen des 15. Jahrhunderts in Böhmen, în Castrum Bene, nr. 2, 1990, p. 351-352, fig. 6-8.

183 Ch. Bouras, op. cit., p. 6, fig. 1. 184 Ibidem, p. 6-8, fig. 2. 185 Léon de Beylié, L’habitation byzantine. Les anciennes maisons de Constantinople, Grenoble–

Paris, 1903, p. 156-160; Tatiana Kirilova Kirova, Il problema de la casa Bizantina, în Felix Ravena, nr. 2, 1971, p. 300-302.


înţelege modul de răspândire al acestui tip de casă nobiliară în Balcani, este un alt caz, provenind de această dată din spaţiul celui de-al doilea ţarat bulgar. Este vorba despre o locuinţă descoperită în Sofia medievală, al cărei parter, adâncit în sol cu câteva zeci de centimetri, era constituit dintr-un spaţiu unic decorat cu colonete, nişe ornamentale, arce şi pseudo-colonete. Construcţia a avut foarte probabil şi un al doilea nivel, acesta din urmă fiind susţinut de un pilon masiv situat în zona centrală a parterului186.

Revenind la cele cinci case nobiliare autohtone, trebuie făcută observaţia că în ceea ce priveşte tehnicile de construcţie utilizate, în toate aceste cazuri, avem de-a face cu împrumuturi bizantine: emplectonul la Netezi, Polata şi Firizu; alternarea pietrei cu cărămida la Cătălui şi Runcu. O precizare suplimentară se impune a fi făcută totuşi în legătură cu emplectonul, care, deşi este de certă factură bizantină187, se pare, totuşi, că a fost familiar şi unora dintre constructorii central-europeni, aceştia din urmă folosindu-l chiar pentru ridicarea unor construcţii romanice de tipul turnurilor188.

3. 3. Locuinţe cu pivniţă Cea mai numeroasă categorie de case de zid păstrate până astăzi este

reprezentată de o altă structură etajată, care combina de această dată un nivel subteran cu rosturi gospodăreşti (pivniţă sau beci) şi unul construit la suprafaţa solului, care funcţiona drept locuinţă propriu zisă. În cadrul acestui program constructiv, notabilă este şi prezenţa regulată a gârliciului, o încăpere specială construită în pantă, cu sau fără scări, prin intermediul căreia se făcea accesul în spaţiul subteran. Formulele alese pentru amplasarea acestui din urmă spaţiu au fost destul de variate, ele ajungând să diversifice în mod substanţial modul de organizare a spaţiului interior. Lista edificiilor de acest fel este una consistentă, cercetările arheologice evidenţiind prezenţa lor în cadrul complexelor rezidenţiale boiereşti de la Polata (jud. Gorj), Târgu Jiu–Vădeni (jud. Gorj), Filipeştii de Târg (jud. Prahova), Râmnicu Vâlcea, Strehaia (jud. Mehedinţi), Haleş (mănăstirea Bradu, jud. Buzău), Comana (jud. Giurgiu), Cernica (jud. Ilfov), Mironeşti (jud. Giurgiu), Văcăreşti (jud. Dâmboviţa), Târgovişte şi Piscani (jud. Argeş).

Tipul A. O primă variantă a acestui program constructiv poate fi considerată cea în care gârliciul de acces se afla dispus pe latura scurtă a clădirii, în prelungirea celei lungi. Din această categorie ne sunt cunoscute patru exemple de case boiereşti, două dintre ele, de altfel şi cele mai vechi, legându-se de enigmaticul sit de la Polata. Este vorba despre locuinţele numite convenţional “C” şi “D”, două clădiri ridicate în tehnica emplectonului, din care s-au conservat doar pivniţele.

Primul nivel al locuinţei “C” (fig. 15) reprezenta un spaţiu rectangular de 12 m x 7,30 m, căruia i se adăuga în colţul nord-vestic culoarul acoperit al gârliciului, cu dimensiunile de 2,60 m x 7 m. Pivniţa a avut podeaua amenajată sub forma unui pavaj din pietre de râu bătute cu maiul în stratul de argilă corespunzător nivelului de construcţie, această soluţie constructivă fiind identică, de altfel, cu cea descoperită în demisolul locuinţei “A”. Materialul arheologic descoperit în fosa

186 Magdalina Stančeva, Към изучаването на средновековната жилищна архитектура, în vol. Архитектурата на първата и втората болгарска дръжава, Sofia, 1975, p. 274-282.

187 Cr. Moisescu, Procedee tehnice, materiale şi meşteri constructori români în Evul Mediu, în RMMMIA, XVI, nr. 1, 1985, p. 28.

188 Klementya Żurovska, Teresa Rodzińska–Chorąży, Au seuil de l’architecture chrétienne en Pologne. Ostrów Lednicki, în Cahier de civilisation médiévale, XLI, 1998, p. 41.


locuinţei atestă existenţa a două sobe de cahle189, fapt de natură să sugereze că nivelul superior a avut cel puţin două camere, corespunzătoare celor două instalaţii de încălzit. Estimările cercetătorilor sitului dau drept probabilă prezenţa unei supraînălţări a parterului190, astfel încât depăşirea nivelului de călcare corespunzător epocii să permită aerisirea şi luminarea naturală a pivniţei.

Mult mai bine cunoscută este însă pivniţa locuinţei “D” (fig. 16), amplasată între clădirile “A” şi “C”, cu care, de altfel, se aseamănă în multe privinţe. Zidurile acesteia, groase de 0,60–0,80 m, au fost construite din aceeaşi piatră de râu legată cu mortar de var şi nisip, faţetele interioare fiind în acest caz rostuite cu mortar. Asemănările cu locuinţa “A” merg chiar mai departe, în ceea ce priveşte soluţia utilizată pentru susţinerea plafonului care separa pivniţa de nivelul superior. Aceasta utiliza ca bază de sprijin tot o serie de stâlpi din zidărie sau lemn, fixaţi în podea, pentru stabilizarea cărora, de această dată, au fost amenajate locaşuri speciale, zidite din piatră de râu legată cu mortar şi nisip191.

Pivniţa avea un plan trapezoidal (17,50 m x 19 m x 8,40 m x 5,50 m) şi se completa cu gârliciul de acces (2,40 m x 8,20 m), amplasat perpendicular pe latura scurtă nordică192. Gârliciul era acoperit cu o boltă aplatizată, realizată din blocuri paralelipipedice de calcar, atent finisate, aceleaşi blocuri fiind folosite şi pentru a încastra tocurile uşii de la intrarea în pivniţă193. În compoziţia zidăriei se pare că a fost utilizată şi cărămida, aceasta având rol decorativ, de marcare a golurilor ferestrelor de la primul nivel. Surprinderea in situ a unor astfel de cărămizi194 demonstrează că şi această construcţie a avut o pivniţă înaltă, care depăşea în înălţime nivelul medieval de călcare, astfel încât parterul ridicat deasupra sa trebuie să fi fost şi el unul supraînălţat. Structura acestuia din urmă rămâne însă complet necunoscută. Deşi nu poate fi exclusă varianta unei suprastructuri din lemn, aşa cum opinează autorii cercetării195, totuşi cantitatea mare de moloz surprinsă în subsolul locuinţei, poate îndreptăţi, în egală măsură, şi ipoteza utilizării unei elevaţii din zidărie. O menţiune specială trebuie făcută în legătură cu prezenţa în umplutura pivniţei a cahlelor şi a fragmentelor de vatră, probă materială a existenţei mai multor instalaţii de încălzit sau de preparare a hranei.

Având în vedere asemănările constructive existente între cele patru clădiri descoperite, autorii investigaţiilor de la Polata au considerat că acestea alcătuiau un singur complex rezidenţial, care a fost ridicat la cumpăna veacurilor XIV-XV şi a funcţionat până în a doua jumătate a secolului al XVI-lea196. Datarea momentul constructiv (făcută, aşa cum am arătat anterior, pe baza ceramicii specifice secolelor XIV-XV şi a unei monede din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, găsită în umplutura locuinţei “A”) ridică însă unele semne de întrebare, pentru că

189 V. Rădulescu, Gh. Calotoiu, Cercetările arheologice de la Polata (1983), p. 134; Gh. Calotoiu, I. Mocioi, V. Marinoiu, op. cit., p. 168-169.

190 V. Rădulescu, Date arheologice referitoare la aşezarea medievală de la Polata, municipiul Tg. Jiu, jud. Gorj, în CA, X, 1997, p. 250; Eadem, în CCA, 1997, nr. 74, p. 109-110.

191 V. Rădulescu, Iulian Cămui, O locuinţă cu pivniţă de piatră din sec. XIV-XV la Polata, jud. Gorj, în CA, VIII, 1986, p. 101-104; D. Bajmatără, V. Marinoiu, op. cit., p. 145-147.

192 V. Rădulescu, I. Cămui, op. cit., p. 102, fig. 1. 193 Ibidem, p. 104. 194 V. Rădulescu, în CCA, 1997, nr. 74, p. 110. 195 V. Rădulescu, I. Cămui, op. cit., p. 108; surprinde însă absenţa oricăror resturi sau urme de

material lemnos ori chirpici care să provină de la suprastructura lemnoasă. 196 V. Rădulescu, în CCA, 1997, nr. 74, p. 110-111.


inventarierea edificiilor civile din Ţara Românească ridicate în secolele XIV-XVI scoate în evidenţă faptul că cele mai vechi locuinţe de tipul celor de la Polata datează de la sfârşitul secolului al XV-lea197. În consecinţă, data construirii complexului de la Polata ar trebui plasată ceva mai târziu decât au făcut-o autorii investigaţiilor, respectiv în cursul secolului al XV-lea198. În ceea ce priveşte prezenţa monedei din a doua jumătate a secolului al XVI-lea în umplutura locuinţei “A”, trebuie spus că poziţia în care aceasta a fost descoperită pledează, în opinia noastră, în favoarea concluziei că ea se afla în interiorul locuinţei, în momentul în care s-a produs dezafectarea acesteia din urmă. Rezultă astfel că locuinţa a funcţionat şi în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, până la o dată care rămâne necunoscută. Anul emiterii nominalului amintit nu reprezintă, aşadar, termenul ante quem, ci termenul post quem pentru momentul distrugerii acestei construcţii.

Cercetarea atentă a toponimiei locale şi a documentelor interne de cancelarie interne de cancelarie arată faptul că în a doua jumătate a secolului al XV-lea, reşedinţa de la Polata a făcut parte dintr-un domeniu compact, situat la nord de Târgu Jiu, pe valea superioară a Jiului. În componenţa acestui domeniu intrau două sate, Vădenii de Sus şi Preajva, doi munţi, Stoeniţa şi Polatiştea (astăzi, Dealul Târgului, la poalele căruia se află complexul), precum şi un vad de moară, numit Vadul Oilor199. La sfârşitul aceluiaşi veac, domeniul a început să se împartă între descendenţii neamului boieresc de la Polata, câţiva dintre aceştia intrând în lumina documentelor la jumătatea secolului al XVI-lea200 şi la începutul celui următor201. Este vorba aici despre o jupaniţă numită Dobra, care stăpâneşte la cumpăna secolelor XV-XVI o treime din jumătatea domeniului; despre fiica acesteia, numită Neacşa, care primeşte drept zestre partea mamei sale; precum şi despre urmaşii Neacşei, Stanciu spătar, Danciu şi Mihail, cei care rămân să stăpânească mai departe partea moştenită de la bunica lor, Dobra202. Graţie acestor documente, se poate deduce faptul că la origine micul domeniu aflat la nord de Târgu Jiu a făcut parte dintr-un domeniu de dimensiuni mai mari, care a fost desfăcut în epocă între mai mulţi descendenţi. Indiciile extrase din lecturarea altor documente târzii de cancelarie lasă să se înţeleagă faptul că acest domeniu originar îngloba toată valea superioară a Jiului, cuprinsă între oraşele actuale Târgu Jiu şi Bumbeşti203, ceea ce poate să însemne că ne aflăm, de fapt, în faţa unuia dintre cnezatele care au intrat în alcătuirea ţării lui Litovoi, iar, ulterior, în componenţa Ţării Româneşti, sub forma judeţului Jiului de Sus204. Despre urmaşii cnezilor prestatali, numiţi „jupani” în vechile documente interne de cancelarie, ştim însă că, după întemeiere, au fost cooptaţi de către domnie la conducerea treburilor ţării, fie prin includerea lor în

197 Gh. I. Cantacuzino, P. Diaconescu, G. Mihăescu, Date arheologice asupra unor vestigii

medievale din zona centrală a oraşului Târgovişte, în RMMMIA, XV, nr. 2, 1984, p. 39. 198 Vezi şi Gh. Calotoiu, I. Mocioi, V. Marinoiu, op. cit., p. 169; Sinigalia, Arhitectura civilă, p.

90; Moisescu, Arhitectura, p. 94. 199 Cristian Nicolae Apetrei, Date şi interpretări noi în legătură cu ansamblul rezidenţial de la

Polata, jud. Gorj, în vol. Miscellanea Historica et Archaeologica in Honorem Professoris Ionel Cândea, editat de Valeriu Sârbu şi Cristian Luca, Brăila, 2009, p. 133-134.

200 DRH, B, vol. IV, p. 126-127, nr. 98 (14 septembrie 1540). 201 DIR, B, veac XVII, vol. 1, p. 378-379, nr. 341 (5 mai 1609). 202 Vezi Cr. N. Apetrei, op. cit., p. 134-136 şi fig. 5. 203 Ibidem, p. 137. 204 Melentina Bâzgan, Judeţele Ţării Româneşti până la mijlocul secolului al XVIII-lea, Bucureşti,

2004, p. 58.


structura Sfatului domnesc, fie prin încredinţarea conducerii administraţiei locale în zonele în care îşi aveau domeniile205. Prin urmare, s-ar putea ca stăpânul care a ridicat complexul de la Polata să fie un astfel de jupan, pe care domnul l-a numit reprezentant al său în judeţul Jiului de Sus, adică acolo unde îşi avea domeniul. Ipoteza capătă şi mai multă consistenţă, dacă avem în vedere faptul că în anul 1406 este atestat un astfel de jupan, numit Brata, care asigura conducerea judeţului cu titlul de sudeţ206. Ştim, însă, că în perioada care a urmat pierderii cetăţii Severinului de către domnii Ţării Româneşti (1420), documentele atestă la conducerea judeţelor vestice existenţa unei noi categorii de dregători locali, care a venit să ia locul celei tradiţionale a sudeţilor. Este vorba despre instituţia banilor de judeţ, pe care o găsim atestată documentar mai întâi în judeţul Motrului, la Tismana, iar mai apoi în marele judeţ al Mehedinţilor, cel care a înglobat vechea unitate administrativ teritorială a Motrului207. Schimbarea s-a înregistrat, fără îndoială, şi în judeţul vecin al Jiului de Sus208, numit din ce în ce mai des Gorj, astfel încât titlul de ban a ajuns să fie purtat probabil şi de stăpânul complexului de la Polata. În ciuda faptului că primele atestări documentare ale banilor de Gorj vin abia la sfârşitul secolului al XV-lea209, trebuie subliniat faptul că importanţa acestui dregător a fost în continuă creştere, mai întâi ca urmare a înglobării judeţului vecin de la apus, Jaleşul, petrecută după jumătatea secolului al XV-lea210, iar mai apoi a judeţului vecin de la răsărit, Gilortul, la începutul secolului al XVI-lea211. Din acest punct de vedere, rolul lor în administraţia Ţării Româneşti trebuie să fi fost similar cu cel al banilor de la Tismana sau al celor din Strehaia. Dacă este să ne raportăm la situaţia de mai târziu a banilor din neamul Craioveştilor, mult mai bine cunoscută, dar şi la realităţile social-politice ale epocii, ni se pare destul de probabil scenariul în care dregătoriile de sudeţ şi de ban s-au menţinut timp de două generaţii, poate chiar trei, în familia stăpânului de la Polata şi n-ar fi de exclus nici posibilitatea ca primii bani ai Gorjului să fi fost chiar urmaşii imediaţi ai jupanului Brata212, născuţi la începutul secolului al XV-lea. În măsura în care stăpânii de la Polata au reuşit să păstreze în interiorul neamului lor statutul de reprezentanţi locali ai domniei pentru o perioadă mai îndelungată de timp, este neîndoielnic faptul că reşedinţa de aici a căpătat şi o funcţie publică, devenind centrul administrativ al judeţului. În acest fel s-ar putea explica numele de „Bănie” pe care, localnicii l-au atribuit în mod tradiţional sitului de la Polata213, dar şi rosturile pe care le-a avut marea sală de reprezentare aflată la demisolul clădirii “A”: aici trebuie să se fi aflat scaunul de judecată al dregătorului domnesc. Tot aici se va fi reunit, probabil, şi aparatul executiv al banului local, o curte formată din slugi băneşti trimise să rezolve sarcini administrative, atât în interesul domnului şi al ţării, cât şi în interesul privat al stăpânului lor214.

205 Şt. Ştefănescu, Bănia în Ţara Românească, Bucureşti, 1965, p. 60; M. Bâzgan, op. cit., p. 21. 206 DRH, B, vol. I, p. 71, nr. 32. 207 Şt. Ştefănescu, op. cit., p. 59-60. 208 M. Bâzgan, op. cit., p. 59. 209 DRH, B, vol. I, p. 367, nr. 228. 210 M. Bâzgan, op. cit., p. 55. 211 Ibidem, p. 92. 212 O altă ipoteză, în legătură cu acest jupan Brata, este aceea că el ar fi chiar comanditarul

complexului de la Polata, vezi T. Sinigalia, op. cit., p. 90-91. 213 Al. Ştefulescu, op. cit., p. 286. 214 Cr. N. Apetrei, op. cit., p. 140-141.


Pe parcursul secolului al XVI-lea programul constructiv în care au fost integrate pivniţele analizate până acum a înregistrat câteva evoluţii notabile. Una dintre acestea este ilustrată de casa boierească ridicată la sfârşitul secolului în vatra satului medieval Mărgineni (actualmente în com. Filipeştii de Târg), care vine cu câteva inovaţii în ceea ce priveşte organizarea spaţiului interior. Ridicată după un plan dreptunghiular (16,70 m x 6,40 m), pivniţa locuinţei avea o înălţime de cca. 6 m, din care 2,50 m se aflau sub nivelul de călcare al epocii. Până la această cotă zidurile sale au fost construite din piatră de râu cu rare asize de cărămidă, în vreme ce pentru ridicare părţii aflate la suprafaţă a fost folosită exclusiv cărămida.

Unul dintre elementele de noutate pe care le pune în evidenţă această locuinţă este soluţia adoptată pentru acoperirea pivniţei, soluţie care a renunţat la obişnuitul sprijin oferit de sistemul de stâlpi sau piloni centrali. În acest fel, nivelul inferior al casei de la Mărgineni a rămas organizat sub forma unei nave unice, care, în consecinţă, a impus prezenţa unei singure bolţi. Formula găsită în acest context a fost aceea a unui semicilindru dispus în sens longitudinal, sarcina acestuia urmând să se descarce pe cinci arce-dublou terminate în console215 (fig. 21).

Deşi datele privind clădirea au intrat în circuitul ştiinţific încă din primul pătrar al secolului trecut216, aceasta beneficiind ulterior de un set suplimentar de investigaţii soldate cu publicarea planului217, totuşi reconstituirea aspectului său iniţial a rămas incompletă. Cauza principală a acestei stări de fapt o constituie absenţa cercetărilor arheologice, în egală măsură contribuind însă şi lipsa de atenţie acordată raportului întocmit în urma primei investigaţii. În cuprinsul acestuia din urmă, arhitectul Al. Zagoritz atrăgea atenţia asupra existenţei unui gârlici mare care permitea accesul în interior prin intermediul unor scări, acestea din urmă conducând spre uşa care închidea spaţiul pivniţei. Absenţa gârliciului din descrierile ulterioare ale edificiului este, din păcate, secondată de o altă inadvertenţă regăsită în planul publicat şi ajuns ulterior în circuitul ştiinţific. Atunci când descrie pereţii componenţi ai beciului, acelaşi Al. Zagoritz menţionează existenţa a patru goluri de ferestre, dintre care două pe latura scurtă estică, prezente în planul publicat, şi două pe latura sudică, nesemnalate în planul respectiv. În fine, imaginea pivniţei se completează cu existenţa unor firide de dimensiuni diferite, practicate în toţi pereţii, mai puţin cel vestic, corespunzător intrării218. Aşadar, ne aflăm în faţa unei pivniţe cu un plan ceva mai evoluat decât în cazul celor de la Polata, în care gârliciul s-a deplasat dinspre extremitatea laturii scurte către centrul acesteia, reuşind să-i ofere clădirii o oarecare armonie a formelor exterioare.

Datată în jurul anului 1646, casa boierească din Mărgineni a fost considerată drept rodul unei iniţiative constructive venite din partea postelnicului Constantin Cantacuzino şi a ginerelui acestuia, Pană Filipescu219. Cercetările recente au evidenţiat însă imposibilitatea unei colaborări între cele două personaje la această dată; în plus, trebuie remarcat faptul că primul nivel al clădirii prezintă câteva

215 Sinigalia, Arhitectura civilă, p. 174. 216 Al. Zagoritz, Biserica şi casa din Mărgineni, în BCMI, XIX, 1926, p. 108-119. 217 Călin Hoinărescu, Ctitoriile cantacuzine din Prahova – premisă fundamentală a arhitecturii

brâncoveneşti, în RMMMIA, XVI, nr. 1, 1985, p. 62-63, fig. 5a; Sinigalia, Arhitectura civilă, p. 174, fig. 95; Anca Brătuleanu, Curţi domneşti şi boiereşti în România. Valahia veacurilor al XVII-lea şi al XVIII-lea, Bucureşti, 1997, p. 78, pl. I.

218 Al. Zagoritz, op. cit., p. 112. 219 C. Hoinărescu, op. cit., p. 62.


similitudini notabile în raport cu pivniţa mare din cadrul mănăstirii Mihai Vodă din Bucureşti, ambele observaţii recomandând, aşadar, o datare mai timpurie220. În acest context, momentul edificării locuinţei ar putea fi sfârşitul secolului al XVI-lea221, când satul se afla în stăpânirea banului Udrişte222, unul dintre banii de judeţ regăsiţi în ţinuturile montane de frontieră ale Ţării Româneşti223. Datarea propusă nu pare să fie contrazisă de izvoarele scrise, care atestă faptul că acest personaj era posesorul unui domeniu de dimensiuni apreciabile224, astfel încât este de crezut că îşi va fi permis din punct de vedere financiar ridicarea unei astfel de clădiri.

O altă direcţie spre care s-a îndreptat programul constructiv analizat aici este ilustrată de locuinţa reşedinţei boiereşti din vatra satului medieval Vădenii de Sus (actualmente în mun. Târgu Jiu). Aceasta scoate în evidenţă o dezvoltare intervenită în structura clădirii atât pe axa verticală, cât mai ales pe cea orizontală, programul astfel obţinut reprezentând o sinteză între locuinţa cu pivniţă şi cea de tip turn. Se remarcă în acest caz, în primul rând, schimbarea raportului spaţial dintre parter şi pivniţă. În acest sens trebuie spus că parterul a încetat să mai suprapună pivniţa, ajungând în schimb să integreze partea superioară a acesteia, cea construită la suprafaţă. În acest fel, structura parterului a fost adaptată unei tendinţe de supraînălţare a pivniţei, pe care am văzut-o prezentă, de altfel, şi la Mărgineni. Ajungând să dispună de o pivniţă a cărei înălţime ajungea până la 3,00–3,50 m deasupra nivelului de călcare, constructorii i-au adosat acesteia câteva camere şi au obţinut astfel un prim nivel locuibil aflat la suprafaţa solului (fig. 19). După ce au fost aduse până la aceeaşi înălţime, pivniţa şi parterul au servit mai departe drept bază pentru construirea unui etaj, corespunzător celui de-al doilea nivel locuibil. Prezenţa acestuia din urmă i-a conferi clădirii, în final, aspectul unui turn.

Cercetările arheologice şi de arhitectură efectuate în vederea restaurării au evidenţiat existenţa a două faze constructive, corespunzătoare singurelor etape din evoluţia monumentului care au fost consemnate documentar: cea dintâi marcată de personalitatea lui Barbu clucerul, cândva la sfârşitul secolului al XVI-lea; iar cea de-a doua aflată în legătură cu persoana marelui ban al Craiovei, Cornea Brăiloiu, cel care îşi pune amprenta asupra edificiului la sfârşitul secolului al XVII-lea225. Ambele personaje, cu momentele corespunzătoare fiecăruia, se află menţionate într-un document emis de cancelaria domnitorului Constantin Brâncoveanu, la 10 martie 1700, care afirmă despre marele ban Cornea Brăiloiu, că: “fiind temeiul strămoşului său Barbu Cluceru acolo, au pus nevoinţă cu multă cheltuială de au făcut iar temei acolo, cu case de piatră şi cu pivniţe iar din piatră şi cu biserică şi cu alte drese ce trebuiesc în jurul casei”226.

220 Sinigalia, Arhitectura civilă, p. 174-175. 221 Ibidem, p. 174. 222 George D. Florescu, Genealogia boierilor din Mărgineni. Din secolele al XV-lea şi al XVI-lea,

în Buletinul Comisiei Istorice a României, IX, 1930, p. 78-82. 223 Vezi Şt. Ştefănescu, op. cit., p. 155, care pune prezenţa în documentele vremii a unor boieri

care poartă titulatura de “ban”, distinctă de cea de “mare ban”, pe seama extinderii instituţiei băniei la est de Olt, unde au putut activa astfel de dregători teritoriali.

224 Vezi C. Rezachevici, Domeniul boieresc al lui Radu Şerban, p. 469-491, unde este analizată contribuţia domeniului lăsat moştenire de banul Udrişte fiicei sale, doamna Elina, la structurarea celui stăpânit de viitorul domn Radu Şerban.

225 Adrian Corvătescu, Casa Brăiloiu din Vădeni. Cercetări de arhitectură, în RMMMIA, XIII, nr. 1, 1982, p. 44-49.

226 ASB, mss. 705, f. 247-248.


Decapările de parament şi cercetările arheologice au arătat că pivniţa şi parterul locuinţei sunt ridicate în aceeaşi tehnică constructivă, cea a zidăriei de piatră de râu încastrată în casete de cărămidă. Constatarea este, aşadar, de natură să pledeze pentru atribuirea lor aceleiaşi faze constructive, autorii investigaţiilor fiind de părere că aceasta trebuie pusă pe seama iniţiativei lui Barbu clucerul. Pivniţa, având dimensiunile de 15,55 m x 10,10 m, este deservită de un gârlici boltit semicilindric, construit perpendicular pe latura nordică a locuinţei. Sistemul de bolţi aflat deasupra pivniţei se descarcă pe doi piloni centrali şi este compus din două bolţi în leagăn, aşezate longitudinal, întretăiate cu alte trei bolţi aşezate transversal. Bolţile sunt întărite cu arce-dublou care pornesc de pe cele patru laturi ale stâlpilor şi recad pe console de cărămidă. Spaţiul interior este luminat de patru ferestre, două dintre acestea păstrând încă traforul iniţial de piatră. La nivelul parterului, pe latura vestică, se aflau trei încăperi cu acces direct din curte, în vreme ce, pe latura de nord, se găseau alte două spaţii deschise şi gârliciul pivniţei227. Structura iniţială a etajului este greu de reconstituit, ea fiind complet refăcută la sfârşitul secolului al XVII-lea de către marele ban Cornea Brăiloiu. Cu siguranţă, însă, nivelul superior înseria mai multe camere, accesul la ele făcându-se probabil prin intermediul unei scări exterioare din lemn, amplasate pe faţada estică228.

Aşa cum am arătat mai sus, edificiul de la Târgu Jiu–Vădeni prezintă un program constructiv complex, care depăşeşte stadiul de evoluţie a majorităţii locuinţelor boiereşti din epocă. Din acest motiv, el a ridicat câteva semne de întrebare în rândul specialiştilor. Plecând de la premisa că Barbu clucerul era un simplu “boier fără dregătorie”, a fost invocată, ca primă obiecţie, incompatibilitatea existentă între dimensiunile mari ale construcţiei şi puterea economică a acestui personaj229. O a doua observaţie vizează aspectul pivniţei, care ar fi atipic pentru momentul constructiv de la sfârşitul secolului al XVI-lea. În acest context, datarea locuinţei în răstimpul 1640-1650 ar fi mult mai realistă, întrucât doar în această perioadă sunt atestate monumente-cheie asemănătoare230.

În ceea ce priveşte prima obiecţie formulată, trebuie arătat că astfel de construcţii rezidenţiale boiereşti, de mari dimensiuni, nu sunt deloc atipice pentru secolul al XVI-lea, afirmaţia noastră fiind justificată prin dimensiunile cel puţin la fel de mari ale caselor de la Strehaia şi Haleş. Neîntemeiată se dovedeşte a fi şi problema potenţei economice a lui Barbu clucerul. Într-un document emis de cancelaria lui Mihai Viteazul la 9 august 1596 şi păstrat în traducere românească231, acest personaj primeşte întărire pentru o serie întreagă de ocini cumpărate anterior, suma cheltuită ridicându-se la cca. 53 000 aspri, una considerabilă pentru perioada respectivă. Un alt act domnesc, din 17 ianuarie 1597, păstrat în original slavon232, de această dată, aduce noi lămuriri cu privire la statutul social al acestui boier, a cărui identitate este precizată acum sub forma Áàðá%ë êëþ÷àð, fapt ce nu lasă loc de interpretări, demonstrând că apelativul “clucer” nu reprezintă un antroponim, ci dregătoria pe care acesta o deţinea în aparatul de stat.

227 Şt. Balş, Vechi locuinţe boiereşti din Gorj, în SCIA, I, nr. 3-4, 1954, p. 91-92; A. Corvătescu, op. cit., p. 45; D. Bajmatără, V. Marinoiu, op. cit., p. 148-149.

228 A. Corvătescu, op. cit., p. 47. 229 Sinigalia, Arhitectura civilă, p. 424-427. 230 Ibidem, p. 539-540. 231 DRH, B, vol. XI, p. 252-254, nr. 190. 232 Ibidem, p. 285-286, nr. 215.


Identificarea funcţiei deţinute de boierul Barbu nu prezintă mari dificultăţi. În ceea ce priveşte posibilitatea deţinerii dregătoriei de mare clucer, aceasta trebuie exclusă, întrucât documentele epocii ne indică cu claritate faptul că aceasta era ocupată de boierul Radu Buzescu233. La rândul său, apartenenţa lui Barbu la categoria clucerilor organizaţi în cete slujitoreşti este puţin probabilă, întrucât existenţa acestora este atestată în actele de cancelarie abia către jumătatea secolului al XVII-lea234. Singura variantă posibilă rămâne identificarea acestui boier cu unul dintre subordonaţii marelui clucer; aceasta întrucât despre respectivul dregător ştim că, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, era secondat de mai mulţi cluceri de rang secund235, pe care, însă, documentele nu îi desemnează întotdeauna cu titlul corespunzător poziţiei deţinute în ierarhia curţii236.

Observaţia privitoare la aspectul pivniţei trebuie şi ea emendată, întrucât planimetrii similare funcţionează pe parcursul secolului al XVI-lea, aşa cum am arătat, în cazul locuinţelor “C” şi “D” de la Polata. Aceeaşi afirmaţie este valabilă şi pentru sistemul de boltire, care reprezintă, de fapt, o soluţie constructivă ce a servit drept model pentru arhitectura pivniţelor din veacul următor237. Mai poate fi adăugat tot aici faptul că plasarea pivniţei la jumătatea secolului al XVII-lea, deşi acceptabilă din punct de vedere tipologic, se loveşte totuşi de absenţa oricărei alte informaţii care să ateste existenţa unui demers constructiv la acea dată, mult mai plauzibilă fiind datarea ei la sfârşitul secolului al XVI-lea, aşa cum s-a susţinut în mod repetat în istoriografia problemei238. Cât priveşte dispunerea parterului în jurul pivniţei şi prezenţa etajului deasupra acestora, trebuie spus că nici acestea nu sunt elemente de absolută noutate, casa de la Vădeni fiind precedată la acest capitol de clădiri rezidenţiale precum palatul construit de Petru Cercel la curtea din Târgovişte239 sau casele domneşti ridicate de Petru Rareş în incintele mănăstirilor Probota240 şi Bistriţa241. Existenţa acestor antecedente ne dovedeşte, aşadar, că tipul de relaţie constructivă aflat în discuţie era o realitate impusă deja în repertoriul arhitecturii civile din secolul al XVI-lea, astfel încât monumentul de la Vădeni poate fi considerat drept o verigă de legătură între aceste edificii şi cele aparţinând veacului următor.

Aşa cum lesne s-a putut observa, locuinţele descrise până acum aparţin în exclusivitate spaţiului Ţării Româneşti. Ele se încadrează într-o tipologie pe care o găsim prezentă nu numai în cuprinsul reşedinţelor boiereşti, ci şi în zona edificiilor civile domneşti sau în mediul urban, după cum o demonstrează casa domnească

233 Ibidem, p. 248, nr. 215 (29 iulie 1596), p. 347, nr. 263 (27 septembrie 1597). 234 N. Stoicescu, Despre subalternii marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova (sec. XV-

XVIII), în SMIM, VI, 1973, p. 83-84. 235 Idem, Sfatul domnesc şi marii dregători din Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV-XVII),

Bucureşti, 1968, p. 286. 236 Vezi, de exemplu, cazul lui Pârvu clucer al doilea, citat în cadrul aceluiaşi document, când

“Pârvul 2 clucer”, când “Pârvul clucer”, în DRH, B, vol. VII, p. 213, nr. 159. 237 A. Brătuleanu, op. cit., p. 15 şi nota 25. 238 D. Bajmatără, V. Marinoiu, op. cit., p. 149; A. Corvătescu, op. cit., p. 49; A. Brătuleanu, op.

cit., p. 15-16, p. 61. 239 Tereza Sinigalia, Programul civil şi rolul comanditarului în arhitectura din Ţara Românească

din secolul al XVI-lea, în SCIA–AP, 40, 1993, p. 17. 240 Voica Maria Puşcaşu, în CCA, 1999, nr. 113, p. 91, pl. 113. 241 L. Bătrâna, A. Bătrâna, O casă domnească din secolul al XVI-lea descoperită în cuprinsul

ansamblului de la Bistriţa (jud. Neamţ), în SCIVA, 30, nr. 1, 1979, p. 34-39, fig. 1-2.


descoperită recent în cadrul mănăstirii Tutana242, precum şi unele dintre locuinţele investigate la Târgovişte243 şi Giurgeni244.

Până în prezent, în spaţiul moldovenesc nu au fost evidenţiate locuinţe boiereşti care să fi apelat la programe constructive similare. Cu toate acestea, existenţa lor este foarte probabilă, rămânând în sarcina cercetărilor arheologice viitoare confirmarea unei atare stări de fapt. Pentru moment, singurul argument în favoarea acestor afirmaţii îl constituie prezenţa pe scară largă a acestui tip de construcţie în cadrul complexelor rezidenţiale domneşti. În acest sens, pot fi menţionate casele din cadrul curţilor domneşti de la Suceava (locuinţa numită convenţional C3)245, Hârlău246, Bacău247, Vaslui248 şi, probabil, Piatra Neamţ249, precum şi cea din incinta mănăstirii Bistriţa250, care dezvoltau aceeaşi dispunere a gârliciului în raport cu corpul pivniţei. Diferenţele existente în raport cu casele nobiliare din Ţara Românească sunt reprezentate, pe de o parte, de tehnica şi materialele de construcţie utilizate – dat fiind faptul că în Moldova se utiliza piatra de carieră pentru pereţi şi stâlpii de susţinere, respectiv cărămida pentru bolţi – , iar pe de altă parte, de soluţiile de boltire adoptate, soluţii care aveau la bază în mod constant sisteme compuse din câte doi sau trei (Suceava) semicilindri, sprijiniţi pe arcadele ce legau stâlpii de susţinere.

Tipul B. În paralel cu tipul analizat până acum, casele boiereşti autohtone au apelat şi la un alt gen de program constructiv, foarte înrudit, de altfel, în care gârliciul a fost mutat de pe latura scurtă a clădirii pe cea lungă, aici urmând să fie aşezat în diverse poziţii.

Cel mai vechi exemplu de acest fel se leagă de existenţa satului medieval Hinăteşti, aflat actualmente pe teritoriul mun. Râmnicu Vâlcea, acolo unde documentele interne de cancelarie indică, la sfârşitul secolului al XIV-lea, existenţa curţii unui boier numit Tatul251. Un sondaj arheologic întreprins aici la începutul deceniului nouă al veacului trecut a condus la dezvelirea parţială a unei locuinţe de zid ridicată pe pivniţă, al cărei gârlici de acces se afla dispus pe latura lungă a

242 Sp. Cristocea, Cercetările arheologice şi problema casei domneşti de la mănăstirea Tutana, judeţul Argeş, în Argessis, X, 2001, p. 116-118.

243 Gh. I. Cantacuzino, P. Diaconescu, G. Mihăescu, op. cit., p. 39, fig. 1. 244 A. Păunescu, D. Mihai, op. cit., p. 87-88, pl. 4. 245 M. D. Matei, Em. I. Emandi, Cetatea de scaun şi Curtea domnească din Suceava, Bucureşti,

1988, p. 139-140, fig. 21; M. D. Matei, Civilizaţie urbană medievală, p. 76-77, fig. 9, 13. 246 S. Cheptea, Un oraş medieval: Hârlău, Iaşi, 2000, p. 137, p. 141, fig. 7-8, 15. 247 Al. Artimon, Noi contribuţii arheologice privind Curtea domnească din Bacău, în Carpica,

XVIII-XIX, 1986-1987, p. 288-289, fig. 1, 4; Idem, Date istorice şi arheologice cu privire la Curtea domnească din Bacău, în RMMMIA, XVIII, nr. 2, 1987, p. 7-9, fig. 1, 6; Al. Artimon, Ioan Mitrea, Bacău. Reşedinţă voievodală, Bacău, 1996, p. 71, fig. 28-29.

248 Alexandru Andronic, Rica Popescu, Curtea domnească de la Vaslui din vremea lui Ştefan cel Mare, în Muzeul Naţional, VI, 1982, p. 157; Idem, Şantierul arheologic Vaslui. Principalele rezultate ale săpăturilor din anii 1980-1981 de la Curtea domnească, în Acta Moldaviae Meridionalis, V-VI, 1983-1984, p. 216, fig. 1.

249 C. Matasă, Şantierul arheologic Piatra Neamţ, în SCIV, VI, nr. 3-4, 1955, p. 820-823, fig. 2; E. Neamţu, Date istorice şi arheologice cu privire la Curtea domnească din Piatra Neamţ, în Memoria Antiquitatis, I, 1968, p. 230; L. Şimanschi, Curtea şi biserica domnească din Piatra Neamţ, Bucureşti, 1969, p. 13.

250 L. Bătrâna, A. Bătrâna, O locuinţă domnească din vremea lui Alexandru cel Bun, în RMMMIA, VI, nr. 2, 1975, p. 74-75, fig. 1; Idem, O casă domnească în secolul al XVI-lea descoperită în cuprinsul ansamblului de la Bistriţa (jud. Neamţ), în SCIVA, 30, nr. 1, 1979, p. 34, fig. 1-2.

251 Vezi DRH, B, vol. I, p. 27, nr. 9 (20 mai 1388), act în care este menţionată “curtea de pe locul Hinăteştilor, pe care a dat-o Tatul bisericii”.


clădirii (7 m), în colţul sud-vestic al acesteia. Atât gârliciul, cât şi corpul pivniţei au fost construite din blocuri mari de piatră de carieră şi piatră de râu, legate cu mortar alb-gălbui, având în compoziţie nisip şi cărămidă pisată. Observaţiile făcute asupra gârliciului (2 m x 3 m) au prilejuit autorilor descoperirii şi constatarea existenţei unei a doua faze de construcţie, datând din secolul al XVI-lea, în cursul căreia clădirea a fost refăcută din cărămidă.

Din păcate, investigaţiile arheologice nu au fost continuate, astfel încât nu ştim care a fost planimetria clădirii sau configuraţia interioară a spaţiului pivniţei. În afara detaliilor constructive menţionate, mai poate fi adăugat aici doar un singur amănunt notabil. Este vorba despre descoperirea în umplutura gârliciului a unui mare număr de cahle, aflate în stare fragmentară, prezenţa acestora în substrucţiile clădirii constituind dovada faptului că spaţiile locuibile ridicate deasupra pivniţei erau încălzite cu ajutorul unor sobe monumentale252.

Un program constructiv asemănător cu cel al locuinţei de la Hinăteşti îl prezintă casa boierească dezvelită în urma investigaţiilor arheologice desfăşurate în incinta mănăstirii Strehaia (fig. 22). Construită în întregime din cărămidă, pe o fundaţie din piatră de râu, locuinţa avea dimensiuni impresionante: 27,40 m x 11,60 m. La nivelul inferior, ea avea o pivniţă divizată în două nave egale, prin intermediul unui şir de şapte stâlpi cu secţiune pătrată (cinci liberi şi doi angajaţi)253. Cele două nave erau acoperite fie cu bolţi semicilindrice longitudinale, fie cu un plafon de grinzi aparente, ambele variante trebuind să facă apel la sprijinul oferit de zidul-diafragmă ridicat deasupra arcadelor. Pivniţa era luminată şi ventilată natural, pe cele patru laturi ale construcţiei fiind prevăzute nu mai puţin de nouă ferestre. Gârliciul a fost construit în zona mediană a clădirii, spaţiul acestuia fiind divizat în două coridoare paralele, acoperite probabil cu semicilindri longitudinali. Se pare că unul dintre acestea (cel din dreapta) deservea pivniţa, iar celălalt (coridorul din stânga) adăpostea scara de acces spre apartamentele de la nivelul parterului254. Prezenţa ferestrelor şi a coridorului ascendent sunt indicii care, în cele din urmă, ne permit reconstituirea imaginii unui edificiu compus dintr-o pivniţă ridicată deasupra nivelului solului şi un parter înalt. Datarea reşedinţei în prima jumătate a secolului al XVI-lea face destul de dificil demersul de identificare a comanditarului acestei construcţii, ipoteza cea mai plauzibilă, în stadiul actual al informaţiilor, fiind aceea că ridicarea ei se datorează boierului Şerban din Izvorani, soţul Mariei Craiovescu, străbunica domnitorului Radu Şerban255.

Un alt exemplu din această serie tipologică este locuinţa de plan dreptunghiular (17,50 m x 7 m) situată pe latura de vest a incintei mănăstirii Bradu (fig. 23). Aici gârliciul a fost amplasat asimetric în raport cu axul scurt al clădirii, zidurile sale, prelungite în interiorul pivniţei, determinând secţionarea acesteia în două spaţii de dimensiuni diferite. În acest fel, spre sud, a luat naştere o încăpere

252 Elena Busuioc, Curtea feudală de la Hinăteşti, în Documente recent descoperite şi informaţii

arheologice, Bucureşti, 1982, p. 48-52; E. Busuioc, Petru Beşliu, Descoperirea unei curţi feudale româneşti la Hinăteşti, în Studii vâlcene, nr. 5, 1982, p. 37-40; Moisescu, Arhitectura, p. 94-95.

253 V. Puşcaşu, Date noi cu privire la evoluţia ansamblului de arhitectură medievală de la Strehaia, în BMI, XXXIX, nr. 3, 1970, p. 29-31, fig. 5; Radu Creţeanu, Precizări cronologice privind ansamblul mănăstiresc Strehaia, în MO, XXVI, nr. 7-8, 1974, p. 644-646.

254 Sinigalia, Arhitectura civilă, p. 171; vezi, însă, V. Puşcaşu, op. cit., p. 30, care afirmă că pivniţa era deservită de ambele coridoare.

255 T. Sinigalia, Locul ansamblului de la Strehaia în arhitectura Ţării Româneşti, în SCIA–AP, 35, 1988, p. 22.


mică, acoperită cu o boltă cilindrică, în vreme ce spre nord, a apărut un spaţiu mai mare, prevăzut cu un pilon central de la care porneau două arce-dublou menite să susţină bolţile256. Ca şi celelalte clădiri din această categorie, locuinţa a avut probabil un singur nivel deasupra pivniţei, reprezentat de un parter supraînălţat.

Edificiul a fost ridicat în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în vecinătatea imediată a unei biserici de plan dreptunghiular care a funcţionat ca biserică de curte şi necropolă boierească. Cele două clădiri au format un complex rezidenţial specific acestei perioade, care, după toate probabilităţile, a venit să înlocuiască o altă reşedinţă, cu clădiri din lemn, ce funcţionase pe parcursul secolului anterior257.

Ridicarea locuinţei, în jurul anului 1570, poate fi atribuită stolnicului Neagoe, ginerele marelui postelnic Mihnea din Bădeni, tot lui datorându-i-se probabil şi iniţiativa de a închide complexul între zidurile unei incinte de piatră, fortificate cu turnuri de colţ. Un moment important, însă mai puţin clar, din istoria reşedinţei de la Haleş îl constituie transformarea curţii boiereşti în mănăstire, clădirilor deja existente fiindu-le adăugate la începutul secolului al XVII-lea unele componente specifice complexelor monahale258.

Un ansamblu foarte asemănător cu cel de la Haleş este reprezentat de mănăstirea Comana (fig. 24), ctitorită în jurul anului 1588 de Radu Şerban, în perioada în care acesta ocupa dregătoria de paharnic al II-lea259. O incintă de zid fortificată, flancată în interior, pe toate cele patru laturi ale sale, de chilii, clădiri cu destinaţie gospodărească şi o clădire cu rosturi rezidenţiale, închidea în centru un lăcaş de cult de plan treflat, alcătuind astfel un complex care a fost destinat încă de la început să adăpostească o comunitate monahală. Asemenea altor ctitorii domneşti şi boiereşti, mănăstirea a servit probabil drept reşedinţă şi pentru familia viitorului domn, această din urmă menire putând fi asigurată de impozanta clădire civilă (27 m x 8,6 m) adosată zidului de nord al curtinei.

Planul primului nivel (singurul păstrat, de altfel) reprezintă o dezvoltare a celui de la Haleş, gârliciul prelungit în interiorul pivniţei descriind acelaşi spaţiu dublu, compartimentat inegal. Camerele astfel obţinute au fost divizate apoi în câte două traveee egale prin intermediul unei colonade alcătuite din patru stâlpi centrali: unul singur, în cazul camerei mici, respectiv trei, în cazul celei mari. Prezenţa colonadei se leagă de necesitatea susţinerii sistemului de bolţi care acoperea pivniţa, sistem care era compus din doi semicilindri longitudinali. Gârliciul lung, boltit în leagăn, putea servi drept punct de sprijin pentru o eventuală platformă cu scară de lemn adosată, care să asigure accesul la nivelul parterului. Acesta din urmă a fost cu siguranţă înălţat, întrucât pivniţa se ridica cu câteva zeci de centimetri deasupra nivelul solului şi avea nu mai puţin de 13 ferestre care asigurau luminarea şi aerisirea naturală a spaţiului interior260.

Un exemplu tipic pentru ceea ce va fi însemnat reşedinţa boierească românească de la sud şi est de Carpaţi, poate fi considerat ansamblul descoperit în cursul investigaţiilor arheologice efectuate în urmă cu patru decenii la Cernica, în

256 I. Chicideanu, C. Modoran, Mănăstirea Bradu, p. 199. 257 I. Chicideanu, O aşezare din secolele XIV-XV la Bradu, jud. Buzău, în CA, III, 1979, p. 430. 258 C. Modoran, I. Chicideanu, Cercetări şi rezultate la mânăstirea Bradu, p. 994-1003; Idem,

Mănăstirea Bradu, p. 188-205; Sinigalia, Arhitectura civilă, p. 146-147. 259 Stoicescu, Dicţionar, p. 94-95. 260 L. Bătrâna, A. Bătrâna, Evoluţia ansamblului fostei mănăstiri Comana în lumina cercetărilor

arheologice, în RMMMIA, V, nr. 1, 1974, p. 23, pl. 1; Sinigalia, Arhitectura civilă, p. 144-145.


vatra vechiului sat Mărăcineni (fig. 25). Complexul rezidenţial de aici cuprindea locuinţa boierească, o capelă de curte, un turn clopotniţă construit aparte de aceasta din urmă, precum şi o serie de anexe cu caracter economic.

Edificiul civil a avut dimensiuni relativ modeste (45 m2), programul său constructiv fiind alcătuit din cele două bine cunoscute nivele specifice acestui tip de clădiri: pivniţa, cu gârlici, şi parterul înalt.

Primul nivel prezenta un plan în “T”, în care gârliciul boltit semicilindric intersecta volumul pivniţei pe latura nordică. Sistemul de acoperire folosea ca bază de sprijin două arcade formate dintr-un stâlp central şi doi stâlpi angajaţi, soluţia aleasă putând deservi atât un sistem de bolţi semicilindrice longitudinale, cât şi un plafon de bârne aşezat pe zidul-diafragmă şi pe zidurile perimetrale ale clădirii261.

În ceea ce-l priveşte pe comanditarul reşedinţei, trebuie spus că izvoarele scrise permit identificarea lui în persoana postelnicului Radu Captariu, cel care stăpânea satul Mărăcineni în a doua jumătate a secolului al XVI-lea262. La începutul secolului următor însă, satul împreună cu reşedinţa au fost înstrăinate de către fiii postelnicului, ele intrând astfel în posesia jupaniţei Chiajna, soţia marelui vornic Cernica263. Aceasta din urmă a schimbat însă destinaţia complexului rezidenţial, transformându-l în ceea ce documentele de cancelarie aveau să numească pe parcursul secolului al XVII-lea: “mănăstirea de pe Colentina ce se chiamă la Malul Iezărul”264.

Un alt edificiu care aparţine seriei deschise de locuinţa de la Hinăteşti este casa boierească descoperită la Mironeşti, în vatra satului medieval Coiani (fig. 26). Nucleul edificiului îl constituia pivniţa (17,15 m x 8,40 m), în interiorul căreia se putea pătrunde prin intermediul unui gârlici lung de 5 m, amplasat pe mijlocul laturii sudice. Din păcate, clădirea a suferit numeroase intervenţii de-a lungul evoluţiei sale, astfel încât cercetările arheologice întreprinse aici nu au reuşit să-i reconstituie nici planul originar, nici succesiunea etapelor constructive.

Pentru prima fază de funcţionare, cea care prin vechimea ei se încadrează în limitele demersului de faţă, datele existente fac totuşi plauzibilă divizarea spaţiului interior în două travee longitudinale, separate printr-un şir de trei piloni pătraţi din cărămidă (1,47 m x 1,30 m). Aceştia erau legaţi de zidurile pivniţei prin patru arce, urmând ca zidul–diafragmă ridicat deasupra arcadei astfel formate să susţină două bolţi semicilindrice. Reconstituită astfel, organizarea internă spaţiului pivniţei de la Coiani se dovedeşte a fi foarte asemănătoare cu cea pe care am întâlnit-o în cazul locuinţei de la Comana, fapt explicabil dacă avem în vedere că ambele au avut, se pare, acelaşi comanditar.

În planul publicat de autorii descoperirii, pot fi sesizate şi două arce-dublou care se descărcau pe pilonul central şi pe alţi doi piloni angajaţi pereţilor de nord şi sud ai pivniţei. Prezenţa acestora nu poate fi pusă însă pe seama primei faze din evoluţia clădirii, întrucât traseul gârliciului intersectează latura sudică exact în punctul de naştere a pilonului angajat acestui perete. De altfel, cercetările arheologice au evidenţiat în această zonă prezenţa mai multor resturi de zidărie,

261 Gh. Cantacuzino, Unele probleme istorice privind aşezările medievale muntene în lumina

cercetărilor arheologice de la Cernica, în SCIV, XIV, nr. 2, 1963, p. 366, fig. 2. 262 DIR, B, veac XVII, vol. 2, p. 280, nr. 253. 263 Ibidem; Gh. Cantacuzino, Unele probleme istorice privind aşezările medievale muntene, p.

361, p. 364, p. 379-381. 264 DIR, B, veac XVII, vol. 2, p. 436, nr. 376.


semne evidente ale unor refaceri succesive. La rândul său, porticul supraetajat format din cinci pile de zidărie (1,49 m x 1 m), dispuse paralel cu latura de nord a pivniţei265, reprezintă probabil tot o adăugire, asemănările cu casa domnească de la mănăstirea Plumbuita pledând mai curând pentru apartenenţa lui la o etapă de construcţie intervenită la jumătatea secolului al XVII-lea266.

Edificiul iniţial a fost plasat de autorii investigaţiilor arheologice în a doua jumătate a secolului al XVI-lea267, însă datarea propusă nu a ţinut cont de faptul că prezenţa lui trebuie corelată cu cea a vechii biserici din Coiani, împreună cu care, foarte probabil, alcătuia un complex rezidenţial unitar. Cum despre biserică ştim sigur că a fost construită de Radu Şerban268, o datare ceva mai târzie a locuinţei269, la sfârşitului secolului al XVI-lea sau la începutul secolului următor, pare mult mai probabilă în stadiul actual al informaţiilor.

Tot către sfârşitul secolului al XVI-lea, a fost ridicată şi curtea din deal a boierilor din Văcăreşti, curte având în centru o locuinţă cu pivniţă ce imita la dimensiuni reduse cochetul palat construit de Petru Cercel la Târgovişte270. După modelul acestuia din urmă, primul nivel a fost compartimentat prin arce-dublou, sprijinite pe un stâlp central de secţiune cruciformă, ce avea deasupra patru bolţi semicilindrice. Pivniţa mai avea două nişe cu arc în acoladă, pe laturile scurte, şi o a treia, dispusă central, pe latura nordică. Iluminarea şi aerisirea erau asigurate de patru ferestre înalte, arcuite în partea superioară. Gârliciul de acces era situat pe faţada sudică a clădirii, fiind prevăzut cu câte o nişă pe fiecare din cele două laturi lungi271. Locuinţa a avut un parter înalt, divizat în multiple spaţii locuibile, dispuse probabil simetric, de o parte şi de alta a axului longitudinal al clădirii.

Comanditarii curţii de la Văcăreşti sunt, foarte probabil, fraţii Neagoe şi Pătru postelnici, fiii jupaniţei Elina, cei care, începând cu anul 1580, achiziţionează de la rudele lor mai îndepărtate majoritatea părţilor în care fusese divizat în trecut hotarului satului lor de reşedinţă272.

Construcţii asemănătoare acestui tip de case boiereşti au fost evidenţiate şi în legătură cu activitatea constructivă a domniei sau a mănăstirilor, exemple în acest sens fiind casele domneşti de la Curtea de Argeş273 şi Târgovişte274, locuinţa din incinta mănăstirii Vodiţa275, precum şi prima fază constructivă a casei “Nifon” din

265 Gh. I. Cantacuzino, Gh. I. Sion, Ruinele curţii feudale de la Coiani–Mironeşti (judeţul

Giurgiu). Date arheologice şi arhitectonice, în BCMI, s. n., I, nr. 1, 1990, p. 62-69, fig. 1, 4. 266 Sinigalia, Arhitectura civilă, p. 315. 267 Gh. I. Cantacuzino, Gh. I. Sion, op. cit., p. 69. 268 Vezi N. Iorga, Inscripţii din bisericile României, vol. I, Bucureşti, 1905, p. 88. 269 T. Sinigalia (Eadem, Arhitectura civilă, p. 313-316) şi A. Brătuleanu (Eadem, op. cit., p. 15,

p. 27, p. 39, pl. II) datează întregul edificiu la mijlocul secolului al XVII-lea. 270 Gheorghe Olteanu, Ovidiu Cârstina, Denis Căprăroiu, Repertoriul arheologic al judeţului

Dâmboviţa, vol. II, Târgovişte, 2003, p. 113. 271 G. Mihăescu, Eugen Fruchter, Curtea Domnească din Târgovişte, Bucureşti, 1986, p. 199. 272 Vezi George D. Florescu, Dan Pleşia, Condica Văcăreştilor. Copii de documente, regeste şi

menţiuni publicate, în Studii, 19, nr. 5, 1966, p. 969-970, nr. 5-13. 273 Nicolae Constantinescu, Curtea de Argeş (1200-1400). Asupra începuturilor Ţării Româneşti,

Bucureşti, 1984, p. 34-37, fig. 4; Moisescu, Arhitectura, p. 99-100, fig. 114-115. 274 Avem în vedere prima casă a Curţii domneşti, vezi N. Constantinescu, Cercetările arheologice

de la Curtea domnească din Târgovişte, în Documente recent descoperite şi informaţii arheologice, Bucureşti, 1987, p. 73-75; Moisescu, Arhitectura, p. 101, fig. 117.

275 Gh. I. Cantacuzino, Probleme ale cronologiei ruinelor fostei mănăstiri Vodiţa, în SCIV, 22, nr. 3, 1971, p. 475, fig. 3; Moisescu, Arhitectura, p. 118, fig. 129.


Târgovişte276. Tot în această categorie pot fi incluse locuinţa ridicată de Petru Rareş în incinta ctitoriei sale de la Probota277 şi casa lui Alexandru II Mircea din incinta mănăstirii Sf. Troiţă din Bucureşti278. Trebuie spus, însă, că ultima dintre ele reflectă un stadiu ceva mai înaintat din evoluţia acestui gen de clădiri, întrucât, aici, pentru prima dată, gârliciul se prelungeşte în interiorul pivniţei, delimitând două spaţii cu dimensiuni şi funcţii diferite279. Soluţia va câştiga aderenţă în perioada următoare şi, aşa cum am văzut, va pătrunde în arhitectura unora dintre casele boiereşti ale epocii, precum cele de la Haleş şi Comana.

Tipul C. Ecouri în mediul rezidenţial boieresc a avut şi un alt tip de program constructiv, care se prezintă drept rezultatul unei alte evoluţii ce a marcat locuinţa cu gârlici decroşat. Este vorba despre un gen de construcţie care a renunţat la amplasarea excentrică a gârliciului în raport cu corpul clădirii, optând pentru un culoar descendent inclus în volumul pivniţei, construit paralel şi, de obicei, contiguu cu una dintre laturile sale.

Un astfel de exemplu este palatul amplasat în colţul nord-estic al complexului Mitropoliei din Târgovişte (fig. 35). Ridicată la iniţiativa voievodului Neagoe Basarab, în perioada 1518-1520, clădirea cuprindea două corpuri distincte: unul nordic şi unul sudic. Dacă cel nordic (20 m x 8 m) a fost construit doar cu parter, în schimb, corpul sudic (25 m x 8 m), cel principal, a fost ridicat în întregime pe pivniţă, accesul la primul nivel făcându-se prin intermediul unui gârlici inclus în planul clădirii.

Sistemul de boltire a pivniţei fost organizat în jurul unui stâlp central (ridicat din cărămizi în arc de cerc), de la care porneau radial patru dublouri, susţinând astfel doi semicilindri longitudinali. Această formulă îi permitea să se înalţe până deasupra orizontului medieval de călcare, unde, prin intermediul ferestrelor (păstrate doar pe laturile de vest şi de sud) avea acces la lumină naturală şi beneficia de aerisire280. Deşi cercetările arheologice nu au interceptat eventuale vestigii ale nivelului superior, totuşi, plecând de la structura pivniţei, se poate aprecia că palatul a dispus de un parter înalt, care, foarte probabil, a fost divizat în multiple spaţii locuibile.

Soluţia adoptată de constructorii palatului Mitropoliei pentru rezolvarea raportului spaţial dintre cele două componente structurale ale primului nivel de locuire (gârliciul şi pivniţa) poate fi regăsită şi în cazul locuinţei recent descoperite în cuprinsul reşedinţei boiereşti de la Piscani (fig. 36). Clădirea, construită din asize din piatră de râu şi asize de cărămidă, dispunea de o pivniţă desfăşurată pe întreaga ei suprafaţă (18 m x 7,20 m) şi de un gârlici inclus în colţul sud-vestic al acesteia. Sistemul de acoperire se sprijinea pe un şir de trei stâlpi din cărămidă

276 C. Ionescu, Complexul istoric şi de arhitectură Stelea din zona centrală a municipiului

Târgovişte, în RMMMIA, XVI, nr. 1, 1985, p. 46, fig. 18; Idem, Restaurarea casei “Nifon” din cadrul Mănăstirii Stelea, Târgovişte, în RMI, LX, nr. 1, 1991, p. 66-77, fig. 3, 6; Cr. Moisescu, Târgovişte, monumente istorice şi de artă, Bucureşti, 1979, p. 68, fig. 72.

277 V. M. Puşcaşu, în CCA, 1999, nr. 113, p. 91, pl. 113. 278 Vezi I. Ionaşcu, Vlad Zirra, Mănăstirea Radu Vodă şi biserica Bucur, în vol. Bucureştii de

odinioară în lumina cercetărilor arheologice, coord.: Ion Ionaşcu, Bucureşti, 1959, fig. 12, pl. XLVI-XLIX.

279 T. Sinigalia, Programul civil şi rolul comanditarului, p. 23. 280 P. Diaconescu, G. Mihăescu, Complexul monumental al Mitropoliei din Târgovişte. Rezultatul

cercetărilor arheologice, în RMMMIA, XIX, nr. 2, 1988, p. 63, pl. I.


dispuşi axial, dintre care doar doi erau liberi, cel de-al treilea fiind angajat în peretele estic al gârliciului. Cei trei stâlpi împreună cu zidurile perimetrale, groase de 0,75 m, susţineau foarte probabil un planşeu de bârne, care separa nivelul pivniţei de cel locuibil propriu zis.

În ceea ce priveşte structura parterului, plecând de la dimensiunile locuinţei şi poziţia pilonilor din pivniţă, se poate presupune că acesta dispunea de mai multe camere, probabil înseriate, dispuse în tract simplu sau dublu. Mai trebuie adăugată aici constatarea că materialul arheologic descoperit în umplutura locuinţei conţine numeroase fragmente ceramice provenind de la vase de uz comun, dar şi fragmente de cahle, pledând astfel în favoarea concluziei că nivelul parterului a dispus de una sau mai multe o instalaţii de încălzit de tipul sobelor cu cahle281.

Analiza documentelor de cancelarie referitoare la satul Piscani ne conduce la identificarea comanditarului acestei locuinţe în persoana marelui logofăt Vlaicu Piscanul, una dintre cele mai influente personalităţi ale istoriei Ţării Româneşti din prima jumătate a secolului al XVI-lea282. Vlastelin şi sfetnic credincios al voievodului Radu Paisie283, Vlaicu şi-a ridicat reşedinţa din Piscani probabil în cursul deceniul al IV-lea al veacului amintit, când a devenit mare logofăt, sau în primii patru ani ai deceniului următor, înainte ca bătălia pierdută la Fântâna Ţiganului284 să-i aducă sfârşitul.

Asemenea celorlalte case boiereşti analizate până acum, locuinţele de la Târgovişte şi Piscani îşi găsesc analogii printre clădirile civile ridicate de domnie şi de orăşeni, alcătuind împreună cu acestea din urmă un grup omogen. Trebuie remarcat, însă, faptul că soluţiile la care au apelat constructorii lor sunt identice cu cele puse la dispoziţie de casa cu pivniţă şi gârlici decroşat, astfel încât avem de-a face cu aceeaşi varietate tipologică dictată de poziţia gârliciului în raport cu corpul clădirii. Atunci când gârliciul era dispus paralel cu latura scurtă, acesta se desfăşura aproximativ pe întreaga lăţime a construcţiei, aşa cum se poate constata în cazul caselor domneşti din cadrul mănăstirilor Cozia285 şi Mihai Vodă din Bucureşti286, precum şi în cel al locuinţei din incinta Curţii domneşti de la Bacău287. Dimpotrivă, atunci când gârliciul era dispus paralel cu latura lungă, lungimea sa nu o mai urma pe cea a clădirii, ci se limita doar la prima jumătate a ei, exemple în acest sens fiind palatul Mitropoliei din Târgovişte, o altă locuinţă din Târgovişte, descoperită în

281 Sp. Cristocea, în Situri arheologice cercetate în perioada 1983-1992, p. 87; Idem, Cercetările

arheologice de la Piscani, judeţul Argeş, în Argessis, X, 2001, p. 128-129; Sinigalia, Arhitectura civilă, p. 172-173.

282 Vasile Stănică, Un domeniu feudal din secolul XVI de pe meleaguri argeşene, în Studii şi comunicări. Muzeul Piteşti, V, 1980, 252-259; Teodor Dina, File din istoria unui vechi sat argeşean, Piscani, în Argessis, VIII, 1999, p. 116-119.

283 Vezi Stoicescu, Dicţionar, p. 104. 284 Flaminiu Mîrţu, Mânăstirea Valea (Ţiţeşti–Argeş) în lumina controverselor istoriografice şi a

cercetărilor arheologice, în MO, XXX, nr. 7-9, 1978, p. 637. 285 Pavel Chihaia, Etape de construcţie la complexul monastic Cozia, în Pagini de veche artă

românească, vol. II, Bucureşti, 1972, p. 121, fig. 25-27. 286 Gh. Cantea, Cercetări arheologice pe dealul Mihai Vodă şi împrejurimi, în vol. Bucureştii de

odinioară în lumina cercetărilor arheologice, p. 101-102, fig. 24. 287 Al. Artimon, Noi contribuţii arheologice privind Curtea domnească din Bacău, în Carpica,

XVIII-XIX, 1986-1987, p. 286; Idem, Date istorice şi arheologice cu privire la Curtea domnească din Bacău, în RMMMIA, XVIII, nr. 2, 1987, p. 5-6, fig. 1; Al. Artimon, I. Mitrea, Bacău. Reşedinţă voievodală, p. 68-70, fig. 27.


zona viitoarei mănăstiri Stelea288, precum şi casa marelui logofăt Vlaicu din Piscani pe care tocmai am analizat-o.

Analiza comparativă a celor trei tipuri de case cu pivniţă (A, B şi C) individualizate în mediile constructive boiereşti, domneşti, mănăstireşti şi urbane ne relevă în final prezenţa unui gen de locuinţă de zid care a fost comun tuturor elitelor sociale din spaţiul extracarpatic. Trebuie însă subliniat faptul că acest program constructiv este practic identic cu cel analizat în cazul locuinţelor din lemn cu pivniţă şi gârlici şi, de asemenea, că spectrul social al comanditarilor este acelaşi. Prin urmare, putem concluziona că, de fapt, ne aflăm în faţa unui singur program constructiv, pe care elitele sociale autohtone, în funcţie de necesităţi, venituri sau alţi factori, l-au pus în aplicare atât cu ajutorul lemnului, cât şi prin intermediul zidăriei. Încheierea formulată aici ne permite, mai departe, să căutăm originile casei de zid cu pivniţă şi gârlici în acelaşi loc în care am găsit modelele urmate de români pentru ridicarea caselor cu pivniţă şi gârlici din lemn, adică în spaţiul regatului maghiar.

Acest gen de locuinţă este într-adevăr unul familiar pentru mediile constructive ale goticului târziu din Ungaria medievală, unde pivniţele de zid cu gârlici se asociază destul de frecvent cu reşedinţele nobiliare. Demn de menţionat aici este faptul că tipologia constructivă a acestor case cunoaşte atât cazuri în care pivniţa era suprapusă de o elevaţie din zidărie289 (fig. 29-33), cât şi situaţii în care suprastructura etajului locuibil era ridicată din lemn, în sistem Blockbau290 (fig. 27-28). Deosebit de importantă pentru înţelegerea locului ocupat de acest program constructiv în cadrul arhitecturii medievale maghiare este prezenţa locuinţelor de acest tip nu numai în cazul reşedinţelor nobiliare, ci şi în mediul urban291 şi chiar în cadrul unor complexe rezidenţiale aparţinând regalităţii292 (fig. 34), de unde se poate desprinde concluzia că aria socială de răspândire a acestor locuinţe a fost foarte probabil similară cu cea constatată în Ţările Române.

Calea de pătrundere a acestui program la sud şi est de Carpaţi nu a putut fi decât spaţiul Transilvaniei, acolo unde contactul elitelor sociale româneşti cu stilul de viaţă al nobilimii maghiare a facilitat astfel de împrumuturi. Afirmaţia îşi găseşte o elocventă dovadă materială furnizată de cercetările arheologice întreprinse recent la reşedinţa cnezilor din Râu de Mori, cercetări care au scos la lumină vestigiile unei locuinţe de aceeaşi factură293. Având în vedere tradiţionalele

288 Construcţia a fost datată larg, în secolele XVI-XVII, vezi C. Ionescu, Complexul istoric şi de

arhitectură Stelea din zona centrală a municipiului Târgovişte, în RMMMIA, XVI, nr. 1, 1985, p. 35, fig. 2.

289 Vezi prima fază de funcţionare a reşedinţei Báthoreştilor de la Nyírbator, la György Szekér, Judit Tamási, Das Bátori Burgschloss von Nyírbator (Ungarn), în Castrum Bene, nr. 2, 1990, p. 241-247, fig. 4-5; şi faza a doua de funcţionare a celei de la Tar, la Juan Cabello, A tari késö-középkori udvarház, în Castrum Bene, nr. 2, 1990, p. 235-236, fig. 3, 6.

290 A. Pálóczi–Horváth, op. cit., p. 312-316, fig. 7-10. 291 K. H. Gyürky, Forschungen auf dem Gebiete des mittelalterlichen Buda: ein unbekanntes

Wohnhaus und der Ursprung eines Distillierkolbens, în Acta Archaeologica Academiae Scientiarium Hungaricae, nr. 34, 1982, p. 184.

292 Vezi exemplul uneia dintre locuinţele construite în cadrul reşedinţei regale de la Višegrad, datând din timpul dinastiei de Anjou, la Gergely Buzás, Mátyás Szöke, A visegrádi vár és királyi palota a 14-15. században, în Castrum Bene, nr. 2, 1990, p. 147-148, fig. 11.

293 Zeno K. Pinter, Marian Ţiplic, Mihai Căstăian, în CCA, 1999, nr. 115, p. 80, pl. 36; A. A. Rusu, Ioan de Hunedoara şi românii din vremea lui, Cluj-Napoca, 1999, p. 286.


legături pe care Ţara Haţegului le-a întreţinut cu spaţiul sud-carpatic294, poziţionarea acestei din urmă locuinţe nobiliare ajunge să ne sugereze aceeaşi cale de pătrundere la sud şi est de Carpaţi pe care am întâlnit-o în cazul caselor cu pivniţă şi gârlici ridicate în tehnica “amnarelor”. Trebuie spus însă că receptarea acestui gen de locuinţă în spaţiul românesc nu este singurul fenomen de aculturaţie de acest fel din zona limitrofă regatului Ungariei, cercetările recente evidenţiind faptul că influenţe similare au fost exercitate de arhitectura maghiară şi asupra construcţiilor civile din spaţiul Serbiei medievale295.

Odată integrat în cadrul ansamblurilor rezidenţiale domneşti, acest tip de locuinţă a exercitat, foarte probabil, în virtutea mentalităţii medievale, un rol de model296, atât pentru nobilimea locală, cât şi pentru mediul monahal297. În mod inevitabil, acest model a trebuit să se adapteze însă la nevoile locale, ceea ce a făcut ca structura iniţială, importată de peste munţi, să înglobeze o serie de elemente autohtone. Dintre acestea, cele mai vizibile sunt tehnica şi materialele de construcţie de inspiraţie bizantină: piatra de carieră, blocurile feţuite, combinarea pietrei cu cărămida (în asize alternate sau în casete), folosirea cărămizii pentru construirea bolţilor298. Utilizarea sistemelor de boltire bazate pe coloane legate prin puternice arce în plin cintru constituie un alt capitol de elemente preluate din cadrul arhitecturii bizantine299 şi aplicate în structura casei cu pivniţă şi gârlici, tot în acest registru încadrându-se, de altfel, şi soluţia de separare a nivelelor prin intermediul tavanelor din bârne300.

În cele din urmă, formula constructivă rezultată s-a dovedit a fi una foarte viabilă pentru elitele sociale autohtone, ea urmând să-şi pună amprenta asupra arhitecturii civile româneşti până spre mijlocul secolului al XVII-lea. Deosebit de grăitoare în acest sens sunt casa postelnicului Constantin Cantacuzino din Târgovişte, casa boierilor din Goleşti, casa parohială catolică de la Câmpulung, precum şi casa lui Constantin Şerban de la Dobreni, toate acestea fiind exemple de locuinţe care, deşi dezvoltă structuri complexe, corespunzătoare unui stadiu

294 Vezi R. Popa, La începuturile Evului Mediu românesc. Ţara Haţegului, Bucureşti, 1988, p. 5,

p. 265-286. 295 G. Milošević, op. cit., p. 188, p. 249; o astfel de clădire este palatul de la Maglič (reşedinţa

arhiepiscopului Danilo II), alcătuit dintr-o pivniţă, cu gârliciul dispus pe latura scurtă, şi două nivele suprapuse: un parter şi o mansardă (Ibidem, p. 84-85, fig. 106).

296 Concluzia a fost intuită şi afirmată încă de Em. Lăzărescu (Idem, op. cit., p. 149). 297 Vezi Sorin Ulea, Prima biserică a mănăstirii Putna (Contribuţie la studiul fazelor de

dezvoltare a arhitecturii medievale româneşti), în SCIA–AP, 16, nr. 1, 1969, p. 42-43; Bernard Guenée, Curtea, în vol. Dicţionar tematic al Evului Mediu occidental, p. 186.

298 N. Ghika Budeşti, op. cit., vol. I, p. 125; C. Nicolescu, Case, conace şi palate, p. 42; Eadem, Moştenirea artei bizantine în România, p. 56.

299 G. Balş, Bisericile lui Ştefan cel Mare, în BCMI, XVIII, 1925, p. 12; N. Ghika Budeşti, op. cit., vol. I, p. 126; C. Nicolescu, Case, conace şi palate, p. 40.

300 A. C. Orlandos, op. cit., p. 76-77, fig. 2-6. Tavanele din bârne sunt întâlnite şi în lumea balcanică de tradiţie bizantină, soluţia fiind adoptată de câteva dintre locuinţele boiereşti de pe dealul de la Târnovo, pentru separarea pivniţei de parter, vezi Sinigalia, Arhitectura civilă, p. 52. Un exemplu similar este furnizat şi de prima fază de funcţionare a clădirii nr. IV din cadrul reşedinţei imperiale de la Târnovo, vezi Sonia Gheorghieva, Ianka Nikolova, Nikola Anghelov, Архитектурата на двореца, în Царевград Търнов, vol. I, Дворецът на българските царей през втората българска дръжава, Sofia, 1983, p. 109-114, pl. 4. Pentru cazuri similare din Serbia medievală, vezi reşedinţele regale şi nobiliare descrise de G. Milošević, op. cit., p. 181-188, fig. 194-198.


superior atins în evoluţia concepţiei arhitectonice locale, totuşi mai au încă la bază nucleul reprezentat de locuinţa cu pivniţă şi gârlici301.

Programul constructiv cu origini gotice analizat aici nu este o prezenţă izolată în peisajul arhitecturii civile româneşti din secolele XIV-XVI; el vine, de fapt, să se adauge unei întregi serii de mărturii care atestă asimilarea de către constructorii autohtoni a unor elemente stilistice şi structurale de inspiraţie occidentală, romanică şi gotică. Afirmaţia este valabilă atât pentru cazul Ţării Româneşti302, cât şi mai ales pentru cel al Moldovei, unde stilul gotic a fost mult mai activ, pătrunzând până în matricea stilistică a arhitecturii ecleziastice303. Foarte interesant este faptul că aceeaşi afirmaţie este susţinută şi de prezenţa unui alt gen de împrumut occidental, care se leagă de specificul acestor construcţii. Este vorba de utilizarea pe scară largă a sobelor de cahle, asociate frecvent cu astfel de case gotice (aparţinând boierilor sau domniei), sobe receptate, prin intermediul Transilvaniei304, dinspre acelaşi mediu gotic occidental. Adăugate celorlalte dovezi invocate de cercetările anterioare, aceste noi elemente de civilizaţie materială aduse în discuţie confirmă, aşadar, odată în plus, teza integrării spaţiului românesc, încă din secolul “întemeierii”, în aria de manifestare a “goticului internaţional”305.

3. 4. Locuinţe cu programe constructive incerte În afara obiectivelor arhitectonice analizate până aici, sursele scrise,

izvoarele arheologice, precum şi cele toponimice lasă să se întrevadă şi existenţa unor locuinţe boiereşti de zid care, în stadiul actual al cunoştinţelor, sunt dificil de încadrat în tipurile constructive cunoscute. Menţionarea lor ni se pare a fi însă utilă, în special pentru a sublinia locul important pe care l-a deţinut această categorie de edificii în repertoriul arhitecturii civile româneşti din secolele XIV-XVI.

Cel mai vechi caz este cel al reşedinţei de la Giuleşti (com. Boroaia, jud. Suceava), ridicată de boierul Giulă capitaneus la sfârşitul secolului al XIV-lea. Cercetările arheologice întreprinse aici, deşi au avut un caracter sistematic, totuşi nu au reuşit să descopere decât lăcaşul de cult şi necropola aferentă, locuinţa fiind găsită doar sub forma unor fragmente disparate de zidărie din piatră de carieră şi cărămidă legate cu mortar306.

Oarecum asemănătoare este situaţia unei alte case boiereşti sucevene, descoperite de această dată în satul Todireşti (com. Todireşti, jud. Suceava). Aici au fost descoperite resturile unei clădiri multiplu compartimentate, se pare, care se

301 Vezi planurile acestor locuinţe, la Cr. Moisescu, Arhitectura epocii lui Matei Basarab, vol. I,

Bucureşti, 2002, p. 41-56. 302 P. Chihaia, Monuments romans et gothiques du XIIIe au XVIe siècle en Valachie, în Revue

roumaine d’histoire de l’art, V, 1968, p. 37-60; Idem, Monumente gotice în Târgovişte, în Valahica, I, 1969, p. 34-37; Idem, Din cetăţile de scaun ale Ţării Româneşti, Bucureşti, 1974, p. 306-318, 352-367; T. Sinigalia Construcţii de influenţă gotică în ansambluri monastice din Ţara Românească în prima jumătate a secolului al XVI-lea, în SCIA–AP, 41, 1994, p. 3-14.

303 Dumitru Năstase, Arhitectura, în Istoria artelor plastice în România, vol. I, redactor responsabil: George Oprescu, Bucureşti, 1968, p. 182; C. Nicolescu, Arta epocii lui Ştefan cel Mare. Relaţii cu lumea occidentală, în SMIM, VIII, 1975, p. 63-98; Mira Voitec–Dordea, Reflexe gotice în arhitectura Moldovei, Bucureşti, 1976, passim; Vasile Drăguţ, Arta gotică în România, Bucureşti, 1979, p. 144-186.

304 P. –V. Batariuc, Cahle din Moldova medievală (secolele XIV-XVI), Suceava, 1999, p. 148-149. 305 R. Theodorescu, Un mileniu de artă la Dunărea de Jos (400-1400), Bucureşti, 1976, p. 247. 306 Bătrâna, Vatamanu, Scorţanu, Giuleşti, 1983, p. 86-88, fig. 2; Idem, Giuleşti, 1986, p. 248-

249; Moisescu, Arhitectura, p. 94.


ridica pe temelii groase de cca. 0,75 m, obţinute din lespezi de piatră legate cu foarte puţin mortar sau cu pământ (?). Alături de ceramica de uz gospodăresc, în umplutura locuinţei au fost găsite teracote ornamentale databile în secolele XV-XVII, precum şi un număr de cărămizi, indicii ale existenţei unei instalaţii de încălzit de tipul sobelor monumentale307. Locuinţa a fost datată în secolul al XV-lea308 şi poate fi pusă în legătură cu boierul Toader Badevici (cel care a dat probabil numele satului), precum şi cu urmaşii acestuia, care au stăpânit Todireştii pe întreg parcursul secolului al XV-lea. Identificarea posibililor comanditari ai locuinţei ne este prilejuită de existenţa unui act de cancelarie din 7 martie 1531, în care se arată că Marena, fiica lui Fădor Piţurcă, nepoata lui Toader Badevici, vindea satul, împreună cu muntele Toderescul, panului Gavril Totruşan, în baza unor privilegii emise de voievozii Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare309.

Ceva mai multe cunoştinţe avem în legătură cu locuinţa portarului Luca Arbure de la Şipote (com. Şipote, jud. Iaşi). Deşi aici nu au fost efectuate încă cercetări arheologice, totuşi edificiul a beneficiat de o scurtă notiţă descriptivă, publicată în prima jumătate a secolului trecut, care îşi propunea să semnaleze resturile de zidărie încă vizibile la acea dată310. Era vorba despre un spaţiu boltit, aflat încă în stare de funcţionare la momentul publicării informaţiei, cu ziduri masive care se ridicau până la o înălţime de doi metri în raport cu nivelul contemporan de călcare. Acest prim nivel al clădirii era luminat şi aerisit prin intermediul mai multor ferestre şi avea suprapus un etaj ce putea fi accesat cu ajutorul unei scări adosate311. Judecând după aceste elemente, s-ar putea spune că edificiul se încadrează fie în seria locuinţelor cu pivniţă şi gârlici, fie în cea a locuinţelor de tip turn. O atenţie specială trebuie acordată şi numeroaselor materiale arheologice descoperite în vecinătatea construcţiei. Sunt de remarcat aici fragmentele de piatră profilată provenite de la cornişe, socluri şi ferestre, precum şi discurile ceramice ornamentale găsite în jurul zidurilor. Toate acestea vin, aşadar, să ne sugereze concluzia că edificiul a dispus de bogate decoraţii exterioare. De menţionat este şi descoperirea în stare fragmentară a unui mare număr de cahle, decorate cu diverse scene domestice sau de vânătoare, prezenţa acestora indicând faptul că locuinţa a fost încălzită cu ajutorul unor sobe monumentale312.

O reşedinţă asemănătoare este de presupus că va fi fost şi cea de la Arbore (com. Arbore, jud. Suceava), ridicată în vatra vechiului sat Solca. Aici izvoarele scrise menţionează existenţa unei alte curţi de piatră313 aparţinând portarului Luca Arbure, cercetările efectuate în zonă reuşind să recupereze discuri smălţuite, plăci ceramice decorative şi blocuri de piatră profilată314.

307 Mugur Andronic, Evoluţia habitatului uman în bazinul hidrografic Soloneţ, din Paleolitic

până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în SAMJ, XXII-XXIII, 1995-1996, p. 33-35. 308 Vezi Ibidem, p. 86-87, unde se acreditează această datare cu titlu de ipoteză. 309 DIR, A, veac XVI, vol. 1, p. 327, nr. 294. 310 I. Mihail, Curţile lui Luca Arbure din Şipote–Iaşi, în BCMI, XXII, 1929, p. 141. 311 V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 703; Dan Bădărău, I. Caproşu, Iaşii vechilor zidiri. Până

la 1821, Iaşi, 1974, p. 114. 312 Vezi C. Nicolescu, Florentina Jipescu, Date cu privire la istoria costumului în Moldova,

secolele XV-XVI, în SCIA, IV, nr. 1-2, 1957, p. 146; P.–V. Batariuc, Ceramica monumentală descoperită la curţi boiereşti din judeţul Suceava, în SCIVA, 45, nr. 1, 1994, p. 76.

313 Teodor Bălan, Documente bucovinene, vol. I, Cernăuţi, 1933, p. 121: “satul Solca […] cu biserica de piatră şi cu curţi de piatră”.

314 Petre Oprea, Urme ceramice de la casele hatmanului Luca Arbure, în SCIA–AP, 12, nr. 2, 1965, p. 329-332; I. Caproşu, Biserica Arbure, Bucureşti, 1967, p. 8.


Tot despre o locuinţă cu pivniţă pare să fie vorba şi în cazul satului Părhăuţi (com. Todireşti, jud. Suceava), unde îşi avea reşedinţa marele logofăt Gavril Totruşan. Cercetările de suprafaţă întreprinse aici au condus la descoperirea mai multor fragmente de cahle nesmălţuite, deosebit de sugestiv fiind faptul că acestea au fost găsite în punctul numit “Pe beci”, acolo unde tradiţia locală plasează curtea boierească315. Existenţa unor edificii civile la Părhăuţi este confirmată şi de sursele scrise, acestea menţionându-le expressis verbis pe parcursul secolului al XVII-lea, când se aflau în stăpânirea descendenţilor marelui logofăt316.

O situaţie asemănătoare pare a fi şi cea documentată la Iveşti (com. Iveşti, jud. Vaslui). În acest caz, informaţia oferită de un document de cancelarie despre existenţa, la jumătatea secolului al XVI-lea, a curţii unui oarecare boier Ivul317, a fost confirmată de rezultatele unui sondaj arheologic, executat în zona adiacentă a unui alt toponim cu rezonanţe revelatoare (“La beci”), sondaj care a condus la descoperirea mai multor ziduri ridicate din piatră şi cărămidă, databile între secolele XV şi XVIII318.

Un alt caz pe care l-au pus în evidenţă cercetările arheologice provine din Ţara Românească, de această dată. Este vorba despre locuinţa “B”, de la Polata, ale cărei vestigii au fost descoperite la o distanţă de cca. 50 m faţă de edificiul “A”. Distrusă în mare parte de lucrările agricole, clădirea se pare că a fost construită pe pivniţă şi avea una dintre laturi în lungime de 7 m. Ca şi în cazurile celorlalte trei locuinţe din vecinătate, zidurile sale au fost ridicate în tehnica bizantină a emplectonului, având grosimea de 0,80 m319.

În apropiere de Târgovişte, la Dragomireşti (com. Dragomireşti, jud. Dâmboviţa), a fost ridicată în jurul anilor 1461-1462320 curtea marelui logofăt Staico din Bucov, cumnatul voievodului Radu cel Mare321. Aceasta cuprindea o biserică paraclis şi o clădire rezidenţială, amplasată spre vest, în imediata vecinătate a bisericii. Locuinţa boierească a fost probabil o construcţie de zid, ridicată deasupra unei pivniţe foarte solide. În anii 1733-1734, nivelul superior al clădirii era dezafectat, însă pivniţa era încă în stare de funcţionare, noii stăpâni ai satului, boierii din familia Greceanu, integrând-o în programul constructiv al unui nou edificiu civil. Cu acest prilej, marele vistier Grigore Greceanu, comanditarul noului edificiu, a ţinut să sublinieze existenţa vechii locuinţe şi, mai ales, calitatea pivniţei, aşezând în acest scop o pisanie în care descrie etapele constructive pe care le-au traversat casele boiereşti din Dragomireşti322.

Tot în această serie trebuie încadrată casa stăreţiei din cadrul mănăstirii Nucet (com. Nucet, jud. Dâmboviţa). Ridicată odată cu biserica şi incinta de zid, la

315 P.–V. Batariuc, Ceramica monumentală, p. 76. 316 M. Andronic, op. cit., p. 77. 317 Documentul în cauză nu ne este cunoscut, el fiind menţionat, în schimb, de autorii

investigaţiilor arheologice, vezi Mircea Mamalaucă, în Situri arheologice cercetate în perioada 1983-1992, p. 63.

318 Ibidem. 319 V. Rădulescu, Gh. Calotoiu, Cercetările arheologice de la Polata, jud. Gorj (1982), p. 120; Gh.

Calotoiu, I. Mocioi, V. Marinoiu, op. cit., p. 168. 320 Data reprezintă momentul ridicării bisericii reşedinţei, înregistrat în pisania aşezată la 1

septembrie 1700, când edificiul a fost refăcut; vezi textul inscripţiei la V. N. Drăghiceanu, Comunicări. Biserica Dragomireşti–Dâmboviţa, în BCMI, XIX, 1926, p. 47.

321 În privinţa acestui dregător, vezi Stoicescu, Dicţionar, p. 24; Ştefan Andreescu, O biserică din secolul al XV-lea: Dragomireştii, în Glasul Bisericii, XXVIII, nr. 1-2, 1969, p. 150.

322 Vezi textul pisaniei la V. N. Drăghiceanu, Comunicări. Biserica Dragomireşti–Dâmboviţa, p. 47.


sfârşitul secolului al XV-lea sau în primii ani ai secolului al XVI-lea323, locuinţa trebuie să fi fost de fapt o reşedinţă ocazională pentru ctitorul mănăstirii, jupanul Gherghina, pârcălabul cetăţii Poienari. Edificiul, aflat astăzi în ruină, a avut probabil o pivniţă boltită şi un parter supraînălţat, divizat în mai multe camere324. Casa prezintă urmele mai multor etape de refacere, însă cronologia şi anvergura acestora rămân deocamdată incerte, ele urmând să fie clarificate în cursul cercetărilor arheologice demarate în vederea restaurării întregului ansamblu325.

Reşedinţa ridicată la Cepturoaia (com. Iancu Jianu, jud. Olt), de familia boierilor Buzeşti, a avut şi ea ca nucleu o casă de zid, aşezată, se pare, deasupra unei pivniţe. Ruinele acesteia, aflate la vest de capela curţii, la cca. 100 m, erau încă vizibile la începutul secolului trecut, când erau semnalate de către generalul P. V. Năsturel326. Este greu de spus, însă, dacă locuinţa a fost ridicată în prima parte a secolului al XVI-lea, de către Vlad banul, Dumitru pârcălabul şi Balica medelnicerul, ctitorii bisericii din vecinătate, sau de către eroii luptelor anti-otomane de la cumpăna secolelor XVI-XVII, binecunoscuţii fraţi Radu, Preda şi Stroe. În fapt, nu este deloc exclus, ba chiar este foarte probabil, ca edificiul să fi traversat mai multe etape constructive, astfel încât la configuraţia finală să fi contribuit ambele generaţii şi, de ce nu, poate chiar boierii Buzeşti din secolul al XVII-lea, în frunte cu marele logofăt Teodosie Corbeanu327.

Într-o situaţie asemănătoare se află şi casele boierilor din Băleni (com. Băleni, jud. Dâmboviţa), case care trebuie să fi fost ridicate în a doua jumătate a secolului al XVI-lea de către “Pătru ban din Băleni”328 şi “Radu clucer din Băleni”329, fraţii doamnei Voica, soţia voievodului Pătraşcu cel Bun330. Din acestea nu a mai rămas astăzi decât o pivniţă cu ziduri groase de cărămidă (1,20 m), acoperită cu bolţi cilindrice întărite cu dublouri. În jurul acesteia mai pot fi sesizate încă urmele unei incinte prevăzute cu poartă de intrare şi ziduri subţiri din cărămidă şi piatră331. Nu ştim, însă, dacă aceasta a fost structura iniţială a complexului, pentru că Bălenii din secolul al XVI-lea au avut urmaşi care au deţinut înalte dregătorii pe parcursul secolelor următoare332, astfel încât este foarte posibil ca ceea ce se vede astăzi să reprezinte de fapt vestigiile unor edificii refăcute în mod repetat de numeroasele generaţii de boieri care au rezidat aici.

323 Stoicescu, Bibliografia, vol. II, p. 450. 324 Vezi Aurel I. Gheorghiu, Nucetul, în Glasul Bisericii, XXV, nr. 1-2, 1966, p. 122. 325 Gh. Olteanu, O. Cârstina, D. Căprăroiu, op. cit., vol. II, p. 8. 326 P. V. Năsturel, Biserici, mănăstiri şi schituri din Oltenia, în Revista pentru istorie, archeologie

şi filologie, XII, nr. 2, 1911, p. 313. 327 Nepot de fiică al marelui ban Preda Buzescu, Teodosie Corbeanu a rezidat şi el la Cepturoaia,

vezi Stoicescu, Dicţionar, p. 159-160. 328 DIR, B, veac XVI, vol. 5, p. 74, nr. 77 (27 august 1582); DRH, B, vol. XI, nr. 143, p. 188 (29

decembrie <1595>), unde apare ca logofăt; vezi şi Stoicescu, Dicţionar, p. 78. 329 DIR, B, veac XVI, vol. 5, p. 290, nr. 302 (28 ianuarie <1587>), p. 293, nr. 305 (3 februarie

1587); vezi şi Stoicescu, Dicţionar, p. 81. 330 Nu este exclus ca cei trei să mai fi avut un frate, “Cârstea pârcălab din Băleni”, atestat într-un

act din 14 septembrie 1578, vezi DRH, B, vol. VIII, p. 244, nr. 158. Actul este important şi dintr-un alt punct de vedere: el aduce cu sine prima atestare a reşedinţei boiereşti din Băleni.

331 Gh. Olteanu, Repertoriul arheologic al judeţului Dâmboviţa, vol. I, Târgovişte, 2002, p. 43-44. 332 Vezi Stoicescu, Dicţionar, p. 114-118.

CAPITOLUL IV BISERICILE DE CURTE

Viaţa nobilimii autohtone, precum cea a omului medieval în general, a fost marcată de o dimensiune religioasă profundă, această realitate găsindu-se reflectată din plin la nivelul arhitecturii medievale, prin numărul mare al lăcaşurilor de cult conservate până astăzi. Graţie multiplelor categorii de izvoare istorice aflate la dispoziţie, ştim în prezent că multe dintre acestea au funcţionat în cadrul unor complexe rezidenţiale, boierimea română făcând astfel dovada adoptării în cadrul programelor constructive proprii a unei componente arhitecturale ce poate fi regăsită în alcătuirea reşedinţelor nobiliare din întreaga Europă. Dacă în privinţa însuşirii acestui model constructiv de către reşedinţele autohtone nu există dubii, în schimb rămâne de văzut dacă şi în ce măsură bisericile acestor reşedinţe au receptat profilul funcţional pe care lăcaşurile de cult europene l-au dobândit de-a lungul timpului. Avem în vedere aici faptul că, în lumea occidentală, capela oricărei reşedinţe nobiliare constituia spaţiul consacrat prin excelenţă meditaţiei şi rugăciunilor, dar şi locul predilect pentru înmormântarea ctitorilor (stăpânul reşedinţei şi membrii familiei sale), poziţia privilegiată în raport cu locul de desfăşurare a serviciului divin fiind de natură să le mărească acestora şansele de mântuire. Nu în ultimul rând, capelele puteau căpăta aspectul unor relicvarii, în care erau păstrate rămăşiţele pământeşti ale unor sfinţi, finalitatea eshatologică avută în vedere prin prezenţa acestora fiind la fel de eficientă ca şi înhumarea în spaţiul lăcaşului de cult1.

Problema formulată mai sus este cu atât mai îndreptăţită, cu cât termenii comparaţiei provin din medii confesionale diferite: ortodox, respectiv catolic. Este vorba, aşadar, despre două paradigme culturale distincte, cu ideologii proprii, care au influenţat în mod fundamental funcţionalitatea lăcaşurilor de cult, iar în cele din urmă au ajuns să impună în plan arhitectonic tipare constructive destul de rigide. Iată de ce, credem că pentru cunoaşterea adecvată a locului ocupat de bisericile de curte în cadrul civilizaţiei autohtone, trebuie să pornim de la premisa existenţei unei relaţii intime între structura materială a acestor edificii şi menirea lor spirituală. În consecinţă, un astfel de demers face necesară nu numai investigarea tipurilor constructive utilizate, ci şi analizarea funcţiilor avute în raport cu reşedinţele din care făceau parte, pentru ca, în final, să putem înţelege gradul de adecvare a nobilimii autohtone la modelul avut la dispoziţie.

1. BISERICI DIN LEMN Numeroasele cercetări arheologice întreprinse în ultimele decenii au adus în

atenţia istoricilor informaţii deosebit de valoroase pentru studierea primelor secole din evoluţia Ţărilor Române, multe dintre ele contribuind la aprofundarea cercetării în domeniul artei medievale, în general, şi a arhitecturii, în mod special. Un loc

1 Despre funcţiile capelelor princiare, nobiliare şi cele ale confreriilor sau corporaţiilor

profesionale, vezi Georges Duby, Vremea catedralelor. Arta şi societatea, 980-1420, ediţia a II-a revăzută, traducere de Mariana Rădulescu, Bucureşti, 1998, p. 296-304.


aparte în seria acestor cercetări revine celor finalizate cu descoperirea unor biserici din lemn, ele reprezentând o contribuţie decisivă adusă la îmbogăţirea cunoştinţelor cu privire la etapele de început ale arhitecturii ecleziastice româneşti. Trebuie amintite, în primul rând, siturile de la Baia2, Orhei3, Târgu Trotuş4 şi Bătineşti (jud. Vrancea)5, care au confirmat o realitate bănuită de mult timp, aceea că lăcaşurile de cult ale comunităţilor urbane şi rurale au fost în marea lor majoritate modeste edificii din lemn. Tot în această serie se încadrează, însă, şi un alt grup de investigaţii a cărui importanţă trebuie subliniată aici, întrucât el ne pune la dispoziţie baza argumentativă necesară pentru formularea unei interesante concluzii de sociologie a artei. Este vorba despre săpăturile arheologice desfăşurate la Rădăuţi (jud. Suceava), Fântâna Mare (jud. Suceava), Haleş (jud. Buzău) şi Brâncoveni (jud. Olt), care au adus la suprafaţă vestigii ale unor biserici din lemn, dar şi dovezi ale asocierii lor cu mediul rezidenţial boieresc. Prin urmare, trebuie să conchidem că ne aflăm în faţa unor lăcaşuri de cult ridicate din lemn care, foarte probabil, au funcţionat în cadrul unor reşedinţe nobiliare, ceea ce înseamnă că ele ilustrează de fapt unul dintre cele mai vechi tipuri de biserici de curte autohtone.

Fără îndoială, cele mai spectaculoase sunt investigaţiile efectuate în interiorul bisericii “Sf. Nicolae” din Rădăuţi, cele care au condus la descoperirea sub naosul şi altarul acesteia a unui lăcaş de cult anterior, ridicat din lemn. Edificiul, datat cel mai târziu în deceniile doi-trei ale secolului al XIV-lea, se prezenta sub forma unei nave de plan pătrat (cu latura de 5 m), căreia îi fusese adosat un mic altar rectangular (2,40 m x 3,20 m). Deosebit de important pentru precizarea funcţionalităţilor acestui lăcaş de cult este faptul că în interiorul lui au fost descoperite trei morminte, care, prin inventar, lasă să se înţeleagă că au aparţinut unor reprezentanţi ai elitei sociale moldoveneşti din prima jumătate a secolului al XIV-lea. Concluzia care se desprinde de aici, formulată încă de autorii cercetării, este aceea că monumentul descoperit, atât prin dimensiunile sale reduse, cât şi prin funcţia dovedită de necropolă, reprezintă capela reşedinţei unuia dintre cnezii sau voievozii locali. Cea mai plauzibilă ipoteză în acest sens este aceea că ansamblul rezidenţial a aparţinut unui predecesor al voievodului Petru I, cel care, pe locul modestei capele, avea să ridice ulterior bine cunoscuta biserică de plan bazilical, devenită apoi necropolă domnească6.

Tot în legătură cu funcţiile monumentului din lemn de la Rădăuţi, trebuie subliniată şi o altă concluzie desprinsă în urma cercetărilor, anume aceea că în jurul capelei a luat naştere, încă de la începuturile existenţei sale, o necropolă exterioară, utilizată foarte probabil de către locuitorii de rând ai aşezării. Această încheiere vine să puncteze un anumit tip de relaţie existentă între biserica reşedinţei, pe de o parte, şi comunitatea sătească din apropiere, pe de altă parte, sugerând ideea că edificiul de cult a îndeplinit atât rosturile unui paraclis de curte, cât şi pe cele specifice unei

2 Vasile Neamţu, Istoria oraşului Baia (Civitas Moldaviensis), Iaşi, 1997, p. 161. 3 G. D. Smirnov, L. L. Polevoj, I. A. Rafalovič, Народное ХV века из Старово Орхея со

славяно-молдавскй надписъю, în Limba şi literatura moldovenească, V, 1962, p. 45-50. 4 Alexandru Artimon, Noi contribuţii arheologice privind istoria aşezării urbane de la Tg. Trotuş,

în Carpica, XVI, 1984, p. 181-186; Idem, Biserica şi necropola medievală de la Tg. Trotuş (jud. Bacău). Consideraţii finale, în Carpica, XXVII, 1999, p. 109-134.

5 Anton Paragină, Cercetări istorice şi arheologice privind aşezarea medievală de la Bătineşti–Vrancea, în Vrancea. Studii şi comunicări, VIII-X, 1991, p. 121-162.

6 Lia Bătrâna, Adrian Bătrâna, Reşedinţa feudală de la Rădăuţi din sec. XIII-XIV, în Documente recent descoperite şi informaţii arheologice, Bucureşti, 1984, p. 75-76.

Bisericile de curte 131

biserici parohiale săteşti. Concluzia este cu atât mai interesantă cu cât, după toate probabilităţile, necropola interioară a adăpostit nu numai mormântul cneazului sau voievodului ctitor, ci şi mormintele primilor doi conducători ai tânărului stat medieval moldovenesc, voievozii Bogdan I şi Laţcu7.

Legătura evidenţiată pe cale arheologică între aceste din urmă personaje, aflate în fruntea ierarhiei sociale moldoveneşti, şi modesta ctitorie din lemn are o importanţă majoră pentru demersul de faţă, îndreptăţindu-ne să afirmăm că astfel de edificii de cult trebuie căutate mai atent în mediul elitelor sociale autohtone, şi, în mod special, în mediul rezidenţial boieresc.

Unul dintre rezultatele pozitive ale acestui imperativ a fost furnizat de situl arheologic de la Fântâna Mare, unde cercetările au scos în evidenţă o situaţie foarte asemănătoare celei de la Rădăuţi. Este vorba despre descoperirea urmelor materiale aparţinând unui alt paraclis de curte ridicat din lemn, suprapus şi el tot de o biserică din piatră, ce i-a succedat din punct de vedere funcţional. Edificiul din lemn (fig. 41), databil în secolul al XV-lea, a fost alcătuit dintr-o încăpere dreptunghiulară şi o absidă poligonală, al cărei traseu nu a putut fi precizat în întregime, întrucât a fost deranjat de fundaţia bisericii de zid. Interiorul era amenajat printr-un strat de argilă bine bătătorită, peste care a fost aşezată o podea din lemn. De reţinut este faptul că şi aici, în proximitatea bisericii, a luat naştere o necropolă contemporană, în cuprinsul căreia au fost investigate câteva morminte modeste8. Date fiind, pe de o parte, succesiunea pe acelaşi amplasament a celor două lăcaşuri de cult, iar pe de altă parte certitudinea funcţionării edificiului de zid în cadrul unui complex rezidenţial databil în a doua jumătate a secolului al XV-lea, este foarte probabil ca biserica nr. I descoperită la Fântâna Mare să fi aparţinut unei faze mai vechi a aceleiaşi reşedinţe boiereşti, care a funcţionat în vatra satului medieval Răciuleni9.

O altă biserică de curte din lemn a funcţionat între jumătatea secolului al XV-lea şi primele două decenii ale secolului al XVI-lea la Haleş, pe amplasamentul mănăstirii Bradu din Ţara Românească, probabil în hotarul satului medieval Bădeni10. Edificiul de cult era o construcţie de plan dreptunghiular (fig. 58), ridicată în tehnica “amnarelor”. Structura sa de rezistenţă avea la bază o “talpă” aşezată pe bolovani, pentru a se evita infiltrarea umidităţii în pereţi, talpă în care au fost fixate mai apoi bârnele verticale menite să susţină pereţii. Interiorul bisericii a fost compartimentat în pronaos, naos şi altar, în formă de absidă pentagonală, spaţiile primelor două încăperi fiind separate printr-un perete plin11. Specificul edificiului ne este sugerat, în principal, de existenţa unei necropole interioare cu morminte laice. Interceptate în pronaos, locul obişnuit pentru îngroparea ctitorilor,

7 Ibidem, p. 76-77; despre mormintele celor doi domni, vezi L. Bătrâna, A. Bătrâna, Mărturii

heraldice cu privire la începuturile statului feudal independent Moldova, în vol. Constituirea statelor feudale româneşti, redactor coord.: Nicolae Stoicescu, Bucureşti, 1980, p. 195-196; Idem, O mărturie arheologică despre relaţiile internaţionale ale Moldovei în vremea lui Bogdan I, în SCIVA, 34, nr. 4, 1983, p. 326-333.

8 Bătrâna, Monoranu, Fântâna Mare, 1986, p. 85-89, fig. 1. 9 Ibidem, p. 86-89. 10 Ion Chicideanu, O aşezare din secolele XIV-XV la Bradu, jud. Buzău, în CA, III, 1979, p. 430-

431; Cristian Moisescu, Arhitectura epocii lui Matei Basarab, vol. I, Bucureşti, 2002, p. 110. 11 Ion Chicideanu, Constanţa Modoran, Mânăstirea Bradu. Scurt istoric şi cercetări arheologice,

în Spiritualitate şi istorie la Întorsura Carpaţilor, vol. II, sub îngrijirea dr. Antonie Plămădeală, Bucureşti, 1983, p. 195.


mormintele au furnizat un inventar relativ bogat, alcătuit din cercei, bumbi, monede şi inele sigilare, între care unul menţionează numele mirean “Giura”12. Coroborate cu descoperirea resturilor unor locuinţe de suprafaţă, poziţionate la sud de lăcaşul de cult, datele extrase din cercetarea necropolei pledează, aşadar, în favoarea concluziei că ne aflăm în faţa unei biserici de reşedinţă boierească.

Cercetările arheologice întreprinse la capela curţii ridicate de Matei Basarab la Brâncoveni au demonstrat că pe locul acesteia a funcţionat în cursul secolului al XVI-lea un lăcaş de cult din lemn ridicat pe fundaţii de zid (cu grosimea de 0, 45 m). Planul edificiului (fig. 63) era format dintr-un naos rectangular, un altar poligonal decroşat şi un pronaos în formă de contraabsidă, de asemenea poligonală13. Funcţionarea bisericii trebuie pusă în relaţie cu reşedinţa din Brâncoveni a urmaşilor boierilor Craioveşti, reşedinţă a cărei existenţă este atestată de mai multe documente de cancelarie. Cea mai veche mărturie documentară datează din 3 mai 1518, când Neagoe Basarab îi întărea jupaniţei Neacşa, fiica logofătului Harvat, satul Brâncoveni, precum şi casele boiereşti de aici, ridicate probabil de soţul defunct al acesteia, pârcălabul Dobrovoe14. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, urmează o lungă serie de atestări care o au în centrul atenţiei pe fiica Neacşei, jupaniţa Calea15, cea pe care documentele de cancelarie o arată întotdeauna ca fiind “din Brâncoveni”16. Existenţa unei curţi în Brâncoveni, la mijlocul secolului al XVI-lea, este sugerată, de altfel, şi de împrejurarea că în vara anului 1557 domnitorul Pătraşcu cel Bun a petrecut în sat câteva zile, emiţând de aici acte de cancelarie17. Căsătorită cu boierul Detco din Izvorani, jupaniţa Calea a avut urmaşi care au rezidat şi ei în Brâncoveni, aşa cum este cazul marelui armaş Danciu18, nimeni altul decât tatăl lui Matei Basarab19, ctitorul noii biserici din Brâncoveni, cea care venea în 1634 să înlocuiască vechiul lăcaş de cult al familiei distrus, se pare, în urma unui incendiu20.

Numărul lăcaşurilor de cult ridicate din lemn pe lângă reşedinţele boierilor moldoveni şi munteni trebuie să fi fost cu mult mai mare decât cel al cazurile expuse în paginile de faţă. În acest context, este de aşteptat ca cercetările arheologice viitoare să scoată la lumină noi astfel de exemple, care să ne permită o mai bună cunoaştere a acestui fenomen constructiv.

Înainte de trece la prezentarea altor tipuri constructive, trebuie făcută totuşi o menţiune în legătură cu semnificaţia socială a acestor biserici din lemn, care, din punctul de vedere al planimetriei şi al tehnicilor de construcţie utilizate, se

12 Constanţa Modoran, I. Chicideanu, Cercetări şi rezultate la mănăstirea Bradu, în BOR, XCV,

nr. 9-12, 1976, p. 997; I. Chicideanu, op. cit., p. 421. 13 Mariana Beldie, Cronica săpăturilor arheologice. Biserica Sf. Nicolae din Brâncoveni (judeţul

Olt), în RMMMIA, V, nr. 2, 1974, p. 95. 14 DRH, B, vol. I, p. 328-329, nr. 171. 15 Stoicescu, Dicţionar, p. 63. 16 Gr. Tocilescu, 534 documente istorice slavo-române din Ţara Românească şi Moldova

privitoare la legăturile cu Ardealul, 1346-1603, Bucureşti, 1931, p. 368, nr. 369, p. 369, nr. 370; DRH, B, vol. VI, p. 98, nr. 77, p. 309, nr. 252, p. 310, nr. 253; Ibidem, vol. VII, p. 253, nr. 191; Ibidem, vol. VIII, p. 123, nr. 75.

17 Ibidem, vol. V, p. 110, nr. 99. 18 Ibidem, vol. VIII, p. 148, nr. 90. 19 Stoicescu, Dicţionar, p. 49. 20 Vezi Tereza Sinigalia, Repertoriul arhitecturii de zid în Ţara Românească, 1600-1680, vol. II,

Bucureşti, 2004, p. 148-149; Cr. Moisescu, Arhitectura epocii lui Matei Basarab, vol. II, Repertoriul edificiilor de cult, Bucureşti, 2003, p. 10.


aseamănă foarte mult cu lăcaşurile de cult ridicate de populaţia de rând în secolele XVII-XIX21. În contextul în care acestea din urmă alcătuiesc un capitol major al artei populare româneşti, prezenţa bisericilor din lemn în relaţie directă cu mediul rezidenţial boieresc atrage după sine, drept consecinţă, necesitatea de a reconsidera modul în care ne raportăm la arhitectura lemnului din spaţiul românesc. Privită din această perspectivă, ea trebuie înţeleasă nu numai ca un capitol al “artei populare”22, ci, în egală măsură, şi ca o arhitectură a elitelor, mai ales atunci când discuţiile au în vedere începuturile civilizaţiei şi culturii medievale româneşti.

2. BISERICI DE ZID Bisericile de curte ridicate din zidărie alcătuiesc o categorie mult mai bine

reprezentată, lista celor aflate într-un stadiu sau altul de conservare, completată cu repertoriul celor descoperite pe cale arheologică, constituind în fapt unul dintre principalii indicatori cu privire la existenţa reşedinţelor boiereşti din spaţiul extracarpatic. Longevitatea acestora are o dublă explicaţie: pe de o parte, este vorba despre trăinicia materialelor de construcţie utilizate; pe de altă parte, se poate aduce în discuţie schimbarea destinaţiei lor iniţiale, schimbare intervenită după dezafectarea complexelor rezidenţiale din care au făcut parte. În numeroase astfel de situaţii, monumentele şi-au pierdut vechiul atribut de capelă de curte, devenind exclusiv biserici parohiale, astfel încât responsabilităţile ctitoriceşti au fost preluate de comunităţile locale, direct interesate de menţinerea lor în stare funcţională.

Privit în ansamblu, fenomenul ctitoricesc manifestat prin edificarea capelelor de zid scoate în relief utilizarea unei tipologii constructive variate, cercetările istoricilor de artă, conjugate cu cele ale arheologilor medievişti, reuşind să documenteze, până în prezent, patru soluţii preferate de boierimea românească de la sud şi est de Carpaţi: planul triconc, planul dreptunghiular, planul mixt şi planul în cruce greacă înscrisă.

2. 1. Biserici cu plan triconc Privit sub aspect tehnic, planul triconc se caracterizează printr-o sală

dreptunghiulară căreia i-a fost ataşată, spre răsărit, o absidă corespunzătoare altarului, precum şi alte două abside laterale, egale ca importanţă, pe flancurile de sud şi de nord23. Structura îşi are originile, probabil, în edificiile paleocreştine de tipul martyrium, însă cristalizarea ei s-a produs abia prin secolele IX-X, când este prezentă în întreaga zonă mediteraneană24. În spaţiul balcanic s-a impus în special varianta complexă a acestui tip de edificiu, contaminată cu elemente ale unui alt

21 Pentru tipologia bisericilor din lemn şi tehnicile de construcţie folosite, vezi Radu Creţeanu,

Bisericile de lemn din Muntenia, Bucureşti, 1968, p. 9-22; Paul Petrescu, Arhitectura, în vol. Arta populară românească, redactori responsabili: Florea Bobu Florescu şi Paul Petrescu, Bucureşti, 1969, p. 19-34; Andrei Pănoiu, Contribuţie la cunoaşterea tipologiei bisericilor din lemn, în BMI, XXXIX, nr. 1, 1970, p. 62-64; Ioana Cristache–Panait, Titu Elian, Bisericile de lemn din Moldova, în BMI, XLI, nr. 2, 1972, p. 39-59; Grigore Ionescu, Tipologii specifice ale clădirilor populare din lemn, în RMMMIA, VIII, nr. 2, 1977, p. 30-36.

22 P. Petrescu, Arta populară, în Istoria artelor plastice în România, vol. I, redactor responsabil: George Oprescu, Bucureşti, 1968, p. 13-46; Gr. Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor, Bucureşti, 1982, p. 43-89.

23 Virgil Vătăşianu, Istoria artei europene, vol. I, Epoca medie, Bucureşti, 1967, p. 198, fig. 232; Radu Greceanu, Eugenia Greceanu, Din nou despre mănăstirea Cotmeana, în RMMMIA, VIII, nr. 2, 1977, p. 47-48.

24 V. Vătăşianu, op. cit., p. 515-518; Răzvan Theodorescu, Despre planul triconc în arhitectura medievală timpurie a Sud-Estului european, în SCIA–AP, 20, nr. 2, 1973, p. 213-216.


plan foarte răspândit în mediul bizantino-balcanic, cel în cruce greacă cu puncte libere de sprijin, în care spaţiul central al naosului este ocupat de patru stâlpi meniţi să susţină cupola centrală. Această variantă planimetrică va deveni caracteristică în special pentru mediul monahal, influentul centru de la Athos fiind cel care îl va impune în repertoriul arhitecturii balcanice25.

În urma unui proces evolutiv ale cărui stadii pot fi urmărite în funcţie de monumentele ridicate în special în Serbia, pe valea Moravei, stâlpii centrali ai naosului s-au deplasat către zidurile de nord şi de sud, până în punctul în care spaţiul rămas între ei şi zidurile laterale a devenit inutilizabil. Consecinţa directă a acestei evoluţii a fost angajarea stâlpilor la extremităţile absidelor laterale, dând naştere astfel unei noi formule constructive, în care bolta naosului se rezema pe un sistem compus din patru arce: două unite longitudinal şi două transversal26.

Structura descrisă a pătruns şi în spaţiul românesc, cel mai vechi exemplu fiind prima biserică a mănăstirii Vodiţa (I). Ea trebuie pusă pe seama activităţii ctitoriceşti a călugărului Nicodim, personalitate culturală formată în centrele monahale din Balcani27, unde fusese perfecţionată, de altfel, această variantă planimetrică. Judecând, însă, după ruinele acestui edificiu, se pare că, iniţial, planul introdus a fost unul simplu, fără cei patru piloni angajaţi, în care naosul era acoperit cu un semicilindru longitudinal sprijinit direct pe zidurile laterale28; şi că abia odată cu prăbuşirea acestei prime ctitorii s-a ajuns la adoptarea variantei care utilizează cei patru piloni pentru susţinerea bolţii centrale, variantă care, aşa cum se ştie, stă la baza celorlalte ctitorii ale lui Nicodim, de la Tismana29 şi Vodiţa (II)30.

Pentru înţelegerea etapelor majore care au marcat evoluţia acestui tip de plan în spaţiul nord-dunărean, trebuie precizat, totuşi, că varianta bănuită a fi stat la baza primului edificiu de la Vodiţa (I) nu a fost complet părăsită, ea fiind folosită ulterior la biserica mănăstirii Cotmeana31, precum şi la ridicarea unora dintre primele biserici de zid din Moldova, aşa cum vom vedea în cele ce urmează. Cercetările arheologice întreprinse la ruinele fostei mănăstiri Vodiţa32 au demonstrat că cea de-a doua biserică (Vodiţa II) a fost ridicată la începutul secolului al XV-lea, ceea ce

25 Idem, Artă şi societate în Ţara Românească a veacului al XIV-lea, în SCIA–AP, 19, nr. 1, 1972,

p. 20-21. 26 G. Balş, O vizită la câteva biserici din Serbia, Bucureşti, 1911, p. 3, p. 16 şi urm., p. 41 şi urm.;

o altă ipoteză, infirmată ulterior de rezultatele cercetărilor arheologice de la Vodiţa, aparţine lui V. Vătăşianu (Idem, Istoria artei feudale în Ţările Române, vol. I, Arta în perioada de dezvoltare a feudalismului, Bucureşti, 1959, p. 189-190), care se baza pe o presupusă anterioritate a bisericii Vodiţa II în raport cu cele mai vechi edificii sârbeşti de acelaşi tip, susţinând apariţia pilaştrilor angajaţi, legaţi prin arce longitudinale, ca fiind un element original românesc, derivat din modelul unor biserici dreptunghiulare regăsite în secolele XII-XIV în spaţiul Bulgariei medievale.

27 Emil Lăzărescu, Nicodim de la Tismana şi rolul său în cultura veche românească (până la 1385), în Romanoslavica, Istorie, XI, 1965, p. 237-278; R. Theodorescu, Artă şi societate în Ţara Românească, p. 20-21.

28 Moisescu, Arhitectura, p. 117. 29 Ibidem, p. 119-126, fig. 139. 30 V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 187-188, fig. 165; Gheorghe Cantacuzino, Probleme ale

cronologiei ruinelor fostei mănăstiri Vodiţa, în SCIV, 22, nr. 3, 1966, p. 469-477. 31 L. Bătrâna, A. Bătrâna, Date noi cu privire la evoluţia bisericii fostei mănăstiri Cotmeana, în

RMMMIA, VIII, nr. 2, 1977, p. 14, p. 20-21, fig. 3, fig. 14; R. Greceanu, E. Greceanu, Din nou despre mănăstirea Cotmeana, p. 43-47, fig. 3-4. Rezultatele acestor cercetări au infirmat ipoteza formulată anterior de V. Vătăşianu (Idem, Istoria artei feudale, p. 140) potrivit căreia naosul bisericii Vodiţa I ar fi fost acoperit cu o cupolă cu tambur aşezată pe pandantivi.

32 Gh. Cantacuzino, op. cit., p. 472-476.


înseamnă că ea este ulterioară edificiilor similare de la Tismana şi Cozia. Cum însă biserica mănăstirii Tismana a suferit numeroase intervenţii care i-au modificat semnificativ aspectul iniţial, consecinţa firească a clarificării raportului cronologic dintre cele trei lăcaşuri de cult este concluzia că planul adoptat pentru ridicarea mănăstirii Tismana33, dar vizibil astăzi în formă originară doar la biserica mănăstirii Cozia34, trebuie considerat drept adevăratul prototip al triconcului românesc extracarpatic. Importanţa acestei constatări pentru problema aflată în discuţie este dată de gradul ridicat de difuziune de care s-a bucurat acest tip de edificiu în spaţiul Ţării Româneşti, planul triconc fiind adoptat nu numai pentru ctitorirea bisericilor în jurul cărora au gravitat comunităţile monahale, ci şi în cadrul complexelor rezidenţiale domneşti şi boiereşti.

În mediul aulic muntean, cel mai vechi edificiu de acest fel este paraclisul Curţii domneşti de la Târgovişte, ridicat în primii ani ai secolului al XV-lea35, urmat, la jumătatea aceluiaşi secol, de biserica “Sf. Vineri” sau “Domnească Mică”, care a funcţionat în cadrul aceleiaşi reşedinţe domneşti36. Un alt exemplu, care poate fi adus în atenţie, este cel al bisericii “Curtea Veche” din Bucureşti, ridicată probabil în anul 1559 de Mircea Ciobanul37, acest din urmă caz demonstrând că, în Ţara Românească cel puţin, utilizarea planului triconc pentru edificarea bisericilor de curte s-a prelungit până în a doua jumătate a secolului al XVI-lea.

În Moldova, planul triconc se află în legătură cu prezenţa unei reşedinţe domneşti începând chiar cu cel mai vechi complex de acest fel. Este vorba despre biserica “Sf. Treime” din Siret, ridicată de Petru I, probabil ca paraclis al curţii locale38, biserică ce dezvolta, se pare, varianta simplă, specifică bisericilor Vodiţa I şi Cotmeana39, în care naosul avea deasupra un semicilindru longitudinal40. În ceea ce priveşte varianta complexă, aceasta este atestată, pentru prima dată în spaţiul moldovenesc, la biserica mănăstirii Moldoviţa, ctitoria voievodului Alexandru cel

33 Moisescu, Arhitectura, p. 119-126. 34 Din acest motiv, unii specialişti consideră biserica mănăstirii Cozia drept prototip al triconcului

românesc, vezi Dumitru Năstase, Arhitectura, în Istoria artelor plastice în România, vol. I, redactor responsabil: George Oprescu, Bucureşti, 1968, p. 186; Gr. Ionescu, Istoria arhitecturii în România, vol. I, p. 134-141; R. Theodorescu, Bizanţ, Balcani, Occident, la începuturile culturii medievale româneşti, Bucureşti, 1974, p. 304.

35 Cr. Moisescu, Prima Curte domnească de la Târgovişte, în BMI, XXXIX, nr. 1, 1970, p. 13-15, fig. 1; Idem, Târgovişte, monumente istorice şi de artă, Bucureşti, 1979, p. 118-119, fig. 173-175.

36 Gh. I. Cantacuzino, Aspecte ale evoluţiei unui vechi monument din Târgovişte: biserica “Sf. Vineri”, în Valachica, 1, 1969, p. 61-70; Cr. Moisescu, Târgovişte, monumente istorice şi de artă, p. 121-128, fig. 182.

37 N. Ghika Budeşti, Evoluţia arhitecturii în Muntenia, vol. II, Vechiul stil românesc din veacul al XVI-lea, în BCMI, XXIII, 1930, p. 26; Em. Lăzărescu, Arhitectura, în Istoria artelor plastice în România, vol. I, redactor responsabil: George Oprescu, Bucureşti, 1968, p. 257-258.

38 Despre calitatea de reşedinţă domnească a oraşului Siret, vezi Victor Spinei, Moldova în secolele XI-XIV, ediţia a III-a, Chişinău, 1994, p. 374; Mircea D. Matei, Vasile Neamţu, Résidence voivodale et principales résidences princières en Moldavie, jusqu’à la fin du XVIe siècle, în Historia Urbana, V, nr. 1, 1997, p. 113-114; Costică Asăvoaie, Rolul reşedinţelor domneşti în consolidarea statului moldovean, în Arheologia Moldovei, XXV, 2002, p. 210.

39 Moisescu, Arhitectura, p. 155-157, fig. 183. 40 Marea majoritate a cercetătorilor care s-au ocupat de acest monument îl încadrează în seria

Tismana, Cozia, Vodiţa II, vezi G. Balş, Bisericile lui Ştefan cel Mare, în BCMI, XVIII, 1925, p. 160-163; V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 302-304, fig. 262; D. Năstase, Arhitectura, p. 185; Horia Teodoru, Contribuţii la studiul originii şi evoluţiei planului triconc în Moldova, în BMI, XXXIX, nr. 1, 1970, p. 31-35, fig. 32. Sistemul de bolţi prezent în naos reprezintă însă o refacere din anul 1873, vezi Moisescu, Arhitectura, p. 156.


Bun, unde calota care acoperea naosul a fost aşezată pe un sistem de arce susţinute pe console, rolul acestora din urmă fiind acela de a înlocui mult discutaţii piloni angajaţi, specifici acestei variante41.

Spre deosebire de situaţia Ţării Româneşti, în Moldova numărul reşedinţelor domneşti în care întâlnim biserici construite urmând una dintre cele două variante ale planului triconc este mult mai mare, acestea deţinând practic o pondere majoritară în totalul bisericilor domneşti de curte. Trebuie menţionate aici, în primul rând, ctitoriile lui Ştefan cel Mare, ctitorii care au funcţionat atât pe lângă reşedinţele sale regionale (“Precista” din Bacău42, “Sf. Nicolae Domnesc” din Iaşi43, “Sf. Gheorghe” din Hârlău44, “Sf. Nicolae” din Botoşani–Popăuţi45), cât şi pe lângă reşedinţa principală din capitală (biserica nr. 2 de la Suceava, descoperită în apropierea Curţii domneşti46). Acestora li se adaugă alte două lăcaşuri de cult din prima jumătate a secolului al XVI-lea (“Sf. Dumitru” din Suceava47 şi “Sf. Ion” din Vaslui48), ridicate, după câte se pare, de Petru Rareş, peste temeliile unor ctitorii anterioare de aceeaşi factură.

41 N. Grigoraş, I. Caproşu, Biserici şi mănăstiri vechi din Moldova. Până la mijlocul secolului al XV-lea, Bucureşti, 1968, p. 34-37, fig. 35; Gh. I. Cantacuzino, Vechea mănăstire a Moldoviţei în lumina cercetărilor arheologice, în BMI, XL, nr. 3, 1971, p. 79-84, fig. 1; Ştefan Balş, Câteva date noi despre mănăstirea Moldoviţa, în BMI, XL, nr. 3, 1971, p. 85; Moisescu, Arhitectura, p. 160, fig. 191.

42 G. Balş, Bisericile lui Ştefan cel Mare, p. 61-64, fig. 77; V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 653-654; D. Năstase, Arhitectura, p. 322-324; Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, coord.: Mihai Berza, Bucureşti, 1958, p. 90-94.

43 G. Balş, Bisericile lui Ştefan cel Mare, p. 57-61, fig. 74; Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, p. 104-108; V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 657-658; N. Grigoraş, Biserica “Sf. Nicolae Domnesc” din Iaşi, în MMS, XXXVII, nr. 3-4, 1961, p. 213-235; Dan Bădărău, I. Caproşu, Iaşii vechilor zidiri. Până la 1821, Iaşi, 1974, p. 48-56.

44 G. Balş, Bisericile lui Ştefan cel Mare, p. 47-57, fig. 60; Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, p. 97-104; V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 654-657, fig. 605; D. Năstase, Arhitectura, p. 320-323; Gr. Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României, p. 225; Stela Cheptea, Un oraş medieval: Hârlău, Iaşi, 2000, p. 184-189.

45 G. Balş, Bisericile lui Ştefan cel Mare, p. 42-47, fig. 51; Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, p. 124-139; V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 659-661; Gr. Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României, p. 222. Despre existenţa unei Curţi domneşti la Popăuţi, vezi I. D. Marin, Contribuţii la studierea curţilor domneşti din Moldova, în Studii şi articole de istorie, IX, 1967, p. 33-34; Valerian Crâşmaru, Reşedinţe şi curţi domneşti până la jumătatea secolului al XVII-lea. Curtea domnească de la Botoşani, în Hierasus, I, 1978, p. 350-352.

46 M. D. Matei, Al. Rădulescu, Al. Artimon, Bisericile de piatră de la “Sf. Dumitru”, în SCIVA, 20, nr. 4, 1969, p. 551, o datează ulterior anului 1526; vezi, însă, Emil Ioan Emandi, Mihai Ştefan Ceauşu, Contribuţii de morfologie urbană la cunoaşterea istoriei oraşului Suceava, 1388-1988, în SAMJ, XV, 1988, p. 188-189, unde se propune o datare mai timpurie, la sfârşitul secolului al XV-lea.

47 G. Balş, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacul al XVI-lea, în BCMI, XXI, 1928, p. 46-55; D. Năstase, Arhitectura, p. 343; Em. I. Emandi, M. Şt. Ceauşu, op. cit., p. 198-202.

48 G. Balş, Bisericile lui Ştefan cel Mare, p. 64-67, fig. 80; Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, p. 87-90; V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 652-652, fig. 603; D. Năstase, Arhitectura, p. 320-322. Cercetările arheologice aflate în desfăşurare în cuprinsul fostei reşedinţe domneşti de la Vaslui au condus la identificarea sub fundaţiile bisericii “Sf. Ion” a două temelii suprapuse, provenind de la un edificiu treflat şi unul triconc, considerate ca fiind ctitorii ale domnilor Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare. În acest context, biserica “Sf. Ion”, care a conservat, se pare, pisania edificiului anterior, cel ştefanian, trebuie datată în prima jumătate a secolului al XVI-lea, dat fiind faptul că în jurul său a fost descoperită o necropolă orăşenească cu morminte sărace ca inventar, care începe să funcţioneze către jumătatea acestui secol, vezi C. Asăvoaie, M. D. Matei, Gheorghe Sion, Laurenţiu Chiriac, Veronica Predoi, Vitalie Josanu, în CCA, 2001, nr. 219, p. 262-264; C. Asăvoaie, M. D. Matei, Gh. Sion, L. Chiriac, V. Predoi, V. Josanu, în CCA, 2002, nr. 234, p. 323-328; C. Asăvoaie, M. D. Matei, Gh. Sion, L. Chiriac, V. Predoi, V. Josanu, în CCA, 2003, nr. 212, p. 333-335.


În Ţara Românească, acest tip de biserică este rar întâlnit în cadrul complexelor rezidenţiale boiereşti, singurul astfel de lăcaş de cult cunoscut până în prezent fiind cea dintâi biserică ridicată în satul Stăneşti (jud. Vâlcea). Spaţiul Moldovei este mult mai bine reprezentat din acest punct de vedere, biserici de curte de plan triconc fiind atestate în cadrul ansamblurilor de la Volovăţ (jud. Suceava), Vornicenii Mari (jud. Suceava), Fântâna Mare (jud. Suceava), Stroieşti (jud. Iaşi), Horodniceni (jud. Suceava) şi Cumpărătura (jud. Suceava).

Primii cercetători ai monumentului de la Stăneşti au pornit de la premisa că acesta a îndeplinit rosturile specifice unei biserici mănăstireşti încă de la începuturile existenţei sale49. Ulterior, însă, această funcţionalitate a fost supusă unei critici pertinente, atrăgându-se atenţia asupra informaţiilor documentare şi arheologice existente, cele care indică, în mod evident, existenţa în acest sat a unei reşedinţe boiereşti. S-a ajuns, astfel, la concluzia că, iniţial, biserica din Stăneşti a reprezentat lăcaşul de cult al unui schit sau, mai curând, al unui paraclis de curte, care a funcţionat începând, probabil, cu anul 153550, pe lângă reşedinţa ctitorilor săi, boierul Giura logofăt51 şi soţia acestuia, jupaniţa Vilaia; urmând ca abia în răstimpul 1540-1545 destinaţia acesteia să se schimbe în aceea de aşezământ monahal, menţionat ca atare în actele interne de cancelarie52.

Concluziile au fost confirmate ulterior de rezultatele unui sondaj arheologic, care a condus la dezvelirea fundaţiilor unui al doilea monument de cult (fig. 59), de plan dreptunghiular53, pe care toate particularităţile îl indică ca având rolul de biserică de curte54. Această a doua biserică descoperită la Stăneşti datează, însă, de la mijlocul secolului al XVI-lea55, ceea ce înseamnă că ea este ulterioară ctitoriei jupanului Giura logofăt. Coroborând rezultatele celor două investigaţii, se poate observa, aşadar, că ridicarea celui de-al doilea lăcaş de cult a fost contemporană cu momentul transformării vechii biserici în mănăstire. Această coincidenţă nu poate să fi fost chiar întâmplătoare. Cel mai probabil, între cele două evenimente a existat o relaţie de cauzalitate, scopul ridicării edificiului de plan dreptunghiular fiind acela de prelua funcţia de capelă a curţii, funcţie pe care vechea biserică a reşedinţei a pierdut-o odată cu apariţia comunităţii monahale.

Prima biserică de Stăneşti (fig. 45) este un edificiu compus din altar, semicircular la interior şi poligonal (în patru laturi) la exterior; naos, flancat de două abside semicirculare la interior şi poligonale (în trei laturi) la exterior; şi pronaos,

49 Ion D. Trajanescu, Schitul Stăneşti (Vâlcea), în BCMI, IV, 1911, p. 13-14; P. V. Năsturel,

Biserici, mănăstiri şi schituri din Oltenia, în Revista pentru istorie, archeologie şi filologie, XIV, 1913, p. 33; Stoicescu, Bibliografia, vol. II, p. 494.

50 În conformitate cu pisania, biserica a fost zugrăvită în anul 1536 [vezi Inscripţii medievale şi din epoca modernă a României. Judeţul istoric Vâlcea (sec. XIV-1848), vol. întocmit de Constantin Bălan (coord.), Haralambie Chircă, Olimpia Diaconescu, Laurenţiu Ene, Pavel Mircea Florea, Ioana Iancovescu, Ioana Ene şi Ligia Rizea, Bucureşti, 2005, p. 902-903], această informaţie permiţând datarea monumentului, cel mai târziu, în anul precedent (vezi şi Carmen Laura Dumitrescu, O reconsiderare a picturii bisericii din Stăneşti–Vâlcea, în Pagini de veche artă românească, vol. II, Bucureşti, 1972, p. 161).

51 Despre acest boier, vezi Traian Ionescu Nişcov, O judecată domnească la 1539 în Ţara Românească, în vol. Omagiu lui P. Constantinescu–Iaşi, Bucureşti, 1965, p. 283-287.

52 C. L. Dumitrescu, op. cit., p. 163-164. 53 Ion Barnea, Sondajul de la Stăneşti, în MCA, IX, 1970, p. 345-350, fig. 2. 54 Vezi infra, p. 173. 55 Vezi I. Barnea, op. cit., p. 347, unde se arată că în naosul acestei biserici au fost descoperiţi

patru dinari ungureşti, emişi în anii 1543, 1548, 1557 şi 1559.


de plan dreptunghiular, separat de naos prin intermediul unui zid plin, cu uşă de acces. Altarul este acoperit cu un scurt semicilindru, terminat către răsărit cu o semicalotă sferică. Sistemul de boltire al naosului are ca puncte de sprijin patru piloni care flanchează extremităţile absidelor, acestea susţinând două arce transversale, deasupra cărora se ridică turla, cu tambur octogonal, aşezată pe o bază cubică. Către apus, sistemul de boltire se completează cu un semicilindru longitudinal aşezat deasupra pronaosului. Spaţiul interior este luminat prin intermediul a şase ferestre dispuse simetric, faţă în faţă, câte două în pronaos, în axul absidelor laterale, precum şi în altar, acolo unde traseul exterior, în patru laturi, a impus amplasarea lor de o parte şi de alta a axului clădirii56.

Biserica a fost decorată în interior cu fresce pictate57, în vreme ce la exterior a beneficiat de un parament din cărămizi aparente, aşezate uniform58. În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, urmaşii boierilor Buzeşti au adăugat structurii originare un pridvor pătrat şi două galerii laterale cu arcade, au înălţat turla şi au acoperit zidurile exterioare cu tencuială59.

În spaţiul moldovenesc, cea mai veche capelă de plan triconc este biserica descoperită la Volovăţ, pe care majoritatea cercetătorilor60 o pun în legătură cu reşedinţa boierului Giurgiu de la Vâlhovăţ, membru al Sfatului domnesc la cumpăna secolelor XIV-XV61. Planul edificiului (fig. 43) era compus dintr-un pronaos dreptunghiular, un naos cu abside laterale semicirculare şi un altar în formă de absidă semicirculară. Extremităţile absidelor laterale au fost încadrate cu patru pilaştri de zidărie, prezenţa acestora din urmă conducând la formularea ipotezei potrivit căreia această încăpere ar fi fost acoperită cu o turlă62. Dimensiunile foarte restrânse ale spaţiului delimitat de cei patru pilaştri (cca. 2,7 m) par însă a exclude o asemenea posibilitate. Mult mai plauzibilă pare a fi, în schimb, soluţia acoperirii naosului cu un semicilindru longitudinal, susţinut pe două arce dublou, acestea urmând a se sprijini, la rândul lor, pe cei patru pilaştri sus menţionaţi63.

Recenta decopertare a fundaţiilor, realizată în scopul conservării ruinelor bisericii, a scos la lumină însă un detaliu constructiv care a trecut neobservat la momentul descoperirii. Este vorba despre existenţa în spaţiul naosului a unei pile de zidărie, cu latura de 0,80 m, poziţionate pe aliniamentul pilaştrilor care flanchează la est absidele laterale. Prezenţa sa complică încercările arhitecţilor de a reconstitui aspectul interior al naosului, întrucât configuraţia descrisă este, în mod evident, una

56 I. D. Trajanescu, op. cit., p. 14-23; N. Ghika Budeşti, Evoluţia arhitecturii în Muntenia, vol. II,

p. 23-24, fig. 46-48; Em. Lăzărescu, Arhitectura, p. 252-253. 57 Despre pictura bisericii din Stăneşti, vezi I. D. Ştefănescu, La peinture religieuse en Valachie et

Transylvanie, depuis les origines jusqu’au XIXé siècle, Paris, 1931, p. 87-107; Ştefan Andreescu, Identificarea portretelor din naosul bisericii de la Stăneşti (Vâlcea), în MO, XX, nr. 1-2, 1968, p. 77-80; C. L. Dumitrescu, op. cit., p. 169-252.

58 N. Ghika Budeşti, Evoluţia arhitecturii în Muntenia, vol. II, p. 23. 59 Ibidem. 60 Singura excepţie este reprezentată de C. Asăvoaie (Idem, Prima reşedinţă domnească a Ţării

Moldovei, în Arheologia Moldovei, XXII, 1999, p. 121-123), care o consideră reşedinţă domnească funcţională încă de la întemeierea statului moldovenesc.

61 DRH, A, vol. I, p. 3, nr. 2, p. 20, nr. 13, p. 25, nr. 17, p. 27, nr. 18. 62 Al. Artimon, Câteva consideraţii istorico-arheologice asupra bisericii din secolul al XIV-lea

descoperită la Volovăţ (judeţul Suceava), în SCIVA, 32, nr. 3, 1981, p. 392; Bătrâna, Contribuţia, p. 150; Voica Puşcaşu, Actul de ctitorire ca fenomen istoric în Ţara Românească şi Moldova până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Bucureşti, 2001, p. 81-82.

63 Moisescu, Arhitectura, p. 156-157.


sui generis. Cel mai probabil, pilonul descoperit avea menirea de a indica linia de demarcaţie dintre spaţiul altarului şi cel al naosului, aflându-se în legătură cu zidurile laterale prin intermediul a două arce. Arcada astfel formată funcţiona drept suport pentru un iconostas cu două deschideri (în loc de trei), situaţie întâlnită mai rar, dar atestată în cazul bisericii contemporane de la Giuleşti. În ceea ce priveşte partea superioară a iconostasului, aceasta putea adopta fie soluţia sprijinirii unei suprastructuri din lemn pe extradosul arcadei, fie varianta mai plauzibilă, după părerea autorului descoperirii, în care întregul iconostas era din zidărie, acesta ridicându-se până la o înălţime medie care să permită vizualizarea bolţii altarului64.

Dacă altarul este de crezut că va fi fost acoperit cu, ceea ce avea să devină ulterior, obişnuitul sfert de sferă, în schimb soluţia acoperirii pronaosului este la fel de puţin întâlnită, precum configuraţia naosului. În acest sens, trebuie remarcat faptul că pereţii transversali ai încăperii apusene prezintă urmele clare ale adosării unui număr de patru pilaştri, particularitate planimetrică care a generat din partea cercetătorilor edificiului o nouă serie de ipoteze explicative. Astfel, în vreme ce autorul primelor investigaţii admite existenţa unei calote susţinute de arce şi pandantivi65, istoricii de artă, pe de altă parte, tind să ofere, mai curând, o explicaţie bazată pe analogiile pe care edificiul le prezintă cu alte monumente. Privită din această ultimă perspectivă, soluţia boltirii naosului de la Volovăţ se îndreaptă mai curând spre varianta unui semicilindru transversal (sprijinit pe cei patru pilaştri) deasupra căruia se va fi aflat, foarte probabil, un turn-clopotniţă. Ar rezulta, în acest fel, un spaţiu central mai larg, destinat circulaţiei către naos, precum şi două travee laterale, mai înguste, rezervate probabil înhumării ctitorilor66.

În privinţa amenajărilor interne, singurele detalii documentate arheologic sunt masa altarului, descoperită în spaţiul central al absidei răsăritene, şi urmele unei pardoseli din cărămidă67. În interiorul bisericii nu au fost practicate înmormântări, în schimb, imediat după terminarea construcţiei, pe terenul din jur a luat naştere un cimitir. Cercetările întreprinse aici au dezvelit 42 de morminte, cele mai recente datând din secolul al XV-lea. Materialul arheologic descoperit se dovedeşte a fi unul extrem de sărac, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ, doar şase dintre morminte având piese de inventar funerar68.

Absenţa oricărei înmormântări din interiorul bisericii, precum şi funcţionarea necropolei din jurul acesteia pe parcursul secolului al XV-lea sunt date care, aşezate în contextul informaţiilor extrase din documentele interne de cancelarie, conduc la câteva concluzii asupra cărora merită să ne oprim cu mai multă atenţie. Pe de o parte, trebuie remarcat faptul că reşedinţa de la Volovăţ împreună cu satele din jur figurează începând cu anul 1421 ca făcând parte din cadrul domeniului domnesc69, ceea ce presupune că, la un moment anterior acestei date, domeniul şi curtea au

64 Gh. Sion, Biserica veche din piatră, în ruină, de la Volovăţ (judeţul Suceava). Noi observaţii şi

cercetări, în RMI, nr. 1-2, LXXIV, 2005, p. 41-42. 65 Al. Artimon, Câteva consideraţii istorico-arheologice, p. 392; Bătrâna, Contribuţia, p. 150. 66 Moisescu, Arhitectura, p. 157 şi p. 210, nota 510; vezi şi Gh. Sion, op. cit., p. 43, nota 20, care

împărtăşeşte acelaşi punct de vedere, opinând că cele patru pile au fost unite prin arce longitudinale şi transversale, în vreme ce, deasupra pronaosului, va fi fost plasat un etaj intermediar între nivelul parterului şi cel al camerei clopotelor, pentru ca turnul clopotniţă astfel obţinut să se înalţe consistent deasupra şarpantei navei.

67 Al. Artimon, Câteva consideraţii istorico-arheologice, p. 388-391, fig. 8. 68 Ibidem, p. 394. 69 DRH, A, vol. I, p. 70, nr. 48, p. 326, nr. 231.


încetat să mai aparţină boierului Giurgiu de la Vâlhovăţ70. Acesta din urmă însă, aşa cum s-a observat mai demult71, este foarte probabil una şi aceeaşi persoană cu boierul Giurgiu de la Frătăuţi, personaj regăsit în aceeaşi calitate de sfetnic începând chiar cu momentul încetării acestei calităţi în cazul primului. Coroborând cele două informaţii, se poate urmări o anumită succesiune a evenimentelor, care debutează cu înstrăinarea, într-un fel sau altul, a satului şi, implicit, a reşedinţei. Consecinţa directă a acestui transfer al drepturilor de stăpânire a fost edificarea de către boierul Giurgiu a unei alte curţi, în satul Frătăuţi, această din urmă realitate fiind reflectată de noul determinant care îi însoţeşte numele începând cu 19 februarie 141272. Aşadar, trecerea reşedinţei din stăpânirea panului Giurgiu în aceea a domniei s-a petrecut într-un moment anterior acestei din urmă date, dar nu înainte de 1 august 1403, când boierul respectiv era încă indicat ca fiind “de la Vâlhovăţ”73; pentru ca nouă ani mai târziu, la 13 decembrie 1421, când voievodul Alexandru cel Bun constituia acest domeniu drept rentă fostei sale soţii, Rimgailla, să avem prima atestare documentară a acestei schimbări a stăpânilor de la Volovăţ74.

Prin urmare, datele certe furnizate de cercetarea arheologică privitoare la absenţa oricărui mormânt aparţinând familiei ctitorului îşi găsesc explicaţia în informaţiile oferite de izvoarele interne de cancelarie, legate de înstrăinarea reşedinţei şi a bisericii în timpul vieţii ctitorului. Tot aici trebuie adăugată şi o altă observaţie, anume aceea că noul stăpân al reşedinţei de la Volovăţ, voievodul Alexandru cel Bun, nu a utilizat nici el biserica drept necropolă de familie, întrucât această destinaţie fusese rezervată deja ctitoriei proprii de la Bistriţa75. Pe de altă parte, concluzia autorului cercetării arheologice cu privire la absenţa generalizată a inventarelor funerare din cimitir îndreptăţeşte concluzia că ne aflăm în faţa unei necropole care caracterizează un lăcaş de cult ce a funcţionat atât ca paraclis al curţii boiereşti, cât şi ca biserică parohială, dat fiind faptul evident că marea majoritate a mormintelor aparţin unor membri ai comunităţii săteşti locale.

Prima biserică de la Volovăţ a funcţionat, însă, pe parcursul întregului secol al XV-lea, aşa cum o demonstrează atât izvoarele scrise, cât şi puţinele materiale arheologice descoperite în mormintelor cercetate76, în toată această perioadă satul aparţinând domniei77. Concluziile care se desprind de aici sunt foarte importante,

70 V. Puşcaşu, op. cit., p. 82. 71 Costăchescu, Documente înainte de Ştefan, vol. I, p. 244, nota 8; Dragoş Luchian, Un sat de pe

Valea Sucevei: Frătăuţii Vechi, Bucureşti, 1986, p. 9, p. 18-22. Singurul document al perioadei, în care figurează doi martori ai Sfatului domnesc cu numele Giurgiu, este cel din 20 iulie 1404 (DRH, A, vol. I, p. 28, nr. 19), păstrat într-o traducere târzie din 1766, în care numele boierilor sunt incomplete. Dat fiind că în documentele ulterioare este întâlnit ca sfetnic şi un al treilea boier omonim, Giurgiu Spenea (Ibidem, p. 32, nr. 22), credem că cel de-al doilea boier cu numele Giurgiu din documentul datat 20 iulie 1404 este tocmai acest Giurgiu Spenea, căruia i se spune simplu Giurgiu, aşa cum sunt cazurile lui Stanislav Rotompan, numit simplu “Stanislav”; Ivaşco al lui Manea, numit “Ivaşcu”; Iugşa al lui Tador, numit doar “Iugşa”, sau Bârlă de la Hârlău, numit “Horolovschi” (Ibidem, p. 28, nr. 19).

72 Ibidem, p. 45, nr. 32. 73 Ibidem, p. 27, nr. 18. 74 Ibidem, p. 70, nr. 48. 75 Vezi Stoicescu, Repertoriul bibliografic, p. 74-76, cu bibliografia mai veche. 76 C. Asăvoaie, Observaţii privind fundaţiile de biserică descoperite la Volovăţ (jud. Suceava), în

CI, s. n., XVI, 1997, p. 10. 77 Edificator ni se pare faptul că Ştefan cel Mare ridica aici, în anul 1502, cea de-a doua biserică,

aflată nu departe de cea discutată (vezi Stoicescu, Repertoriul bibliografic, p. 918-919, cu bibliografia mai veche); satul se pare că a rămas în cadrul domeniului domnesc până în timpul celei de-a patra domnii a lui Petru Şchiopul (vezi DIR, A, veac XVI, vol. 3, p. 430, nr. 519).


dovedind că necropola a funcţionat ca loc de înhumare pentru membrii comunităţii săteşti, inclusiv după ce satul şi reşedinţa au intrat în patrimoniul domnesc, chiar dacă, pentru anumite perioade de timp, mai lungi sau mai scurte, acestea au constituit surse de venit pentru diverşi beneficiari uzufructuari78.

Biserica reşedinţei de la Vornicenii Mari, aparţinând vornicului Oană de la Tulova, se afla la cca. 350 m de locuinţa boierească şi a fost ridicată în ultimul sfert al secolului al XIV-lea. Existenţa şi funcţionarea ei s-au prelungit însă până la finele secolului al XV-lea, dincolo de limita cronologică de funcţionare a complexului rezidenţial. Edificiul (fig. 40) era un triconc simplu, cu absida decroşată a altarului de formă semicirculară, naos alungit, flancat de două abside semicirculare, şi pronaos dreptunghiular. Traseul zidurilor pronaosului se prelungea dincolo de limita vestică a clădirii, ele unificându-se probabil sub forma unei arcade deschise, care trebuie să fi avut unele rosturi ritualice79.

Acoperirea pronaosului s-a făcut, foarte probabil, cu ajutorul unui semicilindru longitudinal, în vreme ce absida altarului va fi avut deasupra o semicalotă. În ceea ce priveşte soluţia de boltire a naosului, a fost emisă ipoteza acoperirii sale cu o cupolă aşezată pe arce sprijinite pe console şi pandantivi80. Aspectul alungit al naosului, precum şi poziţia celor două abside laterale, dispuse asimetric în raport cu axul scurt al acestuia, îndreptăţesc însă, mai curând, un alt punct de vedere, potrivit căruia în naos a fost adoptată aceeaşi soluţie ca şi în pronaos, respectiv o boltă semicilindrică dispusă longitudinal, care se sprijinea direct pe zidurile laterale81.

Printre materialele arheologice, care au fost descoperite în jurul bisericii şi în umplutura şanţurilor fundaţiei, se regăsesc câteva fragmente de tencuială pictată82, precum şi diverse tipuri de cărămizi şi discuri ornamentale83. Prezenţa acestora ne indică, aşadar, faptul că zidurile edificiului au fost acoperite cu fresce pictate în interior şi decoruri ceramice în exterior.

În perimetrul pronaosului au fost descoperite două morminte, de remarcat fiind, în mod special, cel aflat în colţul sud-estic, amenajat într-un cavou lucrat exclusiv din cărămidă smălţuită, identică cu cea găsită în jurul fundaţiilor. Acest ultim amănunt indică faptul că biserica şi cripta au fost construite în acelaşi timp, ceea ce înseamnă că lăcaşul de cult a fost conceput încă de la început ca necropolă de familie. Deşi mormintele nu au furnizat inventar arheologic, fiind golite de conţinut cu prilejul recuperării materialelor de construcţie, este totuşi evident faptul că acestea nu au putut aparţine decât membrilor familiei ctitorului84, nefiind exclus ca mormântul cu cavou să fi aparţinut chiar vornicului Oană.

78 În afara cazului evocat, al Rimgaillei, fosta doamnă a voievodului Alexandru cel Bun, satul şi

curtea sunt utilizate drept instrumente de garanţie de către familia domnului Iliaş I, în relaţie cu starostele Podoliei, Didrih Buceaschi (vezi DRH, A, vol. I, p. 326-327, nr. 231; Leon Şimanschi, Nistor Ciocan, Acte slavone inedite, din anii 1443-1447, privind istoria Moldovei, în AIIAI, XI, 1974, p. 174, p. 179-181).

79 M. D. Matei, Em. I. Emandi, O ctitorie din secolul al XIV-lea a vornicului Oană de la Tulova, în SCIA–AP, 32, 1985, p. 5, fig. 1.

80 Bătrâna, Contribuţia, p. 149. 81 Moisescu, Arhitectura, p. 158-159, fig. 188. 82 M. D. Matei, Em. I. Emandi, op. cit., p. 5, fig. 5. 83 Ibidem, p. 7-8, fig. 3-4. 84 Înmormântarea în interiorul edificiului de cult este una dintre componentele de bază ale

dreptului de ctitorire, vezi Gheorghe Cronţ, Dreptul de ctitorire în Ţara Românească şi Moldova. Constituirea şi natura juridică a fundaţiilor din Evul Mediu, în SMIM, IV, 1960, p. 83.


Biserica descoperită la Vornicenii Mari a avut rosturi complexe în cadrul aşezării respective. În afara rolului jucat în funcţionarea complexului rezidenţial boieresc, lăcaşul de cult a servit şi ca biserică parohială sătească85, după cum o demonstrează cele câteva morminte modeste în inventar, investigate în jurul edificiului. Existenţa unui al doilea mormânt cu cavou, descoperit în exteriorul bisericii, lângă absida altarului86, întăreşte această din urmă concluzie, constituind dovada faptului că necropola exterioară a avut un caracter mixt, aici îngropându-se atât membrii familiei boiereşti, cât şi cei ai comunităţii săteşti.

Un alt triconc cu funcţie de capelă de curte a fost recent descoperit la Cumpărătura, în vatra satului medieval Nemirceni. Biserica împreună cu locuinţa boierească din vecinătate (resturile materiale ale acesteia din urmă au fost găsite la cca. 350 m spre nord-est87) alcătuiau o reşedinţă, pe care documentele88 de la sfârşitul secolului al XVI-lea o atribuie hatmanului Vasile Şeptilici89.

Investigaţiile întreprinse au arătat însă că lăcaşul de cult este mai vechi decât lasă să se înţeleagă actele de cancelarie, el înregistrând două etape constructive distincte. Potrivit autorilor descoperirii, prima fază din evoluţia bisericii se plasează la începutul secolului al XV-lea, în prima parte a domniei lui Alexandru cel Bun90. Edificiul ridicat acum este un triconc simplu (fig. 39), compus doar din altar şi naos. Altarul se prezenta sub forma unei abside decroşate, semicirculare la interior şi pentagonale la exterior, în vreme ce naosul, de plan dreptunghiular, era flancat de două abside laterale, profilate în aceeaşi manieră ca şi absida altarului.

Aceste particularităţi planimetrice apropie foarte mult edificiul de vechile biserici ale mănăstirilor Humor şi Moldoviţa. Prima dintre ele era tot un triconc simplu, fără pronaos, care avea însă absidele semicirculare atât la interior, cât şi în exterior. Alături de forma absidelor, printre diferenţele evidenţiate mai trebuie amintită şi prezenţa celor patru proeminenţe care flancau extremităţile absidelor laterale91, proeminenţe care lipsesc din structura edificiului de la Cumpărătura. De cealaltă parte, biserica Moldoviţei avea un plan ceva mai evoluat, care includea şi spaţiul pronaosului; în schimb configuraţia naosului şi profilul absidelor erau aproape identice cu cele de la Cumpărătura92. În acest context, nu este deloc exclus ca şi sistemele de boltire ale celor două biserici să fi fost asemănătoare, în această eventualitate naosul edificiului de la Cumpărătura urmând să aibă deasupra o calotă sferică aşezată pe pandantivi, aşa cum a avut prima biserică a mănăstirii Moldoviţa93, după cum arătam ceva mai sus.

Cel de-al doilea moment constructiv din evoluţia lăcaşului de cult de la Cumpărătura a intervenit în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, când edificiului i-a fost adosată o încăpere vestică, cu funcţie de pronaos. Acesta a fost ridicat pe

85 M. D. Matei, Em. I. Emandi, op. cit., p. 11, fig. 1. 86 Ibidem, p. 7, nota 10. 87 Florin Hău, Ion Mareş, Ruinele unui monument medieval necunoscut: biserica satului (dispărut)

Nemirceni, în SAMJ, XXII-XXIII, 1995-1996, p. 330-331. 88 Stoicescu, Repertoriul bibliografic, p. 603. 89 Despre acest dregător, vezi Idem, Dicţionar, p. 446-447. 90 Fl. Hău, Ştefan Dejan, în CCA, 2006, nr. 69, p. 146. 91 Elena Busuioc, Gh. I. Cantacuzino, Date arheologice asupra vechii mănăstiri a Humorului, în

SCIVA, 20, nr. 1, 1969, p. 70, fig. 1; Moisescu, Arhitectura, p. 159, fig. 120. 92 Gh. I. Cantacuzino, Vechea mănăstire a Moldoviţei în lumina cercetărilor arheologice, p. 80-

85; Moisescu, Arhitectura, p. 159-160, fig. 191. 93 Ibidem, p. 160.


temelii din lespezi de gresie legate cu lut, urmând un plan retras cu cca. 0,50 m faţă de proiecţia pe aceeaşi direcţie a laturilor de nord şi de sud ale naosului94.

Succesiunea etapelor de construcţie poate fi urmărită şi la nivelul amenajărilor interioare, cercetarea vechii biserici conducând la identificarea a două podine succesive, amenajate din lut bătătorit95. Tot aici trebuie menţionată descoperirea in situ a soclului originar pe care a fost aşezată masa altarului, precum şi a soclului din piatră, de asemenea originar, aparţinând iconostasului96.

Iniţiativa construirii lăcaşului de cult, în prima treime a secolului al XV-lea, aparţine, foarte probabil, panului Nemirca Ciortorinschi, unul dintre sfetnicii voievodului Alexandru cel Bun97. Argumentul decisiv în sprijinul acestei afirmaţii îl constituie un document intern, emis la 19 august 1437 de cancelaria voievozilor Ilie şi Ştefan II, prin care acest personaj împreună cu un frate al său, numit Ivaşco, primeau întărire pentru satul Nemirceani, aflat pe Prut98. Privilegiul este relevant nu numai pentru că aduce lumină în privinţa titularilor dreptului de stăpânire din prima jumătate a secolului al XV-lea, ci şi pentru faptul că vine să ne explice originea toponimului Nemirceni, acesta din urmă fiind, în mod evident, derivat din numele principalului stăpân al aşezării99, panul Nemirca, după un mecanism bine cunoscut în toponimia moldovenească100.

Documentele de cancelarie sunt în măsură să ne ofere şi datele necesare pentru identificarea ctitorilor care s-au aflat în spatele efortului constructiv intervenit în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Un act emis la 17 august 1586, de către Albaş vornic de Suceava, îl menţionează pe “panul Euloghie din Nemirceni” în calitate de martor hotarnic, convocat pentru soluţionarea unui litigiu care îi punea faţă în faţă pe călugării mănăstirii Slatina şi pe locuitorii ocolului domnesc al Sucevei, în chestiunea hotarului satului Borhineşti101. Patru ani mai târziu, la 8 iunie 1590, acelaşi “pan Evloghie de la Nemirceni” reapare în izvoarele scrise cu prilejul efectuării unei plăţi, constând din 17 boi, un cal, două vaci cu viţei şi zece taleri, către şoltuzul şi pârgarii din târgul Sucevei, foarte probabil în contul unei gloabe la care fusese impus fratele său, Isaico102. O ultimă sursă documentară, referitoare la stăpânii satului din această perioadă, poartă data de 28 ianuarie 1609 şi îl menţionează pe Toader, fiul Aghatonei, fratele aceluiaşi “Evloghie din Nemirceni”, care vinde cu acest prilej a patra parte din jumătatea satului Nemirceni unui alt frate de-al său, Vasile Şeptilici103.

Coroborate, informaţiile oferite de cele trei acte ne permit să reconstituim familia stăpânilor din Nemirceni ca fiind alcătuită probabil din patru fraţi104:

94 Fl. Hău, Şt. Dejan, în CCA, 2006, nr. 69, p. 146-147. 95 Fl. Hău, I. Mareş, în CCA, 2002, nr. 80, p. 116. 96 Fl. Hău, Şt. Dejan, în CCA, 2006, nr. 69, p. 146. 97 Fl. Hău, I. Mareş, Ruinele unui monument medieval necunoscut, p. 327. 98 DRH, A, I, p. 243, nr. 173. 99 Fl. Hău, I. Mareş, Ruinele unui monument medieval necunoscut, p. 328. 100 Vezi Iorgu Iordan, Toponimia românească, Bucureşti, 1963, p. 154-161, p. 183-187; Ilie Dan,

Aspecte ale toponimiei româneşti, cu privire specială asupra văii Soloneţului (Suceava), în Analele Ştiinţifice ale Universităţii “Al. I. Cuza” din Iaşi, Ştiinţe Sociale, Lingvistică, XVI, 1970, p. 103-104.

101 DIR, A, veac XVI, vol. 3, p. 331, nr. 402. 102 Ibidem, p. 459, nr. 560. 103 DIR, A, veac XVII, vol. 2, p. 191, nr. 254. 104 Faptul că Toader ţine să precizeze că este fiul Agathonei, poate însemna însă că cei doi nu erau

fraţi uterini, ci doar după tată (vezi şi Fl. Hău, I. Mareş, Ruinele unui monument medieval necunoscut, p. 329).


Evloghie, Isaico, Toader şi Vasile Şeptilici (viitorul hatman). Aşa cum pare să indice ultimul document citat, aceştia stăpâneau împreună jumătate din hotarul satului, adică unul dintre cei doi “bătrâni” în care acesta fusese împărţit. Situaţia şi-ar găsi o explicaţie în eventualitatea în care cei patru descindeau dintr-un tată comun, cel care le va fi lăsat moştenire jumătatea respectivă. În această eventualitate, cealaltă jumătate va fi revenit unui unchi sau unei mătuşi paterne, ceea ce ar putea să însemne că stăpânii satului au aparţinut, cu toţii, aceluiaşi neam boieresc, deţinător al drepturilor ctitoriceşti în raport cu lăcaşul de cult iniţial.

În incinta naosului bisericii de la Cumpărătura au fost dezvelite nouă morminte aparţinând secolului al XV-lea; în mod evident, acestea trebuie atribuite primei faze de funcţionare a bisericii şi puse în legătură cu membrii familiei panului Nemirca Ciortorinschi. Deşi perimetrul pronaosului nu a fost încă cercetat complet, totuşi una dintre casetele practicate aici a condus la identificarea altor opt morminte, dintre care trei prezintă amenajări sub forma unor cripte boltite din piatră. Acestora din urmă li se adaugă descoperirea, la adâncimea de cca. 0,70 m, a pietrei de mormânt aparţinând unuia dintre descendenţii celor patru fraţi mai sus amintiţi105. Este vorba despre Ilie Şeptilici, fiul hatmanului Vasile Şeptilici, cel care, la jumătatea secolului al XVII-lea, avea să deţină înalte dregătorii în vremea domniilor lui Gheorghe Ştefan şi Eustratie Dabija106. Descoperirea nu este însă singura de acest fel, ci vine să se adauge unei serii de alte trei pietre funerare, databile la începutul secolului al XVII-lea, care au fost găsite în poziţie secundară, pe terenul din jurul bisericii107. Amplasarea mormintelor în spaţiul bisericii şi formele pe care le-au îmbrăcat unele dintre amenajările funerare descoperite aici nu lasă, aşadar, nici un semn de îndoială cu privire la condiţia socială a celor înhumaţi; aceştia au aparţinut cu siguranţă familiilor boiereşti rezidente, care au folosit biserica drept necropolă pe întreaga perioadă cuprinsă între jumătatea secolului al XV-lea şi jumătatea secolului al XVII-lea.

Cercetarea spaţiului aflat în imediata vecinătate a lăcaşului de cult a condus şi la dezvelirea unei necropole exterioare, în cuprinsul căreia au fost investigate mai multe morminte. În stadiul actual al cercetărilor, cele mai vechi înmormântări cunoscute aparţin jumătăţii a doua a secolului al XVI-lea şi începutului de secol XVII108, respectiv perioadei în care reşedinţa şi biserica s-au aflat în stăpânirea familiei Şeptilici. Continuarea cercetărilor va aduce probabil mai multe amănunte legate de funcţionarea necropolei, important de stabilit fiind, în acest context, vechimea necropolei şi apartenenţa socială a celor înhumaţi.

Biserica de zid de la Fântâna Mare, cea care a venit să înlocuiască vechiul lăcaş din lemn al reşedinţei locale, se afla probabil la cca. 100 m spre răsărit de locuinţa boierească, amplasamentul acesteia din urmă fiind indicat de unele urme de moloz, cărămidă şi piatră, precum şi de câteva fragmente de cahle109. Edificiul de cult (fig. 41) a funcţionat în a doua jumătate a secolului al XV-lea şi dezvolta un plan ceva mai complex decât triconcurile analizate până acum. Este vorba despre un edificiu ridicat din piatră spartă legată cu mortar, care înseria un altar, cu absidă circulară decroşată; un naos dreptunghiular, flancat de două abside semicirculare;

105 Fl. Hău, Şt. Dejan, în CCA, 2006, nr. 69, p. 147. 106 Stoicescu, Dicţionar, p. 447. 107 Fl. Hău, I. Mareş, în CCA, 2002, nr. 80, p. 116. 108 Ibidem. 109 Bătrâna, Monoranu, Fântâna Mare, 1984, p. 172.


un pronaos quasi-pătrat şi un exonartex dreptunghiular110. Având în vedere numărul mare de cărămizi găsite în umplutura monumentului, se pare că bolţile sale au fost ridicate din cărămidă. Modul de structurare a acestora trebuie să fi fost însă foarte asemănător cu cel întâlnit în cazurile edificiilor de la Volovăţ şi Vornicenii Mari, cu care biserica se aseamănă planimetric, mai ales în ceea ce priveşte structura naosului şi a altarului. În acest context, este de crezut că sistemul de boltire de la Fântâna Mare va fi utilizat o semicalotă sferică pentru absida altarului şi serie de trei semicilindri dispuşi în sensul longitudinal, câte unul pentru fiecare dintre cele trei încăperi care se succedau spre capătul vestic al clădirii.

Nivelul interior de călcare consta, în pronaos şi în exonartex, dintr-o pardoseală din cărămidă aşezată pe un suport de nisip. Spaţiile altarului şi naosului au beneficiat şi ele de o amenajare similară, care a îmbrăcat forma unui pat din mortar, de această dată. În colţul sud-estic al pronaosului a fost descoperit un mormânt dublu, amenajat sub forma unui cavou boltit din cărămidă, care a aparţinut, fără îndoială, cuplului de ctitori ai monumentului. Trebuie precizat, însă, că, potrivit autorilor investigaţiei, cărămizile utilizate pentru ridicarea cavoului au caracteristici comune cu cele prezente în structura bolţilor, precum şi cu cele provenite din pardoseala camerelor vestice. Constatarea pare să indice, aşadar, că amenajarea funerară respectivă a fost avută în vedere încă din momentul construirii lăcaşului de cult111. În colţul nord-estic al aceluiaşi pronaos, alături de mormântul dublu din cavou, a fost descoperit un al doilea mormânt, reprezentat de o groapă simplă. Aici au fost găsite trupurile a trei copiii, pe care, atât bogăţia vestimentaţiei, cât şi poziţia apropiată faţă de cele două personaje din criptă, îi recomandă a fi descendenţi ai familiei ctitorilor112.

Investigarea spaţiului din imediata vecinătate a bisericii a condus la dezvelirea unei necropole exterioare, în cuprinsul căreia au fost cercetate, total sau parţial, 22 de morminte. Între acestea, se remarcă un al doilea cavou, realizat de această dată din zidărie mixtă (cărămidă şi piatră), adosat laturii sudice a altarului. Celelalte 21 de morminte au fost amenajate, în schimb, sub forma unor gropi simple şi, cu două excepţii, au fost complet lipsite de inventar funerar113. Aşadar, la nivelul amenajărilor şi al inventarelor funerare se poate observa un contrast evident între mormintele din interiorul bisericii şi majoritatea celor din exterior, contrast care vine să ne sugereze concluzia că biserica de la Fântâna Mare reprezintă un nou caz de capelă boierească frecventată de membrii comunităţii săteşti.

Către sfârşitul secolului al XV-lea, a fost ridicată biserica reşedinţei din satul Stroieşti, aparţinând probabil boierilor Tăbuci şi succesorilor acestora din familiile Stârcea şi Stroici. Monumentul, conservat până astăzi, a fost restaurat în ultimul deceniu al secolului trecut, când a făcut obiectul unor investigaţii arheologice114. Graţie acestora, dar şi observaţiilor făcute cu privire la arhitectura edificiului, a putut fi reconstituită în mare parte structura planului originar, precum şi natura intervenţiilor ulterioare, care i-au modificat înfăţişarea iniţială.

110 Ibidem, p. 166-168, fig. 1, fig. 3; Bătrâna, Contribuţia, p. 167. 111 Bătrâna, Monoranu, Fântâna Mare, 1984, p. 168. 112 Ibidem, p. 168, p. 172, fig. 1, fig. 4. 113 Ibidem, p. 172; Bătrâna, Monoranu, Fântâna Mare, 1986, p. 86, fig. 1. 114 Voica Maria Puşcaşu, Elena Gherman, Cercetările arheologice efectuate la biserica “Sfinţii

Arhangheli Mihail şi Gavril” sat Stroieşti, com. Todireşti, jud. Iaşi, în CI, s. n., XVI, 1997, p. 15-29.


Lăcaşul de cult a fost ridicat în tehnica bizantină a emplectonului, după un plan triconc slab conturat (fig. 44), care îl apropie de varianta treflată a planurilor trilobate115. Din acest punct de vedere, el se înrudeşte destul de mult cu ctitoriile voievodului Ştefan cel Mare de la Dorohoi, Botoşani–Popăuţi, Bacău şi Vaslui. Tot ca o asemănare cu aceste monumente, trebuie menţionat faptul că edificiul prezintă câte un contrafort amplasat în punctele de racord ale absidelor laterale cu cea a altarului116, rolul acestora fiind de a întări arcul dinspre altar al naosului.

Structura iniţială a bolţilor a fost dezafectată, probabil în cursul secolului al XVIII-lea, locul acesteia fiind luat astăzi de un tavan din lemn care acoperă întregul spaţiu interior117. Plecând de la asemănările planimetrice existente în raport cu bisericile menţionate mai sus, se poate bănui că biserica a avut deasupra naosului fie o turlă aşezată pe sistemul moldovenesc al arcelor piezişe, fie, mai curând, o cupolă sprijinită pe cele patru arce care delimitau centrul naosului. Existenţa cupolei este foarte probabilă, de altfel, şi în spaţiul pronaosului, întrucât prezenţa ei era generalizată la monumentele epocii. În privinţa altarului, este de crezut că acesta va fi avut deasupra obişnuita boltă în formă de semicalotă.

Un alt element specific bisericilor ştefaniene, pe care trebuie să-l fi avut şi biserica de la Stroieşti, este zidul care separa naosul de pronaos. Acesta poate fi astăzi doar reconstituit, funcţia de delimitare a spaţiilor celor două încăperi revenind în prezent unei perechi de pseudo-pilaştri. Intrarea în edificiu a fost amenajată pe latura sudică, unde s-a şi păstrat, în ciuda refacerilor şi adăugirilor ulterioare (astăzi este acoperită cu un pridvor, recent amenajat). Spaţiul interior al bisericii este luminat de patru ferestre (trei corespunzătoare fiecăreia dintre abside şi una amplasată pe zidul vestic al pronaosului), fiecare dintre ele fiind prevăzută cu ancadramente de piatră profilată. Un ultim element originar care poate fi reconstituit este nivelul de călcare, amenajat sub formă de pardoseală din dale de piatră. Restul amenajărilor interioare (pictura, iconostasul şi tavanul, care acoperă actualmente spaţiul bisericii) sunt rezultatul intervenţiilor ulterioare118.

Deşi, în raportul de cercetare publicat, autorii investigaţiilor nu ne oferă prea multe amănunte în legătură cu necropola care a luat naştere imediat după ridicarea lăcaşului de cult, se pare, totuşi, că aceasta a funcţionat atât în interiorul, cât şi în exteriorul bisericii, cele câteva morminte de copii şi adolescenţi descoperite demonstrând caracterul laic al complexului din care biserica a făcut parte iniţial. Se cuvine amintită aici şi observaţia făcută de aceiaşi autori, potrivit căreia mormintele, prin felul de dispunere a gropilor, demonstrează un cert caracter de aerare, ceea ce pare să indice că necropola a avut un caracter restrictiv119.

După cum se poate observa, investigaţiile întreprinse până în prezent nu au reuşit să răspundă la toate întrebările pe care le ridică edificiul de cult de Stroieşti. Pe lângă clarificarea aspectelor rămase nelămurite, viitoarele cercetări ar trebui să mai aibă în vedere descoperirea casei boiereşti şi precizarea raportului spaţial dintre aceasta şi biserică, dat fiind faptul că, în epocă, locuinţele reşedinţelor de acest fel puteau face parte integrantă din acelaşi complex închis de zidul de incintă în care se

115 V. Puşcaşu, Actul de ctitorire, p. 97. 116 V. M. Puşcaşu, E. Gherman, op. cit., p. 28. 117 Ibidem p. 24. 118 Ibidem, p. 16-17. 119 Ibidem, p. 21, p. 25.


afla lăcaşul de cult; sau, dimpotrivă, aşa cum se întâmplă în unele situaţii la curţile domneşti, puteau fi ridicate în cadrul unei incinte separate.

Un alt edificiu de plan triconc, care trebuie pus în legătură cu prezenţa unei curţi boiereşti120, este biserica de la Horodniceni, ctitoria panului Mateiaş, marele logofăt al voievodului Petru Rareş121.

Lăcaşul de cult (fig. 42) a fost ridicat în anul 1539, urmând planimetria obişnuită a bisericilor de acest tip: altar semicircular, naos rectangular cu abside laterale, pronaos pătrat şi exonartex dreptunghiular. După obiceiul vremii, toate aceste spaţii erau separate prin ziduri pline, străpunse de goluri de uşă.

Ca soluţii de boltire, găsim în absida altarului o semicalotă sferică; în naos, sistemul de arce piezişe, specific “bolţilor moldoveneşti”, menit să susţină turla edificiului; iar în pronaos, o cupolă sferică sprijinită pe arce şi pandantivi. Iniţial şi exonartexul a fost acoperit cu o boltă, constituită probabil dintr-un semicilindru transversal. Acesta nu s-a mai păstrat însă, el fiind astăzi înlocuit cu un tavan din lemn. Accesul în interiorul bisericii se făcea în trecut, ca şi astăzi, prin extremitatea vestică a edificiului. Luminarea interiorului este asigurată de şase ferestre dispuse simetric, faţă în faţă, câte două în pronaos, naos şi pastoforii. Celor şase li se adăugă şi o a şaptea, amplasată în axul absidei altarului122.

Cercetările recente au evidenţiat faptul că biserica a fost amplasată în interiorul unei incinte de zid, din care se mai păstrează încă fragmente disparate. Spaţiul delimitat de curtină cuprindea probabil şi locuinţa boierească, concluzia fiind prilejuită de descoperirea în proximitatea bisericii a unor materiale de construcţie specifice edificiilor civile123.

2. 2. Biserici cu plan dreptunghiular Un alt tip de plan pe care repertoriul arhitecturii ecleziastice de la sud şi est

de Carpaţi l-a adoptat pe scară largă a fost cel al edificiilor dreptunghiulare, numite adesea biserici de “tip sală” sau de “tip longitudinal”124. Acesta era constituit dintr-o sală rectangulară, acoperită de regulă cu o boltă semicilindrică, care se încheia spre răsărit cu o absidă semicirculară sau poligonală, corespunzătoare altarului. În zonele de rit ortodox, sala a fost divizată în două spaţii distincte, corespunzătoare naosului şi pronaosului, pentru a o adapta astfel necesităţilor specifice cultului.

Bisericile de acest tip au înregistrat o largă răspândire în Europa catolică125, fiind regăsite în componenţa unui număr mare de reşedinţe aparţinând feudalităţii

120 Vezi Maria Magdalena Székely, Marii logofeţi ai Moldovei lui Petru Rareş (II), în SMIM, XIV,

1996, p. 67. 121 Despre acest boier, vezi Tit Simedrea, Tetraevanghelul vistiernicului Matiaş, în BOR, LII, nr.

3-4, 1934, p. 173-176; Ştefan S. Gorovei, Addenda et corrigenda, în AIIAI, XVI, 1979, p. 537-539; M. M. Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş. Studiu prosopografic, Iaşi, 2002, p. 82-114.

122 G. Balş, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacul al XVI-lea, p. 62-64, fig. 64; Stoicescu, Repertoriul bibliografic, p. 369; Gr. Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României, p. 297-298.

123 M. M. Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş, p. 117-118. 124 Pentru taxonomia acestui gen de edificii, vezi Ion I. Solcanu, Istoriografia artei ecleziastice din

Moldova secolelor XIV-XVI. Arhitectura de lemn şi arhitectura de zid, în Analele Universităţii “Ştefan cel Mare” din Suceava, I, nr. 1, 1995, p. 46.

125 V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 72; Günter Binding, Walter Janssen, Friedrich K. Jungklaaß, Burg und Stiftelten an Niederrhein, Düsseldorf, 1970, p. 66-72, fig. 27, cu o listă de edificii aparţinând spaţiului german; Jaques Gardelles, Les palais dans l’Europe occidentale chrétienne du Xé au XIIé siècle, în Cahier de civilisation médiévale, XIX, 1976, p. 127-128.


laice şi celei ecleziastice126. Planul dreptunghiular este asociat cu capelele nobiliare şi în spaţiul bizantino-balcanic, cercetările arheologice şi de istoria artei evidenţiind astfel de cazuri atât în oicumena bizantină127, cât şi pe teritoriile statelor slave din Balcani128. Provenienţa acestui tip de plan în raport cu spaţiul românesc extracarpatic este greu de stabilit. Posibilelor înrâuriri pe care atât Europa Centrală, cât şi lumea bizantino-balcanică le vor fi exercitat asupra lui trebuie să le fie adăugată eventualitatea ca acest model planimetric să nu reprezinte numaidecât rezultatul unor influenţe externe. În acest sens, trebuie menţionată ipoteza avansată de Virgil Vătăşianu, potrivit căreia izvorul de inspiraţie pentru edificiile dreptunghiulare de zid ridicate în secolele XIV-XVI ar putea fi chiar unul autohton, mai precis arhitectura tradiţională a lemnului129, cea care a precedat arhitectura de zid, atât din punct de vedere cronologic, cât şi din perspectivă genetică.

O atenţie specială în această discuţie trebuie acordată edificiilor de cult conservate în zonele de autonomie administrativ-politică a românilor din regatul medieval al Ungariei, edificii care au funcţionat adesea în cadrul unor reşedinţe cneziale. Este vorba despre bisericile româneşti din Banat130, Haţeg131, Făgăraş132 şi Maramureş133, care reprezintă o probă concretă a modului în care s-au putut manifesta influenţele Europei catolice asupra arhitecturii ecleziastice autohtone. Cel mai adesea, bisericile româneşti din aceste zone erau alcătuite dintr-o singură navă, flancată la răsărit de un altar rectangular, iar la apus, de un turn clopotniţă. Sistemul de acoperire se constituia, de regulă, dintr-un plafon din bârne; în paralel cu această soluţie, uneori sunt întâlnite, însă, şi bolţi, romanice sau gotice. Alte caracteristici constructive, care trebuie menţionate aici, sunt prezenţa sporadică a tribunelor, amplasate în extremitatea vestică a naosului, precum şi aceea a sacristiilor134.

Aşa cum se poate observa, în marea lor majoritate, aceste detalii constructive fac parte din repertoriul tipologic al componentelor unui lăcaş de cult specific ritului catolic şi nu prezintă prea multe elemente comune în raport cu edificiile ridicate de boierimea română în exteriorul arcului carpatic. Acesta este, de altfel, motivul pentru care în, istoriografia autohtonă, bisericile respective sunt considerate

126 Vezi Alain Erlande–Brandenburg, Catedrala, traducere de Dinu Moarcăş, Bucureşti, 1993, p.

162-163, p. 350-351, cu exemple de astfel de capele regăsite în componenţa reşedinţelor episcopale franceze.

127 Vezi cazurile reşedinţelor de la Melnik (Violeta Neşeva, Dimka Serafimova, Gheorghi Stefanov, Boris Ţvetkov, Dora Dimitrova, Архитектура, în Мелник, vol. I, Градът в подножието на Славова крепост, Sofia, 1989, p. 75-77) şi Longanikos (Charalambos Bouras, Houses in Byzantium, în Deltion tes Christianikes Archailogikes Hetaireias, 11, 1982-1983, p. 19, fig. 21).

128 V. Vătăşianu, Istoria artei europene, vol. I, p. 198-199, fig. 233-234; R. Theodorescu, Bizanţ, Balcani, Occident, p. 8-9.

129 V. Vătăşianu, Istoria artei europene, vol. I, p. 536-539; Idem, Consideraţii privind unele particularităţi regionale şi trăsături naţionale ale arhitecturii româneşti din epoca feudală, în Idem, Studii de artă veche românească şi universală, Bucureşti, 1987, p. 72.

130 Dumitru Ţeicu, Banatul montan în Evul Mediu, Timişoara, 1998, p. 174-198. 131 Radu Popa, La începuturile Evului Mediu românesc. Ţara Haţegului, Bucureşti, 1988, p. 225-

247; Adrian Andrei Rusu, Ctitori şi biserici din Ţara Haţegului până la 1700, Satu Mare, 1997, passim.

132 Antal Lukács, Ţara Făgăraşului în Evul Mediu (secolele XIII-XVI), Bucureşti, 1999, p. 128-138.

133 R. Popa, Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea, ediţia a II-a îngrijită de Adrian Ioniţă, Bucureşti, 1997, p. 210-216.

134 Pentru o viziune de ansamblu asupra bisericilor sală construite de românii din Transilvania, vezi şi V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 73-83.


mai apropiate de mediile constructive romano-gotice, decât de cele bizantine135. Concluzia este importantă în această discuţie, pentru că ea exclude Occidentul şi Europa Centrală de pe lista posibilelor zone de influenţă, rămânând ca înrâuririle pe care le-a asimilat planul dreptunghiular la sud şi est de Carpaţi să fie căutate mai curând în arhitectura populară românească şi în cea sud-dunăreană.

Mergând pe aceeaşi cale a evidenţierii potenţialelor modele funcţionale pe care le-a putut utiliza mediul nobiliar autohton, trebuie remarcat faptul că există doar două cazuri de biserici dreptunghiulare care să fi funcţionat în cadrul unor curţi domneşti. Primul dintre ele este biserica nr. 3 de la Cetăţeni, descoperită în apropierea resturilor unui edificiu civil din secolul al XIII-lea, pe care autorii investigaţiilor arheologice îl consideră componenta de bază a reşedinţei voievodului Seneslau136. Cel de-al doilea caz, mai puţin cunoscut, pare a fi Biserica Domnească din Caracal, ridicată probabil la sfârşitul secolului al XVI-lea, ca lăcaş de cult al reşedinţei construite aici de către Mihai Viteazul137.

Apariţiile rare ale acestui tip de edificiu în repertoriul capelelor domneşti sunt însă explicabile, dacă ne gândim la funcţia de reprezentare pe care trebuia să o aibă, după întemeiere, sediul instituţiei domniei. În acest sens, este de crezut că biserica reşedinţei domneşti – cea care, fără îndoială, deţinea un rol fundamental în resorturile de creare şi ostentare a unei anumite imagini despre puterea domnului –, nu mai putea fi un lăcaş de cult simplu, precum cel de tip sală, ci un edificiu de o anumită complexitate, aflat în legătură directă cu o serie de mesaje şi simboluri, pe care ideologia politică a vremii le asocia cu instituţia monarhică138.

Absenţa acestor lăcaşuri de cult din repertoriul arhitectural al curţilor domneşti nu a afectat însă cu nimic opţiunea mediilor boiereşti pentru înzestrarea propriilor reşedinţelor cu astfel de biserici, trecerea lor în revistă demonstrând că planul dreptunghiular a constituit o variantă constructivă adoptată pe scară largă de către nobilimea autohtonă. Pentru situaţia Moldovei, pot fi aduse în discuţie bisericile curţilor de la Netezi (jud. Neamţ), Lujeni (regiunea Cernăuţi – Ucraina), Dolheştii Mari (jud. Suceava), Bucecea (jud. Botoşani), Bălineşti (jud. Suceava) şi Giuleşti (jud. Suceava). În cazul Ţării Româneşti, lista este mult mai consistentă, cuprinzând 16 astfel de lăcaşuri de cult: Retevoieşti (jud. Argeş), Dragomireşti (jud. Dâmboviţa), Suslăneşti (jud. Argeş), Lereşti (jud. Argeş), Domneşti (jud. Argeş), Cepari (jud. Argeş), Grecii de Sus (jud. Ilfov), Stăneşti (jud. Vâlcea), Cernica (jud. Ilfov), Haleş (mănăstirea Bradu, jud. Buzău), Cornăţelu (jud. Dâmboviţa), Giurgeni (jud. Ialomiţa), Târgovişte şi Bucureşti.

135 R. Popa, Ţara Maramureşului, p. 212, cu referire la biserica din Cuhea; D. Ţeicu, op. cit., p.

184-198; A. A. Rusu, op. cit., p. 150; Idem, Ioan de Hunedoara şi românii din vremea lui, Cluj-Napoca, 1999, p. 259-260.

136 Lucian Chiţescu, Cetăţeni – important centru politic şi cultural al formaţiunii politice româneşti din secolul al XIII-lea conduse de voievodul Seneslau, în RMMMIA, XV, nr. 1, 1983, p. 32-37; L. Chiţescu, Anca Păunescu, Cercetările arheologice efectuate la complexul de monumente feudale de la Cetăţeni, jud. Argeş. Locuinţa voievodală, în CA, VIII, 1986, p. 67-73; L. Chiţescu, Elemente definitorii ale centrului voivodal de la Cetăţeni puse în lumină de cercetarea arheologică a anilor din urmă, în CA, IX, 1992, p. 85-89.

137 V. Puşcaşu, Actul de ctitorire, p. 23, nota 30, p. 67, nota 231 şi p. 267; vezi şi Tereza Sinigalia, Mihai Viteazul – ctitor, Bucureşti, 2001, p. 48-49, care atrage atenţia asupra faptului că este foarte posibil ca, în acest caz, biserica să fi precedat construirea Curţii domneşti.

138 Despre caracterul reprezentativ al ctitoriilor domneşti, în general, şi al celor cu funcţie de biserică de curte, în mod special, vezi V. Puşcaşu, Actul de ctitorire, p. 104-106.


În Moldova, cel mai vechi edificiu de cult de acest tip a fost descoperit în cursul cercetărilor arheologice desfăşurate la Netezi. Acesta a făcut parte din ansamblul reşedinţei boierului Bratul Netedul şi a fost ridicat cel mai târziu în cursul ultimelor două decenii ale secolului al XIV-lea, odată cu locuinţa turn aflată spre sud, la o distanţă de cca. 135 m. Biserica de la Netezi (fig. 46) a fost construită în tehnica bizantină a emplectonului, similară cu cea utilizată pentru ridicarea casei boiereşti din vecinătate. Structura iniţială a clădirii cuprindea însă doar spaţiul rectangular al naosului şi absida decroşată a altarului, de traseu semicircular. În prima jumătate a secolului al XV-lea, planul edificiului a fost extins către apus, celor două încăperi deja existente fiindu-le adăugate un pronaos. Spaţiile corespunzătoare naosului şi pronaosului au fost acoperite cu bolţi semicilindrice dispuse în sens longitudinal. Acestea erau întărite cu arce dublou care se descărcau pe câte o pereche de pilaştri angajaţi laturilor de nord şi de sud ale clădirii.

În privinţa amenajărilor interioare, trebuie menţionat faptul că edificiul a avut o pardoseală din lespezi de piatră şi, de asemenea, că pereţii au fost tencuiţi la interior, fără a primi însă o frescă pictată. În spaţiul altarului, dispus în axul clădirii, a fost descoperit soclul mesei de cult a bisericii, zidit din cărămidă. Din acelaşi material a fost ridicat şi iconostasul care separa spaţiul altarului de cel al naosului, comunicarea între încăperi fiind asigurată într-un mod mai puţin întâlnit la bisericile de rit ortodox, prin două deschideri plasate simetric de o parte şi de alta a axului clădirii139. Scopul ridicării pronaosului, în faza a doua de funcţionare a bisericii, a fost acela de a pune la dispoziţia boierilor rezidenţi spaţiul necesar pentru organizarea unei necropole de familie. Această destinaţie se vădeşte odată cu descoperirea în interiorul bisericii a unui număr de şapte morminte, care, fără îndoială, au aparţinut rudelor ctitorului.

Cercetarea arheologică a spaţiului din proximitatea monumentului a arătat că în jurul său a funcţionat şi o a doua necropolă, cu trăsături diferite de prima. Cele dintâi înmormântări au fost practicate aici în perioada imediat următoare construirii complexului aulic, în vreme ce ultimele datează de la începutul secolului al XVII-lea. De remarcat este faptul că din totalul celor 177 de morminte investigate, numai 42 au conţinut piese de inventar (aici fiind incluse şi mormintele din pronaos)140, ceea ce înseamnă că lăcaşul de cult de la Netezi se constituie într-un nou caz de ctitorie boierească care, în acelaşi timp, a servit atât ca biserică de curte, cât şi ca biserică parohială sătească.

Fiind unul dintre puţinele monumente ridicate la jumătatea secolului al XV-lea care s-au păstrat în elevaţie, biserica din Lujeni a intrat adesea în atenţia studiilor de artă medievală românească141. Autorii acestora au evitat însă să se pronunţe până acum cu privire la specificul său funcţional, aceasta în ciuda faptului că avem la dispoziţie câteva circumstanţe documentare care vin să ne sugereze că edificiul s-a aflat în legătură directă cu existenţa unei reşedinţe boiereşti. Graţie descoperirii şi descifrării unei inscripţii aflate pe peretele nordic al pronaosului, astăzi se cunoaşte cu certitudine numele ctitorului, acesta fiind “panul Teodor numit

139 Bătrâna, Vatamanu, Netezi, 1982, p. 90-91; Bătrâna, Netezi, 1985, p. 304-305, fig. 2; Idem, Contribuţia, p. 149; Moisescu, Arhitectura, p. 162; Igor Cereteu, Biserici şi mănăstiri din Moldova (secolul al XIV-lea şi prima jumătate a secolului al XV-lea), Brăila, 2004, p. 61-63.

140 Bătrâna, Netezi, 1985, p. 304-305 şi fig. 2. 141 Secţiunea referitoare la biserica din Lujeni se află în curs de publicare, sub titlul: Cristian

Nicolae Apetrei, Câteva consideraţii cu privire la specificul funcţional al bisericii din Lujeni (Coţmani, Ucraina), în Istros, XV, 2008.


Vitolt”142. Analizând documentele interne şi externe de cancelarie, se poate stabili că personajul în cauză este unul dintre boierii credincioşi din preajma voievodului Iliaş I, din sfatul căruia a făcut parte în numeroase cazuri143. În această postură îl găsim şi la Lwów, în septembrie 1436, unde întăreşte, împreună cu alţi boieri, jurământul de credinţă depus de domnul Moldovei faţă de regele polon. Cu acest prilej, ctitorul de la Lujeni se autointitulează “pan Vitolt de la Ripujinţi”144, determinantul care îi însoţeşte numele lăsând să se înţeleagă că reşedinţa sa se afla în satul Ripujinţi, pe Prut. După orbirea lui Iliaş I şi pierderea definitivă a tronului, panul Vitolt s-a aflat alături de voievod şi de familia acestuia la Buczacz, în Podolia, unde a primit găzduire din partea starostelui Didrih Buceaschi145. Probabil, s-a întors în ţară odată cu Roman II, fiul mai mare al lui Iliaş, însă cele două documente rămase din timpul domniilor acestuia nu îl citează pe lista membrilor Sfatului domnesc. După pierderea tronului de către Roman II, urmată de un nou refugiu în Podolia, este certă revenirea lui în Moldova, în cursul celei de-a doua domnii a lui Alexăndrel146, fiul mai mic al lui Iliaş, când apare din nou citat ca martor în Sfatul domnesc.

Aşadar, sursele de cancelarie scot în evidenţă personalitatea unui boier care a rămas în mod permanent ataşat de familia lui Ilie voievod, în ciuda exilurilor repetate din Polonia. Concluzia este importantă nu numai pentru cunoaşterea destinului panului Vitolt, ci şi pentru înţelegerea unor evoluţii în care a putut fi antrenată curtea lui de la Ripujinţi. Numeroasele înfrângeri suferite de domnii pe care i-a slujit, urmate de fiecare dată de câte un refugiu în Polonia, este puţin probabil să fi rămas fără consecinţe la nivelul reşedinţei sale. În acest context, devine foarte plauzibilă ipoteza efectuării de către învingători a unor expediţii de represalii asupra bazei sale economice147, urmate de confiscarea satelor, aşa cum este de presupus că se va fi întâmplat şi cu stăpânirile celorlalţi boieri care i-au împărtăşit opţiunile politice148. Chiar dacă ţinuturile nordice, împreună cu cetăţile Hotin, Hmelov şi Ţeţina, unde se aflau Ripujinţii, au rămas în anul 1444 sub controlul familiei lui Iliaş149, în urma detronării acestuia din urmă de către Ştefan II, totuşi rămân în discuţie alte câteva ocazii în care astfel de distrugeri au putut avea loc: retragerea din vara anului 1447, cea din iulie 1448, care i-a urmat morţii lui Roman II, sau cea din octombrie 1449, cauzată de pierderea tronului de către Alexăndrel, în faţa lui Bogdan II150.

142 Dan Dimitrie, Lujeni. Biserica, proprietarii moşiei şi locuitorii lui, în Glasul Bucovinei, III, 1893, p. 8; G. Balş, Biserica din Lujeni, II, Introducerea pridvorului în planul bisericilor moldoveneşti, în ARMSI, s. III, tom XI, mem. 3, 1930, p. 41.

143 DRH, A, vol. I, p. 196, nr. 142, p. 198, nr. 143, p. 200, nr. 144, p. 207, nr. 150, p. 210, nr. 152, p. 216, nr. 156, p. 221 nr. 159 etc.

144 Costăchescu, Documente înainte de Ştefan, vol. II, p. 701-702. 145 DRH, A, vol. I, p. 327, nr. 231. 146 Ibidem, vol. II, p. 32, nr. 25, p. 37, nr. 27. 147 În acest sens, edificator este cazul reşedinţelor boierilor Craioveşti distruse de către Mihnea I,

vezi Istoria Ţării Româneşti, 1290-1690. Letopiseţul Cantacuzinesc, ediţie critică întocmită de C. Grecescu şi D. Simonescu, Bucureşti, 1960, p. 16-17; Radu Popescu vornicul, Istoriile domnilor Ţării Româneşti, ediţie critică de Const. Grecescu, Bucureşti, 1963, p. 27.

148 Câţiva ani mai târziu, într-o situaţie similară, Ştefan cel Mare confisca întregul domeniu al panului Mihail logofăt, vezi DRH, A, vol. II, p. 98, nr. 66, p. 127, nr. 88; N. Grigoraş, Logofătul Mihul, în Studii şi cercetări istorice, XIX, 1946, p. 170.

149 Vezi Costăchescu, Documente înainte de Ştefan, vol. II, p. 721. 150 Pentru cronologia acestor evenimente politice, vezi Constantin Rezachevici, Cronologia critică

a domnilor din Ţara Românească şi Moldova, vol. I, Secolele XIV-XVI, Bucureşti, 2001, p. 476 şi urm.


În acest context evenimenţial, la 7 septembrie 1453 îl regăsim pe panul Vitolt în Moldova, cumpărând satul Lujeni, aflat pe Prut, ceva mai sus de vechiul lui sat de reşedinţă151. Explicaţia acestei achiziţii nu poate să fie decât aceea că după o nouă repatriere, survenită în februarie 1452, când debutează a doua domnie a lui Alexăndrel, credinciosul boier s-a îngrijit de refacerea bazei sale economice şi de reorganizarea domeniului. Foarte probabil, aceste preocupări au fost însoţite de construirea unei reşedinţe noi, de această dată la Lujeni, unde, alături de case şi anexe gospodăreşti, va fi ridicat şi un edificiu de cult, rămas mai apoi mărturie unică despre existenţa curţii boiereşti de aici.

Biserica a fost ridicată după un plan simplu, cu naos şi pronaos rectangulare, flancate la răsărit de absida decroşată a altarului, semicirculară la interior şi hexagonală la exterior (fig. 48). Pe pereţii de nord şi de sud, altarul prezintă două nişe săpate asimetric, care ţin loc de pastoforii. În mod excepţional pentru bisericile cunoscute, numărul par al laturilor absidei altarului a determinat adoptarea unei soluţii aparte de luminare a interiorului, aceasta materializându-se prin practicarea unei singure deschideri, plasate asimetric în raport cu axul clădirii.

Sistemele de boltire din naos şi pronaos au la bază câte un semicilindru longitudinal, cel din naos individualizându-se prin prezenţa unui arc–dublou sprijinit pe console. Absida altarului urmează şi ea o soluţie simplă, fiind acoperită cu o boltă în sfert de sferă152. Pronaosul şi naosul au, fiecare, câte două ferestre dreptunghiulare, înguste către exterior şi evazate către interior. Dacă în exterior, pereţii bisericii au fost tencuiţi, aceasta neavând soclu sau alte elemente decorative, în schimb, în interior s-au păstrat mai multe fragmente din fresca pictată care a decorat iniţial pereţii lăcaşului de cult153. Importanţa acestor fragmente de frescă este dată atât de vechimea lor (fiind vorba despre cea mai veche frescă păstrată în Moldova), cât şi de informaţia istorică referitoare la persoana ctitorului, pe care au conservat-o, contextul imagistic în care se plasează inscripţia votivă ce conţine această informaţie sugerând chiar posibilitatea ca panul Teodor Vitolt să fi fost înmormântat în interiorul bisericii154.

Una dintre cele mai cunoscute biserici de curte cu plan dreptunghiular din spaţiul moldovenesc este cea de la Dolheştii Mari, parte componentă a ansamblului reşedinţei155 portarului Şendrea, dregător şi, în acelaşi timp, rudă a voievodului Ştefan cel Mare156. Edificiul (fig. 49) a fost ridicat exclusiv din piatră brută şi se compune din cele trei încăperi obişnuite: altar, naos şi pronaos. Altarul are formă de absidă decroşată pentagonală şi este flancat de două nişe adâncite în masa de

151 DRH, A, vol. II, p. 51, nr. 36. 152 G. Balş, Biserica din Lujeni, p. 36-39, fig. 1; V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 624-625; N.

Grigoraş, I. Caproşu, op. cit., p. 25-26; D. Năstase, Arhitectura, p. 303; Moisescu, Arhitectura, p. 165; I. Cereteu, op. cit., p. 88-89.

153 I. D. Ştefănescu, L’évolution de la peinture religieuse en Bucovine et Moldavie, depuis les origines jusqu’au XIXe siècle, Paris, 1928, p. 90-91, p. XXVIII; Corina Nicolescu, Arta în epoca lui Ştefan cel Mare, în vol. Cultura moldovenească în timpul lui Ştefan cel Mare, culegere de studii îngrijită de Mihai Berza, Bucureşti, 1964, p. 298-300.

154 V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 804; N. Grigoraş, I. Caproşu, op. cit., p. 26. 155 D. Năstase, Arhitectura, p. 303; Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui

Ştefan cel Mare, p. 204. 156 Despre acest boier, vezi Sever Zotta, Note cu privire la neamul lui Şendrea, portar de Suceava,

cumnatul lui Ştefan cel Mare, în AG, II, 1913, p. 70-75; Stoicescu, Dicţionar, p. 286-287; N. Grigoraş, Date şi observaţii asupra unui vechi monument de artă din Moldova (Dolheştii Mari), în BMI, XLI, nr. 1, 1972, p. 41-42.


zidărie, corespunzătoare proscomidiei şi diaconiconului, ambele luminate de câte o mică fereastră. Biserica se individualizează în raport cu celelalte edificii similare prin prezenţa pe pereţii naosului şi pronaosului a unor arcade oarbe, uşor arcuite. Acestea alcătuiau probabil un sistem de contraforturi interne menit să micşoreze presiunea laterală a bolţilor157, deschiderile arcelor putând fi folosite pentru a marca spaţiile funerare interioare, rezervate familiei ctitorului158. Naosul şi pronaosul sunt acoperite cu bolţi semicilindrice, descriind arce uşor frânte, sprijinite, fiecare, pe câte un arc dublou, terminat în consolă pe pereţii perimetrali. Altarul este şi el boltit, având deasupra un scurt semicilindru şi trei triunghiuri sferice159.

Clădirea este luminată de o singură fereastră în altar şi de alte cinci ferestre amplasate în pronaos şi naos. Una dintre acestea se află pe peretele nordic al pronaosului, celelalte fiind distribuite, două câte două, pe pereţii sudici ai naosului şi pronaosului. Încă de la momentul ctitoririi, ferestrele au fost încadrate cu chenare din piatră sculptată, ale căror motive stilistice îşi găsesc analogii în spaţiul arhitectural al Asiei Mici160. Cele trei încăperi ale bisericii sunt delimitate prin intermediul unor masive de zidărie, străpunse de goluri de comunicare: trei în cazul catapetesmei şi unul în cazul zidului care desparte naosul de pronaos161.

Edificiul de cult a fost decorat în interior cu fresce pictate162, puţinele fragmente păstrate făcând dovada existenţei unor strânse relaţii stilistice între autorul lor şi mediul ortodoxiei româneşti din Transilvania163.

Atât tradiţia cronicărească, cea care menţionează înmormântarea portarului Şendrea şi a tatălui său în biserica de la Dolheşti164, cât şi cele cinci pietre funerare identificate în interiorul monumentului165, ne demonstrează că lăcaşul de cult a funcţionat ca necropolă boierească. După câte se pare, însă, doar patru dintre morminte aparţin unor membri ai familiei ctitorului, cel de-al cincilea fiind, foarte probabil, al vistierului Isac, cel care a intrat în posesia satului şi a reşedinţei la începutul secolului al XVI-lea166.

Datarea monumentului este incertă, majoritatea celor care l-au studiat fiind de acord asupra anteriorităţii sale în raport cu anul 1481, an în care cronicile moldoveneşti plasează aici, aşa cum arătam mai sus, înmormântarea portarului, alături de tatăl său167. În literatura de specialitate s-au încercat şi datări mai strânse,

157 V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 627. 158 Sorin Ulea, Prima biserică a mănăstirii Putna (Contribuţie la studiul fazelor de dezvoltare a

arhitecturii medievale moldoveneşti), în SCIA–AP, 16, nr. 1, 1969, p. 54. 159 D. Năstase, Arhitectura, p. 303-305; Gr. Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României, p. 220. 160 G. Balş, Chenarele ferestrelor bisericii din Dolheştii–Mari, în BCMI, XXI, 1929, p. 162-164;

V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 628. 161 G. Balş, Bisericile lui Ştefan cel Mare, p. 124-125; N. Grigoraş, Date şi observaţii asupra unui

vechi monument, p. 42. 162 G. Balş, Bisericile lui Ştefan cel Mare, p. 125-127; I. D. Ştefănescu, L’évolution de la peinture

religieuse en Bucovine et Moldavie, depuis les origines jusqu’au XIXe siècle. Nouvelle recherches. Étude iconographique, Paris, 1929, p. 6-11.

163 V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 805. 164 Cronicile slavo-române publicate de I. Bogdan, ediţie revăzută şi completată de P. P.

Panaitescu, Bucureşti, 1959, p. 19; Grigore Ureche, Letopiseţul Ţărîi Moldovei, ediţie îngrijită, studiu introductive, indice şi glosar de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1955, p. 93, p. 97.

165 G. Balş, Bisericile lui Ştefan cel Mare, p. 287. 166 N. Grigoraş, Date şi observaţii asupra unui vechi monument, p. 41. 167 G. Balş, Bisericile lui Ştefan cel Mare, p. 129; V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 625; D.

Năstase, Arhitectura, p. 303; Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, p. 204; Gr. Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României, p. 218-219.


o primă ipoteză oferind argumente în sensul edificării sale între anii 1470 (momentul terminării bisericii mănăstirii Putna) şi 1481168. Potrivit unei alte opinii, însă, biserica ar fi fost iniţial un edificiu romano-catolic, pe care unul dintre înaintaşii lui Şendrea l-a restaurat, probabil în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, adaptându-l astfel necesităţilor cultului ortodox169.

Cercetările arheologice întreprinse recent la Bucecea, în vatra satului medieval Vâlceşti, au condus la dezvelirea unui alt edificiu de plan dreptunghiular, care pare să se înscrie în aceeaşi serie de capele boiereşti analizată în rândurile de faţă. Biserica a fost ridicată în a doua jumătate a secolului al XV-lea şi a traversat două faze constructive. Iniţial, edificiul a avut doar spaţiul rectangular al naosului şi absida decroşată a altarului, pentru ca într-un interval relativ scurt de timp, probabil în cursul unei refaceri intervenite ca urmare a unui incendiu, să i se adauge şi o a treia încăpere, corespunzătoare pronaosului170. Pereţii clădirii au fost acoperiţi în interior cu fresce pictate, fragmente ale acestora fiind descoperite în altar şi în naos, pe întregul traseu al fundaţiilor. În momentul în care a devenit funcţională, biserica avea nivelul de călcare amenajat sub forma unor pardoseli din cărămidă şi piatră de râu, în naos şi în altar, respectiv din cărămidă, în pronaos. Tot la capitolul amenajărilor interioare, trebuie menţionat faptul că în stratul de dărâmături a fost descoperit un fragment de piatră profilată, care vine astfel să sugereze concluzia că ferestrele edificiului au dispus de ancadramente gotice.

În biserică au fost descoperite mai multe morminte, printre care se regăsesc două cripte de cărămidă şi o criptă boltită din piatră. Remarcabil este faptul că, în pământul de umplutură din partea superioară a criptei din piatră, a fost găsit un fragment de ţesătură din brocart, dublat cu pânză de in şi cusut cu fir de aur şi de argint, care, fără îndoială, are legătură cu unul dintre personajele de origine boierească înhumate aici.

În cimitirul din jurul bisericii au fost investigate câteva zeci de morminte, în general lipsite de inventar, care au putut fi datate pe bază de monedă în cea de-a doua jumătate a secolului al XV-lea. Trebuie precizat, însă, că unul dintre aceste morminte a fost deranjat de şanţurile săpate pentru fundaţiile bisericii171. Aceasta înseamnă că necropola este mai veche decât lăcaşul de cult, iar funcţionarea ei a fost legată, în primă fază, exclusiv de necesităţile comunităţii închegate aici, probabil, la sfârşitul secolului al XIV-lea–începutul secolului al XV-lea.

Concluzia desprinsă este foarte importantă din perspectiva încercării de a înţelege raporturile existente între ctitori şi comunitatea sătească, evidenţiind faptul că aşezarea bisericii paraclis s-a făcut probabil pe locul vechiului lăcaş de cult al satului ori în apropierea lui, după ce, dintr-un motiv sau altul, acesta din urmă şi-a încetat existenţa. Relaţia de apropiere dintre familia boierească şi locuitorii satului nu s-a oprit însă aici, pentru că şi noul edificiu va funcţiona ca biserică parohială sătească, faptul fiind dovedit de continuarea înmormântărilor în cea de-a doua jumătate a secolului al XV-lea.

Cea mai veche informaţie documentară despre satul Vâlceşti apare la aproximativ un secol distanţă faţă de momentul ridicării bisericii. Este vorba despre un document din 15 aprilie 1569, prin care “Ana, fiica lui Erimia vistier, care s-a

168 S. Ulea, op. cit., p. 43-44. 169 N. Grigoraş, Date şi observaţii asupra unui vechi monument, p. 44. 170 Eduard Gheorghe Setnic, în CCA, 2005, nr. 51, p. 75. 171 Ibidem, p. 76.


chemat pe călugărie Evloghie, cneghina lui Toma logofăt, răstrănepoata lui Vlaicul pârcălab de Cetatea Albă şi a lui Clanău spătar şi a lui Ion Limbă Dulce şi a lui Galeş comis”, vindea satul, în întregime, Agafiei, cneaghină din casa voievodului Bogdan Lăpuşneanu172. Deşi nu conţine nici o informaţie concretă despre existenţa lăcaşului de cult ori despre specificul său funcţional, documentul are totuşi o relevanţă neîndoielnică, întrucât lasă să se întrevadă o listă cu potenţialii stăpâni ai satului. Aşadar, ctitorii bisericii trebuie căutaţi mai departe în rândul înaintaşilor cneaghinei Ana, cei de la care aceasta moştenise probabil satul.

De un real folos în încercarea de lămurire a problemei sunt numele multiple pe care le-a purtat satul173, documentele de cancelarie de la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul veacului următor menţionându-l cu următoarele denumiri: Vălceşti174, Vlăiceşti175 şi Vâlceşti176. Varianta iniţială trebuie să fi fost, însă, Vlăiceşti; derivată prin metateză, ea a devenit ulterior Vălceşti, iar în cele din urmă a ajuns la forma Vâlceşti. Aşadar, numele originar dat satului se asociază cu existenţa unui personaj numit Vlaicu, cneaz întemeietor al satului sau boier care l-a stăpânit la un moment dat177. În contextul documentului din 15 aprilie 1569, identificarea acestuia nu mai prezintă însă nici un fel de dificultate. Este vorba, în mod evident, despre Vlaicu pârcălab de Cetatea Albă, pe filiaţia căruia satul a putut ajunge la strănepoata sa, cneaghina Ana. Stăpân al satului în a doua jumătate a secolului al XV-lea178, când a fost ridicat lăcaşul de cult, pârcălabul Vlaicu poate fi considerat, în consecinţă, principalul ctitor al acestuia.

Studierea fenomenului ctitoricesc din Ţările Române arată, însă, că fundaţiile de acest fel nu puteau funcţiona decât în cuprinsul unor curţi boiereşti ori în cadrul unor aşezăminte monahale179. Examinând succint raporturile dintre acestea şi izvoarele scrise, trebuie arătat că dacă, în mod obişnuit, bisericile de curte erau trecute sub tăcere – întrucât ele nu făceau obiectul daniilor, moştenirilor, tranzacţiilor sau proceselor, urmând de obicei, situaţia satului sau a părţii de sat în care se aflau –, în schimb, mănăstirile, considerate a fi subiecte de drept, intrau adesea în atenţia actelor de cancelarie, care erau interesate de evoluţia statutului lor juridic, de satele şi bunurile deţinute, de litigiile în care erau antrenate etc. Iată de ce, absenţa din documentele satului Vâlceşti a oricărei precizări legate de existenţa unui schit sau a unei mănăstiri ne conduce în final la concluzia că lăcaşul de cult de aici a funcţionat ca paraclis al unei reşedinţe boiereşti. Aceasta trebuie pusă în

172 DIR, A, veac XVI, vol. 2, p. 190-191, nr. 201. 173 Vezi şi Alexandru I. Gonţa, Documente privind istoria României, A. Moldova, veacurile XIV-

XVII (1384-1625). Indicele numelor de locuri, ediţie îngrijită şi prefaţă de I. Caproşu, Bucureşti, 1990, p. 280, s. v. Vlăiceşti (Vlăceşti, Vâlceşti).

174 DIR, A, veac XVI, vol. 2, p. 190-191, nr. 201; Ibidem, vol. 3, p. 407, nr. 499; Ibidem, vol. 4, p. 3, nr. 4, p. 224, nr. 274, p. 276, nr. 342; DIR, A, veac XVII, vol. 4, p. 327, nr. 409; Ibidem, vol. 5, p. 101-102, nr. 141.

175 DIR, A, veac XVI, vol. 3, p. 91, nr. 115, p. 232, nr. 285, p. 369, nr. 455. 176 Ibidem, p. 408-409, nr. 499; Ibidem, vol. 4, p. 127-128, nr. 161; DIR, A, veac XVII, vol. 2, p.

131, nr. 161, p. 152, nr. 195; Ibidem, vol. 3, p. 55, nr. 90, p. 155, nr. 244. 177 Vezi I. Dan, Toponimie şi continuitate în Moldova de nord, Iaşi, 1980, p. 37. 178 Domeniul acestui boier este foarte puţin cunoscut, actele sale de stăpânire fiind distruse într-un

incendiu, vezi DRH, A, vol. II, p. 280-281, nr. 188; Andrei Eşanu, Vlaicu pârcălab – unchiul lui Ştefan cel Mare, Chişinău, 2001, p. 42-44.

179 Vezi V. Puşcaşu, Actul de ctitorire, p. 65; cea de-a treia variantă funcţională cunoscută până în prezent este reprezentată de monumente cu caracter comemorativ, aşa cum sunt bisericile ridicate de Ştefan cel Mare la Reuseni şi Războieni, însă, după cunoştinţele noastre, în spaţiul românesc extracarpatic nu există ctitorii boiereşti de acest fel.


legătură cu Vlaicu pârcălabul Cetăţii Albe, unchiul voievodului Ştefan cel Mare, cel care, probabil, a fost depus în pronaosul bisericii, într-una dintre cele trei cripte descoperite, alături de alţi membri ai familiei sale180.

Biserica din Bălineşti a făcut parte din ansamblul curţii marelui logofăt Ioan Tăutu, existenţa acesteia din urmă fiind menţionată în documentele de cancelarie din prima jumătate a secolului al XVII-lea. În acest sens, poate fi citat un act din 18 iunie 1601, care precizează că în satul Bălineşti “a fost curtea bătrânului marelui logofăt Tăutul”181; dar şi un alt document, datând din august 1629, care arată că acelaşi logofăt lăsase moştenire fiicei sale, Nastasica, o bucată din vatra satului Bălineşti, cu curţi, biserică, mori în Siret şi în Verichie, 12 vecini şi 20 ţigani182.

Biserica (fig. 50) descrie un plan drept, încheiat spre răsărit cu o absidă decroşată, pentagonală la exterior şi semicirculară în interior. Tot în interior, zidurile de nord şi de sud ale altarului fac loc unor nişe săpate în grosimea masei de zidărie, care ţin loc de proscomidie şi diaconicon. Încăperea corespunzătoare naosului descrie cu aproximaţie un patrulater regulat, spaţiul său fiind despărţit de cel al pronaosului prin intermediul unui zid străpuns de o deschidere în arc frânt. Forma pronaosului constituie unul dintre elementele originale ale edificiului, în locul obişnuitului zid drept care încheie, de obicei, acest tip de edificii, fiind preferată o absidă nedecroşată în trei laturi.

La scurt timp după terminarea lucrărilor, acestei structuri i-a fost adăugat un turn–clopotniţă, amplasat pe latura sudică, în dreptul intrării în pronaos. Parterul a fost amenajat sub forma unui foişor deschis, această soluţie constructivă fiind favorizată de faptul că turnul se sprijină, prin intermediul unor console, direct pe zidul clădirii şi pe doi puternici stâlpi de piatră cu secţiunea octogonală.

Sistemul de bolţi este format din doi semicilindri longitudinali, întăriţi cu patru arce–dublou paralele (două în naos şi două în pronaos). Acestea se sprijină pe patru perechi de pilaştri formaţi din mănunchiuri de câte trei coloane angajate în pereţii laterali. Altarul este acoperit cu o boltă în sfert de sferă, în vreme ce foişorul de la parterul turnului–clopotniţă are deasupra o boltă gotică cu nervuri din piatră.

Frescele pictate pe pereţii interiori au o valoare artistică deosebită şi reprezintă un alt element de originalitate pe care biserica îl aduce în arta medievală românească. Ele s-au impus ca model pentru ansamblurile iconografice de mai târziu, autorul lor, Gavril ieromonahul, fiind creatorul unei şcoli care a marcat în mod decisiv evoluţia picturii moldoveneşti183.

Faţadele exterioare sunt lucrate în piatră brută şi cărămidă aparentă, având blocuri de piatră cioplită la soclu, la chenarele golurilor, la arcadele şi stâlpii pridvorului, precum şi la cornişe. Decorul este realizat, în partea superioară, din două rânduri de ocniţe suprapuse, cele de jos mai mari, cele de deasupra mai mici şi

180 Despre descendenţii pârcălabului Vlaicu, vezi C. Rezachevici, Un Tetraevanghel necunoscut

aparţinând familiei dinspre mamă a lui Ştefan cel Mare, în SMIM, VIII, 1975, p. 180-181; M. M. Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş, p. 345; A. Eşanu, op. cit., p. 52-70.

181 DIR, A, veac XVII, vol. 1, p. 14, nr. 20; Stoicescu, Repertoriul bibliografic, p. 58. 182 Theodor Codrescu, Uricariul, vol. X, Iaşi, 1888, p. 95. 183 I. D. Ştefănescu, L’évolution de la peinture religieuse en Bucovine et Moldavie, depuis les

origines jusqu’au XIXe siècle, p. 97-101, pl. XXXII-XXXVII; S. Ulea, Gavril ieromonahul, autorul frescelor de la Bălineşti. Introducere la studiul picturii moldoveneşti din epoca lui Ştefan cel Mare, în vol. Cultura moldovenească în epoca lui Ştefan cel Mare, p. 424-447; V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 825-832; Şt. S. Gorovei, Biserica din Bălineşti, în MMS, LII, nr. 1-2, 1976, p. 112-115; Corina Popa, Bălineşti, Bucureşti, 1981, p. 15-25.


de două ori mai multe, la care se adaugă decorul ceramic, format din trei şiruri de discuri smălţuite colorate. La scurt timp după încheierea lucrărilor de construcţie, înfăţişarea exterioară a monumentului a fost radical schimbată, ctitorul optând pentru tencuirea completă a paramentului, în scopul obţinerii spaţiului necesar pentru aplicarea unei fresce exterioare184.

Lăcaşul de cult a funcţionat ca necropolă, în interiorul său aflându-se nouă pietre funerare aparţinând membrilor familiei şi descendenţilor logofătului185. Recent demaratele investigaţii arheologice vin să completeze aceste informaţii, precizând că numărul complet al înhumărilor este de 18, patru dintre ele prezentând amenajări funerare sub formă de criptă186.

Investigarea zonei adiacente monumentului a condus la dezvelirea unui număr de 11 morminte practicate în groapă simplă, fără inventar funerar. Interesant este faptul că aceste morminte datează, cel mai devreme, de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, ceea ce înseamnă că cimitirul din jurul bisericii nu a luat naştere odată cu necropola interioară, aşa cum am văzut că se întâmplă de regulă în astfel de cazuri. Apariţia tardivă a necropolei exterioare nu poate fi pusă decât pe seama unui prezumtiv caracter restrictiv pe care l-a avut capela curţii din Bălineşti. Acest caracter a fost menţinut probabil până în momentul în care, în urma dezafectării ansamblului rezidenţial, lăcaşul de cult a devenit biserică parohială sătească187.

Analiza trăsăturilor planimetrice şi a detaliilor stilistice i-a condus pe istoricii de artă la concluzia că edificiul prezintă două etape constructive distincte, corespunzătoare celor două şcoli arhitectonice care şi-au pus amprenta asupra lui. Este vorba despre o componentă romanică, probabil de factură autohtonă, vizibilă mai ales la nivelul soluţiilor constructive (planimetria edificiului şi bolta altarului); şi despre o componentă de factură gotică, care poate fi sesizată în formulele de boltire adoptate (naos, pronaos şi foişorul turnului), precum şi în sculptura decorativă (chenarele ferestrelor şi portaluri)188. În acest context, informaţia oferită de pisania păstrată189, cea care consemnează terminarea lucrărilor în anul 1499, a condus la apariţia mai multor ipoteze cu privire la momentul iniţierii lucrărilor de construcţie, ca date probabile fiind avansaţi anii 1491190, 1492-1493191 şi 1499192.

184 N. Ghika Budeşti, Biserica logofătului Tăutul, în BCMI, IV, 1911, p. 200-205; G. Balş,

Bisericile lui Ştefan cel Mare, p. 133-138; Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, p. 172-173; V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 629-632; D. Năstase, Arhitectura, p. 306; Şt. S. Gorovei, Biserica din Bălineşti, p. 110-112; C. Popa, op. cit., p. 10-15; Gr. Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României, p. 220.

185 Alexandru Lapedatu, Inscripţiile bisericii din Bălineşti, în BCMI, IV, 1911, p. 212-218; N. Iorga, Contribuţii la istoria bisericii noastre, I, Despre mănăstirea Neamţului, II, Bălineştii, în ARMSI, s. II, tom XXXIV, 1911-1912, p. 481-483.

186 V. M. Puşcaşu, Biserica “Sf. Nicolae” din Bălineşti. Campania din anul 2002, în vol. In memoriam Radu Popa. Temeiuri ale civilizaţiei româneşti în context european, coord.: Daniela Marcu Istrate, Angel Istrate, Corneliu Gaiu, Cluj-Napoca, 2003, p. 472-473.

187 Vezi Eadem, Rezultatele cercetărilor arheologice efectuate la biserica “Sf. Nicolae” din Bălineşti, în RMI, LXXIV, nr. 1-2, 2005, p. 23.

188 V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 631-632; Şt. S. Gorovei, Biserica din Bălineşti, p. 111. 189 G. Balş, Bisericile lui Ştefan cel Mare, p. 139. 190 Carmen Bogdan, Datarea zidirii monumentului de la Bălineşti, sec. XV (Opinii), în RMMMIA,

III, nr. 2, 1977, p. 69-74. 191 S. Ulea, Pictura, în Istoria artelor plastice în România, vol. I, redactor responsabil: George

Oprescu, Bucureşti, 1968, p. 355; Gr. Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României, p. 221. 192 I. I. Solcanu, Biserica din Bălineşti: datarea construcţiei şi a picturii interioare, în AIIAI, XIX,

1982, p. 531-536.


Cele mai noi interpretări, întemeiate pe analiza izvoarelor scrise cunoscute până în prezent şi pe datele obţinute în urma sondajelor arheologice recent întreprinse, au confirmat existenţa celor două etape constructive. Ele au arătat că pictura exterioară şi turnul–clopotniţă au fost adăugate la o dată ulterioară terminării lucrărilor de construcţie, întrucât cele două elemente lipsesc din structura chivotului reprezentat în tabloul votiv al bisericii. De aici nu poate să rezulte decât o singură concluzie posibilă şi anume aceea că textul pisaniei se referă doar la finalizarea frescelor exterioare şi a turnului–clopotniţă193.

Aşadar, în evoluţia monumentului sunt documentate cu certitudine două faze constructive: prima marcată de construirea bisericii propriu zise, iar a doua concretizată prin adăugarea pridvorului suprapus de clopotniţă şi a picturii exterioare. O datare certă nu avem decât pentru cea de-a doua fază, anul 1499 indicat în pisanie, însă este evident faptul că plasarea momentului ridicării construcţiei în acelaşi an 1499 nu mai poate fi susţinută.

Ajunşi în acest punct al discuţiei, credem că trebuie aduse în atenţie două izvoare mai vechi, care au fost interpretate uneori în sensul existenţei unui lăcaş de cult anterior ctitoriei logofătului Tăutu194. Primul dintre ele este bine cunoscutul document din 15 martie 1490, prin care voievodul Ştefan cel Mare întărea Episcopiei de Rădăuţi un număr de 50 de biserici în ţinuturile Suceava şi Cernăuţi, între care figurează şi cea de la “Bălineşti, pe Siret, cu popă”195. Cel de-al doilea izvor aflat la dispoziţie este piatra funerară aparţinând mormântului lui Toader al lui Dragotă pisarul, unul dintre membrii familiei Tăutu, decedat cel mai târziu în anul 1491196, piatră a cărei prezenţă în biserica marelui logofăt ne arată că lăcaşul de cult din actul mai sus citat era unul de curte şi nu doar o simplă biserică sătească.

Relevanţa acestor din urmă surse este dată de rezultatele sondajelor arheologice efectuate în ultimii ani, cele care au arătat că actuala biserică nu a fost precedată de un alt lăcaş de cult197. Prin urmare, biserica în care a fost înmormântat fiul lui Dragotă pisarul nu este alta decât cea existentă astăzi, piatra funerară a acestui personaj constituind, după părerea noastră, dovada că biserica era funcţională cel mai târziu în anul 1491. În acest context, dată fiind diferenţa doar de un singur an între acest din urmă eveniment şi momentul atestării bisericii prin documentul emis de Ştefan cel Mare, credem că nu este deloc exclus să ne aflăm, de fapt, în faţa uneia şi aceleiaşi biserici, care ar putea fi, aşadar, mai veche decât s-a crezut până acum.

Încercând să desprindem o concluzie în urma celor prezentate, ne apropiem de o încheiere formulată acum circa trei decenii de către unul dintre cercetătorii monumentului, care sublinia faptul că este foarte probabil ca tradiţia populară consemnată de Ioan Neculce, cea care pune ctitorirea bisericii în legătură directă cu rolul avut de logofătul Tăutu în reglementarea relaţiilor moldo-otomane, să aibă un

193 D. Năstase, Biserica din Bălineşti şi pictura ei exterioară, în SCIA–AP, 43, 1996, p. 3-9; V. M.

Puşcaşu, Biserica “Sf. Nicolae” din Bălineşti, p. 471. 194 Şt. S. Gorovei, Biserica din Bălineşti, p. 109; I. I. Solcanu, Biserica din Bălineşti, p. 535-536. 195 DRH, A, vol. III, p. 137, nr. 73. 196 Şt. S. Gorovei, Biserica din Bălineşti, p. 109-110; vezi textul inscripţiei în Repertoriul

monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, p. 271. 197 V. M. Puşcaşu, Biserica “Sf. Nicolae” din Bălineşti, p. 470: “nu au fost găsite urme de locuire

sau vieţuire anterioare momentului construirii bisericii”; Eadem, Rezultatele cercetărilor arheologice efectuate la biserica “Sf. Nicolae” din Bălineşti, p. 23-24.


sâmbure de adevăr198. Eliminând ipoteza existenţei unei biserici de curte anterioare, suntem de părere că legătura dintre cele două evenimente trebuie văzută în primul rând ca o relaţie de relativă contemporaneitate, ceea ce ar atrage după sine plasarea momentului constructiv al bisericii de la Bălineşti cel mai târziu în anul 1490, eventual chiar în 1489, anul încheierii păcii cu Poarta199.

Cercetarea activităţii constructive a celor două echipe de meşteri pe care Ştefan cel Mare le-a utilizat pentru punerea în practică a propriului program ctitoricesc vine să sprijine această ipoteză, singurii ani de la sfârşitul secolului al XV-lea în care domnul ar fi putut să cedeze principalului său sfetnic o astfel de echipă fiind 1489 şi 1491200. Eliminându-l pe acesta din urmă, întrucât, aşa cum arătam mai sus, avem motive să credem că în anul respectiv biserica exista deja, ajungem la o concluzie consonantă atât cu tradiţia populară, cât şi cu izvoarele istorice, potrivit căreia monumentul de la Bălineşti va fi fost ridicat probabil în cursul anului 1489.

În seria capelelor de plan dreptunghiular din Moldova, trebuie inclusă şi biserica de la Giuleşti, ridicată în a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Prin trăsăturile sale constructive, ea se constituie într-un caz aparte al acestei serii, motiv pentru care, în discuţia de faţă, a fost lăsată în urma unor monumente mai recente. Descoperită în cursul investigaţiilor arheologice desfăşurate în perimetrul curţii boierului Giulă capitaneus, edificiul de cult este unul dintre cele mai elocvente exemple de sinteză arhitecturală românească, în care programul constructiv specific tradiţiei ortodoxe bizantine, cel care impune separarea riguroasă a spaţiilor ritualice necesare cultului, se conjugă cu soluţii structurale şi planimetrice pur gotice, specifice Europei catolice201.

Biserica (fig. 47) dezvolta planimetria obişnuită a edificiilor de tip sală, fiind alcătuită din naos, pronaos şi altar. Absida decroşată a altarului prezenta un traseu poligonal în cinci laturi, fiind flancată de contraforturi dispuse în cele patru muchii. Acest prim spaţiu ritualic era separat de pronaos prin intermediul unei tâmple de zid, străpunse de două uşi. Naosul avea un plan aproximativ pătrat, prezentând un stâlp central, cu secţiune octogonală, precum şi trei stâlpi angajaţi, dintre care unul în zidăria iconostasului, iar ceilalţi doi pe pereţii de nord şi de sud. Laturile de nord şi de sud ale acestei încăperi au fost flancate de câte trei contraforturi dispuse în zona de contact cu altarul, în axul transversal, precum în zona de contact cu pronaosul. Acesta din urmă se înfăţişa ca o încăpere îngustă, de plan dreptunghiular, care comunica cu exteriorul prin intermediul unei uşi plasate în axul est-vest al clădirii. Comunicarea cu naosul se făcea prin intermediul unui gol de uşă care străpungea zidul de separaţie dintre cele două compartimente. Colţurile de nord-vest şi de sud-vest ale pronaosului prezentau câte un contrafort dispus sub în unghi de 45o, menite să întărească extremitatea vestică a edificiului202.

Prezenţa stâlpului central şi a celor trei pilaştri angajaţi lasă să se întrevadă opţiunea constructorului pentru un sistem de boltire de factură gotică. De altfel, existenţa lui este sugerată şi de descoperirea între ruine a unor fragmente de piatră

198 Şt. S. Gorovei, Biserica din Bălineşti, p. 109. 199 Idem, Autour de la paix moldo-turque de 1489, în Revue Roumaine d’Histoire, XIII, nr. 3,

1974, p. 535-544. 200 C. Bogdan, op. cit., p. 69. 201 V. Puşcaşu, Actul de ctitorire, p. 68-73. 202 Bătrâna, Vatamanu, Scorţanu, Giuleşti, 1983, p. 82-83, fig. 1; Idem, Giuleşti, 1986, p. 247;

Bătrâna, Contribuţia, p. 147-148; I. Cereteu, op. cit., p. 67-68, fig. 24 b.


profilată provenind de la nervurile unei bolţi în cruce. Devine astfel foarte plauzibilă acoperirea edificiului cu ajutorul unei bolţi în cruce pe ogive, realizate din cărămidă. În altar, împingerile bolţii erau dirijate prin intermediul arcelor spre şase puncte de descărcare, dintre care patru erau reprezentate de pilaştri angajaţi, întăriţi în exterior prin contraforturi, iar două de console. În cazul naosului, este vorba despre prezenţa a patru bolţi încrucişate pe nervuri, susţinute pe cele patru arce cuprinse între stâlpul central, cei trei stâlpi angajaţi şi, probabil, o consolă (aflată deasupra uşii de legătură dintre naos şi pronaos). Cât priveşte pronaosul, trebuie spus că organizarea spaţială a acestuia îngăduia două soluţii posibile: fie una simplă, de genul unei bolţi semicilindrice transversale, fie una mai complexă, cu două bolţi în cruce pe nervuri, descărcate pe console203, ultima dintre ele fiind recomandată de formulele regăsite în altar şi în naos.

Judecând după suprafeţele de elevaţie păstrate, cele care au conservat prezenţa unui strat de tencuială vopsit în alb, precum şi după cele câteva fragmente colorate care au fost recuperate în jumătatea de răsărit a naosului, se pare că edificiul de cult a fost zugrăvit complet în alb, probabil cu excepţia iconostasului, unde vor fi fost pictate câteva icoane. Iniţial, pardoseala monumentului a fost amenajată sub forma unei duşumele din scânduri, aceasta fiind înlocuită ulterior cu o pardoseală din cărămizi aproximativ pătrate, aşezate pe un pat de mortar. Spaţiul din proximitatea zidurilor bisericii a fost de asemenea amenajat, secţiunile trasate în aceste zone evidenţiind existenţa unui trotuar din piatră de râu204.

Necropola organizată în interiorul bisericii de la Giuleşti cuprinde un număr de 22 de morminte (14 descoperite în naos şi 8 în pronaos). Unele dintre acestea au avut bogate inventare funerare, alcătuite preponderent din accesorii vestimentare, între care notabilă este prezenţa nasturilor de argint şi a unor fragmente de vestimentaţie brodată cu fir de argint. Două dintre morminte au fost amenajate sub forma unor gropi placate cu lespezi de piatră, în vreme ce un al treilea se face remarcat prin prezenţa unei cripte din cărămidă205. Constatările legate de conţinutul necropolei din interiorul bisericii îndreptăţesc, în consecinţă, concluzia că aceasta a servit drept necropolă pentru familia boierească căreia i-a aparţinut reşedinţa.

Secţiunile trasate în exteriorul lăcaşului de cult au arătat că în jurul său s-a dezvoltat şi un cimitir sătesc, care a început să funcţioneze în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, imediat după terminarea lucrărilor de construcţie. Existenţa lui s-a prelungit însă dincolo de momentul distrugerii locuinţei boiereşti (la mijlocul secolului al XV-lea), cele mai recente morminte descoperite aparţinând secolului al XVII-lea206. Datele adunate le-au permis, aşadar, autorilor investigaţiei să concluzioneze că lăcaşul de cult a îndeplinit atât funcţia de capelă de curte, pentru familia boierească, cât şi pe aceea de biserică parohială, pentru membrii comunităţii săteşti din vecinătatea reşedinţei207.

În Ţara Românească, cea mai veche capelă boierească cu plan dreptunghiular este cea de la Retevoieşti, parte a unui complex rezidenţial ce a funcţionat pe parcursul secolelor XIV-XVI. Biserica (fig. 52) a înregistrat o evoluţie punctată de

203 Bătrâna, Contribuţia, p. 148; Cr. Moisescu, Interferenţe şi sinteze stilistice la începuturile arhitecturii ecleziale moldoveneşti (sec. XIV-XV), în Ars Transsilvaniae, III, 1993, p. 13, fig. 5; Idem, Arhitectura, p. 180, fig. 180.

204 Bătrâna, Vatamanu, Scorţanu, Giuleşti, 1983, p. 84; Idem, Giuleşti, 1986, p. 248. 205 Idem, Giuleşti, 1983, p. 80-82; Idem, Giuleşti, 1986, p. 245-246. 206 Idem, Giuleşti, 1983, p. 88-90; Idem, Giuleşti, 1986, p. 250-251. 207 Bătrâna, Monoranu, Giuleşti, 1984, p. 153.


trei etape succesive, fiecăreia dintre acestea corespunzându-i tehnici şi materiale de construcţie diferite. În prima fază a fost construit, în sistemul asizelor din piatră de râu şi cărămidă, un edificiu simplu, compus dintr-o navă şi un altar pentagonal, având intrarea amplasată în extremitatea vestică. A doua etapă s-a materializat prin adosarea unui pronaos aproximativ pătrat, construit în aceeaşi tehnică a asizelor, utilizând de această dată lespezi de piatră şi cărămidă. Ultima fază constructivă a adus cu sine ridicarea din piatră de râu legată cu mortar a unei noi încăperi, exonartex sau tindă, amplasate la vest de pronaos208.

În privinţa amenajărilor interioare, singurele detalii ce pot fi aduse în discuţie vizează spaţiul altarului. Aici, au fost descoperite o pardoseală din cărămidă şi tâmpla de zid a bisericii, deschisă către naos prin două uşi209 în loc de trei, la fel ca şi în cazurile bisericilor contemporane ridicate în Moldova, la Netezi şi Giuleşti.

Dat fiind faptul că ne aflăm în faţa unei descoperiri arheologice, în urma căreia nu au putut fi identificate decât temeliile monumentului, soluţiile de boltire prezente deasupra încăperilor sale nu pot fi decât presupuse. În acest context, având în vedere grosimea medie, de cca. 1 m, pe care zidurile au avut-o în primele două faze constructive, este de crezut că formula adoptată va fi fost aceea a unei perechi de bolţi semicilindrice longitudinale. Cât priveşte tinda, aceasta, prin dimensiunile zidurilor sale, groase de numai 0,60 m, recomandă mai curând ipoteza utilizării unui tavan simplu din lemn210.

În interiorul bisericii au fost cercetate peste 20 de morminte211. Remarcabile prin bogăţia inventarului funerar, acestea au fost descoperite în tindă, în pronaos, precum şi în spaţiul naosului. Câteva dintre ele merită ceva mai multă atenţie, pentru că au conservat informaţii scrise despre personajele înhumate aici. Unul dintre morminte a adăpostit rămăşiţele logofătului Albu, mort în anul 1630, aşa cum indică piatra funerară a acestuia, descoperită în colţul nord-estic al pronaosului. Altul a aparţinut unui oarecare boier Stoica, numele său fiind menţionat pe stela funerară ce i-a servit drept cruce. În fine, trebuie menţionat un al treilea mormânt, descoperit în nord-vestul exonartexului, în care a fost depus un boier indicat de inelul său sigilar ca fiind Vlaicu logofăt. Aşadar, informaţiile obţinute în urma investigării spaţiului interior al bisericii nu lasă nici o urmă de îndoială cu privire la funcţionalitatea acesteia, fiind evident faptul că monumentul a servit drept necropolă boierească.

Informaţii suplimentare despre biserică şi ctitorii acesteia ne sunt oferite de două izvoare epigrafice aflate în legătură cu biserica cea nouă din Retevoieşti, ridicată în anul 1795, după dezafectarea celei dintâi. Primul dintre acestea este o pisanie aflată iniţial pe portalul de la intrarea în pronaosul vechii biserici, preluată

208 Dorin Popescu, Dinu V. Rosetti, Săpăturile arheologice de la Retevoieşti (r. Curtea de Argeş,

reg. Piteşti), în MCA, VI, 1959, p. 709-710; Şt. Andreescu, O biserică din secolul al XV-lea: Dragomireştii, în Glasul Bisericii, XXVIII, nr. 1-2, 1969, p. 157; vezi, însă, R. Creţeanu, Monumentele religioase de pe valea Râului Doamnei, în MO, XXI, nr. 1-2, 1969, p. 41, care stabileşte anul 1516 drept moment al edificării pronaosului (faza a doua), în vreme ce ridicarea pridvorului (faza a treia) este plasată în jurul anului 1575.

209 D. Popescu, D. V. Rosetti, op. cit., p. 711. 210 Cr. Moisescu, Secolul al XV-lea, un “hiatus” şi o “stagnare” în evoluţia bisericilor de zid din

Ţara Românească?, în Ars Transsilvaniae, VII, 1997, p. 15-16, fig. 4; Idem, Arhitectura, p. 143. 211 Din păcate, cercetătorii monumentului nu au precizat numărul exact al mormintelor

descoperite, cifra estimativă indicată de noi corespunzând celui mai ridicat număr dintre cele menţionate de autori în raportul publicat (M23).


apoi şi încorporată în structura celei noi. Aceasta indică anul 1516 şi numele a numai puţin de 16 ctitori: jupan Vâlcul mare stolnic, jupaniţa Cherana, jupan Vlaicu mare logofăt, Neaga, jupan Petru mare vătaf, Anca, Văsiiu, Elena, Drăghici, Vâlcul, Pârvul, Oprea, Vlăcăşin, Neaga, Florea şi Oprea212. Cel de-al doilea izvor epigrafic este pisania bisericii din 1795, în textul căreia putem găsi o confirmare a informaţiilor consemnate pe portalul vechiului lăcaş de cult. Aici se precizează că noul edificiu a preluat hramul celui vechi şi că acesta din urmă a fost ridicat în anul 1516, în timpul domniei lui Neagoe Basarab, de către boierii Vâlcu mare stolnic şi Vlaicu mare logofăt213.

Unele dintre aceste personaje sunt amintite, însă, şi în actele de cancelarie ale veacului al XVI-lea. Astfel, pe Vâlcul mare stolnic îl găsim citat ca martor într-un act de danie redactat înainte de 6 iulie 1525, unde apare menţionat ca “Vâlcul stolnic din Rătivoieştii Vechi”214, indiciu cât se poate de clar al faptului că acesta îşi avea reşedinţa în Retevoieşti. Vlaicu mare logofăt nu poate fi altcineva decât Vlaicu din Piscani, singurul mare logofăt care poartă acest nume pe parcursul secolului al XVI-lea215. Menţionarea lui în calitate de ctitor la Retevoieşti nu poate avea altă explicaţie, decât aceea că se înrudea cu stolnicul Vâlcu, probabil prin intermediul uneia dintre cele două jupaniţe menţionate în pisanie. Cea mai plauzibilă ipoteză în acest sens ar fi aceea că soţia logofătului, Neacşa, care în textul pisaniei este numită Neaga, era sora stolnicului, astfel încât Vlaicu şi Vâlcu au ajuns să fie cumnaţi216. Oprea este “Oprea din Rătivoeşti, fiul lui Drăghici din Şuici”, menţionat în anul 1571 ca ginere al jupaniţei Neacşa217. Alături de Oprea, îl găsim şi pe Văsiiu, ambii fiind citaţi ca martori într-un act din 1572, în care apar indicaţi ca fiind rezidenţi ai satului Retevoieşti218. Trei ani mai târziu, îl regăsim pe Văsiiu în calitate de beneficiar al unui act domnesc prin care i se întăreau ocinile, vecinii şi ţiganii pe care îi moştenise de la mama sa, jupaniţa Anca219. În 1578, Vasiiu reapare în documente, de această dată, citat ca “Văsiiu logofăt din Rătivoeşti”, beneficiind de o nouă întărire pentru bunurile moştenite în Retevoieşti220. Tot cu această ocazie îi găsim menţionaţi pe Vâlcăşin şi pe Neaga, fiica acestuia, de la care Văsiiu cumpărase o ţigancă, probabil în virtutea dreptului de protimissis221.

Trecând în revistă ctitorii indicaţi în pisania primei biserici din Retevoieşti se poate observa, aşadar, cu uşurinţă, faptul că primii doi (Vâlcu mare stolnic şi Vlaicu mare logofăt) au trăit în prima parte a secolului al XVI-lea, în vreme ce restul (Oprea, Drăghici, Văsiiu, Anca, Vlăcăşin şi Neaga) sunt personaje atestate documentar abia în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, aceasta în ciuda faptului că pisania indică anul 1516 drept moment al finalizării lucrărilor.

212 Vezi textul inscripţiei la R. Creţeanu, Monumentele religioase, p. 39-40. 213 Ibidem, p. 40. 214 Vezi actul redactat înainte de 6 iulie 1526, prin care monahia Magdalina le dăruia lui Gânştea

cel Bătrân şi fiilor acestuia un loc de casă în satul Miceşti, act care atestă mărturia lui “Vâlcul stolnic din Rătivoieştii Vechi” (DRH, B, vol. III, p. 40, nr. 22).

215 Vezi f. a., Lista dregătorilor din Sfatul domnesc al Ţării Româneşti în secolele XV-XVII, în SMIM, IV, 1960, p. 569-570.

216 R. Creţeanu, Monumentele religioase, p. 41. 217 DRH, B, vol. VII, p. 56, nr. 41. 218 Ibidem, p. 158, nr. 120. 219 Ibidem, p. 322, nr. 235. 220 Ibidem, vol. VIII, p. 216, nr. 139. 221 Ibidem.


Explicaţia acestei situaţii nu poate fi decât una singură şi anume aceea că pisania a fost redactată de boierii din Retevoieşti atestaţi documentar în deceniul opt al secolului al XVI-lea cu ocazia finalizării unui etape constructive din evoluţia monumentului. Cu acest prilej, însă, ei au ţinut să îi menţioneze în text şi pe vechii ctitori ai bisericii, strămoşii lor, cei care, cu jumătate de secol mai înainte, marcaseră la rândul lor o fază similară222. În acest context se explică şi faptul că Vlaicu Piscanul este indicat în pisania cea veche ca fiind “mare logofăt”, în condiţiile în care, la nivelul anului 1516, el nu putea fi decât la începutul carierei223.

Privită în lumina datelor oferite de izvoarele scrise, cronologia monumentului începe aşadar să se clarifice: la sfârşitul secolului al XIV-lea a fost construită biserica iniţială, de către ctitori rămaşi deocamdată necunoscuţi; a urmat apoi ridicarea pronaosului la începutul secolului al XVI-lea (anul 1516), din iniţiativa boierilor Vâlcu stolnic şi Vlaicu logofăt (viitorul mare dregător), respectiv a jupaniţelor acestora, Cherana şi Neaga224 (Neacşa în textul pisaniei); iar, în final, cândva în răstimpul 1575-1578, a fost adăugată ultima încăpere a bisericii, ctitori fiind acum restul boierilor menţionaţi în pisania cea veche225.

Odată stabilită cronologia etapelor constructive, trebuie făcută o precizare în legătură cu identitatea logofătului Vlaicu, cel înmormântat în tinda bisericii. Acesta nu poate fi identificat cu marele logofăt Vlaicu Piscanul, cel indicat în textele pisaniilor, întrucât, aşa cum am văzut mai sus, tinda a fost ridicată abia în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, adică la circa trei decenii distanţă de momentul morţii marelui dregător226. De altfel, inelul sigilar descoperit în mormânt nu îi atribuie celui înhumat titlul de “mare logofăt”, pe care ar fi trebuit să îl poarte acesta la finalul vieţii, ci doar pe cel simplu de “logofăt”227. În plus, după câte se pare, marele logofăt a fost înmormântat în biserica reşedinţei sale de la Piscani228. În acest context, personajul căutat trebuie să fie unul dintre logofeţii cu acest nume din anii ‘30 ai secolului al XVII-lea, pe care documentele de cancelarie îi arată ca fiind originari din Conţeşti229 şi Jugur230, două sate aflate în apropiere de Retevoieşti. Nu este exclus ca unul dintre aceştia să descindă din marele neam al boierilor din Retevoieşti sau să se fi înrudit cu acesta prin căsătorie, urmând să aibă, în acest fel, drepturi ctitoriceşti în raport cu lăcaşul de cult.

Biserica de la Retevoieşti a avut o durată de funcţionare impresionantă, fiind părăsită abia în doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în urma unei epidemii de

222 R. Creţeanu, Monumentele religioase, p. 41. 223 Vezi Stoicescu, Dicţionar, p. 104, unde se arată că Vlaicu Piscanul a purtat iniţial titlul de

clucer (în perioada 1526-1533) şi a devenit mare logofăt abia în anul 1534. 224 Flaminiu Mîrţu, Mănăstirea Valea (Ţiţeşti–Argeş) în lumina controverselor istoriografice şi a

cercetărilor arheologice, în MO, XXX, nr. 7-9, 1978, p. 636-637. 225 Vezi şi R. Creţeanu, Monumentele religioase, p. 41; autorii descoperirii sunt, însă, de părere că

ridicarea pronaosului a avut loc în secolul al XV-lea, în vreme ce tinda a fost adăugată în 1516 (D. Popescu, D. V. Rosetti, op. cit., p. 714).

226 Moartea marelui dregător a survenit, se pare, în anul 1544, în urma bătăliei de la Fântâna Ţiganului, vezi Fl. Mîrţu, op. cit., p. 637.

227 Vezi D. Popescu, D. V. Rosetti, op. cit., p. 713, fig. 4a. 228 Fl. Mîrţu, op. cit., p. 637; trebuie exclusă şi varianta ca mormântul să-i fi aparţinut fiului

adoptiv al marelui logofăt, numit Vlaicu şi el (fiul natural al lui Mihnea pârcălab), întrucât acesta a fost înmormântat în biserica mănăstirii Valea–Ţiţeşti, vezi Ibidem, p. 638.

229 Catalogul documentelor Ţării Româneşti din Arhivele statului, vol. IV, 1633-1639, întocmit de Marcel–Dumitru Ciucă, Doina Duca–Tinculescu, Silvia Vătafu–Găitan, Bucureşti, 1981, p. 197, nr. 402, p. 257, nr. 547, p. 258, nr. 550, p. 653, nr. 1511.

230 Ibidem, p. 119, nr. 233, p. 258, nr. 550, p. 488, nr. 1087, p. 581, nr. 1330.


ciumă care a dus la abandonarea vechii vetre a satului231. În acest context, se ridică o problemă de aparentă neconcordanţă între longevitatea sa funcţională şi celelalte realităţi puse în evidenţă de cercetările arheologice. Mai precis, avem în vedere rezultatele furnizate de trei dintre secţiunile trasate de cercetătorii monumentului: “F”, trasată perpendicular pe latura sudică a naosului; “G”, trasată pe latura nordică a bisericii, perpendicular pe zona de contact a naosului cu pronaosul; şi extremitatea estică al secţiunii “I” (secţiunea magistrală, trasată pe axul bisericii), care depăşeşte absida altarului spre est. Relevanţa cercetărilor efectuate în aceste zone se leagă de constatarea că niciuna dintre ele nu a interceptat morminte, deşi cele trei secţiuni au sondat cca. 50% din spaţiul aflat în imediata vecinătate a bisericii232 (fig. 52).

Faptul este surprinzător pentru un lăcaş de cult care a funcţionat timp aproape patru secole, mai ales dacă raportăm aceste rezultate la cele obţinute în cazul altor biserici cu funcţii similare. Luând în considerare toate aceste elemente, credem că singura ipoteză întemeiată care poate justifica situaţia evidenţiată de biserica de la Retevoieşti este aceea că ne aflăm în faţa unei necropole boiereşti cu caracter restrictiv233. În acest sens, este de crezut că descendenţii familiilor boiereşti care au stăpânit reşedinţa s-au înmormântat exclusiv în interiorul lăcaşului de cult, fără a le permite însă membrilor comunităţii săteşti din vecinătate să facă acelaşi lucru în spaţiul din jurul său, aşa cum am văzut că se întâmplă în alte cazuri.

Biserica de la Retevoieşti îşi găseşte o adevărată replică planimetrică şi, foarte probabil, funcţională, într-un lăcaş de cult contemporan, descoperit la Târgovişte, sub fundaţiile bisericii “Sf. Arhangheli” (fig. 53). Este vorba despre un edificiu cu dimensiuni foarte reduse (10,60 m x 6,10 m), alcătuit din naos, pronaos şi altar în formă de absidă pentagonală decroşată. Construcţia a fost ridicată pe temelii din bolovani mici de râu, având elevaţia şi bolţile din cărămidă. Sistemul de acoperire era probabil unul simplu, compus din semicilindri longitudinali, terminaţi în absida altarului cu trei triunghiuri sferice. Cele două încăperi vestice au fost despărţite prin zid plin, accesul dinspre pronaos către naos făcându-se, probabil, prin intermediul unei deschideri practicate în axul zidului despărţitor.

Podeaua a fost amenajată sub forma unei pardoseli din cărămidă aşezată pe un pat de mortar, urmele acesteia fiind interceptate în interiorul altarului234. Plecând de la materialul arheologic descoperit la baza exterioară a zidurilor, se poate spune că edificiul a avut faţadele decorate, în acest scop fiind folosite piese ceramice glazurate, în formă de ciupercă.

Biserica a fost ridicată în primii ani ai secolului al XV-lea, dar a funcţionat puţin timp, fiind distrusă în jurul anului 1430 în cursul unui incendiu puternic. Rămasă probabil nefuncţională după acest eveniment, ea a fost demolată în a doua jumătate a secolului al XV-lea, pentru a face loc unui alt lăcaş de cult, de această dată de plan triconc235. Prin dimensiunile sale reduse, edificiul nu putea deservi decât o comunitate extrem de restrânsă, ceea ce pare să excludă varianta funcţionării ei în calitate de biserică parohială. În acest context, mult mai probabilă

231 D. Popescu, D. V. Rosetti, op. cit., p. 711. 232 Ibidem, p. 711, fig. 8, cu planul investigaţiilor. 233 Corectitudinea acestei ipoteze ar putea fi confirmată prin eventuala descoperire a unui al doilea

lăcaş de cult, contemporan cu cel discutat, care să fi funcţionat ca biserică parohială. 234 Cr. Moisescu, Secolul al XV-lea, p. 13, fig. 2. 235 Idem, Arhitectura, p. 143, fig. 164.


pare a fi ipoteza că rosturile ei se vor fi legat de prezenţa în apropiere a unei curţi boiereşti sau a unei reşedinţe de negustori bogaţi.

Biserica din Dragomireşti (fig. 54), ridicată în anii 1461-1462 de către marele logofăt Staico din Bucov şi de soţia acestuia, jupaniţa Caplea, prezintă astăzi un plan triconc compus dintr-un pridvor deschis, un pronaos cu turlă din lemn, un naos flancat de două abside laterale şi un altar în formă de absidă, semicirculară la interior şi poligonală (cinci laturi) în exterior. Absida altarului este despărţită de naos printr-o tâmplă de zid, în vreme ce linia de separare a naosului de pronaos este marcată printr-o arcadă236.

Trebuie spus, însă, că structura descrisă reprezintă rezultatul mai multor intervenţii, acestea fiind consemnate în două pisanii aşezate de către cei care s-au îngrijit de-a lungul timpului de repararea construcţiei. Prima dintre ele, pusă la 1 septembrie 1700, spune că biserica, întrucât era pe punctul de a se prăbuşi, a primit în acest an o boltă nouă (probabil actuala calotă ce acoperă naosul); vechilor încăperi le-au fost adăugate tinda, pridvorul şi clopotniţa; iar interiorul a fost înfrumuseţat prin pictarea unei fresce noi237. Se pare, însă, că tot atunci biserica a mai suferit o transformare. Este vorba despre modificarea aspectului naosului, care a primit cele două abside laterale. Acestea din urmă au grosimea mai mică decât cea a zidurilor naosului (1,14 m), dar egală cu cea a zidurilor pridvorului (0,78 m). Concluzia care poate fi desprinsă de aici este aceea că adăugarea absidelor s-a făcut foarte probabil în aceeaşi etapă constructivă în care a fost ridicat pridvorul, dar nu a mai fost menţionată în inscripţia aşezată de autorii intervenţiei238.

A doua pisanie, pusă la 20 iulie 1836, se referă la lucrările de consolidare intervenite în urma seismelor de la începutul secolului al XIX-lea. Cu acest prilej, au fost făcute alte modificări importante: turla de zid ridicată în anul 1700 a fost înlocuită cu cea din lemn, existentă astăzi; bolta pronaosului a fost spartă, astfel încât turla a rămas deschisă în partea inferioară şi nu a mai putut adăposti clopotele; iar extremităţile clădirii au fost întărite cu contraforturi239.

Trecând în revistă aceste informaţii se poate observa, aşadar, că planimetria iniţială a bisericii şi sistemul ei originar de boltire nu pot fi reconstituite decât în privinţa pronaosului şi a absidei altarului. Pronaosul, având planul aproximativ pătrat, a fost probabil acoperit cu un semicilindru longitudinal, aşa cum lasă să se înţeleagă, de altfel, şi urmele păstrate pe peretele vestic al încăperii; în vreme ce absida altarului, care şi-a păstrat traseul iniţial, avea deasupra, ca şi astăzi, o semicalotă240. Problema care se ridică, în acest context, este aceea de a reconstitui aspectul iniţial al naosului şi sistemul de boltire utilizat aici de primii constructori.

În absenţa unor investigaţii arheologice sau de parament, singura metodă avută la dispoziţie pentru a rezolva problema naosului rămâne cea tipologică. Privind din această perspectivă, este de crezut că biserica din Dragomireşti a avut similitudini planimetrice cu celelalte edificii care, ca şi ea, au funcţionat în secolele XIV-XVI în cadrul reşedinţelor boiereşti din Ţara Românească. Cum cele mai multe biserici cu acest specific au dezvoltat planuri dreptunghiulare, concluzia cea

236 Şt. Andreescu, O biserică din secolul al XV-lea, p. 152. 237 Vezi textul inscripţiei la Virgil N. Drăghiceanu, Comunicări. Biserica Dragomireşti –

Dâmboviţa, în BCMI, XIX, 1926, p. 47. 238 Şt. Andreescu, O biserică din secolul al XV-lea, p. 152. 239 Vezi textul inscripţiei la V. N. Drăghiceanu, op. cit., p. 47, şi reconstituirea intervenţiilor la Şt.

Andreescu, O biserică din secolul al XV-lea, p. 152-153. 240 Ibidem, p. 153.


mai probabilă, formulată deja de unii dintre cercetătorii monumentului241, ar fi aceea că biserica din Dragomireşti a avut la origine un plan asemănător. Mai trebuie adăugat aici faptul că, în măsura în care acceptăm acest punct de vedere, identificarea formulei utilizate pentru boltirea naosului nu mai reprezintă o dificultate majoră. Ea se îndreaptă în mod obligatoriu către soluţia unei bolţi semicilindrice longitudinale, aceasta întrucât varianta alternativă, a unei calote (sau turle) aşezate pe pandantivi, îşi va face apariţia în repertoriul arhitectural al Ţării Româneşti242 ceva mai târziu, la câteva decenii distanţă de momentul terminării lucrărilor de construcţie la biserica din Dragomireşti, după cum vom vedea în cele ce urmează. Concluziile formulate aici nu pot avea, însă, decât valabilitatea limitată a unor ipoteze de lucru, rămânând ca, în viitor, cercetările arheologice şi decaparea zidurilor monumentului să verifice corectitudinea lor.

În calitate de paraclis al curţii boiereşti locale, lăcaşul de cult a servit drept loc de înhumare pentru membrii familiei rezidente, precum şi pentru aceia dintre urmaşii lor care au continuat să locuiască aici. În acest sens, trebuie menţionată existenţa mai multor pietre de mormânt provenite din interiorul edificiului, pietre care s-au păstrat în stare fragmentară şi sunt utilizate în prezent pentru întreţinerea soclului construcţiei243. O altă piatră funerară a fost însă păstrată în pridvorul lăcaşului de cult, astfel încât personajul înmormântat a putut fi identificat după inscripţia încă lizibilă. Este vorba despre boierul Vintilă, fiul lui Teodosie banul, trecut în nefiinţă în timpul domniei lui Petru cel Tânăr (1559-1568)244. Acesta este unul dintre descendenţii pe linie feminină ai ctitorilor bisericii din Dragomireşti, fiind nepotul de fiu al lui Neagoe vistier, ginerele marelui logofăt Staico şi al jupaniţei Caplea 245.

Alături de locuinţa boierească descoperită la Suslăneşti, cercetările arheologice întreprinse aici au scos la lumină şi fundaţiile unei biserici de plan dreptunghiular, cele două componente arhitectonice alcătuind un ansamblu rezidenţial ce a funcţionat pe parcursul secolelor XIV-XVI în vatra satului medieval Neagomireşti246. Lăcaşul de cult (fig. 51) a fost ridicat din piatră de râu şi lespezi de carieră legate cu mortar de var, după un plan simplu, compus din naos, pronaos şi altar de formă semicirculară247.

În spaţiul naosului, soluţia de boltire adoptată trebuie să fi fost aceea a unui semicilindru dispus longitudinal, zidurile sale, groase de 1,10 m, fiind capabile să suporte împingerile laterale ale bolţii. Cu totul altfel se pune însă problema în privinţa pronaosului, întrucât aici zidurile de nord şi de sud erau mai subţiri cu cca. 0,30 m decât cele de vest şi de est. În acest context, este de crezut că pronaosul nu a mai avut deasupra o boltă longitudinală, ci, mult mai probabil, una transversală,

241 Ibidem, p. 153-159, fig. 4; Cornelia Pillat, Biserici de plan dreptunghiular din Ţara

Românească în secolul al XVI-lea, în SCIA–AP, 18, nr. 2, 1971, p. 225. 242 Avem în vedere aici utilizarea calotelor şi a turlelor aşezate pe pandantivi în structura

bisericilor de plan dreptunghiular (sintetizată în formula planului mixt). 243 Şt. Andreescu, O biserică din secolul al XV-lea, p. 151, nota 13. 244 Vezi textul inscripţiei la Mihai Oproiu, Inscripţii şi însemnări din judeţul Dâmboviţa, vol. III,

Târgovişte, 2004, p. 36. 245 Şt. Andreescu, O biserică din secolul al XV-lea, p. 151. 246 Ion Chelcea, Un sat dispărut: Neagomireştii, în Glasul Bisericii, XXIV, nr. 9-10, 1965, p. 856-

869. 247 D. V. Rosetti, Vestigiile feudale de la Suslăneşti (jud. Argeş), în BMI, XLI, nr. 2, 1972, p. 27, p.

30; Şt. Andreescu, O biserică din secolul al XV-lea, p. 158.


care se sprijinea pe cele două ziduri mai puternice248. Cât priveşte absida altarului, pe baza similitudinilor avute cu celelalte capele dreptunghiulare cunoscute, se poate bănui că aceasta era acoperită cu o semicalotă.

Investigaţiile arheologice întreprinse în interiorul bisericii şi în vecinătatea ei au condus la dezvelirea unui număr de 37 de morminte. Necropola interioară cuprindea 24 de morminte, repartizate în mod egal în naos şi în pronaos249, patru dintre acestea fiind acoperite cu lespezi funerare care semnalau înhumarea unor boieri250. În ceea ce priveşte necropola exterioară, aceasta pare să fi fost de mici dimensiuni, înmormântările fiind practicate până la cel mult 7 m distanţă de zidul bisericii. Cele 13 morminte investigate în exterior au furnizat cercetătorilor surpriza descoperirii unui inventar funerar care, uneori, îl depăşeşte ca bogăţie pe cel al mormintelor din biserică. Este vorba despre diverse tipuri de bijuterii (inele, cercei şi ace de păr) confecţionate din aur sau argint şi împodobite cu pietre preţioase sau semipreţioase251. Trebuie spus tot aici că unul dintre inelele sigilare descoperite în necropola exterioară prezintă o inscripţie gravată care face precizarea că posesorul acestuia a fost un boier numit “Cazan spătar”252. Concluzia care se desprinde de aici nu poate fi decât una singură şi anume aceea că ne aflăm în faţa unei biserici de curte care a servit drept necropolă pentru boierii rezidenţi ai satului. Mai mult decât atât, judecând după absenţa mormintelor modeste, lipsite de inventar, care aparţin de regulă locuitorilor de rând ai satelor boiereşti de reşedinţă, nu este deloc exclus ca biserica din Neagomireşti să fi avut chiar un caracter exclusiv boieresc, aşa cum sugerează chiar autorii investigaţiilor253.

Date fiind longevitatea complexului şi absenţa informaţiilor scrise despre trecutul aşezării, realizarea unei liste a boierilor aflaţi în stăpânirea acestei reşedinţe este un demers dificil de pus în practică. Informaţii pe care le avem la dispoziţie, deocamdată, se referă exclusiv la familia stăpânilor din secolul al XVI-lea, una destul de numeroasă de altfel. Numele acestora ne sunt furnizate de materialele arheologice descoperite, dar şi de câteva acte de cancelarie. Mai întâi trebuie amintiţi boierii înmormântaţi în spaţiul lăcaşului de cult: jupan Negre, jupan Pârvul, jupaniţa Stanca, soţia acestuia din urmă, şi un oarecare Stoica, cu toţii decedaţi între anii 1558-1577254. Lor li se adaugă mai sus numitul Cazan spătar, identificat după propriul inel sigilar, dar şi logofătul Neagoe din Neagomireşti, personaj pe care îl găsim menţionat documentar între anii 1565-1572, când apare în postura de pisar al cancelariei domneşti255 şi în aceea de martor adeveritor256.

O altă biserică de plan dreptunghiular care trebuie pusă în legătură cu prezenţa unei reşedinţe boiereşti, este cea descoperită pe cale arheologică în vatra satului Lereşti, din fostul judeţ Muscel257. Lăcaşul de cult de aici s-a dezvoltat pe

248 Cr. Moisescu, Secolul al XV-lea, p. 29, fig. 11; Idem, Arhitectura, p. 146. 249 D. V. Rosetti, op. cit., p. 27. 250 Victor Brătulescu, Inscripţii de curând descoperite, II, Pietrele de mormânt de la Suslăneşti–

Muscel, în BCMI, XXXIII, 1940, p. 5-12, fig. 3. 251 D. V. Rosetti, op. cit., p. 32-35, fig. 4, 7. 252 Ibidem, p. 34. 253 Ibidem, p. 31. 254 V. Brătulescu, op. cit., p. 5-9. 255 DRH, B, vol. V, p. 356, nr. 320 (act din 19 mai 1565). 256 Ibidem, vol. VII, p. 110, nr. 84 (act din 19 ianuarie 1572); logofătul stăpânea ocini şi vecini în

Neagomireşti, Coteneşti şi Boteni, vezi, în acest sens, I. Chelcea, op. cit., p. 860. 257 Vezi şi Şt. Andreescu, Din nou despre bisericile de curte din veacurile XIV-XVI, în SCIA–AP,

20, nr. 1, 1973, p. 164.


parcursul a două etape constructive, evidenţiate foarte precis din punct de vedere arheologic (fig. 55).

În prima dintre ele, databilă în ultimele trei decenii ale secolului al XV-lea, a fost ridicat un edificiu simplu, format dintr-un naos rectangular şi un altar cu aspect de absidă semicirculară în interior şi pentagonală la exterior. Iconostasul lăcaşului de cult se sprijinea pe un stâlp central, lăsând astfel doar două uşi pentru comunicarea între altar şi naos258. Situaţia nu este unică în arhitectura bisericilor de curte din Ţările Române, ea avându-şi analogii, aşa cum am văzut, la Retevoieşti, Netezi şi Giuleşti. Interesant este faptul că, în raport cu edificiul de la Giuleşti, biserica din Lereşti prezintă şi câteva similitudini stilistice, autorii cercetărilor descoperind câteva piese decorative de inspiraţie gotică (ancadramente de fereastră, ancadramente de uşă şi un fragment masiv de nervură, provenit de la un arc triumfal)259. Plecând de la particularităţile planimetrice ale clădirii, este de presupus că deasupra naosului se va fi aflat o boltă semicilindrică dispusă în sensul axului clădirii; în vreme ce deasupra altarului (dat fiind faptul că acesta avea un aspect alungit, în formă de potcoavă) va fi fost utilizat un sistem compus dintr-o semicalotă şi un scurt semicilindru.

În cea de-a doua etapă constructivă, corespunzătoare începutului secolului al XVI-lea, bisericii i-a fost adosat un spaţiu aproximativ pătrat, străpuns de două deschideri, practicate pe laturile de sud şi de vest. Noua încăpere, având latura mai îngustă decât lăţimea vechii nave, a funcţionat probabil ca un pronaos deschis. Zidurile sale au fost prevăzute însă cu o grosime mai mare decât cea a zidurilor naosului, ceea ce pare să îndreptăţească supoziţia că deasupra se va fi aflat şi un al doilea nivel. În această eventualitate, extremitatea vestică a clădirii trebuie să fi avut aspectul unui turn ce adăpostea la etaj o clopotniţă260.

În jurul lăcaşului de cult au fost investigate nu mai puţin de 161 de morminte. Datarea acestora le-a oferit cercetătorilor elementele necesare precizării duratei de funcţionare a necropolei şi a bisericii, datele obţinute indicând faptul că cele două complexe au funcţionat între sfârşitul secolului al XV-lea şi jumătatea secolului al XVII-lea261. Investigarea necropolei le-a permis însă cercetătorilor şi formularea unor concluzii valoroase cu privire la starea materială a celor înhumaţi. Este vorba despre constatarea faptului că cca. 70 % dintre defuncţi au fost înmormântaţi în haine ţesute cu fir de argint şi de aur262, aceasta în condiţiile în care mulţi dintre ei au avut inventarele funerare alcătuite din inele şi cercei din metal preţios263. La acestea, mai trebuie adăugată precizarea că între mormintele investigate au fost descoperite două înhumări depuse în cavouri zidite din piatră şi cărămidă, precum şi câteva morminte cu stele funerare264. În aceste condiţii devine evident faptul că

258 Fl. Mîrţu, Un tezaur al istoriei şi culturii locale: biserica descoperită la Lereşti–Muscel, în

BOR, LXXXVI, nr. 3-5, 1968, p. 446-447. 259 Ibidem, p. 447, fig. 3. 260 Ibidem, p. 447-448; Şt. Andreescu, Din nou despre bisericile de curte, p. 164. Vezi, însă, Cr.

Moisescu, Secolul al XV-lea, p. 18-20, care consideră că încăperea vestică nu poate fi considerată pronaos, ci turn–clopotniţă, ridicat odată cu naosul şi altarul, în prima etapă constructivă; astfel, se opinează că datarea întregului edificiu ar trebui coborâtă către jumătatea secolului al XV-lea.

261 Fl. Mîrţu, Un tezaur al istoriei şi culturii locale, p. 448. 262 Ibidem, p. 453. 263 Ibidem, p. 452-453, fig. 10. 264 Ibidem, p. 450-451, fig. 8-9.


cimitirul dezvoltat în jurul bisericii a fost dominat de morminte aparţinând unor reprezentanţi ai boierimii locale.

Cercetarea necropolei a scos la iveală, însă, şi un izvor epigrafic: lespedea cu inscripţie funerară a lui Tudoran, iuzbaşă de roşii, fiul postelnicului Preda din Lereşti, mort în anul 1655265. Izvorul este deosebit de preţios, întrucât aruncă o rază de lumină asupra ctitorilor mai recenţi ai bisericii, demonstrând fără echivoc faptul că aceştia rezidau în Lereşti. De altfel, informaţia referitoare la satul de reşedinţă al postelnicul Preda se completează cu câteva date similare prezente în documentele de cancelarie din prima jumătate a secolului al XVII-lea. De aici aflăm că postelnicul Preda avea un frate, Oancea logofăt, care locuia tot în Lereşti266, şi, de asemenea, că el era fiul boierului Tudoran267 şi al jupaniţei Maria din Lereşti268. Trebuie adăugat că aceasta din urmă era încă în viaţă la 26 ianuarie 1605, când primea întărire domnească pentru mai multe ocini şi vecini din satul Stâlpeni269. Aşadar, Tudoran şi Maria, părinţii postelnicului Preda şi bunicii iuzbaşei Tudoran, au locuit în a doua jumătate a secolului XVI-lea270 şi la începutul secolului al XVII-lea tot în Lereşti, fiind foarte probabil înmormântaţi în cimitirul bisericii. Din păcate, informaţiile documentare existente despre boierii din Lereşti nu coboară în timp dincolo de începutul secolului al XVII-lea, astfel încât stăpânii reşedinţei de la sfârşitul secolului al XV-lea şi din prima jumătate a secolului al XVI-lea rămân deocamdată necunoscuţi. Cu siguranţă, însă, ei trebuie căutaţi printre predecesorii boierului Tudoran sau printre cei ai soţiei sale, jupaniţa Maria271.

Biserica reşedinţei din Domneşti a fost descoperită în apropierea edificiului civil al complexului, la cca. 50 m spre răsărit de acesta din urmă. Lăcaşul de cult (fig. 56) a fost ridicat din cărămidă, pe temelii din piatră de râu legată cu mortar, şi dezvolta un plan dreptunghiular, încheiat spre răsărit cu o absidă semicirculară decroşată. Din punct de vedere funcţional, spaţiul bisericii a fost împărţit conform necesităţilor ritului ortodox, în altar, naos şi pronaos. Zidurile groase de 1-1,20 m permit şi în această situaţie reconstituirea ipotetică a soluţiilor de boltire, care trebuie să fi fost cele obişnuite pentru astfel de cazuri: bolţi cilindrice longitudinale în naos şi în pronaos, respectiv o semicalotă în altar.

În privinţa amenajărilor interioare, cercetarea arheologică a evidenţiat pardosirea altarului şi a naosului cu cărămidă aşezată pe pat de mortar, iar a pronaosului, cu dale mari de piatră dispuse paralel, pe direcţia est-vest. Tot aici, trebuie menţionat faptul că biserica a fost pictată în interior, aşa cum o dovedesc numeroasele fragmente de frescă descoperite printre dărâmăturile construcţiei272. Deşi se afla în vechea vatră a satului medieval, iar în jurul său s-a dezvoltat o

265 Ibidem, p. 449-450, fig. 6. 266 Catalogul documentelor Ţării Româneşti din Arhivele Statului, vol. IV, p. 312, nr. 678. 267 Ibidem, p. 113, nr. 219. 268 DIR, B, veac XVII, vol. 1, p. 155-156, nr. 154. 269 Ibidem. 270 Doi fraţi ai Mariei, Oancea şi Negre, sunt menţionaţi într-un document din 14 aprilie 1568,

când se judecau cu marele clucer Stanciul, pentru stăpânirea satului Mihăeşti, vezi DRH, B, vol. VI, p. 82-83, nr. 60.

271 Cunoaştem astăzi numele mamei jupaniţei Maria, pe care o chema tot Maria, şi pe cel al bunicii sale, care se numea Vişa, vezi Cristina Anton Manea, Un inel sigilar descoperit la Lereşti, jud. Argeş. Probleme de datare, în Cercetări numismatice, VII, 1996, p. 238-239.

272 Spiridon Cristocea, Romeo Maschio, Teodor Mavrodin, Cercetările arheologice de la Domneşti, judeţul Argeş, în Studii şi comunicări. Muzeul Câmpulung–Muscel, IV, 1987, p. 20-23, p. 29; Cr. Moisescu, Secolul al XV-lea, p. 29.


necropolă sătească, cercetarea zonei respective nu a evidenţiat decât existenţa unui singur mormânt, datând din perioada imediat următoare construirii bisericii273.

Datarea bisericii de la Domneşti, în funcţie de care s-a realizat datarea întregului complex rezidenţial, a avut drept punct de plecare descoperirea în altar şi pronaos a două monede emise în anii 1531, respectiv 1533, de regele Ferdinand I al Ungariei. În acest context, ca moment de început pentru funcţionarea complexului rezidenţial de la Domneşti a fost propus sfârşitul secolului al XV-lea sau începutul secolului al XVI-lea, limita cronologică superioară fiind considerată cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, când întreaga aşezare a fost abandonată şi strămutată pe malul opus al Râului Doamnei, din cauza unei epidemii de ciumă274.

Cercetările arheologice întreprinse în deceniul opt al secolului trecut la biserica din satul Cepari, cercetări ale căror rezultate au fost recent publicate275, au condus la descoperirea sub fundaţiile actualului monument (edificat în anul 1752) a temeliilor unei biserici anterioare de zid. Edificiul (fig. 57), de dimensiuni modeste (11,70 m x 4,55 m), avea formă de navă, cu naos şi pronaos dreptunghiulare, şi se încheia spre răsărit cu o absidă decroşată în cinci laturi, corespunzătoare altarului276.

Datarea vechiului lăcaş de cult nu prezintă dificultăţi, pisania bisericii din 1752 arătând că “s-au zidit această sfântă besearecă, din temelie, de dumnealui jupan Ştefan vel clucear za harie, sân Balotă cap<i>tan, i jupaniţ<a> lui Saftha, cocon<i>: Iordache, Gheorghie, Constandin, Matei, Şerban, Pârvu, Ilinca, Mira, întru cinstia şi lauda sfintei Înălţării Domnului nostru I<isus> H<ri>s<tos>, în urma besearicii cei vechi, care o au fost făcut de dumnealui jupan Dragomir vel vornic Cepariu, strămoş lui Ivaşcu vel armaş Cepariu, de la leat 7041 (1533)”277.

Aceleaşi informaţii cu privire la identitatea ctitorului şi datarea edificiului se regăsesc şi în pisania vechiului lăcaş de cult, montată actualmente ca ancadrament în partea superioară a uşii de la intrarea în biserica cea nouă. La rândul ei, aceasta ne spune că: “s-a început acest sfânt hram al înălţării Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în luna iunie 8 zile şi s-a săvârşit în luna iulie 31 zile, cu puterea jupanului Dragomir”; după aceasta urmând precizarea: “<luna august 6 zile> a răposat şi jupanul Dragomir vornicul în anul 7041 (1533)”278.

Aşadar, ctitorul acestei prime biserici este jupanul Dragomir mare vornic279, decedat la numai şase zile distanţă faţă de momentul în care s-au încheiat lucrările de construcţie. Despre el ştim din documentele de cancelarie că era fiul jupanului Badea din Şuici şi că avea trei fraţi: doi mai vârstnici, jupanul Şuica paharnic (devenit apoi mare vornic) şi jupan Dara spătar, şi unul mai tânăr, jupanul Căzan280.

Pisania cea nouă ne oferă însă şi alte informaţii, la fel de preţioase, cu privire la ctitorul primei biserici din Cepari. Avem în vedere aici, pe de o parte, numele de “Cepariu” prin care acesta este indicat, sugerând o legătură strânsă între el şi satul Cepari; iar pe de altă parte precizarea cu privire la descendenţa sa, cea care, prin

273 Sp. Cristocea, R. Maschio, T. Mavrodin, op. cit., p. 19, p. 24, p. 28. 274 Ibidem, p. 25. 275 Sp. Cristocea, R. Maschio, Cercetările arheologice de la ctitoria boierilor din Cepari, judeţul

Argeş, în Argessis, XI, 2002, p. 183-194. 276 Ibidem, p. 188-189. 277 Inscripţii medievale şi din epoca modernă a României. Judeţul istoric Argeş (sec. XIV-1848),

vol. întocmit de Constantin Bălan, Bucureşti, 1994, p. 155-157. 278 Ibidem, p. 153. 279 Despre acest boier, vezi şi Stoicescu, Dicţionar, p. 54. 280 DRH, B, vol. II, p. 89-92, nr. 40; Ibidem, vol. III, p. 41-42, nr. 23.


Ivaşcu mare armaş (şi el tot un “Cepariu”), se racordează la genealogia ctitorului bisericii din secolul al XVIII-lea281.

Prin urmare, actul de ctitorire întreprins la jumătatea secolului al XVIII-lea de marele clucer de arie Ştefan Balotă vine ca un gest de pietate faţă de memoria înaintaşilor, cei care – aspect foarte important pentru problema aflată în discuţie –, fuseseră, ca şi el, stăpâni şi rezidenţi ai satului Cepari. Gestul clucerului este subliniat, de altfel, şi prin adoptarea aceluiaşi hram pe care îl avusese vechea biserică, cel al “Înălţării Domnului”.

Este evident, aşadar, că ambele lăcaşuri de cult din Cepari au funcţionat ca biserici de curte, dispariţia celei dintâi, cândva între anii 1747-1752282, antrenând după sine ridicarea actualului monument. În sprijinul acestor afirmaţii vine şi constatarea că ambele edificii au funcţionat ca necropole de familie. O demonstrează atât pietrele funerare ale unora dintre descendenţii din secolul al XVI-lea ai jupanului Dragomir – pietre transferate din vechiul lăcaş de cult în cel nou283 –, cât şi necropola interioară, descoperită în cursul investigaţiilor arheologice, în cuprinsul căreia se remarcă două morminte amenajate cu criptă; unul dintre ele, datat în secolul al XVI-lea284, aparţinând, prin urmare, celei dintâi ctitorii.

Un alt exemplu de biserică de curte dreptunghiulară este lăcaşul de cult din Grecii de Sus. Ridicat în prima jumătate a secolului al XVI-lea285 de marele postelnic Barbu Detcovici286, acesta a făcut parte din ansamblul unei curţi boiereşti ale cărei case ruinate erau încă vizibile la jumătatea secolului al XIX-lea287.

Biserica a intrat foarte rar în atenţia cercetătorilor, astfel încât nu a beneficiat încă de un studiu amănunţit care să o încadreze în evoluţia arhitecturii muntene. Ştim, însă, cu certitudine, că monumentul originar a fost grav afectat de cutremurul din anul 1802 şi a fost refăcut în anul 1859. În consecinţă, înfăţişarea sa actuală se datorează probabil, în mare parte, acestui ultim moment constructiv. Lăcaşul de cult este astăzi un edificiu ridicat din cărămidă pe un soclu din zidărie de piatră, având planul compus dintr-un altar în formă de absidă (întărită cu două contraforturi); un naos rectangular; un pronaos, de asemenea rectangular, surmontat de o clopotniţă; şi un mic pridvor prevăzut cu patru coloane din lemn288. Acestei structuri i se adaugă, pe faţada de nord a pronaosului, un turnuleţ cu baza pătrată, care adăposteşte scara ce duce spre clopotniţă. Interiorul bisericii, pictat cu fresce în stil neobizantin, este în mod cert rezultatul refacerii din secolul al XIX-lea. Trebuie spus însă că zidurile bisericii nu par să fi suferit intervenţii majore. Lucrările de restaurare efectuate în perioada interbelică au descoperit, sub tencuiala aplicată în anul 1859, un parament de cărămidă, care, împreună cu decoraţiile faţadelor, îşi găsesc analogii în

281 Despre ascendenţa marelui clucer de arie Ştefan Balotă, vezi Dumitru Georgescu, George

Georgescu, Date privind unele biserici monumente istorice de pe Valea Topologului, în Glasul Bisericii, XXIX, nr. 7-8, 1970, p. 782.

282 Biserica era încă funcţională la 17 iulie 1747, când reşedinţa lui Ştefan Balotă îl găzduia pe mitropolitul Neofit, acesta din urmă participând aici la slujba de duminică, vezi V. N. Drăghiceanu, Curtea domnească din Argeş. Note istorice şi arheologice, în BCMI, X-XVI, 1917-1923, p. 33-34; Sp. Cristocea, R. Maschio, op. cit., p. 185.

283 Inscripţii medievale şi din epoca modernă a României. Judeţul istoric Argeş, p. 153-155. 284 Sp. Cristocea, R. Maschio, op. cit., p. 190-192. 285 Stoicescu, Bibliografia, vol. I, p. 352. 286 Despre acest dregător şi familia sa, vezi Ştefan N. Greceanu, Istoricul unei bătrâne moşii

boiereşti. Grecii, Bucureşti, 1910, p. 12; Stoicescu, Dicţionar, p. 31. 287 Şt. N. Greceanu, op. cit., p. 23. 288 V. Brătulescu, Remus Ilie, Mânăstiri şi biserici din judeţul Ilfov, Bucureşti, 1935, p. 47.


arhitectura secolului al XVI-lea289. Acest ultim detaliu pare să indice faptul că autorii refacerii au utilizat zidurile vechi ale bisericii, astfel încât planul actual al edificiului ar putea fi cel iniţial. Rămâne, totuşi, un semn de întrebare în legătură cu micul turn de pe faţada nordică, ridicat în aceeaşi tehnică constructivă ca şi restul clădirii, turn care este complet lipsit de analogii în arhitectura bisericilor din secolul al XVI-lea, în schimb poate fi întâlnit adesea pe parcursul secolului al XVII-lea290.

În calitate de capelă a reşedinţei boiereşti locale, biserica din Grecii de Sus a servit şi ca loc de înhumare pentru membrii familiei ctitorului. Concluzia îşi găseşte suport documentar odată cu identificarea în pronaos a pietrei tombale ce a fost aşezată pe mormântul jupaniţa Muşa, soţia marelui postelnic Barbu Detcovici, decedată la 6 ianuarie 1548291. O altă piatră funerară a fost găsită în stare fragmentară, lipită pe faţada de vest a edificiului. Aceasta din urmă nu a mai conservat numele celui înhumat, ci doar menţiunea anului 1547, când a avut loc decesul acestuia292; este evident însă că ea nu putea aparţine decât unui alt membru al familiei marelui postelnic.

Asemenea altor mari dregători, jupanul Barbu Detcovici trebuie să-şi fi ridicat reşedinţa şi biserica din Grecii de Sus spre sfârşitul carierei şi al vieţii. Din actele de cancelarie ştim că a fost pârcălab de Poienari293, apoi membru al Sfatului domnesc fără dregătorie294, pentru ca în mai 1533 să ajungă mare postelnic295. Nu a ocupat însă prea mult timp această din urmă dregătorie, pentru că, începând cu 6 septembrie 1534, titlul de mare postelnic începe să fie purtat de un alt boier296. Pierderea dregătoriei nu a echivalat însă cu revenirea la statutul avut anterior, ci a fost dublată de dispariţia sa din Sfatul domnesc, ceea ce nu poate să însemne altceva decât că fostul mare dregător murise între timp. În acest context, biserica din Grecii de Sus şi reşedinţa boierească din care aceasta a făcut parte trebuie să fi fost ridicate cel mai târziu în cursul anilor 1533-1534297.

În satul Stăneşti, cunoscut mai ales datorită bisericii mănăstirii ctitorite de strămoşii boierilor Buzeşti, a fost identificată şi cercetată arheologic o a doua biserică de zid, de această dată fiind vorba despre un edificiu dreptunghiular. Acesta a fost ridicat pe malul pârâului Mamul, în vatra actualei aşezări, acolo unde, pe la 1860, mai puteau fi văzute încă “ruinele unei vechi curţi boiereşti”298. Construit din piatră de râu legată cu mortar, lăcaşul de cult (fig. 59) se compunea din altar, naos, gropniţă şi pronaos. Absida altarului se înfăţişa ca un decroş al clădirii şi descria un traseu pentagonal în exterior şi semicircular în interior. Biserica a fost acoperită probabil cu semicilindri longitudinali299 în naos, gropniţă şi pronaos, în vreme ce altarul trebuie să fi avut obişnuita semicalotă sferică.

289 C. Pillat, op. cit., p. 228. 290 Ibidem. 291 O altă lespede atestă înmormântarea jupaniţei Anca, fiica jupanului Papa mare vornic şi a

jupaniţei Elina, decedată la 16 mai 1628, vezi V. Brătulescu, R. Ilie, op. cit., p. 47. 292 C. Pillat, op. cit., p. 228. 293 Vezi DRH, B, vol. III, p. 74, nr. 44, p. 102, nr. 59. 294 Ibidem, p. 253, nr. 157. 295 Ibidem, p. 260, nr. 160. 296 Vezi Ibidem, p. 300, nr. 182, cu Badea Aiaz citat ca mare postelnic. 297 Vezi şi V. Puşcaşu, Actul de ctitorire, p. 333, nr. 2163, unde este indicat anul 1534. 298 Alexandru Odobescu, Anticuităţile judeţului Romanaţi, Bucureşti, 1878, p. 130, apud C. L.

Dumitrescu, op. cit., p. 163, nota 31. 299 Ion Barnea, Sondajul de la Stăneşti, în MCA, IX, 1970, p. 347-348, fig. 2.


Prezenţa gropniţei constituie un element de noutate pentru arhitectura bisericilor dreptunghiulare din Ţara Românească, această trăsătură fiind specifică, aşa cum se ştie, în special bisericilor moldoveneşti300. În interiorul acesteia au fost găsite două cavouri zidite din cărămidă, care, profanate fiind, nu au putut oferi nici un fel de informaţii cu privire la identitatea celor înhumaţi. Cu toate acestea, contextul în care se află mormintele nu lasă nici un dubiu în ceea ce priveşte originile sociale ale celor doi, singurele persoane care se puteau înmormânta în biserică fiind membrii familiei boierului ctitor sau descendenţii acestuia301.

Datarea edificiului nu întâmpină dificultăţi, autorii investigaţiei descoperind în naos, la baza zidurilor dărâmate, un număr de patru monede emise de regele Ferdinand I al Ungariei, între anii 1543-1559302. Prin urmare, biserica de la Stăneşti a fost ridicată la mijlocul secolului al XVI-lea, probabil de către Preda postelnic, fiul cel mai mic al jupanului Giura logofăt, cel care se află înmormântat în pronaosul celeilalte biserici din Stăneşti303. Acest al doilea edificiu ridicat la Stăneşti prezintă, aşadar, toate elementele specifice unei capele de curte304, scopul edificării sale la mijlocul secolului al XVI-lea fiind acela de a prelua funcţiile deţinute de primul lăcaş de cult (cel de plan triconc), a cărui destinaţie a fost între timp schimbată în aceea de biserică mănăstirească305.

Tot un edificiu de tip dreptunghiular a fost şi capela reşedinţei postelnicului Radu Captariu de la Cernica (fig. 25). Ridicată la sfârşitul secolului al XVI-lea, odată cu întregul ansamblu, aceasta dezvolta un plan simplu, alcătuit din pronaos, naos şi altar de traseu semicircular. După obiceiul vremii, spaţiile naosului şi pronaosului au fost despărţite printr-un zid plin, străpuns de un gol de uşă. În cealaltă parte a clădirii, cercetările arheologice au constatat însă că încăperile naosului şi altarului nu au fost separate prin zid, ceea ce înseamnă că lăcaşul de cult a avut un iconostas din lemn306.

În spaţiul naosului a fost descoperită şi investigată o mică necropolă formată din cinci morminte. Cele mai vechi înhumări datează din a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi au fost găsite în jumătatea sudică a încăperii. Este vorba despre un mormânt simplu, datat cu monedă din 1557, respectiv un cavou din cărămizi, datat cu monedă din 1566. Având în vedere evoluţia reşedinţei, este de presupus că aceste două morminte au aparţinut unor membri ai familiei postelnicului Radu Captariu, personaj care stăpânea satul în această perioadă307. Celelalte patru morminte aparţin secolelor XVII-XVIII, când ansamblul a funcţionat ca mănăstire. Între acestea se remarcă un al doilea cavou amenajat tot din cărămidă, în care a fost descoperit scheletul unei femei. Inventarul funerar al mormântului cuprindea un cercel de a aur cu peruzea şi un inel sigilar cu inscripţia

300 V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 310. 301 Vezi şi I. Barnea, op. cit., p. 347. 302 Ibidem. 303 Vezi Inscripţii medievale şi din epoca modernă a României. Judeţul istoric Vâlcea, p. 907;

despre familia lui Preda postelnic, vezi Dan Pleşia, Contribuţii la istoricul mănăstirii Stăneşti (Vâlcea) şi al ctitorilor ei, în MO, XVII, nr. 5-6, 1965, p. 411-413; C. L. Dumitrescu, Anumite aspecte din pictura pronaosului bisericii Stăneşti-Vâlcea şi semnificaţia lor, în SCIA–AP, 16, nr. 2, 1969, p. 214-217.

304 Vezi şi Şt. Andreescu, O biserică din secolul al XV-lea, p. 158. 305 Vezi supra, p. 137-138. 306 Gh. Cantacuzino, Unele probleme istorice privind aşezările medievale muntene în lumina

cercetărilor arheologice de la Cernica, în SCIV, XIV, nr. 2, 1963, p. 362, fig. 2. 307 DIR, B, veac XVII, vol. 2, p. 280, nr. 253.


Keæíà âîðíè÷àñ(à). Este vorba, evident, despre jupaniţa Chiajna, soţia marelui vornic Cernica, cea care a cumpărat satul şi reşedinţa de la fiii postelnicului Radu Captariu308 şi a transformat ansamblul rezidenţial în aşezământ monahal pentru călugăriţe309. În acest context, celelalte două morminte târzii este de presupus că au aparţinut membrilor familiei sale310.

În imediata vecinătate a bisericii a luat naştere un cimitir care a funcţionat până spre finalul secolului al XVIII-lea. Cercetările întreprinse aici au condus la dezvelirea unui număr de 70 de morminte, unele dintre ele aparţinând chiar celei de-a doua jumătăţi a veacului al XVI-lea, când biserica funcţiona ca paraclis al curţii boiereşti. De remarcat este şi faptul că, în marea lor majoritate, mormintele cercetate au avut ca inventar doar câte o monedă, această constatare venind să indice faptul că cei înhumaţi aveau o condiţie socială modestă311.

Observaţiile făcute cu privire la cronologia şi structura necropolei exterioare îndreptăţesc, prin urmare, concluzia că familia ctitorilor a permis înhumarea în jurul lăcaşului de cult a persoanelor ce locuiau în satul din vecinătate. Nu este exclus însă ca unii dintre cei înmormântaţi aici, la cumpăna secolelor XVI-XVII, să provină şi din rândurile robilor sau posluşnicilor care deserveau reşedinţa, existenţa acestora din urmă fiind sugerată de descoperirea în apropierea bisericii a unor bordeie de dimensiuni relativ mari, dotate cu cuptoare pentru copt pâinea312.

Cea de-a doua biserică de la Haleş (fig. 58) a fost ridicată în deceniul trei al secolului al XVI-lea, ca paraclis al curţii logofătului Balaur şi a soţiei acesteia, Anca (ginerele, respectiv fiica spătarului Vlad)313. Construcţia lăcaşului s-a făcut urmând planul bisericii anterioare din lemn, cea care a îndeplinit, foarte probabil, aceeaşi funcţie în cadrul vechii reşedinţe314. Deşi lăcaşul de cult a suferit numeroase intervenţii, totuşi cercetările arheologice combinate cu cele de parament au condus la identificarea şi cunoaşterea relativ amănunţită a structurii sale iniţiale.

Planul utilizat este cel întâlnit adesea în asemenea situaţii: un spaţiu rectangular divizat în două spaţii de cult – naosul şi pronaosul –, flancat spre răsărit de absida altarului. De formă pentagonală în exterior şi semicirculară la interior, aceasta din urmă se înfăţişa ca un decroş al navei, având traseul uşor alungit. În zidurile sale de nord şi de sud mai pot fi observate încă locurile unor nişe care au servit iniţial drept proscomidie şi diaconicon315. Tot în legătură cu spaţiul altarului, sunt de menţionat ca elemente originare tâmpla de zid şi piciorul de sprijin al mesei altarului, de asemenea din zidărie. În cursul secolului al XVII-lea, planul clădirii a suferit însă câteva modificări notabile. Către vest i-a fost adosat un turn–clopotniţă, iar zidul despărţitor dintre naos şi pronaos a fost desfiinţat. În acest fel, spaţiile naosului şi pronaosului s-au unificat dând naştere unui naos mult mai spaţios, în vreme ce parterul turnului–clopotniţă a preluat funcţiile vechiului pronaos316.

308 Ibidem. 309 Ibidem, p. 436, nr. 376. 310 Gh. Cantacuzino, Unele probleme istorice privind aşezările medievale muntene, p. 364. 311 Ibidem, p. 371 312 Ibidem, p. 363-364, p. 379. 313 I. Chicideanu, C. Modoran, Mănăstirea Bradu, p. 198. 314 Vezi supra, p. 85. 315 C. Modoran, I. Chicideanu, Cercetări şi rezultate la mănăstirea Bradu, p. 998. 316 Ibidem, p. 1000-1001.


Acoperirea bisericii s-a realizat iniţial prin intermediul unor semicilindri longitudinali, ale căror urme mai pot fi văzute încă pe zidurile laterale317. Absida altarului, datorită formei sale alungite, a necesitat probabil prezenţa unui sistem de boltire compus din două elemente: un scurt semicilindru longitudinal spre naos şi o semicalotă sferică spre altar. Interiorul bisericii a fost pardosit cu lespezi de piatră; în vreme ce luminarea era asigurată de şase ferestre dispuse simetric (două în pronaos şi patru în naos), precum şi de o a şaptea, plasată în axul altarului318.

Faţadele bisericii sunt încinse în zona mediană de un brâu foarte lat, care le divizează în câte două registre de firide înguste. În cel superior, firidele, ieşite în relief faţă de peretele bisericii, sunt arcuite cu câte un semicerc, în vreme ce în registrul inferior devin nişte panouri dreptunghiulare retrase. Soclul este profilat prin intermediul unor cărămizi concave aşezate pe muchie. Paramentul se compune din asize orizontale de cărămidă, care alternează cu panouri de mortar tencuit, întrerupte prin câte două cărămizi aparente aşezate vertical319.

Asemenea majorităţii capelelor de curte, biserica de la Haleş a adăpostit în pronaos mormintele stăpânilor reşedinţei. În cursul investigaţiilor arheologice, au fost descoperite mai multe cavouri vechi, care au fost acoperite iniţial cu lespezi funerare, însă rămăşiţele pământeşti ale celor înhumaţi nu au mai fost descoperite. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, cu prilejul refacerii pardoselii, ele au fost mutate şi comasate în interiorul unor cavouri noi, plasate în mijlocul bisericii320, astfel încât, în prezent, numele celor înmormântaţi aici nu mai pot fi identificate.

Documentele interne de cancelarie menţionează la sfârşitul secolului al XVI-lea şi la începutul secolului următor câţiva boieri din Cornăţeni, sugerând existenţa în acest sat a unei reşedinţe boiereşti. Este vorba despre jupaniţa Stanca din Cornăţeni, postelnicul Vintilă (II) din Cornăţeni (ajuns mai târziu ban) şi despre Drăghici clucerul din Cornăţeni (devenit ulterior vornic)321, soţia şi respectiv fiii clucerului Staicu din Stâlpeni322. De numele banului Vintilă se leagă, se pare, ridicarea în anul 1596 a bisericii actuale din Cornăţelu, pe care pisania o atribuie în mod eronat bunicului său patern, marele vornic Vintilă (I) din Cornăţeni323. Construită pe teritoriul satului în care ctitorul îşi avea reşedinţa, biserica trebuie să fi funcţionat în relaţie directă cu aceasta, ca paraclis de curte, ea aflându-se poziţionată în apropierea locului în care, către mijlocul secolului al XVII-lea, aveau să fie construite noile case ale boierilor Cornăţeni324.

Monumentul ridicat de banul Vintilă este în prezent un edificiu de plan dreptunghiular, cu turlă–clopotniţă peste pronaos, întărit cu contraforturi în axul altarului şi la colţurile vestice ale pronaosului. Este, însă, greu de crezut că aceasta

317 I. Chicideanu, C. Modoran, Mănăstirea Bradu, p. 196. 318 Ibidem, p. 197 şi pl. V. 319 Ibidem, p. 196. 320 C. Modoran, I. Chicideanu, Cercetări şi rezultate la mănăstirea Bradu, p. 1001. 321 Vezi DIR, B, veac XVI, vol. 5, p. 74, nr. 77 (act din 27 august 1582), p. 154-155, nr. 164 (act

din <aprilie–iulie> 1584); Ibidem, vol. 6, p. 68, nr. 79 (act din 20 aprilie <1593>), p. 76, nr. 87 (act din 14 iunie 1593); DIR, B, veac XVII, vol. 1, p. 35, nr. 42 (act din 6 aprilie 1602), p. 230, nr. 219 (act din 10 octombrie 1606) etc.

322 Vezi George D. Florescu, Un sfetnic al lui Matei Basarab, ginere al lui Mihai Viteazul, în Revista istorică română, XI-XII, 1941-1942, anexa III, intitulată: Neamul boierilor din Cornăţeni şi înrudirile lor cu Floreştii şi Craioveştii.

323 Stoicescu, Bibliografia, vol. I, p. 196 şi p. 260 cu notele 210-212. 324 Vezi Veniamin Nicolae, Ctitoriile lui Matei Basarab, Bucureşti, 1982, p. 159; Gheorghe

Olteanu, Repertoriul arheologic al judeţului Dâmboviţa, vol. I, Târgovişte, 2002, p. 93.


va fi fost înfăţişarea sa iniţială, ştiut fiind faptul că el a fost refăcut în anul 1726 de clucerul Matei Ruset325. Cât de amplă va fi fost această refacere şi ce anume s-a păstrat din arhitectura sa originară, sunt întrebări la care numai cercetările arheologice şi decapările de parament vor putea oferi răspunsuri satisfăcătoare.

Investigaţiile arheologice desfăşurate în ultimele decenii la Giurgeni, în vatra Târgului de Floci au scos la iveală câteva lăcaşuri de cult care vin să se adauge numărului relativ mare de locuinţe şi anexe gospodăreşti descoperite aici, completând astfel imaginea de ansamblu pe care o avem în legătură cu structura edilitară a acestui oraş medieval. Unul dintre aceste edificii, notat convenţional ca fiind biserica nr. 1 (fig. 60), a fost ridicat la cumpăna secolelor XV-XVI, la numai 75 m distanţă de o locuinţă de zid, de mari dimensiuni (cca. 46 m2), cu care se afla într-un raport de relativă contemporaneitate. Apropierile spaţiale şi cronologice existente între cele două construcţii au servit autorilor descoperirii drept argumente pentru emiterea ipotezei potrivit căreia biserica şi locuinţa alcătuiau un complex rezidenţial boieresc326. Ipoteza îşi găseşte sprijin şi din partea izvoarelor scrise, documentele interne de cancelarie punând la dispoziţie numeroase informaţii despre existenţa, în secolele XVI-XVII, a unor boieri rezidenţi ai Târgului de Floci327.

Edificiul a fost construit din bolovani legaţi cu mortar şi dezvolta obişnuitul plan dreptunghiular, cu nava divizată în naos şi pronaos, şi altar în formă de absidă semicirculară. Grosimea deosebit de mare a zidurilor, cuprinsă între 1,50 m şi 2 m, îndreptăţeşte supoziţia că biserica a fost acoperită cu semicilindri longitudinali în naos şi pronaos, în vreme ce absida altarului, uşor decroşată, nu va fi avut nevoie decât de obişnuita semicalotă sferică328.

Un alt paraclis de curte pare a fi cel descoperit recent în Bucureşti, în apropierea Curţii domneşti, lângă câteva resturi provenind din temeliile unor construcţii civile. Acestea din urmă au aparţinut probabil unor vechi curţi boiereşti ridicate în a doua jumătate a secolului al XVI-lea pe locul unde aveau să fie construite mai târziu casele familiei Văcărescu. Cercetările arheologice întreprinse aici au descoperit patru biserici suprapuse, care au funcţionat în mod succesiv între prima jumătate a secolului al XVI-lea şi sfârşitul secolului al XVIII-lea, ultima dintre acestea fiind chiar paraclisul reşedinţei boierilor Văcăreşti329.

Deosebit de interesante pentru demersul de faţă sunt resturile materiale ale primului dintre aceste lăcaşuri de cult, ridicat înainte de jumătatea secolului al XVI-

325 Stoicescu, Bibliografia, vol. I, p. 196. Alte intervenţii au avut loc la începutul secolului al XX-

lea, când Comisia Monumentelor Istorice a intervenit pentru refacerea turlei–clopotniţă şi a şarpantei, vezi Al. Lapedatu, Lucrările Comisiunii Monumentelor Istorice. Raport pe anul 1909, în BCMI, II, 1909, p. 45; I. Kalinderu, Al. Lapedatu, Raport general al Comisiunii Monumentelor Istorice pe anul 1912, în BCMI, V, 1912, p. 189; V. Brătulescu, Raport de activitate pe anul 1942, în Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice, Bucureşti, 1943, p. 26 şi p. 51.

326 A. Păunescu, Dana Mihai, Tipuri de locuinţe documentate arheologic la Oraşul de Floci, com. Giurgeni, jud. Ialomiţa, în Ialomiţa. Studii şi comunicări de istorie, arheologie, etnografie, III, 2000, p. 87; vezi, însă, L. Chiţescu, R. Lungu, T. Papasima, P. Vlădilă, Cercetările arheologice de la Piua Petri, în CA, IV, 1981, p. 126, unde se afirmă că un astfel de complex rezidenţial poate fi afirmat doar pentru faza a doua de funcţionarea a monumentului, corespunzătoare primei jumătăţi a secolului al XVII-lea, când acesta a fost reconstruit în întregime din cărămidă.

327 A. Păunescu, Cu privire la boierii din Oraşul de Floci în secolele XVI-XVII, în Muzeul Naţional, XII, 2000, p. 27-31.

328 Radu Lungu, Oraşul de Floci. Monumente istorice, în RMMMIA, XV, nr. 1, 1984, p. 38-39, fig. 3; Cr. Moisescu, Secolul al XV-lea, p. 31, fig. 13.

329 Gheorghe Mănucu–Adameşteanu, Dan D. Ionescu, în CCA, 2005, nr. 58, p. 91.


lea. Este vorba despre un edificiu de plan dreptunghiular cu dimensiuni reduse (9,80 m x 4,40 m, în interior), alcătuit din pronaos, naos şi altar. Dispoziţia sa planimetrică, păstrată, de altfel, şi la celelalte două care i-au succedat imediat, se caracterizează prin construirea în pandant a pronaosului şi a altarului, sub forma unor abside poligonale în exterior şi semicirculare în interior, care încadrau un naos aproximativ pătrat. Edificiul a fost flancat de mai multe contraforturi dispuse oblic, două dintre acestea fiind găsite pe latura sudică. Urme ale amenajărilor interne de care va fi beneficiat biserica nu s-au mai păstrat, cauzele acestei stări de fapt fiind, în mod evident, desele refaceri ale clădirii.

Contextul stratigrafic în care se plasează fundaţiile bisericii (strat gros de arsură) sugerează concluzia că aceasta şi-a încetat existenţa la sfârşitul secolului al XVI-lea, fiind foarte plauzibilă distrugerea ei în timpul ocupării Bucureştilor de către oastea otomană condusă de Sinan Paşa330. Dimensiunile reduse ale edificiului, amplasarea la numai câţiva metri de resturile edificiilor civile contemporane, apropierea de Curtea domnească, precum şi continuitatea de locuire, care are drept final al evoluţiei o reşedinţă boierească, îndreptăţesc ipoteza că descoperirea făcută reprezintă paraclisul uneia dintre numeroasele reşedinţe boiereşti pe care le găzduiau Bucureştii în cursul secolului al XVI-lea331.

Cercetările arheologice desfăşurate la biserica Creţulescu din Târgovişte au arătat că lăcaşul de cult (fig. 61) a fost ridicat în prima jumătate a secolului al XVI-lea şi a funcţionat, probabil, ca paraclis al unei curţi boiereşti până la sfârşitul aceluiaşi secol332. Către jumătatea secolului următor, după o perioadă de cca. 50 de ani în care a stat dezafectată, biserica a fost refăcută pe traseul vechilor fundaţii, de marele ban Dragomir din Plăviceni. Tot cu acest prilej, planul iniţial al construcţiei a fost amplificat, prin ridicarea la vest de pronaos a unui pridvor deschis.

Edificiul din secolul al XVI-lea descria o navă divizată (prin zid) în naos şi pronaos, ce se încheia spre răsărit cu absida altarului, uşor decroşată, de traseu poligonal atât în interior, cât şi în exterior. Soluţiile iniţiale de boltire au fost probabil asemănătoare cu cele existente astăzi în naos şi în altar333: doi semicilindri longitudinali, terminaţi deasupra absidei altarului cu trei segmente sferice.

În zona de contact a naosului cu altarul se remarcă absenţa oricărei urme de zidărie, de unde se poate trage concluzia foarte probabilă că tâmpla bisericii originare a fost ridicată din lemn. Nivelul de călcare din interior a fost acoperit cu o platformă din bolovani (pentru a se uniformiza nivelul podelei, după ridicarea construcţiei), peste care a fost aşezată o a doua platformă, obţinută din lut bine bătut. Deasupra ambelor, a fost amenajată ulterior o pardoseală din cărămidă. Se pare că, în interior, zidurile bisericii au fost tencuite şi acoperite cu fresce pictate, fragmente ale acestora fiind descoperite în spaţiul altarului334.

În ciuda faptului că identitatea ctitorilor iniţiali nu ne este cunoscută, totuşi apartenenţa bisericii la o reşedinţă boierească este foarte plauzibilă. În acest sens se pronunţă atât izvoarele scrise, care atestă numeroase cazuri de boieri rezidenţi ai oraşului Târgovişte335, cât şi împrejurarea că, după refacere, biserica a funcţionat

330 Ibidem. 331 Despre prezenţa boierimii în Bucureşti, vezi şi Mioara Turcu, Artele plastice, în Istoria

oraşului Bucureşti, vol. I, redactor responsabil: Florian Georgescu, Bucureşti, 1965, p. 227. 332 Petru Diaconescu, Gh. Olteanu, în CCA, 2003, nr. 200, p. 321. 333 Vezi Cr. Moisescu, Târgovişte, monumente istorice şi de artă, p. 96. 334 P. Diaconescu, Gh. Olteanu, în CCA, 2003, nr. 200, p. 319-320. 335 Stoicescu, Bibliografia, vol. II, p. 638.


ca paraclis pentru reşedinţa marelui ban Dragomir din Plăviceni, iar ulterior pentru aceea a familiei boierilor Creţuleşti336.

Tot în legătură cu prezenţa unei reşedinţe boiereşti trebuie pus un alt edificiu dreptunghiular din Târgovişte şi anume biserica Roşie. Aceasta a făcut parte din ansamblul reşedinţei ridicate aici, între anii 1542-1545, de jupanul Coadă337, ajuns mare vornic la curtea domnitorului Radu Paisie338. Relaţia dintre biserică şi reşedinţă este consemnată şi în documentele vremii, un act de cancelarie emis la 13 iulie 1636 vorbind despre “biserica de la poarta lui Coadă”339. Investigaţiile arheologice reluate după câteva decenii au confirmat ridicarea bisericii la mijlocul secolului al XVI-lea şi au adus în plus precizarea că turnul de acces spre clopotniţă, prezent pe latura de nord a pronaosului, reprezintă un adaos din secolul al XVII-lea, intervenit probabil în timpul domniei lui Matei Basarab340.

Probabil acelaşi statut de capelă de curte l-a avut iniţial şi biserica “Sf. Nicolae”–Androneşti din Târgovişte (fig. 62). Potrivit pisaniei aşezate în pronaos341, aceasta a fost ridicată în cursul anilor 1527-1528 de către jupanul Manea Perşanul mare vornic şi de jupaniţa sa, Vlădaia342.

Edificiul era o navă acoperită cu bolţi semicilindrice longitudinale, al cărei spaţiu se diviza în naos şi pronaos, prin intermediul unui zid străpuns în ax de un gol de uşă. Spre răsărit, nava era flancată de absida decroşată a altarului, pentagonală în exterior şi semicirculară în interior343.

Ca şi alte lăcaşuri de cult din Târgovişte, biserica a avut mult de suferit în timpul ocupaţiei otomane din 1595, fiind “spartă” de oştile lui Sinan Paşa. Reparată de către preotul Goncea “cliseariu”344, probabil la începutul secolului al XVII-lea, biserica a avut din nou de suferit, de această de pe urma cutremurelor din anii 1636-1640. În cele din urmă, edificiul a fost refăcut din temelii, în anul 1653, de către domnitorul Matei Basarab, care a utilizat traseul vechilor fundaţii şi i-a adăugat un pridvor deschis345.

2. 3. Biserici cu plan mixt Preocuparea pentru diversificarea structurală a clădirilor de cult a condus la

apariţia unor schimburi reciproce între cele două planuri prezentate până acum, schimburi care au sfârşit prin a se cristaliza într-un nou tip de edificiu, numit de specialişti “mixt” sau “intermediar”346. Principalele caracteristici ale acestui plan de

336 Cr. Moisescu, Târgovişte, monumente istorice şi de artă, p. 96. 337 Ibidem, p. 85-86, fig. 113; vezi şi Stoicescu, Bibliografia, vol. II, p. 645. 338 Despre acest boier, vezi G. D. Florescu, Vintilă I din Cornăţeni (n. c. 1480/90–c. 1553). Cu

note asupra boierilor şi dregătorilor din prima jumătate a veacului al XVI-lea în Ţara Românească, în vol. În amintirea lui Constantin Giurescu la 25 de ani de la moartea lui (1875-1918), Bucureşti, 1944, p. 234, nota 2; Stoicescu, Dicţionar, p. 45; Şt. Andreescu, Observaţii asupra pomelnicului mănăstirii Argeşului, în Glasul Bisericii, XXVI, nr. 7-8, 1967, p. 813.

339 DRH, B, vol. XXV, p. 376, nr. 336. 340 Gh. Olteanu, P. Diaconescu, M. D. Matei, Denis Căprăroiu, Petrică Florin, Iurea Ionuţ, în CCA,

2004, nr. 193, p. 340-341. 341 Vezi textul inscripţiei la Radu Gioglovan, M. Oproiu, Inscripţii şi însemnări din judeţul

Dâmboviţa, vol. I, Municipiul Târgovişte, Târgovişte, 1975, p. 121. 342 Despre acest boier şi familia lui, vezi Stoicescu, Dicţionar, p. 69; Şt. Andreescu, Observaţii

asupra pomelnicului mănăstirii Argeşului, p. 815. 343 Cr. Moisescu, Târgovişte, monumente istorice şi de artă, p. 85, fig. 109. 344 R. Gioglovan, M. Oproiu, op. cit., vol. I, p. 121. 345 P. Diaconescu, Gh. Olteanu, în CCA, 2003, nr. 201, p. 323, pl. 124 A. 346 Despre terminologia acestui tip de construcţii, vezi I. I. Solcanu, Istoriografia artei ecleziastice

din Moldova secolelor XIV-XVI , p. 49.


sinteză sunt, la exterior, păstrarea planului dreptunghiular şi absenţa turlei centrale, iar în interior, înlocuirea bolţilor semicilindrice, specifice planului dreptunghiular, cu calote sau cupole dispuse în filă. Tot la capitolul caracteristicilor interne, trebuie adăugată şi amenajarea, de regulă, în grosimea pereţilor naosului, a unor absidiole, care au ajuns să-i confere interiorului clădirii aspectul unui triconc347.

Cele mai vechi edificii aparţinând acestei structuri planimetrice sunt lăcaşurile de cult ridicate de voievodul Alexandru cel Bun în incintele ctitoriilor sale de la Bistriţa348 şi Probota (Probota I)349. Aici găsim prezente pentru prima dată cele două pseudo-abside săpate în zidurile naosului şi, probabil, tot aici, au fost ridicate deasupra naosurilor primele calote. La sfârşitul secolului al XV-lea, celor două li s-au adăugat edificiile de la Borzeşti350 şi Războieni351. Acestea din urmă sunt aproape identice, având planul dreptunghiular (lipsit, însă, de cele două pseudo-abside), încheiat spre răsărit cu o absidă poligonală în exterior (nouă laturi) şi semicirculară în interior. Soluţiile de boltire sunt şi ele asemănătoare, în ambele cazuri spaţiile naosului şi pronaosului fiind acoperite cu una şi respectiv două calote, sprijinite, fiecare, pe câte un sistem de arce dublou şi arce longitudinale.

La scurt timp după terminarea lucrărilor la biserica din Războieni, Ştefan cel Mare a desăvârşit această soluţie planimetrică prin ridicarea bisericii “Sf. Ion Botezătorul” din Piatra Neamţ352, unde găsim asociate, pentru prima dată în cadrul aceluiaşi edificiu, nava flancată de pseudo-abside şi soluţia acoperirii spaţiilor de cult cu serii de calote. Acest ultim lăcaş va funcţiona ca paraclis al reşedinţei locale, alături de palatul domnesc, ridicat probabil cu câteva decenii mai înainte353. Edificiul din Piatra Neamţ nu a rămas însă unicul caz de capelă domnească cu plan mixt, pentru că, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, Petru Rareş avea să ridice, după exemplul tatălui său, un edificiu asemănător (cu două calote, dar fără absidiole) în cadrul ansamblului Curţii domneşti din Târgu Frumos354.

Cele două biserici de curte au furnizat un model constructiv pe care boierimea moldoveană îl va urma destul de frecvent la sfârşitul secolului al XV-lea şi în prima jumătate a veacului al XVI-lea. Ne-o demonstrează lista destul de consistentă a edificiilor de acest tip ridicate pe lângă reşedinţele boiereşti din

347 Pentru principalele caracteristici ale planului mixt, vezi V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p.

677-679; D. Năstase, Arhitectura, p. 326; Gr. Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României, p. 255. 348 Bătrâna, Contribuţia, p. 158-160; Moisescu, Arhitectura, p. 161-162, fig. 193. 349 Ibidem, p. 160-161, fig. 192. Potrivit, însă, autorilor descoperirii, biserica ar fi fost ridicată de

Ştefan cel Mare, vezi L. Bătrâna, A. Bătrâna, O primă ctitorie şi necropolă voievodală datorată lui Ştefan cel Mare: mănăstirea Probota, în SCIA–AP, 24, 1977, p. 209-211, p. 218, fig. 3; Idem, Contribuţia, p. 162-163.

350 G. Balş, Bisericile lui Ştefan cel Mare, p. 81-87, fig. 112; Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, p. 109-113; V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 679-681, fig. 629; D. Năstase, Arhitectura, p. 326-329; Stoicescu, Repertoriul bibliografic, p. 102-103; Gr. Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României, p. 225-227.

351 G. Balş, Bisericile lui Ştefan cel Mare, p. 45-81; Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, p. 139-144; V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 681-683; D. Năstase, Arhitectura, p. 326-329; Stoicescu, Repertoriul bibliografic, p. 706-707.

352 G. Balş, Bisericile lui Ştefan cel Mare, p. 87-98, fig. 123-124; Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, p. 160-167; V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 683-686, fig. 634; D. Năstase, Arhitectura, p. 326-329; L. Şimanschi, Curtea şi biserica domnească din Piatra Neamţ, Bucureşti, 1969, p. 17-22; Stoicescu, Repertoriul bibliografic, p. 640-641; Gr. Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României, p. 225-226.

353 L. Şimanschi, op. cit., p. 9. 354 G. Balş, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacul al XVI-lea, p. 80-82, fig. 88-89.


perioada amintită: Arbore (jud. Suceava), Drăgoieşti (jud. Suceava), Şipote (jud. Iaşi), Văleni (jud. Neamţ), Brănişteni (jud. Neamţ), Părhăuţi (jud. Suceava), Zahareşti (jud. Suceava) şi Iaşi. De altfel, ponderea ridicată pe care a avut-o acest program constructiv în preferinţele boierimii este ilustrată şi de constatarea că numărul acestor edificii este chiar mai mare decât cel al capelelor de plan triconc (şase) sau dreptunghiular (şase).

Se pare, însă, că în epocă prestigiul acestui model constructiv şi funcţional de biserică a fost mai mare decât lasă să se înţeleagă simpla trecere în revistă a celor şapte capele boiereşti sus-menţionate. Acest prestigiu a depăşit graniţele Moldovei, modelul arhitectural discutat pătrunzând şi la sud de Carpaţi, în Ţara Românească, unde poate fi întâlnit începând chiar cu primele decenii ale secolului al XVI-lea. Drept dovezi în acest sens, pot fi menţionate bisericile curţilor boiereşti de la Drăgoieşti (jud. Vâlcea), Cepturoaia (jud. Olt), Ruda (jud. Vâlcea) şi Runcu (jud. Vâlcea), biserici pe care cercetările istoricilor de artă le arată a fi fost iniţial edificii dreptunghiulare acoperite cu calote.

Biserica din Arbore, parte componentă a complexului reşedinţei portarului Luca Arbure355, a fost ridicată în anul 1502, la scurt timp după desăvârşirea acestui plan şi impunerea lui în repertoriul arhitectonic al bisericilor de curte moldoveneşti. O însemnare aflată pe un exemplar al “Faptelor Apostolilor” aflat astăzi la Biblioteca Academiei Române, afirmă că manuscrisul fost dăruit de portar la 29 mai 1507: “celei din nou zidite biserici de la a sa curte de la Solca”356.

Lăcaşul de cult (fig. 69) este o construcţie dreptunghiulară (22 m x 9,10 m) ridicată din piatră brută şi cărămidă (folosită mai ales în structura bolţilor). Clădirea conţine compartimentele specifice planului dreptunghiular: pronaos şi naos rectangulare; respectiv absida decroşată a altarului, de formă semicirculară. Cele două încăperi vestice sunt despărţite printr-un zid plin, străpuns de un gol de uşă, plasat în axul clădirii. Spre vest, proiecţiile longitudinale ale zidurilor bisericii se prelungesc cu cca. 2,50 m dincolo de limita pronaosului, unindu-se în partea superioară printr-o boltă semicilindrică. În acest fel, a luat naştere un spaţiu deschis (probabil cu funcţie de clopotniţă), care seamănă foarte mult cu cel pe care l-am văzut la biserica reşedinţei din Vornicenii Mari. Acelaşi spaţiu poate fi văzut, de asemenea, la biserica lui Ştefan cel Mare de la Reuseni, precum şi la capela reşedinţei din Drăgoieşti, de care ne vom ocupa ceva mai jos. Revenind la biserica de la Arbore, mai trebuie adăugat că în interiorul naosului se regăsesc două absidiole scobite în grosimea pereţilor laterali ai naosului, fiecare dintre ele fiind încadrată de câte două mănunchiuri de colonete angajate, cu baze şi capiteluri din piatră cioplită357.

Altarul bisericii din Arbore este boltit în mod obişnuit, cu ajutorul unei semi-calote. Deasupra naosului se află o calotă sprijinită pe sistemul arcelor piezişe, o inovaţie introdusă în arhitectura moldovenească de meşterii epocii ştefaniene358. Pronaosul este acoperit şi el tot cu o calotă, aşezată de această dată pe patru arce longitudinale, câte două pe fiecare zid lateral, precum şi pe două rânduri de arce

355 Despre acest boier, vezi M. M. Székely, Obârşia lui Luca Arbure. O ipoteză, în vol. In honorem Paul Cernovodeanu, editat de Violeta Barbu, Bucureşti, 1998, p. 419-429, cu bibliografia.

356 Însemnarea a fost publicată f. a., f. t., în Ioan Neculce, V, 1925, p. 345. 357 G. Balş, Bisericile lui Ştefan cel Mare, p. 111-115, fig. 158; V. Vătăşianu, Istoria artei feudale,

p. 687-688; I. Caproşu, Biserica Arbure, Bucureşti, 1967, p. 9-11. 358 Vezi I. I. Solcanu, Realizări artistice, în vol. Petru Rareş, redactor coord.: L. Şimanschi,

Bucureşti, 1978, p. 293.


transversale, treptate, susţinute de console. Sistemul de bolţi din pronaos este, prin urmare, unul mai puţin obişnuit pentru arhitectura moldovenească, o soluţie similară fiind întâlnită doar în cazul bisericii de la Reuseni359.

Spaţiul bisericii este luminat prin intermediul unui număr de cinci goluri de ferestre: câte unul pe pereţii de vest şi de nord ai pronaosului, două în absidiolele naosului şi unul în absida altarului, acesta din urmă fiind situat, ca şi cel din peretele vestic al pronaosului, în axul longitudinal al bisericii360. Imediat după terminarea construcţiei, în anii 1503-1504, zidurile bisericii au fost acoperite cu fresce pictate atât în interior361, cât şi în exterior362. Mult mai bine conservată, fresca exterioară prezintă trăsăturile unei opere de sinteză, rezultat al asimilării, în spiritul tradiţiei autohtone, a unor detalii iconografice şi a unor elemente stilistice care vin atât din mediul artei occidentale, cât şi dinspre cel răsăritean363.

Biserica curţii din Arbore a fost menită încă de la început să adăpostească mormintele membrilor familiei ctitoriceşti364. În acest sens, panul Luca Arbure şi-a amenajat în pronaos, încă din anul 1503, un chivot de piatră sub care, ulterior, va fi aşezată lespedea mormântului său. Alături de acest mormânt, în spaţiul funerar al capelei mai pot fi văzute astăzi alte două pietre funerare, aparţinând Iulianei, soţia ctitorului, şi unuia dintre copiii acesteia365.

Foarte asemănătoare cu biserica reşedinţei din Solca este o altă ctitorie a panului Luca Arbure, ridicată de această dată în satul Şipote din ţinutul Hârlăului. Potrivit pisaniei aşezate la 5 septembrie 1507, aceasta a fost destinată de ctitor să servească drept paraclis “curţilor sale din Şipote”366.

În formă iniţială, biserica (fig. 64) a fost un edificiu alcătuit din altar, naos şi pronaos; ulterior, în cursul unei a doua faze constructive, intervenite la sfârşitul secolului al XVIII-lea, celor trei încăperi li s-a adăugat şi un turn–clopotniţă. Altarul are aspectul unei abside semicirculare uşor decroşate; spaţiul acestuia încorporează proscomidia şi diaconiconul, care au fost prevăzute sub forma unor nişe adâncite în masa de zidărie. Naosul este asemănător cu cel al bisericii din Piatra Neamţ, pereţii de nord şi de sud având săpată câte o pseudo-absidă care urcă

359 D. Năstase, Arhitectura, p. 333; I. Caproşu, Biserica Arbure, în MMS, L, nr. 5-6, 1974, p. 405;

Gr. Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României, p. 247. 360 Dimitrie Dan, Ctitoria hatmanului Luca Arbure, în BCMI, XIX, 1926, p. 40; Repertoriul

monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, p. 185. 361 I. I. Solcanu, Datarea ansamblului de pictură de la biserica Arbure, I, Pictura interioară, în

AIIAI, XII, 1975, p. 35-53. În anul 1992 au fost demarate lucrări de restaurare a picturilor murale interioare şi exterioare, vezi Geanina Roşu, Tabloul funerar din pronaosul bisericii Arbore. Semnificaţii. Restaurare, în RMI, nr. 1, LXXII, 2001-2003, p. 22-26; T. Sinigalia, Din nou despre picturile din pronaosul bisericii din satul Arbore, în RMI, nr. 1-2, LXXIV, 2005, p. 44-55.

362 I. I. Solcanu, Datarea ansamblului de pictură de la biserica Arbure, II, Pictura exterioară. Începuturile picturii exterioare din Moldova, în AIIAI, XVIII, 1981, p. 167-180.

363 Vasile Drăguţ, Dragoş Coman, maestrul frescelor de la Arbure, Bucureşti, 1969, p. 17. Pentru pictura bisericii din Solca, vezi G. Balş, Bisericile lui Ştefan cel Mare, p. 115-117; I. D. Ştefănescu, L’évolution de la peinture religieuse en Bucovine et Moldavie, depuis les origines jusqu’au XIXe siècle, p. 124-130, pl. LVII-LXI; V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 830-832.

364 T. Sinigalia, Programul iconografic al spaţiului funerar din biserica “Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul” din satul Arbore, în RMI, nr. 1, LXXII, 2001-2003, p. 27-33.

365 Vezi inventarul pietrelor de mormânt, în vol. Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, p. 27-271; despre importanţa artistică a chivotului, vezi V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 717.

366 Vezi textul pisaniei la C. Bobulescu, Comunicări. Date cu privire la unele biserici din judeţul Iaşi, în Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice. Secţia din Basarabia, II, 1928, p. 151.


până la partea superioară a ferestrelor. La origine, naosul şi pronaosul erau despărţite printr-un zid plin, străpuns cu un gol de uşă, aşa cum am văzut că se întâmplă, de altfel, cu toate celelalte biserici ale perioadei. În cursul refacerilor de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, spaţiul de trecere dintr-o încăpere în alta a fost însă considerabil lărgit, zidul plin făcând loc unui arc de mari dimensiuni. Intrarea în pronaos, amplasată iniţial în apropierea colţului sud-vestic al clădirii, a fost zidită şi înlocuită cu o mare deschidere pe latura vestică, aceasta din urmă fiind asociată cu prezenţa turnului–clopotniţă, prin intermediul căruia se face astăzi intrarea în biserică. Tot pe seama intervenţiilor ulterioare trebuie pusă probabil şi rotunjirea colţurilor vestice ale edificiului.

Spaţiul interior este luminat de patru ferestre: una în axul absidei altarului; alte două în naos, aşezate simetric în cele două pseudo-abside ale zidurilor laterale; precum şi una plasată asimetric, pe peretele sudic al pronaosului, lângă zona de contact a acestuia cu naosul.

Structura actuală a bolţii naosului mai păstrează încă, în partea inferioară, urmele unor pandantivi care făceau parte din formula originară de boltire. Plecând de aici, se poate bănui că, iniţial, aceasta combina o calotă sferică şi sistemul de arce piezişe specific bolţilor moldoveneşti. Seria de bolţi care acoperea spaţiul bisericii mai cuprindea un semicilindru longitudinal în pronaos (înlocuit între timp cu un tavan din lemn) şi, probabil, o semicalotă sferică în altar367.

O altă biserică de curte asemănătoare cu cea de la Arbore a fost descoperită la nivel de fundaţii în vatra satului medieval Drăgoieşti. Lăcaşul de cult a funcţionat în ultimele decenii ale secolului al XV-lea şi la începutul secolului al XVI-lea, şi a făcut parte din complexul unei reşedinţe boiereşti ce poate fi pusă în legătură cu panul Drăgoi pârcălab, strănepotul unui alt pan Drăgoi, membru al Sfatului domnesc la sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul secolului al XV-lea. Clădirile rezidenţiale ale acestui complex se aflau în apropiere, la sud-vest de biserică, existenţa acestora fiind indicată de prezenţa la suprafaţa solului a unor materiale arheologice specifice acestui gen de construcţii: ceramică de uz comun, ceramică monumentală (cahle), diverse obiecte metalice etc.368.

Edificiul de cult (fig. 65) avea un altar în formă de absidă semicirculară decroşată; un naos rectangular, flancat de două pseudo-abside săpate în zidurile de nord şi de sud; respectiv un pronaos aproximativ pătrat. Zidurile de nord şi de sud ale pronaosului se prelungeau însă dincolo de zidul vestic al bisericii, unde, probabil, se uneau printr-un arc semicircular, dând naştere unei arcade ce adăpostea clopotniţa. Această din urmă particularitate constructivă, ca de altfel şi celelalte trăsături planimetrice, apropie foarte mult lăcaşul de cult de bisericile de la Reuseni şi Arbore. În acest context, nu este deloc exclus ca sistemul de boltire al bisericii din Drăgoieşti să fi fost şi el asemănător cu cele de la Reuseni şi Arbore. Mergând pe această ipoteză, este de bănuit că edificiul a avut sistemul de boltire compus din bine cunoscuta semicalotă sferică corespunzătoare altarului şi două cupole dispuse în filă, deasupra naosului, respectiv pronaosului369.

367 G. Balş, Bisericile lui Ştefan cel Mare, p. 181-182, fig. 277; V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 690-691.

368 A. Bătrâna, O biserică de curte feudală (sec. XVI) descoperită la Drăgoieşti (jud. Suceava), în BOR, XCVII, nr. 1-2, 1979, p. 179; pentru problema cahlelor, vezi şi Paraschiva–Victoria Batariuc, Cahle din Moldova medievală. Secolele XIV-XVII, Suceava, 1999, p. 162.

369 A. Bătrâna, Em. I. Emandi, Cercetările arheologice de la Drăgoieşti (Suceava), în SAMJ, V, 1978, p. 198-200, fig. 2; A. Bătrâna, O biserică de curte feudală, p. 180-182, fig. 1.


Biserica a funcţionat ca lăcaş de închinare, dar şi ca loc de înhumare pentru membrii familiei boierului ctitor. La sfârşitul secolului al XIX-lea, printre ruinele edificiului a fost găsită o lespede funerară care atestă trecere în nefiinţă, la 6 octombrie 1512, a panului Ioan Drăgoi pârcălab370. Piatra de mormânt nu putea să provină decât din spaţiul interior al bisericii, cea mai probabilă ipoteză fiind aceea că pârcălabul a fost înmormântat în pronaos, alături de alte rude ale sale. Din păcate, ruinele bisericii au fost complet dezafectate în cursul secolului XX, astfel încât cercetările arheologice nu au reuşit să identifice nici unul dintre aceste morminte; singurul element reconstituit fiind, aşa cum am văzut, planimetria lăcaşului de cult. Mai trebuie adăugat aici faptul că în zona din vecinătatea imediată a bisericii a funcţionat şi o necropolă exterioară. Aceasta, însă, nu a mai intrat în atenţia investigaţiilor arheologice371, astfel încât, în stadiul actual al informaţiei, este greu de spus care era statutul social al celor înhumaţi aici.

Un alt lăcaş de cult cu plan mixt, pe care însăşi pisania îl atribuie unei reşedinţe boiereşti, este biserica din Văleni, ridicată de postelnicul Cozma Şarpe372 în anul 1519, “la curtea sa din Şchiai”373. Monumentul (fig. 66) are planimetria şi soluţiile de boltire foarte asemănătoare cu cele întâlnite la Şipote: un altar semicircular, acoperit cu o semicalotă; un naos dreptunghiular, având deasupra sistemul bolţilor moldoveneşti; respectiv un pronaos pătrat, acoperit cu un cilindru longitudinal. Peretele care separa iniţial încăperile vestice a fost eliminat şi în acest caz, el fiind înlocuit cu un arc în plin cintru. Apropierea de biserica panului Luca Arbure de la Şipote este subliniată, de asemenea, prin poziţia celor două pseudo-abside laterale, care sunt reduse şi aici la dimensiunea unor simple evazări în dreptul ferestrelor.

Spaţiul interior a fost luminat iniţial de cinci ferestre: două aşezate asimetric în pronaos, două aşezate simetric în naos şi cea obişnuită, din axul absidei altarului. Intrarea în biserică se făcea, pe latura sudică a pronaosului, unde încă se mai păstrează portalul originar, în arc frânt, care încadra uşa exterioară374.

Biserica din Brănişteni a fost ridicată în anul 1520, ca paraclis375 în cadrul reşedinţei panului Eremia mare vistiernic376, ea venind să înlocuiască la această dată un lăcaş de cult mai vechi, cu rosturi similare. Foarte probabil, acesta din urmă a funcţionat în a doua jumătate a secolului al XV-lea pe lângă reşedinţa familiei Limbă Dulce377, printre ai cărei descendenţi se afla şi Ana, cneaghina marelui vistiernic378, cea care a moştenit satul şi curtea.

370 Vezi textul inscripţiei, la G. Balş, Bisericile lui Ştefan cel Mare, p. 282. 371 A. Bătrâna, Emil I. Emandi, op. cit., p. 198. 372 În privinţa acestui boier, vezi Stoicescu, Dicţionar, p. 328-329; Marcel Lutic, Două neamuri

străvechi: Gănescu şi Stravici, în AG, III (VIII), nr. 3-4, 1996, p. 180-181. 373 Vezi textul inscripţiei la N. Iorga, Inscripţii din bisericile României, vol. I, Bucureşti, 1905, p.

18. 374 G. Balş, Bisericile lui Ştefan cel Mare, p. 182-184, fig. 282; V. Vătăşianu, Istoria artei feudale,

p. 691-693. 375 Mihai Ispir, Paul Felican, Un monument de la începutul secolului al XVI-lea, în Memoria

Antiquitatis, VI-VIII, 1961, p. 293. 376 Despre acest boier, vezi Stoicescu, Dicţionar, p. 304; M. M. Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş,

p. 323-333. 377 DRH, A, vol. II, p. 74, nr. 51, act din 23 august 1455, prin care panul Tador al lui Limbă Dulce

primeşte întărire domnească pentru satul, “Brănişteri, unde este curtea lui”, aflat pe Pârâul Negru. 378 Despre ascendenţa jupaniţei Ana (Anuşca), vezi M. M. Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş, p.

345-346.


Lăcaşul de cult (fig. 70) se prezintă astăzi drept rezultatul mai multor intervenţii, care i-au modificat substanţial înfăţişarea. Iniţial, el se compunea din naos şi pronaos aproape pătrate, cărora li se adăuga absida semicirculară a altarului. Pseudo-absidele laterale, scobite în grosimea zidului naosului, au fost subliniate în elevaţie prin câte două colonete, acest sistem fiind întâlnit, aşa cum am văzut anterior, şi în cazul altor biserici ale epocii, precum cele de la Reuseni şi Arbore. De asemenea regăsit în cazurile altor edificii contemporane, este zidul plin care separa spaţiul naosului de cel al pronaosului, zid care, în urma refacerilor ulterioare, a fost însă complet înlăturat. La aceste elemente s-au adăugat într-o fază ulterioară un exonartex suprapus de o clopotniţă, precum şi un pridvor. Tot refacerilor târzii, din secolele XVIII-XIX, le sunt datorate bolţile actuale, cea mai mare parte a decoraţiei exterioare, precum şi amplasarea portalului (aflat iniţial la intrarea în pronaos) la trecerea dintre pridvor şi exonartex379.

Lăcaşul de cult din Brănişteni a adăpostit probabil osemintele mai multor membri ai familiei marelui vistier Eremia380. În prezent este cunoscut doar un singur mormânt, atestat prin intermediul unei pietrei funerare aflate în curtea bisericii. Acesta a aparţinut unui personaj masculin, mort în anul 1555, al cărui nume nu s-a păstrat decât fragmentar381.

Ridicată în anul 1522, biserica din Părhăuţi se situează la cca. 200 m de locul în care atât tradiţia locală, cât şi unele resturi arheologice plasează casele reşedinţei marelui logofăt Gavriil Totruşan382. Edificiul de cult (fig. 67) a fost construit din piatră brută şi puţină cărămidă, aceasta din urmă fiind utilizată mai ales în compoziţia bolţilor. Planul său cuprinde cele trei spaţii obişnuite pentru lăcaşurile ortodoxe – altar (semicircular, având pastoforiile amenajate sub formă de nişe), naos şi pronaos –, la care se adaugă un pridvor deschis, ridicat către apus, în continuarea pronaosului. Pridvorul a fost ridicat prin prelungirea spre vest a zidurilor pronaosului, aşa cum am întâlnit şi la alte biserici din epocă (Vornicenii Mari, Reuseni, Arbore şi Drăgoieşti), între care, de această dată, a fost introdus un masiv stâlp de zidărie menit să divizeze parterul în două arcade frontale. Deasupra pridvorului se ridică un etaj cu rol de clopotniţă, având două arcade mari deschise spre faţa apuseană, în corespondenţă cu cele inferioare, şi câte o arcadă pe faţadele laterale. Accesul la etaj se realizează prin intermediul unei scări în spirală, plasate în colţul de sud-est al pridvorului. Scara se prezintă sub forma unui spaţiu îngust practicat în zidul bisericii, special îngroşat în acest scop. Pridvorul etajat de la Părhăuţi este prima realizare de acest fel din arhitectura moldovenească, el constituind modelul de la care, ceva mai târziu, se vor inspira în mod special constructorii epocii lui Petru Rareş.

Bolţile care acoperă naosul şi pronaosul se sprijină pe arce mari, dispuse de-a lungul pereţilor, deasupra cărora pandantivii şi arcele piezişe susţin câte o calotă.

379 G. Balş, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea,

Bucureşti, 1933, p. 177-179; V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 693; M. Ispir, P. Felican, op. cit., p. 291-292.

380 Se pare, însă, că marele vistier, devenit apoi călugărul Evloghie, nu a fost îngropat aici, ci în cealaltă ctitorie a sa, biserica mănăstirii Sălăjani, vezi DIR, A, veac XVI, vol. 1, p. 527; N. Grigoraş, Un vechi locaş de cultură dispărut: Mănăstirea Sălăjeni, în MMS, XLIV, nr. 7-8, 1968, p. 423.

381 G. Balş, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea, p. 180, fig. 935.

382 Mugur Andronic, Evoluţia habitatului uman în bazinul hidrografic Soloneţ, din Paleolitic până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în SAMJ, XXII-XXIII, 1995-1996, p. 26-27.


Altarul este acoperit cu o semicalotă sferică, în vreme ce pridvorul are o boltă cilindrică din cărămidă, aşezată transversal. Spaţiile interioare sunt delimitate prin intermediul unor pereţi străpunşi în ax de câte un gol de uşă. Ferestrele sunt în număr de cinci, dispuse simetric câte două în naos, respectiv în pronaos, la acestea adăugându-se o fereastră amplasată în axul altarului383.

Pereţii interiori sunt decoraţi cu ciubuce compuse din câte trei toruri înmănunchiate, care încadrează ferestrele în panouri şi continuă sub forma unor brâuri, înconjurând spaţiile naosului şi pronaosului. Acoperirea cu fresce pictate a pereţilor interiori a fost executată odată cu terminarea construcţiei384, puţinele fragmente conservate ilustrând una dintre etapele care au prefigurat, în evoluţia picturii moldoveneşti, momentul important marcat de domnia lui Petru Rareş385.

Lăcaşul de cult ridicat de Gavriil Totruşan în Părhăuţi a primit încă de la început funcţia de necropolă boierească, el venind să înlocuiască în acest scop o biserică anterioară, probabil din lemn386. Dovada acestei stări de fapt o constituie prezenţa pietrelor de mormânt aparţinând panului Anjincu vameşul, expiat în anul 1494, şi cneaghinei Maria, mama logofătului, trecută în nefiinţă în cursul anului 1506. Alături de aceste morminte, în biserică se află alte patru pietre tombale aparţinând Anei, cneaghina lui Gavriil Totruşan, precum şi membrilor familiei Murguleţ, descendenţii marelui logofăt din secolul al XVII-lea387.

Biserica din Zahareşti388 a avut, foarte probabil, rolul de paraclis al curţii boierilor Hâreşti şi a urmaşilor acestora, aici fiind înmormântată cneaghina Marena, mama fraţilor Hâra. Prezenţa mormântului, înfrumuseţat la 8 aprilie 1542 de către cel mai vârstnic dintre fraţi, pârcălabul de Hotin Nicoară Hâra389, constituie dovada incontestabilă a dreptului de ctitorire pe care cel puţin unul dintre aceste două personaje îl avea în relaţie cu biserica390. De aici rezultă, cu certitudine, concluzia că lăcaşul de cult era o ctitorie boierească de familie, context în care, aşa cum am văzut şi în alte cazuri similare, rosturile sale nu se puteau lega decât de existenţa unei curţi boiereşti sau de aceea a unui aşezământ monahal. Cum în documentele satului nu găsim nici o precizare legată de existenţa unui schit sau a unei mănăstiri la Zahareşti, rămâne să conchidem, prin urmare, că biserica de aici a funcţionat în cadrul unei reşedinţe boiereşti.

383 G. Balş, Bisericile lui Ştefan cel Mare, p. 178-179, fig. 276; V. Vătăşianu, Istoria artei feudale,

p. 693-694, fig. 647; D. Năstase, Arhitectura, p. 336; N. Grigoraş, Biserica Părhăuţi, ctitoria marelui logofăt Gavriil Trotuşan, în MMS, LII, nr. 5-6, 1976, p. 404-405; Gr. Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României, p. 242-243.

384 Bogdana Irimia, Datarea picturilor murale de la Părhăuţi, în RMMMIA, V, nr. 2, 1974, p. 66-72.

385 I. D. Ştefănescu, L’évolution de la peinture religieuse en Bucovine et Moldavie, depuis les origines jusqu’au XIXe siècle, p. 101-103, pl. XXXVIII; V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 838-839; N. Grigoraş, Biserica Părhăuţi, p. 405-409.

386 Ibidem, p. 408. 387 Vezi descrierea pietrelor funerare la Nicolae Grămadă, Biserica din Părhăuţi, în MMS, XXXV,

nr. 9-12, 1959, p. 625-626. 388 Secţiunea referitoare la biserica din Zahareşti a fost publicată sub titlul: Cristian Nicolae

Apetrei, O ipoteză cu privire la biserica din Zahareşti, comuna Stroieşti (jud. Suceava), în Perspective ale istorie locale în viziunea tinerilor cercetători, vol. III, îngrijit de Costin Croitoru, Brăila-Galaţi, 2007, p. 69-74.

389 Vezi textul inscripţiei la G. Balş, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacul al XVI-lea, p. 335.

390 Vezi şi M. M. Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş, p. 204.


Ipoteza avansată aici poate fi susţinută, însă, şi cu câteva surse documentare, care, după cunoştinţa noastră, nu au fost luate în discuţie până acum de către cei care s-au ocupat de trecutul monumentului. În primul rând, este vorba despre o carte de mărturie emisă la 17 august 1586 de către Albaş, vornic de Suceava, prin care acesta proceda – din însărcinarea panului Gheorghie, hatman şi pârcălab de Suceava – la stabilirea hotarului satului Borhineşti, aparţinând mănăstirii Slatina, şi la delimitarea lui de hotarul ocolului domnesc al Sucevei. Între numeroşii megieşi care depuneau mărturie cu acest prilej, figurează, în calitate de hotarnic, “panul Costin din Zaharieşti”391; aşadar, un boier, care îşi avea reşedinţa în satul Zahareşti. Prezenţa panului Costin în Zahareşti ne este confirmată însă şi indirect, câteva documente de cancelarie făcând de această dată legătura între sat şi unii dintre membrii familiei sale. Două acte emise de cancelaria lui Ieremia Movilă, la 18 ianuarie 1601392 şi 21 aprilie 1601393, menţionează o pricină aflată în cercetarea mitropolitului Gheorghe al Sucevei, pricină în care erau implicaţi “cneaghina Măriica Costineas[a] ot Zahariiaşti” şi preotul “Lazor ot Stânca”, ca urmare a pierderii de către acesta din urmă a unor bunuri încredinţate de cneaghină. Avem aici, aşadar, confirmarea faptului că soţia panului Costin, cneaghina Mărica, locuia tot în Zahareşti. La cele două acte se adaugă însă şi un al treilea, mai precis un zapis, redactat la 30 aprilie 1604394, care îl menţionează printre megieşii adeveritori pe “Gligorce, fiul lui Costin de la Zahareşti”. Actul în cauză se referă la o tranzacţie cu ocini din satul Nemirceni, aflat în apropierea Zahareştilor, astfel încât devine foarte plauzibilă concluzia că şi fiul panului Costin rezida tot aici.

Prin urmare, constatăm existenţa mai multor surse documentare care ne arată faptul că satul în care a fost ridicată biserica ce adăpostea mormântul cneaghinei Marena servea, către sfârşitul secolului al XVI-lea, drept loc de reşedinţă pentru panul Costin şi membrii familiei sale. Care era, însă, relaţia acestora cu biserica din Zahareşti şi, implicit, cu ctitorii ei, pârcălabul Nicoară Hâra şi mama lui, cneaghina Marena? Răspunsul la această întrebare ne este oferit de cercetările cu caracter genealogic. Aflăm, astfel, că boierul hotarnic din 1586 era fiul lui Ionaşco Cârcu şi al Maricăi, fiica lui Ion Hâra, pârcălab de Hotin395. În ceea ce-l priveşte pe Ion Hâra, trebuie spus că acesta era frate cu Nicoară Hâra pârcălab de Hotin şi cu Gherman postelnic, iar toţi trei erau fiii cneaghinei Marena, cea înhumată în naosul bisericii din Zahareşti396. Aşadar, panul Costin se dovedeşte a fi unul dintre descendenţii pe linie feminină ai familiei Hâreştilor, linie pe care, de altfel, s-a transmis şi moştenirea asupra Zahareştilor. După moartea cneaghinei Marena, satul a trecut în patrimoniul comun al celor trei fraţi, pentru ca ulterior să intre exclusiv în posesia descendenţilor lui Ion şi Gherman, ca urmare a faptului că Nicoară, cel mai mare dintre ei, a murit fără urmaşi397. Ca nepot al lui Ion Hâra, panul Costin a moştenit

391 DIR, A, veac XVI, vol. 3, p. 331, nr. 402. 392 N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol. VII, Cărţi domneşti, zapise şi

răvaşe, Bucureşti, 1904, p. 209-210. 393 Ibidem, p. 210, de această dată, cei doi împricinaţi apar drept “Costineasa ot Zăhăreşti” şi “popa

Lazor ot Stupca”. 394 DIR, A, veac XVII, vol. 1, p. 143, nr. 206. 395 Gh. Ghibănescu, Hrisovul lui Gr. A. Ghica pentru Zaharieşti ot Suceava, în Revista Arhivelor,

I, 1924-1926, p. 276. 396 Petronel Zahariuc, O genealogie de refăcut: familia Hâra, în AG, I (VI), nr. 3-4, 1994, p. 226;

M. M. Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş, p. 197. 397 Ibidem, p. 202-203.


partea de sat care îi revenise mamei sale398, dat fiind că fraţii săi, Gheorghe Cârcu şi Vasile Cârcu, se pare că au decedat, de asemenea, fără urmaşi399. În plus, nu este deloc exclus ca panul Costin să fi cumpărat şi alte părţi care reveniseră verilor săi.

Concluzia care se desprinde în cele din urmă este aceea că, în condiţiile în care drepturile de stăpânire asupra Zahareştilor au fost păstrate (cel puţin parţial400) în sânul neamului Hâreştilor, iar satul a servit drept reşedinţă pentru unul dintre descendenţii săi, este foarte probabilă existenţa aici a unei continuităţi de locuire boierească401, care a început odată cu ridicarea curţii de către fraţii Hâra (Nicoară, Ion şi Gherman) şi s-a menţinut pe parcursul a cel puţin trei generaţii.

Ridicarea bisericii din Zahareşti a avut loc cu siguranţă înainte de 1542, ea fiind deja funcţională în primăvara acestui an, când, aşa cum am văzut mai sus, pârcălabul Nicoară Hâra înfrumuseţa mormântul mamei sale, acoperindu-l cu o piatră funerară402. Monumentul (fig. 68) are planimetria specifică majorităţii bisericilor de plan mixt: altar în formă de absidă semicirculară decroşată; naos rectangular, cu pseudo-abside laterale, evidenţiate doar în partea inferioară a zidurilor (sub nivelul ferestrelor); şi pronaos, de asemenea rectangular, despărţit de naos prin intermediul unui zid plin străpuns în ax de un gol de uşă.

Interiorul bisericii este accesibil prin intermediul unei uşi amplasate pe latura vestică, în vreme ce luminarea este asigurată de şapte ferestre: şase aşezate simetric, faţă în faţă, în naos, pronaos şi altar (acestea din urmă corespunzând pastoforiilor), şi una în axul absidei altarului403.

Dacă soluţia boltirii pronaosului prin intermediul unei calote sprijinite pe arce şi pandantivi este comună şi altor monumente anterioare, în schimb soluţia pentru care s-a optat în naos marchează o nouă etapă în procesul de fuziune a planului triconc cu cel dreptunghiular. Aceasta întrucât, în cazul lăcaşului de cult de la Zahareşti, se poate observa pentru prima dată tendinţa de înlocuire a calotei de pe naosul unei biserici de tipul mixt cu turla ce caracterizase până acum exclusiv monumentele de plan triconc404.

Biserica din Zahareşti a servit drept loc de odihnă veşnică nu numai pentru cneaghina Marena, mama fraţilor Hâra, ci şi pentru unii dintre descendenţii panului Costin. Graţie unei alte pietre de mormânt păstrate încă în interiorul monumentului, ştim astăzi, de pildă, că ginerele acestuia din urmă, postelnicul Ion (Eni) Ţica, a fost înmormântat şi el aici, în anul 1649405. Investigaţiile arheologice întreprinse la

398 Vezi N. Iorga, Studii şi documente, vol. VII, p. 208-209, unde este rezumat un act de întărire

emis de Iancu Sasul în beneficiul Maricăi, fiica lui Ion Hâra vornic, pentru o parte din satul Zahareşti. 399 Vezi M. M. Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş, p. 197 şi p. 505 cu anexa 17. 400 La 14 mai 1586, jumătate din sat era întărită de Petru Şchiopul Măgdălinei, ginerelui acesteia,

Nicolae Aprod, fiului său, Avram diac, şi Salomiei, vezi N. Iorga, Studii şi documente, vol. VII, p. 209.

401 Din perspectivă arheologică, descoperirea caselor boiereşti pe care le bănuim a se fi aflat aici, deşi dezirabilă, este totuşi puţin probabilă, întrucât vechea aşezare este suprapusă aproape integral de cea modernă, vezi M. D. Matei, Em. I. Emandi, O. Monoranu, Cercetări arheologice privind habitatul medieval rural din bazinul superior al Şomuzului Mare şi al Moldovei (secolele XIV-XVII), Suceava, 1982, p. 91.

402 N. Grămadă, Anul zidirii bisericii din Zahareşti, în Codrul Cosminului, II-III, 1925-1926, p. 610.

403 G. Balş, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacul al XVI-lea, p. 72-76, fig. 78; Gr. Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României, p. 298.

404 D. Năstase, Arhitectura, p. 344-345. 405 P. Zahariuc, op. cit., p. 229; M. M. Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş, p. 198, nota 396.


Zahareşti au arătat faptul că lăcaşul de cult a fost frecventat în egală măsură şi de către locuitorii de rând ai satului. O demonstrează cele câteva morminte modeste dezvelite în cimitirul care s-a dezvoltat în vecinătatea imediată a bisericii, dar şi împrejurarea că de la ridicarea ei şi până la sfârşitul secolului XX, ctitoria fraţilor Hâra a rămas singurul lăcaş de cult al comunităţii din Zahareşti406.

În seria capelelor moldoveneşti de plan mixt pare să se încadreze şi biserica “Dancu” din Iaşi, demolată, din nefericire, la începutul secolului al XX-lea (1903). Potrivit pisaniei – descoperite la sfârşitul secolului anterior, în cursul unor lucrări de restaurare –, biserica a fost ridicată în anul 1541 şi a fost închinată Sfinţilor Mihail şi Gavril407. Asupra identităţii ctitorilor a existat însă o controversă, cauzată de faptul că textul inscripţiei menţionează două nume, Iurie şi Dancu, precedate de un determinant, în parte suprascris, interpretabil în mod diferit. Unii dintre cei care s-au ocupat de trecutul monumentului au fost de părere că biserica a avut doi ctitori408 şi că aceştia erau boieri ce purtau titlurile de postelnici409 sau pani410. Alţii, în schimb, au interpretat cele două nume ca aparţinând unui singur personaj, pe care l-au identificat cu panul Iurie mare spătar la curtea lui Petru Rareş411. Cercetări genealogice recente au arătat, însă, că pe acest din urmă boier nu îl chema Iurie Dancu, ci Iurie Grumaz412, astfel încât cele două nume pomenite în pisaniei trebuie să fi aparţinut unor persoane diferite. O nouă lectură a textului pisaniei, de această dată după originalul aflat la Muzeul de Istorie a Moldovei din Iaşi, a confirmat această din urmă concluzie, aducând în plus precizarea că determinantul care însoţeşte cele două nume este cuvântul “popă”413. Prin urmare, primul dintre ctitori era un preot, numit “popa Iurie”; se pune, însă, întrebarea ce statut social va fi avut al doilea ctitor, Dancu, cel care a rămas în conştiinţa ieşenilor drept principalul comanditar al acestui lăcaş de cult? Răspunsul ne este oferit de un document târziu, redactat la 15 decembrie 1701, în care se spune că biserica a fost zidită de “creştinul boiarin de demult anume Dancul”414. Interesant este faptul că în textul documentului, după numele lui Dancu urmează un loc lăsat liber, probabil pentru a fi completat cu numele preotului Iurie, după care urmează numele unei femei,

406 Cercetările au vizat vatra satului şi necropola, reuşind să scoată la lumină două locuinţe

ţărăneşti, semiadâncite, un mic depozit de unelte din fier şi 12 morminte databile între secolele XVI-XVIII (M. D. Matei, Em. Ioan Emandi, O. Monoranu, op. cit., p. 104-129); din păcate, biserica nu s-a bucurat de o atenţie similară, deşi sondarea perimetrului interior ar fi putut furniza date suplimentare despre relaţia sa cu familia ctitorilor sau despre evoluţia aşezării (aşa cum este, de exemplu, posibilitatea descoperirii unui lăcaş de cult mai vechi, dat fiind faptul că satul este atestat încă de la începutul secolului al XV-lea, vezi DRH, A, vol. I, p. 135, nr. 90, act din 3 iunie 1429).

407 Ilarie Huşanu, Inscripţiunea de la biserica Sfinţii Voievozi pronumită Dancu din oraşul Iaşi, în Revista pentru istorie, archeologie şi filologie, I, nr. 1, 1883, p. 180-182.

408 N. Iorga, Inscripţii din bisericile României, vol. II, Bucureşti, 1908, p. 134; Constantin C Giurescu, Istoria românilor, vol. II, partea 1, ediţia a III-a, Bucureşti, 1940, p. 185-186.

409 Il. Huşanu, op. cit., p. 181. 410 Constantin Mosor, Biserica Dancu din Iaşi. Scurtă prezentare istorică, în MMS, XLVI, nr. 1-2,

1970, p. 53. 411 N. A. Bogdan, Oraşul Iaşi. Monografie istorică şi socială ilustrată, ediţia a II-a, Iaşi, 1913, p.

198-199; C. Cihodaru, Dezvoltarea oraşului până la jumătatea secolului al XVI-lea, în Istoria oraşului Iaşi, vol. I, redactori responsabili: C. Cihodaru şi Gheorghe Platon, Iaşi, 1980, p. 80; Stoicescu, Repertoriul bibliografic, p. 445; D. Bădărău, I. Caproşu, op. cit., p. 45.

412 Vezi M. M. Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş, p. 322-328. 413 Ibidem, p. 329 şi nota 80. 414 Florin Marinescu, I. Caproşu, P. Zahariuc, Documente româneşti din arhiva mănăstirii

Xiropotam de la Muntele Athos. Catalog, vol. I, Iaşi, 2005, p. 109, nr. 197.


Sofroniia. Coroborând aceste date, rezultă, aşadar, că biserica a fost o ctitorie boierească, înălţată de un preot Iurie, de un boier Dancu, precum şi de o cneaghină numită Sofroniia, trei personaje aflate probabil în relaţii de rudenie.

Odată cu lămurirea identităţii ctitorilor, trebuie însă elucidat şi un aspect care, de regulă, a fost ignorat de cercetătorii monumentului: funcţia pe care a avut-o lăcaşul de cult. Pentru a putea răspunde la această problemă, trebuie să revenim la documentul din decembrie 1701. În textul acestui izvor se arată că domnitorul Constantin Duca, împreună cu mitropolitul Sava şi cu întregul Sfat domnesc au luat hotărârea ca biserica “să se numească de acmu înainte mănăstire”415, ceea ce înseamnă că, până la începutul secolului al XVIII-lea, biserica a funcţionat fără a avea legătură cu vreun aşezământ monahal. Cum, însă, mai sus am văzut că biserica a fost o ctitorie boierească – de unde rezultă că ea nu putea fi decât biserică mănăstirească sau capelă de curte, aşa cum am subliniat şi în alte părţi ale acestui capitol –, nu ne rămâne decât să presupunem că aceasta a fost ridicată în relaţie cu o reşedinţă pe care familia ctitorilor o deţinea în Iaşi.

În sprijinul acestei ipoteze vine, însă, şi un izvor scris de mare importanţă pentru istoria familiilor domneşti şi boiereşti din secolele XIV-XVI, respectiv pomelnicul mănăstirii Bistriţa. Aici, printre ultimele pomelnice înregistrate se găseşte o listă cu opt nume în dreptul căreia a fost redactată o însemnare marginală care vorbeşte despre: “Danco de la Iaşi şi copiii lui, opt suflete”416. Aşa cum s-a observat deja417, acest Danco este, foarte probabil, unul şi acelaşi cu ctitorul bisericii, argumente în favoarea acestei identificării fiind nu numai asocierea numelui său cu oraşul Iaşi – asociere prezentă atât în cazul bisericii, cât şi în cel al pomelnicului –, ci şi constatarea că în lista celor opt personaje prezente în pomelnic figurează numele celui de-al treilea ctitor al bisericii, cneaghina Sofroniia418. În plus, trebuie subliniat faptul că adăugarea însemnării lângă pomelnic nu poate indica altceva decât faptul că între grupul celor opt din pomelnic (cu Sofroniia printre ei) şi familia lui Dancu existau legături de rudenie, legături care am văzut că sunt sugerate şi de către celelalte surse. Rezultă de aici că boierul Dancu, unul dintre ctitorii bisericii, îşi avea reşedinţa în Iaşi, ceea ce aruncă o lumină nouă asupra lăcaşului de cult, pledând serios în favoarea concluziei că acesta a fost la origine o biserică de curte.

Este posibil, însă, ca şi preotul Iurie să fi locuit în Iaşi419, cu atât mai mult cu cât, cleric de mir fiind, se poate să fi fost slujitorul propriei ctitorii. Trebuie adăugat aici faptul că un preot Iurie apare şi în pomelnicul mănăstirii Bistriţa, unde este menţionat împreună cu soţia Todora şi copiii săi (nenumiţi însă) alături de un stolnic Daniil din Iaşi, fiul Dimei420. Cum şi în acest caz trebuie să fie vorba despre relaţii de rudenie, este foarte probabil ca, de fapt, să avem de-a face cu atestarea unei întregi familii boiereşti care rezida în Iaşi. De altfel, comparând numele prezente în prima listă (aflată în relaţie cu Danco) cu cele din a doua (în care apare numele lui Iurie), pot fi observate câteva nume comune, precum Parasca, Câracon, probabil o formă coruptă a numelui Chiriac din pomelnicul lui Iurie, Danil/Daniil,

415 Ibidem. 416 Damian P. Bogdan, Pomelnicul mănăstirii Bistriţa, Bucureşti, 1941, p. 119. 417 Ibidem, p. 40; M. M. Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş, p. 329-330. 418 Vezi D. P. Bogdan, op. cit., p. 119, rândul 20. 419 O ipoteză similară la M. M. Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş, p. 329. 420 D. P. Bogdan, op. cit., p. 117.


Marina/Marinca şi Gheorghe, ceea ce ne întăreşte, în cele din urmă, supoziţia că personajele menţionate în cele două pomelnice au aparţinut unui neam boieresc cu mai multe ramuri, a cărui existenţă s-a legat de oraşul Iaşi.

Arhitectura bisericii ridică şi ea unele probleme, întrucât singura sursă de informaţii utilă pentru încadrarea tipologică a monumentului este o fotografie realizată la sfârşitul secolului al XIX-lea421. Pe baza acesteia, se poate spune că edificiul era unul fără abside laterale, compus din altar, naos, pronaos şi un masiv turn–clopotniţă, acesta din urmă fiind adăugat însă la o dată mai recentă. Înfăţişând biserica cu o turlă deasupra naosului, aceeaşi fotografie ne oferă sugestii cu privire la sistemul de boltire utilizat şi, implicit, poate aduce lămuri în problema variantei planimetrice puse în practică. Analizând aspectul turlei, Gheorghe Balş afirma că aceasta “este după aparenţă adăugată sau poate schimbată”, motiv pentru care “putem conchide la un plan simplu oarecum asemănător cu cel de la Baia, Părhăuţi, sau încă cu cel de la Şipote, Văleni, Cotnari”422. Ultima dintre bisericile nominalizate trebuie, totuşi, exclusă din lista cu posibile analogii, pentru că ea este de fapt un edificiu de cult catolic, ridicat în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. În locul său, trebuie avute în vedere celelalte biserici boiereşti care, în epocă, au fost lipsite de abside laterale, respectiv cele ridicate în prima jumătate a secolului al XVI-lea la Arbore, Drăgoieşti, Brănişteni şi Zahareşti. Cum, însă, în toate aceste cazuri avem de-a face cu edificii de plan mixt, nu ne rămâne decât să bănuim că biserica Dancu a aparţinut şi ea aceleiaşi tip de plan. O menţiunea specială trebuie făcută, totuşi, în legătură cu biserica de la Zahareşti, ridicată în acelaşi an cu ctitoria lui Dancu, sau poate cu ceva vreme înainte, întrucât aici am văzut că deasupra naosului îşi face apariţia pentru prima dată o turlă. Aceasta înseamnă că pe lângă soluţia calotei, aflată la modă în prima jumătate a secolului al XVI-lea, meşterul bisericii Dancu a putut opta, în egală măsură, şi pentru varianta unei turle. În ultimă instanţă, această realitate face mai plauzibilă partea a doua a ipotezei avansate de Gheorghe Balş, anume aceea că biserica a avut turlă deasupra naosului încă de la început, astfel încât ceea ce se vede în fotografie este rezultatul unei refaceri.

Iniţial, reşedinţa familiei boierului Dancu nu s-a aflat chiar în târg, ci la marginea acestuia, în suburbii. Ea a fost înglobată în teritoriul oraşului abia în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, când întreaga zonă din care făcea parte (aflată la nord de Târgul Vechi) a primit denumirea de “Târgul Nou” sau “Târgul de Sus”423. Prezenţa reşedinţei trebuie să fi avut legătură cu un domeniu pe care familia lui Dancu îl stăpânea în vecinătatea oraşului. Despre structura acestui domeniu nu s-au păstrat informaţii documentare, în schimb avem la dispoziţie două izvoare toponimice care vin să sugereze faptul că respectivul domeniu, sau cel puţin o parte din acesta, se întindea undeva la sud-est de oraş. În primul rând, trebuie menţionat toponimul “Odaia Dancului”, semnalat într-un act de cancelarie din 12 martie 1639424, care indică probabil prezenţa unui adăpost temporar pe care îl aveau posluşnicii familiei boiereşti, adăpost aflat în legătură cu una dintre principalele

421 G. Balş, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacul al XVI-lea, p. 66, fig. 69. 422 Ibidem, p. 66. 423 C. Cihodaru, op. cit., p. 53. 424 Catalogul documentelor moldoveneşti din Arhiva Centrală a statului, vol. II, 1621-1651,

întocmit de Mihai Regleanu, Iulia Gheorghian, Veronica Vasilescu, Doina Duca, Bucureşti, 1959, p. 279, nr. 1345.


îndeletniciri aducătoare de venit în epocă, creşterea vitelor425. Deosebit de semnificativ este şi faptul că în perioada ce a urmat, acest adăpost s-a transformat într-o aşezare permanentă, care şi-a însuşit numele vechiului stăpân al odăii426. Cel de-al doilea izvor anunţat datează din a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi se referă la existenţa unui pod al lui Dancu, aflat în hotarul mănăstirii Socola427. Prezenţa lui vine să sugereze, aşadar, că pentru a înlesni legăturile dintre reşedinţă şi domeniul din apropiere, boierul Dancu a procedat la construirea unui pod menit probabil să uşureze traversarea pârâului Socolei.

Toate aceste elemente analizate (reşedinţa, biserica, podul şi odaia) ne conduc, în cele din urmă, la concluzia că boierul Dancu a fost un personaj care a avut o anumită importanţă în procesul de dezvoltare a oraşului Iaşi. Din păcate, în stadiul actual al cunoştinţelor, rolul său este dificil de desluşit, el urmând să fie conturat probabil cu mai multă precizie odată cu aducerea în discuţie a unor noi surse documentare.

În Ţara Românească, cel mai vechi edificiu cu plan mixt este biserica “Trei Ierarhi” de la Drăgoeşti, paraclisul reşedinţei ridicate aici de marele logofăt Tudor din Drăgoeşti428. Construit în prima treime a secolului al XVI-lea, lăcaşul de cult era iniţial un edificiu dreptunghiular, fără absidiole, încheiat spre răsărit cu absida decroşată a altarului, semicirculară în interior şi poligonală la exterior (în şapte laturi)429. După vechiul sistem bine cunoscut, naosul era despărţit de pronaos prin intermediul unui zid gros de aproape 1 m, străpuns de o deschidere simplă în ax, terminată cu o acoladă în partea superioară. Planul originar al construcţiei a fost amplificat în anii 1769 şi 1911, prin adăugarea unei prime clopotniţe (deservite de un turnuleţ ce adăpostea scara de acces), precum şi a unui pridvor deschis, deasupra căruia a fost construită cea de-a doua clopotniţă430.

Despre interiorul pronaosului se pot face puţine aprecieri, inundaţiile din anul 1970 determinând prăbuşirea unei părţi a zidurilor sale în albia Oltului. Cert este doar faptul că acesta era luminat de o fereastră, plasată pe peretele sudic, simetric faţă de turnul scării. Naosul, în schimb, mai bine conservat, păstrează încă dispunerea ferestrelor iniţiale: una mediană pe zidul nordic şi două pe cel sudic. Spaţiul altarului cuprindea, pe latura nordică, o nişă corespunzătoare proscomidiei, iar spre nord-est, o a doua nişă, ceva mai înaltă şi mai îngustă, în interiorul căreia se afla o fereastră dispusă asimetric. Alături de aceasta din urmă, mai contribuiau pentru luminarea altarului alte două ferestre: una situată în ax şi alta spre sud. Iconostasul, păstrat doar pe o înălţime de cca. 0,30-0,40 m, este rezultatul refacerilor din anul 1769, datorate postelnicului Ioniţă Bucşenescu. Conform pisaniei aşezate de acesta, tot atunci, biserica a fost pictată în interior, ferestrele şi uşile au fost considerabil lărgite, iar vechea pardoseală a fost înlocuită. În altar, nişa proscomidiei a fost şi ea lărgită, astfel încât fereastra nord-estică a fost obturată. În

425 C. Cihodaru, op. cit., p. 67. 426 V. Neamţu, C. Cihodaru, Dezvoltarea economică, în Istoria oraşului Iaşi, vol. I, p. 147. 427 DIR, A, veac XVI, vol. 3, p. 212, nr. 265 (act din 12 aprilie 1583). 428 Despre Tudor mare logofăt şi familia acestuia, vezi Ion Ionaşcu, Biserici, chipuri şi documente

din Olt, Craiova, 1934, p. 153-168; Ion Radu Mircea, Un neam de ctitori olteni. Boierii Drăgoeşti, în Revista de istorie bisericească, I, nr. 1, 1943, p. 53 şi urm.

429 Şt. Andreescu, O biserică din secolul al XV-lea, p. 154. 430 B. Irimia, Importanţa bisericii din Drăgoeşti–Vâlcea pentru arhitectura românească din

secolul XVI, în BOR, XCIV, nr. 9-12, 1976, p. 1049.


anul 1911, biserica a beneficiat de un nou set de reparaţii. Cu acest prilej, pardoseala din cărămidă, introdusă de postelnicul Bucşenescu, a fost înlocuită cu o duşumea din scânduri de stejar, iar ferestrele au fost din nou lărgite; deasupra pridvorului a fost ridicată o turlă din lemn acoperită cu tablă, iar restul bisericii a fost învelit cu şiţă431.

Aspectul exterior al zidurilor bisericii este asemănător cu cel întâlnit şi la alte lăcaşuri de cult ridicate în cursul secolului al XVI-lea: decor din cărămidă aparentă (astăzi, tencuit) şi firide simple, alungite, născute imediat deasupra soclului şi arcuite în apropiere de cornişă432.

Sistemul de bolţi cu care este acoperit în prezent edificiul are la bază, atât în naos, cât şi în pronaos, câte o calotă sferică ridicată, prin intermediul pandantivilor, peste patru arce – două longitudinale, sprijinite pe pilaştri angajaţi, şi două transversale, rezemate pe cele longitudinale –, în timp ce altarul este acoperit cu un semicilindru încheiat spre răsărit cu o semicalotă433. Graţiei pisaniei puse de postelnicul Bucşenescu, ştim astăzi cu certitudine că această structură nu este cea originară, întrucât, alături de intervenţiile arătate mai sus, aceasta menţionează şi ridicarea unor “stâlpi de piatră cu fiarele lor”, care nu pot fi decât pilaştrii angajaţi pe care se sprijină arcele longitudinale. În acest context, reconstituirea sistemului de bolţi adoptat de constructorii bisericii din secolul al XVI-lea poate viza doar două variante posibile. Prima dintre ele ar fi aceea că, iniţial, atât naosul, cât şi pronaosul au avut bolţi semicilindrice longitudinale434, înlocuite în anul 1769 cu cele două calote aşezate pe arce şi pandantivi. Cea de-a doua variantă ar fi aceea că structura actuală este rezultatul refacerii întocmai a celei originare, elementul de noutate adus de postelnicul Bucşenescu fiind introducerea stâlpilor adosaţi zidurilor longitudinale cu scopul de a conferi sistemului de boltire un plus de rezistenţă. În stadiul actual al informaţiilor, mai plauzibilă ni se pare a fi cea de-a doua variantă, întrucât textul pisaniei insistă în special pe marginea inovaţiilor constructive aduse bisericii şi mai puţin asupra componentei de refacere a clădirii, sugerând astfel concluzia că bolţile au intrat la acest din urmă capitol. Un răspunsul tranşant la această problemă nu va putea fi formulat, însă, decât odată cu cercetarea amănunţită a arhitecturii monumentului (incluzând aici şi decapări ale zidurilor) şi demararea unor investigaţii arheologice care să sondeze fundaţiile acestuia.

Încă din prima fază de funcţionare, biserica a fost folosită ca loc de înhumare pentru membrii familiei logofătului Tudor din Drăgoeşti. La începutul secolului trecut, în pridvor se aflau trei pietre funerare, mutate probabil din spaţiul pronaosului, între care putea fi văzută cea a jupanului Dumitru, unul dintre fiii marelui logofăt Tudor, decedat la 15 noiembrie 1530435. Prezenţa necropolei din spaţiul pronaosului a fost confirmată, de altfel, şi în timpul lucrărilor întreprinse pentru consolidarea terenului pe care se află biserica. Cu acest prilej, la intrarea în naos, au fost localizate mai multe morminte, care au rămas însă necercetate436.

Un al doilea potenţial exemplu din seria capelelor muntene de plan mixt îl constituie biserica din Cepturoaia, astăzi com. Iancu Jianu, aparţinând reşedinţei

431 Ibidem, p. 1047, p. 1050 şi notele 36-37. 432 Şt. Andreescu, O biserică din secolul al XV-lea, p. 154. 433 C. Pillat, op. cit., p. 225; B. Irimia, Importanţa bisericii din Drăgoeşti–Vâlcea, p. 1049-1050. 434 Ipoteza este sugerată de Şt. Andreescu (Idem, O biserică din secolul al XV-lea, p. 156). 435 I. Ionaşcu, op. cit., p. 174. 436 B. Irimia, Importanţa bisericii din Drăgoeşti–Vâlcea, p. 1050.


ridicate aici în prima treime a secolului al XVI-lea de către strămoşii boierilor Buzeşti: Vlad banul, Dumitru pârcălabul şi Balica medelnicerul437. Biserica urmează un plan drept, care asociază trei încăperi rectangulare dispuse în serie (naos, pronaos şi pridvor închis, cu turn–clopotniţă) şi o absidă decroşată (corespunzătoare altarului), semicirculară în interior şi pentagonală la exterior. În ciuda faptului că edificiul prezintă astăzi evidente modificări şi adăugiri în raport cu structura iniţială, se pare, totuşi, că această planimetrie este cea originară. Argumentul cel mai puternic în acest sens îl constituie elevaţia, care, după toate aparenţele, are trăsături constructive similare cu cele aparţinând altor edificii din secolul al XVI-lea. Avem în vedere aici, pe de o parte, tehnica şi materialele de construcţie utilizate pentru ridicarea zidurilor – asemănătoare cu cele de la Căluiu, ctitorie apropiată în timp şi în spaţiu a aceloraşi boieri Buzeşti438 –, iar pe de altă parte plastica faţadelor, similară cu cea a bisericii contemporane de la Drăgoeşti439, care, aşa cum am arătat anterior, a îndeplinit aceeaşi funcţie de capelă de curte. Primele refaceri majore pe care le-a înregistrat biserica datează de la începutul secolului al XVIII-lea. Ele trebuie puse pe seama jupanului Constantin Buzescu, unul dintre succesorii ctitorilor, despre care ştim cu siguranţă că s-a îngrijit de refacerea picturii interioare, întrucât tabloul votiv din pronaos îl înfăţişează în calitate de ctitor, alături de membrii familiei sale440. Refacerea picturii trebuie să fi fost, totuşi, însoţită şi de alte intervenţii asupra arhitecturii bisericii. În acest context este de crezut că a avut loc lărgirea spaţiului de comunicare dintre naos şi pronaos, prin spargerea zidului care le despărţea şi înlocuirea lui cu stâlpi legaţi prin arce în acoladă441; şi, probabil, tot atunci, zidurile exterioare au fost întărite cu un număr de 11 contraforturi din cărămidă: câte patru pe fiecare latură, două la intrarea în biserică şi unul în axul altarului442. Celelalte intervenţii au survenit la sfârşitul secolului al XIX-lea şi pe parcursul secolului al XX-lea. Acestea au vizat înlocuirea frescelor pictate la începutul secolului al XVIII-lea cu o zugrăveală nouă443; mărirea numărului de ferestre din naos şi pronaos (iniţial erau câte două)444; reducerea în dimensiuni a contraforturilor445; tencuirea zidurilor exterioare; refacerea învelitorii446 şi a turnului–clopotniţă447.

437 Şt. Andreescu, O biserică din secolul al XV-lea, p. 154 şi nota 30. V. Drăguţ (Idem, Datarea

picturilor murale ctitoriceşti din biserica din Cepturoaia, în SCIA, IX, nr. 1, 1962, p. 191-192, nota 5) şi V. M. Puşcaşu (Eadem, Actul de ctitorire, p. 272, nr. 1015) opinează că ridicarea bisericii a avut loc în răstimpul 1562-1564, drept argument fiind invocată o inscripţie aflată pe un chenar de uşă, care indică această dată. Momentul respectiv poate fi, totuşi, unul care înregistrează o primă intervenţie din seria celor care au marcat evoluţia bisericii.

438 V. Drăguţ, Datarea picturilor murale ctitoriceşti, p. 191, nota 5. 439 Şt. Andreescu, O biserică din secolul al XV-lea, p. 155. 440 V. Drăguţ, Datarea picturilor murale ctitoriceşti, p. 190-191. 441 Vezi descrierea interiorului actual la V. N. Drăghiceanu, Monumentele Olteniei. Al III-lea

raport, în BCMI, XXVII, 1934, p. 115. 442 P. V. Năsturel, Biserici, mănăstiri şi schituri din Oltenia, în Revista pentru istorie, archeologie

şi filologie, XII, nr. 2, 1911, p. 313-314. 443 V. Drăguţ, Datarea picturilor murale ctitoriceşti, p. 190. 444 Şt. Andreescu, O biserică din secolul al XV-lea, p. 155. 445 În fotografia publicată de P. V. Năsturel (Idem, op. cit., p. 324) biserica are contraforturi

masive cu secţiune triunghiulară, în vreme ce imaginea publicată de V. Drăguţ (Idem, Datarea picturilor murale ctitoriceşti, p. 189) înfăţişează biserica flancată de contraforturi mai înguste, cu secţiune trapezoidală.

446 V. N. Drăghiceanu, Monumentele Olteniei, p. 115. 447 Şt. Andreescu, O biserică din secolul al XV-lea, p. 155, nota 2.


Sistemul de boltire al bisericii din Cepturoaia este alcătuit dintr-un sfert de sferă în altar, o calotă sferică în naos şi un semicilindru longitudinal în pronaos448. Ca şi în cazul bisericii de la Drăgoeşti, se ridică problema dacă această formulă este cea iniţială sau este rezultatul uneia dintre refacerile târzii. Comparând structura bolţilor cu cea a elevaţiei, unul dintre cercetătorii monumentului remarca faptul că zidurile bisericii sunt construite din cărămizi subţiri şi mortar gălbui turnat în rosturi mari, în vreme ce bolţile folosesc acelaşi tip de cărămidă, dar mortarul utilizat pare a avea o culoare mai deschisă, iar rosturile sunt mai mici. Potrivit aceluiaşi cercetător, această constatare ar sugera că bolţile au fost refăcute, probabil la începutul secolului al XVIII-lea449. Argumentul adus în discuţie nu este totuşi unul peremptoriu, astfel încât rezolvarea problemei va depinde în viitor de cercetarea amănunţită a paramentului iniţial din exteriorul clădirii (întrucât, în prezent, zidurile sunt acoperite cu tencuială) şi a pereţilor interiori, acolo unde starea actuală a picturii va permite acest lucru.

Biserica adăposteşte, probabil, mormintele mai multor membri ai familiei ctitorilor din secolul al XVI-lea. În stadiul actual al informării, ne sunt cunoscute doar două astfel de personaje, graţie celor două lespezi funerare care s-au păstrat în spaţiul pridvorului450. Acestea aparţin jupânului Dumitru pârcălab, executat de către Moise voievod în anul 1530, şi jupaniţei Maria, probabil soţia lui Radu Buzea mare armaş, mama fraţilor Buzeşti, decedată în anul 1584451. Morminte boiereşti pot fi găsite, însă, şi în spaţiul din jurul bisericii, acolo unde sunt atestate înmormântări din secolul al XVII-lea452. Nu este exclus ca lăcaşul de cult să fi funcţionat şi în calitate de biserică parohială, aceasta întrucât membrii comunităţii săteşti din apropiere au folosit şi ei, se pare, acelaşi cimitir ca şi stăpânii reşedinţei453.

Biserica din Runcu a funcţionat ca paraclis al curţii454 ridicate aici de marele ban Dobromir455, după ce acesta şi-a întregit probabil moşia, cumpărând jumătate de sat de la Drăghici logofăt din Sălătruc456. Complexul este menţionat ca atare într-un document din anul 1695, emis de domnul muntean Constantin Brâncoveanu, prin care satul Runcu era dăruit ctitoriei sale de la Hurezu. În textul acestuia se arată că: “aici a fost temeiul caselor şi biserica de piatră a lui Dobromir mare vornic”457. Vechea pisanie a bisericii, care îi indică în calitate de ctitori pe jupanul Dobromir, pe jupaniţa Vilae şi pe fiul lor, Mihail, arată că lăcaşul de cult a fost terminat la 5

448 V. N. Drăghiceanu, Monumentele Olteniei, p. 115. 449 V. Drăguţ, Datarea picturilor murale ctitoriceşti, p. 191, nota 5. 450 Vezi textele inscripţiilor, la P. V. Năsturel, op. cit., p. 315. 451 Despre aceşti boieri, vezi Al. Ştefulescu, Gorjul istoric şi pitoresc, Târgu Jiu, 1904, p. 290; Şt.

Andreescu, Observaţii asupra pomelnicului mănăstirii Argeşului, p. 814-815. 452 Vezi V. N. Drăghiceanu, Monumentele Olteniei, p. 115, unde este redată inscripţia funerară de

pe crucea lui “Iovan Hano ot Nicopol”, înmormântat la Cepturoaia în anul 1653. 453 P. V. Năsturel, op. cit., p. 313. 454 C. Pillat, op. cit., p. 225. 455 Despre acest boier, vezi Dumitru Bălaşa, Dobromir marele ban al Craiovei (1568-1583).

Pagini din istoria Banatului Craiovei, în MO, XII, nr. 1-2, 1960, p. 24-41; Stoicescu, Dicţionar, p. 51; D. Pleşia, Marele ban Dobromir şi neamul său, în AG, IV (IX), nr. 1-2, 1997, p. 179-220.

456 DRH, B, vol. VII, p. 36, nr. 24 (act din 8 mai <1571-1574>); probabil marele ban stăpânea deja o parte din sat şi se înrudea cu Drăghici logofătul, pentru că tranzacţia trebuia să respecte dreptul de protimissis; potrivit, însă, lui D. Bălaşa (Idem, op. cit., p. 39), dreptul de stăpânire asupra satului i-a fost adus de soţia sa, jupaniţa Vilae, care l-ar fi moştenit de la părinţii săi.

457 ASB, Mănăstirea Hurezi, XIV/7. Vezi şi Sinigalia, Arhitectura civilă, p. 114.


iunie 1577458. Informaţia este însă preţioasă şi pentru datarea complexului din care a făcut parte biserica; cum începerea lucrărilor de construcţie la casele reşedinţei trebuie să fi avut loc cu un an sau doi înainte de ridicarea lăcaşului de cult, rezultă că ansamblul rezidenţial a fost construit în perioada 1575-1577.

Edificiul de cult (fig. 71) este construit din cărămidă, pe o fundaţie din piatră de râu şi cărămidă legate cu mortar, şi descrie un plan drept, cu naos şi pronaos rectangulare, şi altar poligonal, în şapte laturi. Evoluţia sa planimetrică a fost însă marcată de mai multe etape constructive, acestea fiind identificate în cursul unor sondaje arheologice întreprinse aici în anul 1957. Graţie acestor investigaţii, ştim astăzi că în cursul secolelor XVII-XVIII planul clădirii a fost extins, prin adăugarea unui pridvor pe latura vestică şi a unei clopotniţe pe latura nordică. Cele două noi componente planimetrice nu s-au mai păstrat însă decât la nivelul fundaţiilor, întrucât în răstimpul 1829-1830 egumenul mănăstirii Hurezu a dispus demolarea lor, cu ocazia unor lucrări de refacere mai ample459. Cu acest prilej, noii ctitori, arhimandritul Dorothei, egumenul mănăstirii Hurezu, şetrarul Teodorin şi jupaniţa acestuia, Zamfira, au aşezat deasupra intrării în naos o pisanie în care sunt descrise intervenţiile întreprinse asupra arhitecturii bisericii460.

Intrarea în biserică se făcea pe latura vestică a acesteia. Spaţiul interior a fost divizat, potrivit obiceiului din secolul al XVI-lea, şi s-a păstrat în această formulă până astăzi: naosul şi pronaosul erau separate printr-un zid plin cu uşă de acces, în vreme ce altarul era despărţit de naos prin intermediul unei tâmple de zid. Potrivit, însă, pisaniei din 1830, vechea tâmplă a bisericii era complet distrusă la acea dată, astfel încât noii ctitori au procedat la refacerea ei din temelie461.

Unul dintre sondajele efectuate în naos a demonstrat că nivelul de călcare din interiorul bisericii a fost amenajat iniţial sub forma unui pavaj executat din cărămizi pătrate. Cu prilejul ridicării pridvorului şi a turnului clopotniţă, peste acest pavaj a fost aşezat unul nou, alcătuit de această dată din cărămizi dreptunghiulare462.

Interiorul bisericii este luminat de şase ferestre dispuse simetric (două în pronaos şi patru în naos), la care se adaugă o a şaptea, situată în altar, în axul clădirii. Frescele pictate care acoperă astăzi zidurile interioare sunt de slabă calitate, ele fiind, se pare, rezultatul refacerilor intervenite în cursul secolului al XIX-lea463. La exterior, zidurile bisericii au ca decor, în partea superioară, imediat sub streaşină, o cornişă din cărămizi aşezate în dinţi de ferăstrău. Aceasta întrerupe partea superioară a unui registru de ciubuce rotunde, aflat imediat sub cornişă, motiv pentru care este de presupus că ea este rezultatul unei refaceri mai recente. Sub registrul ciubucelor, se găseşte un brâu median format din două rânduri de cărămizi aşezate în dinţi de ferăstrău, care încadrează brâul propriu-zis al bisericii,

458 Nicolae Constantinescu, Sondajele de la Runcu–Grădinari (r. Drăgăşani, reg. Piteşti), în MCA, VI, 1959, p. 724; la hotarul dintre satele Runcu şi Voiceşti a fost recuperat un fragment de inscripţie, provenind probabil de la o componentă a reşedinţei, în care este menţionat numele marelui ban Dobromir, vezi Inscripţii medievale şi din epoca modernă a României. Judeţul istoric Vâlcea, p. 852-853.

459 N. Constantinescu, op. cit., p. 719, p. 722. 460 V. Drăghiceanu, Diferite inscripţii din biserici şi mănăstiri. Biserica lui Dobromir banul,

Vâlcea, în BCMI, V, 1912, p. 184; textul inscripţiei se găseşte şi la N. Constantinescu, op. cit., p. 720-721.

461 V. Drăghiceanu, Diferite inscripţii din biserici şi mănăstiri, p. 184. 462 N. Constantinescu, op. cit., p. 722. 463 Ibidem, p. 719.


obţinut din cărămizi rotunjite. Ultimul registru decorativ cuprinde o serie de panouri dreptunghiulare, care coboară până la soclul bisericii464.

Pisania din 1830 vorbeşte despre faptul că biserica a rămas neîngrijită timp de zece ani, motiv pentru care acoperişul şi bolţile sale erau complet distruse. Arhimandritul Dorothei, şetrarul Teodorin şi ceilalţi ctitori au refăcut învelitoarea, folosind şindrilă de stejar, însă în locul bolţilor au introdus un tavan din cherestea de brad465. În acest context, se ridică întrebarea: cum va fi arătat sistemul originar de boltire al bisericii, cel care, după spusele pisaniei, a rezistat până în primele două decenii ale secolului al XIX-lea? Răspunsul se află pe zidurile de nord şi de sud ale naosului şi pronaosului, acolo unde pot fi văzute încă urmele unor console şi ale unor arce longitudinale466. Concluzia care se desprinde de aici nu poate fi decât una singură şi anume aceea că biserica din Runcu a fost acoperită cu două calote sferice aşezate pe arce şi pandantivi. Prin urmare, putem spune cu siguranţă că ne aflăm în faţa unei biserici muntene ridicate după un plan mixt.

Sondajul arheologic executat în pronaos şi în pridvor nu a interceptat nici o urmă de amenajare funerară. Dacă absenţa mormintelor celor trei ctitori iniţiali, marele ban Dobromir, jupaniţa Vilae şi fiul lor Mihail, era cunoscută deja, întrucât toţi trei se află înhumaţi la mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti467, în schimb este surprinzător faptul că nici descendenţii sau rudele apropiate ale acestora nu par să se fi înmormântat aici468. Cercetările au scos, totuşi, la iveală câteva aspecte interesante în legătură cu necropola dezvoltată în jurul bisericii. Aici au fost descoperite mai multe morminte, care “în majoritate datează din secolele XVII-XVIII”469. Aşa cum era de aşteptat, este vorba despre morminte modeste, ale căror inventare funerare se reduceau la obişnuitele monede pentru plata vămilor cereşti. Alături de acestea, trebuie menţionată descoperirea, în axul bisericii, la cca. 8 m de zidul pronaosului, a unui mormânt, care, prin poziţie, sugerează că este mai vechi decât lăcaşul de cult470. Coroborând aceste date, ajungem la o concluzie care apropie foarte mult situaţia bisericii din Runcu de cea a capelelor de la Vornicenii Mari şi Bucecea, din Moldova: lăcaşul de cult a fost ridicat în cimitirul satului, probabil în locul unui vechi edificiu din lemn, şi a servit mai departe atât ca biserică a curţii boiereşti, cât şi ca biserică parohială, frecventată de săteni.

Biserica din Ruda a făcut parte din complexul rezidenţial ridicat aici de marele logofăt Ivan Rudeanu, întemeietorul familiei de dregători cu acelaşi nume471. Acesta este arătat ca fiind originar din Ruda încă din anul 1573, când depunea mărturie de credinţă într-un act de vânzare-cumpărare a unei ocini din satul Sulari472. Se pare, însă, că satul era locuit şi de alţi boieri, pentru că izvoarele epocii

464 Ibidem. 465 V. Drăghiceanu, Diferite inscripţii din biserici şi mănăstiri, p. 184. 466 N. Constantinescu, op. cit., p. 720-722. 467 DIR, B, veac XVI, vol. 5, p. 295, nr. 307, p. 298, nr. 310. 468 În prima jumătate a secolului al XVII-lea, reşedinţa a fost locuită de Dragomir, nepotul marelui

ban, ajuns apoi şi el mare ban, care se intitulează în unele documente “Dragomir din Runcu”, vezi Stoicescu, Dicţionar, p. 170-171.

469 N. Constantinescu, op. cit., p. 722. 470 Ibidem. 471 Despre familia boierilor Rudeanu, vezi I. Ionaşcu, op. cit., p. 124-130; Stoicescu, Dicţionar, p.

67-68, p. 84; Nicolae Bănică–Ologu, Teodosie Rudeanu marele logofăt al lui Mihai Viteazul şi Simion Movilă, în Buridava, 3, 1979, p. 42-43.

472 DRH, B, vol. VII, p. 172, nr. 130.


îi menţionează ca fiind tot din Ruda pe jupanul Stoica logofăt, ctitor la mănăstirile Tismana şi Mărgineni, cărora le dăruia între anii 1551-1568 câte o cupă de argint473; precum şi pe jupanul Sârbul, citat ca martor adeveritor într-un document din 1576474. Ipoteza cea mai plauzibilă, în acest context, ar fi aceea că personajele menţionate erau înrudite între ele, descinzând dintr-o familie boierească care rezida în Ruda încă din prima jumătate a secolului al XVI-lea.

Biserica a fost ridicată probabil în cursul deceniului opt al secolului al XVI-lea, pe vremea în care Ivan Rudeanu era încă mare medelnicer. Ea era funcţională în toamna anului 1579, întrucât, aici, la 6 octombrie, a fost înmormântat un pretendent domnesc numit Radu475, a cărui legătură cu boierii din familia Rudeanu rămâne să fie clarificată în viitor476.

Lăcaşul de cult al boierilor Rudeni urmează un plan dreptunghiular, cu pronaos, naos şi altar, acesta din urmă având aspect de absidă poligonală în cinci laturi. În interior, cele două încăperi vestice au fost despărţite printr-un zid plin, străpuns în ax de o uşă care se termină în partea superioară cu un arc în formă de acoladă trilobată, în vreme ce altarul şi naosul erau separate printr-o tâmplă, ridicată şi ea tot din zidărie477.

Se pare, însă, că biserica nu a avut pereţii zugrăviţi chiar de la început, primele fresce fiind pictate abia la începutul secolului al XVII-lea. Graţie câtorva dintre acestea, păstrate până în contemporaneitate, cunoaştem astăzi numele celor care s-au îngrijit de pictarea lăcaşului de cult. Este vorba despre jupanul Theodor clucer, jupaniţa Despa, jupanul Chirca şi jupaniţa Dumitrana, menţionaţi în calitate de ctitori pe peretele sudic al pronaosului478. Primul dintre ei este Tudor Rudeanu, fiul marelui logofăt Ivan din Ruda, ajuns mare sluger la curtea domnului Gavril Movilă479, cel pe care inscripţia rescrisă în cursul refacerilor târzii ale bisericii480 îl indică greşit ca fiind “clucer”481. Jupaniţa Despa este cea de-a doua soţie a lui Tudor Rudeanu, în vreme ce jupanul Chirca este fiul marelui sluger482, rezultat probabil

473 Inscripţiile medievale ale României. Oraşul Bucureşti, 1395-1800, vol. întocmit de Al. Elian

(redactor responsabil), Constantin Bălan, Haralambie Chircă, Olimpia Diaconescu, Bucureşti, 1965, p. 655.

474 DRH, B, vol. VIII, p. 68, nr. 42. 475 Inscripţii medievale şi din epoca modernă a României. Judeţul istoric Vâlcea, p. 706. 476 Nu este exclus ca acest personaj să fie pretendentul Radu Popa, cel despre care unele versiuni

ale cronicii Ţării Româneşti afirmă că a fost ridicat domn de către boierii mehedinţeni, în al treilea an al domniei lui Mihnea al II-lea Turcitul, vezi, în acest sens, Virgil Cândea, Letopiseţul Ţării Româneşti (1292-1664) în versiunea arabă a lui Macarie Zaim, în Studii, 23, nr. 4, 1970, p. 688; Şt. Andreescu, Despre mănăstirea Plumbuita şi un fragment din cronica Ţării Româneşti, în Idem, Istoria românilor: cronicari, misionari, ctitori (sec. XV-XVII), Bucureşti, 1997, p. 38.

477 V. Drăghiceanu, Biserica din Ruda–Argeş. Note înainte de spălarea picturii, în BCMI, XXII, 1929, p. 121-122; G. Teodorescu, Biserica Ruda–Bârseşti din comuna Bercioi–Argeş. Note asupra picturii, în BCMI, XXII, 1929, p. 172.

478 Inscripţii medievale şi din epoca modernă a României. Judeţul istoric Argeş, p. 412. 479 I. Ionaşcu, op. cit., p. 126; Stoicescu, Dicţionar, p. 236. 480 Inscripţii medievale şi din epoca modernă a României. Judeţul istoric Argeş, p. 411-412. 481 Probabil, autorii refacerii au confundat titlul de “sluger” cu cel de “clucer”, fapt explicabil în

condiţiile în care inscripţia trebuie să fi fost parţial ştearsă. Nu este exclus ca la această confuzie să fi contribuit şi faptul că, în familia ctitorilor, unul dintre fiii lui Tudor Rudeanu, Tudosie, a purtat titlul de “clucer”,vezi Catalogul documentelor Ţării Româneşti din Arhivele statului, vol. IV, p. 332, nr. 725, p. 580, nr. 1325.

482 Plecând de la absenţa lui Tudosie clucer din tabloul ctitoricesc, s-ar putea concluziona că acesta nu era fiul jupaniţei Despa, ci al Stancăi, prima soţie a lui Tudor Rudeanu.


din căsătoria cu aceasta din urmă483. În ceea ce o priveşte pe jupaniţa Dumitrana, aceasta este soţia jupanului Chirca, şi fiica marelui stolnic Dumitraşco Filipescu484.

Judecând după evoluţia carierelor urmate de Tudor Rudeanu şi de fiul său Chirca, pictarea bisericii trebuie să fi avut loc în cursul deceniului trei al secolului al XVII-lea, când primul dintre ei purta titlul de “mare sluger” sau “fost mare sluger”485 (confundat cu cel de “clucer”, aşa cum am amintit), iar cel de-al doilea nu ajunsese încă să deţină nici o dregătorie486. Momentul exact al realizării frescelor ar putea fi chiar anul 1624, inscripţionat pe una dintre vechile icoane ale lăcaşului de cult, alături de numele a 12 personaje care au ţinut şi ele să-şi facă cunoscută calitatea de ctitori. Acestea din urmă sunt: jupan Duca, Chieraţa, Ghica, Dedul, Marta, Marie, Chieraţa, jupan Marco, Marie, Dima, Despa şi Catalina487, probabil rudele (din partea soţiei?) şi urmaşii lui Vlad Rudeanu, fratele lui Tudor Rudeanu şi al lui Teodosie Rudeanu, fiu al lui Ivan din Ruda şi el, ajuns mare paharnic, mare vistier şi, apoi, mare logofăt488.

Sistemul de bolţi care acoperea iniţial monumentul era alcătuit dintr-o semicalotă sferică, în altar; o cupolă aşezată pe arce şi pandantivi, în spaţiul naosului; respectiv un semicilindru transversal, în pronaos. Bolţile naosului şi pronaosului nu s-au mai păstrat în forma iniţială, însă proiecţiile lor pe zidurile laterale mai puteau fi văzute încă la începutul secolului al XX-lea, când s-a procedat la restaurarea picturii489. Modul de dispunere a bolţii din spaţiul pronaosului sugerează însă că aceasta a fost menită să susţină o sarcină suplimentară, sarcină care ar putea fi pusă pe seama prezenţei unui al doilea nivel, ce corespundea probabil unei clopotniţe.

Pe parcursul secolului al XVIII-lea, biserica din Ruda a fost afectată de cutremurele din 1701 şi 1738, aşa cum lasă să se înţeleagă unul dintre numeroasele grafite aflate pe zidurile interioare ale construcţiei490. Deşi efectele lor imediate nu par să fi fost grave, este de crezut, totuşi, că pe termen lung acestea şi-au pus amprenta asupra clădirii. În consecinţă, lăcaşul de cult a fost refăcut la sfârşitul aceluiaşi secol (probabil în cursul anilor 1780-1781), de către urmaşii boierilor Rudeanu, în colaborare cu rudele lor din familia Slăvitescu491.

Principalii ctitori au fost două personaje care apar pictate pe peretele de nord al pronaosului, purtând chivotul bisericii: jupanul Anghel – probabil un descendent al Rudenilor – şi jupaniţa acestuia, numită Stanca. Alături de aceştia, mai sunt înfăţişaţi alţi doi boieri: jupanul Dinu, fratele jupanului Anghel, şi jupanul Răducan postelnic, fiul jupanului Anghel. În continuarea acestor portrete, pe peretele vestic,

483 Vezi I. Ionaşcu, op. cit., p. 126. 484 Stoicescu, Dicţionar, p. 237. 485 La începutul deceniului următor, fostul mare sluger s-a călugărit la mănăstirea Cozia, sub

numele Teofil (DRH, B, vol. XXIV, p. 75, nr. 57; I. Ionaşcu, op. cit., p. 126); în acest context, dacă biserica ar fi fost pictată în cursul anilor ‘30 ai veacului al XVI-lea, atunci el ar fi trebuit să fie înfăţişat în tabloul votiv îmbrăcat în straie monahale, cu numele de călugăr şi fără titlu.

486 Jupanul Chirca Rudeanu a deţinut succesiv dregătoriile de spătar mic, postelnic, sluger, postelnic al II-lea, mare stolnic, mare clucer, mare ban, mare logofăt, vezi I. Ionaşcu, op. cit., p. 127-128; Stoicescu, Dicţionar, p. 238.

487 Inscripţii medievale şi din epoca modernă a României. Judeţul istoric Argeş, p. 411. 488 Despre Vlad Rudeanu şi familia sa, vezi Stoicescu, Dicţionar, p. 236-237. 489 G. Teodorescu, op. cit., p. 172. 490 Inscripţii medievale şi din epoca modernă a României. Judeţul istoric Argeş, p. 414. 491 Vezi Ibidem, p. 412-413, unde este corectat anul 1772, propus de G. Teodorescu (Idem, op. cit.,

p. 172) ca dată pentru refacerea picturii.


se mai află zugrăviţi monahul Rafail Slăvitescu şi jupaniţa Neacşa, soţia acestuia ca mirean, probabil înrudită şi ea cu jupanul Anghel492.

Prezenţa tablourilor votive din pronaos ne dovedeşte în primul rând faptul că biserica a fost pictată din nou la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Trebuie spus, însă, că nu a fost vorba despre înlocuirea vechilor fresce cu altele noi, ci doar despre copierea întocmai a celor iniţiale; şi, de asemenea, că refacerea picturii nu a afectat decât pereţii pronaosului şi ai naosului (inclusiv catapeteasma), altarul rămânând în afara acestui demers493.

Imaginea celor doi principali ctitori, ţinând în mâini chivotul bisericii, pare a sugera însă că zugrăvirea naosului şi a pronaosului nu a fost singura intervenţie făcută. Foarte probabil, tot atunci au fost efectuate şi unele dintre transformările pe care le prezintă astăzi arhitectura monumentului. Trebuie menţionată aici extinderea către vest a planului construcţiei, prin adosarea unui pridvor surmontat de o mică clopotniţă, şi schimbarea sistemului de boltire, care trebuie să fi fost cel mai afectat de cutremure. Astfel, cupola aflată deasupra naosului a fost refăcută la un nivel inferior celui iniţial; în vreme ce bolta pronaosului a fost înlocuită cu o cupolă sprijinită pe patru pilaştri, dar situată mai jos decât naşterile bolţii iniţiale494, renunţându-se în acest fel la clopotniţa de la nivelul superior.

Analizând cu atenţie informaţiile existente cu privire la etapele constructive care au marcat evoluţia monumentului se poate observa că acestea pledează în favoarea ideii că biserica din Ruda şi-a păstrat de-a lungul timpului planimetria iniţială495. Dacă până acum am văzut deja două dintre argumente (pictura din secolul al XVII-lea, păstrată intactă în altar, iar, pe alocuri, şi în pronaos; şi constatarea că zidurile păstrează încă urmele vechiului sistem de boltire), este aici momentul să spunem că la acestea mai poate fi adăugat şi un al treilea, anume acela că paramentul bisericii, vizibil în momentul restaurării picturii doar în exteriorul absidei altarului, prezintă un apareiaj de cărămidă aparentă specific multora dintre bisericile muntene ridicate în cursul secolului al XVI-lea496.

Coroborând argumentele privitoare la aspectul iniţial al planului cu prezenţa cupolei ridicate deasupra naosului, ajungem, în cele din urmă, la concluzia că lăcaşul de cult ridicat de boierii din familia Rudeanu la curtea lor a fost unul de plan mixt. Foarte asemănător cu biserica reşedinţei Buzeştilor din Cepturoaia, edificiul din Ruda vine să se alăture, prin urmare, listei capelelor boiereşti ridicate în Ţara Românească sub influenţa şantierelor din Moldova epocii ştefaniene.

Biserica reşedinţei din Ruda a servit drept loc de veci nu numai pentru pretendentul domnesc Radu, pomenit mai sus, ci şi pentru câţiva dintre membrii marii familii a boierilor Rudeanu. În prezent ne sunt cunoscute două pietre funerare, provenind probabil din spaţiul pronaosului, pietre care atestă înhumarea a cinci astfel de personaje, decedate în luna mai a anului 1601. Prima dintre ele îi menţionează pe Chirca, fiul lui Tudor postelnic, şi pe mama acestuia, Stanca, ambii decedaţi la 2 mai 1601497. Cei doi sunt, aşadar, primul fiu cu numele Chirca şi prima

492 Inscripţii medievale şi din epoca modernă a României. Judeţul istoric Argeş, p. 412-413. 493 G. Teodorescu, op. cit., p. 172-175. 494 Ibidem, p. 172; vezi şi C. Pillat, op. cit., p. 225. 495 Vezi şi Şt. Andreescu, O biserică din secolul al XV-lea, p. 155. 496 V. Drăghiceanu, Biserica din Ruda–Argeş, p. 121-122, fig. 3; Şt. Andreescu, O biserică din

secolul al XV-lea, p. 155. Vezi însă C. Pillat, op. cit., p. 226 şi fig. 2, care atrage atenţia asupra faptului că acest tip de parament este comun şi secolului al XVII-lea.

497 Inscripţii medievale şi din epoca modernă a României. Judeţul istoric Argeş, p. 409.


soţie a boierului Tudor Rudeanu498 (fiul marelui logofăt Ivan din Ruda), cel care, la începutul secolului al XVII-lea, avea să devină mare sluger şi comanditarul frescelor din biserică. Cea de-a doua lespede o pomeneşte pe jupaniţa Caplea, soţia jupanului Iştvan logofăt şi pe copiii acestora, Ion şi Neaga, morţi câteva zile mai târziu, la 21 mai 1601499. În acest caz avem de-a face în mod evident cu membrii familiei logofătului Iştvan, un alt fiu al marelui logofăt Ivan, frate mai mic al viitorului mare sluger Tudor Rudeanu500. Foarte interesant este faptul că această a doua piatră funerară menţionează şi moartea unui preot, numit Marincea, probabil chiar slujitorul bisericii boierilor Rudeni, despre care inscripţia funerară ţine să precizeze că a pierit în condiţii violente501.

Moartea celor cinci membri ai familiei Rudeanu şi a preotului capelei din Ruda nu poate fi explicată altfel, decât în contextul represaliilor declanşate de Simion Movilă împotriva boierilor colaboratori ai lui Mihai Viteazul, boieri pe care îi suspecta că ar complota pentru ca acesta din urmă să revină pe tron. Printre cei vizaţi atunci trebuie să se fi aflat şi cei doi fraţi Rudeanu, Tudor şi Iştvan, care, în complet dezacord cu fratele lor Teodosie, trecut în tabăra Movileştilor, au rămas credincioşi fostului domn502. Atitudinea lor ostilă faţă de cel care avea să le ucidă rudele răzbate chiar din textele celor inscripţii funerare, unde au ţinut să precizeze că trecerea în nefiinţă a copiilor şi a soţiilor lor s-a petrecut “în zilele lui Io Mihai voievod”503, şi nu în cele ale lui Simion Movilă, aceasta în ciuda faptului că ultimul se afla pe tronul Ţării Româneşti încă din toamna anului 1600, în vreme ce Mihai Viteazul se afla departe de ţară, la Kosiče504, în inima Imperiului Habsburgic, unde încerca să obţină sprijin militar şi financiar pentru a-şi recupera domnia.

2. 4. Biserici cu plan în cruce greacă înscrisă Parte componentă a familiei planurilor centrale, biserica în cruce greacă a

cunoscut o răspândire remarcabilă în spaţiul european, fiind regăsită în secolele X-XII pe o arie foarte largă, cuprinsă între sudul bizantin al Italiei şi teritoriile Rusiei Kievene. Un al doilea moment de înflorire pe care l-a cunoscut evoluţia acestei structuri planimetrice a fost reprezentat de veacul al XIV-lea, când s-a concentrat cu precădere în mediile constructive ale slavilor balcanici – mai ales în spaţiul sârbesc – aflate sub puternica influenţă a civilizaţiei bizantine505. Aşa cum o arată chiar numele său, acest plan se caracterizează prin prezenţa unui naos rectangular în spaţiul căruia se găseşte înscrisă o cruce greacă. Braţele crucii, de obicei egale ca dimensiuni, descriu patru nave principale, construite în jurul unei cupole aşezate pe patru stâlpi centrali. Navele principale sunt mai înalte şi au deasupra bolţi semicilindrice, în vreme ce navele laterale, mai scunde, pot fi acoperite, asemenea celor principale, cu bolţi semicilindrice sau cu calote. În general, edificiile de acest

498 C. Bălan, Ruda et les boyards Rudeanu d’Argeş pendant l’époque de Michel le Brave, în Revue Roumaine d’Histoire, XXXII, nr. 3-4, 1993, p. 264.

499 Inscripţii medievale şi din epoca modernă a României. Judeţul istoric Argeş, p. 410. 500 Stoicescu, Dicţionar, p. 67. 501 Inscripţii medievale şi din epoca modernă a României. Judeţul istoric Argeş, p. 410. 502 C. Rezachevici, L’attitude des boyards valaques envers Michel le Brave et Simion Movilă en

1600-1601: nouvelles données concernant les boyards Rudeanu, în Revue Roumaine d’Histoire, XXXII, nr. 3-4, 1993, p. 252-260.

503 Inscripţii medievale şi din epoca modernă a României. Judeţul istoric Argeş, p. 409-410. 504 C. Rezachevici, L’attitude des boyards valaques, p. 254. 505 R. Theodorescu, Artă şi societate în Ţara Românească, p. 15-16; Idem, Bizanţ, Balcani,

Occident, p. 286-288; Moisescu, Arhitectura, p. 110-112.


fel se încheie către răsărit cu câte trei abside, corespunzătoare altarului şi pastoforiilor, iar între spaţiul delimitat de stâlpii centrali şi abside prezintă alţi doi stâlpi uniţi prin arcade, care creează trei travee suplimentare.

Spre deosebire de această structură, întâlnită cu precădere în Grecia şi numită “variantă complexă”, în mediul provincial balcanic, în special în Macedonia, s-a conturat o a doua variantă a acestui tip, numită “simplă” sau “macedoneană”. Faţă de varianta complexă, aceasta din urmă elimină cele trei travee suplimentare din faţa altarului, precum şi absidele laterale, reducând pastoforiile la nişte simple nişe săpate în grosimea pereţilor răsăriteni, astfel încât edificiile ajung să dispună adesea doar de o singură absidă (cea a altarului)506.

Pentru destinul acestei structuri planimetrice la nordul Dunării, semnificativ este faptul că atât în Imperiul Bizantin, dar mai ales în teritoriile locuite de slavi, edificiile de acest tip apar asociate adesea cu prezenţa unor reşedinţe nobiliare. În secolele X-XI, astfel de exemple găsim, de pildă, în aria de civilizaţie bizantino-bulgară a Preslavului, unde nobilimea locală prefera o variantă a planului în cruce greacă cu naos, pronaos şi altar, din care lipsesc punctele libere de sprijin, cupola fiind aşezată direct pe zidurile edificiului507. Pentru perioada următoare, a veacurilor XII-XIII, sunt de menţionat reşedinţele din Târnovo, aparţinând Asăneştilor508 şi patriarhului bulgar509, ilustrare a variantei constructive cu puncte libere de sprijin, precum şi castelul din Červen, al cărui edificiu de cult prezenta varianta “complexă” a aceluiaşi plan510. Secolul al XIV-lea a adus cu sine noi modele, furnizate de această dată de teritoriile sârbeşti. Acestea din urmă au impus varianta “macedoneană”, o structură planimetrică simplificată prin renunţarea la traveele suplimentare din faţa altarului, aşa cum am arătat anterior, dar şi prin eliminarea spaţiului pronaosului511, o componentă planimetrică care, în trecut, caracterizase multe dintre edificiile similare din spaţiul Bulgariei.

În ceea ce priveşte prezenţa acestui plan în spaţiul românesc, trebuie remarcat faptul că cel mai vechi exemplu se leagă tot de existenţa unui complex rezidenţial nobiliar, mai precis de aceea a unui centru voievodal din perioada premergătoare întemeierii statelor medievale româneşti. Este vorba despre lăcaşul de cult descoperit sub fundaţiile bisericii domneşti de la Curtea de Argeş (numit Argeş I), lăcaş de cult care, după toate probabilităţile, a fost ridicat către anul 1200, ca paraclis al reşedinţei conducătorului formaţiunii politice ce luase naştere pe valea

506 V. Vătăşianu, Istoria artei europene, vol. I, p. 189-193; Charles Delvoye, Arta bizantină, vol.

II, traducere de Florica–Eugenia Condurachi, prefaţă de V. Drăguţ, Bucureşti, 1976, p. 16-24. 507 Vezi Krăstju Mijatev, Die mittelalterliche Baukunst in Bulgarien, Sofia, 1974, p. 108-109, fig.

128-130, cu exemplele capelelor descoperite în punctele Deliduşka, Bjal–Briag (biserica nr. 2) şi Selişte; Moisescu, Arhitectura, p. 40, fig. 33.

508 Sonia Gheorghieva, Ianka Nikolova, Nikola Anghelov, Архитектурата на двореца, în Царевград Търнов, vol. I, Дворецът на българските царей през втората българска дръжава, Sofia, 1973, p. 120-125, cu descrierea bisericii reşedinţei boiereşti a Asăneştilor, corespunzătoare primei faze de construcţie a complexului aulic.

509 N. Anghelov, Царевград Търнов, vol. III, Патриаршеският комплекс на Царевец през XII-XIV век., Sofia, 1980, p. 30-34, fig. 7-12.

510 Violeta Dimova, Градоустройство и архитектура на читаделата на Червен през XIII-XIV в., în Средновековият Червен, vol. I, Цитаделата на града, Sofia, 1985, p. 109-111, fig. 38.

511 Vezi Slobodan Ćurčić, The Role of Late Byzantine Thessalonike in Church Architecture in the Balkans, în Dumbarton Oaks Papers, 57, 2003, Symposium on Late Byzantine Thessalonike, p. 76, p. 80-81, fig. 37 (A, B, C, D), cu cazurile bisericilor de la Mušutište, Čučer, Kučevište şi Štip.


Argeşului512. Bisericii de la Curtea de Argeş îi lipsesc însă punctele libere de sprijin din spaţiul central al naosului, soluţia de boltire aleasă de constructori fiind aceea de a aşeza cupola pe patru pile masive de zidărie, angajate zidurilor de nord şi de sud ale naosului. Cele două pile vestice se legau prin arce de zidul răsăritean al pronaosului, pentru a forma astfel două firide laterale; în vreme ce între pilele răsăritene şi zidurile absidei altarului se intercala o a doua pereche de firide, ceva mai mici, corespunzătoare proscomidiei şi diaconiconului513.

După întemeierea statelor medievale româneşti, printre bisericile pe care puterea centrală le-a ridicat pe lângă reşedinţele proprii se regăsesc alte două edificii în cruce greacă, semn cât se poate de elocvent că acestea corespundeau standardelor de imagine şi de fast impuse de poziţia deţinută de ctitori în ierarhia socială. Foarte semnificativă în acest sens ni se pare constatarea că evoluţia acestui tip de lăcaş de cult în spaţiul românesc de la sud de Carpaţi este jalonată tocmai de aceste două edificii, ridicate pentru necesităţile unor reşedinţe domneşti. Avem aici în vedere, pe de o parte, biserica “Sf. Nicolae Domnesc”, înălţată către mijlocul secolului al XIV-lea la Curtea de Argeş, primul monument de acest fel ridicat după întemeierea Ţării Româneşti514, iar de cealaltă parte, ctitoria lui Petru Cercel din cuprinsul Curţii domneşti de la Târgovişte, cea care, practic, încheie seria edificiilor cu plan în cruce greacă din Ţările Române515.

Trebuie remarcat totuşi că bisericile cruciforme nu au deţinut o pondere prea mare în repertoriul capelelor boiereşti din Ţările Române. Judecând după datele pe care le avem astăzi la dispoziţie, se pare chiar că boierimea din Moldova nu a acordat deloc atenţie acestei variante planimetrice, explicaţia probabilă fiind absenţa unui model local pe care să-l fi pus la dispoziţie curţile domneşti516. Ea poate fi întâlnită, în schimb, în Dobrogea, la Niculiţel (jud. Tulcea), şi în Ţara Românească, la Bucşeneşti–Lotaşi (jud. Argeş) şi Craiova, unde am văzut că interesul pe care i l-au arătat elitele locale a fost evident încă din perioada prestatală, iar acest interes s-a păstrat până spre finele secolului al XVI-lea. Faptul

512 N. Constantinescu, Curtea de Argeş, 1200-1400. Asupra începuturilor Ţării Româneşti, Bucureşti, 1984, p. 143-154; potrivit unei alte păreri însă, biserica a fost ridicată în răstimpul 1272-1290, iar funcţionarea sa nu a avut nici o legătură cu reşedinţa voievodală, vezi Pavel Chihaia, Despre Biserica Domnească din Curtea de Argeş şi confesiunea primilor voievozi ai Ţării Româneşti, în Idem, Tradiţii răsăritene şi influenţe occidentale în Ţara Românească, Bucureşti, 1993, p. 24-26.

513 Moisescu, Arhitectura, p. 28-29, fig. 20; date fiind similitudinile pe care biserica le are cu unele monumente sud-dunărene, nu este însă exclus ca în locul firidelor să fi existat de fapt patru masivi de zidărie executaţi în colţurile dintre braţele crucii naosului (Ibidem, p. 29).

514 N. Ghika Budeşti, Evoluţia arhitecturii în Muntenia, vol. I, Originile şi înrâuririle străine până la Neagoe Basarab, în BCMI, XX, 1927, p. 125-126, fig. 39-45; V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 143-148, fig. 125; Gr. Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României, p. 162-166, fig. 98; Moisescu, Arhitectura, p. 112-117, fig. 125; vezi însă P. Chihaia, op. cit., p. 26-27, Em. Lăzărescu, Arhitectura, p. 151-152, şi R. Theodorescu, Bizanţ, Balcani, Occident, p. 285, care atribuie acestui monument funcţia de biserică a Mitropoliei Ţării Româneşti.

515 N. Ghika Budeşti, Biserica domnească din Târgovişte, în BCMI, III, 1910, p. 17-28; Idem, Evoluţia arhitecturii, vol. II, p. 37-39, fig. 174-184; Em. Lăzărescu, Arhitectura, p. 259-261; Gr. Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României, p. 289-290; Cr. Moisescu, Târgovişte, monumente istorice şi de artă, p. 190-200, fig. 291-292.

516 Lipsa de interes a domnilor moldoveni faţă de planul în cruce greacă este surprinzătoare, dacă avem în vedere, pe de o parte, că în teritoriile cnezatelor ruseşti Halici–Wolhynia, din Rutenia vecină, acest tip de plan era cel dominant (vezi Hubert Faensen, Vladimir Ivanov, Arhitectura rusă veche, vol. I, traducere de H. R. Radian, Bucureşti, 1981, p. 27-37), iar de cealaltă parte, constatarea că relaţiile culturale cu spaţiul sud-dunărean nu au fost chiar lipsite de importanţă, de vreme ce triconcul moldovenesc îşi are rădăcinile tocmai în arhitectura sârbească.


s-ar mai putea explica şi prin aceea că în cazul Moldovei, legăturile culturale întreţinute de reprezentanţii boierimii cu lumea bizantino-slavă nu au fost la fel de intense precum în cel al Ţării Româneşti.

Biserica “Sf. Atanasie” din Niculiţel reprezintă cel mai vechi caz din această scurtă serie, ea fiind, de altfel, una dintre puţinele clădiri anterioare secolului al XV-lea care s-au păstrat în elevaţie pe teritoriul Ţării Româneşti. Cercetările arheologice şi de parament întreprinse în deceniul opt al secolului trecut au stabilit că edificiul actual are la bază un vechi lăcaş de cult cu dimensiuni modeste (11,5 m x 6,5 m), care a fost amplificat succesiv, pe parcursul mai multor etape constructive intervenite de-a lungul secolelor XVI-XVIII. Edificiul iniţial a fost ridicat din cărămidă, pe fundaţii din piatră de carieră, folosind pentru stabilizarea solului din şanţurile fundaţiilor un sistem de piloţi subţiri din lemn, specific arhitecturii bizantine517. Planul clădirii se compunea dintr-un altar semicircular, prevăzut cu două nişe laterale, corespunzătoare pastoforiilor; naos cruciform, fără stâlpi centrali; şi un pronaos dreptunghiular, foarte îngust. Separarea compartimentelor vestice se realiza conform uzanţelor vremii, prin intermediul unui zid plin, străpuns de un gol median de comunicare.

Privită din punct de vedere tipologic, biserica de la Niculiţel (fig. 72) se apropie, aşadar, foarte mult de planul bisericii nr. I de la Curtea de Argeş. Ambele ilustrează varianta “fără puncte libere de sprijin” a planului în cruce greacă, o variantă pusă adesea în practică de mediile constructive ale slavilor balcanici, pe care o regăsim asociată atât cu reşedinţele nobiliare (cum am văzut), cât şi cu bisericile mănăstireşti, şi chiar cu edificiile comemorative518.

Naosul bisericii de la Niculiţel este dominat în partea centrală de o cupolă supraînălţată prin intermediul unui tambur cu secţiunea circulară în interior şi hexagonală în exterior. Turla este susţinută de trei bolţi egale ca dimensiuni, de lăţime redusă, având profilul în arc uşor frânt, şi de o a patra dispusă spre vest, ceva mai lungă, sub al cărei plan de naştere se deschid lateral două firide înalte. În ceea ce priveşte soluţiile utilizate pentru acoperirea încăperilor aflate la extremităţile edificiului, trebuie spus că acestea au fost destul de simple: o semicalotă în altar, respectiv o boltă semicilindrică dispusă transversal în pronaos519.

Accesul în biserică a fost plasat într-un mod mai puţin obişnuit, pe latura de nord a clădirii. Interiorul este luminat de cinci ferestre, dintre care trei se găsesc în altar, amplasate radial faţă de axul est-vest al edificiului, iar celelalte două în naos, dispuse simetric, pe zidurile de nord şi de sud. Nivelul originar de călcare este reprezentat de o pardoseală din cărămizi pătrate, de epocă romană, aşezate pe un strat-suport din mortar de var.

Cu prilejul investigaţiilor arheologice şi al lucrărilor de restaurare au fost descoperite, căzute în substrucţii, dar şi conservate in situ, numeroase fragmente de frescă pictată în stil bizantin, de o bună calitate artistică, ceea ce demonstrează că în

517 L. Bătrâna, A. Bătrâna, Contribuţii la cunoaşterea arhitecturii medievale din Dobrogea:

biserica “Sf. Atanasie” din Niculiţel (jud. Tulcea), în SCIVA, 28, nr. 4, 1977, p. 534. 518 O trecere în revistă a monumentelor de acest tip din Bulgaria medievală, la R. Theodorescu,

Bizanţ, Balcani, Occident, p. 270-274; lista prezentată poate fi completată cu câteva monumente sârbeşti de aceeaşi factură, datând din secolul al XIV-lea, vezi în acest sens S. Ćurčić, op. cit., p. 78-80, fig. 47 (A, B) şi 53, cu exemplele bisericilor “Înălţării” de la Velbužd, “Sf. Vasile” de la Hrusija (lângă Hilandar) şi “Schimbarea la Faţă” din Budisavci.

519 Cr. Moisescu, Un monument féodale inconnu de Dobroudja, în Revue Roumaine d’Histoire, XV, nr. 3, 1976, p. 493-494.


prima fază de funcţionare biserica a fost decorată cu picturi murale. Cât priveşte arhitectura faţadelor, aceasta era iniţial compusă dintr-o suită de firide înalte, terminate în partea superioară cu arce semicirculare, care încingeau laturile de nord şi de sud ale edificiului520.

În cursul cercetărilor arheologice, s-a putut constata că, atât în interiorul bisericii, cât şi în imediata ei vecinătate, a funcţionat o necropolă, în cuprinsul căreia au fost descoperite cca. 70 de morminte. Dintre acestea doar patru au aparţinut primei etape de funcţionare a monumentului. Este vorba despre două morminte găsite în spaţiul pronaosului şi două aflate în exterior, la mică distanţă de zidurile edificiului521. Informaţiile oferite de necropolă se dovedesc a fi utile şi în încercarea de stabilire a funcţiei pe care a avut-o iniţial biserica din Niculiţel. În acest sens, trebuie spus că prezenţa înhumărilor în spaţiul interior şi numărul redus al înmormântărilor din necropola exterioară vin să sugereze concluzia că lăcaşul de cult a deservit o comunitate restrânsă, formată din membrii unei familii nobiliare ce va fi rezidat undeva în vecinătate. Concluzia pare a fi întărită şi de amplasarea atipică a intrării în biserică (pe latura de nord, în locul celei sudice sau al celei vestice, aşa cum se întâmpla de obicei în epocă), explicaţia probabilă a acestei stări de fapt fiind aceea că pe acea latură se va fi aflat locuinţa familiei respective522.

Încadrarea cronologică a monumentului s-a realizat cu ajutorul elementelor de datare furnizate de cercetarea arheologică, în principal pe baza unei monede emise de regele sârb Ştefan Dragutin Sriemski, în singurul an de domnie al acestuia (1281). S-a ajuns, astfel, la concluzia că momentul constructiv poate fi plasat în ultimele două decenii ale secolului al XIII-lea523, aşa cum o recomandă de altfel şi caracteristicile tipologice ale edificiului524. Cercetări numismatice recente au demonstrat însă că moneda în cauză nu a aparţinut lui Ştefan Dragutin, ci unui alt rege sârb, mai precis bine cunoscutului Ştefan IV Duşan, ea fiind emisă în perioada 1331-1345, în cursul primei părţi a domniei acestuia525. Rezultă de aici concluzia că actul de ctitorire a lăcaşului de la Niculiţel a avut loc cu câteva decenii mai târziu decât au crezut autorii investigaţiilor arheologice, respectiv în prima jumătate a secolului al XIV-lea. Concluzia permite mai departe atribuirea iniţiativei ridicării bisericii şi, implicit, a complexului rezidenţial, unui reprezentant al nobilimii locale, aflat probabil în relaţii de obedienţă faţă de hanatul Hoardei de Aur, autoritatea politică care controla în acel moment gurile Dunării526.

Biserica a funcţionat în calitate de capelă nobiliară până în prima jumătate a secolului al XV-lea, ea fiind dezafectată probabil în timpul luptelor antiotomane intervenite după moartea lui Mircea cel Bătrân. În cursul secolului al XVI-lea, monumentul a fost redat cultului, numărul mare al înmormântărilor practicate în perioada care a urmat sugerând transformarea ei în biserică parohială, aflată în

520 Idem, Arhitectura, p. 38-39, fig. 30; vezi şi L. Bătrâna, A. Bătrâna, Contribuţii la cunoaşterea

arhitecturii medievale din Dobrogea, p. 537, fig. 6, care consideră că edificiul a avut iniţial doar două ferestre în spaţiul altarului.

521 Ibidem, p. 538. 522 Ibidem, p. 542-543. 523 Ibidem, p. 538. 524 R. Theodorescu, Un mileniu de artă la Dunărea de Jos (400-1400), Bucureşti, 1976, p. 222,

nota 20. 525 Vezi Ernest Oberländer–Târnoveanu, Un trésor de monnaies serbes et bosniaque trouvé dans

la zone de Bouche du Danube (Notes préliminaire), în Numizmaticar, 15, 1992, p. 83. 526 Moisescu, Arhitectura, p. 39-40.


legătură cu aşezarea rurală din vecinătate. În această din urmă calitate a funcţionat până la sfârşitul secolului al XIX-lea, răstimp în care a suferit numeroase intervenţii care i-au modificat aspectul iniţial: spaţiul pronaosului a fost lărgit către vest, în două etape consecutive; tot către vest, clădirea a primit un pridvor din zidărie de piatră, deasupra căruia a fost ridicată o turlă–clopotniţă din lemn; zidul care separa naosul de pronaos a fost desfiinţat, pentru a fi înlocuit cu o arcadă; intrarea de pe peretele nordic al pronaosului a fost plombată, locul ei fiind luat de o uşă amplasată pe latura vestică, şi, ulterior, de uşa pridvorului, prevăzută şi ea tot pe latura vestică; două dintre ferestrele altarului au fost obturate, urmând să fie păstrată doar cea practicată în axul acestuia; în fine, cornişa şi firidele care decorau iniţial faţadele clădirii au fost aduse la aspectul de panouri pe care acestea îl au astăzi527.

Biserica “Sf. Nicolae–Hârteşti” (fig. 73) din Bucşeneşti–Lotaşi a aparţinut reşedinţei ridicate aici de cea mai cunoscută ramură a familiei boierilor Coteşti528. Este vorba despre fiii jupanului Badea Cotescu şi ai monahiei Salomia, jupanul Lăudat mare clucer529 şi jupanul Badea, despre care pisania lăcaşului de cult ne spune că au terminat lucrările de construcţie între anii 1531-1532530. Edificiul este unul de dimensiuni modeste (6,15 m x 7,50 m), ridicat din piatră de râu şi cărămidă legate cu mortar, cu paramentul exterior executat din cărămidă. Din punct de vedere planimetric, el aparţine variantei simple a tipului “cu puncte libere de sprijin” (varianta macedoneană), fiind alcătuit dintr-un naos cruciform, încheiat spre răsărit cu absida altarului de formă semicirculară la interior şi poligonală (în trei laturi) la exterior. Proscomidia este prezentă sub forma unei nişe semicirculare săpate în grosimea zidului răsăritean al naosului, în vreme ce diaconiconul lipseşte, fie pentru că a fost acoperit între timp, fie pentru că a fost omis de la început din structura clădirii. În cursul unei etape constructive intervenite probabil în secolul al XVIII-lea, planul iniţial al bisericii a fost amplificat, naosului fiindu-i adosat spre vest un pridvor deschis, deasupra căruia se află un etaj cu funcţie de clopotniţă531.

Turla bisericii are tamburul alcătuit din 12 laturi, încadrate de colonete angajate şi decorate cu arcade oarbe. Prin intermediul pandantivilor, ea se ridică deasupra spaţiului central al naosului, peste cei patru piloni de sprijin caracteristici acestui tip de plan, folosind ca bază o prismă pătrată cu colţurile teşite oblic. Dispoziţia turlei se constituie, astfel, într-o caracteristică unică pentru spaţiul arhitectural românesc, ea reprezentând o formă intermediară între turlele bizantine constantinopolitane, lipsite de baze sau cu bazele plasate sub învelitoare, şi cele sârbeşti (preluate apoi şi în arhitectura românească), cu baze aparente, ce au aspectul unor masive de zidărie de secţiune pătrată sau octogonală.

Navele centrale sunt acoperite cu semicilindri longitudinali, în vreme ce navele laterale au deasupra bolţi semicilindrice dispuse transversal, pentru a prelua

527 L. Bătrâna, A. Bătrâna, Contribuţii la cunoaşterea arhitecturii medievale din Dobrogea, p.

538-539; Cr. Moisescu, Un monument féodale inconnu de Dobroudja, p. 493-494; Idem, Arhitectura, p. 39.

528 În privinţa boierilor Coteşti, vezi Şt. Andreescu, Observaţii asupra pomelnicului mănăstirii Argeşului, p. 804-805.

529 Despre acest boier, vezi Stoicescu, Dicţionar, p. 68. 530 Textul pisaniei la N. Iorga, Inscripţii din bisericile României, vol. I, p. 126; pisania o

menţionează în acelaşi context şi pe jupaniţa Voica, soţia jupanului Lăudat. 531 N. Ghika Budeşti, Biserica din Hârtieşti–Muscel, în BCMI, XXVII, 1934, p. 19-22; V.

Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 201-202; Em. Lăzărescu, Arhitectura, p. 154; Gr. Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României, p. 171-172, fig. 102.


împingerile laterale create de bolţile centrale. Navelor laterale principale le corespund în exterior două frontoane simple, de formă semicirculară, încadrate, fiecare, de câte un arc proeminent. În ceea ce priveşte absida altarului, sistemul de boltire utilizat aici este cel obişnui, reprezentat de o semicalotă sferică532.

Altarul este luminat prin intermediul unei ferestre înguste, amplasată în axul est-vest al edificiului. În naos se găsesc trei ferestre mai largi, amplasate asimetric, una pe latura nordică şi două pe cea sudică. Turla are, la rândul ei, patru deschideri, foarte înguste şi lungi, terminate în partea superioară în unghi ascuţit, cu două cărămizi aşezate oblic. În fine, câte o fereastră de factură similară străpunge fiecare dintre cele două frontoane laterale. Intrarea în biserică este amplasată pe latura vestică a edificiului533. Frescele care acopereau iniţial pereţii interiori ai lăcaşului de cult nu s-au mai păstrat, ele fiind înlocuite cu o pictură de dată mai recentă. Potrivit pisaniei aşezate în naos, operaţiunea de “înfrumuseţare a zugrăvitului” a fost comandată de cinci feţe bisericeşti şi s-a încheiat la 18 iunie 1837534.

La scurt timp după terminarea lucrărilor de construcţie, biserica a primit rămăşiţele pământeşti ale jupanului Badea şi ale fratelui său, jupanul Lăudat mare clucer, trecuţi în nefiinţă în anul 1532, respectiv 1533535. Împreună cu pisania bisericii, cele două morminte constituie, aşadar, indicii semnificative cu privire la posibilele rosturi ale bisericii, pledând în favoarea concluziei că ne aflăm în faţa unei capele de curte. Asocierea lăcaşului de cult de la Bucşeneşti–Lotaşi cu un complex rezidenţial pare a fi susţinută, de altfel, şi de împrejurarea că la începutul secolului trecut, în proximitatea bisericii, se mai păstrau încă ruinele unei clădiri de plan pătrat536, reprezentând probabil vestigii ale unor vechi locuinţe boiereşti537. Trebuie spus, totuşi, că datarea bisericii, aşa cum rezultă ea din lectura pisaniei aşezate de fiii jupanului Badea Cotescu, nu întruneşte acordul tuturor cercetătorilor care s-au aplecat asupra trecutului edificiului de cult. Majoritatea istoricilor de artă consideră că trăsăturile arhaice ale monumentului şi absenţa unor edificii similare din repertoriul arhitectural al secolului al XVI-lea fac mai plauzibilă ipoteza ridicării sale în a doua jumătate a veacului al XIV-lea, context în care data specificată de pisanie ar trebui privită drept moment al unei refaceri târzii538.

O analiză paleografică a pisaniei a arătat că aceasta are câteva particularităţi – semne cronologice – necunoscute mediului cultural autohton, care sunt caracteristice, în schimb, scrierilor bizantino-slave din secolul al XVI-lea. Utilizarea lor vine să sugereze faptul că textul a fost redactat sub îndrumarea unui bun cunoscător al culturii bizantine, străin din zona balcanică, probabil chiar meşterul constructor al bisericii. Prezenţa unui astfel de personaj la Hârteşti este, aşadar, de

532 N. Ghika Budeşti, Biserica din Hârtieşti–Muscel, p. 23. 533 Ibidem, p. 22-23, fig. 3-7. 534 Vezi textul pisaniei la Em. Lăzărescu, Observaţii asupra bisericii din Hârteşti, în SCIA–AP, 2,

1962, p. 396, nota 1. 535 În privinţa inscripţiilor aflate pe pietrele funerare, vezi N. Iorga, Inscripţii din bisericile

României, vol. I, p. 124-125. 536 N. Ghika Budeşti, Biserica din Hârtieşti–Muscel, p. 24. 537 Rămâne de văzut, însă, dacă aceste ruine nu cumva aparţin caselor de piatră ridicate de Iane

vistier în prima jumătate a secolului al XVII-lea, case pe care, în anul 1670, jupaniţa Despa, soţia acestuia, le închina lui Şerban Cantacuzino, împreună cu biserica; vezi Stoicescu, Bibliografia, vol. I, p. 368 şi p. 377, nota 9; Teodor Dina, Biserica “Sf. Nicolae” din Piscani, judeţul Argeş. Controverse şi realităţi privind istoricul acestui monument din secolul al XVIII-lea, în Argessis, XIII, 2004, p. 243.

538 N. Ghika Budeşti, Biserica din Hârtieşti–Muscel, p. 20; V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 202-204.


natură să explice caracterul de unicat al monumentului şi trăsăturile lui arhaice. Aşezat în acest context, momentul constructiv marcat de actul ctitoricesc al fraţilor Lăudat şi Badea nu mai poate fi privit drept o etapă de refacere (pentru aceasta nici nu ar fi fost nevoie de un meşter străin, ci doar de unul autohton), astfel încât data menţionată de pisanie poate fi considerată drept momentul de început pentru funcţionarea acestui lăcaş de cult539.

Depăşirea controverselor legate de datarea monumentului nu va putea fi făcută, însă, decât prin intermediul unor investigaţii arheologice. Tot ele ar putea să clarifice şi aspectele legate de articulaţiile funcţionale ale ansamblului rezidenţial: cercetarea necropolei care a funcţionat în interiorul şi în jurul edificiului de cult; precizarea aspectului locuinţei boiereşti şi a eventualelor etape de funcţionare ale acesteia; identificarea anexelor utilitar–gospodăreşti; clarificarea duratei de funcţionare a întregului complex etc.

Ultimul monument din această scurtă serie de capele boiereşti, edificate în stilul arhitectural de tradiţie bizantină, este biserica “Sf. Dumitru” din Craiova. Atât numele său – “biserica Băneasa” –, conservat de tradiţia locală, cât şi caracteristicile constructive pledează pentru punerea sa în legătură cu boierii Craioveşti540, mai precis cu reşedinţa acestora541, devenită la începutul secolului al XVI-lea sediul administrativ al instituţiei băniei. Tot către această concluzie trimite şi gestul domnitorului Matei Basarab de refacere a edificiului în anul 1652, ştiut fiind faptul că acesta a manifestat o preocupare constantă pentru îngrijirea ctitoriilor familiei Craioveştilor, al cărei descendent era542.

Plecând de la afirmaţia pisaniei, conform căreia biserica “s-a refăcut din temelie de izno<a>vă”543, înfăţişarea vechiului lăcaş de cult poate fi reconstituită astăzi pe baza unor imagini de epocă, păstrate cu edificiul ridicat în 1652 (fig. 74), aceasta întrucât nici biserica lui Matei Basarab nu a supravieţuit, ea fiind demolată şi refăcută la sfârşitul secolul al XIX-lea.

Biserica a fost zidită în întregime din cărămidă şi dezvolta un plan în cruce înscrisă, de tip complex. Ea avea naosul împărţit în trei travee, prin intermediul a două şiruri de stâlpi: cea principală, mai largă, se încheia spre răsărit cu absida altarului; cele laterale, ceva mai înguste, se terminau cu absidele corespunzătoare proscomidiei şi diaconiconului. Pronaosul se înfăţişa drept o încăpere îngustă de formă dreptunghiulară, despărţită de spaţiul naosului prin intermediul unui zid plin, străpuns în ax de un gol de uşă.

Deasupra bisericii se ridicau trei turle: una centrală, peste crucea navelor, şi alte două în extremităţile pronaosului. Braţele laterale ale crucii erau acoperite cu bolţi transversale, cărora în exterior le corespundeau frontoane arcuite; în vreme ce deasupra pronaosului, între cel două turle, se găsea un semicilindru longitudinal. În cursul refacerilor din secolele XVII-XVIII, edificiul de cult a suferit modificări ale paramentului; i-au fost adăugate câte cinci contraforturi pe fiecare dintre laturile

539 Em. Lăzărescu, Observaţii asupra bisericii din Hârteşti, p. 392-397. 540 N. Ghika Budeşti, Evoluţia arhitecturii în Muntenia, vol. III, Veacul al XVII-lea, în BCMI,

XXV, 1932, p. 6, 48-49; N. Iorga, Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, ediţie îngrijită de Mihaela Paraschiv, Iaşi, 2001, p. 224; Em. Lăzărescu, Arhitectura, p. 248, nota 1; Stoicescu, Bibliografia, vol. I, p. 224.

541 V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 505. 542 N. Iorga, Istoria bisericii româneşti, p. 226; V. Nicolae, op. cit., p. 74. 543 Vezi textul pisaniei, la Ioan Popescu–Cilieni, Biserica “Sf. Dumitru”, catedrală mitropolitană

a Craiovei, în MO, XI, nr. 9-12, 1959, p. 580.


lungi; iar în final, a primit un pridvor deschis susţinut de patru arcade pe stâlpi octogonali544.

3. BISERICI DE FACTURĂ INCERTĂ545 În afara monumentelor analizate în paginile anterioare ale capitolului de faţă,

studierea izvoarelor istorice ne-a condus şi la identificarea unei serii de biserici de curte dispărute, a căror existenţă este menţionată documentar sau poate fi bănuită coroborând diversele surse aflate la dispoziţie. Este vorba, prin urmare, despre o categorie de edificii ale căror caracteristici constructive rămân (cel puţin deocamdată) complet necunoscute, singurele cercetări în măsură să clarifice problemele pe care le ridică reconstituirea arhitecturii lor fiind cele arheologice.

Izvoarele istorice ne permit identificarea unui număr de şase astfel de biserici în spaţiul moldovenesc, la: Trifeşti (jud. Iaşi), Feereşti (jud. Vaslui), Trebeş (jud. Bacău), Suceava, Părhăuţi (jud. Suceava) şi Cordăreni (jud. Botoşani); precum şi a unui număr de zece edificii similare pentru cazul Ţării Româneşti, la: Bucov (jud. Argeş), Brâncoveni (jud. Olt), Stănceşti (jud. Prahova), Piscani (jud. Argeş), Cornăţelu (jud. Dâmboviţa), Şuici (jud. Argeş), Bucureşti, Modruzeşti (jud. Buzău), Coiani (jud. Giurgiu) şi Băleni (jud. Dâmboviţa).

În Moldova, cel mai vechi astfel de caz este înregistrat la Trifeşti, unde cercetările de suprafaţă au condus la descoperirea unui număr semnificativ de cahle şi fragmente ceramice comune, databile în secolele XIV, XIV-XV şi XV546. Întregul material arheologic a fost recoltat din trei puncte aflate la distanţă mică unul de altul, numite în mod sugestiv “Dealul Curţii”, “La curte” şi “La iezătură”, îndreptăţind concluzia că aici a existat la un moment dat o reşedinţă boierească547.

În punctul numit “La curte” a fost identificată însă şi o necropolă, care a funcţionat pe parcursul secolului al XIII-lea şi în prima jumătate a secolului al XIV-lea. Între cele 87 de morminte investigate aici, se remarcă câteva care, prin piesele lor de inventar funerar, contrastează în mod evident cu marea majoritate a celorlalte548. În interiorul acestora au fost descoperiţi cercei, plăcuţe de diademă şi alte piese de podoabă din argint aurit, care par să indice faptul că ne aflăm în faţa unei necropole în care au fost înmormântate personaje aparţinând “unei categorii sociale cu posibilităţi materiale care le depăşeau pe cele ale comunităţii săteşti de la Trifeşti”549. Mai mult decât atât, se pare că, în cea mai mare parte, obiectele indicate îşi au ca sursă de provenienţă opt morminte amplasate în şir, unul lângă altul, sugerând concluzia că cei înhumaţi au aparţinut unei singure familii550.

544 V. Drăghiceanu, Monumentele Olteniei. Al III-lea raport, p. 99; V. Vătăşianu, Istoria artei

feudale, p. 505; Em. Lăzărescu, Arhitectura, p. 248, nota 1. 545 O primă variantă a acestui subcapitol a fost publicată sub titlul: Cr. N. Apetrei, Biserici de curte

mai puţin cunoscute (Moldova şi Ţara Românească, secolele XIV-XVI), în vol. Românii în Europa medievală (Între Orientul bizantin şi Occidentul latin). Studii în onoarea Profesorului Victor Spinei, editat de Dumitru Ţeicu şi Ionel Cândea, Brăila, 2008, p. 801-817.

546 Nicolae Zaharia, Mircea Petrescu–Dâmboviţa, Emilia Zaharia, Aşezări din Moldova. De la Paleolitic până în secolul al XVIII-lea, Bucureşti, 1970, p. 282-283; P.–V. Batariuc, op. cit., p. 186.

547 Vasile Chirică, Marcel Tănăsache, Repertoriul arheologic al judeţului Iaşi, vol. II, Iaşi, 1984, p. 409-410.

548 Ion Ioniţă, Săpăturile de salvare de la Trifeşti, în MCA, VIII, 1962, p. 736-738; V. Spinei, Săpăturile de la Trifeşti (jud. Iaşi), în MCA, XVI, 1986, p. 237-242.

549 Ibidem, p. 240. 550 Ibidem.


Informaţiile furnizate de toponimia locală, cercetările de suprafaţă şi cele arheologice converg, aşadar, către concluzia că, în perioada premergătoare întemeierii Ţării Moldovei, la Trifeşti a funcţionat reşedinţa unui reprezentant al elitei sociale autohtone. Cel mai probabil, este vorba despre unul dintre “puternicii locului” (cum îi numesc izvoarele vremii), aflat în relaţii de ascultare faţă de hanatul Hoardei de Aur551, ale cărui rude sau descendenţi au fost înmormântaţi în cuprinsul cimitirului sătesc, alături de populaţia de rând.

Prezenţa necropolei este, indiscutabil, legată de existenţa unui lăcaş de cult, care, date fiind toate detaliile amintite mai sus, este de bănuit că va fi funcţionat atât în calitate de biserică parohială, cât şi ca paraclis pentru reşedinţa respectivă. Prezenţa ceramicii de secol XIV-XV şi XV şi, în mod special, aceea a cahlelor, ne conduce şi către o altă ipoteză plauzibilă, anume aceea că, după întemeiere, reşedinţa şi-a continuat existenţa până spre începutul secolului al XV-lea, indiciu al integrării de către domnie a familiei nobiliare locale în rândurile boierimii.

O situaţie similară, dar ceva mai târzie, pare a fi aceea de la Feereşti, unde documentele interne de cancelarie indică existenţa unei reşedinţe boiereşti ale cărei începuturi se plasează în prima jumătate a secolului al XV-lea. Un document emis la 9 octombrie 1487, îl atestă aici pe “Mihul de la Feereşti”, cel care îi vindea unui oarecare boier Ursu, slugă domnească, jumătate din satul Stârceşti, la gura Tutovei552. Câţiva ani mai târziu, la 15 octombrie 1491, Drăgălina şi Maruşca, fiicele lui Cozma Streşină, precum şi nepoţii acestora, Ion şi Maria, fiii amintitului Mihu, îi vindeau lui Ştefan cel Mare satul “Feereştii, unde au fost casăle moşilor lor, a lui Feair şi a lui Petre şi a Cozmei Streaşină”, aflat pe Racova553. Trebuie amintit tot aici faptul că în textul aceluiaşi document, marele voievod ţine să precizeze că cei patru vânzători “încă şi ispisocul ce l-au avut moşii lor, Feair şi Pătru şi Cozma Streaşină, pre acest sat de la unchii noştri, de la Iliaş şi Ştefan voievozi, pe când au fost încă în pace, încă l-au datu-l în mâna domnii mele”554.

Cercetările genealogice au arătat că “Mihu de la Feereşti”, tatăl lui Ion şi al Mariei, stăpân în Stârceşti până în 1487, este foarte probabil unul şi acelaşi cu boierul Mihu, fiul lui Ivan Damianovici555, cel care a deţinut dregătoriile de pârcălab de Crăciuna şi medelnicer la curtea lui Ştefan cel Mare556. Din acest dregător descind însă boierii din familia Racoviţă, stăpâni ai satului în secolul al XVII-lea557, boieri pe care un act de cancelarie, emis la 12 iulie 1705 de Antioh Cantemir, îi pune în relaţie cu o veche biserică din Feereşti. Documentul, care are drept obiect scutirea de dări a preoţilor respectivului lăcaş de cult, ţine să arate că biserica “iaste făcută de răposaţii strămoşii dumnealor a Racoviţeştilor, undia zac şi trupurile lor”558. În contextul ipotezei genealogice expuse mai sus, această din urmă precizare ne conduce în final la concluzia că biserica Racoviţeştilor este foarte

551 V. Spinei, Moldova în secolele XI-XIV, p. 272. 552 DRH, A, vol. III, p. 24, nr. 15. 553 Ibidem, p. 188, nr. 96. 554 Ibidem. 555 Despre Ivan Damianovici şi familia sa, vezi V. M. Puşcaşu, Biserica Dobrovăţ – date istorice,

în MMS, LIII, nr. 1-3, 1977, p. 165-167. 556 Eadem, Mănăstirea Dobrovăţului, II, Date istorice, în MMS, LIV, nr. 5-8, 1978, p. 530-531. 557 Ibidem, p. 532. 558 Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. VIII, p. 329; Ibidem, vol. XIV, p. 110-112; Stoicescu,

Repertoriul bibliografic, p. 292-293 şi p. 305 cu nota 18.


probabil vechiul paraclis al reşedinţei locale, ridicat cândva în cursul secolului al XV-lea, paraclis în interiorul căruia au fost înmormântaţi boierii Feereşti559.

O carte de judecată emisă în anul 1702 de domnul Constantin Duca, în favoarea slugerului Ştefan Ruset, aflat la momentul respectiv în litigiu cu Episcopia catolică de la Bacău pentru satul Trebeş, ne dezvăluie existenţa unei alte vechi reşedinţe boiereşti care era înzestrată cu un lăcaş de cult propriu. După obiceiul vremii, domnul face o adevărată istorie a satului, pentru a ilustra drepturile părţii care are câştig de cauză, justificându-şi în acelaşi timp decizia adoptată. Cu acest prilej, se precizează că slugerul “ne-au arătat şi un uric de la Petru vodă, scriindu cum acel sat Treabeşul au fost tot satul al lui Tudor portariul de cetatea Sucevei, şi pe urmă l-au ţinut doi ficiori a lui, anume Tudor ce-au fostu logofăt al treilea şi Branciea postelnicul şi împărţindu-şi acei fraţi satul Treabeşul în douâ, s-au venit lui Toader logofătul partea din sus cu biserică şi cu curte, iar partea din gios s-au vinit Brancii postelnicul cu vecinii unguri”560.

Mergând regresiv pe firul documentelor, pentru a urmări evoluţia satului în cauză, aflăm un alt document, din 26 iunie 1636, în care se arată că un oarecare Ştefan fost vornic, aflat în litigiu cu aceeaşi Episcopie catolică din Bacău pentru partea de sus a satului, aduce în faţa domnului Vasile Lupu “un uric de împărţire al străbunicului său, Toader logofăt, de la bătrânul Petru voievod”561. Acest nou izvor, mai apropiat de momentul împărţirii satului între cei doi fraţi sus menţionaţi, ne oferă posibilitatea stabilirii identităţii voievodului menţionat de cele două documente, în persoana lui Petru Rareş562, ceea ce, finalmente, ne permite identificarea stăpânului reşedinţei şi a bisericii acesteia. Este vorba despre Tudor portar de Suceava, probabil unul dintre numeroşii stăpâni cu acest nume care intrau la 15 martie 1489 în stăpânirea unei părţi din satul Trebeş, în urma unui schimb de ocini563. Coroborând totalitatea acestor informaţii documentare, se desprinde concluzia că atât locuinţele boiereşti de la Trebeş, cât şi lăcaşul de cult care a funcţionat pe lângă acestea, trebuie plasate cândva la sfârşitul secolului al XV-lea sau la începutul secolului al XVI-lea.

O însemnare făcută în anul 1529 pe un Tetraevangheliar, aflat actualmente în tezaurul mănăstirii Rila din Bulgaria, menţionează existenţa în Suceava a unei biserici ctitorite de boierul Onufrie Barbovschi. Conform acestei însemnări “a binevoit piosul jupan Barbovschi, pârcălabul cetăţii Suceava, prin dania lui să se scrie acest Tetraevanghel, care s-a şi scris cu mâna ieromonahului Macarie şi s-a terminat de el în Putna. Şi l-a dat în biserica cea zidită de el în Suceava, unde este hramul Adormirii Prea Curatei Născătoare de Dumnezeu. În anul 7037”564.

Aşa cum am mai avut prilejul să arătăm anterior565, o astfel de ctitorie, pe care izvoarele scrise nu o pun în legătură cu un aşezământ monahal, nu putea să

559 V. M. Puşcaşu, Biserica Dobrovăţ, p. 531; Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. XVI, p. V-VI. 560 Publicat f. a., f. t., în Arhiva. Organul Societăţii Ştiinţifice şi Literare din Iaşi, I, 1889-1890, p.

115-116; Stoicescu, Repertoriul bibliografic, p. 870. 561 DRH, A, vol. XXIII, p. 501, nr. 439. 562 Vezi şi Gh. Burlacu, Ocolul domnesc al Bacăului (sec. XV-XVIII), în Carpica, XIII, 1981, p.

53-54, cu spiţa de neam. 563 DRH, A, vol. III, p. 98, nr. 52. 564 T. Simedrea, op. cit., p. 154, nota 1; Emil Turdeanu, Oameni şi cărţi de altădată, ediţie îngrijită

de Şt. S. Gorovei şi M. M. Székely, note complementare, traducere şi postfaţă de Şt. S. Gorovei, Bucureşti, 1997, p. 267; M. M. Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş, p. 301.

565 Vezi supra, p. 156, discuţia legată de funcţiile bisericii de la Bucecea–Vâlceşti.


aibă decât funcţia de biserică a unei reşedinţe boiereşti. În cazul de faţă, ipoteza beneficiază şi de un argument suplimentar furnizat de specificul dregătoriei de portar sau pârcălab al Sucevei566, pe care ctitorul o deţinea în momentul edificării bisericii. Aceasta presupunea, în mod evident, perioade lungi de şedere în capitala ţării, motiv pentru care ni se pare firesc să presupunem că Onufrie Barbovschi îşi va fi construit o curte la Suceava, în cuprinsul căreia va fi funcţionat şi o biserică, cea pe care ctitorul se preocupa să o înzestreze cu obiectele de cult necesare în anul 1529. Nu este lipsit de interes să amintim aici şi o altă ipoteză enunţată de unii cercetători, care sunt de părere că monumentul a servit drept loc de înmormântare pentru ctitorul său567, venind astfel în sprijinul afirmaţiilor noastre referitoare la rosturile acestui lăcaş de cult sucevean. Biserica ctitorită de Onufrie Barbovschi a dăinuit până în anul 1792568, când a fost dărâmată de autorităţile austriece, urme ale sale fiind descoperite în cursul cercetărilor arheologice desfăşurate în vechea capitală a Moldovei569.

Analiza coroborată a diverselor tipuri de izvoare în legătură cu biserica curţii din Părhăuţi a logofătului Gavriil Totruşan dovedeşte faptul că reşedinţa este mai veche decât o arată monumentul (terminat la 15 iunie 1522), necesităţile de cult ale familiei boiereşti fiind asigurate anterior acestei date de o biserică ce o precede pe cea din secolul al XVI-lea570. Concluzia este prilejuită de prezenţa în pronaosul bisericii logofătului Totruşan a pietrelor funerare aparţinând părinţilor marelui dregător, panul Anjincu şi cneaghina Maria, decedaţi în anii 1494 şi 1506571. Vechimea reşedinţei pare a fi susţinută şi de izvoarele arheologice, cercetările de suprafaţă desfăşurate în zona locuinţelor boiereşti conducând la descoperirea, printre alte materiale arheologice, a unor cahle specifice secolului al XV-lea572.

Un ultim caz cunoscut în legătură cu spaţiul Moldovei este cel al bisericii din Cordăreni. Lăcaşul de cult de aici este amintit într-o carte de mărturie din 3 martie 1598, emisă de câţiva mari dregători, prin care aceştia adeveresc faptul că Magdalena, cneaghina defunctului pârcălab de Hotin, Neagoe cel Bătrân, dăruia fiicei sale Tudora şi nepotului său Toader, fiul Salomiei, “a treia parte a ei din tot satul Cordăreni şi cu case vechi ce sunt lângă biserica de piatră şi cu mori şi cu heleşteu şi cu sladniţă şi cu povarne şi cu toate bucatele de la acea mai înainte spusă parte de sat”573. Documentul, deosebit de preţios, ne înfăţişează, aşadar, imaginea tipică a unei curţi din secolul al XVI-lea, cu locuinţa amplasată în proximitatea lăcaşului de cult, ambele componente fiind înconjurate de diversele “unităţi” economice pe care le putea pune la dispoziţie un sat boieresc de reşedinţă.

566 Despre cariera acestui boier, vezi M. M. Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş, p. 298-300. 567 N. Grămadă, Aspecte de viaţă din trecutul oraşului Suceava, în MMS, XXXIII, nr. 10-12, 1957,

p. 876; Şt. S. Gorovei, Note şi îndreptări pentru istoria Mitropoliei Moldovei, în MMS, LVI, nr. 1-2, 1980, p. 82.

568 I. Caproşu, Vechea Catedrală Mitropolitană din Suceava. Biserica Sfântul Ioan cel Nou, Iaşi, 1980, p. 34-35.

569 Em. I. Emandi, M. Şt. Ceauşu, op. cit., p. 221-222. 570 Costăchescu, Documente Bogdan, p. 144; Ilie Grămadă, Biserica Părhăuţi, în MMS, XXXV,

nr. 9-12, 1959, p. 623-626; M. Andronic, op. cit., p. 80-81; M. M. Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş, p. 436.

571 G. Balş, Bisericile lui Ştefan cel Mare, p. 273. 572 M. Andronic, op. cit., p. 27; P.–V. Batariuc, Ceramica monumentală descoperită la curţi

boiereşti din judeţul Suceava, în SCIVA, 45, nr. 1, 1994, p. 79. 573 I. Caproşu, Documente moldoveneşti din secolele al XV-lea–al XVII-lea, în AIIAI, IV, 1967,

p. 211.


Situaţii asemănătoare sunt întâlnite şi în Ţara Românească, un prim exemplu fiind cel al reşedinţei de la Bucov574, aparţinând jupanului Dragomir Udrişte575. În acest caz, existenţa bisericii de curte este evocată într-o scrisoare adresată autorităţilor braşovene, cândva în intervalul 1482-1492, prin intermediul căreia boierul se lamenta asupra faptului că “a venit un om rău, un hoţ, la casa mea din Bucov şi mi-a prădat biserica şi a luat tot ce era în biserică”576.

Un alt exemplu pare a fi vechea biserică din Brâncoveni, ale cărei urme au fost sesizate sub fundaţiile capelei ridicate în secolul al XVI-lea de urmaşii boierilor Craioveşti. Din păcate, planimetria acesteia a rămas neprecizată, edificiul nefiind identificat ca atare. Se poate afirma, însă, cu certitudine, că este vorba despre o ctitorie boierească, întrucât în spaţiul care se presupune că i-ar fi aparţinut au fost găsite câteva morminte cu inventare funerare bogate, alcătuite din bijuterii din aur şi argint577. Având în vedere tipologia bijuteriilor descoperite şi considerente de ordin stratigrafic, ridicarea lăcaşului de cult trebuie să fi avut loc cândva în a doua jumătate a secolului al XV-lea, perioadă în care, potrivit documentelor de cancelarie, satul aparţinea boierilor Craioveşti. O dovedeşte un act din 16 martie 1494, care ne informează că, la această dată, Brâncovenii erau dăruiţi de jupanii Barbu Craiovescu, Pârvu, Danciu şi Radu noii mănăstiri pe care aceştia o întemeiaseră la Bistriţa olteană578. În consecinţă, lăcaşul de cult este foarte probabil o ctitorie a Craioveştilor, de unde rezultă concluzia că cei înhumaţi aici erau membri ai familiei acestora. Din punct de vedere funcţional, vechea biserică din Brâncoveni putea aparţine fie unei mănăstiri, fie unei reşedinţe boiereşti. Dacă este să judecând însă după rosturile avute de cele două lăcaşuri de cult care i-au succedat în timp pe acelaşi amplasament, ea trebuie să fi fost, ca şi acestea, o capelă de curte, existenţa sa legându-se, prin urmare, de aceea a unei reşedinţe aparţinând celor patru fraţi Craioveşti.

Tot o capelă trebuie să fi fost şi biserica cu hramul “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Stănceşti, ridicată în anii 1501-1502 de boierul Cârstian din Stănceşti579, membru al Sfatului domnesc în timpul domniilor lui Radu cel Frumos580, Vlad Călugărul581 şi Radu cel Mare582. Informaţiile privitoare la ctitor şi momentul finalizării lucrărilor de construcţie sunt prezente în textul unei pisanii aşezate la jumătatea secolului al XIX-lea de marele clucer Ion Arion, stăpânul satului din această epocă, cel care a refăcut din temelie vechea ctitorie boierească, întrucât aceasta “au stătut stricată întru lungimea vremii până când la anul de la Naşterea lui

574 Pentru localizarea satului, vezi V. Puşcaşu, Actul de ctitorire, p. 251, nr. 603. 575 Despre acest boier, vezi G. D. Florescu, Divanele domneşti din Ţara Românească, vol. I, 1389-

1495, Bucureşti, 1943, p. 161-162; Stoicescu, Dicţionar, p. 20. 576 I. Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi cu Ţara

Ungurească în sec. XV şi XVI, Bucureşti, 1905, p. 296, nr. CCXL. 577 M. Beldie, op. cit., p. 95. 578 DRH, B, vol. I, p. 404, nr. 247; vezi şi Ion Donat, Domeniul Craioveştilor, în Idem, Domeniul

domnesc în Ţara Românească (sec. XIV-XVI), ediţie îngrijită de Gheorghe Lazăr, Bucureşti, 1996, p. 160.

579 Vezi DRH, B, vol. VII, p. 16, nr. 12, document din 3 aprilie 1571, prin care mănăstirea Mărgineni primea, printre altele, întărire pentru jumătate din satul Zănoaga, dăruită de către nepoţii lui “Cârstian vornic din Stănceşti”; despre acest boier, vezi şi G. D. Florescu, Divanele domneşti din Ţara Românească, vol. I, p. 254.

580 DRH, B, vol. I, p. 234, nr. 139, p. 235, nr. 140, p. 237, nr. 142. 581 Ibidem, p. 299, nr. 184, p. 300, nr. 185, p. 303, nr. 186 etc. 582 DRH, B, vol. II, p. 18, nr. 5, p. 19, nr. 6, p. 21, nr. 7, p. 22, nr. 8, p. 25, nr. 9 etc.


Hristos 1848 s-au preînoit de iznoavă”583. Preluând conţinutul alteia mai vechi, aşezate la 15 februarie 1720 (când biserica a beneficiat de un prim set de reparaţii), pisania precizează că: “această sfântă şi dumnezeiască bisearică din temelie ei iaste făcută de robul lui Dumnezeu, jupan Crâstiian Vornicu i sînu ego Stoica şi se-au făcut întru hramul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, când a fost leat 7010”584. Informaţiile din pisanie sunt preţioase însă şi din perspectiva încercării de a preciza care era funcţia lăcaşului de cult iniţial, întrucât ele pot fi puse în relaţie cu inscripţia unei pietre de mormânt aflate în biserică, care spune că: “s-a pristăvit jupan Stoican, fiul lui Criistian vornic în anul 7016 (1508), crugul Soarelui 16, al Lunii 5, luna martie, ziua 8”585. Prin urmare, cele trei inscripţii ne oferă suficiente motive să credem că biserica a servit drept loc de înmormântare pentru ctitori şi pentru membrii familiei acestora, concluzie care, coroborată cu prezenţa reşedinţei ctitorilor în acelaşi sat, ne permite să afirmăm în cele din urmă că ne aflăm în faţa unei alte biserici de curte.

O însemnare făcută pe un Minei, aflat actualmente în colecţia de manuscrise a Academiei Române, afirmă că această carte de cult a fost comandată de jupan Vlaicu mare logofăt, care “a pus-o în sfânta biserică numită satul Piscani”586. Însemnarea lasă să se înţeleagă, aşadar, că marele dregător a ridicat o biserică la Piscani, pe care s-a îngrijit mai apoi să o înzestreze cu cele necesare cultului. Înălţată în hotarul aceluiaşi sat în care, aşa cum am văzut într-un capitol anterior, jupanul Vlaicu îşi avea locuinţa, biserica nu putea funcţiona decât în relaţie cu aceasta din urmă, ca paraclis de curte, motiv pentru care ea a adăpostit, se pare, chiar mormântul ctitorului său587.

La Cornăţelu, biserica înălţată în anul 1596 a fost precedată de un lăcaş de cult care poate fi pus în legătură cu strămoşii banului Vintilă (II) din Cornăţeni şi cu reşedinţa acestora din prima jumătate a aceluiaşi secol588. Acest vechi edificiu de cult este pomenit în inscripţia unei cruci ridicate în anul 1645, în curtea noii biserici, de marele clucer Socol din Cornăţeni, nepotul de frate al banului Vintilă. În textul acesteia se arată că biserica cea veche a purtat hramul “Sf. Nicolae” şi fost ridicată de întemeietorii neamului boierilor din Cornăţeni, marele vornic Vintilă (I) şi soţia acestuia, jupaniţa Voica589.

Biserica aflată în discuţie este, foarte probabil, unul dintre cele două lăcaşuri de cult pe care marele vornic intenţiona să le ridice în jurul anului 1553, motiv pentru care se adresa în scris autorităţilor braşovene cu rugămintea să le permită trecerea la sud de Carpaţi lui Petre zidarul şi lucrătorilor săi, care înălţaseră astfel de biserici şi pentru alţi boieri munteni590. Scrisoarea către braşoveni conţine nu numai elemente utile pentru datarea lăcaşului de cult, ci şi informaţii valoroase cu privire

583 N. Iorga, Inscripţii de la biserica din Stănceşti, Prahova, în Analele Academiei Române. Partea administrativă şi dezbateri. Şedinţele din 1926-1927, XLVII, 1926-1927, p. 33.

584 Ibidem. 585 Ibidem, p. 34. 586 P. P. Panaitescu, Manuscrisele slave din Biblioteca Academiei R.P.R., vol. I, Bucureşti, 1959,

p. 363. 587 Fl. Mîrţu, Mănăstirea Valea (Ţiţeşti–Argeş), p. 636-638; Sp. Cristocea, Cercetările arheologice

de la Piscani, judeţul Argeş, în Argessis, X, 2001, p. 130; T. Dina, File din istoria unui vechi sat argeşean, Piscani, în Argessis, VIII, 1999, p. 119, p. 121.

588 Vezi DRH, B, vol. III, p. 209, nr. 133, act din 16 august 1532, în care este citat, în calitate de membru al Sfatului domnesc, “Vintilă stolnic din Corneşti”, viitorul mare vornic.

589 Textul inscripţiei la G. D. Florescu, Un sfetnic al lui Matei Basarab, p. 75, nota 2. 590 Gr. Tocilescu, op. cit., p. 437-438, nr. 437.


la materialele de construcţie utilizate pentru construirea lui. Elocvent în acest sens este faptul că marele vornic ţine să informeze conducerea oraşului transilvănean că, în vederea ridicării celor două biserici, şi-a pregătit “tot ce a fost de trebuinţă, şi cărămidă şi var şi piatră”591. Aşadar, primul paraclis al reşedinţei din Cornăţeni a fost, foarte probabil, un edificiu de zid. El a avut însă o existenţă scurtă, fiind dezafectat înainte de 1596, an în care, aşa cum am văzut mai sus, pe locul său a fost construit noul lăcaş de cult cu hramul “Sfinţii Împăraţi”592.

O reşedinţă boierească a existat şi în satul Şuici, probabil încă din a doua jumătate a secolului al XV-lea, întrucât documentele interne de cancelarie îl menţionează în anii 1501593 şi 1505594 pe “jupanul Badea din Şuici”, cel care primea întăriri domneşti pentru mai multe sate, munţi, vii, selişti şi ţigani, precum şi scutiri de toate dările şi slujbele595. Documentul din 1505 ne înfăţişează şi familia jupanului Badea, formată din patru fiii: jupan Şuica paharnic, jupan Dara spătar, jupan Dragomir şi jupan Căzan; între care, judecând după poziţia avută în listă, jupanul Şuica trebuie să fi fost cel mai vârstnic. Numele întâiului născut dintre fraţi îl regăsim, însă, şi pe o lespede de mormânt aflată astăzi în pronaosul bisericii “Sf. Nicolae” din Şuici, ridicată în anul 1797, pe locul vechiului edificiu de cult al satului, distrus în cursul luptelor dintre otomani şi austrieci, din anul 1789596. Inscripţia în cauză ne spune că “a răposat robul lui Dumnezeu, jupanul Drăghici portarul, fiul lui Şuica, în <zilele lui Io Radu voie>vod, <luna> noiem<vrie> ... zile, în anul 7050 (1541)”597. Prezenţa mormântului de la jumătatea secolului al XVI-lea în spaţiul bisericii ridicate la sfârşitul veacului al XVIII-lea nu îşi poate avea altă explicaţie, decât aceea că piatra funerară a fost recuperată din ruinele vechiului edificiu de cult, pentru ca, mai apoi, să fie transferată în pronaosul celui nou. Aceasta înseamnă însă că jupanul Drăghici portarul a fost, foarte probabil, înmormântat în interiorul bisericii ruinate în anul 1789, fapt posibil doar în măsura în care boierul respectiv deţinea drepturi ctitoriceşti în raport cu aceasta. Concluzia care se desprinde de aici este aceea că vechea biserică din satul Şuici a fost o ctitorie a familiei din care jupanul Drăghici făcea parte, motiv pentru care a fost utilizată ca necropolă de către membrii acesteia.

Asemenea bunicului şi tatălui, jupanul Drăghici a rezidat şi el în satul Şuici, după cum o demonstrează un document de cancelarie datat 15 iunie 1571598, ceea ce

591 Ibidem. 592 Biserica este cunoscută cu acest hram până în perioada interbelică, vezi V. Brătulescu, Raport

de activitate pe anul 1942, p. 26 şi p. 51; Stoicescu, Bibliografia, vol. I, p. 196. Între timp, însă, se pare că i-a fost atribuit hramul vechii biserici, cel al “Sf. Nicolae”, vezi V. Puşcaşu, Actul de ctitorire, p. 289, nr. 1344.

593 DRH, B, vol. II, p. 26, nr. 10. 594 Ibidem, p. 89-92, nr. 40. 595 Vezi şi DRH, B, vol. IV, p. 344, nr. 290, document din 11 mai 1550, în care se precizează că

jupanul Badea din Şuici a cumpărat satele Voiceşti, Cacaleţi, Pleşeşti şi Cocoţi în timpul uneia dintre domniile lui Vlad Ţepeş; potrivit cercetătoarei Cristina Anton Manea (Eadem, Un document despre moşia Şuici şi genealogia familiei proprietare, în Argessis, IX, 2000, p. 226), Badea din Şuici se înrudea cu voievozii Radu cel Mare şi Neagoe Basarab.

596 D. Georgescu, G. Georgescu, op. cit., p. 783; G. Georgescu, Biserica “Sfântul Nicolae” din Şuici, judeţul Argeş, monument istoric de arhitectură din secolul al XVIII-lea, în Argessis, XIII, 2004, p. 224.

597 Inscripţii medievale şi din epoca modernă a României. Judeţul istoric Argeş, p. 442. 598 Vezi şi DRH, B, vol. VII, p. 56, nr. 41, document din 15 iunie 1571, prin care Oprea din

Rătivoeşti, fiul lui Drăghici din Şuici, primeşte întărire pentru părţile pe care le stăpânise tatăl său în satele: Şuici, Voiceşti, Pleşeşti, Podeni, Brusturoasa, Stoeneşti şi Dângeşti.


înseamnă că prezenţa familiei boiereşti aici a fost constantă de-a lungul a cel puţin trei generaţii. Plasată în acest context, funcţionarea vechii biserici din Şuici nu se putea lega, aşadar, decât de necesităţile reşedinţei boiereşti locale. În ceea ce priveşte momentul ridicării lăcaşului de cult, acesta trebuie plasat cândva în prima jumătate a secolului al XVI-lea. Judecând după modul în care jupanul Drăghici este prezentat în inscripţia pietrei sale de mormânt (subliniindu-se descendenţa din jupanul Şuica, cel care, cu siguranţă, se stinsese din viaţă la data respectivă599), edificiul este foarte probabil rodul activităţii ctitoriceşti a jupanului Şuica, ajuns în finalul vieţii la dregătoria de mare vornic600.

Biserica cu hramul “Naşterii Domnului”, ridicată în Bucureşti de marele postelnic Ghiorma din Pogoniani601, trebuie să fi avut şi ea legătură cu existenţa unei reşedinţe boiereşti. În sprijinul acestei afirmaţii vine constatarea că prezenţa permanentă a marelui dregător în capitală presupunea în mod obligatoriu existenţa unei locuinţe pe măsura statutului social al deţinătorului acesteia. Este drept că activităţile specifice îl legau pe acesta foarte mult de curtea domnească, unde se îngrijea personal de camera domnului602, însă este destul de puţin probabil ca el să fi rezidat permanent în cadrul complexului aulic, întrucât celelalte preocupări majore ale sale, legate de viaţa familială sau de administrarea domeniului, reclamau construirea unei locuinţe proprii în oraş. Legătura strânsă pe care postelnicul o avea cu Bucureştii se vede şi din împrejurarea că acesta a înălţat la marginea târgului un al doilea lăcaş de cult, cu hramul “Sf. Nicolae”, destinat de această dată unei mici comunităţi monahale603. Acest din urmă aşezământ a precedat, se pare, construcţia bisericii de curte604, ceea ce înseamnă că pe lista treburilor cotidiene care făceau obligatorie existenţa unei reşedinţe a postelnicului în Bucureşti trebuie inclusă şi o susţinută activitate ctitoricească.

Revenind la biserica “Naşterii Domnului”, trebuie spus că aceasta era deja funcţională la 11 mai 1565, când domnitorul Petru cel Tânăr făcea un popas în curtea ei, pentru a emite un act de întărire în beneficiul unor megieşi care cumpăraseră o selişte605. În textul acestuia, mai precis în formula indicaţiei topografice, se arată că actul respectiv a fost scris de “Dajul gramaticul, în cetatea de scaun Bucureşti, înaintea bisericii lui Ghiorma postelnicul”606. O pisanie târzie, de la începutul secolul al XVIII-lea, pusă probabil cu ocazia refacerii picturii, precizează la rândul ei că biserica “s-a clădit din temelie în anul 7073”607, adică în

599 Fratele său mai tânăr, Dragomir, decedase încă din anul 1533, vezi Inscripţii medievale şi din epoca modernă a României. Judeţul istoric Argeş, p. 153, şi supra, p. 171, discuţia despre biserica din Cepari.

600 Despre acesta, vezi Şt. Andreescu, Observaţii asupra pomelnicului mănăstirii Argeşului, p. 823; Stoicescu, Dicţionar, p. 96.

601 Şt. Andreescu, Din relaţiile Ţărilor Române cu Epirul: ctitoriile bucureştene ale lui Ghiorma din Pogoniani, în SMIM, XXIV, 2006, p. 101-105, cu o schiţă biografică a ctitorului; despre cariera acestuia din urmă, vezi şi Stoicescu, Dicţionar, p. 60.

602 Idem, Sfatul domnesc şi marii dregători din Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV-XVII), Bucureşti, 1968, p. 266-267.

603 Şt. Andreescu, Câteva precizări despre ctitoriile bucureştene ale lui Ghiorma banul, în Glasul Bisericii, XXIII, nr. 5-6, 1964, p. 552-557; P. Zahariuc, “Soră după Sfânta Evanghelie”. Note despre neamul jupânesei Caplea şi despre mănăstirea Sfântul Nicolae din Bucureşti, ctitoria lui Ghiorma banul, în SMIM, XXV, 2007, p. 69-86.

604 Şt. Andreescu, Câteva precizări despre ctitoriile bucureştene, p. 552. 605 DRH, B, vol. V, p. 355, nr. 319. 606 Ibidem. 607 Inscripţiile medievale ale României. Oraşul Bucureşti, p. 487.


intervalul 1 septembrie 1564–31 august 1565. Ţinând cont de faptul că ne aflăm în faţa unei biserici de zid, care putea fi înălţată doar în timpul anotimpurilor călduroase608, rezultă din coroborarea celor două izvoare că ridicarea lăcaşului nu a putut avea loc decât în cursul anului 1564, lucrările de construcţie fiind finalizate, cel mai probabil, în vară, înainte de debutul anotimpului ploios.

Din documentele secolului al XVII-lea, aflăm că biserica a fost înzestrată de ctitor şi de familia acestuia cu o vie în dealul oraşului609, câteva prăvălii610, precum şi cu terenul pe care a fost înălţată611. Acesta din urmă a fost închis în spatele unei îngrădituri din lemn, dând naştere astfel unei curţi de mari dimensiuni612. Prezenţa curţii vine, aşadar, să explice modul în care au putut fi găzduiţi aici Petru cel Tânăr şi toţi sfetnicii săi. Despre locuinţa marelui postelnic, izvoarele cunoscute nu fac însă nici o referire, ceea ce poate să însemne că aceasta nu se afla în perimetrul curţii respective, ci, probabil, undeva în vecinătatea ei.

După dispariţia ctitorului, lăcaşul de cult a rămas în patrimoniul familiei acestuia până la 18 ianuarie 1631, când Despa vistiereasa, fiica lui Manta, nepoata marelui postelnic, decidea să îl închine Arhiepiscopiei greceşti din Pogoniani613, locul de origine al ctitorului. Ajunsă metoc, sub administraţia unor reprezentanţi ai arhiepiscopiei, biserica va fi cunoscută de acum înainte mai ales sub numele de “Biserica Grecilor”614.

Un alt mare dregător muntean, despre care izvoarele interne de cancelarie ne informează că avea o reşedinţă cu capelă de curte, este jupanul Stoica mare postelnic615. Simţindu-şi sfârşitul aproape, fostul mare dregător îşi împărţea averile, la 15 decembrie 1579, lăsând reşedinţa din Modruzeşti în stăpânirea Episcopiei din Buzău: “iar biserica şi casele şi ocina din Modruzeşti şi din Crăpeşti, oricât se va alege, să fie la sfânta Episcopie, adică metoh. Şi biserica din Modruzeşti, ea să fie în mâna părintelui episcop chir Athanasie de Buzău”616.

O biserică de curte a existat şi la Coiani, în cadrul complexului rezidenţial ridicat probabil de viitorul domn Radu Şerban. Se pare, însă, că edificiul a avut o existenţă scurtă, întrucât la jumătatea secolului următor va fi necesară construirea unui nou lăcaş de cult, pisania aşezată în anul 1669 de fiica ctitorului, postelniceasa Elina, şi de fiii acesteia, arătând că biserica “cea bătrână care lângă aceasta era mai dentâi făcută de tatăl doamnei Ilincăi, cel mai sus zis Io Şerban Basarab Voevod, moşul acestor coconi ai ei, crăpându zidurile acele de’ntâi, ceastalaltă de iznoavă începutu-o-au”617.

Biserica boierilor din Băleni a fost construită în apropierea reşedinţei acestora, la câteva sute de metri spre nord-est. Lăcaşul de cult a fost unul de zid, fără turlă, ridicat probabil după un plan dreptunghiular sau mixt. El a suferit două refaceri succesive în anii 1767 şi 1772, însă, din păcate, a fost demolat de

608 Pentru detalii, vezi Cr. Moisescu, Procedee tehnice, materiale şi meşteri constructori în Evul

Mediu, în RMMMIA, XVI, nr. 1, 1985, p. 26. 609 DIR, B, veac XVII, vol. 4, p. 61, nr. 71. 610 Şt. Andreescu, Câteva precizări despre ctitoriile bucureştene, p. 558, nr. III. 611 DRH, B, vol. XXV, p. 64, nr. 47. 612 Ibidem. 613 Ibidem, vol. XXXIII, p. 370, nr. 231. 614 Şt. Andreescu, Câteva precizări despre ctitoriile bucureştene, p. 550. 615 Despre acest boier, vezi Stoicescu, Dicţionar, p. 93. 616 DRH, B, vol. VIII, p. 435, nr. 269. 617 N. Iorga, Inscripţii din bisericile României, vol. I, p. 88.


autorităţile locale în anul 1940. Se mai ştie doar că a fost pictat în manieră bizantină şi că, la intrare, avea zugrăvite chipurile ctitorilor, boierii Băleni618. Ridicarea edificiului trebuie să fi avut loc în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, probabil odată cu primele case boiereşti din vecinătate. În această eventualitate, ctitori ar putea fi consideraţi fraţii Pătru ban şi Radu clucer, cărora li s-ar datora astfel edificarea întregului complex rezidenţial. O altă variantă ar fi aceea că biserica a fost ridicată de următoarea generaţie, reprezentată de fiii celor doi mari dregători, Udrea Băleanu şi Ivaşco (I) Băleanu. Ipoteza este însă puţin probabilă, pentru că Radu Băleanu era încă în viaţă la începutul domniei lui Mihai Viteazul619, în vreme ce fiul său Udrea sfârşea executat de Simion Movilă în anul 1601620. Aşadar, pentru ridicarea bisericii, Udrea nu ar fi avut la dispoziţie decât intervalul de timp acoperit de domnia zbuciumată a lui Mihai Viteazul. Cum el a fost, totuşi, unul dintre actorii principali ai luptelor din epocă, această variantă trebuie abandonată. De altfel, la momentul executării sale, Udrea era, după câte se pare, un bărbat foarte tânăr, fără copii621. Varianta Ivaşco Băleanu nu poate fi, nici ea, luată în calcul, întrucât acesta trebuie să fi fost un adolescent la sfârşitul secolului al XVI-lea, de vreme ce reuşea să ajungă mare dregător abia în deceniul doi al secolului următor622. Prin urmare, nu ne rămâne decât să conchidem că iniţiativa ridicării bisericii reşedinţei boierilor Băleni a aparţinut părinţilor celor doi, fraţii Pătru ban şi Radu clucer.

4. BISERICI ALE UNOR SCHITURI ŞI MĂNĂSTIRI Pentru a beneficia de servicii religioase, familiile boiereşti puteau apela şi la

bisericile unor schituri sau mănăstiri ridicate în vecinătatea reşedinţelor proprii623, lăcaşurile de cult ale acestor aşezăminte venind practic să suplinească din punct de vedere funcţional capelele de curte. Cazurile de acest fel se adaugă unei lungi serii de ctitorii prezente în secolele XIV-XV pe domeniile boiereşti, serie care ilustrează amploarea deosebită a fenomenului ctitoricesc în Ţările Române. Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, majoritatea acestor aşezăminte monahale erau reprezentate de comunităţi restrânse, alcătuite din câte doi-trei călugări, care, neavând personalitate juridică, se aflau în stare de dependenţă economică şi administrativă în raport cu ctitorii şi reşedinţele de care aparţineau624.

Cele mai numeroase astfel de schituri şi mănăstiri sunt atestate în Moldova. Exemplul cel mai vechi pare a se lega de reşedinţa panului Stan Bârlici, fiul boierului Bârlă de la Hârlău, pe care un act extern de cancelarie din 19 septembrie 1436 îl arată ca fiind din Voroneţ625. Aici, însă, sub temeliile bisericii ridicate în anul 1488 de Ştefan cel Mare, au fost găsite urmele unui vechi lăcaş de cult ridicat din lemn pe un soclu din piatră de râu. Biserica, având dimensiuni destul de mari (cca. 17 m x 6 m), a fost pavată cu cărămidă pătrată şi acoperită cu draniţă. Foarte important de precizat este faptul că în interiorul pronaosului a fost descoperită o

618 Gh. Olteanu, Repertoriul arheologic al judeţului Dâmboviţa, vol. I, p. 44. 619 DRH, B, vol. XI, nr. 143, p. 188, act din 29 decembrie <1595>, în care este menţionat cu titlul

de logofăt. 620 Stoicescu, Dicţionar, p. 100. 621 Şt. Andreescu, Boierii lui Mihai Viteazul, în Idem, Restitutio Daciae, vol. III, Studii cu privire

la Mihai Viteazul, Bucureşti, 1997, p. 358, nota 76. 622 Stoicescu, Dicţionar, p. 114-115. 623 N. Grigoraş, Primele mănăstiri şi biserici moldoveneşti (Ctitorii şi proprietăţi boiereşti), în

Studii şi cercetări istorice, XX, 1947, p. 120; N. Grigoraş, I. Caproşu, op. cit., p. 63. 624 D. Năstase, Arhitectura, p. 181; V. Puşcaşu, Actul de ctitorire, p. 151. 625 Costăchescu, Documente înainte de Ştefan, vol. II, p. 702, nr. 202.


necropolă, în spaţiul căreia au fost dezvelite nu mai puţin de şase morminte acoperite cu lespezi funerare din piatră626. Prin urmare, edificiul a fost, foarte probabil, o ctitorie boierească. Pusă în contextul informaţiei documentare care îl leagă pe Stan Bârlici de satul Voroneţ, această din urmă concluzie nu poate conduce decât la o singură încheiere, şi anume aceea că biserica reprezintă o ctitorie a familiei Bârlici. În acest context, ea va fi fost fie o capelă de curte, fie un mic schit aflat în legătură cu reşedinţa locală. Cum ştim însă că Ştefan cel Mare a ridicat pe locul vechii biserici o mănăstire, devine, în consecinţă, foarte plauzibilă ipoteza că lăcaşul de cult din lemn a deservit atât reşedinţa familiei Bârlici, cât şi o mică comunitate monahală.

Un alt exemplu este cel al reşedinţei de la Voitin, aflate în stăpânirea fraţilor Iaţco şi Herman. La 18 august 1427, aceştia din urmă primeau întărire din partea voievodului Alexandru cel Bun, pentru “satul lor, unde este casa lor, la Voitinu, unde acesta iese din pădure şi din poiană şi unde este mănăstirea lor”627.

Un deceniu mai târziu, avem documentată o situaţie aproape identică în cazul fraţilor Dragomir şi Simion, stăpânii reşedinţei din Calianeşti. La 7 februarie 1437, aceştia din urmă obţineau un uric domnesc de danie pentru “satul lor, care este ocina lor, unde este casa lui Dragomir, la Cobâle, anume Calianeşti, şi mănăstirea cu via la gura pârâului, în acelaşi hotar”628.

În aceeaşi situaţia s-a aflat şi reşedinţa de la Măneşti, aparţinând lui Manea de la obârşia Ialanului. Informaţia ne este oferită de un act de cancelarie, emis la 15 octombrie 1491, în care se arată că urmaşii săi vindeau satul “Măneştii, unde a fost casa tatălui lor, Manea, şi mănăstirea unde loveşte pârâul din deal în pădurea lor”629.

Un alt exemplu care poate fi adus în atenţie este cel de la Şilişeu, unde s-au aflat reşedinţele fraţilor Şendrică şi Sima Tâmpină630. Mănăstirea care funcţiona aici este menţionată, de această dată, în hotarnica unui uric de întărire, emis la 1 iunie 1522, prin care Şendrică şi fiicele fratelui său îşi împărţeau satul Şilişeul de Jos şi o bucată de pământ aflată în hotarul târgului Dorohoi: “însă giumătate a acelui sat Şilişeul de Gios, partea despre Buhaicin şi loc de mori pe pârâu, în dreptul casii Simii Tâmpină, să fie Vasutcăi şi surorii sale Neacşii, fetelor Simii Tămpină; iar ceialaltă giumătate dintru acelaşi sat din Şilişeu de Gios, ce este despre Pomârla şi loc de moară pe pârâu, din sus de Monastira, să fie slugii noastre Şendricăi”631.

626 Nicolae N. Puşcaşu, Realităţi arheologice cu valoare de repere documentare în cunoaşterea

evoluţiei arhitecturii ecleziastice din Moldova, comunicare la simpozionul “Ştefan cel Mare şi Sfânt – 540 de ani de la urcarea pe tronul Ţării Moldovei”, Suceava, 12 aprilie 1997, apud M. M. Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş, p. 173-174.

627 DRH, A, vol. I, p. 95, nr. 65; vezi şi Ibidem, vol. III, p. 151, nr. 77, act din 16 martie 1490, prin care Ştefan cel Mare achiziţiona de la nepoţii celor doi: “un sat, anume Voitinul, unde a fost casa tatălui lor, Hărman, şi a bunicului lor, Iaţco, unde iese Voitinul din pădure şi din poieni, unde a fost mănăstirea şi fânaţul lor cel vechi”.

628 DRH, A, vol. I, p. 234, nr. 167; vezi şi Costăchescu, Documente Ştefăniţă, p. 476, act din 4 iunie 1521, prin care mănăstirea Bistriţa primea întărire pentru “un sat, în Cobâle, unde a fost casa lui Dragomir, anume Calieneşti, şi mănăstirea cu via, la gura pârâului”.

629 DRH, A, vol. III, p. 197-198, nr. 99. 630 Vezi DIR, A, veac XVI, vol. 1, p. 174, nr. 155, document din 8 octombrie <1520>, în care se

arată că privilegiile panului Caşotă clucer pentru satul Havarona “le-au ars leşii, în casa lui Timpea şi a lui Şendrică din Şilişău”.

631 Ibidem, p. 197-198, nr. 174.


În cele din urmă, trebuie menţionată mănăstirea Golia ridicată de marele logofăt Ioan Golia la marginea Iaşilor632, care poate fi inclusă şi ea în această serie. Funcţionarea sa este de presupus că a avut legături cu reşedinţa locală a ctitorului, reşedinţă care, pentru a putea administra mai bine activităţile comerciale desfăşurate de acesta633, a fost construită probabil ceva mai departe, către centrul târgului.

Realităţile similare din Ţara Românească sunt mai rar consemnate în documente, explicaţia acestei discrepanţe fiind dată probabil de diferenţele existente între formularele diplomatice pe care le-au adoptat cele două cancelarii domneşti. Coroborate însă, diversele tipuri de izvoare aflate la dispoziţie lasă totuşi să se întrevadă şi în Ţara Românească existenţa unor aşezăminte monahale aflate în relaţie cu prezenţa unor reşedinţe boiereşti.

În această situaţie este posibil să fi aflat prima biserică din Stăneşti, cea care, potrivit unuia dintre cercetătorii săi, ar fi deservit un mic schit ce a funcţionat pe lângă reşedinţa ctitorului, jupanul Giura logofăt634.

Un al doilea exemplu cunoscut este cel al mănăstirii din Hotărani, ridicată în răstimpul 1587-1588 de marele vornic Mitrea din Hotărani635. Aflată pe teritoriul aceluiaşi sat în care documentele interne de cancelarie atestă prezenţa reşedinţei ctitorului636, mănăstirea trebuie să se fi aflat undeva în vecinătatea acesteia, între cele două complexe existând, cu siguranţă, o strânsă legătură funcţională.

Cele mai multe dintre aceste lăcaşuri de cult erau ridicate probabil din lemn, asemenea majorităţii bisericilor de mir din epocă. Ctitoriile marilor boieri puteau fi însă şi edificii din zidărie, după cum ne-o demonstrează bisericile schiturilor sau mănăstirilor Golia din Moldova şi Hotărani, din Ţara Românească. Dacă în cazul mănăstirii ridicate de marele logofăt Ioan Golia, informaţiile despre aspectul bisericii sunt doar de factură documentară637, în cazul schiturilor de la Stăneşti şi Hotărani s-au păstrat chiar construcţiile originale: la Stăneşti, aşa cum am văzut deja, un edificiu de plan triconc, iar la Hotărani, unul de plan dreptunghiular638.

632 Melchisedec, Episcopul Romanului, Notiţe istorice şi arheologice adunate de pe la 48

mănăstiri şi biserici antice din Moldova, Bucureşti, 1885, p. 229-230, cu însemnarea făcută de ctitor pe Evanghelia dăruită bisericii la 9 martie 1575; Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron vodă încoace, în Opere, ediţie critică cu un studiu introductiv, note comentarii, variante, indice şi glosar de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1958, p. 119; S. Zotta, Mănăstirea Golia. Schiţă istorică, în BCMI, XVII, 1924, p. 108; D. Bădărău, I. Caproşu, op. cit., p. 201-204.

633 În actul din 30 martie 1606, prin care cneaghina Ana, soţia marelui logofăt, şi Mihail, fiul acestuia, închinau lăcaşul de cult Mănăstirii Vatoped, de la Muntele Athos, se precizează că, în Iaşi, logofătul avea case, dughene şi berărie, vezi Melchisedec, Episcopul Romanului, op. cit., p. 233.

634 C. L. Dumitrescu, O reconsiderare a picturii bisericii din Stăneşti–Vâlcea, p. 164. 635 În privinţa mănăstirii, vezi Al. T. Dumitrescu, Schitul Hotărani, în BCMI, V, 1912, p. 125-128;

A. M. Pârvulescu, Mănăstirea Hotărani, în Arhivele Olteniei, X, nr. 56-58, 1931, p. 304-309; Raluca Iosipescu, Sergiu Iosipescu, Studiu istoric al bisericii “Sfinţii Voievozi”din Hotărani – jud. Olt, în RMI, LXIX, nr. 1-2, 2000, p. 61-64.

636 Împreună cu fratele său, Drăguşin ban, Mitrea este arătat ca fiind din Hotărani la 8 ianuarie 1569, când abia devenise mare comis (DRH, B, vol. VI, p. 159, nr. 127; DIR, B, veac XVI, vol. 5, p. 133); vezi şi Stoicescu, Dicţionar, p. 72-73.

637 Informaţia este prezentă în textul unei alte însemnări, redactată pe o a doua Evanghelie dăruită de ctitor mănăstirii (în anul 1576), care spune ca aceasta a fost dăruită “la biserica cea din piatră din Iaşi, cu hramul Înălţării Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos” (vezi Inscripţiile medievale ale României. Oraşul Bucureşti, p. 629). Ea este confirmată de Miron Costin (Idem, op. cit., p. 119), care spune că marele logofăt Golia “au avutŭ făcută o besericuce de piatră”.

638 R. Iosipescu, S. Iosipescu, op. cit., p. 65.


Din punct de vedere funcţional, într-o situaţie asemănătoare cu cea a bisericilor acestor schituri sau mănăstiri ridicate pe lângă casele şi curţile ctitorilor, s-au aflat probabil şi lăcaşurile de cult ale unora dintre complexele monahale amplasate în afara satelor de reşedinţă. Este vorba, aici, despre acele mănăstiri în cuprinsul cărora, aşa cum am văzut într-un capitol anterior, boierii, urmând exemplul domnilor, obişnuiau să ridice câte o locuinţă impozantă, întregul ansamblu căpătând astfel caracterul unei reşedinţe temporare. În astfel de cazuri, pe perioada şederii în cadrul complexului, biserica mănăstirii era, fără îndoială, frecventată de membrii familiei boiereşti, care participau la slujba religioasă alături de călugări şi de locuitorii de rând ai comunităţii săteşti aflate în vecinătate.

CAPITOLUL V ANEXE UTILITAR–GOSPODĂREŞTI1

Reşedinţele boiereşti din spaţiul românesc extracarpatic, asemenea tuturor celorlalte reşedinţe nobiliare europene, aveau aspectul unor ansambluri de clădiri grupate în jurul locuinţelor propriu zise, în alcătuirea cărora trebuiau să se găsească diverse tipuri de anexe gospodăreşti menite să satisfacă necesităţile zilnice ale familiilor rezidente.

Izvoarele scrise subsumează uneori aceste anexe termenului generic núìåñòn (acareturi)2; alteori, însă, le indică individual, textele aflate în această din urmă situaţie alcătuind de fapt unica sursă de informaţii privitoare la specificul lor utilitar. Trebuie spus totuşi că valorificarea izvoarelor scrise pentru cunoaşterea acestui tip de obiective are o eficienţă limitată, întrucât de cele mai multe ori informaţia pusă la dispoziţie vizează doar dimensiunea lor funcţională, în vreme ce aspectele de ordin constructiv sunt trecute de regulă sub tăcere.

Încercarea de a reconstitui înfăţişarea acestor spaţii şi clădiri utilitar-gospodăreşti este, aşadar, un demers care se poate baza numai pe date arheologice şi, în mod special, pe cele furnizate de investigaţiile cu caracter sistematic. Din păcate, însă, numărul cercetărilor întreprinse în cadrul reşedinţelor boiereşti, aşa cum am mai avut prilejul să arătăm, este relativ redus, iar ponderea cercetărilor sistematice este una şi mai redusă. Consecinţa directă a acestei stări de fapt este aceea că din totalul siturilor intrate în atenţia arheologilor numai trei – cele la Giuleşti (jud. Suceava)3, Liteni (jud. Suceava)4 şi Cernica (jud. Ilfov)5 – au scos la iveală, deocamdată, vestigii ale unor anexe gospodăreşti. Problema transcende, de altfel, graniţele stricte ale subiectului reşedinţelor boiereşti, ea fiind prezentă şi în cazul altor tipuri de situri arheologice6.

Trebuie menţionată, totuşi, şi o posibilă justificare obiectivă pentru această insuficienţă a izvoarelor arheologice, insuficienţă care este legată de însăşi structura constructivă a anexelor avute în vedere: dat fiind faptul că, în marea lor majoritate, acestea trebuie să fi fost construcţii uşoare, ridicate din lemn, este de presupus că,

1 Prezentul capitol se află în curs de publicare, sub titlul: Cristian Nicolae Apetrei, Anexele

gospodăreşti ale reşedinţelor boiereşti din Ţările Române (secolele XIV-XVI), în Analele Universităţii “Dunărea de Jos” din Galaţi, Istorie, tom VII, 2008.

2 DRH, B, vol. V, p. 19, nr. 15; DIR, B, veac XVI, vol. 5, p. 250, nr. 262. 3 Bătrâna, Monoranu, Giuleşti, 1984, p. 155-158. 4 Mircea D. Matei, Emil I. Emandi, Octav Monoranu, Cercetări arheologice privind habitatul

medieval rural din bazinul superior al Şomuzului Mare şi al Moldovei (secolele XIV-XVII), Suceava, 1982, p. 43-89, p. 51-62.

5 Gh. Cantacuzino, Unele probleme istorice privind aşezările medievale muntene în lumina cercetărilor arheologice de la Cernica, în SCIV, XIV, nr. 2, 1963, p. 366-370.

6 Material concludent pentru decelarea unor tipologii constructive au furnizat până în prezent doar şantierele arheologice de la Baia şi Orhei, vezi Eugenia Neamţu, Vasile Neamţu, Stela Cheptea, Oraşul medieval Baia în secolele XIV-XVII, vol. II, Cercetările arheologice din anii 1977-1980, Iaşi, 1984, p. 42-44; Pavel Bârnea, Tatiana Reaboi, Anexele gospodăreşti de la Orheiul Vechi din secolul al XV-lea şi de la începutul secolului al XVI-lea, în Arheologia medievală, III, 2000, p. 85-87.


de cele multe ori, ele au lăsat urme materiale puţin consistente, dificil de cercetat pe cale arheologică.

1. BUCĂTĂRIA Una dintre cele mai importante anexe este bucătăria, o componentă

funcţională a reşedinţei boiereşti la cunoaşterea căreia contribuie atât izvoarele arheologice, cât şi documentele interne de cancelarie.

Cercetările arheologice întreprinse până în prezent permit evidenţierea a două soluţii de aşezare a bucătăriei în raport cu corpul locuinţei. O primă variantă este aceea a amplasării celor două componente în locuri diferite, soluţia constructivă adoptată fiind una pragmatică, dacă avem în vedere riscul de declanşare a incendiilor pe care îl presupunea acest gen de spaţiu funcţional. Cea de-a doua variantă presupunea ignorarea acestei măsuri de precauţie, amenajarea spaţiului pentru prepararea hranei fiind făcută în acelaşi corp de clădire în care se regăseau camerele de locuit ale familiei boiereşti.

Din punct de vedere arheologic, separarea spaţiului afectat preparării hranei de locuinţa propriu-zisă ne este demonstrată de cercetările întreprinse la reşedinţele de la Giuleşti şi Cernica, în cazul cărora bucătăriile au fost amenajate sub forma unor complexe de vetre şi cuptoare plasate la mică distanţă de principalele componente civile ale celor două complexe.

La Giuleşti, în zona în care se bănuieşte că s-a aflat locuinţa boierească şi anexele sale, respectiv la 250 m spre nord-vest de biserica reşedinţei, au fost descoperite trei astfel de complexe. În cazul unuia dintre ele, este vorba despre o vatră asociată cu două gropi (o încăpere de alimentare a vetrei şi o groapă menajeră). Celelalte două complexe reprezentau serii de câte şase şi respectiv trei cuptoare, prevăzute cu gropi de alimentare, a căror funcţie trebuie să fi fost aceea de preparare a pâinii şi a hranei, în general. Cuptoarele au fost săpate în lutul galben, la o adâncime de 0,20-0,30 m faţă de nivelul medieval de călcare, şi aveau în plan o formă circulară sau uşor ovală, cu diametre variind între 1,00 m şi 1,40 m7.

A doua situaţie de acest fel, care ne este cunoscută, este aceea pusă în evidenţă de cercetările de la Cernica (fig. 25), acolo unde, în apropierea locuinţei şi a bisericii, au fost descoperite resturile materiale ale unor bordeie de dimensiuni diferite. Fiecărei locuinţe îi era asociat câte un cuptor boltit, cu destinaţii similare celor de la Giuleşti, având gura orientată, de regulă, spre sud sau sud-vest şi un pavaj de cărămizi în jurul acesteia8. Trebuie precizat că două din cele cinci astfel de bordeie scoase la lumină au fost locuite la sfârşitului secolului al XVI-lea, adică în perioada în care complexul de la Cernica a funcţionat ca reşedinţă boierească.

Această modalitate practică de amplasare a bucătăriei pare a fi confirmată şi de actele interne de cancelarie. În acest sens poate fi invocat un document emis la 7 mai 1583, care face trimitere la cumpărarea de către Ieremia Movilă, marele vornic al Ţării de Sus, a unei case cu “cuhne” în Iaşi, de la Mărica, cneaghina vornicului Paţă9. Menţionarea cu caracter excepţional a bucătăriei în documentul citat, ca de altfel şi a unei a doua anexe, despre care vom vorbi mai departe, ne conduce către aceeaşi concluzie formulată mai sus, a existenţei unei construcţii separate, individualizate în raport cu corpul locuinţei.

7 Bătrâna, Monoranu, Giuleşti, 1984, p. 155-158, fig. 2. 8 Gh. Cantacuzino, op. cit., p. 366-368, fig. 6. 9 DIR, A, veac XVI, vol. 3, p. 216, nr. 268.

Anexe utilitar–gospodăreşti 223

Este, însă, dificil de spus cum va fi arătat bucătăria cumpărată în Iaşi de Ieremia Movilă. Cel mai credibil model de reconstituire ne este furnizat, bineînţeles, de exemplul contemporan al “bucătăriei” de la Cernica. Alături de acesta, ar mai putea fi menţionate ca modele posibile bucătăriile atestate un secol mai târziu, tot în Iaşi, în incinta mănăstirii Cetăţuia, dar şi în Ţara Românească, în cadrul complexelor rezidenţiale domneşti de la Brâncoveni şi Potlogi. În aceste din urmă cazuri avem de-a face cu nişte construcţii de zid, având aspectul unor locuinţe monocelulare, deasupra cărora se ridica, de obicei, câte un turn–lanternă10.

Cea de-a doua soluţie desprinsă din analiza izvoarelor arheologice este cea ilustrată de exemplul locuinţei de la Runcu, jud. Gorj (fig. 18). În acest caz, camera estică a locuinţei dezvelite dispunea de o vatră cu dimensiunile de 0,67 m x 1,75 m x 0,60 m, adosată unuia dintre pereţi. Instalaţia a fost construită din cărămidă şi folosea un grătar din ceramică, prevăzut cu orificii pentru scurgerea cenuşii11. Aşa cum am arătat într-un capitol anterior, toate indiciile furnizate de investigaţia arheologică (ziduri groase de peste 1 m, prezenţa unei duşumele din scânduri, urme de tencuială păstrate pe ziduri, recuperarea unor fragmente de stucatură), pledează pentru existenţa unei locuinţe etajate, în cadrul căreia primul nivel a dispus de un spaţiu special destinat preparării hranei.

Importanţa bucătăriei pentru familiile boiereşti din Ţările Române este demonstrată şi de constatarea că unele dintre reşedinţele acestora dispuneau de personal specializat pentru prepararea hranei. O situaţie de acest fel este menţionată într-un act intern de cancelarie din 31 martie 1555, prin care Dan, portar de Suceava, primeşte întărire domnească pentru doi tătari “anume Iacob socaci, pe care l-au cumpărat de la Grigorie, fiul Năstascăi, nepotul lui pan Gavril Totruşan” şi “Barbul socaci, ce i l-a dat de bunăvoia sa Bolea aprod”12. Mai mult decât atât, se pare că uneori boierii nu renunţau la acest personal specializat nici atunci când părăseau ţara, foarte grăitor în acest sens fiind cazul solului moldovean Nicolae Burlă, aflat la Cracovia între 21-26 mai 1551, unde era însoţit, printre alte persoane, de un bucătar şi de un ajutor de bucătar13.

2. GRAJDUL Prezenţa unor construcţii special amenajate pentru adăpostirea animalelor

este slab reflectată în izvoarele arheologice existente, înţelegerea locului pe care aceste anexe l-au deţinut în angrenajul unui complex rezidenţial boieresc fiind susţinută în special de sursele scrise.

Singura reşedinţă boierească în cazul căreia cercetările arheologice au condus la descoperirea unei amenajări ce a funcţionat probabil ca adăpost pentru animale este aceea de la Liteni, unde anexa în cauză se afla, împreună cu alte două construcţii modeste, la o distanţă de cca. 8 m de locuinţa boierească. Presupusul grajd se prezenta sub forma unei gropi de cca. 3 m x 3,5 m, cu acces prin

10 Vezi Dan Bădărău, Ioan Caproşu, Iaşii vechilor zidiri. Până la 1821, Iaşi, 1974, p. 246-247;

Anca Brătuleanu, Curţi domneşti şi boiereşti în România. Valahia veacurilor al XVII-lea şi al XVIII-lea, Bucureşti, 1997, p. 57, p. 59, fig. 67.

11 Venera Rădulescu, Săpăturile arheologice de la Runcu, jud. Gorj, în CA, VII, 1984, p. 176. 12 DIR, A, veac XVI, vol. 2, p. 72-73, nr. 67; Ştefan Olteanu, Constantin Şerban, Meşteşugurile în

Ţara Românească şi Moldova în Evul Mediu, Bucureşti, 1969, p. 58. 13 Theodor Holban, Documente româneşti din arhivele polone şi franceze, în AIIAI, XIII, 1976,

p. 305; Ilie Corfus, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone. Secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1979, p. 154.


intermediul unui plan înclinat, amenajat pe latura nordică. Pereţii interiori nu prezentau urme ale unor amenajări speciale, în schimb, podeaua, înclinată de la nord spre sud, pare a confirma funcţionalitatea sugerată de autorii descoperirii, aceasta având probabil menirea de a permite scurgerea dejecţiilor14. În partea superioară, construcţia de la Liteni se ridica probabil cu câteva zeci de centimetri deasupra nivelului solului, pentru a permite luminarea şi ventilarea interiorului. În acest context, este de crezut că ea avea aspectul unei clădiri semi-îngropate, asemănătoare, probabil, cu grajdurile–bordei pe care cercetările etnografice le semnalează în mediul rural până spre jumătatea secolului al XX-lea15.

Pe parcursul secolului al XV-lea, alături de tipul constructiv exemplificat prin cazul de la Liteni, în Moldova se pare că a funcţionat şi un altul, ceva mai complex. Pe acesta din urmă îl avem atestat arheologic doar în mediul rezidenţial domnesc, însă nu este deloc exclus ca prezenţa lui să se fi asociat şi cu unele reşedinţele boiereşti din epocă. Este vorba despre tipul de clădire ilustrat de aşa-numita “casă domnească” descoperită pe platoul din faţa cetăţii Suceava, căreia unii cercetători i-au atribuit o funcţie de reprezentare (graţie mai ales cahlelor descoperite în umplutura locuinţei, ce au fost asociate cu o presupusă sobă monumentală). Ca şi grajdul de la Liteni, construcţia de la Suceava a fost amenajată sub forma unei fose, orientate pe direcţia nord-sud, având de această dată dimensiuni mult mai mari (26 m x 10 m). Intrarea se făcea tot prin intermediul unui plan înclinat, gârliciul de acces fiind dispus perpendicular pe latura nordică. Clădirea de la Suceava prezintă însă şi unele diferenţe notabile în raport cu cea de la Liteni. Avem aici în vedere utilizarea unui schelet din lemn bazat pe sistemul “amnarelor”, menit să susţină loazbele care căptuşeau în interior pereţii gropii, iar pe de altă parte, existenţa unei podele din lemn16. Mai trebuie spus că detaliile legate de stratigrafia fosei, înclinarea acesteia dinspre sud către nord, precum şi prezenţa unei gropi în colţul nord-estic al podelei, par să fi alcătuit sistemul de drenaj al unor dejecţii, astfel încât, foarte probabil, nu ne aflăm în faţa unei locuinţe, ci a unui grajd17.

Clădirea din faţa cetăţii Sucevei a avut însă şi o suprastructură susţinută de o reţea de stâlpi fixaţi în exteriorul fosei18, această constatare conducând la concluzia că deasupra primului nivel afectat grajdului propriu-zis se va fi aflat un etaj, probabil rezervat stocării furajelor. Accesul la nivelul superior se făcea pe aceeaşi latură cu gârliciul, acolo unde au fost descoperite alte două gropi corespunzătoare stâlpilor pe care se sprijinea scara de acces19. Din punct de vedere funcţional, construcţia descoperită pe platoul din faţa cetăţii Sucevei pare să îşi găsească şi ea analogii târzii, studiile cu caracter etnografic oferindu-ne numeroase astfel de

14 M. D. Matei, E. I. Emandi, O. Monoranu, op. cit., p. 60-62. 15 Gheorghe Focşa, Elementele decorative la bordeiele din sudul regiunii Craiova, în SCIA, II,

nr. 3-4, 1955, p. 81. 16 Radu Popa, O casă domnească din secolul al XV-lea lângă Cetatea Sucevei, în SCIV, 20,

nr. 1, 1969, p. 43-66; R. Popa, Monica Mărgineanu–Cârstoiu, Mărturii de civilizaţie medievală românească. O casă şi o sobă monumentală de la Suceava din vremea lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1979, p. 30-31.

17 Vezi Petre Diaconu, Consideraţii privind casa domnească de pe platoul din faţa Cetăţii Suceava, în Idem, Recenzii şi discuţii arheologice, vol. I, Călăraşi, 1994, p. 138-149.

18 R. Popa, op. cit., p. 46, fig. 6-8; R. Popa, M. Mărgineanu–Cârstoiu, op. cit., 1979, p. 15. 19 R. Popa, op. cit., p. 49, fig. 6-8; autorul pune stâlpii şi scara de acces în legătură cu gârliciul prin

intermediul unui foişor. Reconstituirea este însă puţin probabilă, pentru că cele două gropi descriu o linie de sprijin perpendiculară pe axul lung al gârliciului, situaţie în care suprastructura scării nu putea fi decât paralelă cu acesta din urmă şi perpendiculară pe corpul clădirii.


exemple, datând din secolele XVIII-XIX, când sunt atestate sub denumirea de şure cu grajd20. Trebuie spus însă că, din punct de vedere constructiv, acestea din urmă erau în marea lor majoritate clădiri ridicate la suprafaţa solului, ceea ce poate să însemne că la un moment dat, pe parcursul secolelor XV-XVIII, grajdurile semi-îngropate au început să fie înlocuite cu cele ridicate la suprafaţă.

Pentru secolul al XVI-lea, ne lipsesc deocamdată dovezile arheologice cu privire la structura constructivă a acestor anexe gospodăreşti. Avem înregistrate, în schimb, câteva cazuri în care ele apar menţionate documentar. O astfel de atestate ne este oferită de actul din 7 mai 1583, la care ne-am referit mai sus, act în care, alături de bucătăria pe care viitorul domn Ieremia Movilă o achiziţiona împreună cu locuinţa din Iaşi, este amintită şi prezenţa unui grajd 21. Probabil tot în legătură cu existenţa unei reşedinţe boiereşti este şi informaţia rezultată dintr-un document din 23 iunie 1629, care pomeneşte un alt grajd din Iaşi, aparţinând de această dată boierului Balica fost hatman22.

Realităţi similare pot fi surprinse şi în Ţara Românească. Astfel, un act din 15 februarie 1590, prin care jupanul Gherghe Lamina cumpăra de la un anume Gaşpar Magea o curte în Bucureşti, precizează că, printre alte anexe, reşedinţa acestuia din urmă includea şi un grajd23. La sfârşitul secolului al XVI-lea, aici pare a se fi conturat chiar o anumită tendinţă de standardizare a terenurilor pe care boierii şi negustorii bogaţi le achiziţionau în scopul ridicării de reşedinţe, acestea fiind prevăzute în principiu cu câte un spaţiu rezervat grajdului. Către această concluzie ne îndreaptă un act din 20 august 1648, care, referindu-se la realităţi mai vechi, contemporane domniei lui Mihnea al II-lea Turcitul, menţionează un astfel de loc de casă cu amplasament pentru grajd, căruia, însă, după vânzare, i-a fost schimbată destinaţia, cumpărătorul construind pe acel teren case şi prăvălii24.

Ridicarea anexelor de acest tip nu pare să fi fost legată de necesitatea creşterii animalelor domestice, întrucât până în secolul al XIX-lea atât vitele mari, cât şi cele mici iernau în aer liber sau în adăposturi sumare, cel mult împrejmuite25. De altfel, este foarte greu de crezut că grajdurile epocii ar fi putut să adăpostească şeptelurile marilor gospodării boiereşti. Judecând după modul în care izvoarele scrise caracterizează această ramură a economiei autohtone26, construcţiile respective ar fi trebuit să fie foarte numeroase, pentru a adăposti zecile şi chiar sutele de capete crescute în vederea comercializării. Am văzut, însă, anterior că ele sunt foarte rar

20 Valer Butură, Etnografia poporului român. Cultura materială, Cluj Napoca, 1978, p. 116-119. 21 DIR, A, veac XVI, vol. 3, p. 216, nr. 268. 22 Catalogul documentelor moldoveneşti din Arhiva Centrală a Statului, vol. II, 1621-1651,

întocmit de Mihai Regleanu, Iulia Gheorghian, Veronica Vasilescu, Doina Duca, Bucureşti, 1959, p. 115, nr. 502.

23 DIR, B, veac XVI, vol. 5, p. 431, nr. 448. 24 Catalogul documentelor Ţării Româneşti din Arhivele Statului, vol. VI, 1645-1649, întocmit de

Marcel–Dumitru Ciucă şi Silvia Vătafu–Găitan, Bucureşti, 1993, p. 458, nr. 1205. 25 Victor Spinei, Realităţi etnice şi politice în Moldova Meridională în secolele X-XIII. Români şi

turanici, Iaşi, 1985, p. 105; Mihai Lazăr, Realităţi fiscale din Ţara Moldovei. Dări de cotitate în sfera economiei păstoreşti (secolul al XV-lea–mijlocul secolului al XVIII-lea), Iaşi, 2000, p. 47; de altfel, această din urmă realitate este semnalată ca o adevărată curiozitate de către unii dintre străinii care au vizitat Ţările Române, vezi Călători străini, vol. II, p. 383 (relatare aparţinând lui Antonio Maria Graziani).

26 Maria Matilda Alexandrescu–Dersca, Economia agrară a Ţării Româneşti şi Moldovei descrisă de călătorii străini (secolele XV-XVII), în Studii, 21, nr. 5, 1968, p. 851-857; M. Lazăr, Călători străini despre creşterea animalelor în Moldova în secolele XVI-XVIII, în Hierasus, I, 1978, p. 362-371.


atestate documentar şi aproape întotdeauna menţionate ca fiind singulare în cadrul complexelor rezidenţiale boiereşti. Prin urmare, se ridică în mod firesc întrebarea: care a fost rostul acestor grajduri?

Explicaţia funcţională, care poate fi socotită plauzibilă în stadiul actual al informaţiilor, este aceea că astfel de construcţii se asociau probabil cu prezenţa unor animale care necesitau o îngrijire specială. În acest context, ele trebuie puse în legătură cu creşterea cailor de rasă, numiţi “turceşti”, “arăpeşti” sau “dobrogineşti”, cai antrenaţi pentru luptă care se importau în special din Imperiul Otoman. Reprezentând o componentă fundamentală a echipamentului militar cu care se înzestra elita autohtonă, aceste animale erau singurele care puteau beneficia de o atenţie atât de mare, încât să li se construiască spaţii speciale menite să le protejeze de intemperii. Pentru boierimea moldo–munteană, îngrijirea cailor de luptă trebuie să fi fost cu atât mai importantă, cu cât aceştia erau mult mai costisitori decât exemplarele autohtone, ei fiind priviţi, de altfel, ca articole de lux27.

În sprijinul ipotezei avansate putem aduce un izvor extern, care reflectă însă foarte bine modul de raportare a nobilimii române la această problemă. Este vorba despre o scrisoare a pretendentului Ştefan Mâzgă28, aflat în pribegie la Satu Mare, de unde scria autorităţilor habsburgice, la 30 iunie 1581, pentru a le sensibiliza în privinţa lipsurilor cu care se confrunta. Cu această ocazie, “voievodul” ridica în special probleme legate de îngrijirea cailor, indispensabili pentru serviciul militar pe care intenţiona să îl presteze în beneficiul împăratului, printre alte aspecte, fiind evocată necesitatea construirii unui adăpost pentru iarnă pentru cai: “acum ar trebui să fac pentru caii mei pentru iarnă un adăpost nemernic sau un grajd”29.

3. SPAŢIILE DE DEPOZITARE Un alt tip de anexă componentă a reşedinţelor boiereşti îl reprezintă spaţiile

destinate stocării diverselor categorii de bunuri, spaţii a căror prezenţă trebuie să fi fost obligatorie, dacă avem în vedere contextul relaţiilor economico-sociale ce caracterizau societatea medievală românească şi modul în care aceste relaţii se reflectau în mentalul colectiv30.

Plecând de la informaţiile documentare existente, se poate afirma că, din punctul de vedere al contemporanilor, aceste spaţii se diferenţiau, foarte probabil, în două tipuri constructive diferite: subterane şi supraterane. În acest sens, deosebit de sugestiv este un document emis de cancelaria munteană la 30 mai 1598, care menţionează reşedinţa din Bucureşti a boierului Trifan pivnicerul, reşedinţă care avea ca spaţii de depozitare o pivniţă şi mai multe cămări31. Aşadar, în vreme ce

27 Pentru o comparaţie între preţurile de vânzare ale celor două rase, vezi Damaschin Mioc,

Preţurile din Ţara Românească în secolele XV-XVI şi dinamica lor, în Revista de istorie, 33, nr. 2, 1980, p. 323-324; Ruxandra Cămărăşescu, Coralia Fotino, Din istoria preţurilor. Evoluţia preţului cailor în Ţara Românească (secolele XV-XVII), în SMIM, VI, 1973, p. 225-240.

28 Despre acest personaj şi corespondenţa sa cu Curtea Imperială habsburgică, vezi D. Constantinescu, Ştefan Mâzgă “voievod” şi vremea sa. Contribuţii la istoria politică a Moldovei în secolul al XVI-lea, în SCŞI, Istorie, III, 1947, p. 209-244.

29 Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti. Acte şi scrisori, vol. II, 1573-1584, Bucureşti, 1930, p. 203.

30 Vezi Florin Constantiniu, Mentalităţi economice şi contabilitatea domenială, în Memoria economică, 26, 1972, p. 155-159, care, studiind comportamentul economic al românilor în evul de mijloc, concluzionează că, până spre anul 1800, idealul “hambarului plin” a predominat net în raport cu cel al “pungii pline”.

31 DIR, B, veac XVI, vol. 5, p. 411, nr. 425.


pivniţele erau spaţii de depozitare construite sub nivelul solului, cămările trebuie să fi reprezentat, în antiteză, o serie de amenajări supraterane.

În zonele de podgorie din Moldova găsim aceeaşi dualitate a spaţiilor de depozitare, cu precizarea că în locul cămărilor sunt menţionate cramele, anexe destinate preparării vinului şi depozitării inventarului agricol. Astfel, un document din anii 1584-1587, care se referă însă la realităţi mai vechi, din prima jumătate a secolului al XVI-lea, menţionează reşedinţa Mihnesei din Dealul Domnesc, de lângă Cotnari, reşedinţă care era înzestrată “cu crame şi cu teasc şi cu pivniţă de piatră”32. Reşedinţa de la Horodiştea, aparţinând mitropolitului Grigore al Moldovei, avea şi ea astfel spaţii de depozitare, un act de cancelarie din iunie–august 1551 menţionând, alături de case, existenţa unor crame şi a unei pivniţe33. O realitate similară este ilustrată şi într-un act emis de domnitorul Petru Şchiopul, probabil la 10 aprilie 1587, care atestă existenţa în satul Scobinţi, din Dealul Porcului, a unui complex rezidenţial format din crame, pivniţă de piatră, teasc şi case aparţinând hatmanului Balica34.

Aspectul general al acestor pivniţe menţionate documentar l-am dezbătut pe larg într-un capitol anterior35, unde am putut observa că ele erau destul de diversificate din punct de vedere constructiv. La fel de diverse trebuie să fi fost însă şi soluţiile adoptate pentru ridicarea cămărilor şi a cramelor. Indiferent de destinaţia primită, este de crezut că aceste spaţii de depozitare reproduceau în linii generale programele, tehnicile şi materialele de construcţie întâlnite în arhitectura civilă a epocii. Un astfel de exemplu este, după opinia noastră, locuinţa nr. 1 descoperită în cuprinsul ansamblului rezidenţial de la Liteni. Aceasta era o construcţie semi-îngropată, de dimensiuni reduse (2,80 m x 2,95 m), apropiată de locuinţele cu prispă naturală continuă, dar care, în locul gârliciul de acces, folosea foarte probabil o scară mobilă din lemn. Cercetând umplutura acesteia, autorii descoperirii au putut constata absenţa obişnuitei instalaţii de încălzit, precum şi lipsa oricăror urme provenind de la structura constructivă (gropi de pari, urme de lipitură sau chirpic)36. Prin urmare, clădirea în cauză nu a fost o locuinţă, ci, mult mai probabil, un spaţiu amenajat special pentru stocarea diverselor categorii de bunuri gospodăreşti37.

Un alt spaţiu de depozitare pe care izvoarele scrise îl evocă în legătură cu reşedinţele boiereşti este aria. Întâlnită mai ales în zonele de cultură cerealieră, aceasta reprezenta un perimetru special amenajat şi îngrădit, în cuprinsul căruia se băteau snopii în vederea desprinderii grăunţelor din spice38. Aria se pare că a beneficiat de o formă de standardizare similară cu cea a grajdului, fiind prevăzută şi ea ca spaţiu funcţional distinct, atunci când se iniţia ridicarea unei reşedinţe boiereşti. Elocvent, din acest punct de vedere, este un act de cancelarie din 7 iulie 1580, prin care un anume Iane primea întărire pentru un loc de casă boierească,

32 DIR, A, veac XVI, vol. 3, p. 236, nr. 291. 33 Catalogul documentelor moldoveneşti din Arhiva Centrală a Statului, vol. I, 1387-1620,

întocmit de Ileana Leonte, Mihai Fănescu, M. Regleanu, Veronica Cute, Lucia Papadopol, Bucureşti, 1957, p. 128, nr. 459.

34 DIR, A, veac XVI, vol. 3, p. 348-349, nr. 425. 35 Vezi supra, Capitolul III. 36 M. D. Matei, E. I. Emandi, O. Monoranu, op. cit., p. 52-53. 37 Vezi, însă, Ibidem, p. 53-54, unde autorii cercetării afirmă: “rămânem la părerea că locuinţa

prezentată a fost una de caracter sezonier, fără ca prin aceasta să se fi exclus şi eventualitatea ca ea să fi servit ca anexă de caracter gospodăresc a unei locuinţe de suprafaţă aflate în apropiere”.

38 V. Butură, op. cit., p. 158-159.


peste care fusese înfrăţit de fratele său Oprea postelnicul, act în care se precizează că terenul respectiv cuprindea: “cât va putea Iane ca să-şi facă curtea şi ariia şi cu grădină şi cu toate trebuinţele casii lui”39. Aceleaşi realităţi sunt evocate şi într-un alt document, datând din 7 august 1578, prin care lui Dumitru Grecul îi este întărit “un loc de casă cu grădină şi cu curte cu arie şi cu toate acareturile” aflat în Săcuiani, peste care fusese şi el înfrăţit de către un anume Stan, fiul lui Pădure, şi de jupâniţa acestuia, Muşa40. O ultimă atestare documentară ne este oferită de un act din 28 martie 1579, care semnalează, printre altele, cumpărarea de către jupanul Dumitru mare clucer şi jupaniţa sa, Calea, a unor ogoare şi a unui loc de casă aflate în satul Cepturile. Ca şi în celelalte două situaţii amintite anterior, terenul cumpărat cuprindea: “loc de casă şi de arie şi grădină şi toate gardurile în jur”41.

4. SPAŢIILE COMERCIALE În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, odată cu creşterea volumului

schimburilor interne din Ţările Române, în oraşele şi târgurile autohtone încep să fie menţionate tot mai des spaţiile comerciale permanente, numite prăvălii sau dughene, spaţii care, de multe ori, aparţineau domniei, mănăstirilor şi boierilor42. Pe acest fond general, documentele interne de cancelarie ne dezvăluie un aspect mai puţin cunoscut din trecutul acestor spaţii comerciale şi anume integrarea unora dintre ele în structura arhitectonică şi funcţională a reşedinţelor boiereşti edificate în mediul urban.

Foarte sugestiv, pentru modul în care se configura un astfel de complex rezidenţial, este un act din 24 iulie 1587, în care este descris cazul reşedinţei din Bucureşti a fostului mare vornic Dragomir. Pe locul de prăvălii cumpărat anterior de la nişte negustori greci, acesta ridica “pivniţă din piatră şi casă peste pivniţă şi două prăvălii pe Uliţa Mare şi de la pivniţă în jos patru prăvălii”43. Tot pe Uliţa Mare a Bucureştilor, în apropierea Curţii domneşti, se afla reşedinţa marelui portar Jipa, compusă din case şi prăvălii, pe care acesta le dăruia la 5 iunie 1589 mănăstirii Şegarcea44. Un alt exemplu, provenind de asemenea din mediul capitalei muntene, ne este oferit de un document din 30 mai 1589, prin care sudeţul şi pârgarii bucureşteni întăreau unei familii de meşteşugari bogaţi complexul reşedinţei lui Trifan pivnicerul, format din “casă cu pivniţă şi cu două prăvălii şi cu garduri şi cu cămările şi cu loc oricât se va alege în jurul caselor”45. Interesant este faptul că trecerea unor astfel de reşedinţe din posesia boierimii în aceea a patriciatului urban poate fi completată cu alte cazuri în care transferul drepturilor de stăpânire avea loc în sens invers, fapt de natură să sugereze apropierile existente între cele două categorii sociale. O astfel de situaţie este cea a jupanului Gherghe Lamina, care cumpăra, la 15 februarie 1590, de la Gaşpar Magea, probabil un târgoveţ bogat de

39 DRH, B, vol. VIII, p. 509, nr. 311. 40 Ibidem, p. 229, nr. 148. 41 Ibidem, p. 294, nr. 186. 42 Vezi Lia Lehr, Despre dezvoltarea economică a oraşelor din Ţara Românească în anii 1501-

1650, în Studii şi referate privind istoria României, vol. I, Bucureşti, 1954, p. 673-676, p. 682-683; Eadem, Aspecte urbanistice şi forme de proprietate în oraşele Moldovei şi Ţării Româneşti (secolele XVI-XVII), în Revista de istorie, 33, nr. 1, 1980, p. 73-76; Radu Manolescu, Aspecte din istoria negoţului bucureştean în secolul al XVI-lea, în Studii, XII, nr. 5, 1959, p. 30-37.

43 DIR, B, veac XVI, vol. 5, p. 320, nr. 334; DRH, B, vol. VIII, p. 473, nr. 288. 44 DIR, B, veac XVI, vol. 5, p. 413, nr. 427. 45 Ibidem, p. 411, nr. 425.


etnie maghiară, “o prăvălie cu curte şi cu grajd [...] spre uliţă cu altă prăvălie”, aflate de asemenea în Bucureşti46.

În aceeaşi perioadă, realităţi similare se regăseau şi în capitala Moldovei, oraşul Iaşi. Aici, de pildă, găsim menţionată documentar reşedinţa fostului mare logofăt Ioan Golia, înzestrată cu dughene şi berărie. După moartea logofătului, reşedinţa a căzut în ruină, astfel încât cneaghina Ana, soţia acestuia, şi fiul său Mihail o dăruiau mănăstirii Vatoped, la 30 martie 1606, sub forma unui “loc de casă în târgul Iaşilor unde au fost casele logofătului boierului Ioan Golia cel răposat şi cu loc de dughene, ce au fost de cumpărătură, şi cu loc de berărie”47. O altă reşedinţă ieşeană cu spaţii comerciale aparţinea spătarului Costantin, fiul lui Sima (Simon Vorsi) fost mare vameş. Aceasta se afla poziţionată chiar în mijlocul târgului şi cuprindea “o casă cu două prăvălii” evaluate la circa 20000 de aspri. Dată fiind valoarea ei, reşedinţa era dăruită, la 7 iunie 1600, mănăstirii Sf. Sava, în contul unei datorii pe care Constantin spătarul o moştenise de la tatăl său48.

După cum se poate observa, exemplele invocate fac referire în mod exclusiv la situaţia existentă în capitalele celor două ţări române, însă este foarte probabil ca, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, situaţii similare să fi caracterizat şi restul aşezărilor urbane, acolo unde izvoarele interne ne indică prezenţa unui mare număr de reşedinţe boiereşti49.

Aspectul acestor clădiri destinate activităţilor comerciale era foarte probabil apropiat de cel al locuinţelor din lemn. În acest sens, pot fi citaţi unii călători străini, precum Pierre Lescalopier sau Franco Sivori, care, aflaţi în trecere sau rezidând vremelnic în Ţările Române la sfârşitul secolului al XVI-lea şi la începutul veacului al XVII-lea, insistă în însemnările lor asupra faptului că oraşele şi târgurile erau dominate de clădiri ridicate din lemn şi lut50.

Despre similitudinile existente între locuinţele şi prăvăliile boierilor din târgurile autohtone, ne vorbeşte, de altfel, şi un document emis de cancelaria lui Mihnea al II-lea Turcitul, la 21 iunie 1586, prin care domnul întărea Episcopiei din Buzău satul Cârpeşti şi câteva prăvălii din acelaşi oraş. Interesant este faptul că domnul procedează de fapt la întărirea unei danii anterioare a postelnicului Stoica, danie care, iniţial, privea satul Cârpeşti şi locuinţa postelnicului de acolo. Explicaţia prezenţei în actul de întărire a prăvăliilor din Buzău în locul caselor din Cârpeşti ne-o oferă acelaşi document, care afirmă că “după aceia, după moartea lui [a postelnicului, n. n.], Creţu din oraşul domniei mele, din Buzău, el s-a dus de a luat acele case ale cinstitului dregător al domniei mele mai sus zis, din sat, din Cârpeşti, de le-a strămutat în oraşul Buzău, de le-a făcut nişte prăvălii, fără ştirea domniei mele şi fără ştirea jupaniţei Caplea, jupaniţa cinstitului dregător al domniei mele, jupan Stoica fost mare postelnic”51.

Prin urmare, asemănările constructive dintre locuinţe şi prăvălii puteau merge până la cele mai mici detalii. Alegerea acestor soluţii trebuie să fi fost însă dictate

46 Ibidem, p. 431, nr. 448. 47 Melchisedec, Episcopul Romanului, Notiţe istorice şi arheologice adunate de pe la 48 mănăstiri

şi biserici antice din Moldova, Bucureşti, 1885, p. 233. 48 DRH, B, vol. XI, p. 537, nr. 389. 49 Vezi infra, Anexele 1-2. 50 Călători străini, vol. II, p. 426-427; Ibidem, vol. III, p. 8; Paul Cernovodeanu, Societatea

feudală românească văzută de călători străini (secolele XV-XVIII), Bucureşti, 1973, p. 176-178. 51 DIR, B, veac XVI, vol. 5, p. 244, nr. 258.


nu numai de preţul mai scăzut al lemnului, ca material de construcţie, în raport cu zidăria, ci şi de raţiuni practice: structurile de acest fel erau, aşa cum am văzut, uşor de transferat de pe un amplasament pe altul52, oferindu-le proprietarilor o anumită mobilitate, necesară pentru a se adapta la dinamica comerţului local şi a economiei autohtone, în general.

5. LOCUINŢELE ROBILOR La curţile boiereşti din Ţările Române din secolele XV-XVI, sursele interne

evocă în mod sporadic prezenţa unor robi, ţigani sau tătari, pe care îi găsim menţionaţi în legătură cu diverse ocupaţii, unele dintre ele legate probabil chiar de necesităţile de consum ale familiilor rezidente53. Prin urmare, alături de marea majoritate a robilor, cea care locuia în sate şi târguri, împreună cu populaţia de rând, exista şi o minoritate a cărei existenţă se lega direct de cea a reşedinţelor stăpânilor. Prezenţa permanentă a acestor robi printre membrii personalului de deservire, presupunea, însă, în mod obligatoriu existenţa unor locuinţe proprii, care, indiferent dacă se aflau amplasate în incintele curţilor boiereşti sau în vecinătatea lor imediată, trebuie înţelese ca anexe componente ale acestora din urmă.

Cea dintâi semnalare a robilor de la curţile boierilor moldoveni o găsim într-un act de întărire emis la 7 iulie 1439, prin care fiii boierului Ion Jumătate îşi împart satele şi averile moştenite; celui mai tânăr dintre ei, Mândrul Jumătate, revenindu-i satul “Balinţii, pe Siret, curţile şi cu morile ce sunt în Siret şi cu tătarii ce sunt la acele curţi”54. O poruncă domnească emisă de Petru Rareş, în aprilie 1541, menţionează în aceeaşi postură câţiva robi ţigani care locuiau pe lângă reşedinţele boierilor Gavrilaş logofăt şi Costin paharnic: “pentru că ei, ori unde vor afla drepţii lor robi ţigani, anume Greca ţiganca şi cu fiii ei, ori între ai cui ţigani vor fi ei, iar ei să fie tari şi puternici cu această carte a noastră să-i ia pe dânşii şi să-i ducă la casele lor”55. Câţiva ani mai târziu, la 8 mai 1549, Iliaş Rareş îi întărea lui Gheanghea pârcălab de Cetatea Nouă trei sălaşe de ţigani, cumpărate de la Văscan fost uricar, actul precizând că “s-a sculat acelaşi Văscan, tot de bunăvoia şi nesilit de nimeni, nici asuprit şi a dat în dar o ţigancă tot în curtea lui Gheanghea pârcălab”56. În fine, trebuie menţionat un act datat 14 august 1601, emis de cancelaria lui Ieremia Movilă, care îi întărea marelui vornic Mitrec Bainschi dreptul de stăpânire asupra unor ţigani care fugiseră de la reşedinţa acestuia, pentru a se ascunde printre robii domneşti: “am dat de la domnia mea şi am miluit pe boierul nostru Mitrec Volcinschi, care acum se numeşte Bainţchii, să-şi ia ţiganii din ţiganii gospod şi să-i ducă la curte dumisale cu armaş până la satul Bainţii”57.

Astfel de realităţi se regăsesc şi la curţile boierilor din Ţara Românească. Semnificativ în acest sens este un act emis la 6 august 1526, de cancelaria voievodului Radu de la Afumaţi, prin care boierului Vlaicu clucer îi era întărit dreptul de stăpânire asupra unui anume ţigan Budur, “căci a fost făcut cu o ţigancă a jupanului Vlaicu clucer [...] Iar acel ţigan mai sus scris a rămas în mâna jupanului

52 Vezi şi L. Lehr, Aspecte urbanistice şi forme de proprietate, p. 65. 53 Vezi Şt. Olteanu, C. Şerban, op. cit., p. 142-155. 54 DRH, A, vol. I, p. 146, nr. 99. 55 DIR, A, veac XVI, vol. 1, p. 404, nr. 366. 56 Ibidem, p. 586, nr. 527. 57 Alexandru Vitencu, Vechi documente moldoveneşti, Cernăuţi, 1925, p. 5, nr. 1.


Vlaicul clucer de l-a crescut până s-a făcut mare”58. Un alt document, din 4 septembrie 1585, ne informează că marele postelnic Stoica avea câţiva robi pe lângă curtea sa din Cârpeşti. Este vorba despre două sălaşe de ţigani care, împreună cu casele dregătorului, ajungeau după moartea acestuia în stăpânirea Episcopiei din Buzău, conform propriei dispoziţii testamentare59.

Din punct de vedere constructiv, locuinţele robilor trebuie să fi fost destul de asemănătoare cu cele ale populaţiei rurale, despre care ştim că trăia în locuinţe îngropate (bordeie) şi locuinţe uşor adâncite în sol (cu prispă naturală continuă), construite din lemn şi pământ60. Ipoteza pare a fi susţinută şi de rezultatele cercetărilor de la Liteni, unde în apropierea locuinţei boiereşti au fost descoperite şi investigate urmele unui modest edificiu contemporan, pe care autorii investigaţiilor l-au pus în legătură cu prezenţa unei familii de ţărani dependenţi. Este vorba despre o locuinţă rectangulară de dimensiuni foarte reduse (2,15 m x 2,55 m), uşor adâncită în solul medieval, în interiorul căreia au putut fi observate urme ale unei locuiri permanente. Locuinţa a fost ridicată din paiantă, având structura de rezistenţă formată dintr-o reţea de pari dispuşi în jurul gropii, acestora adăugându-li-se un stâlp central, menit a susţine acoperişul “în două ape”. Urmele de locuire la care făceam trimitere mai sus se referă la existenţa unei instalaţii de încălzire şi a unei podele simple, din lut bătătorit; precum şi la numeroasele fragmente ceramice descoperite în umplutura gropii. Legătura funcţională cu locuinţa boierească este sugerată nu numai de distanţa mică (18 m) dintre cele două construcţii, ci şi de constatarea arheologilor că ambele au fost distruse simultan, într-un incendiu care a afectat întregul complex rezidenţial61.

Probabil aceleaşi rosturi le-au avut şi cele două bordeie pe care cercetările arheologice desfăşurate la Cernica (fig. 25) le-au scos la iveală în jurul edificiilor aparţinând reşedinţei boierului Radu Captariu. Sistemul constructiv utilizat aici avea la bază câte o groapă rectangulară cu colţurile rotunjite, săpată până la 0,70-0,80 m sub nivelul de călcare. Şarpantele acestor bordeie se sprijineau pe câte trei pari groşi, fixaţi în podea, în vreme ce învelitorile lor erau obţinute din scânduri şi stuf. În interiorul fiecăruia dintre ele a fost găsită câte o vatră deschisă, amplasată în apropierea peretelui nordic sau a celui sudic, indicând faptul că locuirea a avut un caracter permanent. În exterior, în vecinătatea imediată a bordeielor, se aflau două cuptoare boltite, destinate coacerii pâinii62, constatare ce pare să îndreptăţească

58 DRH, B, vol. III, p. 52, nr. 29; vezi şi Ibidem, p. 205, nr. 130, care, referindu-se la acelaşi ţigan,

arată că “jupan Vlaicul clucer, el l-a luat şi cu ţiganca şi l-a crescut 8 ani”. 59 DIR, B, veac XVI, vol. 5, p. 200, nr. 213. 60 Pentru tipologia locuinţelor rurale din secolele XIV-XVI, vezi N. Constantinescu, Observaţii

asupra satului fortificat din Ţara Românească în secolele XIV-XV (Aşezarea de la Coconi, r. Olteniţa), în SCIV, XIII, nr. 1, 1962, p. 63-67; Maria Comşa, Types de habitations de caractère rural de la région comprise entre les Carpates Méridionales et le Danube aux XIIIe-XVIIe siècles, în Dacia, n. s., XXI, 1977, p. 299-317; Aristide Ştefănescu, Consideraţii arheologice asupra locuinţei din secolele XIV-XV la Dunărea de Jos, în Pontica, XXXIII-XXXIV, 2000-2001, p. 559-563; M. D. Matei, Lucian N. Chiţescu, Cetatea de pământ de la Bârlad. Monografie arheologică, Târgovişte, 2002, p. 34-67; Rodica Popovici, Negoeşti, un sat din zona Neamţ în secolele XIV-XVII, în Arheologia medievală, IV, 2002, p. 28-29.

61 M. D. Matei, E. I. Emandi, O. Monoranu, op. cit., p. 57-59. 62 Gh. Cantacuzino, op. cit., p. 366-368, fig. 6; alături de cele două locuinţe de tip bordei, datând

din prima fază de funcţionare a complexului, au mai fost descoperite alte trei construcţii similare, care aparţin însă secolului al XVII-lea, când reşedinţa boierească a fost transformată în mănăstire.


concluzia că natura ocupaţională a locuitorilor acestora a fost legată de prepararea hranei pentru familia boierească.

6. ALTE ANEXE CU CARACTER ECONOMIC Adesea, satele de reşedinţă sunt înfăţişate în documente ca zone de mare

interes economic pentru stăpânii lor, ele fiind asociate cu prezenţa unor variate surse de venit. Împreună cu cele aflate în restul satelor domeniului, aceste surse alcătuiau rezerva şi monopolurile senioriale, gestionate de centrul domeniului boieresc (reşedinţa stăpânului), motiv pentru care ele pot fi privite ca un grup aparte de anexe cu caracter economic.

Frecvent întâlnite, atât în Moldova63, cât şi în Ţara Românească64, sunt morile pentru măcinarea cerealelor. Sursele scrise contemporane le menţionează, de regulă, pe cursurile râurilor, motiv suficient să credem că în marea lor majoritate acestea erau instalaţii acţionate hidraulic. Din punct de vedere tehnic, ele trebuie să fi fost mori cu roată orizontală, numite “cu ciutură” sau “cu făcălău”, corespunzând unui tip de instalaţie pe care cercetările etnografice îl consideră a fi cel mai vechi de pe teritoriul românesc65.

Prezenţa morilor în hotarele satelor de reşedinţă se justifică nu numai prin necesitatea satisfacerii nevoilor de consum ale familiilor rezidente, ci şi prin veniturile constante şi substanţiale pe care le furnizau gospodăriei boiereşti, exploatarea acestora constituind, aşa cum bine se ştie, unul dintre principalele monopoluri domeniale66.

O altă categorie de anexe “industriale” hidraulice pe care le găsim atestate documentar împreună cu reşedinţele boierilor, este reprezentată de instalaţiile destinate finisării materialelor textile: vâltorile, pivele, ştezele şi dârstele67. Un astfel de caz este reşedinţa pe care, la îndemnul voievodului Petru II, şi-au ridicat-o probabil fraţii Cernat Ploscarul şi Şteful Cernătescul, pe malul Prutului, lângă iezerul Covurlui. Printr-un act emis la 15 iulie 1448, domnul le întărea acestora mai multe sate, selişti şi prisăci, precum şi “jumătate din morile noastre de la Covurlui,

63 DRH, A, vol. I, p. 121, nr. 82, p. 146-147, nr. 99, p. 207-208, nr. 151, p. 334, nr. 236; Ibidem,

vol. II, p. 72, nr. 50, p. 106, nr. 73, p. 115, nr. 79; Ibidem, vol. III, p. 166, nr. 83, p. 548, nr. IX; DIR, A, veac XVI, vol. 1, p. 131, nr. 123, p. 256-257, nr. 227, p. 267-268, nr. 325, p. 307-308, nr. 274; Ibidem, vol. 2, p. 17, nr. 15, p. 139, nr. 131, p. 225, nr. 236; Ibidem, vol. 3, p. 34, nr. 43; Ibidem, vol. 4, p. 38, nr. 43.

64 DIR, B, veac XVI, vol. 5, p. 247-249, nr. 260; DRH, B, vol. XI, p. 37, nr. 27, p. 188-189, nr. 143 p. 457-458, nr. 332.

65 Vasile Cărăbiş, Morile şi pivele de pe Valea Jaleşului (judeţul Gorj), în Cibinium, 1967-1968, p. 231-240; Monica Budiş, Petre Idu, Mori cu ciutură şi pive, în Cibinium, 1967-1968, p. 217-229; Constantin C. Giurescu, Contribuţii la istoria ştiinţei şi tehnicii româneşti în secolele XV–începutul secolului al XIX-lea, Bucureşti, 1973, p. 137-142; Dinu C. Giurescu, Ţara Românească în secolele XIV şi XV, Bucureşti, 1973, p. 97-106; V. Butură, op. cit., p. 328-332.

66 Vezi Valeria Costăchel, Le monopole du moulin en Moldavie aux XVe et XVIe siècles, în Revue historique du Sud-Est européen, XXII, 1945, p. 171-183; Eadem, Les immunités dans le Principautés Roumaines aux XIVème et XVème siècles, Bucureşti, 1947, p. 89; Ştefan Ştefănescu, În legătură cu o scrisoare a Profesorului Marcel Émerit, în Studii, XI, nr. 5, 1958, p. 183-186; Dumitru Ciurea, În legătură cu problema monopolului feudal în Moldova (Câteva date noi şi precizări), în AIIAI, I, 1964, p. 139-144.

67 Vezi descrierea modului în care funcţionau aceste instalaţii, la C. Turcu, Şteaza, instalaţie primitivă sătească pentru perfecţionarea unor ţesături casnice, în Studii, VIII, nr. 4, 1955, p. 113-118; V. Cărăbiş, op. cit., p. 248-252; M. Ostap, V. Semendeaev, Pivele de bătut sumani de pe valea Şomuzului, în Cibinium, 1967-1968, p. 185-193; Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 155-169; D. C. Giurescu, op. cit., p. 108-110; V. Butură, op. cit., p. 392-401.


pe Prut, să-şi facă casă, şi jumătate din pădure, şi jumătate din şteze, şi din peşti şi din tot venitul, şi pe apă şi pe uscat, să le fie jumătate, şi pe aceeaşi parte a iazului să-şi facă dârstă”68. Reşedinţa de la Bucecea–Vâlceşti, aparţinând boierului Vlaicu pârcălab de Cetatea Albă şi succesorilor săi, se pare că a administrat un complex similar de instalaţii, amplasat, de această dată, pe cursul Siretului. La 15 aprilie 1569, când strănepoata pârcălabului vindea satul, cumpărătorul plătea pentru el 3000 de zloţi tătăreşti69, ceea ce reprezenta o sumă foarte mare pentru acea vreme, actul de întărire omiţând însă să precizeze care erau motivele preţului atât de ridicat. Ulterior, aceeaşi sumă a fost plătită de domnitorul Petru Şchiopul, care a achiziţionat satul pentru a-l dărui ctitoriei sale de la Galata, actul în care a fost consemnată tranzacţia omiţând şi el să explice temeiul preţului respectiv70. Din fericire, însă, s-a păstrat până astăzi catastiful de venituri al mănăstirii Galata, în care se arată că la Vâlceşti existau cinci mori, patru pive şi o vâltoare71, justificând în acest fel suma plătită, în calcul căreia, alături de reşedinţa cu biserică de zid, intrase, desigur, şi preţul acestor importante anexe “industriale”.

Alte tipuri de instalaţii pe care documentele le pun în relaţie cu gospodăriile boiereşti sunt povarnele, destinate producerii de băuturi spirtoase, şi sladniţele, utilizate pentru prepararea berii72. Ca exemplu, în acest sens, poate fi menţionat un document datat 3 martie 1598, prin care cneaghina Magdalena, soţia boierului Neagoe cel Bătrân pârcălab de Hotin, dăruia fiicei sale Tudora şi nepotului său, Toader: “a treia parte a ei din tot satul Cordăreni şi cu case vechi ce sunt lângă biserica de piatră şi cu mori şi cu heleşteu şi cu sladniţă şi cu povarne”73.

Aşa cum se poate observa chiar din acest ultim document citat, unele reşedinţe aveau în proximitate iazuri şi heleşteie, care, pe lângă rosturile avute în amenajarea şi funcţionarea instalaţiilor hidraulice, puteau fi întrebuinţate şi ca bazine piscicole74. Marea majoritate a acestora o formau probabil amenajările artificiale, aşa cum este cazul heleşteului pe care “l-a săpat şi l-a făcut din pustie” boierul Ivanco Haladic în apropierea reşedinţei din sale de la Pomerla75. În acelaşi scop, puteau fi exploatate însă şi bălţile naturale formate pe cursurile râurilor, cum se întâmpla cu gospodăria reşedinţei de la Hudinţi, a boierilor Movileşti, care, potrivit unui act din 20 mai 1582, era alcătuită din: “case, pe Başău, şi cu mori şi cu heleştii şi cu poeni de fânaţ, ce se numesc Baranca şi cu bălţi de peşti pe Prut”76.

În hotarul satului de reşedinţă se mai puteau afla puncte vamale interne, vaduri de trecere sau poduri plutitoare, curtea boierească din apropiere reprezentând în acest context atât destinaţia sumelor obţinute din plata taxelor de trecere, cât şi locul de adunare a personalului care asigura încasarea acestor taxe şi

68 DRH, A, vol. I, p. 398, nr. 280. 69 DIR, A, veac XVI, vol. 2, p. 190-191, nr. 201. 70 Ibidem, vol. 3, p. 91, nr. 115. 71 Ibidem, p. 407-409, nr. 499. 72 Despre funcţiile acestor instalaţii, vezi Şt. Olteanu, C. Şerban, op. cit., p. 92; Constantin C.

Giurescu, op. cit., p. 217-219, 229-233; V. Butură, op. cit., p. 180-182; Constantin Cihodaru, Alexandru cel Bun (23 aprilie 1399–1 ianuarie 1432), Iaşi, 1984, p. 98.

73 I. Caproşu, Documente moldoveneşti din secolele al XV-lea–al XVII-lea, în AIIAI, IV, 1967, p. 211.

74 Vasile Neamţu, Exploatarea peştelui în Moldova în secolul al XV-lea. (Contribuţii), în SCŞI, Istorie, VI, nr. 1-2, 1955, p. 27-35; Constantin C. Giurescu, Istoria pescuitului şi a pisciculturii în România, Bucureşti, 1964, p. 60-62, p. 127-129, p. 303-304.

75 DIR, A, veac XVI, vol. 2, p. 47, nr. 47. 76 Ibidem, vol. 3, p. 189, nr. 242.


paza obiectivelor respective. Un astfel de caz este reşedinţa de la Gâdinţi a boierului Negru de la Bârlad, care, prin chiar dania acestuia, intra împreună cu satul în posesia mănăstirii Bistriţa, la 12 iulie 141577. Dacă documentele secolelor XV-XVI nu ne dezvăluie potenţialul economic al satului, în schimb cele de la începutul secolului al XVII-lea insistă asupra acestui aspect, indicând prezenţa în Gâdinţi a mai multor anexe economice: vad pentru mori în Siret, bălţi de peşte şi pod plutitor78. Foarte probabil, acest potenţial fusese valorificat şi de reşedinţa boierească de la începutul secolului al XV-lea, motiv pentru care, după anul 1415, mănăstirea se pare că a intrat în concurenţă pentru stăpânirea satului cu unii boieri care au ajuns să îl controleze temporar79. Asemănătoare este şi situaţia curţii pe care avea să o ridice logofătul Mihail la Ciumăleşti, un hrisov domnesc de danie, emis la 18 februarie 1445, descriind satul respectiv astfel: “un sat, pe Siret, anume Ciumăleşti, amândouă cuturile, şi cu moara, şi cu vama de trecere şi cu toate hotarele sale vechi, să-şi facă curte în acest sat şi mori pe Siret”80. Tot ca urmare a unei danii însoţite de sugestia ridicării unei curţi, fraţii Cernat Ploscar şi Şteful Cernătescul intrau la 15 iulie 1448 în posesia vămii de la Covurlui, domnia hotărând ca “de la iaz în vale pe Prut să le fie lor din toate târguielile toată această vamă, şi pe apă şi pe uscat”81.

Fără a ne propune aici reconstituirea, nici măcar parţială, a structurii domeniului boieresc din secolele XIV-XVI, trebuie precizat, totuşi, că documentele interne de cancelarie ne oferă informaţii şi despre existenţa altor categorii de anexe care prezentau un potenţial economic ridicat pentru satul de reşedinţă. Este vorba despre anexele cu caracter agricol, grădini82, vii83, livezi84, păduri85 şi fâneţe86, care trebuie amintite nu numai pentru a ilustra diversitatea tipologică a componentelor economice care funcţionau în preajma reşedinţelor boiereşti, ci şi pentru a scoate în evidenţă peisajul pitoresc în care, uneori, se aflau amplasate aceste complexe.

77 DRH, A, vol. I, p. 60, nr. 41. 78 DIR, A, veac XVII, vol. 5, p. 178. 79 Vezi DRH, A, vol. I, p. 135, nr. 90, document din 3 iunie 1429, prin care voievodul Alexandru

cel Bun întărea satul fiilor lui Oană vornicul de Suceava; actul este interesant şi din perspectiva relaţiilor domnului cu fostul său mare dregător, pentru că, aşa cum este bine ştiut, Bistriţa este chiar ctitoria acestui voievod. Nu ştim dacă panii Lazor, Stanciul şi Costea, fiii vornicului, au vândut ori au retrocedat satul mănăstirii, cert este, însă, faptul că la 22 martie 1500, Ştefan cel Mare întărea satul mănăstirii Bistriţa, invocând dreptul de stăpânire conferit acesteia de privilegiile emise de către bunicul său, Alexandru cel Bun (DRH, A, vol. III, p. 459, nr. 256).

80 Ibidem, vol. I, p. 356, nr. 254. 81 Ibidem, p. 398, nr. 280. 82 DIR, A, veac XVI, vol. 3, p. 236, nr. 291; Ibidem, vol. 4, p. 36, nr. 39. 83 Ibidem, vol. 2, p. 139, nr. 131, p. 225, nr. 236; Ibidem, vol. 5, p. 247-259, nr. 260, p. 466,

nr. 481; Ibidem, vol. 6, p. 27-28, nr. 33. 84 Teodor Bălan, Documente bucovinene, vol. I, Cernăuţi, 1933, p. 124; DIR, A, veac XVI, vol. 4,

p. 217-218, nr. 270; DIR, B, veac XVI, vol. 5, p. 250, nr. 262. 85 DRH, B, vol. V, p. 356, nr. 320. 86 Costăchescu, Documente Bogdan, p. 280.

CAPITOLUL VI ELEMENTE DE FORTIFICARE1

Problema cea mai dezbătută din “dosarul” curţilor boiereşti, aceea a fortificaţiilor, poate fi reluată astăzi plecând de la o bază documentară cu totul diferită faţă de cea existentă în urmă cu şase decenii, când ea a fost abordată pentru prima dată. Spre deosebire de acele vremuri, în care discuţiile se cantonau exclusiv în jurul unor informaţii scrise, ce-i drept numeroase, dar lipsite de precizie, în prezent putem apela la un număr însemnat de investigaţii arheologice care ne aduc în atenţie date concrete despre arhitectura complexelor rezidenţiale boiereşti. Aceste date ne arată, fără putinţă de tăgadă, că pe parcursul secolelor XIV-XVI, în Ţările Române, au funcţionat, în paralel, atât reşedinţe înzestrate cu elemente defensive, cât şi reşedinţe lipsite de asemenea elemente. Aşadar, în mod evident, principala problemă care se pune acum nu mai este aceea de a stabili dacă au existat sau nu fortificaţii boiereşti, ci de a preciza care sunt proporţiile acestui din urmă fenomen constructiv şi cum a evoluat el în perioada menţionată. Pentru a răspunde la aceste două întrebări, ne vom opri în cele ce urmează asupra fiecăruia dintre cele două tipuri de reşedinţe mai sus menţionate.

1. REŞEDINŢE NEFORTIFICATE Specificul acestei prime categorii de complexe se conturează odată cu

trecerea în revistă a principalelor rezultate obţinute în urma cercetările sistematice desfăşurate la Polata (jud. Gorj), Strehaia (jud. Mehedinţi), Cernica (jud. Ilfov), Netezi (jud. Neamţ) şi Giuleşti (jud. Suceava), rezultate care au condus la constatarea absenţei complete a amenajărilor defensive de orice tip (şanţuri, valuri de pământ, palisade sau curtine de zid). Dat fiind faptul că, în mod normal, prezenţa unor astfel de fortificaţii lasă urme sesizabile din punct de vedere arheologic, concluzia existenţei unei categorii de reşedinţe boiereşti de această factură se impune, aşadar, de la sine. De altfel, trebuie făcută observaţia că această realitate istorică a fost sesizată şi subliniată chiar de către unii dintre autorii cercetărilor arheologice avute aici în vedere2.

O menţiune specială trebuie, totuşi, să aibă în vedere locuinţa etajată, care a funcţionat la cumpăna secolelor XIV-XV în cadrul ansamblului reşedinţei de la Netezi3. Clădirea manifestă câteva similitudini constructive în raport cu turnurile–

1 O primă variantă a acestui capitol a fost publicată sub titlul: Cristian Nicolae Apetrei,

Fortificaţiile reşedinţelor boiereşti din Ţara Românească şi Moldova în secolele XIV-XVI, în Analele Universităţii “Dunărea de Jos” din Galaţi, Istorie, tom V, 2006, p. 51-81.

2 Vezi Dinu V. Rosetti, Vestigiile feudale de la Suslăneşti (jud. Argeş), în BMI, XLI, nr. 2, 1972, p. 36; Bătrâna, Monoranu, Giuleşti, 1984, p. 153; Mugur Andronic, Evoluţia habitatului uman în bazinul hidrografic Soloneţ din Paleolitic până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în SAMJ, XXII-XXIII, 1995-1996, p. 166; Voica Maria Puşcaşu, Elena Gherman, Cercetările arheologice efectuate la biserica “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” sat Stroieşti, com. Todireşti, jud. Iaşi, în CI, s. n., XVI, 1997, p 25; Gh. I. Cantacuzino, Cetăţi medievale din Ţara Românească în secolele XIII-XVI, Bucureşti, 2001, p. 379.

3 Bătrâna, Vatamanu, Netezi, 1982, p. 91; Bătrâna, Netezi, 1985, p. 312-314.


locuinţă specifice reşedinţelor de tip cetate–donjon, prezente şi pe teritoriul Ţărilor Române4, motiv pentru care întregul complex rezidenţial a fost inclus recent în cadrul acestei din urmă categorii de fortificaţii5.

Încă de la început, trebuie spus că judecata istorică care a condus la formularea acestei concluzii, se dovedeşte a fi greşit fundamentată metodologic, întrucât pentru realizarea unei analogii descriptive şi explicativ–funcţionale pertinente ar fi trebuit să se aibă în vedere faptul că termenii comparaţiei reprezintă complexe arhitectonice formate din componente multiple, iar profilul funcţional al fiecăruia dintre complexe este dat tocmai de conjugarea acestor componente. Simpla asemănare constatată între două astfel de componente luate individual (fie ele şi fundamentale, aşa cum sunt locuinţele), în condiţiile în care se face abstracţie de celelalte, nu poate în nici un caz să permită o extrapolare a rosturilor funcţionale ale unuia dintre complexe la nivelul celuilalt. Constatarea acestor deficienţe care s-au manifestat anterior în abordarea problemei fac necesară, prin urmare, o reluare a analizei asupra curţii de la Netezi din perspectiva eventualelor asemănări avute cu reşedinţele nobiliare occidentale şi clarificarea rosturilor sale funcţionale.

În lumea occidentală, turnurile–donjon reprezentau construcţii unghiulare sau circulare, dezvoltate în special pe axa verticală. Interioarele erau divizate în mai multe nivele tăvănite sau boltite (pentru a se evita riscul incendierilor), care se succedau deasupra unui parter orb, cu rol de pivniţă (de cele mai multe ori). Intrările erau amplasate de regulă la primul etaj, cu acces direct dinspre exterior sau prin intermediul unui corp–anexă. Zidurile acestor construcţii aveau grosimi mari, cuprinse între 2,5 m şi 4 m, permiţând construirea scărilor şi a culoarelor de acces în masa de zidărie. În acest fel, turnurile erau redutabile în faţa oricărui adversar; structura lor masivă, cu pereţi verticali şi netezi, rezista la forţa distructivă a artileriei epocii, precum şi în faţa tentativelor de incendiere, permiţându-le să îndeplinească o sarcină de apărare esenţialmente pasivă.

Din punct de vedere defensiv, turnul–donjon reprezenta fortificaţia principală a unei reşedinţe nobiliare de tipul castelului, însă, alături de turn, în apărarea lui, intervenea un program complementar de amenajări defensive. Cele mai timpurii castele constau dintr-o turn din lemn construit în vârful unei movile de pământ înconjurate de un şanţ adânc de protecţie. Restul clădirilor complexului se aflau dispuse împrejurul movilei, în interiorul unei incinte secundare delimitate de valuri de pământ şi palisade. Începând cu secolul al XII-lea, s-a generalizat utilizarea zidăriei, motiv pentru care atât turnurile din lemn, cât şi valurile de pământ au fost înlocuite cu amenajări similare din piatră. Tot atunci, incintele au început să fie flancate cu turnuri, turele sau cu simple contraforturi. Sub influenţa arhitecturii bizantine, cu care cruciaţii au intrat în contact în Orientul Apropiat, componenta defensivă a reşedinţelor feudale apusene s-a transformat radical în secolul al XIII-lea. Noile principii aplicate (dublarea incintelor şi defensiva activă) au introdus elemente de fortificare mult mai eficiente decât turnurile–donjon, ceea ce a condus în final la diminuarea importanţei lor. Unele dintre castelele ridicate în

4 Vezi Gh. Cantacuzino, op. cit., p. 241-242. 5 Ştefan Ştefănescu, Economie şi societate, în Istoria românilor, vol. IV, De la universalitatea

creştină la Europa “patriilor”, redactori responsabili: Ştefan Ştefănescu şi Camil Mureşanu, secretar ştiinţific: Tudor Teoteoi, Bucureşti, 2001, p. 126.

Elemente de fortificare 237

această perioadă au încetat să le mai utilizeze drept locuinţe, păstrându-le exclusiv pentru scopuri militare, în vreme ce altele chiar au renunţat complet la ele6.

Concluzia care se desprinde din acest scurt excurs este aceea că, în lumea occidentală, turnul–donjon, ca parte componentă a unui castel, reprezenta într-adevăr o locuinţă fortificată în sine, însă capacitatea lui defensivă era considerată insuficientă de către comanditari. Acesta este motivul pentru care complexul rezidenţial necesita întotdeauna utilizarea unui program suplimentar de amenajări defensive, în cadrul căruia locul principal revenea fortificaţiei ce delimita incinta complexului (şanţ, val, palisadă, zid de incintă sau combinaţii ale acestora).

La o concluzie similară, bazată în special pe realităţile din spaţiul transilvănean, s-a ajuns şi în istoriografia română, unde donjonul a fost definit drept “o înălţare arhitectonică supraetajată, cu caracteristici militare, destinată unei locuiri restrânse, fără să aibă iniţial alte rosturi auxiliare (turn de poartă, de flancare a incintelor, de observaţie, clopotniţă), în jurul căreia gravitează toate celelalte aspecte ale cetăţii [subl. n.]”7.

Compararea acestor trăsături ale castelelor–donjon din întreaga Europă cu reşedinţa boierească de la Netezi scoate însă în evidenţă prezenţa unor deosebiri fundamentale. Este de remarcat, în primul rând, grosimea redusă a zidurilor turnului de la Netezi (0,80 m). Aceasta este departe de media donjoanelor transilvănene (cele mai apropiate din punct de vedere geografic), în cazul cărora grosimea medie a zidurilor era de 2,5 m. În al doilea rând, trebuie luat în calcul aspectul deosebit de îngrijit al parterului locuinţei, amenajat cu dale de piatră pe pat de mortar, fapt de natură să pledeze mai curând pentru o locuire permanentă a parterului locuinţei, decât pentru utilizarea acestui spaţiu ca depozit sau pivniţă. Acestor diferenţe legate de caracteristicile constructive li se adăugă absenţa, constatată arheologic, a îngrăditurii, de orice tip sau material de construcţie, adică a principalului element exterior de fortificare a pretinsului donjon. Prin urmare, curtea de la Netezi este departe de a avea trăsăturile unei reşedinţe fortificate de tipul cetăţii–donjon, apropierile de acest tip de complex rezumându-se doar la câteva aspecte constructive şi funcţionale pe care necesităţile rezidenţiale comune le-au impus în ambele cazuri în construcţia locuinţelor.

6 Pentru aspectele constructive şi funcţionale ale castelelor de tip donjon din Europa Occidentală şi

Centrală, vezi A. Hamilton Thompson, Military Architecture, în The Cambridge Medieval History, vol. IV, The Victory of Papacy, Cambridge, 1957, p. 773-784; A. J. Taylor, Military Architecture, în Medieval England, vol. I, editat de Austin Lane Poole, Oxford, 1958, p. 98-127; László Gerö, Château forts de Hongrie, Gyoma, 1969, p. 5-40; Pierre Héliot, Les origines du donjon résidentiel et les donjons palais romans de France et d’Angleterre, în Cahier de civilisation médiévale, XVII, 1974, p. 217-234; Joseph Gies, Frances Gies, Life in a medieval castle, New York, 1974, p. 8-32, p. 57-74; Jaques Gardelles, Les palais dans l’Europe occidentale chrétienne du Xe au XIIe siècle, în Cahier de civilisation médiévale, XIX, 1976, p. 115-134; Gabriel Fournier, Le château dans la France médiévale. Essai de sociologie monumentale, Paris, 1978, p. 65-99; Hansjürgen Brachmann, Der frühmittelalterliche Befestigungsbau in Mitteleuropa. Untersuchungen zu seiner Entwicklung und Funktion in germanisch-deutschen Bereich, Berlin, 1993, p. 165-205; Aldo A. Settia, Motte nell’Italia Settentrionale, în Archeologia medievale, XXIV, 1997, p. 439-444; Idem, “Dongione” e “motta” nei castelli dei secoli XII-XIII, în Archeologia medievale, XXVII, 2000, p. 299-302.

7 Adrian Andrei Rusu, Donjoane din Transilvania, în Acta Musei Napocensis, XVII, 1980, p. 181; Idem, Castelarea carpatică. Fortificaţii şi cetăţi din Transilvania şi teritoriile învecinate (sec. XIII-XIV), Cluj-Napoca, 2005, p. 186.


Revenind la argumentele care pledează în favoarea existenţei unei categorii de reşedinţe nefortificate, trebuie spus că în afara “tăcerii” izvoarelor arheologice, în discuţie pot fi aduse numeroase surse scrise care scot în evidenţă o anumită stare de insecuritate ce greva asupra caselor, curţilor şi familiilor boiereşti, insecuritate care nu poate fi explicată altfel, decât prin absenţa amenajărilor defensive.

Cele mai elocvente situaţii de acest fel sunt cele în care reşedinţe aparţinând unor reprezentanţi ai marii boierimi sunt atacate şi jefuite de diverşi răufăcători. Un prim exemplu care poate fi adus în discuţie este cel al jupanului Dragomir Udrişte, care, într-o scrisoare adresată autorităţilor braşovene, către sfârşitul secolului al XV-lea, menţiona explicit că a fost victima unui astfel de incident: “a venit un om rău, un hoţ, la casa mea din Bucov şi mi-a prădat biserica şi mi-a luat tot ce era în biserică”8. Contemporan cu acest eveniment este un altul, căruia i-a căzut victimă, în Moldova, panul Lână Rugină. Acesta din urmă primea un uric de întărire, la 3 ianuarie 1459, pentru mai multe sate, gârle, mori şi o vamă, întărirea fiind justificată de voievodul Ştefan cel Mare prin aceea că “privilegiul pe care l-au avut pe aceste sate şi pe iezere, i l-au furat când nişte răufăcători i-au prădat casa, cum ne-au mărturisit aceasta megieşii”9.

Situaţii similare pot fi întâlnite şi în cursul secolului al XVI-lea. Un prim caz din această perioadă este cel al lui Dragotă, fiul lui Cârstea sulger, în beneficiul căruia Petru Rareş emite un uric de întărire pentru satul Coşeşti, pentru că “ni s-a jeluit cu mare plângere şi cu mare mărturie cu mulţi megiaşi ai săi de primprejur, zicând că atunci, când am călătorit în Ţara Ungurească până la Făgăraş, iar nişte oameni răufăcători i-au furat atunci casa şi privilegiul de danie ce a avut tatăl lui, Cârstea sulger”10. În aceeaşi postură s-au aflat Ionaşco diac şi mama sa, Anghelina Ţânţăroae, care, la 22 iunie 1598, primeau întărire domnească pentru o ocină cumpărată în satul Cozmeşti de la Direptate, pentru că “privilegiul ce au avut de la Petru voevod cel Bătrân, acel mai sus scris ispisoc de la acest Petru voevod, li s-a furat din casă cu alte destule lucruri de preţ”11.

Starea de nesiguranţă la care fac referire izvoarele amintite îi determina uneori pe boieri să-şi plaseze actele de proprietate în spaţii tăinuite sau să le încredinţeze rudelor şi slugilor. Aşa proceda, de pildă, preotul Tomşa, fiul preotului Ilie, care, la 2 iulie 1590, obţinea întărire domnească pentru o ocină în satul Derzca, întrucât vechile sale privilegii “au arsu şi au pieritu, atunci cându s-au aprinsu casa Iurahăi din Derzca, cari au fost în mijloculu satului, fiindu că le dedese la dânsulu, să le ţiia acele privileghiia acolo, de frica tâlharilor [subl. n.]”12. O situaţie asemănătoare este evocată într-un act din 2 martie 1554, prin care Alexandru Lăpuşneanu întărea cneaghinei Mariica, soţia vornicului Gavril, satul Oteleşti pe Berheci, pentru că privilegiul bunicului său Herman, primit de la Ştefan cel Mare, îl pierduse Gavril “când i s-au jefuit la Şipote şi alte multe privilegii şi ascunzătoarea i s-a jefuit”13. Un ultim şi grăitor episod, extras tot din actele moldoveneşti, este cel al diacului Ieremia Chiceră. Acesta se prezenta în faţa

8 I. Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi cu Ţara Ungurească în sec. XV şi XVI, Bucureşti, 1905, p. 296, nr. CCXL.

9 DRH, A, vol. II, p. 116, nr. 81. 10 Mihai Costăchescu, Ştiri istorice, într-un uric de la Petru Rareş, în Anuarul Şcolii Normale

“Vasile Lupu” din Iaşi, 1926-1927, p. 142. 11 DIR, A, veac XVI, vol. 4, p. 231, nr. 283. 12 Ibidem, vol. 3, p. 461-462, nr. 565. 13 Ibidem, vol. 2, p. 46, nr. 46.


domnului, la 27 ianuarie 1587, pentru a se lamenta asupra faptului că îşi încredinţase privilegiul pentru satul Ilişani diacului Gligorie Dracea, care, la rândul său, îl pierduse, fiindu-i furat: “iar sluga noastră Gligorie Dracea diac a mărturisit înaintea noastră […] şi au spus că privilegiul ce l-au avut ei de schimb cu Alexandru voievod pe satul Ilişanii, el l-a pierdut, când i-au jefuit casa şi i-au luat multă îmbrăcăminte şi argint şi bani şi i-au ucis atunci o slugă”14.

Pentru cazul Ţării Româneşti, poate fi citată situaţia jupanului Barbu Colţii, despre care un act din 5 martie 1556 relatează că: “feciorul Dădulescului, pre nume Stan din Dăduleşti, el au furat casa Barbului Colţii. Deci, Barbul Colţii l-au prinsu şi au ieşit înaintea Radului voevod Călugărul şi au vrut să-l spânzure”15. Cea mai grăitoare dovadă pe care izvoarele scrise ne-o furnizează cu privire la atmosfera de insecuritate ce caracteriza majoritatea reşedinţelor boiereşti din Ţările Române este însă uciderea marelui clucer Radu Florescu, la 8 iulie 1604, în locuinţa sa din satul Nămăeşti, faptă pusă pe seama unor răufăcători descinşi din Transilvania16. Despre acest nefericit eveniment, cu rezonanţă în epocă, vorbesc chiar şi unele izvoare externe, aşa cum este cazul unei scrisori a căpitanului Attilio Vimercato către consilierul imperial Paul Khrausenegg von Fessendorf, în care incidentul este descris astfel: “clucerul Radu, fiind departe de casa sa, [refugiat] la munte, retras în siguranţă la adăpost de raidurile tătarilor şi pentru a-i aduna pe vasalii săi, sunt patru zile de când a fost asaltat pe timp de noapte în propria-i casa de către asasini, veniţi din Transilvania, [şi a fost] omorât împreună cu unii dintre ai săi şi jefuit”17.

Deşi exemplele citate vin să confirme, într-o anumită măsură, concluziile rezultate din analiza materialului arheologic discutat până acum, nu poate fi totuşi neglijată constatarea că ele fac referire la cazuri individuale, care, privite sub aspect strict metodologic, pot fi suspectate de reflectare a unor situaţii excepţionale. Problema care se ridică în acest context este aceea de a vedea dacă, în afara acestor informaţii punctuale oferite de actele interne de cancelarie, există şi alte confirmări ale acestei bănuite stări de spirit.

În mod surprinzător, investigarea surselor externe este cea care poate oferi răspunsul la această problemă, două acte de relevanţă deosebită pentru cunoaşterea relaţiilor politice dintre cele trei ţări române fiind în măsură să ne pună la dispoziţie suportul informaţional căutat. Avem aici în vedere cele două tratate de alianţă încheiate de boierii lui Mihai Viteazul, respectiv de domnul Moldovei, Ştefan Răzvan, cu principele ardelean Sigismund Báthory în anul 1595, tratate în care atât negociatorii munteni, cât şi cei moldoveni au ţinut să insereze clauze aproape identice, menite să prevină şi să descurajeze posibilele acte de violenţă la adresa reşedinţelor boiereşti. Potrivit tratatului munteano–ardelean: “cine, împotriva legii şi a dreptăţii, ar năvăli cu forţa în curţile boierilor va fi pedepsit cu moartea”18, în vreme ce exemplarul moldo–ardelean precizează, la rândul său, aproape în mod

14 Ibidem, vol. 3, p. 336, nr. 409. 15 DRH, B, vol. V, p. 67, nr. 65. 16 DIR, B, veac XVII, vol. 1, p. 475, nr. 421. 17 Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti. Acte şi

scrisori, vol. VII, 1602-1606, Bucureşti, 1934, p. 208, nr. 188: “il Cluciar Rado Florescho essendo f[u]ori in casa sua, nel monte, ritirato in sicuro dalle [s]corrarie di Ta[r]tari, et far fare il raccolto delli suoi vassalli, quattro giorno [sic!] fanno è stato assaltato di notte alla propria casa da’ assassini, venuti di Transilvania, ammazzato con alcuni di suoi et spogliato”.

18 Hurmuzaki, Documente, vol. III, partea 1, p. 475, nr. XL: “qui vero boerorum personas et curias violenter invaserit contra ius et fas poenam capitis incurrat”.


identic: “cine, împotriva legii şi a dreptăţii, ar năvăli cu forţa în casele şi curţile boierilor va fi pedepsit cu moartea”19.

Prezenţa acestor clauze în documentele de politică externă ale celor două state medievale româneşti nu mai lasă nici o urmă de îndoială cu privire la amploarea fenomenului discutat, reglementarea şi rezolvarea acestei probleme fiind, prin urmare, una dintre priorităţile nobilimii autohtone la sfârşitul secolului al XVI-lea. De remarcat este şi claritatea celor două precizări; ele nu fac referire la ameninţări de natură externă, ci, în mod evident, la cele de factură internă, care încălcau “legea şi dreptatea”, adică normele juridice ale dreptului autohton.

Coroborarea tuturor acestor elemente ne conduce în mod obligatoriu la încheierea că marea majoritate a reşedinţelor boiereşti a fost lipsită de amenajări defensive care să le protejeze măcar în raport cu tipurile de riscuri evidenţiate de izvoarele scrise. Concluzia poate părea surprinzătoare la prima vedere, însă acest fenomen nu este specific doar ansamblurilor rezidenţiale boiereşti, ci poate fi documentat şi în situaţia unora dintre reşedinţele domneşti. Mărturie în acest sens stă Curtea de la Suceava din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, în cazul căreia cercetările arheologice au evidenţiat absenţa oricăror urme ale unor eventuale fortificaţii20; şi, de asemenea, cea de la Vaslui, pe care cronicarul polon Jan Dlugosz o descria, în a doua jumătate a secolului al XV-lea, ca fiind: “neîntărită nici de fire, nici de meşteşug”21.

2. REŞEDINŢE FORTIFICATE Aşa cum arătam la începutul capitolului, studierea izvoarelor istorice aflate

la dispoziţie ne arată foarte clar faptul că nu toate complexele rezidenţiale boiereşti din perioada secolelor XIV-XVI au fost lipsite de fortificaţii. Dimpotrivă, alături de reşedinţele nefortificate a existat un număr de situaţii în care familiile rezidente şi-au plasat locuinţele, bisericile şi o parte a anexelor gospodăreşti în interiorul unor incinte întărite, aşadar la adăpostul unor amenajări defensive. Dacă este să le privim sub aspectul complexităţii şi al eficienţei lor, trebuie spus că aceste amenajări au introdus câteva diferenţe notabile între programele constructive în care au fost integrate, motiv pentru care acestea din urmă pot fi împărţite în două categorii: reşedinţe cu fortificaţii sumare, cărora, în mod convenţional, le vom atribui denumirea de curţi întărite; şi reşedinţe cu fortificaţii ceva mai puternice, pe care, în acord cu terminologia vremii22, le putem denumi cetăţi.

2. 1. Curţi întărite Complexele rezidenţiale boiereşti avute în vedere în cazul acestei prime

categorii sunt în principal cele pe care cercetările arheologice ni le arată a fi fost

19 Ibidem, p. 479, nr. XLII: “qui contra ius et fas boeronum domos et curias violenter invaserit

poenam capitis incurrat”. 20 Mircea D. Matei, Emil I. Emandi, Observaţii asupra stratigrafiei Curţii domneşti de la

Suceava, în SAMJ, IV, 1977, p. 115, nota 17; Idem, Cetatea de scaun şi Curtea domnească din Suceava, Bucureşti, 1988, p. 138; Ioan Caproşu, Vechea Catedrală Mitropolitană din Suceava. Biserica Sfântul Ioan cel Nou, Iaşi, 1980, p. 10.

21 Ioannis Długossi, Historiae Polonicae liber XIII et ultimus, Lipsca, 1712, col. 509, apud M. Costăchescu, Arderea Târgului de Floci şi a Ialomiţei în 1470. Un fapt necunoscut din luptele lui Ştefan cel Mare cu muntenii, Iaşi, 1935, p. 134, nota 1: “nulla arte, aut naturali situ, munitam”.

22 Vezi Dan Floareş, Fortificaţiile Ţării Moldovei din secolele XIV-XVII, Iaşi, 2005, p. 41, unde se arată că termenul este atestat în limba română începând chiar cu veacul al XVI-lea, secol în care avem atestate realităţile constructive pe care intenţionăm să le indicăm cu ajutorul său.


apărate cu ajutorul unor simple ziduri de incintă. În unele cazuri, eficienţa acestor ziduri putea fi sporită prin adăugarea unui turn de acces în incintă, turn care servea drept clopotniţă pentru biserica acesteia şi asigura, totodată, supravegherea împrejurimilor. Acestei categorii de reşedinţe i-au aparţinut complexele de la Stroieşti (jud. Iaşi), Horodniceni (jud. Suceava), Nucet (jud. Dâmboviţa), Cătălui (jud. Călăraşi), Târgu Jiu–Vădeni (jud. Gorj), precum şi reşedinţa mitropolitului Ţării Româneşti din Târgovişte.

Ridicată în ultimii ani ai secolului al XV-lea, reşedinţa de la Stroieşti a boierilor moldoveni din familia Tăbuci23, este cel mai vechi caz cunoscut până acum. Complexul de aici a fost închis cu un zid de incintă din lespezi de piatră (fig. 44), care delimita o suprafaţă de cca. 52 m x 30 m. Accesul în interiorul incintei se făcea prin intermediul unui turn–clopotniţă ridicat şi el tot din zidărie. Turnul, păstrat până astăzi, are un plan rectangular şi se dezvoltă pe două nivele: la parter se află un gang boltit în plin cintru, în vreme ce la etaj se găseşte camera clopotelor, deschisă spre exterior prin patru ferestre24.

Reşedinţa de la Horodniceni a marelui logofăt Mateiaş25 a beneficiat, se pare, de o structură defensivă asemănătoare. Aici, în apropierea bisericii curţii, ctitorie a logofătului, au fost găsite câteva fragmente provenind de la un zid, ridicat din cărămidă şi piatră, pe care unii cercetători îl consideră a fi zidul de incintă care îngloba întregul ansamblu rezidenţial26.

În Ţara Românească, cele mai vechi complexe de acest fel sunt mănăstirea Nucet din Dâmboviţa şi reşedinţa mitropolitului din Târgovişte, ambele construite la începutul secolului al XVI-lea.

Ridicată “din temelie”27 pe locul unui mai vechi aşezământ monahal, mănăstirea Nucet a fost închisă cu ziduri de incintă probabil chiar în primii ani ai secolului al XVI-lea. Despre aceasta ne informează o pisanie târzie a mănăstirii, pusă în anul 1849, în care se spune că noul ctitor, jupanul Gherghina, pârcălab de Poienari28, a construit în jurul noii biserici ziduri şi chilii29. Curtina mănăstirii a fost ridicată din piatră de râu încastrată în casete de cărămidă aşezată pe cant, aşa cum o demonstrează cele patru fragmente de zidărie păstrate pe latura nordică. Intrarea în incintă era străjuită de un turn rectangular de poartă, ridicat exclusiv din cărămidă30. Nu este exclus ca, iniţial, acestor elemente să li se fi adăugat şi un şanţ de apărare31; vechimea lui, însă, nu va putea fi stabilită cu precizie decât după finalizarea actualelor investigaţii arheologice32.

23 V. M. Puşcaşu, E. Gherman, op. cit., p. 25-26. 24 Ibidem, p. 16-17, p. 25. 25 Maria Magdalena Székely, Marii logofeţi ai Moldovei lui Petru Rareş (II), în SMIM, XIV,

1996, p. 67. 26 Eadem, Sfetnicii lui Petru Rareş. Studiu prosopografic, Iaşi, 2002, p. 118. 27 DRH, B, vol. II, p. 23, nr. 9; Ibidem, p. 29, nr. 11; vezi şi Constantin C. Giurescu, Două

monumente religioase din veacul al XIV-lea: Nucetul sau Cozia din Vâlcea şi Nucetul din Dâmboviţa, în MO, XIII, nr. 1-4, 1961, p. 45-46.

28 Despre acest boier, vezi Stoicescu, Dicţionar, p. 21. 29 N. Iorga, Inscripţii din bisericile României, vol. II, Bucureşti, 1908, p. 99-100. 30 Aurel I. Gheorghiu, Nucetul, în Glasul Bisericii, XXV, nr. 1-2, 1966, p. 121-122; vezi şi

fotografia turnului făcută înainte de restaurare, la Gheorghe Olteanu, Ovidiu Cârstina, Denis Căprăroiu, Repertoriul arheologic al judeţului Dâmboviţa, vol. II, Târgovişte, 2003, p. 12.

31 A. I. Gheorghiu, op. cit., p. 121. 32 Gh. Olteanu, O. Cârstina, D. Căprăroiu, op. cit., vol. II, p. 8.


În cazul reşedinţei mitropolitului Ţării Româneşti din Târgovişte, avem de-a face cu un zid de incintă gros de cca. 1 m. Zidul respectiv delimita o curte de mari dimensiuni (70 m x 88 m), adaptată la nevoia de spaţiu reclamată de procesiunile şi diversele activităţi specifice acestui tip de ansamblu (fig. 35). Pe latura de vest, incinta a primit un turn exterior de poartă, aproximativ pătrat (9,20 m x 9,00 m), cu ziduri groase de 1,50 m. Acesta avea, la nivelul inferior, un mare gang de acces a cărui deschidere măsura pe orizontală 3,60 m33.

În aceeaşi serie de reşedinţe se integrează şi mănăstirea Cătălui, ctitorie a marelui spătar Stan din Corbi şi a soţiei sale, Caplea. Cercetările arheologice efectuate aici au evidenţiat faptul că în prima etapă de funcţionare a complexului (secolul al XVI-lea), locuinţa boierească şi biserica au fost protejate de un zid de incintă construit din blocuri masive de piatră, alternate cu rânduri rare de cărămidă (fig. 17). Intrarea se făcea printr-o poartă amenajată în colţul sud-vestic al incintei, locul acesteia fiind luat în cursul secolului al XVII-lea de un turn clopotniţă34.

Un ultim exemplu care poate fi adus în discuţie, în actualul stadiul al cunoştinţelor, este reşedinţa de la Vădeni (cartier în Târgu Jiu), edificată de Barbu clucerul la sfârşitul secolului a XVI-lea. Aici, zidul curţii a fost ridicat în tehnica zidăriei de piatră cu casete de cărămidă şi avea lăţimea de 0,70 m. Incinta astfel obţinută ocupa o suprafaţă de cca. 20 m x 30 m (fig. 20). Spaţiul acesteia a fost, însă, divizat în două curţi separate, cu destinaţii diferite: una era probabil rezervată locuinţei şi paraclisului, iar cea de-a doua, anexelor gospodăreşti35.

Seria acestor complexe sumar fortificate ridică o primă problemă referitoare la momentul apariţiei lor în peisajul arhitecturii rezidenţiale boiereşti. Am văzut mai sus că cele mai vechi cazuri cunoscute datează de la cumpăna secolelor XV-XVI. Ele ar putea fi însă mai vechi, întrucât îşi găsesc analogii în mediul rezidenţial domnesc la jumătatea secolului al XIV-lea, la Curtea de Argeş36, şi ceva mai târziu, la cumpăna secolelor XIV-XV, la Târgovişte37 şi Suceava38. Prin urmare, se ridică în mod firesc întrebarea: cât de mult poate fi coborâtă cronologia lor sub limita ultimilor ani ai secolului al XV-lea? În contextul izvoarelor actuale, este dificil de dat un răspuns exact. Totuşi, pare puţin probabil ca ele să îşi fi făcut apariţia mai devreme decât a doua jumătate a secolului al XV-lea, întrucât înainte de acest moment avem atestate prea puţine complexe fortificate cu incinte de zid, pentru a putea vorbi despre un fenomen constructiv. De fapt, dacă exceptăm cetăţile, lista acestora se reduce doar la cele trei curţi domneşti mai sus menţionate, aceasta întrucât mănăstirile epocii erau, în marea lor majoritate, lipsite de ziduri de

33 Petru Diaconescu, Gabriel Mihăescu, Complexul monumental al Mitropoliei din Târgovişte.

Rezultatul cercetărilor arheologice, în RMMMIA, XIX, nr. 2, 1988, p. 62-63, pl. I. 34 Gh. Cantacuzino, George Trohani, Săpăturile arheologice de la Cătălui–Căscioarele, jud. Ilfov,

în CA, III, 1979, p. 297, fig. 2a. 35 Adrian Corvătescu, Casa Brăiloiu din Vădeni. Cercetări de arhitectură, în RMMMIA, XIII, nr.

1, 1982, p. 48-49, fig. 1. 36 Nicolae Constantinescu, Curtea de Argeş (1200-1400). Asupra începuturilor Ţării Româneşti,

Bucureşti, 1984, p. 34-35, fig. 4. 37 Idem, Contribuţii arheologice asupra Curţii domneşti din Târgovişte (secolele XIV-XVII), în

SCIV, XV, nr. 2, 1964, p. 231; Cristian Moisescu, Prima Curte domnească de la Târgovişte, în BMI, XXXIX, nr. 1, 1970, p. 11-12 şi fig.1.

38 M. D. Matei, Em. I. Emandi, Cetatea de scaun şi Curtea domnească din Suceava, p. 138-141 şi fig. 21; Moisescu, Arhitectura, p. 108.


incintă39. Mult mai plauzibilă ni se pare în schimb apariţia curţilor boiereşti întărite în a doua jumătate a secolului al XV-lea, când numărul incintelor de zidărie creşte semnificativ. Această creştere poate fi sesizată mai ales în Moldova, unde, de altfel, avem atestată şi cea mai veche reşedinţă boierească de acest tip. Aici, Ştefan cel Mare a construit sau a refăcut numeroase mănăstiri şi curţi domneşti, printre care se află nu mai puţin de şapte complexe închise în spatele unor curtine de zid. Este vorba despre curţile de la Suceava (refăcute)40 şi Piatra Neamţ41, precum şi despre mănăstirile Probota42, Putna43, Bistriţa44, Neamţ45 şi Tazlău46. Prin urmare, cea mai plauzibilă concluzie ar fi aceea că acest tip de reşedinţă îşi face apariţia în mediul boieresc cel mai devreme în cursul ultimelor decenii ale secolului al XV-lea.

Explicaţiile pentru întârzierea cu care nobilimea autohtonă a început să îşi ridice curţi întărite trebuie căutate în condiţiile materiale care au caracterizat această categorie socială în a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi în prima jumătate a veacului următor: dimensiunile mai curând modeste ale majorităţii domeniilor boiereşti (cele cuprinzând zeci de sate având caracter excepţional47); geometria variabilă, de la o generaţie la alta, a domeniilor boiereşti (împărţirea

39 Vezi Lia Bătrâna, Adrian Bătrâna, O locuinţă domnească din vremea lui Alexandru cel Bun,

în RMMMIA, VI, nr. 2, 1975, p. 77 nota 38; Idem, Date noi cu privire la evoluţia mănăstirii Cotmeana, în RMMMIA, VI, nr. 1, 1975, p. 12; Radu Greceanu, Eugenia Greceanu, Din nou despre mănăstirea Cotmeana, în RMMMIA, VIII, nr. 2, 1977, p. 37; Gh. I. Cantacuzino, op. cit., p. 239; D. Floareş, op. cit., p. 133. Singurele care au avut ziduri de incintă în această perioadă au fost mănăstirile Cozia şi Tismana; pe acestea însă, atât izvoarele scrise contemporane (vezi DRH, B, vol. I, p. 387, nr. 240, act din 15 iunie 1493, care face referire la două sate aşezate “sub stăpânirea sfintei mănăstiri Tismenii şi sub cetate [subl. n]”), cât şi cercetările arheologice le arată a fi fost de fapt cetăţi în accepţia clasică a termenului (vezi Pavel Chihaia, Cetăţile voievodului Mircea cel Bătrân, în Idem, Tradiţii răsăritene şi influenţe occidentale în Ţara Românească, Bucureşti, 1993, p. 49-50; Gh. I. Cantacuzino, op. cit., p. 239-240).

40 Em. I. Emandi, Mihai Ştefan Ceauşu, Contribuţii de morfologie urbană la cunoaşterea istoriei oraşului Suceava, 1388-1988, în SAMJ, XV, 1988, p. 163-166; M. D. Matei Civilizaţie urbană medievală românească. Contribuţii (Suceava până la mijlocul secolului al XVI-lea), Bucureşti, 1989, p. 81.

41 Leon Şimanschi, Curtea şi biserica domnească din Piatra Neamţ, Bucureşti, 1969, p. 14. 42 L. Bătrâna, A. Bătrâna, O primă ctitorie şi necropolă voievodală datorată lui Ştefan cel Mare:

mănăstirea Probota, în SCIA–AP, 24, 1977, p. 208. 43 M. D. Matei, Alexandru Rădulescu, Radu Ciuceanu, Principalele probleme şi rezultate ale

cercetării arheologice a Casei domneşti de la mănăstirea Putna, în RMMMIA, XIV, nr. 1, 1983, p. 42-43.

44 Bătrâna, Contribuţia, p. 166. 45 Teodor Octavian Gheorghiu, Arhitectura medievală de apărare din România, Bucureşti,

1985, p. 205. 46 L. Bătrâna, A. Bătrâna, Cercetările arheologice de la Tazlău (com. Tazlău, jud. Neamţ), în

Arheologia medievală, V, 2005, p. 77, p. 80. 47 La începutul secolului al XV-lea, în Moldova, domeniile boiereşti cuprindeau de regulă 10-14

sate, în vreme ce în Ţara Românească numărul acestora era chiar mai redus [vezi V. Costăchel, Domeniul feudal, în V. Costăchel, P. P. Panaitescu, A. Cazacu, Viaţa feudală în Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV-XVII), Bucureşti, 1957, p. 228-229]. Domenii de mari dimensiuni aveau în această perioadă boierii moldoveni Oană de la Tulova (cca. 50 de sate), Mihail de la Dorohoi (cca. 52 de sate), Mihail logofăt (cca. 50 se sate) şi Cernat Ploscarul (cca. 40 de sate), vezi M. Costăchescu, Mihail de la Dorohoi şi satele lui, în Ioan Neculce, nr. 6, 1926-1927, p. 345-352; Idem, Neamul lui Oană, dvornic de Suceava şi satele lui, în CI, V-VII, 1929-1931, p. 41-79; Şerban Orăscu, Generalul Alexandru Cernat şi ascendenţii săi, în Danubius, VIII-IX, 1979, p. 209-210; Petronel Zahariuc, Mihail de la Dorohoi şi descendenţa sa, în AG, I (VI), nr. 1-2, 1994, p. 177-180; Paul Păltănea, Cernăteştii de la ţinutul Covurlui şi domeniul lor familial, în AG, VI (XI), nr. 1-4, 1999, p. 169-186.


între succesori a satelor moştenite, cu participarea la succesiune chiar şi a femeilor48); structura sistemului de impunere fiscală, în care ponderea dărilor datorate stăpânilor feudali era minoritară (cea mai mare parte a dărilor având ca destinaţie puterea centrală)49; numărul redus al locuitorilor50; creşterea demografică redusă51; randamentele scăzute în principala ramura economică (agricultura cerealieră)52; instabilitatea politică internă, cu efecte directe asupra configuraţiei domeniului boieresc (o victorie a domnului din partida adversă putea atrage după sine exilul şi confiscarea satelor53); numeroase invazii străine (însoţite de distrugeri materiale, depopulare, dezorganizarea producţiei şi a comerţului) etc. Toate aceste realităţi au condus, fără îndoială, la creşteri economice lente care şi-au pus serios amprenta asupra domeniului constructiv.

Pentru a reliefa succint impactul realităţilor economice asupra activităţii constructive, trebuie reamintit aici că avem deja la dispoziţie un foarte valoros indicator. El este reprezentat de numărul locuinţelor şi al bisericilor de zid ridicate în cadrul reşedinţelor boiereşti din această epocă, număr care este unul foarte mic (7 case şi 10 biserici), mai ales dacă îl raportăm la cel corespunzător perioadei imediat următoare (22 de case şi 46 biserici). Acest indicator ne arată, aşadar, foarte clar faptul că edificiile de zid nu erau la îndemâna oricui, pentru că, în mod evident, ele presupuneau costuri foarte ridicate. Cheltuielile trebuie să fi fost însă şi mai ridicate în condiţiile în care, pe lângă casă şi biserică, se punea şi problema ridicării unei incinte de zid, la care, eventual, se mai adăuga şi un turn. Iată de ce, credem că, pentru a face faţă unor astfel de eforturi financiare, în condiţiile economice descrise mai sus, familiile boiereşti trebuiau să acumuleze venituri pe parcursul mai multor generaţii. În acest context, sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul veacului al XVI-lea au reprezentat probabil momentul în care s-au produs primele concentrări de resurse suficient de mari încât să facă faţă unor asemenea cheltuieli. Doar astfel s-ar putea explica decalajul cronologic atât de mare pe care îl putem constata între cele două momente în care îşi fac apariţia curţile întărite ale puterii centrale şi cele similare ale boierilor.

A doua problemă pe care o ridică funcţionarea acestor curţi întărite este aceea a eficienţei fortificaţiilor pe care am văzut că le-au avut la dispoziţie. Cu alte cuvinte, se pune întrebarea: care erau ameninţările cărora le puteau face faţă aceste complexe? O trecere în revistă a pericolelor cu care s-a confruntat spaţiul românesc în secolele XIV-XVI, ne arată că acestea pot fi grupate în două mari categorii: cele de mare amploare, în care trebuie incluse campaniile întreprinse de armatele puterilor vecine (Ungaria, Polonia şi Imperiul Otoman), şi cele de anvergură

48 Alexandru I. Gonţa, Femeia şi drepturile ei la moştenire în Moldova, după “obiceiul

pământului”, în Idem, Studii de istorie medievală, texte selectate şi pregătite pentru tipar de M. M. Székely şi Ştefan S. Gorovei, cu un cuvânt înainte de I. Caproşu, Iaşi, 1998, p. 269-274.

49 D. Mioc, Vl. Hanga, N. Grigoraş, Organizarea fiscală, în Istoria dreptului românesc, coord.: Ioan Ceterchi, vol. I, responsabil de vol.: Vl. Hanga, Bucureşti, 1980, p. 328.

50 Bogdan Murgescu, Istorie românească – istorie universală (600-1800), ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, 1999, p. 19-23.

51 Louis Roman, Populaţia Ţării Româneşti în secolele XIV-XV, în Revista de istorie, 39, nr. 7, 1985, p. 675-680.

52 B. Murgescu, op. cit., p. 26. 53 Vezi Valentin Al. Georgescu, Ovid Sachelarie, Prădalica, în vol. Instituţii feudale din Ţările

Române. Dicţionar, coord.: O. Sachelarie şi Nicolae Stoicescu, Bucureşti, 1988, p. 375-378; V. Al. Georgescu, Valeriu Şotropa, Trădare, în Ibidem, p. 471-475.


redusă, reprezentate de atacurile (de obicei în scop de jaf) ale cetelor de tătari, turci, cazaci sau polonezi, ale bandelor de tâlhari autohtoni sau ale unor grupuri de răsculaţi54. Dacă este să raportăm modestele fortificaţii ale reşedinţelor boiereşti analizate la aceste tipuri de ameninţări, devine evident faptul că în faţa armatelor maghiare, poloneze sau otomane, ele nu aveau nici o şansă să reziste. Din acest motiv, credem că principala lor destinaţie a fost aceea de a asigura protecţia reşedinţelor boiereşti împotriva pericolelor din categoria jafurilor şi furturilor55.

Totuşi, chiar şi în aceste condiţii, capacitatea defensivă a complexelor respective trebuie privită cu prudenţă. Zidul de incintă şi eventualul turn de poartă nu puteau garanta, prin simpla lor prezenţă, securitatea complexului, întrucât eficienţa apărării depindea în mare măsură şi de alţi factori: raportul de forţe dintre atacatori şi apărători, înzestrarea tehnică a fiecărei părţi, aptitudinile tactice ale celor aflaţi la comandă etc. Aşa se explică, probabil, de ce în epocă întâlnim şi complexe aparţinând acestei categorii de fortificaţii care se dovedesc a fi lipsite de eficienţă în faţa unor asemenea atacuri. Un foarte concludent exemplu în acest sens este cel al mănăstirii Tazlău, fortificate la sfârşitul secolului al XV-lea cu un puternic zid de incintă56, care, însă, la începutul secolului următor a fost atacată şi jefuită de o ceată de secui, după cum relatează un act de cancelarie din 4 iunie 1519: “au venit secuii, din Ţara Ungurească, şi au stricat şi au prădat mănăstirea noastră de la Tazlău şi au luat toată averea mănăstirească şi odăjdiile şi vecinii bisericeşti şi au tăiat şi au rupt privilegiile ce au fost pe satele ce au ascultat de mănăstirea de la Tazlău”57.

2. 2. Cetăţi Sfârşitul secolului al XVI-lea a adus cu sine apariţia unor reşedinţe boiereşti

cu fortificaţii mai puternice, pe care programele defensive adoptate le apropie foarte mult de aspectul unor cetăţi. Complexele în cauză reprezintă de fapt materializarea unui efort constructiv menit să introducă în programul vechilor curţi întărite principiul defensivei active. Din acest motiv, ele se prezintă tot sub forma unor incinte de zid prevăzute cu turnuri de intrare, cărora li se adaugă însă câteva elemente de natură să permită atacarea asediatorilor de către cei asediaţi: turnuri de colţ, pentru flancare, guri de tragere şi drumuri de strajă. În stadiul actual al informaţiilor, ne sunt cunoscute doar două astfel de exemple. Este vorba despre complexele de la Haleş (jud. Buzău) şi Comana (jud. Giurgiu), care, deloc întâmplător, au sfârşit amândouă prin a funcţiona ca mănăstiri.

Cetatea de la Haleş a fost construită la începutul deceniului opt al secolului al XVI-lea, foarte probabil din iniţiativa stolnicului Neagoe, ginerele marelui postelnic Mihnea din Bădeni58. Ansamblul venea de fapt să înlocuiască o mai veche reşedinţă boierească care avusese majoritatea clădirilor ridicate din lemn59. La cumpăna secolelor XVI-XVII, curtea cea nouă a fost însă transformată în

54 Vezi şi Mariana Şlapac, Cetăţi medievale din Moldova. Mijlocul secolului al XIV-lea–mijlocul

secolului al XVI-lea, Chişinău, 2004, p. 45, care le denumeşte “marii duşmani” şi “micii duşmani”. 55 O concluzie similară la Henri H. Stahl, Controverse de istorie socială românească, Bucureşti,

1969, p. 84, nota 28. 56 L. Bătrâna, A. Bătrâna, Cercetările arheologice de la Tazlău, p. 77. 57 Costăchescu, Documente Ştefăniţă, p. 110-111. 58 Despre acest dregător şi descendenţii săi, vezi George D. Florescu, Divanele domneşti din Ţara

Românească, vol. I, 1389-1495, Bucureşti, 1943, p. 333-334; Stoicescu, Dicţionar, p. 71. 59 Ion Chicideanu, O aşezare din secolele XIV-XV la Bradu, jud. Buzău, în CA, III, 1979, p. 430.


mănăstire, aşa cum rezultă dintr-un act intern de cancelarie din 15 ianuarie 1600, care îl menţionează pe un anume “Dragomir de la mănăstire de la Brad”60. Schimbarea funcţională produsă este confirmată şi de cercetările arheologice întreprinse în incinta complexului, acestea constatând faptul că, la începutul secolului al XVII-lea, construcţiilor deja existente le-au fost adăugate câteva clădiri specifice aşezămintelor monahale61.

În alcătuirea complexului din a doua jumătate a secolului al XVI-lea intrau o locuinţă de zid cu pivniţă, o biserică paraclis de plan dreptunghiular (ridicată însă cu câteva decenii înainte) şi incinta fortificată, având planul în formă de trapez neregulat (fig. 23). Zidurile de incintă au fost ridicate din piatră de râu legată cu mortar şi aveau grosimea de 1,10 m. Acestea au fost amenajate cu drumuri de strajă, iar din loc în loc au fost prevăzute cu guri de tragere. Intrarea în incintă era protejată cu un turn interior de poartă, având baza pătrată; în vreme ce extremităţile laturilor incintei erau apărate de patru turnuri cilindrice exterioare62.

Cetatea de la Comana a fost ridicată în anii 1588-1590 de viitorul domn Radu Şerban63, în perioada în care ocupa dregătoria de paharnic al II-lea64. Spre deosebire, însă, de situaţia celei de la Haleş, ea a fost menită încă de la început să adăpostească o comunitate monahală, aşa cum o arată pisania pusă în anul 1700 de strănepotul ctitorului, marele vornic Şerban Cantacuzino65. În consecinţă, incinta sa a fost flancată pe toate laturile de chilii şi clădiri cu destinaţie gospodărească, urmând ca spaţiul central să fie rezervat unui lăcaş de cult de plan treflat (fig. 24).

Incinta complexului de la Comana descria aceeaşi formă de trapez neregulat pe care am văzut-o mai sus la Haleş, suprafaţa închisă fiind de 44,10 m x 61,20 m x 55,50 m x 61,20 m. Principala componentă a sistemului de apărare a fost zidul de incintă. Construit din cărămidă legată cu mortar, acesta a avut o grosime ce a variat între 1,5 m şi 2,5 m. Pe alocuri, zidul s-a păstrat până la o cotă de 3,50 m deasupra solului, însă înălţimea lui trebuie să fi fost mai mare, ajungând probabil până la 4-4,5 m. La colţuri, incinta a fost flancată de patru turnuri exterioare cu formă poligonală (şase laturi). Fiecare dintre acestea a avut parter şi etaj, aici fiind amenajate câte 10, respectiv 12 guri de tragere. Intrarea în incintă era străjuită de un turn pătrat, cu latura de 8 m şi ziduri groase de 1 m, care, la parter, avea un gang de acces, iar la etaj găzduia clopotniţa mănăstirii66.

Cetăţile boiereşti de la Haleş şi Comana se aseamănă foarte mult cu mănăstirea ridicată la Menedic de voievodul Vlad Vintilă, în deceniul patru al secolului al XVI-lea (1532). Aceasta din urmă, având acelaşi aspect de patrulater neregulat, a fost închisă şi ea în spatele unei curtine de zid fortificate cu turnuri

60 DRH, B, vol. XI, p. 510, nr. 362. 61 Constanţa Modoran, Ion Chicideanu, Cercetări şi rezultate la mânăstirea Bradu, în BOR, XCV,

nr. 9-12, 1976, p. 999-1000. 62 I. Chicideanu, C. Modoran, Mânăstirea Bradu. Scurt istoric şi cercetări arheologice, în

Spiritualitate şi istorie la Întorsura Carpaţilor, vol. II, sub îngrijirea dr. Antonie Plămădeală, Bucureşti, 1983, p. 198-199, pl. V.

63 Stoicescu, Bibliografia, vol. I, p. 187 şi p. 259, nota 188. 64 Idem, Dicţionar, p. 94-95. 65 Vezi textul inscripţiei, la Al. Lapedatu, Mănăstirea Comana. Note istorice, în BCMI, I, 1908,

p. 11, p. 16-18. 66 L. Bătrâna, A. Bătrâna, Evoluţia ansamblului fostei mănăstiri Comana în lumina cercetărilor

arheologice, în RMMMIA, V, nr. 1, 1974, p. 22, pl. 1.


cilindrice de colţ şi turn de poartă67. Cele trei monumente alcătuiesc, aşadar, un grup omogen de fortificaţii, care, din punct de vedere evolutiv, descinde foarte probabil din seria curţilor întărite. Aşa cum anticipam mai sus, ele sunt rezultatul unei dezvoltări a programului constructiv pe care îl aveau acestea din urmă, dezvoltare care s-a făcut probabil traversând o fază evolutivă intermediară. Aceasta nu poate fi încă documentată în spaţiul Ţării Româneşti, însă este foarte vizibilă în Moldova, unde, între curţile întărite (fără turnuri de flancare) şi primele cetăţi cu patru turnuri de colţ (Slatina68 şi Suceviţa69), intervin incintele de la Putna70, Moldoviţa71, Neamţ72, Probota nouă73 şi Râşca74, fortificate cu unul sau două turnuri de colţ. Momentul în care curţile întărite încep să se apropie de aspectul unor cetăţi este reprezentat de terminarea lucrărilor de construcţie la fortificaţiile mănăstirii Putna (1481)75, când pentru prima dată zidurile de incintă sunt flancate cu mai multe turnuri: unul de colţ (cu funcţie de clopotniţă) şi două situate pe laturile de vest şi de est. În ceea ce priveşte structura cetăţii rectangulare cu patru turnuri de colţ, structură ce se va impune cu autoritate în arhitectura moldovenească76, aceasta îşi face apariţia o jumătate de secol mai târziu, în jurul anului 1554, când Alexandru Lăpuşneanu demarează lucrările de construcţie la mănăstirea Slatina77. Prin urmare, primele fortificaţii de acest tip din Ţările Române (Slatina şi Menedic) le avem atestate la o distanţă de circa două decenii una de cealaltă, ceea ce face plauzibilă plasarea momentului introducerii lor în arhitectura autohtonă în deceniile patru-şase ale secolului al XVI-lea. Data este importantă pentru înţelegerea evoluţiei fortificaţiilor boiereşti de aceeaşi factură, întrucât ea reprezintă limita până la care, în mod teoretic, acestea din urmă ar putea coborî în ambele ţări. Am văzut însă că în Ţara Românească cele două complexe boiereşti de la Haleş şi Comana îşi fac apariţia mult mai târziu, abia către sfârşitul secolului al XVI-lea şi este destul de puţin probabil să fi existat cazuri similare mai vechi rămase încă necunoscute. În Moldova, ele îşi vor face simţită prezenţa abia în

67 Virgil Drăghiceanu, Mănăstirea Vintilă–Vodă (Buzău). Săpături la prima fundaţie, în BCMI,

XXIV, 1933, p. 170 şi fig. 9. 68 G. Balş, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacul al XVI-lea, în BCMI, XXI, 1928,

p. 198, p. 203 şi fig. 228; Corina Nicolescu, Mănăstirea Slatina, Bucureşti, 1966. 69 G. Balş, op. cit., p. 199, fig. 229, p. 203, p. 220; M. A. Musicescu, Mihai Berza, Mănăstirea

Suceviţa, Bucureşti, 1958, p. 17-28. 70 T. O. Gheorghiu, op. cit., p. 205 şi p. 198, cu planul complexului; Claudiu Paradais, Comori ale

spiritualităţii româneşti la Putna, Iaşi, 1988, p. 85-86 şi fig. 25. 71 G. Balş, op. cit., p. 194, p. 201 şi fig. 224; T. O. Gheorghiu, op. cit., p. 205. 72 Radu Heitel, Cercetările arheologice efectuate la Mănăstirea Neamţ, în MMS, XXXVIII,

nr. 5-6, 1962, p. 327-342. Ipoteza avansată de T. O. Gheorghiu, op. cit., p. 205, potrivit căreia, în timpul lui Ştefan cel Mare, mănăstirea ar fi primit o incintă fortificată cu patru turnuri de colţ, este puţin probabilă, întrucât fortificaţia descrisă este, cel puţin deocamdată, lipsită de analogii pentru această epocă.

73 G. Balş, op. cit., p. 192-193 şi fig. 223; T. O. Gheorghiu, op. cit., p. 207, p. 244-245; V. M. Puşcaşu, în CCA, 1999, nr. 113.

74 T. O. Gheorghiu, op. cit., p. 206, p. 244; R. Mănciulescu, Ştefan Balş, Lucrări de restaurare la mănăstirea Râşca, judeţul Suceava, în RMI, LIX, nr. 1, 1990, p. 74-75.

75 Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, coord.: Mihai Berza, Bucureşti, 1958, p. 55.

76 Dumitru Năstase, Rada Teodoru, Arhitectura, în Istoria artelor plastice în România, vol. II, Bucureşti, 1970, p. 115; T. O. Gheorghiu, op. cit., p. 250-251.

77 Vezi Cronicile slavo-române publicate de I. Bogdan, ediţie revăzută şi completată de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1959, p. 125, p. 140.


prima jumătate a secolului al XVII-lea, primele astfel de complexe fiind mănăstirile Secu78 şi Bisericani79. De remarcat aici este şi specificul funcţional comun pe care l-au avut toate aceste ansambluri, specific ce pare să constituie indicatorul unui fenomen constructiv cu cauze comune. Cel mai probabil este vorba despre aplicarea unei formule de camuflare a cetăţilor respective, formulă pe care atât domnitorii, cât şi boierii au adoptat-o ca răspuns la interdicţia de a construi fortificaţii, impusă Ţărilor Române de Imperiul Otoman80.

Apariţia târzie a acestor reşedinţe puternic fortificate în mediul boieresc poate fi pusă pe seama mai multor factori, care au acţionat foarte probabil în mod convergent. La nivelul celor de maximă generalitate, trebuie remarcate schimbările intervenite în statutul juridic internaţional al celor două ţări române81, precum şi transformările politice, economice şi sociale pe care acestea le-au traversat în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Stingerea vechilor dinastii domneşti, amestecul tot mai agresiv al Imperiului Otoman în viaţa politică de la nordul Dunării, precum şi consecinţa directă a acestui amestec, creşterea gradului de dependenţă a domnilor români faţă de puterea suzerană, au constituit tot atâtea surse de presiune asupra instituţiei domniei, care au condus la diminuarea semnificativă a prestigiului şi a autorităţii sale82.

Beneficiară în plan intern de pe urma acestei evoluţii a fost în special marea boierime. Divizată în diverse facţiuni, aceasta a manifestat pretenţii hegemonice, întronând sau detronând domni (mai mult sau mai puţin legitimi), astfel încât, pe bună dreptate, perioada de la jumătatea secolului al XVI-lea a fost calificată drept o “stăpânire a boierilor”83. Preeminenţa politică a marii boierimi a fost dublată de o creştere semnificativă a potenţialului său economic, perioada fiind marcată de formarea unor domenii de mari dimensiuni, cuprinzând zeci de sate şi părţi de sate84. Acestea au fost rezultatul direct al valorificării numeroaselor oportunităţi

78 G. Balş, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea,

Bucureşti, 1933, p. 21-24; Şt. Balş, Mănăstirea Secu, Bucureşti, 1966; Ioana Grigorescu, Cercetări la biserica mănăstirii Secu şi propuneri de reconstituire, în BMI, XLI, nr. 1, 1972, p. 30-39; T. O. Gheorghiu, op. cit., p. 245-246.

79 G. Balş, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea, p. 278-281, p. 336; Stoicescu, Repertoriul bibliografic, p. 72; T. O. Gheorghiu, op. cit., p. 247; D. Floareş, op. cit., p. 134.

80 Dan Bădărău, I. Caproşu, Iaşii vechilor zidiri. Până la 1821, Iaşi, 1974, p. 233; Vasile Drăguţ, Arta românească. Preistorie, Antichitate, Ev Mediu, Renaştere, Baroc, Bucureşti, 1982, p. 216-217; D. Floareş, op. cit., p. 133.

81 Vezi Mihai Maxim, Regimul economic al dominaţiei otomane în Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în Revista de istorie, 32, nr. 9, 1979, p. 1731-1735; Tahsin Gemil, Românii şi otomanii în secolele XIV-XVI, Bucureşti, 1991, p. 36-46; M. Maxim, Ţările Române şi Înalta Poartă. Cadrul juridic al relaţiilor româno-otomane în Evul Mediu, Bucureşti, 1993, p. 240-246; Viorel Panaite, Pace, război şi comerţ în Islam. Ţările Române şi dreptul otoman al popoarelor (secolele XV-XVII), Bucureşti, 1997, p. 406, p. 410-421.

82 Gheorghe I. Brătianu, Sfatul domnesc şi Adunarea stărilor în Principatele Române, Bucureşti, 1995, p. 71-74, p. 133-149.

83 N. Iorga, Istoria românilor, vol. V, Vitejii, ediţia a II-a, îngrijită de Constantin Rezachevici, Bucureşti, 1998, p. VII; pentru o privire de sinteză asupra acestor realităţi, vezi Paul Cernovodeanu, Clanuri, familii, autorităţi, puteri (Ţara Românească, secolele XV-XVII), în AG, I (VI), nr. 1-2, 1994, p. 79-84.

84 Vezi Ion Donat, Satele lui Mihai Viteazul, în Idem, Domeniul domnesc în Ţara Românească (sec. XIV-XVI), ediţie îngrijită de Gheorghe Lazăr, Bucureşti, 1996, p. 192-241, relativ la cazul domeniului lui Mihai Viteazul; C. Rezachevici, Domeniul boieresc al lui Radu Şerban, în Studii, 23, nr. 3, 1970, p. 469-491, privitor la domeniul lui Radu Şerban.


de achiziţionare rapidă şi, probabil, în condiţii financiare avantajoase, a satelor şi ocinilor scoase la vânzare de boierimea mică, de ţară, pauperizată în ritm rapid sub povara unei fiscalităţi care a înregistrat cote fără precedent din cauza pretenţiilor financiare otomane85.

Formarea acestor mari domenii în cursul secolului al XVI-lea a constituit, fără îndoială, o condiţie necesară pentru dezvoltarea fortificaţiilor boiereşti. Ea nu pare să fi fost însă şi suficientă, pentru că, aşa cum am văzut, domenii de mari dimensiuni au existat şi în perioada anterioară, dar existenţa lor nu a avut aceleaşi efecte la nivelul fenomenului constructiv analizat aici. Prin urmare, este de crezut că secolul al XVI-lea a beneficiat de prezenţa unui factor economic care a influenţat decisiv nivelul veniturilor boiereşti, factor ce a stat la baza apariţiei unor excedente ce trebuie căutate în cheltuielile prilejuite de ridicarea cetăţilor.

Foarte probabil, acest factor este reprezentat de implicarea crescândă a boierimii în comerţul internaţional86, cel care, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, a traversat o conjunctură deosebit de favorabilă pentru producătorii agricoli87. Nu în ultimul rând, este de presupus că veniturile mari realizate au stimulat creşterea interesului pentru extinderea domeniilor funciare, astfel încât marea boierime autohtonă a ajuns să se angreneze într-o adevărată spirală investiţional–productivă.

Se conturează, astfel, concluzia că apariţia primelor cetăţi boiereşti, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, s-a petrecut într-o conjunctură complexă, pe fondul căreia au acţionat în mod decisiv doi importanţi factori de natură economică: coagularea domeniilor de mari dimensiuni şi veniturile substanţiale obţinute de pe urma exploatării lor, prin valorificarea oportunităţilor oferite de economia autohtonă şi de cea europeană.

Un ultim aspect care trebuie avut în vedere se leagă de eficienţa elementelor de fortificare descrise. Comparate cu cele din perioada anterioară, ele reprezintă, fără îndoială, un progres tehnic notabil, însă nu trebuie uitat că şi arta militară a secolelor XV-XVI a continuat să se dezvolte. În Europa Occidentală şi chiar în Imperiul Otoman arhitectura defensivă intrase intr-o într-o nouă fază de evoluţie

85 Pentru legătura dintre instaurarea regimului de suzeranitate otomană, creşterea cuantumului

dărilor către domnie şi apariţia fenomenului de aservire a stăpânilor mărunţi de ocini, vezi A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. III, De la moartea lui Petru Rareş până la Matei Basarab şi Vasile Lupu, ediţia a IV-a, text stabilit de N. Stoicescu şi Maria Simionescu, note, comentarii, prefaţă, indice şi ilustraţia de N. Stoicescu, Bucureşti, 1988, p. 404-411; N. Iorga, Constatări istorice cu privire la viaţa agrară a românilor, Bucureşti, 1908, p. 24-32; I. C. Filitti, Proprietatea solului în Principatele Române până la 1864, în Idem, Opere alese, cuvânt înainte, text stabilit, bibliografie, tabel cronologic şi note de G. Penelea, Bucureşti, 1985, p. 278-286; D. Mioc, Despre cuantumul birului pe gospodăria ţărănească în Ţara Românească în secolul al XVI-lea, în SMIM, V, 1962, p. 167-171. Pentru situaţia similară din Moldova, vezi I. Caproşu, Rolul capitalului cămătăresc în aservirea micii proprietăţi din Moldova (până la începutul regimului fanariot), în AIIAI, VII, 1970, p. 108-136.

86 P. P. Panaitescu, Dreptul de strămutare al ţăranilor în Ţările Române (până la mijlocul secolului al XVII-lea), în SMIM, I, 1956, p. 81.

87 Vezi B. Murgescu, Impactul conjuncturii europene asupra comerţului românesc în a doua jumătate a secolului al XVII-lea (I), în Revista de istorie, 41, nr. 5, 1988, p. 517, care vorbeşte despre apariţia, în secolul al XVI-lea, a unui “boom” pe piaţa europeană a vitelor, cauzat de sporul demografic înregistrat în Europa creştină şi Imperiul Otoman, situaţie ce a determinat creşteri spectaculoase la nivelul cererii şi al preţurilor. Acest comerţ a cunoscut o înflorire maximă în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, iar Ţările Române au profitat din plin de această oportunitate, beneficiarii săi fiind mai ales domnia şi marea boierime (Ibidem, p. 517-518).


prin introducerea fortificaţiilor bastionare88, în vreme ce, de cealaltă parte, artileria cunoştea un rapid proces de perfecţionare, trecând de la un stadiu empiric de utilizare, la unul ştiinţific89. În acest context, se poate uşor observa că cetăţile nobilimii autohtone erau anacronice în raport cu tehnica militară a vremii, astfel încât potenţialul lor defensiv nu putea fi unul foarte ridicat. De altfel, acest decalaj este vizibil la nivelul întregului spaţiu românesc, secolele XVI-XVII fiind o perioadă în care nici măcar puterea centrală nu a mai reuşit să ţină pasul cu inovaţiile epocii90. În aceste condiţii, este de crezut că scopurile pentru care au fost ridicate aceste fortificaţii nu se vor fi diferenţiat prea mult de cele atribuite curţilor întărite: ele trebuie să fi fost legate în principal de apărarea împotriva ameninţărilor minore (atât de des semnalate în izvoarele epocii) şi mai puţin de asigurarea unor puncte strategice de sprijin pentru acţiunile militare de anvergură91.

3. EVOLUŢIA FORTIFICAŢIILOR ŞI PONDEREA ACESTORA ÎN MEDIUL REZIDENŢIAL BOIERESC Clarificarea în linii generale a tipologiei reşedinţelor boiereşti în funcţie de

criteriul fortificaţiilor, ne permite în cele din urmă schiţarea câtorva răspunsuri la cele două întrebări pe care, aşa cum am văzut la începutul capitolului de faţă, le ridică studierea acestei problematici.

În lumina izvoarelor istorice existente, se poate afirma că evoluţia programelor defensive boiereşti a fost jalonată de două momente importante: finalul secolului al XV-lea – când îşi fac apariţia primele fortificaţii sumare de zid – şi a doua jumătate a secolului al XVI-lea, când se creează premisele pentru adoptarea unui sistem mai amplu de amenajări defensive, sistem care ajunge să reproducă modelul cetăţilor domneşti din epocă. Cele două momente delimitează, aşadar, două faze distincte, care au marcat progresele tehnice importante asimilate de nobilimea autohtonă în acest domeniu. Trebuie observat, însă, că cele două faze acoperă doar finalul intervalului cronologic aflat în atenţia noastră (respectiv secolul al XVI-lea) şi, de asemenea, că din această schiţă evolutivă lipsesc cu desăvârşire fortificaţiile de pământ şi lemn, cele care din punct de vedere genetic au prefigurat peste tot în Europa introducerea celor din zidărie. În acest context, se ridică în mod firesc problema modului în care va fi arătat perioada secolelor XIV-XV din această perspectivă.

După cum am văzut, izvoarele arheologice nu aduc nici un argument în favoarea ideii că reşedinţele autohtone ar fi dispus anterior secolului al XVI-lea de şanţuri, valuri sau palisade. Dispunem în schimb de un izvor scris care ar putea să se preteze la o astfel de interpretare. Este vorba despre mult discutatul document din 8 octombrie 146292, care menţionează toponimul “Muncei, unde a fost cetatea lui Duma Negru”, document folosit multă vreme drept argument în favoarea existenţei unor cetăţi boiereşti încă din secolul al XV-lea. Cercetările de teren întreprinse în zonă au demonstrat însă că precizarea legată de cetatea lui Duma Negru nu făcea referire la un complex datând din secolul al XV-lea, aşa cum s-a

88 D. Floareş, op. cit., p. 130. 89 Vezi General Radu Rosetti, Istoria artei militare a românilor până la mijlocul veacului al XVII-

lea, Bucureşti, 1947, p. 280-284. 90 D. Floareş, op. cit., p. 130-138. 91 Gh. I. Cantacuzino, op. cit., p. 267. 92 DRH, A, vol. II, p. 161, nr. 112.


crezut iniţial93, ci la o veche fortificaţie de pământ, în perimetrul căreia s-au găsit fragmente ceramice şi plastică antropomorfă cucuteniană, precum şi ceramică din secolele VIII-XII94. Prin urmare, interpretarea dată documentului din 1462, potrivit căreia fortificaţia a fost ridicată de Duma Negru, trebuie scoasă din discuţie. Rămâne în schimb ipoteza că aceasta i-ar fi putut aparţine boierului respectiv, în eventualitatea în care vechea fortificaţie ar fi fost doar utilizată de Duma Negru, poate chiar într-o formă refăcută. Trebuie remarcat, însă, că cercetările de suprafaţă nu au descoperit ceramică mai recentă decât secolul al XII-lea, deşi prezenţa unei garnizoane din secolul al XV-lea ar fi lăsat aici urme, care, prin poziţia lor stratigrafică, ar fi fost mai uşor de sesizat decât cele deja descoperite. În consecinţă, nici această ipoteză nu este plauzibilă. De altfel, documentele de cancelarie din secolele următoare vin să ne dea lămuriri suplimentare asupra situaţiei din teren, precizând că ceea ce îi aparţinuse boierului Duma Negru nu era cetatea, ci o poiană de fâneaţă în care se afla aceasta. Datorită prezenţei vechii fortificaţii, poiana a fost denumită de localnici “Poiana cetăţelei”95, “Poiana cu cetate”96 sau “Poiana cu cetăţuie”97, aşa cum ne arată o serie de acte de cancelarie emise la începutul secolului al XVI-lea şi în prima jumătate a secolului al XVII-lea. Două dintre aceste documente fac în mod evident legătura între boier şi poiană, precizând că aceasta din urmă, împreună cu celelalte poieni din hotarul satului Scânteia, au fost vândute mănăstirii Bârnova de către strănepoţii lui Duma Negru din “uricul pe care l-a avut străbunicul lor, Duma Negrul, de la Ştefan voievod cel Bătrân şi Bun”98. Devine astfel evident faptul că poiana respectivă îi aparţinuse iniţial boierului Duma Negru şi că ea a fost păstrată în stăpânirea neamului său până la momentul scoaterii ei la vânzare. Aşadar, actul din 1462 a avut în vedere, foarte probabil, poiana în care se afla cetatea şi nu cetatea ca atare. De aici se poate ajunge la concluzia că precizarea ce a însoţit toponimul Muncei trebuie să fi fost de fapt “unde a fost poiana cu cetate a lui Duma Negru”, însă grămăticul care a redactat documentul a omis cuvântul “poiana”, lăsând astfel impresia că cetatea era cea care îi aparţinuse boierului respectiv. Consecinţa directă a acestei constatări este faptul că documentul în cauză nu mai poate fi privit drept o sursă credibilă cu privire la existenţa unor cetăţi boiereşti în secolul al XV-lea.

93 P. P. Panaitescu, Producţia şi viaţa economică, în V. Costăchel, P. P. Panaitescu, A. Cazacu,

op. cit., p. 59; P. P. Panaitescu, Obştea ţărănească în Ţara Românească şi Moldova. Orânduirea feudală, Bucureşti, 1964, p. 82; Barbu Cîmpina, D. Mioc, M. Berza, Şt. Ştefănescu, N. Stoicescu, Fărâmiţarea feudală în Ţara Românească şi Moldova în secolul al XIV-lea şi în prima jumătate a secolului al XV-lea, în Istoria României, vol. II, redactor responsabil: A. Oţetea, redactori responsabili adjuncţi: M. Berza, B. Cîmpina şi Şt. Pascu, secretar: Şt. Ştefănescu, Bucureşti, 1962, p. 317.

94 Vezi C. Cihodaru, Note şi discuţii pe marginea volumului «Viaţa feudală», în SCŞI, Istorie, IX, 1958, p. 173-174; Nicolae Zaharia, Mircea Petrescu–Dîmboviţa, Emilia Zaharia, Aşezări din Moldova. De la Paleolitic până în secolul al XVIII-lea, Bucureşti, 1970, p. 329; Vasile Chirică, Marcel Tănăsache, Repertoriul arheologic al judeţului Iaşi, vol. I, Iaşi, 1984, p. 158.

95 DIR, A, veac XVI, vol. 1, p. 41, nr. 36 (act din 6 octombrie 1503). Documentul aduce şi alte lămuriri în privinţa geografiei zonei, menţionând numeroase alte poieni care se aflau aici: “Poiana Nastii”, “Poiana mestecenilor”, “Poiana lui Ihaciu”, “Poiana lui Mogoş”, “Poiana celor şapte tei”, “Poiana lui Andrieş”.

96 DRH, A, vol. XIX, p. 586, nr. 429 (act din 12 noiembrie 1628); Ibidem, p. 587, nr. 430 (act din <1628, după noiembrie 12>).

97 Ibidem, p. 610-611, nr. 445 (act din 11 decembrie 1628). 98 Ibidem, p. 586, nr. 429; Ibidem, p. 587, nr. 430.


Prin urmare, este evident faptul că, cel puţin deocamdată, nu putem vorbi despre existenţa vreunui tip de fortificaţie boierească pe parcursul secolelor XIV-XV. Ceea ce ne permit izvoarele scrise să afirmăm, în schimb, vizează constatarea că reşedinţele nobilimii autohtone erau în marea lor majoritate închise în spatele unor garduri sau îngrădituri din lemn99; în consecinţă, drept precursoare ale zidurilor de incintă apărute la finele secolului al XV-lea nu pot fi considerate decât aceste modeste împrejmuiri, lipsite de pretenţii defensive.

Analizată din perspectiva fortificaţiilor, evoluţia complexelor rezidenţiale boiereşti a înregistrat, aşadar, o primă etapă a secolelor XIV-XV, care, foarte probabil, s-a caracterizat prin absenţa totală a elementelor defensive. Ea a fost urmată de o a doua etapă, cuprinzând sfârşitul veacului al XV-lea şi întregul secol al XVI-lea, în cursul căreia asistăm la apariţia şi dezvoltarea fortificaţiilor de zid. Protejate destul de sumar la început, apoi mult mai eficient, complexele care au dispus de fortificaţii au funcţionat în paralel cu cele nefortificate, însă au avut o pondere minoritară în mediul rezidenţial boieresc. Presupunând costuri foarte mari, ridicarea lor nu putea fi decât apanajul unui grup restrâns de familii boiereşti, din rândurile cărora făceau parte rude domneşti şi mari dregători, adică persoane care dispuneau de resurse financiare considerabile. Restul boierimii, în fapt marea ei majoritate, a continuat să locuiască în cadrul unor complexe rezidenţiale lipsite de elemente defensive.

99 Vezi infra, p. 253-255.

CAPITOLUL VII FORMULE DE ORGANIZARE A SPAŢIULUI

REŞEDINŢEI BOIEREŞTI

Reconstituirea topografiei unei reşedinţe boiereşti tipice pentru secolele XIV-XVI este un demers destul de dificil de realizat, în condiţiile în care, în marea lor majoritate, investigaţiile arheologice nu au putut furniza elemente concrete despre structura constructivă şi traseul îngrăditurilor care delimitau un astfel de ansamblu. Ştim, totuşi, că izvoarele scrise, atunci când se referă la reşedinţele nobilimii autohtone, utilizează termeni precum curte, curia şi, în special, dvor], termeni care, în unele situaţii, fac referire la existenţa unor spaţii îngrădite1. Ştim, de asemenea, că aceiaşi termeni sunt utilizaţi şi în cazul reşedinţelor domneşti, valenţa semantică semnalată fiind confirmată, în aceste cazuri, de cercetările arheologice, care le descriu ca pe nişte complexe închise în interiorul unor îngrădituri din lemn sau zid2. În plus, se pare că nici gospodăriile ţărăneşti nu ieşeau din acest tipar, studiile etnografice evidenţiind faptul că aproape întotdeauna casele şi anexele gospodăreşti ale locuitorilor de rând erau amplasate în interiorul unor curţi delimitate prin garduri din lemn3. Aceste realităţi ne obligă, prin urmare, să acceptăm ideea că, la rândul său, reşedinţa boierească trebuie să fi avut o structură asemănătoare, în cadrul căreia complexul de clădiri format din locuinţă şi anexe utilitar-gospodăreşti era plasat în spatele unui gard sau al unei forme oarecare de îngrădire.

Sugestii în această direcţie pot fi găsite şi în documentele interne de cancelarie, cele mai multe surse de acest fel făcând aluzie la prezenţa îngrăditurilor sau a gardurilor dispuse în jurul caselor boierimii mărunte, de ţară. Un astfel de act, purtând data de 18 noiembrie 1590, ne înfăţişează gospodăria unui anume Vişan, fiul Radei, din satul Boleasca, care era alcătuită dintr-o casă “şi nişte sâsâiace şi garduri de la casă şi nişte paie şi o râşniţă”4. Foarte asemănător, prin informaţiile furnizate, este un alt act, datând din 3 mai 1594, care menţionează ocina cumpărată în Voinigeşti de Oancea din Râmnic, pentru 1000 de aspri, ocină care era formată dintr-o “casă în sat cu tot locul ei împrejur, cât s-a îngrădit”5. Foarte sugestiv, prin gradul mare de generalitate pe care îl evocă, este un document din 18 noiembrie

1 Cristian Nicolae Apetrei, Terminologia reşedinţelor boiereşti în documentele din Ţara

Românească şi Moldova în secolele XIV-XVI, în Arheologia Moldovei, XXVII, 2004, p. 198-201, p. 206-207, p. 209-210, p. 212.

2 Vezi Gheorghe I. Cantacuzino, Cetăţi medievale din Ţara Românească în secolele XIII-XVI, Bucureşti, 2001, p. 210; Mariana Şlapac, Cetăţi medievale din Moldova. Mijlocul secolului al XIV-lea–mijlocul secolului al XVI-lea, Chişinău, 2004, p. 41.

3 Paul Petrescu, Arhitectura, în vol. Arta populară românească, redactori responsabili: Florea Bobu Florescu şi Paul Petrescu, Bucureşti, 1969, p. 163-164; Valer Butură, Etnografia poporului român. Cultura materială, Cluj Napoca, 1978, p. 46, p. 69-78; Grigore Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor, Bucureşti, 1982, p. 65. Singura excepţie o constituie satele de tip risipit din Munţii Apuseni, unde a fost semnalată şi prezenţa unor gospodării fără garduri exterioare, vezi V. Butură, op. cit., p. 69.

4 DIR, B, veac XVI, vol. 5, p. 476-477, nr. 493. 5 DRH, B, vol. XI, p. 64, nr. 47.


1587, prin care domnitorul Mihnea II Turcitul întăreşte marelui sluger Calotă şi logofătului Gherghe ocinile celor care, cu câţiva ani în urmă, îl jefuiseră pe marele ban Dobromir, în timp ce acesta încerca să se refugieze peste munţi, în Tran- silvania. Documentul menţionează nu mai puţin de 23 de sate, ale căror locuitori au participat la acest episod, domnul având de ales între a-i executa pe vinovaţi sau a le confisca ocinile. Interesant pentru problema aflată în discuţie este locul unde se desfăşurau astfel de execuţii, actul arătând că: “domnia mea am vrut şi am stat să-i pun în ţeapă înaintea porţilor caselor lor [subl. n.], sau să plătească această avere”6.

Cercetate cu atenţie, izvoarele scrise şi, în mod special, documentele interne de cancelarie ne oferă informaţii asemănătoare şi în legătură cu reşedinţele marilor boieri. Un prim exemplu este legat de oraşul Bucureşti, unde Vlad mare pârcălab cumpăra de la Rada, fiica marelui portar Stepan, un loc de casă pentru 1600 de aspri. Actul de întărire, emis de conducerea oraşului la 26 mai 1577, precizează că pe locul respectiv pârcălabul a ridicat o curte, iar “cheltuiala pe care a cheltuit-o el pe casa care a făcut-o şi pe curtea din jurul casei şi din toate cheltuielile fac aspri 8045”7. Un alt act, din 28 martie 1579, prin care Dumitru mare clucer şi jupaniţa Caplea primesc întărire pentru gospodăria lui Păcală din Cepturile, precizează că locul de casă cumpărat cuprindea, pe lângă spaţiile rezervate locuinţei, ariei şi grădinii, “şi toate gardurile în jur”8. O împrejmuire similară a avut probabil şi curtea din Bucureşti a pivnicerului Trifan, gardurile acesteia fiind menţionate, alături de casă, pivniţă, prăvălii şi cămări, în actul de vânzare-cumpărare a reşedinţei, întărit la 30 mai 1589 de autorităţile oraşului9. Tot aici trebuie inclusă şi reşedinţa din Bucureşti a logofătului Sibiiu din Muşăteşti, cumpărată la 3 februarie 1593, “cu casă cu curte şi cu garduri”, de la Grama zugravul10.

Deşi în cazul Moldovei actele interne de cancelarie nu conţin informaţii similare, este totuşi greu de crezut că reşedinţele boierimii moldovene se puteau diferenţia prea mult de cele ale elitei muntene. Justeţea acestui raţionament pare a fi susţinută şi de o informaţie consemnată în letopiseţul lui Miron Costin, care, deşi se referă la o realitate a primilor ani ai secolului al XVII-lea, poate fi, totuşi, extrapolată şi la nivelul deceniilor anterioare. Este vorba despre menţionarea uneia dintre consecinţele directe ale luptei de la Cornul lui Sas, din anul 1612, în urma căreia Ştefan Tomşa al II-lea îi executa pe câţiva dintre boierii hicleni, între aceştia figurând Bărboi vornicul şi un fiu al acestuia: “deci pre Bărboiu cel bătrân îndată l-au înţepatu în laturea târgului, iar pre feciorul lui au trimis de l-au spândzuratu în poarta casei [subl. n.] tătâne-său”11. Aşadar, ne aflăm în faţa aceleiaşi practici pe care am întâlnit-o în Muntenia secolului al XVI-lea, prezenţa porţilor în faţa cărora se puneau în aplicare sentinţele domneşti de acest gen fiind legată în mod firesc de existenţa unor garduri sau îngrădituri care delimitau spaţiul curţii boiereşti.

Cât priveşte structura concretă a acestor “garduri” sau “îngrădituri”, atât absenţa urmelor arheologice, cât şi modul în care izvoarele scrise reflectă

6 DIR, B, veac XVI, vol. 5, p. 337, nr. 352. 7 DRH, B, vol. VIII, p. 121, nr. 73. 8 Ibidem, p. 294, nr. 186. 9 DIR, B, veac XVI, vol. 5, p. 411, nr. 425. 10 Ibidem, vol. 6, p. 65, nr. 74. 11 Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron vodă încoace, în Idem, Opere, ediţie critică

cu un studiu introductiv, note comentarii, variante, indice şi glosar de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1958, p. 62.

Formule de organizare a spaţiului reşedinţei boiereşti 255

mentalităţile şi comportamentele boierimii din secolele XIV-XVI, ne îndeamnă să dăm în continuare credit unei opinii mai vechi, potrivit căreia, în marea lor majoritate, reşedinţele perioadei au beneficiat de împrejmuiri uşoare din lemn12.

Alături de această “majoritate” a îngrăditurilor din lemn am văzut, însă, că a existat şi o “minoritate” a incintelor din zidărie, unele dintre acestea din urmă conservându-se, într-o formă sau alta, până astăzi. Această ultimă categorie de îngrădituri reprezintă un punct de plecare foarte util pentru adâncirea discuţiei, întrucât ne permite să reconstituim, cel puţin în parte, formulele adoptate pentru organizarea în interiorul curţilor (fie ele din lemn, fie din zid) a diverselor componente ale reşedinţelor boiereşti de epoca analizată.

O primă variantă, care poate fi documentată la Haleş13 (fig. 23), Stroieşti14 (fig. 44) şi Horodniceni15, este aceea în care curtinele reşedinţei înglobau locuinţa, biserica şi, probabil, toate celelalte anexe gospodăreşti. Cum de cele mai multe ori investigaţiile arheologice şi cercetările de suprafaţă indică amplasarea locuinţei în proximitatea bisericii, se pare că această formulă de organizare era utilizată chiar şi atunci când incintele erau delimitate prin îngrădituri din lemn. De altfel, dacă avem în vedere înfăţişarea celor mai multe complexe monahale sau aspectul unora dintre reşedinţele domneşti (precum cele de la Târgovişte16 şi Târgşor17), atunci este de crezut că această îngrăditură atotcuprinzătoare reprezenta tipul de incintă cel mai des folosit pe parcursul secolelor XIV-XVI.

Dat fiind faptul că biserica reşedinţei funcţiona ca loc de înhumare pentru membrii familiei boiereşti, iar împrejurimile acesteia ca necropolă pentru locuitorii de rând ai satului din vecinătate, este de presupus că lăcaşul de cult trebuia totuşi izolat într-un sector al incintei, pentru a i se asigura astfel spaţiul necesar organizării cimitirului. În acest fel se putea proceda la o separare riguroasă a spaţiului sacru al bisericii de cel profan, afectat activităţilor gospodăreşti.

În cadrul acestei prime formule, raportul dintre locuinţă şi paraclis putea îmbrăca două variante, factorul de diferenţiere constituindu-l, cel mai probabil, modul în care erau dispuse anexele utilitar-gospodăreşti. Atunci când acestea din urmă împreună cu locuinţa formau o curte, biserica se regăsea într-o incintă proprie,

12 Emil Lăzărescu, Arhitectura, în Istoria artelor plastice în România, vol. I, redactor responsabil:

George Oprescu, Bucureşti, 1968, p. 148; Dinu C. Giurescu, Ţara Românească în secolele XIV-XV, Bucureşti, 1973, p. 245; Lia Bătrâna, Adrian Bătrâna, Curţi boiereşti în Moldova medievală, în Magazin istoric, XVI, nr. 12, 1982, p. 17; Teodor Octavian Gheorghiu, Arhitectura medievală de apărare din România, Bucureşti, 1985, p. 203-204.

13 Ion Chicideanu, Constanţa Modoran, Mânăstirea Bradu. Scurt istoric şi cercetări arheologice, în Spiritualitate şi istorie la Întorsura Carpaţilor, vol. II, sub îngrijirea dr. Antonie Plămădeală, Bucureşti, 1983, pl. V.

14 Dimensiunile incintei, de cca. 52 m x 30 m, precum şi prezenţa turnului–poartă (vezi Voica Maria Puşcaşu, Elena Gherman, Cercetările arheologice efectuate la biserica “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”, sat Stroieşti, com. Todireşti, jud. Iaşi, în CI, s. n., XVI, 1997, p. 16, p. 25) par a justifica supoziţia că ne aflăm în faţa unei singure incinte, care cuprindea întregul complex rezidenţial.

15 Maria Magdalena Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş. Studiu prosopografic, Iaşi, 2002, p. 117-118.

16 Cristian Moisescu, Prima Curte domnească de la Târgovişte, în BMI, XXXIX, nr. 1, 1970, p. 11.

17 Nicolae Constantinescu, Note arheologice şi istorice asupra curţii feudale de la Târgşor (secolele XV-XVII), în SCIV, 20, nr. 1, 1969, p. 92-94, fig. 1; Cristian Luca, Observaţii asupra unui inel medieval de bronz descoperit la Târgşoru Vechi–Prahova, în Cercetări numismatice, VIII, 2002, p. 464-465.


aşa cum se întâmplă cu reşedinţa boierească de la Târgu Jiu–Vădeni 18 (fig. 20), dar şi cu unele reşedinţe domneşti (Curtea de Argeş19, Piatra Neamţ20 şi Iaşi21). Dacă, dimpotrivă, anexele erau organizate separat, în cadrul unor curţi distincte, atunci biserica şi locuinţa puteau fi amplasate într-o curte comună, aşa cum este cazul complexului Mitropoliei din Târgovişte, compus din trei astfel de incinte: două îngrădite cu lemn (o curte destinată grajdurilor şi bucătăriilor, respectiv o curte a păsărilor) şi una de zid, în interiorul căreia se aflau palatul, biserica mitropolitană, bolniţa, biserica bolniţei, precum şi o serie de chilii22.

În alte cazuri însă (Vornicenii Mari23, Netezi24, Giuleşti25, Cumpărătura26, Iancu Jianu27 şi Părhăuţi28), distanţa dintre locuinţa boierească şi biserica atribuită reşedinţei respective era cuprinsă între 100 m şi 400 m, această constatare fiind de natură să îndreptăţească concluzia că ne aflăm în faţa unei alte formule de organizare a complexului rezidenţial, în care biserica era construită separat, undeva în exteriorul incintei. Situaţia evocată nu este specifică exclusiv curţilor boiereşti, dispuneri similare ale celor două componente arhitecturale fiind întâlnite, de asemenea, la curţile domneşti de la Suceava29 şi Hârlău30, dar şi dincolo de Carpaţi, în mediul cnezilor români din Transilvania31.

Trebuie spus aici că amplasarea bisericilor la distanţă de componentele laice ale reşedinţelor domneşti sau boiereşti i-a determinat pe unii istorici să afirme că aceste lăcaşuri de cult nu pot fi considerate biserici de curte, funcţionarea lor ca biserici parohiale venind în contradicţie cu specificul privat, exclusivist al unei capele nobiliare32. Argumentul invocat al distanţei nu este însă unul decisiv, întrucât

18 Adrian Corvătescu, Casa Brăiloiu din Vădeni. Cercetări de arhitectură, în RMMMIA, XIII, nr.

1, 1982, p. 48-49, fig. 1. 19 N. Constantinescu, Curtea de Argeş (1200-1400). Asupra începuturilor Ţării Româneşti,

Bucureşti, 1984, p. 75-80, fig. 4. 20 Leon Şimanschi, Curtea şi biserica domnească din Piatra Neamţ, Bucureşti, 1969, p. 6. 21 Eugenia Neamţu, Stela Cheptea, Cercetările arheologice de la “Casa Dosoftei” din Iaşi (1966-

1968), în MCA, X, 1973, p. 281-287; Dan Bădărău, Ioan Caproşu, Iaşii vechilor zidiri. Până la 1821, Iaşi, 1974, p. 49; Alexandru Andronic, Stela Cheptea, Curtea domnească din Iaşi, în RMI, LIX, nr. 2, 1990, p. 17.

22 Călători străini, vol. VI, p. 118; Petru Diaconescu, Gabriel Mihăescu, Complexul monumental al Mitropoliei din Târgovişte. Rezultatul cercetărilor arheologice, în RMMMIA, XIX, nr. 2, 1988, p. 63-66.

23 Mircea D. Matei, Emil I. Emandi, O ctitorie din secolul al XIV-lea a vornicului Oană de la Tulova, în SCIA–AP, 32, 1985, p. 4.

24 Bătrâna, Vatamanu, Netezi, 1982, p. 90; Bătrâna, Netezi, 1985, p. 304. 25 Bătrâna, Monoranu, Giuleşti, 1984, p. 155. 26 Florin Hău, Ion Mareş, Ruinele unui monument medieval necunoscut: biserica satului (dispărut)

Nemirceni, în SAMJ, XXII-XXIII, 1995-1996, p. 330-331. 27 P. V. Năsturel, Biserici, mânăstiri şi schituri din Oltenia, în Revista pentru istorie, archeologie

şi filologie, XII, nr. 2, 1911, p. 313. 28 Mugur Andronic, Evoluţia habitatului uman în bazinul hidrografic Soloneţ, din Paleolitic până

la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în SAMJ, XXII-XXIII, 1995-1996, p. 26-27. 29 Avem în vedere aici biserica “Sf. Dumitru” şi edificiul triconc descoperit parţial sub fundaţiile

acesteia, parţial lângă respectivele fundaţii, pe care autorii descoperirii l-au denumit biserica nr. 2; vezi, în acest sens, M. D. Matei, Alexandru Rădulescu, Alexandru Artimon, Bisericile de piatră de la “Sf. Dumitru”, în SCIVA, 20, nr. 4, 1969, p. 541-563.

30 Stela Cheptea, Un oraş medieval: Hârlău, Iaşi, 2000, p. 149. 31 Adrian A. Rusu, Ctitori şi biserici din Ţara Haţegului până la 1700, Satu Mare, 1997, p. 142. 32 Idem, Ioan de Hunedoara şi românii din vremea lui, Cluj Napoca, 1999, p. 258-259, cu referire

la bisericile de curte ale nobilimii române din spaţiul Transilvaniei; S. Cheptea, op. cit., p. 149, cu referire la cazul bisericii “Sf. Gheorghe” din Hârlău.

Formule de organizare a spaţiului reşedinţei boiereşti 257

legătura dintre biserică şi restul complexului rezidenţial este una cât se poate de evidentă: pe de o parte, aceste lăcaşuri de cult se aflau în vecinătatea imediată a unor locuinţe domneşti sau boiereşti, iar pe de altă parte, ele erau în mod categoric ctitorii ale stăpânilor acestor locuinţe, care le utilizau drept necropole de familie. Chiar dacă, în multe dintre cazuri, investigarea necropolelor exterioare ne arată că aceste lăcaşuri funcţionau în paralel ca biserici parohiale săteşti, cele două funcţii nu trebuie văzute neapărat ca excluzându-se reciproc, întrucât ele puteau fi şi complementare. De altfel, situaţii similare sunt întâlnite şi în Europa catolică, de unde boierimea autohtonă a preluat acest model funcţional, absenţa unor capele din castelele sau reşedinţele proprii determinând nobilimea occidentală să frecventeze aceleaşi biserici ca şi populaţia de rând, chiar dacă lăcaşurile de cult respective se aflau uneori la distanţe de 1-2 km33.

33 I. Holl, Mittelalterarchäologie in Ungarn (1946-1964), în Acta Archaeologica Academiae

Scientiarium Hungaricae, 22, 1970, p. 375, fig. 4; Gabriel Fournier, Le château dans la France médiévale. Essai de sociologie monumentale, Paris, 1978, p. 191-196; Wolfgang Timpel, Goomerstadt, ein hochmittelalterliche Herrensitz in Thüringen, Weimar, 1982, p. 51-52, fig. 20; Florence Journot, L’habitat seigneurial en Haut-Languedoc (Xé-XIVé s.). Approche archéologique de l’aristocratie méridionale, în Cahier de civilisation médiévale, XXXV, nr. 4, 1992, p. 354; Philippe Contamine, La noblesse au royaume de France de Philippe le Bell à Louis XII. Essai de synthèse, ediţia a II-a, Paris, 1998, p. 157-159. Vezi şi Daniel Istria, Le château, l’habitat et l’église dans le nord de la Corse aux XIIé et XIIIé siècles, în Mélanges de l’École française de Rome. Moyen Âge, 114, nr. 1, 2002, p. 293-299, care nu manifestă nici o reticenţă în a cataloga drept “biserici castrale” astfel de lăcaşe de cult amplasate extra muros.

CONCLUZII

În lumina diverselor categorii de izvoare istorice disponibile cercetării de specialitate, reşedinţele ridicate de nobilimea din Ţara Românească şi Moldova în secolele XIV-XVI ni se prezintă astăzi sub aspectul unor complexe arhitectonice menite să îndeplinească funcţii multiple.

Un astfel de ansamblu trebuia să asigure, în primul rând, spaţii de locuit cu un grad ridicat de confort, potrivit condiţiei sociale a proprietarilor, precum şi posibilitatea accesului la serviciile religioase ale unui lăcaş de cult.

Prezenţa temporară sau permanentă a unei familii boiereşti într-un spaţiu locuibil a atras după sine, însă, şi obligativitatea satisfacerii unor nevoi de ordin economic, mergând de la prepararea hranei, asigurarea mijloacelor de deplasare, depozitarea şi conservarea diverselor categorii de bunuri, până la furnizarea unor servicii casnice sau meşteşugăreşti. În consecinţă, curţile boiereşti au căpătat şi aspectul unor centre economice, această din urmă trăsătură fiind accentuată în anumite situaţii de prezenţa anexelor destinate producerii şi depozitării unor categorii de bunuri şi chiar a spaţiilor de comercializare a acestora.

Nu trebuie uitat, însă, că aceste elemente alcătuiau doar o parte a structurilor economice care intrau în componenţa unui domeniu boieresc. În afara celor legate nemijlocit de viaţa cotidiană a familiei rezidente, posesorul curţii controla numeroase alte astfel de componente răspândite prin satele şi părţile de sate aflate în stăpânirea sa. Se ajunge astfel la înţelegerea unei alte dimensiuni care a caracterizat acest tip de complexe, anume cea administrativă. Privită din această ultimă perspectivă, reşedinţa boierească apare ca un nucleu în jurul căruia gravita întreaga administraţie domenială: de aici plecau toate deciziile stăpânilor, aici se adunau purtătorii şi executanţii acestora (slugile boiereşti) şi tot aici se strângeau veniturile obţinute din exploatarea domeniului.

În cele din urmă, registrul funcţional al reşedinţelor nobiliare autohtone se completează cu prezenţa unor sarcini de natură defensivă. Este de crezut, însă, că pentru marea majoritate a situaţiilor aceste sarcini se reduceau la activitatea de pază a slugilor boiereşti, aceasta întrucât amenajările defensive care să confere valenţe militare complexelor rezidenţiale propriu-zise au avut o pondere destul de redusă în programele constructive puse în practică.

Din punct de vedere structural, sursele scrise şi, în special, investigaţiile arheologice vin să ilustreze modul în care răspundeau reşedinţele boiereşti acestor multiple destinaţii, dezvăluindu-ne existenţa unei întregi serii de componente constructive: locuinţe, edificii de cult, instalaţii de preparare a hranei, spaţii de depozitare, diverse alte anexe cu caracter economic, iar uneori, şi fortificaţii.

Privită în liniile sale generale, arhitectura caselor ridicate de nobilimea autohtonă pune în evidenţă utilizarea cu predilecţie a două tipuri constructive, tipuri ce au deţinut un loc important în repertoriul medieval al construcţiilor civile: locuinţa cu un singur nivel şi locuinţa etajată.

Primul dintre acestea îşi are rădăcinile în arhitectura tradiţională românească şi se prezintă foarte probabil drept rezultat al unei evoluţii care, trecând prin stadiul


intermediar al locuinţei semi-îngropate, a avut la origine bordeiul ţărănesc. Construcţiile de acest fel trebuie să fi avut un grad mare de răspândire printre casele nobilimii autohtone, ele fiind puse în practică prin toate cele trei tipuri de materiale de construcţie cunoscute în epocă: lemnul, zidăria şi sistemul mixt.

De cealaltă parte, locuinţa etajată nu îşi găseşte antecedente în arhitectura autohtonă, astfel încât, cel mai probabil, ea reprezintă un împrumut pe care elitele locale şi l-au însuşit sub influenţa arhitecturii civile europene. Trebuie remarcat, însă, că influenţa despre care vorbim s-a materializat prin adoptarea a două variante ale acestui gen de clădire, fiecare reprezentând un program constructiv de sine stătător. Unul dintre acestea este reprezentat de locuinţa de suprafaţă cu două sau mai multe niveluri, mult mai bine cunoscută sub denumirea de locuinţă–turn. Pe acesta îl găsim atestat deocamdată numai sub forma înălţărilor din zidărie, însă nu este deloc exclus ca cercetările arheologice viitoare să ne demonstreze că a fost prezent şi în celelalte două versiuni constructive, lemnul şi tehnica mixtă. Cel de-al doilea program constructiv etajat îmbracă aspectul locuinţei cu un nivel îngropat şi unul de suprafaţă. Este vorba, aşadar, despre casele cu pivniţă şi parter, un tip de locuinţă care a înregistrat o mare răspândire în rândul elitelor autohtone, el fiind edificat în toate variantele constructive cunoscute.

Tehnicile de construcţie întrebuinţate reflectă şi ele structura de provenienţă a programelor puse în practică. În consecinţă, întâlnim atât sisteme constructive locale, cât şi tehnici de provenienţă străină. Avem aici în vedere sistemul autohton al “furcilor”, prezent în domeniul arhitecturii lemnului; sistemul central-european al “amnarelor”, larg răspândit în acelaşi registru constructiv; dar şi tehnicile utilizate în zona construcţiilor din zidărie: cele de combinare a pietrei cu cărămida (în asize sau în casete), precum şi cea a emplectonului, ultimele reprezentând, neîndoielnic, preluări din arhitectura bizantină.

A doua componentă de bază pentru reşedinţa boierească din spaţiul extracarpatic a fost edificiul de cult. În linii generale, acesta a funcţionat în virtutea aceloraşi caracteristici esenţiale pentru existenţa oricărei capele nobiliare europene, servind ca lăcaş de rugăciune şi loc de înhumare pentru membrii familiei rezidente. Despre utilizarea bisericilor boiereşti în postura de relicvarii nu avem însă nici un fel de date. Fiind de altă confesiune, nobilimea autohtonă nu a participat la “febra” comerţului cu moaşte sfinte din Occident, dar nu pare să fi fost implicată nici în circulaţia relicvelor aparţinând sfinţilor recunoscuţi de Biserica Ortodoxă. Fenomenul în sine şi cauzele lui ar merita, totuşi, o cercetare amănunţită în viitor.

Printre cele mai vechi biserici de curte ridicate de nobilimea autohtonă se regăsesc edificiile din lemn. În cazul lor, materialul, tehnica de construcţie şi elementele planimetrice utilizate pledează în mod hotărâtor în favoarea concluziei că ele descind din repertoriul arhitecturii populare.

În privinţa bisericilor de zid, se poate spune cu certitudine că acestea îşi fac apariţia în cadrul reşedinţelor boierilor români încă din prima jumătate a secolului al XIV-lea. Prin urmare, cele mai timpurii dintre ele sunt practic contemporane cu primele ctitorii domneşti.

Cea mai cunoscută variantă constructivă adoptată la sud şi est de Carpaţi este planul dreptunghiular. Modul în care acesta şi-a făcut apariţia în spaţiul românesc este însă unul dificil de stabilit. Prezenţa contraforturilor şi a soluţiilor de boltire specifice artei gotice (în cazul unora dintre bisericile moldoveneşti), precum şi utilizarea absidelor semicirculare (atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească),

Concluzii 261

par să îndreptăţească concluzia că boierimea română şi-a însuşit modelul de capelă de curte pe care îl găsim utilizat de întreaga feudalitate europeană. Pe de altă parte, însă, prezenţa demonstrată arheologic a bisericilor din lemn în cadrul complexelor rezidenţiale boiereşti face la fel de plauzibilă ipoteza unei origini autohtone, izvorul de inspiraţie fiind, în acest caz, arhitectura populară românească. În această din urmă eventualitate, nu se mai poate pune însă problema receptării unui model sau a unor influenţe străine, întrucât trecerea de la arhitectura lemnului la cea de zid a avut loc probabil chiar pe plan local. De altfel, această evoluţie a marcat întreaga arhitectură europeană1, constatarea fiind în măsură să explice marea popularitate de care s-a bucurat acest tip de biserică în Evul Mediu.

Planul dreptunghiular a fost până acum singurul pe care istoricii de artă l-au aşezat în relaţie cu ansamblurile reşedinţelor boiereşti, în acest sens formulându-se chiar teza existenţei unei strânse legături între el şi funcţiile bisericilor ridicate după principiile sale. Studierea izvoarelor arheologice în strânsă corelare cu cele scrise scoate însă în evidenţă o serie de realităţi care infirmă această teză, repertoriul adoptat de nobilimea autohtonă în activitatea de ctitorire a bisericilor de curte cuprinzând în fapt un registru variat de tipuri constructive.

Din această ultimă perspectivă, trebuie remarcată, în primul rând, prezenţa planului triconc, a cărui origine sud dunăreană este un adevăr consacrat în istoriografia artei medievale româneşti. Această structură constructivă este atestată mai ales în cadrul reşedinţelor din Moldova, unde pot fi sesizate două variante, diferenţiate în funcţie de soluţia aleasă pentru acoperirea naosului: bolţi semicilindrice longitudinale în varianta mai veche; calotă sferică şi, uneori, turlă, în varianta mai recentă.

Pentru edificarea bisericilor de curte, boierimea a apelat şi la soluţia reprezentată de planul mixt, în fapt o sinteză locală între edificiile dreptunghiulare şi cele de plan triconc. Dacă, până în prezent, existenţa sa a fost evidenţiată exclusiv în raport cu spaţiul Moldovei, studierea unor monumente din Ţara Românească, precum cele de la Drăgoeşti, Iancu Jianu (Cepturoaia), Ruda şi Runcu (jud. Olt), lasă să se întrevadă, astăzi, posibilitatea ca această formulă constructivă să fi fost adoptată şi de către boierimea munteană.

În spaţiul Ţării Româneşti, tipologia bisericilor de curte înregistrează şi prezenţa planului în cruce greacă înscrisă. Deşi puţin numeroase, lăcaşurile de cult ridicate în conformitate cu această soluţie constructivă indică totuşi adoptarea de către boierimea munteană a principalelor sale variante, urmând probabil modelele oferite de nobilimea bizantino-balcanică şi de activitatea constructivă a domniei. În acest sens, trebuie remarcat faptul că între capelele de curte muntene regăsim atât varianta numită “cu puncte libere de sprijin”, în care calota aflată deasupra naosului se sprijină pe un sistem de patru piloni centrali (cu cele două subvariante ale sale, simplă şi complexă), cât şi pe aceea în care calota a fost aşezată direct pe zidurile laterale ale edificiului, variantă denumită convenţional “fără puncte libere de sprijin”.

Privite în ansamblu, bisericile de zid ale boierimii din cele două ţări române extracarpatice se încadrează, prin urmare, în caracteristicile generale ale artei ecleziastice a secolelor XIV-XVI, aşa cum au fost formulate ele în istoriografia naţională, începând cu Gheorghe Balş şi Nicolae Ghika Budeşti: este vorba despre

1 Virgil Vătăşianu, Istoria artei europene, vol. I, Epoca medie, Bucureşti, 1967, p. 255-256.


o arhitectură dominată de repertoriul planimetric al construcţiilor bizantine, receptat direct sau prin intermediul slavilor balcanici2; dar care, în cazul particular al Moldovei, a fost “executat de mâini gotice, după principii în parte gotice”3.

Bisericile se constituie într-o sursă valoroasă de informaţii nu doar pentru cunoaşterea reşedinţelor din care au făcut parte, ci şi pentru înţelegerea raporturilor pe care acestea din urmă le-au întreţinut cu comunităţile săteşti din apropiere. Din această ultimă perspectivă, trebuie spus că cercetările arheologice întreprinse în necropolele din jurul bisericilor de curte au scos în evidenţă două tipuri de relaţii dezvoltate între capelă şi locuitorii satului în care se afla amplasată reşedinţa.

Prima dintre acestea ilustrează un anumit grad de deschidere a curţii faţă de locuitorii satului, lăcaşul de cult îndeplinind atât funcţia specifică de capelă, în relaţie cu reşedinţa, cât şi pe aceea de biserică parohială, în raport cu aşezarea sătească. Concluzia este sugerată de descoperirea, în marea majoritate a siturilor investigate, a unui număr mare de morminte fără inventar funerar, aparţinând probabil locuitorilor de rând ai satului.

Cel de-al doilea tip de relaţie sugerat de cercetarea arheologică se află la polul opus. Este vorba despre sesizarea unui caracter restrictiv pe care unele necropole l-au avut în raport cu populaţia de rând, inventarele şi amenajările funerare descoperite în aceste cazuri indicând apartenenţa tuturor celor înhumaţi la clasa boierească. Concluzia nu poate fi afirmată, însă, în mod tranşant, cazurile care par a reflecta o astfel de relaţie (Suslăneşti, Retevoieşti, Stroieşti şi Bălineşti) fiind reprezentate de cercetări cu caracter incomplet. O confirmare a acestui gen de relaţie ar putea fi totuşi obţinută, fie prin reluarea şi completarea investigaţiilor, fie prin descoperirea (arheologică sau documentară) a unor eventuale biserici parohiale care să fi funcţionat în paralel cu bisericile de curte respective.

Conjugarea izvoarelor scrise cu cele arheologice ne-a permis şi evidenţierea câtorva dintre componentele utilitar-gospodăreşti care intrau în alcătuirea reşedinţelor boiereşti. Existenţa lor este semnalată uneori chiar la nivel semantic, sursele de cancelarie atribuind termenilor care desemnau aceste complexe sensul de “gospodărie”. Această accepţiune este probată prin existenţa unei serii variate de spaţii funcţionale şi anexe economice, pe care le găsim atestate atât de izvoarele arheologice, cât mai ales de cele scrise: bucătării, grajduri, spaţii de depozitare, locuinţe pentru personalul de deservire, instalaţii “industriale”. Lor li se adăugau diverse alte anexe cu caracter economic, răspândite între hotarele satului de reşedinţă, care depindeau administrativ de aceasta din urmă.

Preocuparea pentru studierea fortificaţiilor de care au dispus reşedinţele boiereşti în secolele XIV-XVI a ocupat mult timp un loc central în cadrul istoriografiei problemei, postularea caracterului defensiv pe care l-ar fi avut aceste complexe constituind unul dintre argumentele principale folosite pentru justificarea unor teorii fără corespondent în realitatea istorică. Rezultatele obţinute de arheologia medievală în ultimele decenii, confruntate cu ceea ce ne oferă sursele scrise ca informaţie despre această problemă, ne-au condus însă spre o concluzie complet diferită în raport cu imaginea pe care o sugera istoriografia marxistă la mijlocul secolului trecut. Această concluzie poate fi sintetizată astfel: în marea lor

2 N. Ghika Budeşti, Evoluţia arhitecturii în Muntenia, vol. I, Originile şi înrâuririle străine până

la Neagoe Basarab, în BCMI, XX, 1927, p. 124-146. 3 G. Balş, Bisericile lui Ştefan cel Mare, în BCMI, XVIII, 1925, p. 14.

Concluzii 263

majoritate, reşedinţele boiereşti au fost lipsite de fortificaţii, în vreme ce numărul acelora dintre ele care au dispus de amenajări defensive a fost unul redus.

Primele întărituri care şi-au făcut apariţia în mediul rezidenţial boieresc au fost zidurile de incintă. Uneori, acestea reprezentau singura componentă defensivă a reşedinţei; alteori, însă, ele erau fortificate cu ajutorul unui turn, care străjuia intrarea în incintă. Programul constructiv utilizat în aceste situaţii este foarte apropiat de cel al complexelor monahale ridicate de domnie începând cu sfârşitul secolului al XV-lea, constatarea fiind de natură să pledeze în favoarea concluziei că reşedinţele fortificate în această manieră nu sunt mai vechi decât această dată.

Despre existenţa unor reşedinţe boiereşti fortificate în adevăratul sens al cuvântului, nu se poate vorbi, însă, decât începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea, când sunt atestate primele incinte apărate cu turnuri de intrare, curtine de piatră, guri de tragere, drumuri de strajă şi turnuri de colţ. Până în prezent, cercetările arheologice nu au reuşit să aducă în atenţie decât două astfel de exemple, cele de la Haleş (jud. Buzău) şi Comana (jud. Giurgiu), în ambele cazuri fiind vorba, de fapt, despre cetăţi camuflate în complexe monahale.

Posibilităţile defensive evocate de cele două programe defensive erau însă limitate în raport cu nivelul de dezvoltare a artei militare din epocă, astfel încât ele nu se puteau adresa unor ameninţări majore de factură externă, ci doar unor factori interni de instabilitate.

Explicaţia dezvoltării tardive a fortificaţiilor boiereşti se leagă în principal de posibilităţile financiare reduse de care a dispus nobilimea autohtonă în secolele XIV-XV, abia restructurările economico-sociale survenite pe parcursul secolului al XVI-lea favorizând acumularea unor averi suficient de mari încât să permită astfel de investiţii costisitoare.

Trebuie adăugat totuşi că nu doar complexele fortificate au beneficiat de incinte, ci şi cele nefortificate, majoritatea acestora din urmă fiind delimitate probabil prin intermediul unor garduri din lemn. Deşi nu a lăsat urme arheologice, prezenţa generalizată a incintelor poate fi totuşi bănuită, plecând de la termenii prin care reşedinţele erau indicate în actele de cancelarie (äâîðú, curia şi curte), termeni pe care îi găsim folosiţi uneori cu accepţiunea de “îngrăditură”.

Cele câteva situaţii în care traseele zidurilor de incintă pot fi reconstituite în mod credibil ne conduc spre concluzia că boierimea (ca şi domnia, de altfel) a apelat la două formule majore de organizare a reşedinţelor. Cea mai răspândită pare să fi fost aceea în care întregul ansamblu de construcţii se concentra în aria delimitată de îngrăditură, spaţiul interior fiind secţionat în curţi multiple, corespunzătoare diverselor tipuri de clădiri şi activităţi conexe. Cea de-a doua variantă cunoscută este aceea în care clădirile laice (locuinţa şi anexele administrativ-gospodăreşti) se găseau amplasate într-o curte separată de lăcaşul de cult, acesta din urmă aflându-se la distanţe de cuprinse între 100 m şi 400 m.

* * *

Ajunşi la finalul demersului nostru, ne exprimăm speranţa că argumentaţiile şi concluziile formulate vor contribui la o mai bună cunoaştere a modului de viaţă ce a caracterizat nobilimea autohtonă în secolele XIV-XVI. Conştienţi fiind, însă, de faptul că un astfel de demers are, în mod inevitabil, o serie de limite subiective


şi obiective, suntem de părere că adâncirea şi extinderea investigaţiilor trebuie să se înscrie printre viitoarele preocupări ale istoriografiei româneşti. Beneficiind de perspective diferite de analiză, de noi date şi interpretări, acestea vor putea să corecteze, să nuanţeze sau să confirme concluziile de faţă, şi, de asemenea, să aducă în discuţie dimensiuni neexplorate din trecutul complexelor rezidenţiale boiereşti.

ABSTRACT The Nobiliary Residences from Wallachia and Moldavia

in the 14th–16th Centuries

Introduction The scientific analysis of the nobiliary residences from Wallachia and

Moldavia has aroused the interest of numerous Romanian historians, who, since the end of the 19th century, have approached, in a way or another, this field of research. Yet, for a long period of time, the subject represented a pursuit which lacked constancy and coherence, as it was analyzed solely on the basis of documentary sources. These contributions were limited to aspects involving terminology, economic-social or military factors and institutional realities, so that the whole discussion was devoid of the art historians’ perspective. The main explanation for this situation is the very low level of knowledge regarding the materiality of these monuments, taking into account the fact that no such type of complexes, representative for the civil architecture of the 14th–16th centuries, survived until nowadays.

Thus, a list comprising the multiple aspects included in this direction of research could only have been drawn up at the end of the 20th century, after the significant progresses recorded in the field of medieval archaeology. During this period, the large number of nobiliary residences discovered in Romania attracted the specialists’ attention towards the complexity of this topic, as well as towards the need of thoroughly studying the different aspects necessary for the better knowledge and understanding of their role in the Romanian medieval society: the architecture of the dwelling-houses and chapels, the structural and functional variety of the diverse household enlargements, the possible presence of fortifications, their typology and, generally speaking, the daily life inside this type of residential complexes. The new quantitative and qualitative archaeological information provided by systematic researches have also brought into discussion the necessity of renewing older interpretations, which should imply a compulsory corroboration of archaeological and documentary sources.

Until now, these historiographical desiderata were only partially solved, by means of several scientific books which mainly deal with the topic of the architecture of the dwelling-houses and of the chapels. Consequently, a polyvalent analysis of the nobiliary residences starting from the complex inventory of problems which need to be clarified is still a necessary enterprise. We have embarked upon this task in this book, which has two major objectives: to identify the multiple functionalities of these ensembles and to reconstruct them from a structural point of view.

I. Sources and historiography Trying to reconstruct, as close to the historical truth as possible, the main

characteristics of the nobiliary residences from the 14th–16th centuries implies a compulsory use of all historical sources available to the historians, irrespective of

Nobiliary Residences from Wallachia and Moldavia in the 14th-16th Centuries 266

their nature. Generally speaking, these sources may be divided into two main categories: written sources and archaeological evidences.

Within the category of written documents we may mention narrative sources, diplomatic sources, correspondence, epigraphic information and notes written on manuscripts/books.

The narrative sources include internal chronicles and the descriptions of the journeys made by different diplomats, pilgrims, missionaries, travellers, soldiers or adventurers who crossed the Romanian Principalities in the 14th–16th centuries.

The diplomatic sources provide the most detailed information for the specialists who study the evolution of nobiliary residences in 14th–16th centuries’ Moldavia and Wallachia. Special mention should be made to the official documents with internal character (acts of donations and confirmations, decrees of the central authority, bills of sale/purchase, trial documents etc.), but also to the external documents relative to the political relations between the Romanian Principalities and other states from this region.

The diplomatic or private correspondence is yet another valuable source which provides information for better knowing the history of these complexes. The vast majority of the epistolary documents are made up of letters which the Wallachian and Moldavian rulers and nobles addressed to officials from Transylvanian towns and to monarchs from the neighbouring kingdoms of Hungary and Poland.

The epigraphic sources have a fundamental contribution to better documenting the issues analyzed in this paper. The majority of them are represented by inscriptions relative to the chapel founders and inscriptions found on the funerary monuments discovered inside the chapels or close to them. The information gathered in this way is mainly about the chapels belonging to the nobiliary courts.

The notes found on manuscripts/books represent a limited category of sources. In what concerns their informational content, they stress, together with the epigraphic evidences, the past of the cult monuments.

The structure of the data extracted from written sources differs very much in terms of content. It includes details which are important for the localization of the residences, elements of chronology, data for understanding the multiple functions which they had, mentions of the component buildings (dwelling-houses, chapels, utilitarian-household enlargements, different technical installations), as well as numerous data regarding the owners of the residences and their families.

Analyzing the structure of the information provided in written texts in terms of their content, one can easily notice that they “forget” to tell us how these residences looked like. This is why the materiality of these complexes could be recreated exclusively on the basis of archaeological sources. This type of evidences offers us data about the planimetry of the dwelling-houses, the chapels and, generally speaking, of all the component constructions, about the building materials and techniques, the structure and efficiency of the fortifications, if there were any. The investigations of the chapels and their necropolises can also lead us to a series of conclusions in what concerns the relations between the nobiliary residence and the community living in the village from its immediate neighbourhood. The results obtained from archaeological researches are very diverse in terms of quality and quantity, so that the information brought into the specialists’ attention differs from a

Abstract 267

case to another, depending on the particularities of every archaeological site. The approach to this topic in the scientific literature was divided into two

main categories of contributions, separated according to the nature of the sources used as proofs:

a). Documentary studies, those which dealt with a range of issues limited to the possible interpretations provided by the available written sources;

b). Art history studies, dedicated to the systematization and interpretative valorisation of the data gathered during the archaeological researches.

The documentary studies have, above all, the merit of drawing the specialists’ attention towards the importance of the topic and towards the necessity of its debate into a historiographic framework. At the beginning, the problem was dominated by sterile disputes; they were polarized around the question of the military importance of these complexes, although the debate took place in the absence of material archaeological data. Yet, the documentary studies managed to emphasize the value of the lexical-semantic researches for the clarification of the functional aspects and led to the formulation of the first pertinent conclusions related to the economic functions of the nobiliary residences.

The archaeological researches and the studies in the history of art contributed to the crystallization of the main concepts of work, the clarification of the research methods, and the definition of the main directions of research. We also have to note the significant progresses made by a more thoroughly analysis of these directions of study. It is especially the case of the progresses recorded in the researches regarding the architecture of the dwelling houses and chapels.

II. The terminology related to the nobiliary residences, as reflected in the documents from the 14th–16th centuries This part of the book was directed towards analyzing the terminology used in

medieval documents to designate the nobiliary residences, with the main goal of understanding the way in which the coevals perceived them from a functional point of view. Our researches dealt with a diverse vocabulary, found in official documents with public or private character and written in several different languages: Slavonic (Old Slav), Medieval Latin, Polish and Romanian. A consequence of this linguistic diversity practiced by the chanceries of the two Romanian Principalities was the presence of a varied vocabulary, containing words derived from the Slavonic languages (äîìú, äâîðú, æèëèøòå, êùøòà), Magyar, (ñàëàø, ëàêàø), Latin (domus, curia), Polish (dom, dwor) and Romanian (casă, curte, polată).

The lexical fund thus identified is relatively unitary from a semantic point of view. It has the fundamental meaning of “dwelling-house”, common to all the terms analyzed, but also two derived meanings: “household” and “family”.

The first of them emphasises the economic dimension of the nobiliary residence, demonstrating the fact that the authors of the analysed texts regarded this ensemble as a production unit, capable of providing the resident master with different categories of goods and services. The meaning “household” can be documented in the case of the Paleoslavonic terms äîìú and äâîðú, the Serbian-Croat ê%êÿ, as well as the Romanian casă. In a consensus with the semantics of western Medieval Latin, this valence can also be found in the cases of domus and


curia, despite the fact that the sources available only associate them, in this meaning, with the residences of the central authority.

The meaning “family” can be proved in the case of the Latin words curia and domus, the Paleoslavonic äâîðú and êúøòà, as well as the Polish dom. We have to add that these words were used, in the same time, with the derivative meaning – totality of the “familiars”, allusion to the persons who were in the entourage of the autochthonous nobles. These persons, called slugi boiereşti (servants of the boyars), were in a personal type of relation with the nobles, which was nearly similar to Western vassalage.

The association between the meaning “family” and the words which indicate the autochthonous nobiliary residences reveal us several other functional aspects perceived by the coevals from the 14th–16th centuries. In first place, the social dimension, resulting from the fact that the residence was used as a gathering place for the members of the nobiliary family and for their servants; then an administrative dimension, as long as the presence of the servants was mainly due to the objective the collecting the revenues paid by the villages from the nobiliary domain; last, but not least, a possible defensive value, justified by the guarding activities which the same servants should have made at their master’s residence.

A special mention should be made to the Paleoslavonic word äâîðú, which kept in the Romanian Slavonic not only the meanings “dwelling-house” and “household”, but also “enclosure” around the nobiliary residence.

III. The nobiliary dwelling-houses This chapter is dedicated to the issue of nobiliary residences architecture and

it aims, in the first place, to establish a constructive typology. In order to reach to this goal, we have adopted as criteria of classification the main items provided by the structure of the archaeological sources: planimetry, internal organization of the space, building materials and techniques. For a proper integration of these buildings into the constructive background of the age, these typologies were related to two standards of comparison: an internal and an external one. The internal standard is represented by the dwelling-houses present in the residential complexes belonging to the central authority (courts and monasteries), by the civil buildings from the rural regions (rustic), as well as by the constructions belonging to the urban patriciate from the Principalities south and east of the Carpathians. The foreign standard is linked to the space of culture and civilization situated immediately in the neighbourhood of the Romanian Principalities. In this sense, the dwelling-houses of the autochthonous nobility were compared to the typology of nobiliary dwelling-houses from neighbouring countries and, especially, to those from Hungary, Bulgaria, and Serbia.

The results of archaeological investigations indicate that the Romanian nobility used a relatively large diversity of constructive solutions for the building of dwelling-houses. Taking into consideration the techniques and materials used, the dwelling-houses may be grouped into three main categories: wooden dwelling-houses, dwelling-houses built in a mixed system and masonry dwelling-houses.

The wooden dwelling-houses are represented by buildings erected in two constructive techniques: wattle and dub system and Fachwerk system.

The first of them used as a resistance structure a network of thick pillars fixed directly into the ground; the spaces between the pillars were then filled up with

Abstract 269

thick boards or with wattles, above which a thick stratum of yellow clay was applied. This system was probably used by the autochthonous nobility as a result of an influence coming from the traditional rustic architecture.

The Fachwerk system implied a more complicated resistance structure. In this case the pillars were fixed into the ground by means of another network of swages placed horizontally, directly onto the ground or in special ditches. The pillars of the two networks were joint so as to form a solid framework able to support large buildings. The spaces between the vertical pillars of the framework were filled up in the way already described. This system did not have its roots in the traditional building systems, but seems to be imported; most probably its influences came from the architecture of the German colonists settled in Hungary. Adopted by the Romanian nobility from Transylvania, it was exported across the mountains, in Moldavia and Wallachia, in the same time with the demographic migrations which preceded the genesis of the two Romanian medieval states.

These building techniques could result in only two types of nobiliary dwelling-houses: single-storied surface dwelling-houses and two-storied dwelling-houses. The surface dwelling-houses could have one or more rooms aligned in a range. This type of buildings has been discovered in Moldavia at Vornicenii Mari (Suceava county), Liteni (Suceava county) (fig. 1), and Bârlad (Vaslui county) (fig. 2, 3). The two-storied dwelling-houses were made up of two floors: a first floor, with one or more rooms, and a cellar. The access in the cellar could be made from the inside, by means of a staircase, or from the outside, by means of an enlargement building having the appearance of an acclivous corridor (gârlici). This type of buildings was discovered in Walachia at Măicăneşti (Ilfov county), Vadu Anei (Ilfov county), as well as in Moldavia in the city of Suceava (fig. 4, 5).

The nobiliary dwelling-houses built in a mixed system were very similar to the wooden ones. The surface dwelling-houses used masonry technique (stone without binder or bound by means of clay) for the resistance structure (platforms or foundation walls) and wood for the elevation of the building. The two-storied buildings were made up of a cellar of stone bound with yellow clay and a first floor erected of wood. This type of dwellings was discovered in Wallachia at Cetăţeni (Argeş county) and in Moldavia at Corni (Neamţ county) (fig. 6) and in the city of Suceava (Suceava county).

The masonry dwelling-houses were usually built of pebbles and bricks bound by means of mortar, the latter one also very used in the structure of the vaults.

Depending on the internal organization of the space, the masonry nobiliary residences may be classified into single-storied dwelling-houses and two-storied dwelling-houses.

The single storied dwelling-houses are very probably the transposing in masonry of the peasants’ wooden dwelling-houses. They could be divided into two or more living spaces aligned in a range. This type of dwelling-houses is attested in Wallachia at Suslăneşti (Argeş county) (fig. 38), Domneşti (Argeş county), Giurgeni (Ialomiţa county) (fig. 37); and in Moldavia at Todireşti (Suceava county).

The two-storied dwelling-houses are represented by two main categories: tower type dwelling-houses and dwelling-houses with cellars.

The tower type dwelling-houses are also attested in two functional types. The first of them is represented by towers made of a habitable floor and the ground floor with household destinations (usually for storage), such as were the dwelling-houses


discovered in Wallachia at Firizu (Mehedinţi county) (fig. 12) and Cătălui (Călăraşi county) (fig. 17). The second type is represented by the towers in which both the first floor and the ground floor were habitable. This type of dwellings was discovered in Moldavia at Netezi (Neamţ county) (fig. 11); in Wallachia at Runcu (Gorj county) (fig. 18) and probably at Polata (Gorj county) (fig. 13, 14).

The masonry dwelling-houses with cellars are very similar to the wooden ones and, in fact, represent the same type of building, but erected with a different building material. The large majority of them was built above cellars in which the access was made by downward corridors of the gârlici type. This could be constructed separately, under the form of an enlargement, or could be integrated into the volume of the respective cellars. Such houses are attested in Wallachia at Polata (Gorj county) (fig. 15, 16), in the city of Târgu Jiu–Vădeni (Gorj county) (fig. 19), at Filipeştii de Târg (Prahova county) (fig. 22), in the city of Râmnicu Vâlcea (Vâlcea county), at Strehaia (Mehedinţi county) (fig. 22), Haleş (Buzău county) (fig. 22), Comana (Giurgiu county) (fig. 24), Cernica (Ilfov county) (fig. 25), Mironeşti (Giurgiu county) (fig. 26), Văcăreşti (Dâmboviţa county), in the city of Târgovişte (Dâmboviţa county) (fig. 35), and at Piscani (Argeş county) (fig. 36).

The two-storied dwelling house does not have its origins in the Romanian architecture, so that, most probably, it represents a copy made by the local elites under the influence of the Byzantine or Central European civil architecture (dwelling-houses with cellars and gârlici).

The building techniques also reflect the structure of provenience of the dwelling-houses. Thus, there are the autochthonous systems, usually used at the wooden buildings (wattle and dub system), but the foreign techniques were used most frequently. We have in mind the Fachwerk system, very popular in the Central European wood architecture and, of course (fig. 5, 9, 10), the techniques used at the masonry buildings: those which combined stone and brick (in layers or in boxes), as well as that of the emplecton, which surely represented an influence from the Byzantine architecture.

IV. The chapels Besides the dwelling-house, the chapel was the second functional component

in terms of importance for the Romanian nobility residences; for this reason, we have dedicated it a special chapter in the economy of this paper. Our main goal is identical with that which we had in the chapter dealing with the dwelling-houses: to establish a typology starting from the planimetry of the monuments, the building materials and techniques. A secondary aim pursues to valorise and interpret the data offered by archaeological researches made inside the necropolises of the chapels. An explanation for this is offered by the fact that the study of the tombs allows us, to a certain degree, to reconstruct the relations between the nobiliary residences and the village inside which it was placed.

Generally speaking, the chapels of the autochthonous nobility functioned with the same essential characteristics as all the other nobiliary chapels in Europe: they served as praying place and burial place for the family of the residence owners.

The oldest chapels of this type are made of wood. In this case, both the building material and technique and the planimetric element argue for their origin in the repertoire of the popular architecture. The number of this type of chapels should be as big as that of wooden dwelling-houses, but the outage of the building

Abstract 271

material made their traces very difficult to be archaeologically proved. This is the reason why only four such cases could be documented so far: in Moldavia at Rădăuţi (Suceava county), at Fântâna Mare (Suceava county) (fig. 41); in Wallachia at Haleş (Buzău county) (fig. 58) and at Brâncoveni (Olt county) (fig. 63).

The existence of the masonry chapels is already recorded in the second half of the 14th century; one of them (in Moldavia) is contemporary to the first churches built be the central power.

The most common planimetric variant adopted by the social elite south and east of the Carpathians is the single hall chapel. The situation from Moldavia can be illustrated by the chapels of the residences from Netezi (Neamţ county) (fig. 46), Lujeni (Cernăuţi region, now in Ukraine) (fig. 48), Dolheştii Mari (Suceava county) (fig. 49), Bucecea (Botoşani county), Bălineşti (Suceava county) (fig. 50) and Giuleşti (Suceava county) (fig. 47). In the case of Wallachia, the list contains 16 such examples: Retevoieşti (Argeş county) (fig. 52), Dragomireşti (Dâmboviţa county) (fig. 54), Suslăneşti (Argeş county) (fig. 51), Lereşti (Argeş county) (fig. 55), Domneşti (Argeş county) (fig. 56), Cepari (Argeş county) (fig. 57), Grecii de Sus (Ilfov county), Stăneşti (Vâlcea county) (fig. 59), Cernica (Ilfov county) (fig. 25), Haleş (Buzău county) (fig. 58), Cornăţelu (Dâmboviţa county), Giurgeni (Ialomiţa county) (fig. 60), Târgovişte (Dâmboviţa county) (fig. 53, 61, 62), as well as in the city of Bucharest.

It is difficult to determine the way in which this type of edifices appeared on the Romanian territory. The presence of the buttresses and the solutions for vaulting, both specific to Gothic art, as well as the use of semicircular apses, seem to lead to the conclusion that the Romanian nobility borrowed the model of chapel used in the entire European feudalism. On the other hand, the archaeologically proved presence of wooden chapels inside the nobiliary residences makes plausible the hypothesis of an autochthonous origin. The original source of inspiration would be, in this case, the popular architecture. In this last case, there can not be the question of a foreign model or influence, as the jump from wood to masonry architecture was made, very probably, at a local level.

The rectangular plan was the only one placed by the Romanian historiography, so far, in relation with the ensembles of the Romanian nobiliary residences. In this sense, there has been formulated the thesis which analyzes the close relation between this type of church and its function as a chapel. But the study of the archaeological evidences in a strong relation with the written ones has allowed us to emphasize a situation which in fact contradicts this theory. Thus, we may certainly assert that the repertory adopted by the autochthonous nobility in the activity of erecting chapels contained a wide range of building types.

Especially in Moldavia, it was common a type of chapel borrowed from the south of the Danube, called triconc. It has a rectangular narthex, flanked by three apses of equal importance, two of which are placed on the northern and southern sides, and the third one on the eastern side (the altar). The chapels from this category are made in two constructive variants, differentiated in terms of the solution used for the vaulting in the space of the narthex. In the former variant (the old one), the narthex was covered with longitudinal barrel vaults, and in the later one, in the consecrated variant, the barrel vaults were replaced by cupolas and high drums.


Such chapels are attested at Volovăţ (Suceava county) (fig. 43), Vornicenii Mari (Suceava county) (fig. 40), Fântâna Mare (Suceava county) (fig. 41), Stroieşti (Iaşi county) (fig. 44), Horodniceni (Suceava county) (fig. 42), and Cumpărătura (Suceava county). It seems that this type of chapel was also used by the Wallachian nobility, such a case being the residence from Stăneşti (Vâlcea county) (fig. 45).

The combination of the structural elements of the hall type of chapels with those belonging to the triconc type led to a hybrid variant, called in the Romanian historiography “the mixed type of chapel”. Its main characteristics are: in the outside, the keeping of the rectangular form and, in the inside, the replacement of the barrel vaults with cupolas or domes aligned in a range. Another particularity of the interior space is the carving of small niches in the thickness of the narthex walls, which replace the lateral apses specific to the triconc type.

Such chapels are attested in Moldavia at Arbore (Suceava county) (fig. 69), Drăgoieşti (Suceava county) (fig. 65), Şipote (Iaşi county) (fig. 64), Văleni (Neamţ county) (fig. 66), Brănişteni (Neamţ county) (fig. 70), Părhăuţi (Suceava county) (fig. 67), Zahareşti (Suceava county) (fig. 68) and in the city of Iaşi (Iaşi county); in Wallachia at Runcu (Olt county) (fig. 71) and probably at Drăgoeşti (Vâlcea county), Iancu Jianu (Olt county) and Ruda (Vâlcea county).

In Wallachia, the specialists have also proved the existence of chapels in cross plan, with its main variants. The chapels from Bucşeneşti–Lotaşi (Argeş county) (fig. 73), and the city of Craiova (Dolj county) (fig. 74), attest the so-called variant “with free points of abutment”, in which the cupola was supported by a system of pillars placed in the central place of the narthex. In the other variant, the cupola which covered the narthex was placed directly onto the side walls of the edifice, reason for which it was conventionally called “without free points of abutment”. This latter variant is represented among the Romanian nobiliary residences by only one example belonging to the residence from Niculiţel (Tulcea county) (fig. 72).

The researches made in the necropolises of the chapels apparently reflect two types of relations developed by the nobiliary residence and its chapel in rapport with the members of the neighbouring community.

The first of them illustrates a certain opening of the court towards the inhabitants of the village. In this type of relation, the chapel has both the specific function of a chapel, in relation with the residence, and that of a parochial church in relation with the village. The conclusion is suggested by the discovery, in the vast majority of the sites investigated, of a large number of tombs without a funerary inventory which probably belonged to the ordinary inhabitants from the villages in which the respective residences were placed.

The second type of relation suggested by archaeological researches is at the opposite end. It means a restrictive character of the necropolis in relation with the ordinary population. The assertion is based on the ascertainment that the inventories and funerary arrangements discovered indicate that those buried there belong to the nobiliary class. The conclusion can not be considered a final one, as the sites which seem to prove this type of relations were only partially studied.

V. Utilitarian-household enlargements This part of the paper tries to reconstruct, both from a functional and

constructive point of view, the structure of the utilitarian-household enlargements which completed the ensemble of Romanian nobiliary residences. Generally

Abstract 273

speaking, the existence of these constructions was suggested in the same time with the study of the terms which designated these complexes in the contemporary sources, where we often find the semantic valence of “household”. Studied from an analytic perspective, this type of constructions proved to be very diverse from a functional point of view. It contains kitchens, stables, storage places, houses for the personnel and different industrial installations. In the majority of cases, the information on these enlargements comes from written sources, which very rarely insist on the constructive details. The archaeological researches can provide us with much more information, but the number of sites which offered significant data in this sense is yet rather limited. Nevertheless, the few cases investigated so far have allowed us to outline a few constructive features for each of the utilitarian-household enlargements.

The kitchens could be placed both inside and outside the dwelling-houses. When they were in the same building with the living rooms, the kitchens were placed in special rooms situated at the first level; in the case in which the kitchens were outside the dwelling-houses, they were under the form of a complex made of two up to five cooking ovens buried into the ground.

The stables were usually wooden constructions having a part buried into the ground and another erected above the surface of the ground. Some stables also had a second floor, which was used for storing the fodder and was accessible by means of a fix ladder. Very probably, the stables of the nobiliary residences were used exclusively for sheltering the war horses, specially trained in this sense.

In the category of storing spaces, there existed several other types of constructions, with different names: cellar (pivniţă), larder (cămară), wine-cellar (cramă) and area (arie).

Being often the only level reconstructed by archaeological researches during the excavation of the nobiliary residences, the cellar is the type of enlargement best documented from an archaeological point of view. The cellars of the nobiliary dwelling-houses were made both of wood and masonry. The access inside the cellar was most frequently made by means of a narrow descending corridor, called gârlici; usually, its position was eccentric in relation to the building, being placed either on the short side of the cellar or on the long one. However, the archaeologists have also attested cases in which the gârlici was included into the volume of the cellar, in a parallel position with one of the building sides. In a small number of cases, the access to the cellar was made from inside the dwelling-houses, probably by means of a mobile ladder. Some of the cellars (especially those of small dimensions) were covered with wooden roofs; this solution is attested both in the case of those erected of wood and in that of masonry. Others (especially those of larger surfaces) had more complex systems of roofing; in the majority of known cases, they were made up of two longitudinal semi-cylindrical vaults supported on double or triple arcades and strengthened by means of arches.

Different from the cellars, which were underground constructions, the larders and wine-cellars were probably on the ground establishments. The larders served for storing the grains, vegetables and fruit. In the viticultural areas, instead of the larders, the documents mentioned wine-cellars, enlargements used for preparing the wine and for storing the viticultural inventory. The aspect of the larders and wine-cellars was probably very much similar to that of the common wooden constructions.


The area represented a specially settled and fenced perimeter, inside which the sheaves were beat out in order to separate the grains from the ears; thus, this type of enlargement is usually attested in the areas in which grains were cultivated.

The nobiliary residences from the larger cities, especially in the two capitals of the Romanian Principalities, often included commercial spaces (called stalls) where the products of the large nobiliary domains were being sold. They were usually modest buildings erected in wood, which could be easily dismantled and reassembled on different emplacements.

In the neighbourhood of the nobiliary residences, the written sources also mention the presence of dwelling-houses belonging to the Tartar and Gypsy slaves. They had a complex role in the domanial economy, being used especially as staff of service (women) and as producers of handicraft goods (men).

Besides the above analysed enlargements, the written sources mention, in the neighbourhood of the nobiliary residences, numerous other enlargements with an economic character, which brought an important income to their owners. In this category there were the mills for grinding the cereals, the hydraulic installations for working the textiles, the installations for preparing the spirituous drinks or of the beer, the fish farms represented by dugout and artificial ponds, the internal custom points, the fords and the floating bridges.

In the same category of enlargements with an economic character we can also include the gardens, vineyards, orchards, forests, and pastures which often surrounded the nobiliary complexes. They deserve to be mentioned here not only to illustrate the typological diversity of the economic components which existed near the nobiliary residences, but also to emphasise the picturesque landscape in which they were placed.

VI. Elements of fortification In this chapter, we intend to see to what extent the Romanian nobiliary

residences had defensive arrangements and the way in which they evolved during the 14th–16th centuries.

The results of the archaeological researches and the examination of the available written sources lead to the conclusion that, in a vast majority, the Romanian nobiliary residences did not have defensive establishments and only a small minority had fortifications.

The first defensive elements which appear in the area of the nobiliary residences take the form of the enclosure walls. Sometimes they represented the only defensive component of the residence, but in other cases they were strengthened by means of a tower which guarded the entrance into the enclosure. In this category of residential ensembles we can include the sites from Moldavia: Stroieşti (Iaşi county) (fig. 44), Horodniceni (Suceava county); and Walachia: city of Târgovişte (Dâmboviţa county) (fig. 35), Cătălui (Călăraşi county) (fig. 17), Nucet (Dâmboviţa county) and Târgu Jiu–Vădeni (Gorj county) (fig. 20). The constructive program used in these cases has its origins in a series of monastical ensembles, erected in parallel by the central power, starting with the end of the 15th century. The identification of the models which stood at the origin of this type of fortified nobiliary residences pleads in favour of the conclusion that these complexes are not older than the end of the 15th century.

The existence of truly fortified nobiliary courts can be proved only from the second half of the 16th century. In this period, there were built the first fortified

Abstract 275

enclosures with entrance towers, stone curtain walls, firing holes, roadways and corner towers. Thus, archaeological researches disclosed the presence of two such complexes from Wallachia: at Haleş (Buzău county) (fig. 23) and at Comana (Giurgiu county) (fig. 24). Although both complexes were used as monasteries, they can be considered de facto nobiliary residences, as the families of the founders used to leave in the enclosures. This phenomenon is specific not only to the nobility, but also to the central authorities. Both in Wallachia and in Moldavia, the sovereign often built fortified monasteries which were endowed with sumptuous houses in which they lived temporarily.

These citadels camouflaged under the form of a monastery must have probably been a modality for eluding the interdiction to build fortifications, which the Ottoman Empire imposed upon the Romanian Principalities.

We have to remark that the efficiency of these fortified complexes was reduced if compared with the development of the military art from the period, so that the defensive system could not resist in front of the major threats of foreign nature, but only against some internal factors of instability.

The explanation for the late development of the nobiliary fortifications is mainly linked to the low financial possibilities of the autochthonous nobility in the 14th–16th centuries. Only the social-economic restructurings which occurred in the 16th century, under the influence of the political, military and economic subservience of the Romanian Principalities, favoured the accumulation of fortunes, large enough to allow such costly investments.

VII. Formulas for space organization in the nobiliary residences The nobiliary residence complexes were usually a conglomerate of buildings

raised inside an enclosure. Their generalized presence, although it has not always left archaeological traces, can be guessed. The main evidence is offered by analyzing, from a semantic point of view, the terms which, in the official acts, designate the residences. We refer, in the first place, to the terms äâîðú, curia and curte, which were sometimes used with the meaning “enclosure”. The conclusion is that when the residences were not surrounded by masonry curtain walls, the enclosures were most probably separated by means of wooden fences or pounds.

The few situations in which the archaeologists could credibly recreate the layout of the walls lead to the conclusion that the nobility used two types of space organization. The most common seems to be the one in which the whole ensemble of buildings was concentrated in the area delimitated by the enclosure. In this alternative, the interior was divided into multiple courts, corresponding to the diverse types of buildings and specific activities. The second variant is that in which the lay building, the dwelling-house and the utilitarian-household enlargements were situated in a separate enclosure, whereas the chapel was at a certain distance (100 to 400 m) of the respective enclosure.

Conclusions This section represents a short synthesis of the main conclusions at which we

have reached in this book. Here we have stressed the residential, economic, administrative and defensive functions of residences for the autochthonous nobility, and then we have returned to the architectural features of the components which assured the realization of these functions: the dwelling-house, the chapel, the utilitarian-household enlargements and the fortifications.


Appendices This paper also contains two terminological tables, a list of abbreviations,

the general bibliography of the topic, illustrations, the sources of the illustrations, and two maps.

Annexes 1 and 2 contain the terms used in the written sources for the designation of the nobiliary residences from the two Romanian Principalities. The two tables were made in such a way as to stress: the date of the document which provides the information, the name of the noble who owned the residence, the old name of the locality where the residence was situated, the present localization, the term used and the place where this information can be accessed. Annex 1 refers to the residences from Wallachia and Annex 2 to those from Moldavia.

The illustrations include 74 figures, representing the general plans of some archaeological investigations, the plans of several nobiliary residences, the plans of several nobiliary dwelling-houses and chapels. We have included, among them, several images which present plans, sections and reconstructions of nobiliary houses from outside the two Romanian Principalities, which have constructive similarities with the houses of the autochthonous nobility (fig. 7-10, 27-34).

The two maps illustrate the territorial expansion of the nobiliary residences from the two Romanian Principalities, as follows: Map 1. The nobiliary residences attested in Wallachia in the 14th–16th centuries; Map 2. The nobiliary residences attested in Moldavia in the 14th–16th centuries.

Translated by dr. Constantin Ardeleanu

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

1. IZVOARE

1. 1. Izvoare documentare

Arhivele Statului Bucureşti, Fonduri documentare: Achiziţii noi, Documente istorice, Fotocopii, Manuscrise, Mănăstirea Adam, Mănăstirea Coşula, Mănăstirea Hurezi, Mănăstirea Neamţ, Mănăstirea Sf. Sava, Peceţi I, Peceţi II, Secţia istorică.

Bălan, Teodor, Documente bucovinene, vol. I-VI, Cernăuţi, 1933-1942. Boga, L. T., Documente basarabene, vol. V, Hrisoave şi cărţi domneşti, 1507-

1594, Chişinău, 1929. Bogdan, Ioan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. I-II, Bucureşti, 1913. Idem, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi cu Ţara

Ungurească în sec. XV şi XVI, Bucureşti, 1905. Bogdan, Damian P., Pomelnicul mănăstirii Bistriţa, Bucureşti, 1941. Caproşu, Ioan, Documente moldoveneşti din secolele al XV-lea–al XVII-lea, în

AIIAI, IV, 1967, p. 203-213. Caproşu, Ioan; Zahariuc, Petronel, Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi,

vol. I, Acte interne (1408-1660), Iaşi, 1999. Catalogul documentelor moldoveneşti din Arhiva Istorică Centrală a statului, vol.

I, 1387-1620, întocmit de Ileana Leonte, Mihai Fănescu, Mihai Regleanu, Veronica Cute şi Lucia Papadopol, Bucureşti, 1957; vol. II, 1621-1652, întocmit de Mihai Regleanu, Iulia Gheorghian, Veronica Vasilescu şi Doina Duca, Bucureşti, 1959.

Catalogul documentelor Ţării Româneşti din Arhivele statului, vol. IV, 1633-1639, întocmit de Marcel–Dumitru Ciucă, Doina Duca–Tinculescu, Silvia Vătafu–Găitan, Bucureşti, 1981; vol. VI, 1645-1649, întocmit de Marcel–Dumitru Ciucă şi Silvia Vătafu–Găitan, Bucureşti, 1993.

Codex Diplomaticus Maioris Poloniae Documenta, et iam typis descripta, et adhue inedita complectens, annum 1400 attingentia ..., vol. I-III, Poznan, 1878-1881.

Codrescu, Theodor, Uricariul, vol. X, Iaşi, 1888; vol. XVIII, editat de Gh. Ghibănescu, Iaşi, 1892.

Constantinov, Valentin Alexei, Un document puţin cunoscut de la Petru II, în AIIAI, XXXVII, 2000, p. 335-338.

Corfus, Ilie, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone. Secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1979.

Idem, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone. Secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, Bucureşti, 2001.

Costăchescu, Mihai, Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, vol. I-II, Iaşi, 1931-1932.

Idem, Documentele moldoveneşti de la Bogdan voievod, Bucureşti, 1940. Idem, Documentele moldoveneşti de la Ştefăniţă voievod, Iaşi, 1943.


Documente privind istoria României, A. Moldova, veacul XVI, vol. I, 1501-1550, Bucureşti, 1953; veacul XVI, vol. II, 1551-1570, Bucureşti, 1951; veacul XVI, vol. III, 1571-1590, Bucureşti, 1951; veacul XVI, vol. IV, 1591-1600, Bucureşti, 1952; veacul XVII, vol. I, 1601-1605, Bucureşti, 1952; veacul XVII, vol. II, 1606-1610, Bucureşti, 1953; veacul XVII, vol. III, 1611-1615, Bucureşti, 1954; veacul XVII, vol. IV, 1616-1620, Bucureşti, 1956; veacul XVII, vol. V, 1621-1625, Bucureşti, 1957.

Documente privind istoria României, B. Ţara Românească, veacul XVI, vol. V, 1581-1590, Bucureşti, 1952; veacul XVI, vol. VI, 1591-1600, Bucureşti, 1953.

Documente privitoare la istoria românilor culese de Eudoxiu Hurmuzaki, vol. I, partea 2, 1346-1450, culese, adnotate şi publicate de Nicolae Densuşianu, Bucureşti, 1890; vol. I, Supliment 2, 1510-1600, coordonate, adnotate şi publicate de Ioan Bogdan, Bucureşti, 1893; vol. II, partea 4, 1532-1552, culese, adnotate şi publicate de Nicolae Densuşianu, Bucureşti, 1894; vol. III, partea 1, 1576-1599, Bucureşti, 1880; vol. XV, partea 1, 1358-1600, publicate de N. Iorga, Bucureşti, 1911.

Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, vol. I, 1384-1448, întocmit de Constantin Cihodaru, Ioan Caproşu şi Leon Şimanschi, Bucureşti, 1975; vol. II, 1449-1486, întocmit de Leon Şimanschi în colaborare cu Georgeta Ignat şi Dumitru Agache, Bucureşti, 1976; vol. III, 1487-1504, întocmit de Constantin Cihodaru, Ioan Caproşu şi Nistor Ciocan, Bucureşti, 1980; vol. XIX, întocmit de Haralambie Chircă, Bucureşti, 1969; vol. XXI, 1632-1633, întocmit de Constantin Cihodaru, Ioan Caproşu, Leon Şimanschi, Bucureşti, 1971; vol. XXII, 1634, întocmit de Constantin Cihodaru, Ioan Caproşu, Leon Şimanschi, Bucureşti, 1974; vol. XXIII, 1635-1636, întocmit de Leon Şimanschi, Nistor Ciocan, Georgeta Ignat şi Dumitru Agache, Bucureşti, 1996.

Documenta Romaniae Historica, B. Ţara Românească, vol. I, 1247-1500, întocmit de P. P. Panaitescu şi Damaschin Mioc, Bucureşti, 1966; vol. II, 1501-1525, întocmit de Ştefan Ştefănescu şi Olimpia Diaconescu, Bucureşti, 1972; vol. III, 1526-1535, întocmit în cadrul Seminarului de paleografie slavă condus de Damaschin Mioc, Bucureşti, 1975; vol. IV, 1536-1550, întocmit în cadrul Seminarului de paleografie slavă condus de Damaschin Mioc, Bucureşti, 1981; vol. V, 1551-1565, întocmit de Damaschin Mioc şi Marieta Adam Chiper, Bucureşti, 1983; vol. VI, 1566-1570, întocmit de Ştefan Ştefănescu şi Olimpia Diaconescu, Bucureşti, 1985; vol. VII, 1571-1575, întocmit de Ştefan Ştefănescu şi Olimpia Diaconescu, Bucureşti, 1988; vol. VIII, 1576-1580, întocmit de Damaschin Mioc şi Ioana Constantinescu, Bucureşti, 1996; vol. XI, 1593-1600, întocmit de Damaschin Mioc, Ştefan Ştefănescu, Marieta Adam, Constantin Bălan, Maria Bălan, Saşa Caracaş, Ruxandra Cămărăşescu, Olimpia Diaconescu şi Coralia Fotino, Bucureşti, 1975; vol. XXV, 1635-1636, întocmit de Damaschin Mioc, Maria Bălan, Ruxandra Cămărăşescu, Coralia Fotino, Bucureşti, 1985.

Documenta Romaniae Historica, C. Transilvania, vol. X, 1351-1355, întocmit de Mihai Berza, Constantin Cihodaru, Damaschin Mioc, Francisc Pall, Ştefan Pascu, Ştefan Ştefănescu, Bucureşti, 1977; vol. XI, 1356-1360, întocmit de Ştefan Pascu, Ştefan Ştefănescu, Constantin Cihodaru, Damaschin Mioc, Ioan Caproşu, Aurel Răduţiu, Bucureşti, 1981; vol. XIII, 1366-1370, întocmit de Ioan Dan, Konrad Gündisch, Viorica Pervain, Aurel Răduţiu, Adrian Rusu şi Susana

Bibliografie generală 279

Andea, Bucureşti, 1994; vol. XIV, 1371-1375, întocmit de Aurel Răduţiu, Viorica Pervain, Susana Andea şi Lidia Gross, Bucureşti, 2002.

Documente şi însemnări româneşti din secolul al XVI-lea, text stabilit şi indice de Gheorghe Chivu, Magdalena Georgescu, Magdalena Ioniţă, Alexandru Mareş, Alexandra Roman–Moraru, Bucureşti, 1979.

Florescu, George D.; Pleşia, Dan, Materiale din arhive particulare, în SMIM, V, 1962, p. 583-639.

Idem, Condica Văcăreştilor. Copii de documente, regeste şi menţiuni publicate, în Studii, 19, nr. 5, 1966, p. 967-986.

Ghibănescu, Gh., Ispisoace şi zapise, vol. I, partea 1, Documente slavo-române, 1400-1600, Iaşi, 1906.

Idem, Surete şi izvoade, vol. I, 1410-1550, Iaşi, 1906; vol. II, 1433-1633, Iaşi, 1907; vol. IV, 1654-1672, Iaşi, 1908; vol. V, 1653-1692, Iaşi, 1908; vol. VI, 1545-1715, Iaşi, 1909; vol. VIII, 1694-1828, Iaşi, 1914; vol. XIX, 1546-1587, Iaşi, 1927; vol. XVIII, 1230-1546, Iaşi, 1927; vol. XX, 1587-1618, Iaşi, 1928; vol. XXI, 1400-1653, Iaşi, 1929; vol. XXII, 1412-1772, Iaşi, 1929.

Haşdeu, B. P., Arhiva istorică a României, vol. I, partea 1, Bucureşti, 1865. Idem, Cuvente den bătrâni, tom I, Limba română vorbită între 1550-1600, ediţie

îngrijită, studiu introductiv şi note de G. Mihăilă, Bucureşti, 1983. Holban, Theodor, Documente româneşti din arhivele polone şi franceze, în AIIAI,

XIII, 1976, p. 281-331. Ilinskij, G. A., Грамоты болгарскихъ царей, Moscova, 1911. Iorga, N., Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol. VI-VII,

Bucureşti, 1904. Marinescu, Florin; Caproşu, Ioan; Zahariuc, Petronel, Documente româneşti din

arhiva mănăstirii Xiropotam de la Muntele Athos. Catalog, vol. I, Iaşi, 2005. Melchisedec, Episcopul Dunării de Jos, Cronica Romanului şi a Episcopiei de

Roman, vol. I, Bucureşti, 1874. Idem, Notiţe istorice şi arheologice adunate de pe la 48 mănăstiri şi biserici antice

din Moldova, Bucureşti, 1885. Miklosich, Franz, Monumenta Serbica Spectantia Historiam Serbiae, Bosnae,

Ragusii, Viena, 1858. Moldova în epoca feudalismului. Documente slavo-moldoveneşti, vol. I, veacul XV–

întâiul pătrar al veacului XVII, întocmit de P. G. Dimitriev, D. M. Dragnev, E. M. Russev, P. V. Sovetov, Chişinău, 1961; vol. II, veacurile XV-XVI, întocmit de D. M. Dragnev, A. N. Nichitici, L. I. Svetlicinaia, P. V. Sovetov, Chişinău, 1978.

Nandriş, Grigore, Documente slavo-române din mănăstirile Muntelui Athos (1372-1658), Bucureşti, 1936.

Nicolaescu, Stoica, Documente slavo-române cu privire la relaţiile Ţărei Româneşti şi Moldovei cu Ardealul în sec. XV şi XVI, Bucureşti, 1905.

Panaitescu, P. P., Documente privitoare la istoria lui Mihai Viteazul, Bucureşti, 1936.

Stănică, Vitalie; Popescu, M., Documente inedite slavo-române din Ţara Românească de la sfârşitul sec. al XVI-lea, în Studii, XIV, nr. 1, 1961, p. 123-127.

Şimanschi, Leon; Ciocan, Nistor, Acte slavone inedite, din anii 1443-1447, privind istoria Moldovei, în AIIAI, XI, 1974, p. 173-185.


Ştefulescu, Al., Documente slavo-române relative la Gorj (1406-1665), Târgu-Jiu, 1905.

Tocilescu, Gr., 534 documente istorice slavo-române din Ţara Românească şi Moldova privitoare la legăturile cu Ardealul, 1346-1603, Bucureşti, 1931.

Veress, Andrei, Fontes rerum Transylvanicarum, IV, Acta et epistolae relationum Transylvaniae Hungarieque cum Moldavia et Valachia, vol. I, Budapesta, 1914.

Idem, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti. Acte şi scrisori, vol. I, 1527-1572, Bucureşti, 1929; vol. II, 1573-1584, Bucureşti, 1930; vol. III, 1585-1592, Bucureşti, 1931; vol. IV, 1593-1595, Bucureşti, 1932; vol. V, 1596-1599, Bucureşti, 1932; vol. VI, 1600-1601, Bucureşti, 1933; vol. VII, 1602-1606, Bucureşti, 1934.

Vitencu, Alexandru, Vechi documente moldoveneşti, Cernăuţi, 1925.

1. 2. Izvoare narative

Butler, Thomas, Monumenta Serbocroatica. A bilingual anthology of Serbian and Croatian texts from the 12th to the 19th century, Michigan, 1980.

Idem, Monumenta Bulgarica. A bilingual anthology of Bulgarian texts from the 9th to 19th century, Michigan, 1996.

Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei, traducere după originalul latin de Gheorghe Guţu, introducere de Maria Holban, comentariu istoric de Nicolae Stoicescu, studiu cartografic de Vintilă Mihăilescu, indice de Ioana Constantinescu, cu o notă asupra ediţiei de D. M. Pippidi, Bucureşti, 1973.

Călători străini despre Ţările Române, vol. I, întocmit de Maria Holban, Bucureşti, 1968; vol. II, Bucureşti, 1970; vol. III, Bucureşti, 1971; vol. IV, Bucureşti, 1972, întocmite de Maria Holban (redactor responsabil), Maria Matilda Alexandrescu–Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu şi Ion Totoiu.

Cândea, Virgil, Letopiseţul Ţării Româneşti (1292-1664) în versiunea arabă a lui Macarie Zaim, în Studii, 23, nr. 4, 1970, p. 673-692.

Costin, Miron, Opere, ediţie critică, studiu introductiv, note, comentarii, variante, indice şi glosar de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1958.

Cronicile slavo-române publicate de I. Bogdan, ediţie revăzută şi completată de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1959.

Iorga, N., Scrisori de boieri. Scrisori de domni, ediţie îngrijită de Ruxandra Mihăilă, Bucureşti, 1999.

Istoria Ţării Româneşti, 1290-1690. Letopiseţul cantacuzinesc, ediţie critică întocmită de C. Grecescu şi D. Simonescu, Bucureşti, 1960.

Panaitescu, P. P., Manuscrisele slavo-române din Biblioteca Academiei R.P.R., vol. I, Bucureşti, 1959.

Idem, Manuscrisele slavo-române şi slave din Biblioteca Academiei Române, vol. II, ediţie îngrijită de Dalila–Lucia Aramă şi revizuită de Gheorghe Mihăilă, cu o prefaţă de Gabriel Ştrempel, Bucureşti, 2003.

Peretz, Ion, Zakonicul lui Ştefan Duşan, ţarul Serbiei (1349-1354), comparat cu legiuirile bizantine, slave şi române, vol. I, Bucureşti, 1905.

Popescu vornicul, Radu, Istoriile domnilor Ţării Româneşti, ediţie critică de Const. Grecescu, Bucureşti, 1963.

Ureche, Grigore, Letopiseţul Ţărîi Moldovei, ediţie îngrijită, studiu introductiv, indice şi glosar de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1955.


1. 3. Izvoare epigrafice

Brătulescu, Victor, Inscripţii de curând descoperite, II, Pietrele de mormânt de la Suslăneşti–Muscel, în BCMI, XXXIII, 1940, p. 9-12.

Drăghiceanu, Virgil N., Diferite inscripţii din biserici şi mănăstiri. Biserica lui Dobromir banul, Vâlcea, în BCMI, V, 1912, p. 184.

Idem, Comunicări. Biserica Dragomireşti–Dâmboviţa, în BCMI, XIX, 1926, p. 47. Gioglovan, Radu; Oproiu, Mihai, Inscripţii şi însemnări din judeţul Dâmboviţa, vol.

I, Municipiul Târgovişte, Târgovişte, 1975. Huşanu, Ilarie, Inscripţiunea de la biserica Sfinţii Voievozi pronumită Dancu din

oraşul Iaşi, în Revista pentru istorie, archeologie şi filologie, I, nr. 1, 1883, p. 180-182.

Inscripţii medievale şi din epoca modernă a României. Judeţul istoric Argeş (sec. XIV-1848), vol. întocmit de Constantin Bălan, Bucureşti, 1994.

Inscripţii medievale şi din epoca modernă a României. Judeţul istoric Vâlcea (sec. XIV-1848), vol. întocmit de Constantin Bălan (coord.), Haralambie Chircă, Olimpia Diaconescu, Laurenţiu Ene, Pavel Mircea Florea, Ioana Iancovescu, Ioana Ene şi Ligia Rizea, Bucureşti, 2005.

Inscripţiile medievale ale României. Oraşul Bucureşti, 1395-1800, vol. întocmit de Al. Elian (redactor responsabil), Constantin Bălan, Haralambie Chircă, Olimpia Diaconescu, Bucureşti, 1965.

Iorga, Nicolae, Inscripţii din bisericile României, vol. I-II, Bucureşti, 1905-1908. Idem, Inscripţii de la biserica din Stănceşti, Prahova, în Analele Academiei

Române. Partea administrativă şi dezbateri. Şedinţele din 1926-1927, XLVII, 1926-1927, p. 33-34.

Lapedatu, Alexandru, Inscripţiile bisericii din Bălineşti, în BCMI, IV, 1911, p. 212-218.

Oproiu, Mihai, Inscripţii şi însemnări din judeţul Dâmboviţa, vol. II, Târgovişte, 2003; vol. III, Târgovişte, 2004; vol. IV-V, Târgovişte, 2004.

1. 4. Izvoare lingvistice

Bartal, Antonius, Glossarium mediae et infimae Latinitatis regni Hungariae, Leipzig–Budapesta, 1901.

Berneker, Erich, Slavische Chrestomathie mit Glossaren, Strassburg, 1902. Idem, Slavische etymologisches Wörterbuch, vol. I, Heidelberg, 1924. Bogdan, Damian P., Glosarul cuvintelor româneşti din documentele slavo-române,

Bucureşti, 1946. Candrea, Ioan A., Densuşianu, Ovid, Dicţionar etimologic al limbii române.

Elementele latine, Bucureşti, 1914. Candrea, Ioan A., Dicţionarul limbii române din trecut şi de astăzi, Bucureşti,

1931. Ciorănescu, Alexandru, Dicţionar etimologic al limbii române, Bucureşti, 2001. Dal’, Vladimir, Толковый словар живого русского языка, vol. I-IV, Sankt

Peterburg–Moscova, 1957. Dankovsky, Gregor, Critisch etymologisches Wörterbuch der magyarischen

Sprache, Pressburg [Bratislava], 1833. Dicţionarul elementelor româneşti din documentele slavo-române, 1374-1600,

redactor responsabil: Gheorghe Bolocan, Bucureşti, 1981.


Dicţionarul explicativ al limbii române, coord.: Ion Coteanu, Luiza Seche, Mircea Seche, ediţia a II-a, Bucureşti, 1996.

Dicţionarul limbii române, redactori responsabili: Sextil Puşcariu şi Dumitru Evolceanu, tom I, partea 2, Bucureşti, 1940; tom II, partea 2, Bucureşti, 1948; serie nouă, redactori responsabili: Iorgu Iordan, Alexandru Graur şi Ion Coteanu, tom VIII, partea 4, Bucureşti, 1980; tom X, partea 1, Bucureşti, 1986.

Du Cange, Charles du Fresne, sieur, Glossarium mediae et infimae Latinitatis, ediţia L. Favre, vol. I, Niort, 1883; vol. II, Niort, 1883; vol. III, Niort, 1884.

Ghibănescu, Gh., Slovar slavo-român, Iaşi, 1911. Kostrencić, Marko; Veljko, Gortan; Zlatko, Herkov, Lexicon Latinitatis medii aevi

Iugoslaviae, fasc. 1, Zagreb, 1969; fasc. 2, Zagreb, 1971; fasc. 3, Zagreb, 1973; fasc. 4, Zagreb, 1974.

Leskien, A., Handbuch der altbulgarische Sprache, Weimar, 1910. Mardarie Cozianul, Lexicon slavo-românesc şi tâlcuirea numelor din 1649,

publicate cu studiu introductiv, note şi indicele cuvintelor româneşti de Grigore Creţu, Bucureşti, 1900.

Meyer–Lübke, W., Romanisches etymologisches Wörterbuch, ediţia a III-a, Heidelberg, 1935.

Mihăilă, G., Dicţionar al limbii române vechi (sfârşitul secolului al X-lea – începutul secolului al XVI-lea), Bucureşti, 1974.

Miklosich, Franz, Lexicon Palaeoslovenico-Graeco-Latinum, Viena, 1862-1865. Idem, Etymologisches Wörterbuch der slavischen Sprachen, Viena, 1886. Niermeyer, J. F., Mediae Latinitatis lexicon minus. Lexique latin-medieval-français,

anglais, fasc. 1, Leiden, 1954; fasc. 2, Leiden, 1955; fasc. 3, Leiden, 1956; fasc. 4, Leiden, 1956.

Ország, Laszlo, A concise Hungarian-English dictionary, ediţia a IV-a, Budapesta, 1967.

Podhorsky, Ludwig, Etymologisches Wörterbuch der magyarischen Sprache, Paris, 1877.

Puşcariu, Sextil, Etymologisches Wörterbuch der rumänisches Sprache, Heidelberg, 1975.

Sadnik, L.; Aitzetmüller, R., Handwörterbuch zu den altkirchenslavischen Texten, Heidelberg, 1955.

Sauvageot, Aurélien, Dictionnaire général français-hongrois et hongrois-français, vol. I-II, Budapesta, 1937.

Slovnik jazyka staroslověnskéno. Lexicon Linguae Palaeoslovenicae, fasc. 9, Praga, 1965; fasc. 11, Praga, 1965; fasc. 16, Praga, 1967; fasc. 27, Praga, 1974.

Sreznevskij, I. I., Материалы для словаря древне-русскаго языка по письменнымъ памятникамъ, vol. I-III, Sankt Peterburg, 1893-1903.

Şăineanu, Lazăr, Dicţionarul universal al limbii române, ediţie îngrijită de Alexandru Dobrescu, I. Oprea, Carmen Galeş–Pamfil, Rodica Radu, Victoria Zăstroiu, Magda Center, Chişinău, 1998.

Tiktin, H., Rumänisch-deutsches Wörterbuch, vol. I-III, ediţia a II-a, revăzută şi completată de Paul Miron, Wiesbaden, 1985-1989.

Vasmer, Max, Russisches etymologisches Wörterbuch, vol. I-III, Heidelberg, 1953-1958.

Walde, Alois, Lateinisches etymologisches Wörterbuch, vol. I, ediţia a III-a, Heidelberg, 1938.


1. 5. Izvoare arheologice

Andronic Alexandru; Popescu, Rica, Curtea domnească de la Vaslui din vremea lui Ştefan cel Mare, în Muzeul Naţional, VI, 1982, p. 153-166.

Idem, Şantierul arheologic Vaslui. Principalele rezultate ale săpăturilor din anii 1980-1981 de la Curtea domnească, în Acta Moldaviae Meridionalis, V-VI, 1983-1984, p. 213-222.

Andronic, Alexandru; Cheptea, Stela, Curtea domnească din Iaşi, în RMI, LIX, nr. 2, 1990, p. 12-26.

Andronic, Mugur, Evoluţia habitatului uman în bazinul hidrografic Soloneţ, din Paleolitic până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în SAMJ, XXII-XXIII, 1995-1996, p. 13-186.

Anghelov, Nikola, Царевград Търнов, vol. III, Патриаршеският комплекс на Царевец през XII-XIV век., Sofia, 1980.

Artimon, Alexandru, Câteva consideraţii istorico-arheologice asupra bisericii din secolul al XIV-lea descoperită la Volovăţ (judeţul Suceava), în SCIVA, 32, nr. 3, 1981, p. 383-405.

Idem, Descoperirile arheologice de la Tg. Trotuş din anii 1983-1986, în Carpica, XVIII-XIX, 1986-1987, p. 319-336.

Idem, Noi contribuţii arheologice privind Curtea domnească din Bacău, în Carpica, XVIII-XIX, 1986-1987, p. 286-292.

Idem, Date istorice şi arheologice cu privire la Curtea domnească din Bacău, în RMMMIA, XVIII, nr. 2, 1987, p. 3-13.

Idem, Cercetările arheologice de la Tg. Trotuş din anii 1987-1989, în Carpica, XX, 1989, p. 221-238.

Idem, Consideraţii istorico-arheologice privind geneza şi evoluţia oraşelor medievale din sud-vestul Moldovei, în Carpica, XXIV, 1993, p. 67-89.

Bajmatără, Domnica; Marinoiu, Vasile, Pivniţe din Gorj, sec. XIV-XIX, în Litua. Studii şi cercetări, 4, 1988, p. 143-155.

Barnea, Ion, Sondajul de la Stăneşti, în MCA, IX, 1970, p. 345-350. Batariuc, Paraschiva–Victoria, Ceramica monumentală descoperită la curţi

boiereşti din judeţul Suceava, în SCIVA, 45, nr. 1, 1994, p. 71-83. Eadem, Instalaţii de încălzit în locuinţe din mediul rural din Moldova. Secolele

XIV-XVII, în Arheologia Moldovei, XXI, 1998, p. 129-163. Eadem, Sobe din cahle în locuinţe de orăşeni la Suceava, în Historia Urbana, VII,

nr. 1-2, 1999, p. 37-66. Bărcăcilă, Alexandru, Mănăstirea Coşuştea–Crivelnicu, Mehedinţi. Descoperire

arheologică, în BCMI, XXVIII, 1935, p. 165-184. Bătrâna, Adrian; Emandi, Emil I., Cercetările arheologice de la Drăgoieşti

(Suceava), în SAMJ, V, 1978, p. 197-203. Bătrâna, Adrian, O biserică de curte feudală (sec. XVI) descoperită la Drăgoieşti

(jud. Suceava), în BOR, XCVII, nr. 1-2, 1979, p. 179-183. Bătrâna, Lia; Bătrâna, Adrian, Evoluţia ansamblului fostei mănăstiri Comana în

lumina cercetărilor arheologice, în RMMMIA, V, nr. 1, 1974, p. 16-32. Idem, O locuinţă domnească din vremea lui Alexandru cel Bun, în RMMMIA, VI,

nr. 2, 1975, p. 72-80. Idem, Date noi cu privire la evoluţia bisericii fostei mănăstiri Cotmeana, în

RMMMIA, VIII, nr. 2, 1977, p. 11-24.


Idem, Contribuţii la cunoaşterea arhitecturii medievale din Dobrogea: biserica “Sf. Atanasie” din Niculiţel (jud. Tulcea), în SCIVA, 28, nr. 4, 1977, p. 531-551.

Idem, O casă domnească din secolul al XVI-lea descoperită în cuprinsul ansamblului de la Bistriţa (jud. Neamţ), în SCIVA, 30, nr. 1, 1979, p. 31-45.

Idem, Cercetări arheologice efectuate în anul 1979 în cuprinsul aşezării Curtea de Argeş, jud. Argeş, în CA, IV, 1981, p. 144-169.

Bătrâna, Lia; Bătrâna, Adrian; Vatamanu, Ion, Cercetările de la Netezi, jud. Neamţ, în CA, V, 1982, p. 83-93.

Bătrâna, Lia; Bătrâna, Adrian; Vatamanu, Ion; Scorţanu, Ştefan, Ansamblul reşedinţei feudale de la Giuleşti, jud. Suceava, în CA, VI, 1983, p. 79-96.

Bătrâna, Lia; Bătrâna, Adrian, O mărturie arheologică despre relaţiile internaţionale ale Moldovei în vremea lui Bogdan I, în SCIVA, 34, nr. 4, 1983, p. 326-333.

Idem, Reşedinţa feudală de la Rădăuţi din secolele XIII-XIV, în Documente recent descoperite şi informaţii arheologice, Bucureşti, 1984, p. 69-77.

Bătrâna, Lia; Monoranu, Octav; Bătrâna, Adrian, Cercetările arheologice de la Fântâna Mare, com. Vadu Moldovei, jud. Suceava, în CA, VII, 1984, p. 165-174.

Idem, Cercetările arheologice din cuprinsul reşedinţei feudale de la Giuleşti, com. Boroaia, jud. Suceava, în CA, VII, 1984, p. 153-163.

Bătrâna, Lia; Bătrâna, Adrian, Reşedinţa feudală de la Netezi (jud. Neamţ), în SCIVA, 36, nr. 4, 1985, p. 297-315.

Bătrâna, Lia; Monoranu, Octav; Bătrâna, Adrian, Cercetările arheologice din zona Fântâna Mare–Spătăreşti, com. Vadu Moldovei, jud. Suceava, în CA, VIII, 1986, p. 85-100.

Bătrâna, Lia; Bătrâna, Adrian; Vatamanu, Ion; Scorţanu, Ştefan, Ansamblul reşedinţei feudale de la Giuleşti (jud. Suceava), în MCA, XVI, 1986, p. 245-252.

Bătrâna, Lia; Bătrâna, Adrian, Contribuţia cercetărilor arheologice la cunoaşterea arhitecturii ecleziastice din Moldova în secolele XIV-XV, în SCIVA, 45, nr. 2, 1994, p. 145-169.

Idem, Cercetările arheologice de la Tazlău (com. Tazlău, jud. Neamţ), în Arheologia medievală, V, 2005, p. 77-85.

Bârnea, Pavel; Reaboi, Tatiana, Anexele gospodăreşti de la Orheiul Vechi din secolul al XV-lea şi de la începutul secolului al XVI-lea, în Arheologia medievală, III, 2000, p. 85-87.

Borisov, Boris D., A study on the mediaeval house from the 11th-12th centuries in South-eastern Bulgaria, în Archaeologia Bulgarica, III, nr. 2, 1999, p. 83-92.

Bouras, Charalambos, Houses in Byzantium, în Deltion tes Christianikes Archailogikes Hetaireias, 11, 1982-1983, p. 1-26.

Bucureştii de odinioară în lumina cercetărilor arheologice, coord.: Ion Ionaşcu, Bucureşti, 1959.

Busuioc, Elena; Cantacuzino, Gh. I., Date arheologice asupra vechii mănăstiri a Humorului, în SCIVA, 20, nr. 1, 1969, p. 67-82.

Busuioc, Elena, Vestigii feudale de la Râmnicu-Vâlcea, în Buridava, III, 1979, p. 24-28.

Eadem, Curtea feudală de la Hinăteşti, în Documente recent descoperite şi informaţii arheologice, Bucureşti, 1982, p. 49-52.


Busuioc, Elena; Beşliu, Petre, Descoperirea unei curţi feudale româneşti la Hinăteşti, în Studii vâlcene, 5, 1982, p. 37-40.

Busuioc, Elena, O casă de orăşean şi documente materiale din sec. XIV-XV la Râmnicu-Vâlcea, în SCIVA, 29, nr. 2, 1988, p. 119-142.

Buzás, Gergely; Szöke, Mátyás, A visegrádi vár és királyi palota a 14-15. században, în Castrum Bene, 2, 1990, p. 133-156.

Cabello, Juan, A tari késö-középkori udvarház, în Castrum Bene, 2, 1990, p. 227-231.

Calotoiu, Gheorghe; Mocioi, Ion; Marinoiu, Vasile, Mărturii arheologice în Gorj, Târgu Jiu, 1987.

Cantacuzino, Gheorghe, Unele probleme istorice privind aşezările medievale muntene în lumina cercetărilor arheologice de la Cernica, în SCIV, XIV, nr. 2, 1963, p. 361-387.

Cantacuzino, Gheorghe; Bălan, Constantin, Date noi pe marginea cercetărilor istorico-arheologice de la mănăstirea Cătălui, în RMMM, V, nr. 6, 1968, p. 547-553.

Cantacuzino, Gheorghe; Trohani, George, Săpăturile arheologice de la Cătălui-Căscioarele, jud. Ilfov, în CA, III, 1979, p. 261-328.

Cantacuzino, Gh. I., Aspecte ale evoluţiei unui vechi monument din Târgovişte: biserica “Sf. Vineri”, în Valachica, 1, 1969, p. 61-70.

Idem, Probleme ale cronologiei ruinelor fostei mănăstiri Vodiţa, în SCIV, 22, nr. 3, 1971, p. 469-477.

Idem, Vechea mănăstire a Moldoviţei în lumina cercetărilor arheologice, în BMI, XL, nr. 3, 1971, p. 79-84.

Cantacuzino, Gh. I.; Diaconescu, Petru; Mihăescu, Gabriel, Cercetări arheologice în zona centrală a oraşului Târgovişte, în MCA, XV, 1981, p. 508-512.

Idem, Date arheologice asupra unor vestigii medievale din zona centrală a oraşului Târgovişte, în RMMMIA, XV, nr. 2, 1984, p. 35-42.

Cantacuzino, Gh. I.; Sion, Gh. I., Ruinele curţii feudale de la Coiani–Mironeşti (judeţul Giurgiu). Date arheologice şi arhitectonice, în BCMI, s. n., I, nr. 1, 1990, p. 62-69.

Chicideanu, Ion, O aşezare din secolele XIV-XV la Bradu, jud. Buzău, în CA, III, 1979, p. 421-433.

Chicideanu, Ion; Modoran, Constanţa, Mânăstirea Bradu. Scurt istoric şi cercetări arheologice, în Spiritualitate şi istorie la Întorsura Carpaţilor, vol. II, sub îngrijirea dr. Antonie Plămădeală, Bucureşti, 1983, p. 188-205.

Chiţescu, Lucian, Cercetări arheologice la Curtea domnească din Suceava, în CA, I, 1975, p. 245-259.

Idem, Cercetări arheologice la Cetăţeni, judeţul Argeş, în CA, II, 1976, p. 135-187. Idem, Cetăţeni – important centru politic şi cultural al formaţiunii politice

româneşti din secolul al XIII-lea conduse de voievodul Seneslau, în RMMMIA, XIV, nr. 1, 1983, p. 32-37.

Chiţescu, Lucian; Păunescu, Anca, Cercetările arheologice efectuate la complexul de monumente feudale de la Cetăţeni, jud. Argeş. Locuinţa voievodală, în CA, VIII, 1986, p. 67-74.

Chiţescu, Lucian, Elemente definitorii ale centrului voivodal de la Cetăţeni puse în lumină de cercetarea arheologică a anilor din urmă, în CA, IX, 1992, p. 85-89.


Chirică, Vasile; Tănăsache, Marcel, Repertoriul arheologic al judeţului Iaşi, vol. I-II, Iaşi, 1984-1985.

Chotěbor, Petr, Die Festen des 15. Jahrhunderts in Böhmen, în Castrum Bene, 2, 1990, p. 351-361.

Comşa, Maria, Types de habitations de caractère rural de la région comprise entre les Carpates Méridionales et le Danube aux XIIIe-XVIIe siècles, în Dacia, n. s., XXI, 1977, p. 299-317.

Constantinescu, Nicolae, Sondajele de la Runcu–Grădinari (r. Drăgăşani, reg. Piteşti), în MCA, VI, 1959, p. 719-725.

Idem, Observaţii asupra satului fortificat din Ţara Românească în secolele XIV-XV. (Aşezarea de la Coconi, r. Olteniţa), în SCIV, XIII, nr. 1, 1962, p. 59-79.

Idem, Note arheologice şi istorice asupra curţii feudale de la Târgşor (secolele XV-XVII), în SCIV, 20, nr. 1, 1969, p. 83-100.

Idem, Coconi. Un sat de câmpie în epoca lui Mircea cel Bătrân. Studiu arheologic şi istoric, Bucureşti, 1972.

Constantinescu, Nicolae; Ionescu, Corneliu, Asupra habitatului urban de la Târgovişte înainte de 1394. Repere din vatra Curţii domneşti, în SCIVA, 31, nr. 1, 1980, p. 53-75.

Constantinescu, Nicolae, Curtea de Argeş (1200-1400). Asupra începuturilor Ţării Româneşti, Bucureşti, 1984.

Idem, Cercetările arheologice de la Curtea domnească din Târgovişte, în Documente recent descoperite şi informaţii arheologice, Bucureşti, 1987, p. 69-78.

Cristocea, Spiridon; Maschio, Romeo; Mavrodin, Teodor, Cercetările arheologice de la Domneşti, judeţul Argeş, în Studii şi cercetări. Muzeul Câmpulung Muscel, IV, 1987, p. 15-30.

Cristocea, Spiridon, Cercetările arheologice de la Piscani, judeţul Argeş, în Argessis, X, 2001, p. 127-130.

Idem, Cercetările arheologice şi problema casei domneşti de la mănăstirea Tutana, judeţul Argeş, în Argessis, X, 2001, p. 113-121.

Cristocea, Spiridon; Maschio, Romeo, Cercetările arheologice de la ctitoria boierilor din Cepari, judeţul Argeş, în Argessis, XI, 2002, p. 183-194.

Cronica cercetărilor arheologice din România. Campania 1995, Brăila, 1996; 1983-1992, Bucureşti, 1997; Campania 1998, Vaslui, 1999; Campania 2000, Bucureşti, 2001; Campania 2001, Bucureşti, 2002; Campania 2002, Bucureşti, 2003; Campania 2003, Bucureşti, 2004; Campania 2004, Bucureşti, 2005; Campania 2005, Bucureşti, 2006.

Diaconescu, Petru; Mihăescu, Gabriel, Complexul monumental al Mitropoliei din Târgovişte. Rezultatul cercetărilor arheologice, în RMMMIA, XIX, nr. 2, 1988, p. 59-69.

Diaconu, Gheorghe, Observaţii cu privire la urmele vechiului târg al Sucevei în vremea marilor asedii otomane şi polone din veacul al XV-lea, în SMIM, I, 1956, p. 267-283.

Dimova, Violeta, Градоустройство и архитектура на читаделата на Червен през XIII-XIV в., în Средновековият Червен, vol. I, Цитаделата на града, Sofia, 1985, p. 33-131.

Drăghiceanu, Virgil N., Curtea domnească din Argeş. Note istorice şi arheologice, în BCMI, X-XVI, 1917-1923, p. 9-76.


Idem, Săpăturile din Buda, Lapoş şi Tisău–Buzău, în BCMI, XXIV, 1931, p. 159-176.

Idem, Mănăstirea Vintilă–Vodă (Buzău). Săpături la prima fundaţie, în BCMI, XXIV, 1933, p. 167-171.

Gheorghieva, Sonia; Nikolova, Ianka; Anghelov, Nikola, Архитектурата на дворецa, în Царевград Търнов, vol. I, Дворецът на българските царей през втората българска дръжава, Sofia, 1973, p. 39-166.

Gläser, Manfred, Hochmittelalterliche Ständerbauten in Lübeck, în Archäologisches Korrespondenzblatt, 16, 1986, p. 215-222.

Gyürky, K. H., Forschungen auf dem Gebiete des mittelalterlichen Buda: ein unbekanntes Wohnhaus und der Ursprung eines Destillierkolbens, în Acta Archaeologica Academiae Scientiarium Hungaricae, 34, 1982, p. 177-211.

Hău, Florin; Mareş, Ion, Ruinele unui monument medieval necunoscut: biserica satului (dispărut) Nemirceni, în SAMJ, XXII-XXIII, 1995-1996, p. 326-336.

Heitel, Radu, Cercetările arheologice efectuate la mănăstirea Neamţ, în MMS, XXXVIII, nr. 5-6, 1962, p. 327-342.

Holl, I., Mittelalterarchäologie in Ungarn (1946-1964), în Acta Archaeologica Academiae Scientiarium Hungaricae, 22, 1970, p. 365-411.

Huzum, Ilie, Ilidia, o reşedinţă puţin cunoscută a cnezilor români din sudul Banatului, în RMMMIA, XIX, nr. 2, 1988, p. 39-44.

Ionescu, Corneliu, Consideraţii asupra arhitecturii şi urbanismului oraşului Târgovişte în a doua jumătate a veacului al XIV-lea, în RMMMIA, XIV, nr. 2, 1983, p. 65-70.

Idem, Complexul istoric şi de arhitectură Stelea din zona centrală a municipiului Târgovişte, în RMMMIA, XVI, nr. 1, 1985, p. 30-52.

Ioniţă, Ion, Săpăturile de salvare de la Trifeşti, în MCA, VIII, 1962, p. 733-738. Journot, Florence, L’habitat seigneurial en Haut–Languedoc (Xé-XIVé s.) Approche

archéologique de l’aristocratie méridionale, în Cahier de civilisation médiévale, XXXV, 1992, 4, p. 351-364.

Lazăr, Mircea Dan; David, Mihai; Pescaru, Eugen, Biserica românească de la Crişcior (jud. Hunedoara), în Sargetia, XXI-XXIV, 1988-1991, p. 121-130.

Legant–Karau, Gabriele, Mittelalterlicher Holzbau in Lübeck an der Schwelle vom ländlichen zum städtischen Siedlungsgefüge, în Archäologisches Korrespondenzblatt, 24, 1994, p. 333-345.

Lungu, Radu, Oraşul de Floci. Monumente istorice, în RMMMIA, XV, nr. 1, 1984, p. 35-41.

Matasă, Constantin, Şantierul arheologic Piatra–Neamţ, în SCIVA, VI, nr. 3-4, 1955, p. 819-839.

Matei, Mircea D., Săpăturile de salvare din cetatea de pământ de la Bârlad, în MCA, VII, 1961, p. 645-654.

Matei, Mircea D.; Nicorescu, M.; Andronic, Alexandru; Arion, Gh.; Martinovici T.; Neamţu, Eugenia, Şantierul arheologic Suceava, în MCA, VIII, 1962, p. 741-757.

Matei, Mircea D.; Rădulescu, Alexandru; Artimon, Alexandru, Bisericile de piatră de la “Sf. Dumitru”, în SCIVA, 20, nr. 4, 1969, p. 541-565.

Matei, Mircea D.; Emandi, Emil I., O casă de orăşean din secolul al XV-lea de la Suceava, în SCIVA, 28, nr. 4, 1977, p. 553-576.


Idem, Cercetările din bazinul superior al Şomuzului Mare. Săpăturile arheologice de la Vornicenii Mari (Tulova), în MCA, XIV, 1980, p. 550-557.

Idem, Habitatul medieval rural din Valea Moldovei şi din bazinul Şomuzului Mare (secolele XI-XVII), Bucureşti, 1982.

Matei, Mircea D.; Emandi, Emil I.; Monoranu, Octav, Cercetări arheologice privind habitatul medieval rural din bazinul superior al Şomuzului Mare şi al Moldovei (secolele XIV-XVII), Suceava, 1982.

Matei, Mircea D.; Rădulescu Al.; Ciuceanu, R., Principalele probleme şi rezultate ale cercetării arheologice a Casei domneşti de la mănăstirea Putna, în RMMMIA, XIV, 1983, 3, p. 38-45.

Matei, Mircea D.; Emandi, Emil I., O ctitorie din secolul al XIV-lea a vornicului Oană de la Tulova, în SCIA–AP, 32, 1985, p. 3-12.

Matei, Mircea D.; Emandi, Emil I.; Sion, Gheorghe, A avut mitropolitul Iosif un palat, în Suceava, în secolul al XIV-lea?, în RMI, LXII-LXIII, nr. 1-2, 1993–nr. 1-2, 1994, p. 102-107.

Matei, Mircea D.; Chiţescu, Lucian N., Cetatea de pământ de la Bârlad. Monografie arheologică, Târgovişte, 2002.

Mitrea, Bucur; Nestor, Ioan; Casan, I.; Cîmpina, Barbu; Constantinescu, D.; Diaconu Gheorghe; Dimian, I.; Foit, G.; Ionescu, V. O.; Székely, Z.; Vătăşianu, Virgil; Bîrzu Ligia; Dragomir, Şt.; Indrieş, S.; Martinovici, T.; Neamţu, Eugenia; Panait, I. Panait; Popa, Radu; Wacşchal, L.; Deak, A., Şantierul Suceava, în SCIV, IV, nr. 1-2, 1953, p. 335-393.

Mitrea Bucur; Cîmpina, Barbu; Diaconu, Gheorghe; Andronic, Alexandru; Bîrzu, Ligia; Constantinescu, D.; Constantinescu, Nicolae; Foit, G.; Martinovici, T.; Mircea, M.; Ochinciuc, M.; Olteanu, Ştefan; Székely, Z.; Ştefănescu, Ştefan; Turbatu, Traian; Vătăşianu, Virgil, Şantierul arheologic Suceava–Cetatea Neamţului (r. Suceava, reg. Suceava), în SCIV, V, nr. 1-2, 1954, p. 257-323.

Mitrea, Bucur; Diaconu, Gheorghe; Matei, Mircea; Alexandrescu, A.; Constantinescu, Nicolae; Martinovici, T.; Nicolescu, Corina; Olteanu, Ştefan, Şantierul arheologic Suceava–Cetatea Neamţului, în SCIV, VI, nr. 3-4, 1955, p. 753-818.

Mîrţu, Flaminiu, Un tezaur al istoriei şi culturii locale: biserica descoperită la Lereşti–Muscel, în BOR, nr. 3-5, LXXXVI, 1968, p. 446-454.

Idem, Mânăstirea Valea (Ţiţeşti–Argeş) în lumina controverselor istoriografice şi a cercetărilor arheologice, în MO, XXX, nr. 7-9, 1978, p. 630-641.

Modoran, Constanţa; Chicideanu, Ion, Cercetări şi rezultate la mănăstirea Bradu, în BOR, XCV, nr. 9-12, 1976, p. 994-1003.

Neamţu, Eugenia, Date istorice şi arheologice cu privire la Curtea domnească din Piatra Neamţ, în Memoria Antiquitatis, I, 1968, p. 227-239.

Neamţu, Eugenia; Cheptea, Stela, Cercetările arheologice de la “Casa Dosoftei” din Iaşi (1966-1968), în MCA, X, 1973, p. 281-287.

Neamţu, Eugenia; Cheptea, Stela, Neamţu, Vasile, Oraşul medieval Baia în secolele XIV-XVII, vol. I, Cercetările arheologice din anii 1967-1976, Iaşi, 1980; vol. II, Cercetările arheologice din anii 1977-1980, Iaşi, 1984.

Nestor, Ioan; Cîmpina, Barbu; Martinovici, T.; Olteanu, Ştefan; Andronic, Alexandru; Vasilescu, Al.; Niculescu, I.; Zaharia, Eugenia; Popa, Radu; Foit, Gr.; Paşcanu, C., Şantierul arheologic Suceava. Campania 1957, în MCA, VI, 1959, p. 679-695.


Nestor, Ioan; Martinovici, T.; Matei, Mircea; Diaconu, Gheorghe; Olteanu, Ştefan; Constantinescu, Nicolae, Şantierul arheologic Suceava (r. şi reg. Suceava), în MCA, V, 1959, p. 593-617.

Neşeva, Violeta; Serafimova, Dimka; Stefanov, Gheorghi; Ţvetkov, Boris; Dimitrova, Dora, Архитектурата, în Мелник, vol. I, Градът в подножието на Славова крепост, Sofia, 1989, p. 40-119.

Olteanu, Gheorghe, Repertoriul arheologic al judeţului Dâmboviţa, vol. I, Târgovişte, 2002.

Olteanu, Gheorghe; Cârstina, Ovidiu; Căprăroiu, Denis, Repertoriul arheologic al judeţului Dâmboviţa, vol. II, Târgovişte, 2003.

Oprea, Petre, Urme ceramice de la casele hatmanului Luca Arbure, în SCIA–AP, 12, nr. 2, 1965, p. 329-332.

Památky Arheologické, Supplementum 15, Ruralia IV, The rural house from the migration period to the oldest still standing buildings, Bad Bederkesa, 2001.

Panait, Panait I., Cetatea Bucureştilor în sec. XIV-XV, în RMMM, VI, nr. 4, 1969, p. 310-318.

Idem, Cercetarea arheologică a culturii materiale din Ţara Românească în secolul al XIV-lea, în SCIV, 22, nr. 2, 1971, p. 247-261.

Idem, Vatra satelor din jurul Bucureştilor în lumina cercetărilor arheologice (secolele XIV-XVI), în Cercetări arheologice în Bucureşti, IV, 1992, p. 74-87.

Paragină, Anton Cercetări istorice şi arheologice privind aşezarea medievală de la Bătineşti–Vrancea, în Vrancea. Studii şi comunicări, VIII-X, 1991, p. 121-162.

Păunescu, Anca; Mihai, Dana, Tipuri de locuinţe documentate arheologic la Oraşul de Floci, com. Giurgeni, jud. Ialomiţa, în Ialomiţa. Studii şi comunicări de istorie, arheologie, etnografie, III, 2000, p. 85-96.

Păunescu, Anca; Teodor, Eugen S., L’établissement rural médiéval des XVI-XVII siècles de Brăneşti–Vadu Anei, în CA, XII, 2003, p. 249-271.

Idem, La nécropole de Brăneşti–Vadu Anei (le XVIe siècle), în CA, XIII, 2006, p. 275-307.

Popa, Radu; Zdroba, Mircea, Şantierul arheologic Cuhea. Un centru voievodal din veacul al XIV-lea, Baia Mare, 1966.

Popa, Radu, O casă domnească din secolul al XV-lea lângă Cetatea Sucevei, în SCIV, 20, nr. 1, 1969, p. 43-66.

Popa, Radu; Baltag, Gheorghe, Documente de cultură materială orăşenească în Transilvania din a doua jumătate a secolului al XIII-lea, în SCIVA, 31, nr. 1, 1980, p. 33-52.

Popa, Radu; Căpăţână, Dan; Lukács, Antal, Cercetările arheologice de la Voievozi. Contribuţii la istoria Bihorului în secolele XII-XV, în Crisia, XVII, 1987, p. 61-105.

Popescu, Dorin; Rosetti, Dinu V., Săpăturile arheologice de la Retevoieşti (r. Curtea de Argeş, reg. Piteşti), în MCA, VI, 1959, p. 703-715.

Popovici, Rodica, Negoeşti, un sat din zona Neamţ în secolele XIV-XVII, în Arheologia medievală, IV, 2002, p. 27-45.

Puşcaşu, Voica, Date noi cu privire la evoluţia ansamblului de arhitectură medievală de la Strehaia, în BMI, XXXIX, nr. 3, 1970, p. 27-36.

Puşcaşu, Voica Maria; Gherman, Elena, Cercetările arheologice efectuate la biserica “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”, sat Stroieşti, com. Todireşti, jud. Iaşi, în CI, s. n., XVI, 1997, p. 15-29.


Puşcaşu, Voica Maria, Biserica “Sf. Nicolae” din Bălineşti. Campania din anul 2002, în vol. In memoriam Radu Popa. Temeiuri ale civilizaţiei româneşti în context european, coord.: Daniela Marcu Istrate, Angel Istrate, Corneliu Gaiu, Cluj-Napoca, 2003, p. 469-480.

Eadem, Rezultatele cercetărilor arheologice efectuate la biserica “Sf. Nicolae” din Bălineşti, în RMI, LXXIV, nr. 1-2, 2005, p. 5-25.

Rădulescu, Venera; Calotoiu, Gheorghe, Cercetările arheologice de la Polata, jud. Gorj, în CA, V, 1982, p. 119-127.

Idem, Cercetările arheologice de la Polata, jud. Gorj, în CA, VI, 1983, p. 133-139. Rădulescu, Venera, Săpăturile arheologice de la Runcu, în CA, VII, 1984, p. 175-

179. Rădulescu, Venera; Cămui, Iulian, O locuinţă cu pivniţă de piatră din sec. XIV-XV

la Polata, jud. Gorj, în CA, VIII, 1986, p. 101-111. Rădulescu, Venera, Date arheologice referitoare la aşezarea medievală de la

Polata, municipiul Tg. Jiu, jud. Gorj, în CA, X, 1997, p. 249-255. Rosetti, Dinu V., Vestigiile feudale de la Suslăneşti (jud. Argeş), în BMI, XLI, nr. 2,

1972, p. 27-39. Schalies, Ingrid, Neue Befunde hochmittelalterlicher Holzbauten in Lübeck

Gründungsviertel, în Archäologisches Korrespondenzblatt, 29, 1999, p. 125-141.

Schuldt, Ewald, Der Holtzbau bei den nordwestslawischen Stämmen vom 8. bis 12. Jahrhundert, Berlin, 1988.

Settia, Aldo A., Motte nell’Italia Settentrionale, în Archeologia Medievale, XXIV, 1997, p. 439-444.

Idem, “Dongione” e “motta” nei castelli dei secoli XII-XIII, în Archeologia Medievale, XXVII, 2000, p. 299-302.

Sion, Gheorghe, Biserica veche din piatră, în ruină, de la Volovăţ (jud. Suceava). Noi observaţii şi cercetări, în RMI, LXXIV, nr. 1-2, 2005, p. 35-43.

Situri arheologice cercetate în perioada 1983-1992, Brăila, 1996. Szekér, György; Tamási, Judit, Das Bátori Burgschloss von Nyírbator (Ungarn), în

Castrum Bene, 2, 1990, p. 241-257. Ştefănescu, Aristide, Consideraţii arheologice asupra locuinţei din secolele XIV-

XV la Dunărea de Jos, în Pontica, XXXIII-XXXIV, 2000-2001, p. 559-563. Ţeicu, Dumitru, O reşedinţă feudală românească la începuturile Reşiţei medievale,

în SCIVA, 40, nr. 1, 1989, p. 57-72. Idem, Arheologia satului medieval din Banat, Reşiţa, 1996. Vatamanu, Ion; Ciubotaru, Elena; Scorţanu, Ştefan, Sondajul arheologic de la

Corni–Strâmbi, comuna Bodeşti, jud. Neamţ, în Memoria Antiquitatis, XXI, 1997, p. 253-263.

Vătăşianu, Virgil; Matei, Mircea D.; Martinovici T.; Constantinescu, Nicolae, Şantierul arheologic Suceava, în MCA, VII, 1961, p. 609-627.

Zaharia, Nicolae; Petrescu–Dîmboviţa Mircea; Zaharia Emilia, Aşezări din Moldova. De la Paleolitic până în secolul al XVIII-lea, Bucureşti, 1970.

Żurovska, Klementya; Rodzińska–Chorąży, Teresa, Au seuil de l’architecture chrétienne en Pologne. Ostrów Lednicki, în Cahier de civilisation médiévale, XLI, 1998, p. 35-54.


2. LITERATURĂ DE SPECIALITATE

2. 1. Lucrări generale

Arta populară românească, redactori responsabili: Florea Bobu Florescu şi Paul Petrescu, Bucureşti, 1969.

Butură, Valer, Etnografia poporului român. Cultura materială, Cluj Napoca, 1978. Bogdan, Ioan, Cultura veche română, Bucureşti, 1898. Idem, Scrieri alese, ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de G. Mihăilă, prefaţă

de Emil Petrovici, Bucureşti, 1968. Cartojan, N., Istoria literaturii române vechi, Bucureşti, 1980. Delvoye, Charles, Arta bizantină, vol. I-II, traducere de Florica-Eugenia

Condurachi, prefaţă de Vasile Drăguţ, Bucureşti, 1976. Densuşianu, Ovid, Istoria limbii române, vol. II, Secolul XVI, ediţie îngrijită de J.

Byck, Bucureşti, 1961. Dicţionar tematic al Evului Mediu occidental, coord.: Jacques Le Goff şi Jean–

Claude Schmitt, traducere de Mădălin Roşioru, Nadia Farcaş, Denisa Burducea, Gina Puică, Iaşi, 2002.

Drăguţ, Vasile, Arta românească. Preistorie, Antichitate, Ev Mediu, Renaştere, Baroc, Bucureşti, 1982.

Duby, Georges, Vremea catedralelor. Arta şi societatea (980-1420), ediţia a II-a revăzută, traducere de Mariana Rădulescu, Bucureşti, 1998.

Faensen, Hubert; Ivanov, Vladimir, Arhitectura rusă veche, vol. I-II, traducere de H. R. Radian, Bucureşti, 1981

Filitti, I. C., Opere alese, cuvânt înainte, text stabilit, bibliografie, tabel cronologic şi note de G. Penelea, Bucureşti, 1985.

Giurescu, Constantin C., Istoria românilor, vol. II, ediţia a III-a, Bucureşti, 1940. Ionescu, Grigore, Istoria arhitecturii în România, vol. I-II, Bucureşti, 1963. Idem, Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor, Bucureşti, 1982. Iordan, Iorgu, Toponimia românească, Bucureşti, 1963. Iorga, Nicolae, Istoria românilor în chipuri şi icoane, Bucureşti, 1992. Idem, Istoria românilor, vol. III, Ctitorii, ediţia a II-a, îngrijită de Victor Spinei,

Bucureşti, 1993; vol. V, Vitejii, ediţia a II-a, îngrijită de Constantin Rezachevici, Bucureşti, 1998.

Idem, Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, ediţie îngrijită de Mihaela Paraschiv, Iaşi, 2001.

Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, coord.: Ovid Sachelarie şi Nicolae Stoicescu, Bucureşti, 1988.

Istoria artelor plastice în România, vol. I, redactor responsabil: George Oprescu, Bucureşti, 1968; vol. II, Bucureşti, 1970.

Istoria dreptului românesc, coord.: Ioan Ceterchi, vol. I, responsabil de vol.: Vladimir Hanga, Bucureşti, 1980.

Istoria României, redactor responsabil: Andrei Oţetea, redactori responsabili adjuncţi: Mihai Berza, Barbu Cîmpina şi Ştefan Pascu, secretar: Ştefan Ştefănescu, vol. II, Bucureşti, 1962.

Istoria românilor, vol. IV, De la universalitatea creştină la Europa “patriilor”, redactori responsabili: Ştefan Ştefănescu şi Camil Mureşanu, secretar: Tudor Teoteoi, Bucureşti, 2001.


Istoria vieţii private, vol. II, De la Imperiul Roman la anul o mie, coord.: Philippe Ariès şi Georges Duby, traducere de Ion Herdan, Bucureşti, 1994; vol. III, De la Europa feudală la Renaştere, traducere de Maria Berza şi Micaela Slăvescu, Bucureşti, 1995; vol. IV, De la Europa feudală la Renaştere, traducere de Maria Berza şi Micaela Slăvescu, Bucureşti, 1995.

Ivănescu, G., Istoria limbii române, Bucureşti, 1980. Murgescu, Bogdan, Istorie românească – istorie universală (600-1800), ediţia a II-

a revăzută şi adăugită, Bucureşti, 1999. Moisescu, Cristian, Arhitectura românească veche, vol. I, Bucureşti, 2001. Puşcariu, S., Istoria literaturii române. Epoca veche, ediţie îngrijită de M. Vulpe,

Bucureşti, 1987. Rezachevici, Constantin, Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi

Moldova, vol. I, Secolele XIV-XVI, Bucureşti, 2001. Rosetti, Al., Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVII-lea,

Bucureşti, 1968. Stoicescu, Nicolae, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România.

Ţara Românească (Muntenia, Oltenia şi Dobrogea), vol. I-II, Craiova, 1970. Idem, Repertoriul bibliografic al localităţilor şi monumentelor medievale din

Moldova, Bucureşti, 1974. Vătăşianu, Virgil, Istoria artei feudale în Ţările Române, vol. I, Arta în perioada de

dezvoltare a feudalismului, Bucureşti, 1959. Idem, Istoria artei europene, vol. I, Epoca medie, Bucureşti, 1967. Xenopol, A. D., Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. II, De la întemeierea

Ţărilor Române până la moartea lui Petru Rareş, 1546, ediţia a IV-a, text stabilit de Nicolae Stoicescu şi Maria Simionescu, note, comentarii, prefaţă, indice şi ilustraţia de Nicolae Stoicescu, Bucureşti, 1986; vol. III, De la moartea lui Petru Rareş până la Matei Basarab şi Vasile Lupu, ediţia a IV-a, text stabilit de Nicolae Stoicescu şi Maria Simionescu, note, comentarii, prefaţă, indice şi ilustraţia de Nicolae Stoicescu, Bucureşti, 1988.

2. 2. Lucrări speciale

Alexandrescu–Dersca, Maria Matilda, Economia agrară a Ţării Româneşti şi Moldovei descrisă de călătorii străini (secolele XV-XVII), în Studii, 21, nr. 5, 1968, p. 851-857.

Andreescu, Ştefan, O biserică din secolul al XV-lea: Dragomireştii, în Glasul Bisericii, XXVIII, nr. 1-2, 1969, p. 149-158.

Idem, Câteva precizări despre ctitoriile bucureştene ale lui Ghiorma banul, în Glasul Bisericii, XXIII, nr. 5-6, 1964, p. 547-567.

Idem, Observaţii asupra pomelnicului mănăstirii Argeşului, în Glasul Bisericii, XXVI, nr. 7-8, 1967, p. 800-829.

Idem, Identificarea portretelor din naosul bisericii de la Stăneşti (Vâlcea), în MO, XX, nr. 1-2, 1968, p. 77-80.

Idem, Din nou despre bisericile de curte din veacurile XIV-XVI, în SCIA–AP, 20, nr. 1, 1973, p. 164-167.

Idem, Istoria românilor: cronicari, misionari, ctitori (sec. XV-XVII), Bucureşti, 1997.

Idem, Boierii lui Mihai Viteazul, în Idem, Restitutio Daciae, vol. III, Studii cu privire la Mihai Viteazul, Bucureşti, 1997, p. 339-419.


Idem, Perspective medievale, Bucureşti, 2002. Idem, Din relaţiile Ţărilor Române cu Epirul: ctitoriile bucureştene ale lui

Ghiorma din Pogoniani, în SMIM, XXIV, 2006, p. 101-109. Apetrei, Cristian Nicolae, Terminologia reşedinţelor boiereşti în documentele din

Ţara Românească şi Moldova în secolele XIV-XVI, în Arheologia Moldovei, XXVII, 2004, p. 183-223.

Idem, Fortificaţiile reşedinţelor boiereşti din Ţara Românească şi Moldova în secolele XIV-XVI, în Analele Universităţii “Dunărea de Jos” din Galaţi, Istorie, tom V, 2006, p. 51-81.

Idem, O ipoteză cu privire la biserica din Zahareşti, comuna Stroieşti (jud. Suceava), în Perspective asupra istoriei locale în viziunea tinerilor cercetători, vol. III, editat de Costin Croitoru, Brăila–Galaţi, 2007, p. 69-74.

Idem, Biserici de curte mai puţin cunoscute (Moldova şi Ţara Românească, secolele XIV-XVI), în vol. Românii în Europa medievală (Între Orientul bizantin şi Occidentul latin). Studii în onoarea Profesorului Victor Spinei, editat de Dumitru Ţeicu şi Ionel Cândea, Brăila, 2008, p. 801-817.

Idem, Date şi interpretări noi în legătură cu ansamblul rezidenţial de la Polata, jud. Gorj, în vol. Miscellanea Historica et Archaeologica in Honorem Professoris Ionel Cândea, editat de Valeriu Sârbu şi Cristian Luca, Brăila, 2009, p. 125-144.

Arion, Dinu C., Două studii de istorie a dreptului românesc. Despre prerogativele marilor boieri moldoveni înainte de Ştefan cel Mare. Ce înţeles au avut actele de donaţiuni domneşti de pământ la începuturile voievodatelor, Bucureşti, 1942.

Idem, Caractere juridice şi sociale ale proprietăţii rurale în voievodatele româneşti, în vol. În amintirea lui Constantin Giurescu la douăzeci şi cinci de ani de la moartea lui (1875-1918), Bucureşti, 1944, p. 107-137.

Artimon, Alexandru; Mitrea, Ioan, Bacău. Reşedinţă voievodală, Bacău, 1996. Asăvoaie, Costică, Observaţii privind fundaţiile de biserică descoperite la Volovăţ

(jud. Suceava), în CI, s. n., XVI, 1997, p. 5-14. Idem, Prima reşedinţă domnească a Ţării Moldovei, în Arheologia Moldovei,

XXII, 1999, p. 117-123. Idem, Rolul reşedinţelor domneşti în consolidarea statului moldovean, în

Arheologia Moldovei, XXV, 2002, p. 209-218. Balş, G., Bisericile lui Ştefan cel Mare, în BCMI, XVIII, 1925. Idem, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacul al XVI-lea, în BCMI, XXI,

1928. Idem, Chenarele ferestrelor bisericii din Dolheştii–Mari, în BCMI, XXI, 1929, p.

162-164. Idem, Biserica din Lujeni, II, Introducerea pridvorului în planul bisericilor

moldoveneşti, în ARMSI, s. III, tom XI, mem. 3, 1930, p. 35-43. Idem, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacurile al XVII-lea şi al XVIII-

lea, Bucureşti, 1933. Balş, Ştefan, Vechi locuinţe boiereşti din Gorj, în SCIA, I, nr. 3-4, 1954, p. 83-95. Idem, Câteva date noi despre mănăstirea Moldoviţa, în BMI, XL, nr. 3, 1971, p.

85-86. Idem, Casa domnească de la Putna. Istoricul proiectului de restaurare, în

RMMMIA, XIII, nr. 2, 1982, p. 11-14.


Batariuc, Paraschiva–Victoria, Cahle din Moldova medievală (secolele XIV-XVI), Suceava, 1999.

Bâzgan, Melentina, Judeţele Ţării Româneşti până la mijlocul secolului al XVIII-lea, Bucureşti, 2004.

Bădărău, Dan; Caproşu, Ioan, Iaşii vechilor zidiri. Până la 1821, Iaşi, 1974. Bălan, Constantin, Ruda et le boyards Rudeanu d’Argeş pendant l’époque de

Michel le Brave, în Revue Roumaine d’Histoire, XXXII, nr. 3-4, 1993, p. 261-267.

Bălan, Teodor, Vornicia în Moldova, în Codrul Cosminului, VII, 1931-1932, p. 63-204.

Bălaşa, Dumitru, Dobromir marele ban al Craiovei (1568-1583). Pagini din istoria Banatului Craiovei, în MO, XII, nr. 1-2, 1960, p. 24-41.

Bănică–Ologu, Nicolae, Teodosie Rudeanu marele logofăt al lui Mihai Viteazul şi Simion Movilă, în Buridava, 3, 1979, p. 42-56.

Bărbulescu, Ilie, Curente literare la români în perioada slavonismului cultural, Bucureşti, 1928.

Bătrâna, Lia; Bătrâna, Adrian, Curţi boiereşti în Moldova medievală, în Magazin istoric, XVI, nr. 12, 1982, p. 17-19.

Bogdan, Carmen, Datarea zidirii monumentului de la Bălineşti, sec. XV (Opinii), în RMMMIA, VIII, nr. 2, 1977, p. 69-74.

Bogdan, Damian P., Contribuţiuni la studiul diplomaticei vechi moldoveneşti, extras din Revista istorică română, III, nr. 1-4, 1934, 45 p.

Idem, Caracterul limbii textelor slavo-române, Bucureşti, 1946. Idem, Din paleografia slavo-română, în Documente privind istoria României.

Introducere, vol. I, Bucureşti, 1956, p. 79-149. Idem, Diplomatica slavo-română, în Documente privind istoria României.

Introducere, vol. II, Bucureşti, 1956, p. 5-164. Idem, Textele slavo-române în lumina cercetărilor ruseşti, III, Studii de limbă şi

ortografie, în Analele româno-sovietice, Istorie, nr. 3-4, 1957, p. 63-96. Bogdan, Ioan, Câteva manuscripte slavo-române din Biblioteca Imperială de la

Viena, extras din ARMSI, s. II, tom XI, 1889, 29 p. Idem, Documentul Râzenilor din 1484 şi organizarea armatei moldovene în sec.

XV, în ARMSI, s. II, tom XXX, 1908, p. 361-441. Brachmann, Hansjürgen, Der frühmittelalterliche Befestigungsbau in Mitteleuropa.

Untersuchungen zu seiner Entwicklung und Funktion in germanisch–deutschen Bereich, Berlin, 1993.

Brătianu, Gheorghe I., Sfatul domnesc şi Adunarea stărilor în Principatele Române, Bucureşti, 1995.

Brătuleanu, Anca, Curţi domneşti şi boiereşti în România. Valahia veacurilor al XVII-lea şi al XVIII-lea, Bucureşti, 1997.

Brătulescu, V.; Ilie, Remus, Mânăstiri şi biserici din judeţul Ilfov, Bucureşti, 1935. Cantacuzino, Gheorghe I., Cetăţi medievale din Ţara Românească în secolele XIII-

XVI, Bucureşti, 2001. Caproşu, Ioan, Biserica Arbure, Bucureşti, 1967. Idem, Rolul capitalului cămătăresc în aservirea micii proprietăţi din Moldova

(până la începutul regimului fanariot), în AIIAI, VII, 1970, p. 108-136. Idem, Biserica Arbure, în MMS, L, nr. 5-6, 1974, p. 404-419.


Idem, Vechea Catedrală Mitropolitană din Suceava. Biserica Sfântul Ioan cel Nou, Iaşi, 1980.

Cazacu, A., Patronatul şi domnia, în Revista istorică, XXXI, 1945, p. 99-111. Cămărăşescu, Ruxandra; Fotino, Coralia, Din istoria preţurilor. Evoluţia preţului

cailor în Ţara Românească (secolele XV-XVII), în SMIM, VI, 1973, p. 225-241. Cereteu, Igor, Biserici şi mănăstiri din Moldova (secolul al XIV-lea şi prima

jumătate a secolului al XV-lea), Brăila, 2004. Cernovodeanu, Paul, Societatea feudală românească văzută de călători străini

(secolele XV-XVIII), Bucureşti, 1973. Idem, Clanuri, familii, autorităţi, puteri (Ţara Românească, secolele XV-XVII), în

AG, I (VI), nr. 1-2, 1991, p. 67-86. Cheptea, Stela, Un oraş medieval: Hârlău, Iaşi, 2000. Chihaia, Pavel, Data construirii casei domneşti de lângă biserica “Sf. Nicolae

Domnesc” din Curtea de Argeş, în Glasul Bisericii, XXVI, nr. 9-10, 1967, p. 967-1000.

Idem, Monuments romans et gothiques du XIIIe au XVIe siècle en Valachie, în Revue Roumaine d’Histoire de l’Art, V, 1968, p. 37-60.

Idem, Etape de construcţie la complexul monastic Cozia, în Pagini de veche artă românească, vol. II, Bucureşti, 1972, p. 87-151.

Idem, Tradiţii răsăritene şi influenţe occidentale în Ţara Românească, Bucureşti, 1993.

Cihodaru, Constantin, Forme de proprietate feudală în Moldova, în SCŞI, Istorie, VI, nr. 3-4, 1955, p. 1-27.

Idem, Note şi discuţii pe marginea volumului «Viaţa feudală», în SCŞI, Istorie, IX, 1958, p. 159-177.

Idem, Câteva constatări în legătură cu proprietatea feudală şi situaţia ţărănimii din Moldova în a doua jumătate a secolului al XV-lea, în SCŞI, Istorie, XII, nr. 1, 1961, p. 31-66.

Idem, Alexandru cel Bun (23 aprilie 1399–1 ianuarie 1432), Iaşi, 1984. Idem, Începuturile cancelariei domneşti în Moldova, în vol. Civilizaţie medievală şi

modernă românească. Studii istorice, Cluj Napoca, 1985, p. 184-194. Ciobanu, Ştefan, Începuturile scrisului în limba românească, în Academia Română.

Memoriile Secţiunii Literare, s. III, tom X, 1940-1941, p. 21-78. Ciurea, Dumitru, În legătură cu problema monopolului feudal în Moldova (Câteva

date noi şi precizări), în AIIAI, I, 1964, p. 139-144. Idem, Quelques considérations sur la noblesse féodale chez le Roumains, în

Nouvelles Études d’Histoire, IV, 1970, p. 83-90. Idem, Diplomatica latină în Ţările Române. Noi contribuţii, în AIIAI, VIII, 1971, p.

1-24. Idem, Evoluţia şi rolul politic al clasei dominante din Moldova în secolele XV-

XVIII, în AIIAI, XVII, 1980, p. 159-228. Cîmpina, Barbu T., Cercetări cu privire la baza socială a puterii lui Ştefan cel

Mare, în vol. Studii cu privire la Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1956, p. 11-111. Chelcea, Ion, Un sat dispărut: Neagomireştii, în Glasul Bisericii, XXIV, nr. 9-10,

1965, p. 856-869. Constantinescu, D., Ştefan Mâzgă “voievod”şi vremea sa. Contribuţii la istoria

politică a Moldovei în secolul al XVI-lea, în SCŞI, Istorie, III, 1947, p. 209-244.


Constituirea statelor feudale româneşti, redactor coord.: Nicolae Stoicescu, Bucureşti, 1980.

Contamine, Philippe, La noblesse au royaume de France de Philippe le Bell à Louis XII. Essai de syntèse, ediţia a II-a, Paris, 1998.

Corvătescu, Adrian, Casa Brăiloiu din Vădeni. Cercetări de arhitectură, în RMMMIA, XIII, nr. 1, 1982, p. 44-49.

Costăchel, Valeria, “Beneficiul” în Sud-Estul Europei, în Revista istorică, XXX, 1944, p. 61-86.

Eadem, Le monopole du moulin en Moldavie aux XVe et XVIe siècles, în Revue historique du Sud-Est européen, XXII, 1945, p. 171-183.

Eadem, La formation du bénéfice en Moldavie, în Revue historique du Sud-Est européen, XXIII, 1946, p. 118-130.

Eadem, Termenul Äîì (Dom) în actele slavo-române, în Studii, I, nr. 6, 1953, p. 244-248.

Costăchel, V.; Panaitescu, P. P.; Cazacu, A., Viaţa feudală în Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV-XVII), Bucureşti, 1957.

Costăchescu, Mihai, Ştiri istorice, într-un uric de la Petru Rareş, în Anuarul Şcolii Normale “Vasile Lupu”, Iaşi, 1926-1927, p. 11-19.

Idem, Neamul lui Oană, dvornic de Suceava şi satele lui, în CI, V-VII, 1929-1931, p. 41-79.

Idem, Arderea Târgului de Floci şi a Ialomiţei în 1470. Un fapt necunoscut din luptele lui Ştefan cel Mare, Iaşi, 1935.

Crâşmaru, Valerian, Reşedinţe şi curţi domneşti până la jumătatea secolului al XVII-lea. Curtea domnească de la Botoşani, în Hierasus, I, 1978, p. 347-352.

Creţeanu, Radu, Bisericile de lemn din Muntenia, Bucureşti, 1968. Idem, Monumentele religioase de pe valea Râului Doamnei, în MO, XXI, nr. 1-2,

1969, p. 36-46. Idem, Precizări cronologice privind ansamblul mănăstiresc Strehaia, în MO,

XXVI, nr. 7-8, 1974, p. 644-649. Cristache–Panait, Ioana; Elian, Titu, Bisericile de lemn din Moldova, în BMI, XLI,

1972, 2, p. 39-59. Cultura moldovenească în timpul lui Ştefan cel Mare, culegere de studii îngrijită de

Mihai Berza, Bucureşti, 1964. Ćurčić, Slobodan The Role of Late Byzantine Thessalonike in Church Architecture

in the Balkans, în Dumbarton Oaks Papers, 57, 2003, Symposium on Late Byzantine Thessalonike, p. 65-84.

Dan, Dimitrie, Ctitoria hatmanului Luca Arbure, în BCMI, XIX, 1926, p. 37-46. Dan, Ilie, Aspecte ale toponimiei româneşti, cu privire specială asupra văii

Soloneţului (Suceava), în Analele Ştiinţifice ale Universităţii «Al. I. Cuza» din Iaşi, Ştiinţe Sociale, Lingvistică, XVI, 1970, p. 93-115.

Idem, Toponimie şi continuitate în Moldova de nord, Iaşi, 1980. Diaconu, Gheorghe, Despre rolul curţilor boiereşti în organizarea militară a

Moldovei în veacurile XIV-XV, în Studii şi referate privind istoria României, vol. I, Bucureşti, 1954, p. 551-571.

Diaconu, Petre, Recenzii şi discuţii arheologice, vol. I, Călăraşi, 1994. Dina, Teodor, Biserica “Sf. Nicolae” din Piscani, judeţul Argeş. Controverse şi

realităţi privind istoricul acestui monument din secolul al XVIII-lea, în Argessis, XIII, 2004, p. 229-243.


Idem, File din istoria unui vechi sat argeşean: Piscani, în Argessis, VIII, 1999, p. 115-125.

Djamo, Lucia, Contribuţii la studiul lexicului documentelor slavo-române, în Romanoslavica, VIII, 1963, p. 137-154.

Eadem, Limba documentelor slavo-române emise în Ţara Românească în secolele XIV-XV, Bucureşti, 1971.

Donat, Ioan; Caracaş, Saşa; Ghinea, Nicolae; Kandel, M., Documente privind istoria României, B. Ţara Românească, veac XVII. Indicele numelor de locuri, Bucureşti, 1960.

Donat, Ion, Domeniul domnesc în Ţara Românească (sec. XIV-XVI), ediţie îngrijită de Gheorghe Lazăr, Bucureşti, 1996.

Drăghiceanu, Virgil N., Biserica din Ruda–Argeş. Note înainte de spălarea picturii, în BCMI, XXII, 1929, p. 121-122.

Idem, Monumentele Olteniei. Al III-lea raport, în BCMI, XXVII, 1934, p. 99-120. Drăguţ, Vasile, Datarea picturilor murale ctitoriceşti din biserica din Cepturoaia,

în SCIA, IX, nr. 1, 1962, p. 189-192. Idem, Dragoş Coman, maestrul frescelor de la Arbure, Bucureşti, 1969. Idem, Arta gotică în România, Bucureşti, 1979. Dumitrescu, Carmen Laura, Anumite aspecte din pictura pronaosului bisericii

Stăneşti–Vâlcea şi semnificaţia lor, în SCIA–AP, 16, nr. 2, 1969, p. 209-218. Eadem, O reconsiderare a picturii bisericii din Stăneşti–Vâlcea, în Pagini de veche

artă românească, vol. II, Bucureşti, 1972, p. 155-253. Emandi, Emil Ioan; Ceauşu, Mihai Ştefan, Contribuţii de morfologie urbană la

cunoaşterea istoriei oraşului Suceava, 1388-1988, în SAMJ, XV, 1988, 420 p. + 81 fig.

Erlande–Brandenburg, Alain, Catedrala, traducere de Dinu Moarcăş, Bucureşti, 1993.

Eşanu, Andrei, Vlaicu pârcălab – unchiul lui Ştefan cel Mare, Chişinău, 2001. Floareş, Dan, Spaţiu aulic şi ideologie în Evul Mediu românesc. Observaţii, în

Arheologia medievală, IV, 2002, p. 59-97. Idem, Fortificaţiile Ţării Moldovei din secolele XIV-XVII, Iaşi, 2005. Florescu, George D., Genealogia boierilor din Mărgineni. Din secolele al XV-lea şi

al XVI-lea, în Buletinul Comisiei Istorice a României, IX, 1930, p. 1-100. Idem, Divanele domneşti din Ţara Românească, vol. I, 1389-1495, Bucureşti, 1943. Idem, Vintilă I din Cornăţeni (n. c. 1480/90–c. 1553). Cu note asupra boierilor şi

dregătorilor din prima jumătate a veacului al XVI-lea în Ţara Românească, în vol. În amintirea lui Constantin Giurescu la 25 de ani de la moartea lui (1875-1918), Bucureşti, 1944, p. 201-248.

Fournier, Gabriel, Le château dans la France médiévale. Essai de sociologie monumentale, Paris, 1978.

Gardelles, Jaques, Les palais dans l’Europe occidentale chrétienne du Xe au XIIe siècle, în Cahier de civilisation médiévale, XIX, 1976, p. 115-134.

Georgescu, Dumitru; Georgescu, George, Date privind unele biserici monumente istorice de pe Valea Topologului, în Glasul Bisericii, XXIX, nr. 7-8, 1970, p. 781-786.

Georgescu, George, Biserica “Sfântul Nicolae” din Şuici, judeţul Argeş, monument istoric de arhitectură din secolul al XVIII-lea, în Argessis, XIII, 2004, p. 223-227.


Gerö, László, Château forts de Hongrie, Gyoma, 1969. Gheorghiu, Teodor Octavian, Arhitectura medievală de apărare din România,

Bucureşti, 1985. Gheţie, Ion; Mareş, Alexandru, Originile scrisului în limba română, Bucureşti,

1985. Ghibănescu, Gh., Hrisovul lui Gr. A. Ghica pentru Zaharieşti ot Suceava, în

Revista Arhivelor, I, 1924-1926, p. 275-284. Ghika Budeşti, N., Biserica Domnească din Târgovişte, în BCMI, III, 1910, p. 17-

28. Idem, Biserica logofătului Tăutul, în BCMI, IV, 1911, p. 200-211. Idem, Evoluţia arhitecturii în Muntenia, vol. I, Originile şi înrâuririle străine până

la Neagoe Basarab, în BCMI, XX, 1927; vol. II, Vechiul stil românesc din veacul al XVI-lea, în BCMI, XXIII, 1930; vol. III, Veacul al XVII-lea, în BCMI, XXV, 1932.

Idem, Biserica din Hârtieşti–Muscel, în BCMI, XXVII, 1934, p. 19-24. Giurescu, Constantin C., Contribuţiuni la studiul marilor dregători în secolele XIV-

XV, Vălenii de Munte, 1925. Idem, Noi contribuţiuni la studiul marilor dregători în secolele XIV şi XV,

Bucureşti, 1926. Idem, Două monumente religioase din veacul al XIV-lea: Nucetul sau Cozia din

Vâlcea şi Nucetul din Dâmboviţa, în MO, XIII, nr. 1-4, 1961, p. 38-49. Idem, Istoria pescuitului şi a pisciculturii în România, Bucureşti, 1964. Idem, Contribuţii la istoria ştiinţei şi tehnicii româneşti în secolele XV–începutul

secolului al XIX-lea, Bucureşti, 1973. Giurescu, Constantin, Studii de istorie, antologie, îngrijire de ediţie şi introducere

de Dinu C. Giurescu, Bucureşti, 1993. Giurescu, Dinu C., Ţara Românească în secolele XIV-XV, Bucureşti, 1973. Gheorghiu, Aurel I., Nucetul, în Glasul Bisericii, XXV, nr. 1-2, 1966, p. 118-138. Gonţa, Alexandru I., Satul în Moldova medievală. Instituţiile, introducere de Dinu

C. Giurescu, Bucureşti, 1986. Idem, Documente privind istoria României, A. Moldova, veacurile XIV-XVII (1384-

1625). Indicele numelor de locuri, ediţie îngrijită şi prefaţă de Ioan Caproşu, Bucureşti, 1990.

Idem, Studii de istorie medievală, ediţie îngrijită de Maria Magdalena Székely şi Ştefan Sorin Gorovei, Iaşi, 1998.

Gorovei, Ştefan S., Autour de la paix moldo-turque de 1489, în Revue Roumaine d’Histoire, XIII, nr. 3, 1974, p. 535-544.

Idem, Biserica din Bălineşti, în MMS, LII, nr. 1-2, 1976, p.108-119. Idem, Addenda et corrigenda, în AIIAI, XVI, 1979, p. 537-548. Idem, Note şi îndreptări pentru istoria Mitropoliei Moldovei, în MMS, LVI, nr. 1-2,

1980, p. 77-83. Idem, Clanuri, familii, autorităţi, puteri (Moldova, secolele XV-XVII), în AG, I

(VI), nr. 1-2, 1991, p. 87-93. Grămadă, Nicolae, Cancelaria domnească în Moldova până la domnia lui

Constantin Mavrocordat, în Codrul Cosminului, IX, 1935, p. 131-231. Idem, Aspecte de viaţă din trecutul oraşului Suceava, în MMS, XXXIII, nr. 10-12,

1957, p. 868-883. Idem, Biserica din Părhăuţi, în MMS, XXXV, nr. 9-12, 1959, p. 623-626.


Greceanu, Ştefan N., Istoricul unei bătrâne moşii boiereşti. Grecii, Bucureşti, 1910. Greceanu, Radu; Greceanu, Eugenia, Din nou despre mănăstirea Cotmeana, în

RMMMIA, VIII, nr. 2, 1977, p. 37-47. Grecov, B. D., Ţăranii în Rusia din timpurile cele mai vechi şi până în secolul al

XVII-lea, Bucureşti, 1952. Grigoraş, N., Logofătul Mihul, în Studii şi cercetări istorice, XIX, 1946, p. 123-

175. Idem, Primele mănăstiri şi biserici moldoveneşti (Ctitorii şi proprietăţi boiereşti),

în Studii şi cercetări istorice, XX, 1947, p. 114-131. Idem, Biserica “Sf. Nicolae Domnesc” din Iaşi, în MMS, XXXVII, nr. 3-4, 1961, p.

213-235. Idem, Robia în Moldova (de la întemeierea statului până la mijlocul secolului al

XVIII-lea) (I), în AIIAI, IV, 1967, p. 31-79. Grigoraş, Nicolae; Caproşu, Ioan, Biserici şi mănăstiri vechi din Moldova. Până la

mijlocul secolului al XV-lea, Bucureşti, 1968. Grigoraş, Nicolae, Instituţii feudale din Moldova, vol. I, Organizarea de stat până

la mijlocul secolului al XVIII-lea, Bucureşti, 1971. Idem, Date şi observaţii asupra unui vechi monument de artă din Moldova

(Dolheştii Mari), în BMI, XLI, nr. 1, 1972, p. 40-44. Idem, Biserica Părhăuţi, ctitoria marelui logofăt Gavriil Trotuşan, în MMS, LII, nr.

5-6, 1976, p. 401-410. Grigorescu, Ioana, Cercetări la biserica mănăstirii Secu şi propuneri de

reconstituire, în BMI, XLI, nr. 1, 1972, p. 30-39. Héliot, Pierre, Les origines du donjon résidentiel et les donjons palais romans de

France et d’Angleterre, în Cahier de civilisation médiévale, XVII, 1974, p. 217-234.

Hoinărescu, Călin, Ctitoriile cantacuzine din Prahova – premisă fundamentală a arhitecturii brâncoveneşti, în RMMMIA, XVI, nr. 1, 1985, p. 53-69.

Holban, Maria, Accente personale şi influenţe locale în unele scrisori latineşti ale domnilor români, în Revista istorică, XXIX, nr. 1-6, 1943, p. 51-86.

Ionaşcu, Ion, Biserici, chipuri şi documente din Olt, Craiova, 1934. Ionescu, Corneliu, Restaurarea casei “Nifon” din cadrul Mănăstirii Stelea,

Târgovişte, în RMI, nr. 1, LX, 1991, p. 66-73. Ionescu, Grigore, Tipologii specifice ale clădirilor populare din lemn, în RMMMIA,

VIII, nr. 2, 1977, p. 30-36. Iorga, N., Constatări cu privire la viaţa agrară a românilor, Bucureşti, 1908. Idem, Contribuţii la istoria bisericii noastre, I, Despre mănăstirea Neamţului, II,

Bălineştii, în ARMSI, s. II, tom XXXIV, 1911-1912, p. 453-487. Idem, Notes de diplomatique roumaine, în Académie Roumaine. Bulletin de la

Section Historique, XVII, 1930, p. 1-30. Irimia, Bogdana, Datarea picturilor murale de la Părhăuţi, în RMMMIA, V, nr. 2,

1974, p. 66-72. Eadem, Importanţa bisericii din Drăgoeşti–Vâlcea pentru arhitectura românească

din secolul XVI, în BOR, XCIV, nr. 9-12, 1976, p. 1042-1052. Ispir, Mihai; Felican, Paul, Un monument de la începutul secolului al XVI-lea, în

Memoria Antiquitatis, VI-VIII, 1961, p. 289-294. Ispir, Mihai, Conace din judeţul Neamţ, în SCIA–AP, 26, 1979, p. 157-178.


Istoria oraşului Bucureşti, vol. I, redactor responsabil: Florian Georgescu, Bucureşti, 1965.

Istoria oraşului Iaşi, vol. I, redactori responsabili: Constantin Cihodaru şi Gheorghe Platon, Iaşi, 1980.

Jakó, Sigismund; Manolescu, Radu, Scrierea latină în Evul Mediu, Bucureşti, 1971. Kozák, K., Constructions dans la Hongrie des XII-XVe siècles des Ordres de

Chevalerie et d’Hospitalières et leur influence, în Acta Archaeologica Academiae Scientiarium Hungaricae, 34, 1982, p. 71-130.

Lapedatu, Alexandru, Mănăstirea Comana. Note istorice, în BCMI, I, 1908, p. 9-22.

Idem, Ion zidarul lui Petru-Vodă Rareş, în BCMI, V, 1912, p. 83-86. Lazăr, Mihai, Călători străini despre creşterea animalelor în Moldova în secolele

XVI-XVIII, în Hierasus, I, 1978, p. 362-371. Lăzărescu, Emil, Observaţii asupra bisericii din Hârteşti, în SCIA–AP, IX, nr. 2,

1962, p. 386-397. Idem, Nicodim de la Tismana şi rolul său în cultura veche românească, în

Romanoslavica, Istorie, XI, 1965, p. 237-278. Lehr, Lia, Despre dezvoltarea economică a oraşelor din Ţara Românească în anii

1501-1650, în Studii şi referate privind istoria României, vol. I, Bucureşti, 1954, p. 663-683.

Eadem, Aspecte urbanistice şi forme de proprietate în oraşele Moldovei şi Ţării Româneşti (secolele XVI-XVII), în Revista de istorie, 33, nr. 1, 1980, p. 63-80.

Luca, Cristian, Observaţii asupra unui inel medieval de bronz descoperit la Târgşoru Vechi–Prahova, în Cercetări numismatice, VIII, 2002, p. 461-466.

Luchian, Dragoş, Un sat de pe Valea Sucevei: Frătăuţii Vechi, Bucureşti, 1986. Lukács, Antal, Ţara Făgăraşului în Evul Mediu (secolele XIII-XVI), Bucureşti,

1999. Lutic, Marcel, Două neamuri străvechi: Gănescu şi Stravici, în AG, III (VIII), nr. 3-

4, 1996, p. 175-184. Manea Anton, Cristina, Un document despre moşia Şuici şi genealogia familiei

proprietare, în Argessis, IX, 2000, p. 223-235. Eadem, Un inel sigilar descoperit la Lereşti, jud. Argeş. Probleme de datare, în

Cercetări numismatice, VII, 1996, p. 237-239. Manolescu, Radu, Aspecte din istoria negoţului bucureştean în secolul al XVI-lea,

în Studii, XII, nr. 5, 1959, p. 25-67. Idem, Scrierea latină în Ţara Românească şi Moldova în Evul Mediu, în Revista

Arhivelor, IX, nr. 2, 1966, p. 67-82. Marin, I. D., Contribuţii la studierea curţilor domneşti din Moldova, în Studii şi

articole de istorie, IX, 1967, p. 25-41. Matei, Mircea D., Observaţii în legătură cu raporturile economice dintre oraşele

medievale şi satele situate în împrejurimile acestora (Realităţi din Ţara Românească şi Moldova), în SCIVA, 29, nr. 3, 1978, p. 365-381.

Matei, Mircea D.; Emandi, Emil I., Cetatea de scaun şi Curtea domnească din Suceava, Bucureşti, 1988.

Matei, Mircea D., Civilizaţie urbană medievală românească. Contribuţii (Suceava până la mijlocul secolului al XVI-lea), Bucureşti, 1989.

Idem, Geneză şi evoluţie urbană în Moldova şi Ţara Românească. Până în secolul al XVII-lea, Iaşi, 1997.


Matei, Mircea D.; Neamţu, Vasile, Résidence voivodale et principales résidences princières en Moldavie, jusqu’à la fin du XVIe siècle, în Historia Urbana, V, nr. 1, 1997, p. 109-121.

Maxim, Mihai, Regimul economic al dominaţiei otomane în Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în Revista de istorie, 32, nr. 9, 1979, p. 1731-1765.

Idem, Ţările Române şi Înalta Poartă. Cadrul juridic al relaţiilor româno-otomane în Evul Mediu, Bucureşti, 1993.

Mazilu, Dan Horia, Voievodul dincolo de sala tronului. Scene din viaţa privată, Iaşi, 2003.

Mănciulescu, R.; Balş, Ştefan, Lucrări de restaurare la mănăstirea Râşca, judeţul Suceava, în RMI, LIX, nr. 1, 1990, p. 74-79.

Meteş, Ştefan, Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, 1977.

Mihai, Dana, Materiale şi tehnici de construcţie documentate arheologic în grupa monumentelor religioase şi civile din Ţara Românească. Secolele XVI-XVII, în BCMI, s. n., X, nr. 1-4, 1999, p. 29-39.

Mihail, I., Curţile lui Luca Arbure din Şipote–Iaşi, în BCMI, XXII, 1929, p. 141. Mihăescu, Gabriel; Fruchter, Eugen, Curtea Domnească din Târgovişte, Bucureşti,

1986. Mihăescu, H., La romanité dans le Sud-Est de l’Europe, Bucureşti, 1993. Mihăilă, G., Contribuţii la istoria culturii şi literaturii române vechi, Bucureşti,

1972. Idem, Studii de lexicologie şi istorie a lingvisticii româneşti, Bucureşti, 1973. Idem, Studii de lingvistică şi filologie, Timişoara, 1981. Mijatev, Krăstiju, Die mittelalterliche Baukunst in Bulgarien, Sofia, 1974. Milošević, Gordana, Становање у средњовековној Србији, Belgrad, 1997. Mioc, Damaschin, Despre cuantumul birului pe gospodăria ţărănească în Ţara

Românească în secolul al XVI-lea, în SMIM, V, 1962, p. 167-171. Idem, Preţurile din Ţara Românească în secolele XV-XVI şi dinamica lor, în

Revista de istorie, 33, nr. 2, 1980, p. 317-325. Mircea, Ion Radu, Un neam de ctitori olteni. Boierii Drăgoeşti, în Revista de istorie

bisericească, I, nr. 1, 1943, p. 50-91. Mitu, Mihai, Termeni de origine poloneză în documentele slavo-moldoveneşti, în

Romanoslavica, VIII, 1963, p. 155-224. Moisescu, Cristian, Prima Curte domnească de la Târgovişte, în BMI, XXXIX, nr.

1, 1970, p. 11-15. Idem, Un monument féodale inconnu de Dobroudja, în Revue Roumaine d’Histoire,

XV, 1976, 3, p. 493-498. Idem, Târgovişte, monumente istorice şi de artă, Bucureşti, 1979. Idem, Procedee tehnice, materiale şi meşteri constructori români în Evul Mediu, în

RMMMIA, XVI, nr. 1, 1985, p. 25-29. Idem, Interferenţe şi sinteze stilistice la începuturile arhitecturii ecleziale

moldoveneşti, în Ars Transsilvaniae, III, 1993, p. 5-40. Idem, Secolul al XV-lea, un “hiatus” şi o “stagnare” în evoluţia bisericilor de zid

din Ţara Românească?, în Ars Transsilvaniae, VII, 1997, p. 5-59. Idem, Arhitectura epocii lui Matei Basarab, vol. I, Bucureşti, 2002; vol. II,

Repertoriul edificiilor de cult, Bucureşti, 2003.


Mojsilović, Svetlana, Elements of fortification of the monasteries in mediaeval Serbia, în Balcanoslavica, 7, 1987, p. 169-195.

Mosor, Constantin Biserica Dancu din Iaşi. Scurtă prezentare istorică, în MMS, XLVI, nr. 1-2, 1970, p. 52-61.

Murgescu, Bogdan, Impactul conjuncturii europene asupra comerţului românesc în a doua jumătate a secolului al XVII-lea (I), în Revista de istorie, 41, nr. 5, 1988, p. 514-524.

Năstase, Dumitru, Biserica din Bălineşti şi pictura ei exterioară, în SCIA–AP, 43, 1996, p. 3-18.

Năsturel, P. V., Biserici, mânăstiri şi schituri din Oltenia, în Revista pentru istorie, archeologie şi filologie, XII, nr. 2, 1911, p. 268-333.

Idem, Biserici, mănăstiri şi schituri din Oltenia, în Revista pentru istorie, archeologie şi filologie, XIV, 1913, p. 15-137.

Neagoe, Manole, Din vechea organizare militară a Ţărilor Române. Cetele boiereşti, în AIIAI, X, 1973, p. 151-160.

Idem, Problema centralizării statelor feudale româneşti Moldova şi Ţara Românească, Craiova, 1977.

Neamţu, Vasile, Exploatarea peştelui în Moldova în secolul al XV-lea. (Contribuţii), în SCŞI, Istorie, VI, nr. 1-2, 1955, p. 27-35.

Idem, Bordei şi semibordei. Mod de locuire în vremea feudalismului timpuriu, în vol. Civilizaţie medievală şi modernă românească. Studii istorice, Cluj-Napoca, 1985, p. 64-70.

Idem, Istoria oraşului medieval Baia (Civitas Moldaviensis), Iaşi, 1997. Negrescu, I. D., Limba slavă veche, Bucureşti, 1961. Nicolae, Veniamin, Ctitoriile lui Matei Basarab, Bucureşti, 1982. Nicolescu, Corina, Locuinţe domneşti în cuprinsul mănăstirilor în veacurile XV-

XVI, în SCIA, I, nr. 3-4, 1954, p. 63-82. Nicolescu, Corina; Jipescu, Florentina, Date cu privire la istoria costumului în

Moldova, sec. XV-XVI, în SCIA, IV, nr. 1-2, 1957, p. 129-154. Nicolescu, Corina, Moştenirea artei bizantine în România, Bucureşti, 1971. Eadem, Arta epocii lui Ştefan cel Mare. Relaţii cu lumea occidentală, în SMIM,

VIII, 1975, p. 63-99. Eadem, Case, conace şi palate vechi româneşti, Bucureşti, 1979. Olteanu, Ştefan; Şerban, Constantin, Meşteşugurile în Ţara Românească şi

Moldova în Evul Mediu, Bucureşti, 1969. Orăscu, Şerban, Generalul Alexandru Cernat şi ascendenţii săi, în Danubius, VIII-

IX, 1979, p. 209-217. Orlandos, A. C., Quelques notes complémentaires sur les maisons paléologuiennes

de Mistra, în vol. Art et société a Byzance sous les Paléologues, Veneţia, 1971, p. 73-82.

Panaitescu, P. P., Influenţe semantice latine medievale în limba română, în Studii şi cercetări lingvistice, I, nr. 2, 1950, p. 237-242.

Idem, Dreptul de strămutare al ţăranilor în Ţările Române (până la mijlocul secolului al XVII-lea), în SMIM, I, 1956, p. 63-122.

Idem, Obştea ţărănească în Ţara Românească şi Moldova. Orânduirea feudală, Bucureşti, 1964.

Idem, Începuturile şi biruinţa scrisului în limba română, Bucureşti, 1965.


Idem, Interpretări româneşti. Studii de istorie economică şi socială, ediţia a II-a, îngrijită de Ştefan Sorin Gorovei şi Maria Magdalena Székely, Bucureşti, 1994.

Papacostea, Şerban, Românii în secolul XIII. Între cruciată şi Imperiul mongol, Bucureşti, 1993.

Idem, Oltenia sub stăpânirea austriacă (1718-1739), ediţie îngrijită de Gheorghe Lazăr, Bucureşti, 1998.

Paradais, Claudiu, Comori ale spiritualităţii româneşti la Putna, Iaşi, 1988. Păltănea, Paul, Cernăteştii de la ţinutul Covurlui şi domeniul lor familial, în AG, VI

(XI), nr. 1-4, 1999, p. 169-186. Păunescu, Anca, Cu privire la boierii din Oraşul de Floci în secolele XVI-XVII, în

Muzeul Naţional, XII, 2000, p. 27-32. Petrescu, Paul, Consideraţii asupra raporturilor dintre arhitectura rurală şi cea

urbană în Sud-Estul Europei în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, în SCIA–AP, 17, nr. 2, 1970, p. 219-244.

Pillat, Cornelia, Biserici de plan dreptunghiular din Ţara Românească în secolul al XVI-lea, în SCIA–AP, 18, nr. 2, 1971, p. 223-234.

Pleşia, Dan, Contribuţii la istoricul mănăstirii Stăneşti (Vâlcea) şi al ctitorilor ei, în MO, XVII, nr. 5-6, 1965, p. 407-417.

Idem, Marele ban Dobromir şi neamul său, în AG, IV (IX), nr. 1-2, 1997, p. 179-200.

Popa, Corina, Bălineşti, Bucureşti, 1981. Popa, Radu; Mărgineanu–Cârstoiu, Monica, Mărturii de civilizaţie medievală

românească. O casă şi o sobă monumentală de la Suceava din vremea lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1979.

Popa, Radu, La începuturile Evului Mediu românesc. Ţara Haţegului, Bucureşti, 1988.

Idem, Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea, ediţia a II-a, îngrijită de Adrian Ioniţă, Bucureşti, 1997.

Popescu–Cilieni, Ioan, Biserica “Sf. Dumitru”, catedrală mitropolitană a Craiovei, în MO, XI, nr. 9-12, 1959, p. 576-588.

Popović, Marko, Defensive systems in the eastern part of Yugoslavia in the Middle Ages, în Balcanoslavica, 11-12, 1984-1985, p. 11-32.

Puşcaşu, Voica, Biserica Dobrovăţ. Date istorice, în MMS, LIII, nr. 1-3, 1977, p. 159-174.

Eadem, Mănăstirea Dobrovăţului, II, Date istorice, în MMS, LIV, nr. 5-8, 1978, p. 521-534.

Eadem, Actul de ctitorire ca fenomen istoric în Ţara Românească şi Moldova până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Bucureşti, 2001.

Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, coord.: Mihai Berza, Bucureşti, 1958.

Rezachevici, Constantin, Domeniul boieresc al lui Radu Şerban, în Studii, 23, nr. 3, 1970, p. 469-491.

Idem, Un Tetraevanghel necunoscut aparţinând familiei dinspre mamă a lui Ştefan cel Mare, în SMIM, VIII, 1975, p. 161-183.

Idem, L’attitude des boyards valaques envers Michel le Brave et Simion Movilă en 1600-1601: nouvelles données concernant les boyards Rudeanu, în Revue Roumaine d’Histoire, XXXII, 1993, 3-4, p. 247-260.


Roman, Louis, Populaţia Ţării Româneşti în secolele XIV-XV, în Revista de istorie, 39, nr. 7, 1985, p. 669-683.

Rosetti, Radu, general, Istoria artei militare a românilor până la mijlocul veacului al XVII-lea, Bucureşti, 1947.

Roşu, Geanina, Tabloul funerar din pronaosul bisericii Arbore. Semnificaţii. Restaurare, în RMI, LXXII, nr. 1, 2001-2003, p. 22-26.

Rusu, Adrian Andrei, Donjoane din Transilvania, în Acta Musei Napocensis, XVII, 1980, p. 177-197.

Idem, Ctitori şi biserici din Ţara Haţegului până la 1700, Satu Mare, 1997. Idem, Ioan de Hunedoara şi românii din vremea lui, Cluj-Napoca, 1999. Idem, Castelarea carpatică. Fortificaţii şi cetăţi din Transilvania şi teritoriile

învecinate (sec. XIII-XIV), Cluj-Napoca, 2005. Simedrea, Tit, Tetraevanghelul vistiernicului Matiaş, în BOR, LII, nr. 3-4, 1934, p.

154-179. Sinigalia, Tereza, Locul ansamblului de la Strehaia în arhitectura Ţării Româneşti,

în SCIA–AP, 35, 1988, p. 17-33. Eadem, Programul civil şi rolul comanditarului în arhitectura din Ţara

Românească din secolul al XVI-lea, în SCIA–AP, 40, 1993, p. 9-24. Eadem, Construcţii de influenţă gotică în ansambluri monastice din Ţara

Românească în prima jumătate a secolului al XVI-lea, în SCIA–AP, 41, 1994, p. 3-15.

Eadem, Arhitectura civilă de zid din Ţara Românească în secolele XIV-XVIII, Bucureşti, 2000.

Eadem, Programul iconografic al spaţiului funerar din biserica “Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul“ din satul Arbore, în RMI, LXXII, nr. 1, 2001-2003, p. 27-33.

Eadem, Din nou despre picturile din pronaosul bisericii din satul Arbore, în RMI, LXXIV, nr. 1-2, 2005, p. 44-55.

Slava veche şi slavona românească, coord.: Pandele Olteanu, Bucureşti, 1975. Solcanu, Ion I., Datarea ansamblului de pictură de la biserica Arbure, I, Pictura

interioară, în AIIAI, XII, 1975, p. 35-53; II, Pictura exterioară. Începuturile picturii exterioare din Moldova, în AIIAI, XVIII, 1981, p. 167-180.

Idem, Biserica din Bălineşti: datarea construcţiei şi a picturii interioare, în AIIAI, XIX, 1982, p. 531-536.

Idem, Istoriografia artei ecleziastice din Moldova secolelor XIV-XVI. Arhitectura de lemn şi arhitectura de zid, în Analele Universităţii “Ştefan cel Mare” din Suceava, I, nr. 1, 1995, p. 43-64.

Spinei, Victor, Realităţi etnice şi politice în Moldova meridională în secolele X-XIII. Români şi turanici, Iaşi, 1985.

Idem, Moldova în secolele XI-XIV, ediţia a III-a, Chişinău, 1994. Stahl, Henri H., Controverse de istorie socială românească, Bucureşti, 1969. Idem, Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti, ediţia a II-a, revăzută,

studiu introductiv şi ediţie îngrijită de Paul H. Stahl, vol. I-III, Bucureşti, 1998. Stănică, Vitalie, Un domeniu feudal din secolul XVI de pe meleaguri argeşene, în

Studii şi comunicări. Muzeul Piteşti, V, 1980, p. 252-259. Stoicescu, Nicolae, Sfatul domnesc şi marii dregători din Ţara Românească şi

Moldova (sec. XIV-XVII), Bucureşti, 1968.


Idem, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova. Sec. XIV-XVII, Bucureşti, 1971.

Idem, Despre subalternii marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova (sec. XV–mijlocul sec. XVIII), în SMIM, VI, 1973, p. 61-89.

Stoicovici, Olga, Limba documentelor slavone din Moldova (sec. al XIV-lea şi prima jumătate a sec. al XV-lea). Morfologia, Bucureşti, 1978.

Székely, Maria Magdalena, Marii logofeţi ai Moldovei lui Petru Rareş (I), în SMIM, XIII, 1995, p. 73-101; (II), în SMIM, XIV, 1996, p. 49-69.

Eadem, Sfetnicii lui Petru Rareş. Studiu prosopografic, Iaşi, 2002. Şimanschi, Leon, Curtea şi biserica domnească din Piatra Neamţ, Bucureşti, 1969. Şimanschi, Leon; Ignat, Georgeta, Constituirea cancelariei statului feudal

moldovenesc (I), în AIIAI, IX, 1972, p. 107-131; (II), în AIIAI, X, 1973, p. 123-149.

Şlapac, Mariana, Cetăţi medievale din Moldova. Mijlocul secolului al XIV-lea–mijlocul secolului al XVI-lea, Chişinău, 2004.

Ştefănescu, Aristide; Emandi, Emil I.; Artimon, Alexandru, Oraşul de reşedinţă şi zona sa înconjurătoare din Ţara Românească şi Moldova, în RMMM, XXV, nr. 1, 1986, p. 55-60.

Ştefănescu, I. D., L’évolution de la peinture religieuse en Bucovine et Moldavie, depuis les origines jusqu’au XIXe siècle, Paris, 1928.

Idem, L’évolution de la peinture religieuse en Bucovine et Moldavie, depuis les origines jusqu’au XIXe siècle. Nouvelle recherches. Etude iconographique, Paris, 1929.

Idem, La peinture religieuse en Valachie et Transylvanie, depuis les origines jusqu’au XIXe siècle, Paris, 1931.

Ştefănescu, Margareta, Urme de limbă românească în documentele româno-slave (moldo şi valaho-slave) din secolele XIV şi XV-lea, în Arhiva Societăţii Ştiinţifice şi Literare din Iaşi, XXXVIII, 1931, p. 609-642.

Ştefănescu, Ştefan, În legătură cu o scrisoare a Profesorului Marcel Émerit, în Studii, XI, nr. 5, 1958, p. 183-186.

Idem, Bănia în Ţara Românească, Bucureşti, 1965. Ştefulescu, Al., Gorjul istoric şi pitoresc, Târgu-Jiu, 1904. Teodorescu, G., Biserica Ruda–Bârseşti din comuna Bercioi–Argeş. Note asupra

picturii, în BCMI, XXII, 1929, p.172-177. Teodoru, Horia, Contribuţii la studiul originii şi evoluţiei planului triconc în

Moldova, în BMI, XXXIX, nr. 1, 1970, p. 31-36. Teodoru, Rada, Curţi întărite târzii, în SCIA, X, nr. 2, 1963, p. 335-355. Theodorescu, Răzvan, Un monument uitat din Muntenia medievală: Cătăluiul, în

SCIA–AP, 15, nr. 2, 1968, p. 213-220. Idem, Artă şi societate în Ţara Românească a veacului al XIV-lea, în SCIA–AP, 19,

nr. 1, 1972, p. 3-35. Idem, Despre planul triconc în arhitectura medievală timpurie a Sud-Estului

european, în SCIA–AP, 20, nr. 2, 1973, p. 211-225. Idem, Bizanţ, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale româneşti

(secolele X-XIV), Bucureşti, 1974. Idem, Un mileniu de artă la Dunărea de Jos (400-1400), Bucureşti, 1976. Thompson, A. Hamilton, Military Architecture, în The Cambridge Medieval

History, vol. IV, The Victory of Papacy, Cambridge, 1957, p. 773-784.


Trajanescu, Ion D., Schitul Stăneşti (Vâlcea), în BCMI, IV, 1911, p. 13-23. Turdeanu, Emil, Oameni şi cărţi de altădată, ediţie îngrijită de Ştefan Sorin

Gorovei şi Maria Magdalena Székely, note complementare, traducere şi postfaţă de Ştefan Sorin Gorovei Bucureşti, 1997.

Ţeicu, Dumitru, Banatul montan în Evul Mediu, Timişoara, 1998. Ţighiliu, Iolanda, Boierimea din Ţara Românească (secolele XIV-XVII).

Componenţă şi evoluţie structurală, în Revista istorică, s. n., nr. 11-12, 1991, p. 651-665.

Eadem, Societate şi mentalitate în Ţara Românească şi Moldova. Secolele XV-XVII, Bucureşti, 1998.

Ulea, Sorin, Prima biserică a mănăstirii Putna (Contribuţie la studiul fazelor de dezvoltare a arhitecturii medievale moldoveneşti), în SCIA–AP, 16, nr. 1, 1969, p. 35-63.

Vaillant, A., Manuel du vieux slave, vol. I-II, Paris, 1948. Vătăşianu, Virgil, Studii de artă veche românească şi universală, Bucureşti, 1987. Voitec–Dordea, Mira, Reflexe gotice în arhitectura Moldovei, Bucureşti, 1976. Wood, Margaret, The English Mediaeval House, London, 1965. Zagoritz, Al., Biserica şi casa din Mărgineni, în BCMI, XIX, 1926, p. 108-119. Zahariuc, Petronel, O genealogie de refăcut: familia Hâra, în AG, I (VI), nr. 3-4,

1994, p. 225-229. Idem, Ţara Moldovei în vremea lui Gheorghe Ştefan voievod (1653-1658), Iaşi,

2003. Idem, “Soră după Sfânta Evanghelie”. Note despre neamul jupânesei Caplea şi

despre mănăstirea Sfântul Nicolae din Bucureşti, ctitoria lui Ghiorma banul, în SMIM, XXV, 2007, p. 69-86.

Zotta, Sever, Note cu privire la neamul lui Şendrea, portar de Suceava, cumnatul lui Ştefan cel Mare, în AG, II, 1913, p. 70-75.

Idem, Mănăstirea Golia. Schiţă istorică, în BCMI, XVII, 1924, p. 107-140, 185-186.

ABREVIERI

1. LUCRĂRI

Bătrâna, Vatamanu, Netezi, 1982

= Lia Bătrâna, Adrian Bătrâna, Ion Vatamanu, Cercetările de la Netezi, jud. Neamţ, în CA, V, 1982, p. 83-93.

Bătrâna, Vatamanu, Scorţanu, Giuleşti, 1983

= Lia Bătrâna, Adrian Bătrâna, Ion Vatamanu, Ştefan Scorţanu, Ansamblul reşedinţei feudale de la Giuleşti, jud. Suceava, în CA, VI, 1983, p. 79-96.

Bătrâna, Monoranu, Fântâna Mare, 1984

= Lia Bătrâna, Octav Monoranu, Adrian Bătrâna, Cercetările arheologice de la Fântâna Mare, com. Vadu Moldovei, jud. Suceava, în CA, VII, 1984, p. 165-174.

Bătrâna, Monoranu, Giuleşti, 1984

= Lia Bătrâna, Octav Monoranu, Adrian Bătrâna, Cercetările arheologice din cuprinsul reşedinţei feudale de la Giuleşti, com. Boroaia, jud. Suceava, în CA, VII, 1984, p. 153-163.

Bătrâna, Netezi, 1985 = Lia Bătrâna, Adrian Bătrâna, Reşedinţa feudală de la Netezi (jud. Neamţ), în SCIVA, 36, nr. 4, 1985, p. 297-315.

Bătrâna, Vatamanu, Scorţanu, Giuleşti, 1986

= Lia Bătrâna, Adrian Bătrâna, Ion Vatamanu, Ştefan Scorţanu, Ansamblul reşedinţei feudale de la Giuleşti (jud. Suceava), în MCA, XVI, Bucureşti, 1986, p. 245-252.

Bătrâna, Monoranu, Fântâna Mare, 1986

= Lia Bătrâna, Octav Monoranu, Adrian Bătrâna, Cercetările arheologice din zona Fântâna Mare–Spătăreşti, com. Vadu Moldovei, jud. Suceava, în CA, VIII, 1986, p. 85-100.

Bătrâna, Contribuţia = Lia Bătrâna, Adrian Bătrâna, Contribuţia cercetărilor arheologice la cunoaşterea arhitecturii ecleziastice din Moldova în secolele XIV-XV, în SCIVA, 45, nr. 2, 1994, p. 145-169.

Călători străini = Călători străini despre Ţările Române, vol. I, vol. întocmit de Maria Holban, Bucureşti, 1968; vol. II, Bucureşti, 1970; vol. III, Bucureşti, 1971; vol. IV, Bucureşti, 1972, vol. întocmite de Maria Holban (redactor responsabil), Maria Matilda Alexandrescu–Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu şi Ion Totoiu.


Costăchescu, Documente Bogdan

= Mihai Costăchescu, Documentele moldoveneşti de la Bogdan voievod, Bucureşti, 1940.

Costăchescu, Documente Ştefăniţă

= Mihai Costăchescu, Documentele moldoveneşti de la Ştefăniţă voievod, Iaşi, 1943.

Costăchescu, Documente înainte de Ştefan

= Mihai Costăchescu, Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, vol. I-II, Iaşi, 1931-1932.

DIR = Documente privind istoria României.

DIR, A = Documente privind istoria României, A. Moldova.

DIR, B = Documente privind istoria României, B. Ţara Românească.

DRH, A = Documenta Romaniae Historica, A. Moldova.

DRH, B = Documenta Romaniae Historica, B. Ţara Românească.

DRH, C = Documenta Romaniae Historica, C. Transilvania.

Ghibănescu, Surete şi izvoade

= Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. I, 1410-1550, Iaşi, 1906; vol. II, 1433-1633, Iaşi, 1907; vol. IV, 1654-1672, Iaşi, 1908; vol. V, 1653-1692, Iaşi, 1908; vol. VI, 1545-1715, Iaşi, 1909; vol. VIII, 1694-1828, Iaşi, 1914; vol. XVIII, 1230-1546, Iaşi, 1927; vol. XIX, 1546-1587, Iaşi, 1927; vol. XX, 1587-1618, Iaşi, 1928; vol. XXI, 1400-1653, Iaşi, 1929; vol. XXII, 1412-1772, Iaşi, 1929.

Hurmuzaki, Documente = Documente privitoare la istoria românilor culese de Eudoxiu Hurmuzaki, vol. I, partea 2, 1346-1450, culese, adnotate şi publicate de Nicolae Densuşianu, Bucureşti, 1890; vol. II, partea 4, 1532-1552, culese, adnotate şi publicate de Nicolae Densuşianu, Bucureşti, 1894; vol. III, partea 1, 1576-1599, Bucureşti, 1880; vol. XV, partea 1, 1358-1600, publicate de N. Iorga, Bucureşti, 1911.

Moisescu, Arhitectura = Cristian Moisescu, Arhitectura românească veche, vol. I, Bucureşti, 2001.

Sinigalia, Arhitectura civilă

= Tereza Sinigalia, Arhitectura civilă de zid din Ţara Românească în secolele XIV-XVIII, Bucureşti, 2000.

Stoicescu, Bibliografia = Nicolae Stoicescu, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România. Ţara Românească (Muntenia, Oltenia, Dobrogea), vol. I-II, Craiova, 1970.

Abrevieri 309

Stoicescu, Dicţionar = Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova. Secolele XIV-XVII, Bucureşti, 1971.

Stoicescu, Repertoriul bibliografic

= Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităţilor şi monumentelor medievale din Moldova, Bucureşti, 1974.

2. PERIODICE

AG = Arhiva Genealogică, Iaşi.

Argessis = Argessis. Studii şi comunicări. Seria Istorie, Piteşti.

ARMSI = Academia Română. Memoriile Secţiunii Istorice, Bucureşti.

AIIAI = Anuarul Institutului de Istorie (şi Arheologie) “A. D. Xenopol”, Iaşi.

BCMI = Buletinul Comisiunii (Comisiei) Monumentelor Istorice, Bucureşti.

BMI = Buletinul monumentelor istorice, Bucureşti.

BOR = Biserica Ortodoxă Română, Bucureşti.

CA = Cercetări arheologice. Muzeul Naţional de Istorie a României, Bucureşti.

CCA = Cronica cercetărilor arheologice din România, Bucureşti.

CI = Cercetări istorice, Iaşi.

MCA = Materiale şi cercetări arheologice, Bucureşti.

MMS = Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Iaşi.

MO = Mitropolia Olteniei, Craiova.

RMI = Revista monumentelor istorice, Bucureşti.

RMMM = Revista muzeelor şi monumentelor. Seria muzee, Bucureşti.

RMMMIA = Revista muzeelor şi monumentelor. Seria monumente istorice şi de artă, Bucureşti.

SAMJ = Suceava. Anuarul Muzeului Judeţean, Suceava.

SCIA(–AP) = Studii şi cercetări de istoria artei (Seria arte plastice), Bucureşti.

SCIV(A) = Studii şi cercetări de istorie veche (şi arheologie), Bucureşti.

SCŞI = Studii şi cercetări ştiinţifice, Iaşi.

SMIM = Studii şi materiale de istorie medie, Bucureşti.

Studii = Studii. Revistă de istorie, Bucureşti.


3. ALTE ABREVIERI

art. = articol/articole.

ASB = Arhivele Statului Bucureşti.

cca. = circa.

col. = coloană/coloane.

com. (sub.) = comună (suburbană).

coord. = coordonator/coordonatori.

f. = filă/file.

fasc. = fascicul/fascicule.

f. a. = fără autor.

fig. = figură/figuri.

f. t. = fără titlu.

jud. = judeţ.

km = kilometru/kilometri.

m = metru/metri.

mem. = memoriu.

mss. = manuscris.

m-re. = mănăstire.

mun. = municipiu.

n. n. = nota noastră.

nr. = număr/numere.

or. = oraş.

p. = pagină/pagini.

pl. = planşă/planşe.

r. = raion.

s. = seria.

subl.(n.) = sublinierea (noastră).

s. n./n. s. = serie nouă.

s. v. = sub voce.

urm. = următor/următoare.

vol. = volum/volume.

INDICE A

Abâzova, E. N. 86 Academia Română 27, 31, 41, 180, 213 Adormirea Maicii Domnului, biserică în Su-

ceava 210 Aga Leca 70 Agafia, cneaghină din casa lui Bogdan Lă-

puşneanu 155 Agathona, mama lui Toader 143 Aitzetmüller, R. 52, 59, 72, 74 Albaş vornic de Suceava 143, 186 Albu logofăt 161 Albul mare clucer 61 Alexandrescu–Dersca, Maria Matilda 225 Alexandru cel Bun, domn şi voievod al Mol-

dovei 54, 55, 78, 90, 126, 135, 140, 142, 143, 179, 218, 234

Alexandru II Mircea, domn şi voievod al Ţării Româneşti 53, 94, 101, 121

Alexandru Lăpuşneanu, domn şi voievod al Moldovei 65, 238, 239, 247

Alexăndrel <Alexandru II>, domn şi voievod al Moldovei 151, 152

Ana (Anuşca), cneaghina lui Eremia mare vistier 183

Ana, cneaghina lui Gavriil Totruşan 185 Ana, cneaghina lui Ion Golia 219, 229 Ana, fiica lui Erimia vistier 154, 155 Anca, fiica lui Papa mare vornic 172 Anca, jupaniţa lui Balaur logofăt 174 Anca, mama lui Văsiiu din Retevoieşti 162 Andreescu, Ştefan 42, 71, 127, 138, 161,

165–168, 173, 178, 191–194, 197, 199, 205, 215–217

Andronic, Alexandru 116, 235, 256 Andronic, Mugur 35, 126, 127, 184, 211, 256 Anghel, ctitor la biserica din Ruda 198 Anghelescu, Adrian 17 Anghelina Ţânţăroae, mama lui Ionaşco diac

238 Anghelov, Nikola 124, 201 Anjincu vameş 185, 211 Anjou, dinastie 123 Antioh Cantemir, domn şi voievod al Mol-

dovei 209 Anton Manea, Cristina 169, 214 Antonie vodă <din Popeşti>, domn şi voievod

al Ţării Româneşti 16 Antonio Maria Graziani 225

Apetrei, Cristian Nicolae 47, 60, 110, 111, 185, 208, 221, 235, 253

Aramă, Dalila–Lucia 32 Arbore, comună 126; sat 126, 180–182, 184,

190, 272 Ardeleanu, Constantin 28, 276 Argeş, judeţ 33–35, 89, 93, 108, 149, 203,

208, 269–271; mănăstire 94; râu 201 Ariès, Philippe 14 Arion, Dinu C. 21 Aron vodă <Tiranul>, domn şi voievod al

Moldovei 79 Artimon, Alexandru 35, 87, 92, 116, 122,

130, 136, 138, 139, 256 Asăneşti, dinastie 201 Asăvoaie, Costică 34, 135, 136, 138, 140 Asia Mică 153 Athanasie, episcop de Buzău 216 Athos, munte 134, 219 Attilio Vimercato, căpitan 239 Austria Inferioară 91 Avram diac 187 Azarie, cronicar 55 B

Bacău, judeţ 208; oraş 58, 69, 116, 122, 136, 146, 210

Badea Aiaz mare postelnic 172 Badea Cotescu 205–207 Badea din Şuici 170, 214 Badea mare stolnic 94 Badea, fratele lui Lăudat mare clucer 205–

207 Baia, oraş 61, 86, 87, 13, 129, 190, 221 Bainţi, sat 230 Bajmatără, Domnica 97, 104, 109, 114, 115 Balaur logofăt 174 Balcani 24, 77, 105, 106, 108, 134, 148 Balica hatman 225, 227 Balica medelnicer 128, 193 Balinţi, sat 230 Balotă căpitan 170 Balša, duce de ~ 60 Balş, Gheorghe 41, 43, 124, 134–136, 147,

151–153, 157, 179–185, 187, 190, 211, 247, 248, 261, 262

Balş, Ştefan 106, 114, 136, 247, 248 Baltag, Gheorghe 88 Banat 107, 148

Reşedinţele boiereşti din Ţara Românească şi Moldova în secolele XIV–XVI 312

Baranca, loc 233 Barbu clucer 113–115 Barbu Colţii 239 Barbu Craiovescu 212 Barbu Detcovici postelnic 171 Barbu, Violeta 180 Barbul socaci 223 Barnea, I. 34, 137, 172, 173 Bartal, Antonius 63, 65, 66, 71 Barthélemy, Dominique 14, 15 Basarab Laiotă, domn şi voievod al Ţării Ro-

mâneşti 100 Başeu, pârâu 233 Batariuc, Paraschiva–Victoria 81, 84, 125–

127, 182, 208, 211 Báthory, familie 123 Bădărău, Dan 126, 136, 188, 219, 223, 248,

256 Bădeni, sat 85, 131, 245 Bălan, Constantin 24, 32, 33, 103, 137, 170,

197, 200 Bălan, Teodor 30, 56, 57, 66, 69, 126, 234 Bălaşa, D. 194 Bălcescu, Nicolae 18 Băleni, comună 128; sat 128, 208, 216 Bălineşti, sat 36, 149, 156–159, 262, 271 Bănică–Ologu, Nicolae 196 Bănie, loc 111 Bărboi vornic 254 Bărbulescu, Ilie 47, 49–51, 60 Bărcăcilă, Al. 99–102 Bătineşti, sat 130 Bătrâna, Adrian 33–35, 44, 86, 87, 96, 115,

116, 118, 125, 130, 131, 134, 138, 139, 141, 144, 145, 150, 159, 160, 179, 182, 183, 203–205, 221, 222, 235, 243, 245, 246, 255, 256

Bătrâna, Lia 33–35, 44, 86, 87, 96, 115, 116, 118, 125, 130, 131, 134, 138, 139, 141, 144, 145, 150, 159, 160, 179, 203–205, 221, 222, 235, 243, 245, 246, 255, 256

Bârlad, oraş 77–79, 86, 88, 234; râu 54, 234, 269

Bârlă de la Hârlău 140, 217 Bârlici, familie 218 Bârnea, Pavel P. 86, 87, 221 Bârnova, mănăstire 251 Bârseşti, comună 34; sat 59 Bâzgan, Melentina 71, 110, 111 Beldie, Mariana 35, 132, 212 Belgrad, oraş 88 Belz, voievod de ~ 69 Berheci, pârâu Berneker, Erich 52, 53, 55, 56, 59, 60, 68 Berza, Maria 14 Berza, Mihai 39, 40, 48, 54, 136, 152, 247 Beşliu, Petre 35, 117 Beylié, Léon de 107 Bibarsa, pârâu (?) 59

Bilca, nepotul lui Costea Liteanul 78 Binding, Günter 147 Biserica Domnească din Caracal 149 Biserica Domnească Mică din Târgovişte 135 Biserica Roşie din Târgovişte 178 Bisericani, mănăstire 248 Bistriţa (Neamţ), mănăstire 58, 106, 115, 116,

140, 179, 189, 218, 234, 243 Bistriţa (Vâlcea), mănăstire 101, 212 Bistriţa, oraş 50, 65 Bjal–Briag, localitate 201 Bobulescu, C. 181 Bodeşti, comună 35 Boemia, vezi Cehia Bogdan I, domn şi voievod al Moldovei 131 Bogdan II, domn şi voievod al Moldovei 151 Bogdan III, domn şi voievod al Moldovei 78 Bogdan Lăpuşneanu, domn şi voievod al

Moldovei 155 Bogdan, Carmen 157, 159 Bogdan, Damian P. 47–51, 71, 189, 190 Bogdan, Ioan 20–22, 30, 31, 37, 47–50, 53,

57, 61, 62, 65, 67, 74, 212, 238 Bogdan, N. A. 188 Boldur, Alexandru 21 Bolea aprod 223 Boleasca, sat 253 Bolocan, Gheorghe 48, 71 Borhineşti, sat 143, 186 Borisov, Boris D. 86, 87, 106 Boroaia, comună 33, 125 Borzeşti, sat 179 Bosanci, comună 34 Bosnia 60 Botar, Dumitru 64 Boteni, sat 167 Botoşani, judeţ 34, 149, 208, 271; oraş 136,

146 Bouras, Charalambos 106, 107, 148 Brachmann, Hansjürgen 237 Bradu, mănăstire 108, 117, 131, 149, 246 Branca, poiană 233 Branciea postelnic 210 Brâncoveni, comună 34; sat 34, 130, 132,

208, 212, 223, 271 Braşov, oraş 50, 54, 61 Brata, sudeţ 111 Bratu Netedul 96, 150 Braunstein, Philippe 14 Brăila, oraş 28 Brăiloiu, familie 36 Brăneşti, comună 34 Brănişteni, sat 180, 183, 184, 190, 272 Brănişteri, vezi Brănişteni Brătianu, Gheorghe I. 24, 248 Brătuleanu, Anca 13–15, 112, 115, 120, 223 Brătulescu, Victor 167, 171, 172, 176, 214 Brătuleţ, loc 96 Brusturoasa, sat 214

Indice 313

Bucecea, comună 34; sat 34, 197, 149, 154, 196, 210, 233, 271

Bucov, sat 53, 165, 208, 212, 238 Bucşeneşti–Lotaşi, sat 202, 205, 206 Bucureşti, fortificaţie 105; oraş 35, 70, 102,

113, 121, 122, 135, 149, 176, 177, 196, 208, 215, 226, 228, 229, 254, 271

Buczacz, localitate 151 Buda, sat 103 Budisavci, localitate 203 Budiş, Monica 232 Budur, ţigan 230 Buhaicin, partea lui ~ 218 Bulgaria 55, 86, 87, 92, 106, 134, 201, 203,

210, 268 Bumbeşti Jiu, comună 72, 110 Burducea, Denisa 14, 105 Bureşti, sat 58 Burlacu, Gh. 210 Busuioc, Elena 35, 87, 117, 142 Butler, Thomas 55, 56, 60, 72 Butură, Valer 87, 225, 227, 232, 233, 253 Buzás, Gergely 123 Buzău, judeţ 33, 77, 103, 108, 130, 149, 208,

245, 263, 270, 271, 275; judeţ istoric 64; oraş 83, 216, 229, 231

Buzeşti, familie 128, 138, 172, 193, 194, 199 Byck, J. 51 C

Cabello, Juan 123 Cacaleţi, sat 214 Calea din Brâncoveni 132 Calea, jupaniţa lui Dumitru mare clucer 228,

254 Calianeşti, sat 218 Calotă banul 102 Calotă mare sluger 254 Calotă mare vornic 60 Calotoiu, Gheorghe 34, 73, 96, 97, 99, 104,

109, 110, 127 Cancel, P. 51 Candrea, I. A. 69–72 Cantacuzino, Gh. I. 35, 86, 105, 110, 116,

120, 135, 136, 142, 222, 243, 250, 253 Cantacuzino, Gheorghe 33 102, 103, 119,

134, 173, 174, 221, 231, 235, 236 242 Cantea, Gh. 122 Caplea, jupaniţa lui Iştvan logofăt 200 Caplea, jupaniţa lui Staico din Bucov 165,

166 Caplea, jupaniţa lui Stan din Corbi 103, 242 Caplea, jupaniţa lui Stoica mare postelnic 229 Caproşu, Ioan 27, 30, 32, 43, 55, 57, 58, 80,

126, 136, 152, 153, 155, 181, 189, 211, 212, 218, 219, 223, 233, 240, 244, 248, 249, 256

Caracal, oraş 149

Caracaş, S. 72 Caraş–Severin, judeţ 107 Carpaţi 12, 81, 87, 88, 106, 118, 123, 124,

133, 147, 149, 180, 202, 213, 256, 260, 268, 271

Cartojan, N. 48, 51 Casa Nifon 120 Caşotă clucer 219 Catalina, ctitor la biserica din Ruda 198 Cavalerii Ioaniţi 26 Cazacu, A. 19, 37, 38, 65, 74, 243, 251 Cazan spătar 167 Călăraşi, judeţ 33, 95, 241, 270, 274 Călugăreni, sat 101 Căluiu, mănăstire 193 Cămărăşescu, Ruxandra 226 Cămui, Iulian 34, 73, 109 Căpăţână, Dan 80, 87 Căprăroiu, Denis 35, 120, 128, 178, 241 Cărăbiş, V. 232 Căscioarele, comună 33 Căstăian, Mihai 123 Căşcioarele, sat în Moldova 70 Căşcioarele, sat în Ţara Românească 70 Cătălui, mănăstire 102, 103, 242; sat 33, 95,

103, 106–108, 241, 270, 274 Căzan, fiul lui Badea din Şuici 170, 214 Câmpineanii de la Dâmb, sat 59 Câmpul Mare, sat 101 Câmpulung <Muscel>, oraş 124 Câmpulung Moldovenesc 18, 24, 65 Cândea, Ionel 27, 208 Cândea, Virgil 197 Câracon, ctitor la mănăstirea Bistriţa 189 Cârpeşti, sat 83, 216, 229, 231 Cârstea din Băleni, pârcălab 128 Cârstea sulger 238 Cârstian din Stănceşti, vornic 212 Cârstian pârcălab 65 Cârstina, Ovidiu, 120, 128, 241 Ceauşu, Mihai Ştefan, 80, 81, 87, 90, 105,

136, 137, 211, 243 Cehia 93, 107 Center, Magda 62 Cepari, comună 34; sat 34, 149, 170, 171,

215, 271 Cepturile, sat 228, 254 Cepturoaia, sat 128, 180, 192, 194, 199, 261 Cereteu, Igor 150, 152, 159 Cernat Ploscarul 232, 234, 243 Cernăuţi, regiune 149, 271; ţinut 158 Cernica mare vornic 119, 174 Cernica, comună 33; sat 33, 108, 118, 149,

173, 221–223, 231, 235, 270, 271 Cernovodeanu, Paul 20, 229, 248 Červen, oraş 92, 201 Cetatea Albă 155, 156, 233 Cetatea Nouă (Roman) 230 Cetăţeni, sat 89, 91, 149, 269


Cetăţuia, mănăstire 223 Ceterchi, Ioan 20, 244 Chelcea, Ion 166, 167 Cheptea, Stela 67, 86, 87, 116, 136, 221, 256 Cherana, jupaniţa lui Vâlcu din Retevoieşti

162 Chiaburu, E. 32 Chiajna, jupaniţa lui Cernica mare vornic

119, 174 Chicideanu, Ion 33, 85, 118, 131, 132, 174,

175, 245, 246, 255 Chieraţa, ctitor la biserica din Ruda 198 Chihaia, Pavel 122, 125, 202, 243 Chirca (I), fiul lui Tudor Rudeanu 199 Chirca (II) Rudeanu, fiul lui Tudor Rudeanu

197, 198 Chircă, Haralambie 32, 137, 197 Chiriac, ctitor la mănăstirea Bistriţa 189 Chiriac, Laurenţiu 136 Chirică, Vasile 208, 251 Chiţescu, Lucian N. 79, 80, 87, 89, 95, 149,

176, 231 Chivu, Gheorghe 70 Chotěbor, Petr 107 Cihodaru, Constantin 19, 21, 23, 38, 47, 79,

105, 188, 190, 191, 233, 251 Ciobanu, Ştefan 48, 51 Ciocan, Nistor 141 Ciorănescu, Alexandru 62, 69, 70 Ciubotaru, Elena 36, 89, 90 Ciucă, Marcel–Dumitru 163, 225 Ciuceanu R. 106, 243 Ciumăleşti, sat 234 Ciurea, Dimitrie 21, 23, 25, 50, 232 Cîmpina, Barbu 19, 38, 39, 251 Clanău spătar 155 Cluj, oraş 66 Coadă mare vornic 178 Cobâla 54, 218 Coconi, sat 87 Cocoţi, sat 214 Codrescu, Theodor 37, 48, 156 Codrul Tigheciului 18, 24 Coiani, sat 119, 120, 208, 216 Colentina, râu 119 Comana, comună 33; mănăstire 118, 119,

121; sat 33, 108, 245–247, 263, 270, 275

Comisia Monumentelor Istorice 176 Comşa, Maria, 86–88, 231 Condurachi, Florica–Eugenia 201 Conovici, N. 95 Constandin, fiul lui Ştefan Balotă 170 Constantin Brâncoveanu, domn şi voievod al

Ţării Româneşti 113, 194 Constantin Buzescu, 193 Constantin Cantacuzino postelnic 112, 124 Constantin Duca, domn şi voievod al Mol-

dovei 189, 210

Constantin Mavrocordat, domn al Moldovei şi al Ţării Româneşti 17

Constantin Şerban, domn şi voievod al Ţării Româneşti 124

Constantinescu, D. 226 Constantinescu, Ioana 17 Constantinescu, Nicolae 36, 87, 120, 195,

196, 202, 231, 242, 255, 256 Constantinescu, Radu 51 Constantinescu–Mirceşti, C. 24 Constantiniu, Florin 226 Costantin spătar 229 Contamine, Philippe 14, 257 Conţeşti, sat 163 Corceşti, sat 58 Cordăreni, sat 208, 211, 233 Corfus, Ilie 31, 68, 69, 223 Corint, oraş 107 Cornăţelu, sat 149, 175, 208, 213, 271 Cornăţeni, sat 35, 175, 213 Cornăţeni, familie 176 Cornea Brăiloiu mare ban 113, 114 Corneşti, vezi Cornăţeni Corni, sat 35, 89, 90, 269 Cornul lui Sas, sat 254 Corvătescu, Adrian 36, 113–115, 242, 256 Costăchel, Valeria 19, 37, 38, 52–54, 57, 60,

232, 243, 251 Costăchescu, Mihai 30, 31, 37, 48, 54, 64, 78,

83, 140, 151, 211, 217, 218, 234, 238, 240, 243, 245

Costea (Liteanul), fiul lui Oană de la Tulova 78, 84, 234

Costin din Zahareşti 186–188 Costin paharnic 230 Coşeşti, sat 238 Coşuştea, pârâu 99, 100, 101 Coşuştea–Crivelnic, mănăstire 99, 101 Coteanu, Ion 62, 72 Coteneşti, sat 167 Coteşti, familie 205 Cotmeana, mănăstire 134, 135 Cotnari, târg 190, 227 Covurlui, iezer 232, 234 Cozancea, pârâu 58 Cozia, mănăstire 103, 122, 135, 198, 243 Cozma Streaşină 209 Cozma Şarpe postelnic 183 Cozmeşti de la Direptate, sat 238 Cracovia, oraş 64, 223 Craiova, oraş 113, 202, 207, 272 Craioveşti, familie 74, 101, 105, 111, 132,

151, 207, 212 Crăciun din Crovna 101 Crăciun, boier moldovean 55 Crăciuna, cetate 209 Crăpeşti, vezi Cârpeşti Crăsani, sat 81, 82 Crâşmaru, Valerian 136

Indice 315

Creţeanu, Radu 117, 133, 161–163 Creţu din Buzău 229 Creţu, Gr. 55 Creţulescu, biserică din Târgovişte 177 Creţuleşti, familie 178 Cristache–Panait, Ioana 133 Cristocea, Spiridon 28, 34, 94, 116, 122, 169,

170, 171, 213 Crişcior, sat 107 Croitoru, Costin 28, 185 Cronţ, Gheorghe 141 Čučer, localitate 201 Cuhea, sat 149 Cumpărătura, sat 34, 137, 142, 144, 256, 272 Ćurčić, Slobodan 201, 203 Curtea de Argeş, oraş 87, 120, 201–203, 242,

256 Curtea Imperială habsburgică 50, 226 Curtea lui Vîlcan, sat 71, 72 Curtea Veche, biserică din Bucureşti 135 Curtişoara, sat 72 Cute, Veronica 227 D

Dajul gramatic 215 Dal’, Vladimir 53, 56, 59, 61, 73 Dan din Crăsani 82 Dan portar de Suceava 223 Dan, Ilie 143, 155 Danciu <Craiovescu> 212 Danciu mare armaş 132 Danciu, urmaş al Neacşei 110 Dancu, biserică din Iaşi 188, 190 Dancu (Danco), boier moldovean, ctitor la

biserica Dancu din Iaşi 188–191 Daniil din Iaşi, stolnic 189 Danil (Daniil), ctitor la mănăstirea Bistriţa

189 Danilo II, episcop sârb 124 Daniul, nepotul lui Costea Liteanul 78 Dankovsky, Gregor 61, 62 Dara spătar 170, 214 Darius, rege persan 72 David, Mihai 107 Dădulescul, stăpân în Dăduleşti 239 Dăduleşti, sat 239 Dăneşti, neam 101 Dărmăneşti, comună 35 Dâmboviţa, judeţ 108, 127, 128, 149, 208,

241, 270, 271, 274 Dângeşti, sat 215 Dealul Curţii 208 Dealul Domnesc 227 Dealul Porcului 227 Dealul Târgului 73, 110 Dealul Velniţei 90 Decei, Aurel 64 Dedul, ctitor la biserica din Ruda 198

Dejan, Ştefan 34, 142–144 Deliduşka, localitate 201 Delvoye, Charles 201 Densuşianu, Ovid 51, 69, 70 Derzca, sat 238 Despa vistiereasa 216 Despa, ctitor la biserica din Ruda 198 Despa, jupaniţa lui Iane vistier 206 Despa, jupaniţa lui Tudor Rudeanu 197 Detco din Izvorani 132 Diaconescu, Olimpia 32, 137, 197 Diaconescu, Petru 35, 86, 110, 116, 121, 177,

178, 242, 256 Diaconu, Gheorghe 38, 39, 41, 80 Diaconu, Petre 224 Didrih Buceaschi 141, 151 Dima, ctitor la biserica din Ruda 198 Dima, tatăl lui Daniil stolnic din Iaşi 189 Dimitrie Cantemir, domn şi voievod al Mol-

dovei 17–19, 24 Dimitrie, Dan 151, 181 Dimitrova, Dora 106, 148 Dimova, Violeta 92, 201 Dina, Teodor 122, 206, 213 Dinu, ctitor la biserica din Ruda 198 Dinu, Niculina 28 Djamo (–Diaconiţă), Lucia 39, 48–50, 52, 55,

58–61, 74 Dmitriev, P. G. 31, 54 Dobra, mama Neacşei 110 Dobreni, sat 124 Dobrescu, Al. 62 Dobrogea 35, 202 Dobromir mare ban 53, 56, 70, 194, 196, 254 Dobrovoe pârcălab 132 Dolheşti, sat 153 Dolheştii Mari, sat 149, 152, 271 Dolj, judeţ 272 Dominic capelan 66 Domneşti, comună 35; sat 35, 93, 94, 149,

169, 269, 271 Donat, Ion 72, 212, 248 Dorohoi, oraş 146, 218 Dorothei, egumen la mănăstirea Hurezu 195,

196 Dragnev, D. M. 31, 54, 58 Dragomir (din Calianeşti) 218 Dragomir Cepariu mare vornic 170, 171, 214,

215 Dragomir de la mănăstirea Bradu 246 Dragomir din Plăviceni, mare ban 177, 178 Dragomir din Runcu, mare ban 196 Dragomir mare vornic 228 Dragomir Udrişte 53, 212, 238 Dragomir, boier moldovean 90, 91 Dragomireşti, comună 127; sat 127, 149, 165,

166, 271 Dragotă pisar 158 Dragotă, fiul lui Cârstea sulger 238


Drăculeşti, neam 101 Drăgălina, fiica lui Cozma Streşină 209 Drăghiceanu, Virgil N. 103, 127, 165, 171,

193–197, 199, 208, 247 Drăghici din Cornăţeni, clucer 175 Drăghici din Sălătruc, logofăt 194 Drăghici din Şuici, portar 162, 214, 215 Drăghici vistier 90 Drăghici, ctitor la biserica din Retevoieşti

162 Drăgoeşti, sat 180, 191, 193, 194, 261, 272 Drăgoi, boier moldovean 182 Drăgoieşti, comună 35; sat 35, 180, 182, 184,

190, 272 Drăgoiu, boier moldovean 90 Drăguşin ban 219 Drăguşin, boier muntean 53 Drăguţ, Vasile 43, 125, 181, 193, 194, 201 Du Cange, Charles du Fresne, sieur 63, 66,

67, 71 Dubrovnik, oraş 60, 70, 72 Duby, Georges 14, 15, 129 Duca, ctitor la biserica din Ruda 198 Duca (–Tinculescu), Doina 91, 163, 190, 225 Duma Negru 250, 251 Dumitrana, jupaniţa lui Chirca (II) Rudeanu

197, 198 Dumitraşco Filipescu mare stolnic 198 Dumitrescu, Al. T. 219 Dumitrescu, Carmen Laura 43, 137, 138, 172,

173, 219 Dumitru Grecul 228 Dumitru mare clucer 228, 254 Dumitru pârcălab 128, 193, 194 Dumitru, fiul lui Tudor din Drăgoeşti 192 Dunărea 92, 107, 201, 204, 271 Dymidecki, familie 68 Dyrrachium, localitate 60 E

Edroiu, Nicolae 42 Elena, ctitor la biserica din Retevoieşti 162 Elian, Alexandru 32, 197 Elian, Titu 133 Elina (Ilinca) postelniceasa, fiica lui Radu

Şerban 216 Elina, doamna lui Radu Şerban 113 Elina, jupaniţa lui Papa mare vornic 172 Elina, mama fraţilor Neagoe şi Petru postel-

nici 120 Emandi, Emil I. 33–35, 57, 78, 80, 81, 84, 87,

90, 92, 105, 116, 136, 141, 142, 182, 183, 187, 188, 211, 221, 224, 227, 231, 240, 242, 243, 256

Ene, Ioana 32, 137 Ene, Laurenţiu 32, 137 Engel, Pál 25

Episcopia din Bacău 210 Episcopia din Buzău 83, 216, 229, 231 Episcopia din Rădăuţi 158 Eremia (Erimia) mare vistier 154, 183, 184 Erlande–Brandenburg, Alain 106, 148 Eskenasy, Viktor 80, 87 Eşanu, Andrei 155 Europa 105, 106, 129, 147–149, 159, 250 Europa Centrală 48, 65, 77, 91, 105–107,

148, 149, 237, 270 Europa Occidentală 14, 39,48, 62, 65, 105,

106, 149, 237, 249, 260 Eustratie Dabija, domn şi voievod al Mol-

dovei 144 Euthemios, patriarh bulgar 72 Evloghie (Euloghie) din Nemirceni 143, 144 Evloghie, călugăr 155, 184, vezi şi Eremia

(Erimia) mare vistier Evolceanu, Dumitru 62, 70 F

Faensen, Hubert 202 Farcaş, Nadia 14, 105 Favre, L. 63 Fădor Piţurcă 126 Făgăraş, vezi Ţara Făgăraşului Fănescu, Mihai 227 Fătul, boier muntean 53 Fântâna Mare, sat 34, 130, 131, 137, 144,

145, 271, 272 Fântâna Ţiganului 122, 163 Feair (din Feereşti) 209 Feereşti, sat 208–210 Felgenhauer–Schmiedt, Sabine 91 Felican, Paul 183, 184 Ferdinand I de Habsburg, rege al Ungariei

102, 170, 173 Fiera din Crăsani 82 Filipeştii de Târg, comună 108, 112, 270 Filitti, I. C. 21, 37, 249 Firizu, sat 95, 99, 106–108, 270 Floareş, Dan 41, 240, 243, 248, 250 Florea, ctitor la biserica din Retevoieşti 162 Florea, Pavel Mircea 32, 137 Florescu, Florea Bobu 87, 133, 253 Florescu, George D. 113, 120, 175, 178, 212,

213, 245 Florin, Petrică 35, 178 Focşa, Gheorghe 224 Foleşti, sat 54 Fotino, Coralia 226 Fournier, Gabriel 105, 237, 257 Franţa 14 Frătăuţi, sat 140 Fredo, familie 68 Fruchter, Eugen 120 Fureşti, sat 64

Indice 317

G

Gâdinţi, sat 234 Gaiu, Corneliu 36, 157 Galata, mănăstire 233 Galaţi, oraş 28 Galeş comis 155 Galeş–Pamfil, Carmen 62 Gardelles, Jaques 106, 147, 237 Gaşpar Magea, târgoveţ 225, 228 Gavriil (Gavril) Totruşan 126, 127, 184, 185,

211, 223 Gavril ieromonahul 156 Gavril Movilă, domn şi voievod al Ţării Ro-

mâneşti 197 Gavril vornic 238 Gavrilaş logofăt 230 Gânştea cel Bătrân 162 Gemil, Tahsin 248 Georgescu, Dumitru 171, 214 Georgescu, Florian 177 Georgescu, George 171, 214 Georgescu, Laura 95 Georgescu, Magdalena 70 Georgescu, Valentin Al. 244 Gerö, László 105, 237 Gheanghea pârcălab 230 Gheorghe Cârcu, fiul lui Ionaşcu Cârcu 187 Gheorghe Lozonschi (din Lozna) 68 Gheorghe Ştefan, domn şi voievod al Mol-

dovei 91, 144 Gheorghe, ctitor la mănăstirea Bistriţa 190 Gheorghe, mitropolit al Sucevei 186 Gheorghe, nobil sârb 60 Gheorghian, Iulia 91, 190, 225 Gheorghie hatman şi pârcălab de Suceava

186 Gheorghie, fiul lui Ştefan Balotă 170 Gheorghieva, Sonia 124, 201 Gheorghiu, Aurel I. 128, 241 Gheorghiu, Teodor Octavian 44, 243, 247,

248, 255 Gherghe Lamina 225, 228 Gherghe logofăt 254 Gherghina pârcălab de Poienari 128, 241 Gherman postelnic 186 Gherman, Elena 36, 145, 146, 235, 241, 255 Gheţie, Ion 51 Ghibănescu, Gheorghe 21, 30, 37, 48, 49, 54,

186, 209, 210 Ghica, ctitor la biserica din Ruda 198 Ghika Budeşti, Nicolae 41, 43, 105, 124, 135,

138, 157, 202, 205–207, 261, 262 Ghinea, N. 72 Ghiorma din Pogoniani, postelnic 215 Ghiţă, Marian 28 Gies, Frances 237 Gies, Joseph 237

Gilort, judeţ istoric 111 Gioglovan, Radu 32, 178, 179 Giulă capitaneus 125, 159 Giuleşti, sat 33, 125, 139, 149, 159–161, 168,

221, 222, 235, 256, 271 Giura logofăt 137, 173, 219 Giura, ctitor la biserica din Haleş 132 Giurescu, Constantin 17, 22, 27 Giurescu, Constantin C. 22, 67, 188, 232,

233, 241 Giurescu, Dinu C. 17, 22, 39, 40, 232, 255 Giurgeni, comună 93, 94, 116, 149, 176, 269,

271 Giurgiu de la Frătăuţi 140 Giurgiu de la Vâlhovăţ 138, 140 Giurgiu Spenea 140 Giurgiu, judeţ 33, 35, 108, 208, 245, 263,

270, 275 Gläser, Manfred 88 Gligorce, fiul lui Costin din Zahareşti 186 Gligorie Cocorea mare stolnic 91 Gligorie Dracea diac 239 Goleşti, sat 124 Golia, mănăstire 219 Goncea cliseariu, preot 178 Gonţa, Alexandru I. 155, 244 Gorj, judeţ 34, 35, 72, 95, 103, 108, 223, 235,

241, 270, 274; judeţ istoric 71, 111 Gorovei, Ştefan Sorin 21, 25, 32, 43, 47, 89,

147, 156–159, 210, 244 Goştinari, comună 35 Grama zugravul 254 Graur, Alexandru 62, 72 Grădinari, comună 35 Grămadă, Nicolae 43, 47, 50, 185, 187, 211 Grămeşti, comună 36 Greca, ţigancă 230 Greceanu, Eugenia 133, 134, 243 Greceanu, familie 127 Greceanu, Radu 133, 134, 243 Greceanu, Ştefan N. 171 Grecescu, C. 16, 30, 74, 101, 151 Grecia 201 Grecii de Sus, sat 149, 171, 172, 271 Grecov, B. D. 53, 56, 63, 69 Grecu, Al. 57 Grigoraş, Nicolae 21, 43, 136, 151–154, 184,

185, 217, 244 Grigore Greceanu 127 Grigore Ureche 30, 79, 153 Grigore, mitropolit al Moldovei 227 Grigorescu, Ioana 248 Grigorie, nepotul lui Gavriil Totruşan 223 Grumăzeşti, comună 33 Guenée, Bernard 124 Gusti, Dimitrie 19 Guţu, Gheorghe 17 Gyürky, K. H. 123


H

Haleş, sat 33, 77, 85, 108, 114, 118, 121, 130, 131, 149, 174, 175, 245–247, 263, 270, 271, 275

Halici–Wolhynia 202 Hamilton Thompson, A. 105, 237 Hamza I din Obislav 101 Hamza II din Obislav 101 Hamza, jupan, ctitor la mănăstirea Coşuştea–

Crivelnic 100, 101 Hanga, Vladimir 20, 244 Harvat logofăt 132 Haşdeu, B. P. 48 Haţeg, vezi Ţara Haţegului Havarona, sat 218 Hău, Florin 34, 142, 143, 144, 256 Hâra (Hâreşti), familie 185–188 Hârlău, oraş 59, 86, 116, 136, 140, 256; sat

217; ţinut 181 Hârteşti, sat 206 Heitel, Radu 247 Héliot, Pierre 106, 237 Herdan, Ion 15 Herman (Hărman) (din Voitin) 218 Herman, bunicul cneaghinei Mariica 238 Hilandar, mănăstire 203 Hinăteşti, sat 56, 116, 117, 119 Hmelov, cetate 151 Hoarda de Aur 204, 209 Hodosiu, Iosif 18 Hoinărescu, Călin 112 Holban, Maria 17, 29, 50 Holban, Th. 223 Holl, I. 257 Horlăceni, sat 67 Horodiştea, sat 227 Horodniceni, sat 137, 147, 241, 255, 272, 274 Hotărani, sat 219 Hotin, cetate 68, 151, 185, 186, 211, 233 Hrusija, localitate 203 Hudinţi, sat 233 Humor, mănăstire 142 Hunedoara, judeţ 107 Hurezu, mănăstire 194, 195 Hurmuzaki, Eudoxiu 31, 52, 63, 65– 68, 239 Huşanu, Ilarie 188 Huzum, Ilie 107 I

Iacob socaci 223 Iacob, Aurel 28 Ialan, pârâu 218 Ialomiţa, judeţ 93, 149, 269 Iancovescu, Ioana 32, 137 Iancu Jianu, comună 128, 192, 256, 261, 272 Iancu Sasul, domn şi voievod al Moldovei

187

Iane vistier 207 Iane, fratele lui Oprea postelnic 227, 228 Iaşi, judeţ 36, 126, 137, 180, 208, 241, 272,

274; oraş 30, 67, 79, 105, 136, 180, 188–191, 219, 222, 223, 225, 229, 256, 272

Iaţco (din Voitin) 218 Idu, Petre 232 Ieremia Chiceră diac 74, 238 Ieremia Movilă, domn şi voievod al Mol-

dovei 55, 69, 186, 222, 223, 225, 230 Ignat, Georgeta 47, 50 Ilea jitnicer 90, 91 Ilfov, judeţ 33, 34, 77, 108, 149, 221, 235,

269–271 Iliada 55 Iliaş Rareş, domn şi voievod al Moldovei 230 Ilidia, sat 107 Ilie I (Iliaş), domn şi voievod al Moldovei 31,

90, 141, 143, 151, 209 Ilie preot, tatăl lui Tomşa 238 Ilie Şeptilici 144 Ilie, Remus 171 Ilinca, fiica lui Ştefan Balotă 170 Ilinskij, G. A. 52, 55 Ilişani, sat 74, 239 Imperiul Bizantin 106, 107, 210 Imperiul Habsburgic 200 Imperiul Otoman 159, 226, 244, 248, 249,

275 Ioan Boer, nobil transilvănean 66 Ioan Drăgoi pârcălab 182, 183 Ioan Gavra, boier muntean 64 Ioan Golia mare logofăt 219, 229 Ioan Mogyoroş, cneaz 64 Ioan Neculce 158 Ioan Tăutu mare logofăt 156, 158, 159 Ion (Eni) Ţica, ginerele lui Costin din Zaha-

reşti 187 Ion Arion mare clucer 212 Ion din Bistriţa, zidar 65 Ion Hâra pârcălab de Hotin 186 Ion Jumătate 230 Ion Limbă Dulce 155 Ion, fiul lui Iştvan logofăt 200 Ion, fiul lui Mihu din Feereşti 209 Ionaşco Bădorel 91 Ionaşco Cocorea mare vătaf 91 Ionaşco diac 238 Ionaşcu Cârcu, tatăl lui Costin din Zahareşti

186 Ionaşcu, fiul Loghinei 91 Ionaşcu, Ion 121, 191, 192, 196–198 Ionescu Nişcov, Traian 137 Ionescu, Corneliu 87, 121, 123 Ionescu, Dan D. 35 Ionescu, Grigore 41, 43, 105, 133, 135, 136,

147, 153, 157, 179, 181, 185, 187, 202, 205, 253

Indice 319

Ioniţă Bucşenescu postelnic 191 Ioniţă, Adrian 25, 148 Ioniţă, Ion 208 Ioniţă, Magdalena 70 Iordache, fiul lui Ştefan Balotă 170 Iordan, Iorgu, 62, 72, 143 Iorga, Nicolae 17, 18, 31, 32, 37, 48, 51, 120,

157, 183, 186–188, 205–207, 213, 216, 241, 248, 249

Iosipescu, Raluca 219 Iosipescu, Sergiu 219 Iovan Hano din Nicopole 194 Iovan, Tiberiu 60 Irimia, Bogdana 43, 185, 191, 192 Isac vistier 153 Isaico, fratele lui Evloghie din Nemirceni 144 Ispir, Mihai 90, 184 Istrate Marcu, Daniela 36, 157 Istrate, Angel 36, 137 Istria, Daniel 257 Iştvan logofăt 200 Italia 200 Iugşa al lui Tador 140 Iuliana, cneaghina lui Luca Arbure 181 Iuraha (din Derzca) 238 Iurea, Ionuţ 35, 178 Iurie Dancu 188 Iurie Grumaz mare spătar 188 Iurie, preot, ctitor la biserica Dancu din Iaşi

188, 189 Iurie, preot, ctitor la mănăstirea Bistriţa 189 Ivan Damianovici 209 Ivanco Haladic 233 Ivan Rudeanu (din Ruda), mare logofăt 196–

198, 200 Ivanov, Vladimir 202 Ivaşco (I) Băleanu 217 Ivaşco al lui Manea 140 Ivaşco mare logofăt 61 Ivaşco mare vornic 94 Ivaşco, fratele lui Nemirca Ciortorinschi 143 Ivaşcu Cepariu mare armaş 170, 171 Ivănescu, G. 51 Iveşti, comună 35, 127; sat 35, 127 Ivul, boier moldovean 127 Izvorani, sat 117 Izvorul Dulce, sat 64 Î

Înălţarea Domnului, biserică din Velbužd 203 Înălţarea Domnului, biserică din Cepari 171 Înălţarea Domnului, biserică din Iaşi 219 J

Jakó, Sigismund 50 Jaleş, judeţ istoric 111 Jan Dlugosz 240

Jan Zamoyski, cancelar al Poloniei 30, 68, 69

Janssen, Walter 147 Ježek, Martin 93 Jipa mare portar 228 Jipescu, Florentina 126 Jiu, râu 110 Jiul de Sus, judeţ istoric 110, 111 Josanu, Vitalie 136 Journot, Florence 257 Jugur, sat 163 Jungklaaß, Friedrich K. 147 K

Kalinderu, I. 176 Kandel, M. 72 Kirilova Kirova, Tatiana 107 Klápště, Jan 93 Kosiče, localitate 200 Kostrencić, Marko 63, 66, 71 Kozák, K. 107 Krk, conte de ~ 56 Kučevište, localitate 201 L

La beci, loc 127 La curte, loc 208 La iezătură, loc 208 La Roncière, Charles de 14, 15 Lapedatu, Alexandru 65, 157, 176, 246 Laţcu, domn şi voievod al Moldovei 131 Lazăr, Gheorghe 16, 213, 248 Lazăr, Mihai 225 Lazăr, Mircea Dan 107 Lazor din Stânca (Stupca), preot 186 Lazor, fiul lui Oană de la Tulova 78, 234 Lăudat mare clucer 205–207 Lăzărescu, Dan Amedeu 78 Lăzărescu, Emil 42, 105, 124, 134, 135, 138,

202, 205–207, 255 Lână Rugină, boier moldovean 238 Le Goff, Jacques 14, 105 Legant–Karau, Gabriele 88 Lehr, Lia 228, 230 Leonte, Ileana 227 Lereşti, comună 34; sat 34, 149, 167, 169,

271 Lescalopier, Pierre 30, 229 Leskien, A. 52, 55 Lica, Vasile 28 Limbă Dulce, familie 183 Lipov, sat 102 Litanăuţi, vezi Liteni Liteni, sat 34, 77–79, 86, 88, 221, 223, 224,

227, 231, 269 Litovoi <voievod> 110 Lituania 49


Loghina, mama lui Ionaşcu 91 Longanikos, localitate 148 Lübeck, oraş 88 Lublin, oraş 63 Luca Arbure 59, 126, 180, 181, 183 Luca Stroici 68 Luca, Cristian 27, 110, 255 Luchian, Dragoş 140 Lucoci, boier moldovean 57 Ludovic I <de Anjou>, rege al Ungariei 63 Lujeni, sat 149–152, 271 Lukács, Antal 25, 80, 87, 148 Lungeşti, comună 34 Lungu, Radu 95, 176 Lutic, Marcel 183 Lwów, oraş 68, 151 M

Macarie, cronicar 58, 59 Macarie, ieromonah 211 Macedonia 49, 201 Magdalena, cneaghina lui Neagoe cel Bătrân

211, 233 Magdalina monahia 162 Maglič, localitate 124 Malul Iezerul, mănăstire 119 Mamalaucă, Mircea 35, 127 Mamul, pârâu 172 Mancea, slugă domnească 65 Manda din Stănceşti 94 Mândru Jumătate 230 Manea (din Măneşti) 218 Manea Perşanul mare vornic 178 Manolescu, Radu 50, 228 Manta, tatăl Despei vistiereasa 216 Maramureş, vezi Ţara Maramureşului Marco, ctitor la biserica din Ruda 198 Mardarie Cozianul 55, 59 Marena, fiica lui Fădor Piţurcă 126 Marena, mama fraţilor Hâra 185–187 Mareş, Alexandru 51, 70 Mareş, Ion 34, 142–144, 256 Maria Craiovescu 117 Maria din Lereşti 169 Maria, fiica lui Mihu din Feereşti 209 Maria, jupaniţa lui Radu Buzea 194 Maria, mama lui Gavriil Totruşan 185, 211 Maria, mama Mariei din Lereşti 169 Marica, fiica lui Ion Hâra 186 Marie, ctitor la biserica din Ruda 198 Mariica, cneaghina lui Gavril vornic 238 Mariica, fiica lui Drăghici vistier 90 Marin, I. D. 136 Marina, ctitor la mănăstirea Bistriţa 190 Marinca, ctitor la mănăstirea Bistriţa 190 Marincea, preot la biserica din Ruda 200 Marinescu, Florin 188

Marinoiu, V. 97, 99, 104, 109, 110, 114, 115, 127

Marta, ctitor la biserica din Ruda 198 Maruşca, fiica lui Cozma Streşină 209 Maschio, Romeo 34, 94, 169–171 Matasă, C. 116 Matei Basarab, domn şi voievod al Ţării Ro-

mâneşti 132, 178, 207 Matei Ruset clucer 176 Matei, fiul lui Ştefan Balotă 170 Matei, Mircea D. 33–35, 57, 78–81, 87, 90,

92, 105, 106, 116, 135, 136, 141, 142, 178, 187, 188, 221, 224, 227, 231, 240, 242, 243, 256

Matei, Vasile 31 Mateiaş mare logofăt 147, 241 Mavrodin, Teodor 35, 94, 169, 170 Maxim, Mihai 248 Maximilian II, rege al Ungariei 64 Mazilu, Dan Horia 26, 74 Măgdălina, stăpână în Zahareşti 187 Măicăneşti, sat 77, 82, 83, 85, 86, 269 Mălureni, sat 101 Mănciulescu, R. 247 Măndescu, Dragoş 28 Măneşti, sat 218 Mănucu–Adameşteanu, Gheorghe 35, 176 Mărăcineni, sat 119 Mărgineanu–Cârstoiu, Monica 81, 87, 224 Mărgineni, mănăstire 197, 212 Mărgineni, sat 112, 113 Mărica din Zahareşti 186 Mărica, cneaghina lui Paţă vornic 222 Mehedinţi, judeţ 34, 95, 108, 235, 270; judeţ

istoric 111 Mehmed, Mustafa Ali 50 Melchisedec <Ştefănescu>, episcop 219, 229 Melnik, localitate 148 Menedic, mănăstire 246, 247 Menelaos, rege al Spartei 55 Meteş, Ştefan 88 Meyer–Lübke, W. 62 Miceşti, sat 162 Mihai Viteazul, domn şi voievod al Ţării Ro-

mâneşti 31, 61, 66, 69, 114, 149, 200, 217, 239, 248

Mihai Vodă, mănăstire din Bucureşti 112, 122, 225

Mihai, Dana 86, 89, 94, 95, 100, 116, 176 Mihail de la Dorohoi 243 Mihail logofăt 151, 234, 243 Mihail, comite de Sighişoara 63 Mihail, fiul lui Dobromir mare ban 194, 196 Mihail, fiul lui Ion Golia 219, 229 Mihail, I. 126 Mihail, urmaş al Neacşei 110 Mihăescu, Gabriel 86, 110, 116, 120, 121,

242, 256

Indice 321

Mihăescu, H. 69, 70, 72 Mihăeşti, sat 56, 169 Mihăilă, G. 21, 32, 37, 47–50, 72 Mihăilă, Ruxandra 31 Mihăilescu, Vintilă 17 Mihnea din Bădeni, mare postelnic 118, 245 Mihnea I cel Rău, domn şi voievod al Ţării

Româneşti 74, 101, 151 Mihnea II Turcitul, domn şi voievod al Ţării

Româneşti 83, 197, 225, 229, 254 Mihnea pârcălab 163 Mihnea postelnic 60 Mihneasa din Dealul Domnesc 227 Mihu din Feereşti 209 Mihu, fiul lui Ivan Damianovici 209 Mijatev, Krăstiju 106, 201 Miklosich, Franz 52, 55–57, 59, 60, 72, 74 Milčev, Atanas 92 Milošević, Gordana 13, 86–88, 106, 124 Minea, I. 51 Mioarele, comună 33 Mioc, Damaschin 39, 226, 244, 249, 251 Mira, fiica lui Ştefan Balotă 170 Mirăuţi, biserică din Suceava 92 Mircea cel Bătrân, domn şi voievod al Ţării

Româneşti 56, 99, 204 Mircea Ciobanul, domn şi voievod al Ţării

Româneşti 135 Mircea, Ion Radu 191 Mircea, Viorel 28 Miron Costin 16, 30, 219, 219, 254 Miron, Paul 62 Mironeşti, sat 35, 108, 119, 270 Mitrea din Hotărani, mare vornic 219 Mitrea, Bucur 80, 81, 90, 105 Mitrea, Ioan 116, 122 Mitrec Bainschi (Volcinschi) mare vornic

230 Mitropolia Moldovei 92 Mitropolia Ţării Româneşti 121, 122, 202,

256 Mitu, Mihai 49 Mîrţu, Flaminiu 34, 122, 163, 168, 213 Moara, comună 33 Moarcăş, Dinu 106 Mocioi, I. 97, 99, 104, 109, 110,127 Modoran, Constanţa 33, 85, 118, 131, 132,

174, 175, 246, 255 Modruzeşti, sat 208, 216 Moise, domn şi voievod al Ţării Româneşti

194 Moisescu, Cristian 43, 44, 78, 96, 105, 108,

110, 117, 120, 121, 125, 131, 132, 134–136, 138, 139, 141, 142, 150, 152, 160, 161, 164, 167–169, 176–179, 200–205, 216, 242, 255

Mojsilović, Svetlana 106 Moldova passim

Moldoviţa, mănăstire 106, 135, 142, 247 Monah, Dan 86, Monoranu, Octav 33, 78, 131, 144, 145, 160,

187, 188, 221, 222, 224, 227, 231, 235, 256

Morava, râu 134 Moroasa, loc 107 Mosor, Constantin 188 Motru, judeţ istoric 111 Movileşti, familie 200, 233 Msczonov, oraş 63 Muncei, loc 250, 251 Munţii Apuseni 253 Mureşanu, Camil 19, 41, 236 Murgescu, Bogdan 16, 26, 244, 249 Murguleţ, familie 185 Muscel, judeţ istoric 101, 168 Musicescu, M. A. 247 Mušutište, localitate 202 Muşa, jupaniţa lui Barbu Detcovici 172 Muşa, jupaniţa lui Stan 228 Muzeul Brăilei 27 Muzeul de Istorie a Moldovei 188 N

Naklen, localitate 63 Nandriş, Gheorghe 30, 48–50 Nastasica, fiica lui Ioan Tăutu 156 Naşterea Domnului, biserică din Bucureşti

215 Nămăeşti, sat 239 Năstasca, fiica lui Gavriil Totruşan 223 Năstase, Dumitru, 125, 135, 136, 152, 153,

157, 158, 179, 181, 185, 187, 217, 247 Năsturel, P. V. 128, 137, 194, 256 Neacşa, fiica Calei din Brâncoveni 132 Neacşa, fiica Dobrei 110 Neacşa, fiica lui Harvat logofăt 132 Neacşa, jupaniţa lui Rafail Slăvitescu 199 Neacşa, stăpână în Şilişeu 218 Neaga (Neacşa), jupaniţa lui Vlaicu Piscanul

162, 163 Neaga, fiica lui Iştvan logofăt 200 Neaga, fiica lui Vâlcăşin 162, 163 Neagoe Basarab, domn şi voievod al Ţării

Româneşti 94, 121, 132, 162, 214 Neagoe cel Bătrân, pârcălab de Hotin 211,

233 Neagoe din Neagomireşti, logofăt 167 Neagoe postelnic 120 Neagoe stolnic 118, 245 Neagoe vătaf 56 Neagoe vistier 166 Neagoe vlastelin 59 Neagoe, boier moldovean 57 Neagoe, Manole 41, 74, Neagomireşti, sat 94, 166, 167


Neagu fost vornic 62 Neamţ, judeţ 33, 35, 89, 95, 149, 180, 235,

269–272; mănăstire 243, 247 Neamţu, Eugenia 86, 87, 116, 221, 256 Neamţu, Vasile 42, 86–88, 130, 135, 191,

221, 233 Negoeşti, sat 91 Negre, ctitor la biserica din Suslăneşti 167 Negre, fratele Mariei din Lereşti 169 Negrescu, I. D. 48–50 Negru de la Bârlad 234 Nemirca Ciortorinschi 143, 144 Nemirceni, sat 142, 143, 186 Neofit, mitropolit al Ţării Româneşti 171 Nestor, Ioan 80 <Nestor> Ureche logofăt 79 Neşeva, Violeta 106, 148 Netezi, pârâu 95; sat 33, 95, 96, 103, 104,

107, 108, 149, 150, 161, 168, 235–237, 256, 270, 271

Nichitici, A. N. 31, 58 Nicoară Hâra pârcălab de Hotin 185–187 Nicodim de la Tismana, călugăr 134, 135 Nicolae Aprod 187 Nicolae Burcă 223 Nicolae, Veniamin 175, 207 Nicolaescu, Stoica 31 Nicolescu, Corina 7, 13, 15, 40, 42, 43, 54,

57, 58, 79, 80, 87, 91, 106, 124–126, 152, 247

Nicopole, localitate 194 Niculiţel, comună 35; sat 35, 202–204, 272 Niederle, Lubor 86, Niermeyer, J. F. 63, 65, 66, 71 Nikolova, Ianka 124, 201 Nistor, Ion 21, 22 Nucet, comună 127, 274; mănăstire 127, 241 Nudel’man, A. A. 86 Nyírbator, localitate 123 O

Oană de la Tulova, vornic 78, 83, 141, 234, 243

Oancea din Lereşti, logofăt 169 Oancea din Râmnic 253 Oancea, fratele Mariei din Lereşti 169 Oberländer–Târnoveanu, Ernest 204 Obliţa, loc 107 Occident, vezi Europa Occidentală Odaia Dancului, loc 190 Odobescu, Alexandru 172 Olt, judeţ 35, 36, 128, 130, 180, 208, 271,

272; judeţ istoric 71; râu 113, 191 Olteanu, Gheorghe 35, 120, 128, 175, 177,

178, 217, 241 Olteanu, Pandele 49 Olteanu, Ştefan 223, 230, 233 Oltenia 16

One, nepotul lui Costea Liteanul 78 Onufrie Barbovschi 210 Oprea armaş 79 Oprea din Rătivoeşti 162, 214 Oprea postelnic 228 Oprea, ctitor la biserica din Retevoieşti 162 Oprea, I. 62 Oprea, Petre 126 Oprescu, George 42, 85, 105, 125, 133, 135,

157, 255 Oproiu, Mihai 32, 166, 178 Orăscu, Şerban 243 Orbic, pârâu 57 Orhei, oraş 86, 87, 130, 221; ţinut 54 Orientul Apropiat 236 Orlandos, A. C. 106, 124 Ország, Laszlo 61, 62 Orzechowscki, nobil polon 68 Ostap, M. 232 Oteleşti, sat 238 Oţetea, A. 39, 251 P

Palade, T. 51 Pálóczi–Horváth, András 88, 123 Panait, Panait I. 83, 86, 105 Panaite, Viorel 248 Panaitescu, Petre P. 16, 19, 24, 26, 29–32,

37–39, 47–49, 51, 55, 57, 69–71, 79, 153, 213, 219, 243, 247, 249, 251, 254

Pană Filipescu 112 Pandrea, Stănică 28 Panu, Gheorghe 22 Papa mare vornic 171 Papacostea, Şerban 16, 17, 20, 23, 25, 88 Papadopol, Lucia 227 Papasima, T. 95, 176 Paradais, Claudiu 247 Paragină, Anton 24, 130 Parasca, ctitor la mănăstirea Bistriţa 189 Paraschiv, Mihaela 207 Pascu, Ştefan 39, 251 Patlagean, Evelyne 15 Paţă vornic 222 Paul Khrausenegg von Fessendorf, comisar

imperial 239 Păcală din Cepturile 254 Pădure, tatăl lui Stan 228 Păltănea, Paul 28, 243 Pănoiu, Andrei 133 Părhăuţi, sat 127, 180, 184, 185, 190, 208,

211, 256, 272 Pătraşcu cel Bun, domn şi voievod al Ţării

Româneşti 132 Pătru din Băleni, ban 128, 217 Pătru postelnic 120 Păunescu, Anca 27, 34, 82, 84, 86, 89, 94, 95,

116, 149, 176

Indice 323

Pârâul Negru 183 Pârvu clucer 115 Pârvu <Craiovescu> 212 Pârvu logofăt 101, 102 Pârvu, fiul lui Ştefan Balotă 170 Pârvul, ctitor la biserica din Retevoieşti 162 Pârvul, ctitor la biserica din Suslăneşti 167 Pârvulescu, A. M. 219 Pe beci, loc 127 Penelea, G. 21, 37, 249 Peretz, Ion 52, 56, 60 Pescaru, Eugen 107 Pesez, Jean–Marie 14, 15, 105 Petre (Pătru), stăpân în Feereşti 209 Petre zidarul 213 Petrescu, Paul 13, 85, 87, 88, 92, 133, 253 Petrescu–Dîmboviţa, M. 208, 251 Petrovici, Emil 21, 37, 49 Petru cel Tânăr, domn şi voievod al Ţării Ro-

mâneşti 166, 215, 216 Petru Cercel, domn şi voievod al Ţării Ro-

mâneşti 115, 120, 202 Petru I Muşat, domn şi voievod al Moldovei

130, 135 Petru II, domn şi voievod al Moldovei 232 Petru mare vătaf 162 Petru Rareş (Petru voievod cel Bătrân), domn

şi voievod al Moldovei 65, 115, 121, 136, 147, 179, 184, 185, 189, 210, 230, 238

Petru Şchiopul, domn şi voievod al Moldovei 90, 91, 140, 187, 227, 233

Piatra Neamţ, oraş 116, 179, 181, 243, 256 Pietroşani, comună 34 Pillat, Cornelia 42, 166, 172, 192, 194, 199 Pinter, Zeno K. 123 Pippidi, D. M. 17 Piscani, sat 35, 108, 121–123, 162, 163, 208,

213, 270 Piteşti, oraş 28 Platon, Florin 27 Platon, Gheorghe 79, 188 Plămădeală, Antonie 33, 85, 131, 246, 255 Plăviceni, sat 177, 178 Pleşeşti, sat 214 Pleşia, Dan 120, 173, 194 Pliska, oraş 92 Plumbuita, mănăstire 120 Poarta, vezi Imperiul Otoman Podeni, sat 214 Podhorsky, Ludwig 62 Podolia 64, 141, 151 Pogoniani, localitate 215, 216 Poiana celor şapte tei 251 Poiana cu cetate 251 Poiana lui Andrieş 251 Poiana lui Ihaciu 251 Poiana lui Mogoş 251 Poiana mestecenilor 251

Poiana Nastii 251 Poienari, cetate 105, 128, 172, 241 Polata, sat 34, 73, 95, 96, 98–100, 103, 104,

107–112, 115, 127, 235, 270 Polatiştea, munte 73, 110 Polevoj, L. L. 130 Polonia 21, 24, 31, 49, 50, 63, 66, 69, 151,

244, 266 Pomârla, sat 218, 233 Pomerla, vezi Pomârla Poni, Petru 19, 23 Pop, Ioan Aurel 26 Popa, Corina 43, 156, 157 Popa, Radu 25, 80, 81, 87, 88, 124, 148, 149,

224 Popăuţi, <cartier în Botoşani> 136, 146 Popescu, Dorin 34, 161, 163 Popescu, Rica 116 Popescu–Cilieni, Ioan 207 Popović, Marko 106, Popovici, Rodica 84, 231 Potlogi, sat 223 Prahova, judeţ 108, 208, 270 Prandotha, târgoveţ 63 Preajva, sat 110 Precista, biserică din Bacău 136 Preda Buzescu 128 Preda din Lereşti, postelnic 169 Preda postelnic, fiul lui Giura logofăt 171 Predoi, Veronica 136 Preslav, oraş 201 Priam, rege al Troiei 72 Probota, mănăstire 106, 115, 121, 179, 243,

247 Prut, râu 143, 151, 152, 232–234 Puică, Gina 14, 105 Puşcariu, Sextil 51, 62, 69, 70 Puşcaşu, Maria Voica 14, 34, 36 115, 117,

121, 138, 140, 145, 146, 149, 155, 157–159, 172, 193, 209, 210, 212, 214, 217, 235, 241, 247, 255

Puşcaşu, Nicolae N. 218 Putila, sat 24 Putna, mănăstire 61, 106, 154, 210, 243, 247 R

Racova, pârâu 209 Racoviţă, familie 209 Rada, fiica lui Stepan mare portar 254 Rada, mama lui Vişan 253 Radian, H. R. 202 Radič, voievod sârb 55 Radu Băleanu clucer 128, 217 Radu Buzea mare armaş 194 Radu Buzescu 115, 128 Radu Captariu postelnic 119, 173, 231 Radu cel Frumos, domn şi voievod al Ţării

Româneşti 65, 212


Radu cel Mare, domn şi voievod al Ţării Ro-mâneşti 62, 74, 101, 127, 213, 214

Radu <Craiovescu> 212 Radu de la Afumaţi, domn şi voievod al Ţării

Româneşti 230 Radu Florescu mare clucer 239 Radu mare comis 94 Radu Paisie (Călugărul), domn şi voievod al

Ţării Româneşti 122, 178, 214, 239 Radu Popa, pretendent domnesc 197 Radu Popescu vornicul 16, 30, 74, 151 Radu Şerban, domn şi voievod al Ţării Ro-

mâneşti 117, 118, 120, 216, 246, 248 Radu Vodă, mănăstire din Bucureşti 196 Radu, pretendent domnesc 197, 199 Radu, Rodica 62 Rafail Slăvitescu, ctitor la biserica din Ruda

199 Rafalovič, I. A. 130 Raguza, vezi Dubrovnik Răciuleni, sat 131 Rădăuţi, oraş 35, 130, 131, 158, 271 Răducan postelnic 198 Rădulescu, Al. 106, 136, 243, 256 Rădulescu, Mariana 129 Rădulescu, Venera 34, 35, 73, 95–99, 104,

109, 127, 223 Răduţiu, Aurel 42 Răstoace, sat 24 Rătivoieştii Vechi, vezi Retevoieşti Războieni, sat 155, 179, 180 Râmnicu Vâlcea, oraş 35, 64, 87, 108, 116,

253, 270 Râpă–Buicliu, Dan 28 Râşca, mănăstire 247 Râu de Mori, sat 123 Râului Doamnei 170 Reaboi, Tatiana 87, 221 Regleanu, Mihai 91, 190, 225, 227 Remetea, mănăstire 100 Reşiţa, oraş 107 Retevoieşti, sat 34, 149, 160–164, 168, 214,

262, 271 Reuseni, sat 155, 180–182, 184 Rezachevici, Constantin 64, 101, 105, 113,

151, 156, 200, 248 Rila, mănăstire 55, 210 Rimgailla, doamna lui Alexandru cel Bun

140 Ripujinţi, sat 151, 152 Rizea, Ligia 32, 137 Rodzińska–Chorąży, Teresa 108 Roman II, domn şi voievod al Moldovei 151 Roman, Louis 244 Roman–Moraru, Alexandra 70 Rosetti, Al. 48, 51 Rosetti, Dinu V. 33, 34, 94, 161, 163, 166,

235 Rosetti, Radu 21

Rosetti, Radu, general 250 Roşioru, Mădălin 14, 105 Roşu, Geanina 181 Ruda, sat 180, 196–200, 261, 272 Rudeanu, familie 196–200 Rudolf II <de Habsburg>, împărat al Sfân-

tului Imperiu Roman 70 Runcu (Gorj), comună 35; sat 35, 95, 103,

104, 108, 223, 270 Runcu (Olt), sat 35, 56, 180, 194–196, 261,

272 Rusia Kieveană 200 Russev, E. M. 31, 54 Rusta, nepotul lui Costea Liteanul 78 Rusu, Adrian Andrei 66, 105, 106, 123, 148,

149, 237, 256 Rutenia 202 Ruttkay, Matej 92 S

Sachelarie, Ovid 20, 78, 244 Sadnik, L. 52, 59, 72, 74 Saftha, jupaniţa lui Ştefan Balotă 170 Salomia, jupaniţa lui Badea Cotescu 205 Salomia, mama lui Toader 211 Salomia, stăpână în Zahareşti 187 Satu Mare, oraş 226 Sauvageot, Aurélien 61, 62 Sava, mitropolit al Moldovei 189 Săcuiani, sat 228 Sălăjani, mănăstire 184 Sălătruc, sat 194 Sârbu din Ruda 197 Sârbu, Valeriu 28, 110 Scânteia, sat 251 Schalies, Ingrid 88 Schimbarea la Faţă, biserică din Budisavci

203 Schmitt, Jean–Claude 14, 105 Schuldt, Ewald 86 Scobinţi, sat 227 Scorţanu, Ştefan 33, 36, 89, 90, 125, 159 160 Seche, Luiza 62 Seche, Mircea 62 Secu, mănăstire 248 Selişte, localitate în Bulgaria 201 Seliştea, sat în Moldova 57 Semendeaev, V. 232 Seneslau voievod 89, 149 Serafimova, Dimka 106, 148 Serbia 55, 63, 66, 86–88, 100, 106, 124, 134 ,

268 Setnic, Eduard Gheorghe 34, 154 Settia, Aldo A. 237 Severin, cetate 111 Sf. Apostoli Petru şi Pavel, biserică din Stăn-

ceşti 212 Sf. Arhangheli, biserică din Târgovişte 164

Indice 325

Sf. Atanasie, biserică din Niculiţel 203 Sf. Dumitru, biserică din Craiova 207 Sf. Dumitru, biserică din Suceava 136, 256 Sf. Gheorghe, biserică din Hârlău 136, 256 Sf. Ioan Botezătorul, biserică din Piatra

Neamţ 179 Sf. Ioan Botezătorul, biserică din Siret 67 Sf. Ion, biserică din Vaslui 136 Sf. Împăraţi, biserică din Cornăţeni 214 Sf. Nicolae Domnesc, biserică din Curtea de

Argeş 202 Sf. Nicolae Domnesc, biserică din Iaşi 136 Sf. Nicolae, biserică din Botoşani–Popăuţi

136 Sf. Nicolae, biserică din Cornăţeni 213 Sf. Nicolae, biserică din Rădăuţi 130 Sf. Nicolae, biserică din Şuici 214 Sf. Nicolae, mănăstire din Bucureşti 215 Sf. Nicolae–Androneşti, biserică din Târgo-

vişte 178 Sf. Nicolae–Hârteşti, biserică din Bucşeneşti–

Lotaşi 205, 272 Sf. Sava, mănăstire din Iaşi 229 Sf. Scaun 50 Sf. Treime, biserică din Siret 135 Sf. Troiţă, mănăstire din Bucureşti 94, 121 Sf. Vasile, biserică din Hrusija 203 Sf. Vineri, biserică din Târgovişte 135 Sibiiu din Muşăteşti, logofăt 254 Sibiu, oraş 50 Sighişoara, oraş 63 Sigismund Báthory, principe al Transilvaniei

31, 63, 66, 239 Sigismund III Wása, rege al Poloniei 101 Sima mare vameş 229 Sima Tâmpină (Timpea) 218 Simedrea, Tit 147, 210 Simion (din Calianeşti) 218 Simion Movilă, domn şi voievod al Ţării Ro-

mâneşti 200, 217 Simionescu, Maria 18, 20, 37, 249 Simon Vorsi, vezi Sima mare vameş Simonescu, D. 30, 151 Sinan Paşa 94, 177, 179 Sinigalia, Tereza 13–15, 44, 80, 110–115,

117, 118, 120, 121, 124, 125, 132, 149, 181, 194

Sion, Gh. 35, 92, 120, 122, 136, 139 Siret, oraş 67, 135; râu 57, 156, 158, 230,

233, 234 Sivori, Franco 30, 229 Slatina, mănăstire 144, 186, 247 Slăvescu, Micaela 14 Slăvitescu, familie 198 Slovacia 91 Smirnov, G. D. 130 Sniatin, localitate 69 Socol din Cornăţeni, mare clucer 214 Socola, mănăstire 191; pârâu 191

Sofia, oraş 108 Sofroniia, ctitor la biserica Dancu din Iaşi

189 Solca, sat 126, 180, 181 Solcanu, Ion I. 147, 157, 158, 178, 180, 181 Sovetov, P. V. 31, 54, 58 Spătăreşti, sat 34 Spinei, Victor 17, 25, 27, 42, 84, 86, 135,

208, 209, 225 Spytco, palatin de Podolia 64 Srédneye, localitate 107 Sreznevskij, I. I. 53, 56, 59, 73 Stahl, Henri H. 19, 20, 38, 40, 245 Stahl, Paul H. 19, 20, 40 Staico din Bucov, mare logofăt 127, 165, 166 Staico, boier muntean 61 Staicu din Stâlpeni, clucer 175 Stan Bârlici 218 Stan din Corbi, mare spătar 103, 242 Stan din Dăduleşti 239 Stan logofăt 82 Stan, boier muntean 61 Stan, fiul lui Pădure 228 Stanca din Cornăţeni 175 Stanca, ctitor la biserica din Ruda 198 Stanca, ctitor la biserica din Suslăneşti 167 Stanca, jupaniţa lui Tudor Rudeanu 197, 199 Stančeva, Magdalina 108 Stanciu mare clucer 169 Stanciu spătar 110 Stanciul, fiul lui Oană de la Tulova 78, 234 Stanciul, hoţ de cai 57 Stanislav Rotompan 140 Stanislav Wlodco 69 Stănceşti, sat 208, 212 Stănescu, Eugen 48 Stăneşti, sat 34, 137, 138, 149, 172, 173, 219,

271, 272 Stănică, Vasile 122 Stâlpeni, sat 169, 175 Stânca, sat 186 Stârcea, boier moldovean 90 Stârcea, familie 145 Stârceşti, sat 209 Stefanov, Gheorghi 106, 148 Stelea, mănăstire 123 Stepan mare portar 254 Štip, localitate 201 Stoeneşti, sat 82, 214 Stoeniţa, munte 110 Stoica (din Vâlcele) logofăt 60 Stoica (Stoican), fiul lui Cârstian din Stăn-

ceşti 213 Stoica din Ruda, logofăt 197 Stoica mare postelnic 83, 216, 231 Stoica, ctitor la biserica din Retevoieşti 161 Stoica, ctitor la biserica din Suslăneşti 167 Stoicescu, Nicolae 17, 18, 20, 24, 25, 37, 39,

67, 74, 78, 79, 91, 101, 115, 118, 122,


127, 128, 131, 132, 137, 140, 142, 144, 147, 152, 156, 163, 170, 171, 175, 176–179, 183, 188, 194, 196–198, 200, 205–207, 209, 210, 212, 214–217, 219, 241, 244–246, 248, 249, 251

Stoicovici, Olga 39, 47–49 Strâmbi, sat 89–91 Strehaia, mănăstire 117; oraş 34, 108, 114,

235, 270; sat 111 Strihan, Petre 20 Stroe Buzescu 128 Stroici, familie 30, 146 Stroieşti, sat 36, 137, 145, 146, 241, 255, 262,

272, 274 Stupca, vezi Stânca Suceava, cetate 81, 210, 223, 224; judeţ 34–

36, 77, 125, 130, 136, 149, 180, 208, 221, 235, 241, 269, 271, 272, 274; ocol domnesc 144, 186; oraş 54, 80–82, 86, 87, 89, 90, 92, 105, 116, 136, 137, 143, 208, 210, 234, 240, 242, 243, 256, 269; ţinut 158, 180, 186

Suceviţa, mănăstire 247 Sulari, sat 196 Suslăneşti, sat 33, 93, 94, 149, 166, 262, 269,

271 Suşiţa, pârâu 97 Svetlicinaia, L. I. 31, 58 Syenko, hoţ 68 Székely, Maria Magdalena 32, 47, 147, 156,

180, 183, 185–189, 210, 211, 218, 241, 244, 255

Szekér, György 123 Szöke, Mátyás 123 Ş

Şadurschi, Paul 34 Şăineanu, Lazăr 62, 70–72 Şchiai, vezi Văleni Şegarcea, mănăstire 228 Şendrea portar 152, 153 Şendrică (din Şilişeu) 218 Şeptilici, familie 144 Şerban Cantacuzino <mare spătar> 206 Şerban Cantacuzino mare vornic 246 Şerban din Izvorani 117 Şerban, Constantin 223, 230, 233 Şerban, fiul lui Ştefan Balotă 170 Şerbeşti, sat 90 Şilişeu, sat 218 Şimanschi, Leon 47, 50, 116, 141, 179, 180,

243, 256 Şipote, comună 126; sat 126, 180, 181, 183,

190, 238, 272 Şlapac, Mariana 245, 253 Şotropa, Valeriu 20, 244 Ştefan Balotă mare clucer 170, 171 Ştefan Báthory, voievod al Transilvaniei 64

Ştefan Boul, clucer 91 Ştefan cel Mare (Ştefan voievod cel Bătrân şi

Bun), domn şi voievod al Moldovei 39, 54, 58, 90, 126, 136, 140, 146, 151, 152, 155, 156, 158, 159, 179–181, 209, 217, 218, 234, 238, 243, 247, 251

Ştefan cel Tânăr (Ştefăniţă), domn şi voievod al Moldovei 39, 59

Ştefan Dragutin Sriemski, rege al Serbiei 204 Ştefan Foale 54 Ştefan fost vornic 210 Ştefan I, domn şi voievod al Moldovei 64 Ştefan II, domn şi voievod al Moldovei 90,

143, 151, 209 Ştefan IV Dušan, rege al Serbiei 204 Ştefan Mâzgă, pretendent domnesc 226 Ştefan Răzvan, domn şi voievod al Moldovei

31, 63, 66, 239 Ştefan Ruset sluger 210 Ştefan Tomşa II, domn şi voievod al Mol-

dovei 91, 254 Ştefan Uroš <III Dečanski>, rege al Serbiei

60 Ştefan <Uroš V Nejaki>, ţar al Serbiei 60 Ştefănescu, Aristide 87, 231 Ştefănescu, I. D. 138, 152, 153, 156, 185 Ştefănescu, Margareta 48 Ştefănescu, Ştefan 19, 39, 41, 56, 111, 113,

232, 236, 251 Şteful Cernat (Cernătescul) 58, 232, 234 Ştefulescu, Al. 30, 73, 105, 111, 194 Ştrempel, Gabriel 32 Şuica paharnic, mare vornic 170, 214, 215 Şuici, sat 163, 208, 214, 215 T

Tador al lui Limbă Dulce 183 Tamási, Judit 123 Tanoviceanu, Ion 21 Tar, localitate 123 Tatul (din Hinăteşti) 116 Tatul, hoţ de cai 57 Taylor, A. J. 237 Tazlău, mănăstire 243, 245 Tăbuci, familie 145, 241 Tănăsache, Marcel 208, 251 Tăutu, familie 159 Târgovişte, oraş 35, 60, 65, 67, 69, 108, 115,

116, 120–122, 124, 127, 135, 149, 164, 177, 178, 202, 241, 242, 255, 256, 270, 271, 274

Târgşor, oraş 255 Târgu Frumos, oraş 179 Târgu Jiu, oraş 36, 73, 108, 110, 113, 114,

241, 242, 256, 270, 274 Târgu Trotuş, vezi Trotuş Târgul de Floci, oraş 94, 95, 176 Târgul de Sus, în Iaşi 190

Indice 327

Târgul Nou, în Iaşi 190 Târgul Vechi, în Iaşi 190 Târnovo, oraş 80, 124, 201 Teodor Vitolt 150, 152 Teodor, Eugen S. 34, 82 Teodor, Pompiliu 42 Teodorescu, G. 197–199 Teodorin şetrar 195, 196 Teodoru, Horia 135 Teodoru, Rada 247 Teodosie banul 166 Teodosie Corbeanu 128 Teodosie Rudeanu 198, 200 Teofil, călugăr 198, vezi şi Tudor Rudeanu Teoteoi, Tudor 19, 41, 236 Theodorescu, Răzvan 43, 103, 125, 133–135,

148, 200, 202–204 Tiktin, H. 62, 70–72 Timpel, Wolfgang 257 Tisău, comună 33 Tismana, mănăstire 134, 135, 197, 243; sat

111 Toader al lui Dragotă 159 Toader Badevici 126 Toader Bubuiog mare logofăt 58 Toader, fiul Agathonei 143, 144 Toader, nepotul Magdalenei 211, 233 Tocilescu, Grigore 31, 53, 60, 132, 213 Toderescul, munte 126 Todireşti (Iaşi), comună 36 Todireşti (Suceava), comună 35, 125, 127; sat

35, 125, 126, 269 Todora, soţia preotului Iurie din Iaşi 189 Toma logofăt 155 Tomášek, Martin 93 Tomşa, preot 238 Trajanescu, Ion D. 137, 138 Transilvania 61, 62, 64, 66, 87, 88, 106,

107, 123, 125, 148, 153, 238, 239, 254, 256, 269

Trebeş, sat 208, 210 Trei Ierarhi, biserică din Drăgoeşti 191 Trifan pivnicer 226, 228, 254 Trifeşti, sat 208, 209 Trohani, George 33, 102, 103, 242 Troia, cetate 72 Trotuş, oraş 69, 92, 130 Tudor (Theodor) Rudeanu postelnic, mare

sluger 197–200 Tudor (Toader) logofăt III 210 Tudor din Drăgoeşti, mare logofăt 191, 192 Tudor portar de Suceava 210 Tudora, fiica lui Neagoe cel Bătrân 211, 233 Tudoran, iuzbaşă de roşii 169 Tudoran, tatăl lui Preda din Lereşti 169 Tudosie clucer, fiul lui Tudor Rudeanu 197 Tulcea, judeţ 35, 203, 272 Tulova, sat 57, 78, 83–85, 141, 142 Turcu, C. 232

Turcu, Mioara 177 Turda, oraş 66 Turdeanu, Emil 32, 101, 210 Turnu, cetate 105 Tutana, mănăstire 116 Tutova, pârâu 209 Tvertko, ban al Bosniei 60 Ţ

Ţara Făgăraşului 25, 148, 238 Ţara Haţegului 124, 148 Ţara Maramureşului 25, 89, 148 Ţara Românească passim Ţara Ungurească, vezi Transilvania Ţările Române passim Ţeicu, Dumitru 42, 107, 148, 149, 208 Ţeţina, cetate 151 Ţighiliu, Iolanda 20 Ţiplic, Marian 123 Ţvetkov, Boris 106, 148 U

Ucraina, 107, 149, 271 Udrea Băleanu 217 Udrişte ban 113 Ulan, hoţ de cai 57 Ulea, Sorin 124, 153, 154, 156, 157 Uliţa Mare, în Bucureşti 228 Ungaria 21, 24, 50, 64, 66, 88, 123, 124, 148,

170, 244, 266, 268, 269 Uniunea polono-lituaniană 50 Ursu, slugă domnească 209 V

Vadu Anei, sat 34, 77, 81, 86, 269 Vadu Moldovei, comună 34 Vadul Oilor 110 Vaillant, A. 52, 59 Valea–Ţiţeşti, mănăstire 163 Varşovia, oraş 66 Vasile Cârcu, fiul lui Ionaşcu Cârcu 187 Vasile Lupu, domn şi voievod al Moldovei

210 Vasile Şeptilici hatman 142–144 Vasile, hoţ de cai Vasilescu, Veronica 91, 190, 225 Vaslui, judeţ 127, 208, 269; oraş 116, 136,

146, 240 Vasmer, Max 52, 56, 61, 68, 72 Vasutca, stăpână în Şilişeu 218 Vatamanu, Ioan 33, 36, 89, 90, 96, 125, 150,

159, 160, 235, 256 Vatoped, mănăstire 219, 229 Văcărescu, familie 176 Văcăreşti, sat 108, 120, 270 Vădastra, sat 87


Vădeni, cartier în Târgu Jiu 36, 73, 108, 114, 115, 241, 242, 256, 270, 274

Vădenii de Sus, sat 73, 110, 113 Vălceşti, vezi Vâlceşti Văleni, sat 180, 183, 190, 272 Văscan, fost uricar 230 Văsiiu din Retevoieşti, logofăt 162 Văsiu din Stănceşti 94 Vătafu–Găitan, Silvia 163, 225 Vătăşianu, Virgil 41, 81, 105, 126, 133–136,

147, 148, 152, 153, 156, 157, 173, 179–185, 201, 202, 205–207, 261

Vâlcăşin (Vlăcăşin), ctitor la biserica din Re-tevoieşti 162

Vâlcea, judeţ 34, 137, 149, 180, 270–272 Vâlcele, sat 60 Vâlceşti, sat 154, 155, 210, 233 Vâlcul mare stolnic 162, 163 Velbužd, localitate 203 Veljko, Gortan 63, 66, 71 Veneţia 107 Veress, Andrei 31, 50, 64, 66, 68, 70, 226,

239 Verichie, pârâu 156 Vilae, jupaniţa lui Dobromir mare ban 194,

196 Vilaia, jupaniţa lui Giura logofăt 137 Vincentio de Granow 63 Vinodol, localitate 56 Vintilă (I) din Cornăţeni, stolnic, mare vornic

176, 214 Vintilă (II) din Cornăţeni, postelnic, ban 175,

176, 214 Vintilă, fiul lui Teodosie banul 166 Višegrad, oraş 123 Vişa, bunica Mariei din Lereşti 169 Vişan, fiul Radei 253 Vitencu, Alexandru 230 Vitolt de la Ripujinţi 151 Vîlc, nobil sârb 52 Vâlhovăţ, sat 138, 140 Vlad banul 128, 193 Vlad Călugărul, domn şi voievod al Ţării Ro-

mâneşti 65, 85, 101, 212 Vlad cel Tânăr, domn şi voievod al Ţării Ro-

mâneşti 59 Vlad mare pârcălab 254 Vlad Rudeanu, fiul lui Ivan din Ruda 198 Vlad spătar 85, 174 Vlad Ţepeş, domn şi voievod al Ţării Româ-

neşti 59, 65, 214 Vlad Vintilă <de la Slatina>, domn şi voie-

vod al Ţării Româneşti 64, 246 Vladislav I, domn şi voievod al Ţării Româ-

neşti 53 Vlaicu logofăt 161, 163 Vlaicu logofăt, fiul lui Mihnea pârcălab 163

Vlaicu pârcălab de Cetatea Albă 155, 156, 233

Vlaicu Piscanul clucer, mare logofăt 122, 123, 162, 163, 213, 230

Vlaşca, judeţ istoric 101 Vlădaia, jupaniţa lui Manea Perşanul 178 Vlădilă, P. 95, 176 Vlăiceşti, vezi Vâlceşti Vodiţa, mănăstire 100, 120, 134, 135 Voica doamna lui Pătraşcu cel Bun 128 Voica, jupaniţa lui Lăudat mare clucer 205 Voica, jupaniţa lui Vintilă (I) din Cornăţeni

213 Voica, sora lui Stan logofăt 82 Voiceşti, sat 195, 214 Voinigeşti, sat 253 Voitec–Dordea, Mira 125 Voitin, pârâu 218; sat 218 Volovăţ, comună 35; sat 35, 137–140, 145,

272 Vornicenii Mari, sat 33, 77, 83–86, 90, 137,

141, 142, 145, 180, 184, 196, 256, 269, 272

Voroneţ, sat 217 Vrancea 18, 19, 23, 24; judeţ 130 Vrankenvord, localitate 63 Vucaşovici, nobil sârb 72 Vulpe, M. 51 W

Walde, Alois 62, 66, 69, 70 Wladislaw Jaggelo, rege al Poloniei 63 Wood, Margaret 106 X

Xenopol, A. D. 18–21, 37, 249 Z

Zabora, localitate 56 Zagoritz, Al. 112 Zahareşti, sat 180, 185–188, 190, 272 Zaharia, Emilia 208, 251 Zaharia, Nicolae 208, 251 Zahariuc, Petronel 30, 55, 57, 58, 91, 186–

188, 215, 243 Zahoreni, sat 54 Zamfira, jupaniţa lui Teodorin şetrar 195 Zănoaga, sat 212 Zăstroiu, Victoria 62 Zdroba, Mircea 80, 87 Zirra, Vlad 121 Zlatko, Herkov 63, 66, 71 Zotta, Sever 152, 219 Żurovska, Klementya 108

ANEXA 1 TERMINOLOGIA REŞEDINŢELOR BOIEREŞTI DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ

REFLECTATĂ ÎN DOCUMENTELE DIN SECOLELE XIV–XVI1

Nr. crt.

Data Stăpânii reşedinţelor Vechea denumire

a localităţii

Localizare actuală Termenul utilizat

Izvorul istoric

1. 1388, mai 20

Tatul (?); m-rea Cozia

Hinăteşti Inăteşti, inclus în mun. Râmnicu

Vâlcea

äâýð(ú) DRH, B, vol. I, p. 26, nr. 9.

2. <1402–1418> Anghel de la Ocna

Ocna Ocnele Mari, jud. Vâlcea

êúùà DRH, B, vol. I, p. 62, nr. 27.

3. 1450, ianuarie 2

Cazan logofăt; m-rea Cozia

Târgovişte mun. Târgovişte êùùà DRH, B, vol. I, p. 176, nr. 101.

4. 1451 Radu, nepotul lui <R>ascal; m-rea Dealu

necunoscută necunoscută êùùà DRH, B, vol. I, p. 178, nr. 102.

5. <1480> Boieri munteni pribegi în Transilvania

– – ñàëàø I. Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi cu Ţara Ungurească în sec. XV şi XVI, Bucureşti, 1905, p. 274, nr. CCXXIV.

1 Indicarea termenilor s-a făcut la nominativ singular. * semnalează prezenţa în document a unei forme de plural pentru termenul respectiv. (?) semnalează persoanele a căror calitate de proprietar (stăpân) de pământ nu este atestată documentar. () semnalează variantele termenilor. < > indică intervenţiile şi identificările aparţinând editorilor documentelor.


332

Nr. crt.


a localităţii


Izvorul istoric

6. <1482–1492> Dragomir Udrişte Bucov Bucov, com. Popeşti, jud. Argeş

äîì(ú) I. Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti, p. 295, nr. CCXL.

7. 1502, martie 9

Vâlcan (?) Curtea lui Vâlcan

Curtişoara, com. Bumbeşti Jiu, jud.

Gorj

curte DRH, B, II, p. 35, nr. 13.

8. <1508, august 25–1509, mai 4>

Miloş, fiul voievodului Mihnea I

probabil Braşov

mun. Braşov ê%êÿ Gr. Tocilescu, 534 documente istorice slavo-române din Ţara Românească şi Moldova privitoare la legăturile cu Ardealul, 1346-1603, Bucureşti, 1931, p. 469, p. 472, nr. 472.

9. <1508–1509> Boierii lui Radu cel Mare – – ñàëàø ëàêàø

I. Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti, p. 306, nr. CCL.

10. 1510, mai 27

Neagoe, fiul lui Drăghici vornic

Câmpineanii de la Dâmb

probabil lângă Mislea, com.

Cocorăştii Mislii, jud. Prahova

æèëèùå DRH, B, vol. II, p. 157, nr. 74.

11. <1512, februarie–1521, septembrie>

Jupaniţa Neacşa şi fiii săi; Ratea postelnic

Târgovişte mun. Târgovişte êüùà DRH, B, vol. II, p. 192, nr. 94.

12. <1512, mai 26–1520 aprilie 10>

Calotă mare vornic Târgovişte mun. Târgovişte ê%êÿ Gr. Tocilescu, 534 documente istorice, p. 420, nr. 421.

13. 1519 <ianuarie–august>

Dragomir mare sulger Râmnic mun. Râmnicu Vâlcea

ê%êÿ* DRH, B, vol. II, p. 336, nr. 175.

14. <1521, februarie–1529, ianuarie 2>

Boieri munteni pribegi în Transilvania

– – äîì(ú)* Stoica Nicolaescu, Documente slavo-române cu privire la relaţiile Ţărei Româneşti şi Moldovei cu Ardealul în sec. XV şi XVI, Bucureşti, 1905, p. 29.

15. 1530, octombrie 4

Fiii lui Buşagă; Fârtat pârcălab

Brătăşani Şopârliţa, com. Pârşcoveni, jud. Olt

ê%êÿ* DRH, B, vol. III, p. 161, nr. 101.

Anexe

333

Nr. crt.


a localităţii


Izvorul istoric

16. 1533, iunie 22

Vintilă portarul, devenit domn sub numele de Vlad

Vintilă

Fureşti Izvorul Dulce, com. Beceni, jud. Buzău

domus Andrei Veress, Fontes rerum Transylvanicarum, IV, Acta et epistolae relationum Transylvaniae Hungarieque cum Moldavia et Valachia, vol. I, Budapesta, 1914, p. 236, nr. 196.

17. <1530, octombrie 4–1535, iulie 12>

Drăghici spătar probabil Mărgineni

Mărginenii de Jos, com. Filipeşti Târg,

jud. Prahova

ê%êÿ* Gr. Tocilescu, 534 documente istorice, p. 433, nr. 432.

18. 1535, iulie 30

Voico; Şerb şi alţii Borobeică probabil lângă Gogoşari, com.

Gogoşari, jud. Ilfov

ê%êÿ* DRH, B, vol. III, p. 343, nr. 205.

19. 1535, noiembrie 23

Jupaniţa Stana; Mihnea postelnic

probabil Bădeni

Bădeni, com. Breaza,

jud. Buzău

ê%êÿ DRH, B, vol. III, p. 357, nr. 213.

20. 1539, septembrie 14

Barbul, fiul lui Udrea; episcopul Paisie de Buzău

Pârscoveni în Lipia, com. Merei, jud. Buzău

ê%êÿ* DRH, B, vol. IV, p. 108, nr. 82.

21. <1540>, martie 12

Voica şi fiii săi

probabil Dăneşti

necunoscută ê%êÿ DRH, B, vol. IV, p. 119, nr. 92.


Predecesor al jupaniţei Dobra

Polatiştea Polata, com. Bârseşti, jud. Gorj

polata DRH, B, vol. IV, p. 126, nr. 98.

23. 1547, iunie 5

Coman; Neagoe şi Stoia Periaţi probabil lângă Grădiştea, com. Grădiştea, jud.

Brăila

ê%êÿ DRH, B, vol. IV, p. 273, nr. 230.


Sora, fiica Stoianei; Constandin şi fraţii săi

Bătieşti în Vultureşti, com. Hârtieşti, jud. Argeş

ê%êÿ DRH, B, vol. V, p. 256, nr. 236.


Vâlcul; Vlad din Cârpeni Cârpeni Căpreni, com. Căpreni, jud. Gorj

ê%êÿ* DRH, B, vol. V, p. 368, nr. 331.


334

Nr. crt.


a localităţii


Izvorul istoric

26. 1565, aprilie 15

Tatul; Maria Plăcicoi Pleşcoi, com. Berca, jud. Buzău

ê%êÿ* DRH, B, vol. V, p. 354, nr. 318.

27. 1566, mai 17

Stănilă şi Stana; preotul Ivan şi Stana

Blagodeşti lângă Lunca, com. Vlădeni, jud.

Ialomiţa

ê%ùà DRH, B, vol. VI, p. 12, nr. 8.


Stănilă şi Călina; Ivan Blagodeşti lângă Lunca, com. Vlădeni, jud.

Ialomiţa

êúùà* DRH, B, vol. VI, p. 22, nr. 316.

29. 1569, iulie 22

Dobromir, mare ban Craiova mun. Craiova äâîð(ú) DRH, B, p. 192, vol. VI, nr. 157.

30. <1570, după octombrie 8–1574,

august 7>

Stoica logofăt Vâlcele Vâlcele, com. Merişani, jud. Argeş

êúùà* DRH, B, vol. VI, p. 292, nr. 237.

31. 1571, februarie 15

Dobromir, mare ban

Bucureşti mun. Bucureşti casă DRH, B, vol. VII, p. 10, nr. 9.

32. 1571, august 29

Gherghe; Gherghina şi fiii săi

Târgşor com. Târgşoru Vechi, jud. Prahova

ê%êÿ* DRH, B, vol. VII, p. 81, nr. 61.

33. 1572, mai 12

preotul Pătru; Diicul logofăt

Cârstieneşti Cârstieni, com. Călineşti, jud. Argeş


34. 1573, martie 11

Fătul cel Bătrân; Drăguşin şi soţia sa, Stana

Blagodeşti lângă Lunca, com. Vlădeni, jud.

Ialomiţa

äîì(ú) DRH, B, vol. VII, p. 168, nr. 128.

35. 1573, mai 29

Dobromir fost mare ban probabil Runcu

Runcu, com. Grădinari, jud. Olt

äîì(ú) DRH, B, vol. VII, p. 186, nr. 141.


Mitropolitul Anania; Mitropolia Ungrovlahiei

Săcuiani Săcuieni, com. Gura Ocniţei, jud. Dâmboviţa

ê%êÿ DRH, B, vol. VII, p. 202, nr. 152.

Anexe

335

Nr. crt.


a localităţii


Izvorul istoric


Mitropolitul Anania; Mitropolia Ungrovlahiei

Săcuiani Săcuieni, com. Gura Ocniţei, jud. Dâmboviţa


38. 1575, ianuarie 13

Radomir şi soţia sa, Neaga Poenari Schitu Poenari, com. Purani, jud. Teleorman

êúùà* ê%êÿ*

DRH, B, vol. VII, p. 264, nr. 200.

39. 1575, ianuarie 27

Stoica; fiii şi fiicele lui Stoica

necunoscută necunoscută ê%êÿ* DRH, B, vol. VII, p. 277, nr. 277.


Iovan din Corbi; preotul Gheorghe

Corbi lângă Curţişoara, com. Bumbeşti–Jiu,

jud. Gorj

ê%ùà* DRH, B, vol. VII, p. 283, nr. 210.

41. 1575, mai 28

Stan Bostea; preotul Cernat

Bărcăneşti Bărcăneşti, com. Bărcăneşti, jud.

Prahova


42. <1575–1576> Bunea; Coresi logofăt Bărcăneşti Bărcăneşti, com. Bărcăneşti, jud.

Prahova


43. <1575>, septembrie 1

fiii Oprinei; Mohamet Turcul

Verneşti Verneşti, com. Verneşti, jud. Buzău



Radul; Maria şi soţul său, Stanciul

Creţeştii de Margine

Creţeşti, com. Vidra, jud. Ilfov


45. 1575, decembrie 4

Berivoe; preotul Şerban Călineşti lângă or. Brezoi, jud. Vâlcea

äîìú DRH, B, vol. VII, nr. 256, p. 349.

46. 1577, mai 6

Danciul; Necula vătaful şi Mihăilă

Clăşneşti Cleşneşti, com. Glogova, jud. Gorj

ê%êÿ DRH, B, vol. VIII, p. 108, nr. 66.

47. 1577, mai 26

Rada, fiica lui Stepan mare portar; Vlad mare pârcălab

Bucureşti mun. Bucureşti ê%êÿ äâîð(ú)

DRH, B, vol. VIII, p. 120, nr. 73.


336

Nr. crt.


a localităţii


Izvorul istoric

48. 1577, mai 30

Nan; preotul Stanciul Tămăşeşti în or. Videle, jud. Teleorman


49. 1578, iulie 12

Jupaniţa Anca; Văsiiu logofăt

Retevoieşti Retevoieşti, com. Pietroşani, jud.

Argeş


50. 1578, <iulie–august> 12

Sârbul logofăt şi soţia sa, Calea; Drăghici logofătul, soţia sa, Despina, şi sora

acesteia, Calea

necunoscută necunoscută ê%êÿ* DRH, B, vol. VIII, p. 218, nr. 141.

51. <după 1577 iulie 2–înainte de 1579,

aprilie 30>

Danciul şi Radu postelnici, fiii Calei din Brâncoveni

Brâncoveni Brâncoveni, com. Brâncoveni, jud. Olt

äîìú Gr. Tocilescu, 534 documente istorice, p. 369, nr. 370.

52. <1578 septembrie 1–1579 august

31>

Stoica din Piteşti; m-rea Vieroş

Piteşti mun. Piteşti ê%êÿ* DRH, B, vol. VIII, p. 238, nr. 155.


Voicilă necunoscută necunoscută ê%êÿ* DRH, B, vol. VIII, p. 407, nr. 255.


Stoica fost mare postelnic; Episcopia de Buzău

Modruzeşti în Vadu Soreşti, com. Zărneşti, jud.

Buzău

äîìú* DRH, B, vol. VIII, p. 435, nr. 269.

55. 1580, iunie 8

Danciul armaş; Neaga, soţia lui Danciul armaş

Văcăreşti în mun. Bucureşti ê%êÿ* DRH, B, vol. VIII, p. 503, nr. 306.

56. 1580, iulie 28

Dumitru, fiul lui Dragomir din Mihăileşti; Costea

Mihăeşti Mihăeşti, com. Mihăeşti, jud.

Vâlcea



Radu, fiul lui Stoian; Preda paharnic al II-lea

Bucureşti mun. Bucureşti ê%êÿ DRH, B, vol. VIII, p. 535, nr. 329.

Anexe

337

Nr. crt.


a localităţii


Izvorul istoric

58. 1582, mai 28

Vişa din Boteni; Calea şi Maica, fiicele lui Neagoe

logofăt

Boteni Boteni, com. Boteni, jud. Argeş

êúù<à> V. Stănică, M. Popescu, Documente inedite slavo-române din Ţara Românească de la sfârşitul sec. al XVI-lea, în Studii, XIV, nr. 1, 1961, p. 124.

59. 1582, august 27

Stepan portar; Banul cămăraş; Rada, soţia lui

Banul cămăraş

necunoscută necunoscută ê%êÿ ASB, Secţia Istorică, nr. 1207.

60. 1582, august 27

Manea şi Frâncea; Neaga şi Manea

necunoscută necunoscută êúùà ASB, Secţia Istorică, nr. 1208.


Neacşa; preotul Călin şi Danciul

necunoscută necunoscută ê%êÿ ASB, Documente Istorice, CXLVIII/21a.

62. 1583, 29 aprilie

Neacşa fiica lui Stroe din Albeni; Neagoe şi fiii săi

Albeni Albeni, com. Albeni, jud. Gorj

ê%êÿ Al. Ştefulescu, Documente slavo-române relative la Gorj (1406-1665), Târgu-Jiu, 1905, p. 229.

63. 1584, iunie 8

Micleuş; Cozma ginerele lui Micleuş

Cernaia Cernaia, com. Corcova, jud.

Mehedinţi

ê%êÿ* ASB, Documente Istorice, XCV/267.

64. 1584, iulie 3

Mihail şi soţia sa, Voica; Mihail grămătic, nepotul lui

Mihail şi al Voicăi

Stoeneşti Stoeneşti, com. Stoeneşti, jud. Argeş

ê%êÿ* ASB, Documente Istorice, XLV/138.


Stoica fost mare postelnic şi soţia sa, Neaga;

Episcopia din Buzău

Cârpeşti lângă Vadu Soreşti, com. Zărneşti, jud.

Buzău

ê%êÿ* ASB, Secţia Istorică, nr. 1284.


Herja; Mihail clucer; m-rea Panaghia

Târgovişte mun. Târgovişte ê%êÿ* ASB, Secţia Istorică, nr. 1296.

67. 1586, mai 23

Balco; Mitrea mare vornic; Stanciul armaş al II-lea


ê%êÿ* ASB, Documente Istorice, LXXV/80a.

68. 1586, iulie 7

Ion logofăt; Ivan logofăt şi soţia sa, Anca

Burdea Burdea, com. Căldăraru, jud.

Argeş

êúùà* ASB, Documente Istorice, CCCVIII/60.


338

Nr. crt.


a localităţii


Izvorul istoric

69. 1586, iulie 10

Tatul din Merişani Vâlcele Vâlcele, com. Merişani, jud. Argeş

êúùà ASB, Secţia Istorică, nr. 1318.

70. 1586, iulie 10

Stana, fiica preotului Bădilă, soţul acesteia,

Ştefan, şi fiul lor, Buta; Oprea din Mălureni

Mălureni Mălureni, com. Mălureni, jud. Argeş

ê%êÿ ASB, Fotocopii, XIV/2.

71. 1586, iunie 21

Stoica fost mare postelnic şi soţia sa, Neaga;

Episcopia din Buzău


Buzău



Stoica fost mare postelnic; Episcopia din Buzău


Buzău



Stoica Pribeagul; Ivaşco mare vornic; m-rea Vieroş

Piteşti mun. Piteşti ê%êÿ ASB, mss. 479 (Condica m-rii Vieroş), f. 200.


Stănislav, fiul lui Bălaciu din Glogova; Mihăilă şi fiii

săi

Glogova Glogova, com. Glogova, jud.

Gorj

ê%êÿ George D. Florescu, Dan Pleşia, Materiale din arhive particulare, în SMIM, V, 1962, p. 612.

75. 1587, iulie 24

Dragomir mare vornic; m-rea Sf. Troiţă

Bucureşti mun. Bucureşti ê%êÿ ASB, Secţia Istorică, nr. 1355.


Mici stăpâni din Gorj şi Vâlcea

judeţele Gorj şi Vâlcea

judeţele Gorj şi Vâlcea

äîìú* Al. Ştefulescu, Documente slavo-române relative la Gorj, p. 272.

77. 1587 Datcu din Tălpăşeşti; Rustea şi fiii săi

Tălpăşeşti Tălpăşeşti, com. Băleşti, jud.

Gorj

ê%êÿ Al. Ştefulescu, Documente slavo-române relative la Gorj, p. 262.

78. 1588, aprilie 9

Zaharia, Ivana; Mitrea mare vornic

Târgovişte mun. Târgovişte ê%êÿ* ASB, Secţia Istorică, nr. 1381.

Anexe

339

Nr. crt.


a localităţii


Izvorul istoric

79. 1588, iunie 9

Stoica, Gostina şi Pătru Roşiul Roşu, com. Chiajna, jud.

Ilfov


80. 1589, mai 30

Trifan pivnicer şi soţia sa, Voica; Ianachi cizmarul şi

soţia sa, Maria

Bucureşti mun. Bucureşti ê%êÿ* ASB, Documente Istorice, CXL/96.

81. 1590, iunie 19

Pârvu mare logofăt; m-rea Coşuna

Târgovişte mun. Târgovişte äîìú ASB, Secţia Istorică, nr. 1436.

82. 1590, iunie 28

Stanciul din Posobeşti; locuitori din Negoşina

Posobeşti Posobeşti, com. Odăile, jud.

Buzău


83. 1590, iulie 14

Mitrea mare vornic; Stanciul postelnic al II-lea


ê%êÿ ASB, Documente Istorice, LXXV/81.

84. 1590, 14 iulie

Constantin din Rădăcineşti, Stanciul; Dumitru

Rădăcineşti Rădăcineşti, com. Berislăveşti, jud.

Vâlcea

ê%êÿ ASB, Achiziţii Noi, XXII/4.

85. 1590, august 17

Dobrul din Stejeretul Mic; Dumitru şi Pătru din

Groşani

Groşani Vânăta, com. Tismana, jud.

Gorj

ê%êÿ Al. Ştefulescu, Documente slavo-române relative la Gorj, p. 287.


Vişan din Boleasca; Liver Casap

Boleasca Piteasca, com. Găneasa, jud.

Ilfov

ê%êÿ ASB, mss. 706 (Condica Mitropoliei Bucureşti), f. 84.

87. 1590 Dumitru postelnic; Doamna Ecaterina; m-rea Sf.

Dimitrie

Bucureşti mun. Bucureşti ê%êÿ* Grigore Nandriş, Documente slavo-române din Mănăstirile Muntelui Athos (1372-1658), Bucureşti, 1936, p. 75, nr. 12.


340

Nr. crt.


a localităţii


Izvorul istoric

88. 1591, iunie 1

Dobre, Stan şi Dumitru Pulăreşti lângă Tămădău Mare, com.

Tămădău Mare, jud. Ilfov

ê%êÿ* ASB, Documente Istorice, XL/73.

89. 1592, ianuarie 6

Gherghe logofăt din Fundeni; m-rea Aninoasa

Hinţeşti Finţeşti, com. Năeni, jud.

Buzău

ê%êÿ ASB, Secţia Istorică, nr. 1467.


Mici stăpâni din Viţicheşti; Calea şi fiii săi

Viţicheşti în or. Topoloveni, jud. Argeş

ê%êÿ* DRH, B, vol. XI, p. 17, nr. 14.


Pătru şi fiii săi; Dumitru logofăt

Găneşti Găneşti, com. Zătreni, jud.

Vâlcea

êúùà DRH, B, vol. XI, p. 37, nr. 27.

92. 1594, aprilie 12

Anca, mătuşa lui Nan grămăticul; Nan grămăticul

Bârzeştii lui Homocea

în mun. Bucureşti äîìú ê%êÿ*

DRH, B, vol. XI, p. 57, nr. 42.

93. <1594>, mai 3

Hota şi Manea fiii lui Botoe; Oancea din Râmnic

Voinigeşti lângă Lespezi, com. Goranu, jud.

Vâlcea

ê%êÿ DRH, B, vol. XI, p. 63, nr. 47.

94. 1594, iunie 28

Pârvul din Strimtul; Costea din Strimtul

Strimtul Strâmtul, com. Slivileşti, jud.

Gorj


95. 1594, august 29

Jupaniţa Marga, fiica lui Matei banul

Comoşteni Comoşteni, com. Gângiova, jud.

Dolj


96. 1595, mai 20

Boieri munteni

– – curia* Hurmuzaki, Documente, vol. III, partea 1, p. 475, nr. XL.

97. <1595>, iunie 14

Rada din Fiiani şi soţul său, Dragomir

Fiiani or. Fieni, jud. Dâmboviţa


Anexe

341

Nr. crt.


a localităţii


Izvorul istoric

98. <1595>, decembrie 29

Navrap; Dragomir şi Rada din Fiiani


äîìú DRH, B, vol. XI, p. 188, nr. 143.

99. 1596, mai 14

Costandin; Stanciul; Dumitru

Rădăcineşti Rădăcineşti, com. Berislăveşti, jud.

Vâlcea


100. <1596>, mai 28

Radu Grosilă Săveşti Săveşti, com. Braniştea, jud.

Dâmboviţa


101. <1599>, februarie 13

Drăghici postelnicul Şimoneşti Şomăneşti, com. Teleşti, jud.

Gorj

êüùà DRH, B, vol. XI, p. 440, nr. 232.

102. 1599, iunie 17

Rada din Fiiani şi soţul său, Dragomir


ê%êÿ DRH, B, vol. XI, p. 456, nr. 332.

103. 1600, ianuarie 26

Calotă mare ban

Târgovişte mun. Târgovişte ê%êÿ DRH, B, vol. XI, p. 510, nr. 363.


Badea, fiul lui Radu al lui Ratea; Ghinea din Râmnic

Bojoreni Bujoreni, com. Bujoreni, jud.

Vâlcea


105. <1600 noiembrie–1601 decembrie>

preotul Radu din Cacova Cacova Piscu Mare, com. Stoeneşti, jud.

Vâlcea

casă DRH, B, vol. XI, p. 571, nr. 421.

106. 1601, martie 31

Aga Leca necunoscută necunoscută casă A. Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti. Acte şi scrisori, vol. VI, 1600-1601, Bucureşti, 1933, p. 344, nr. 324.

ANEXA 2 TERMINOLOGIA REŞEDINŢELOR BOIEREŞTI DIN MOLDOVA

REFLECTATĂ ÎN DOCUMENTELE DIN SECOLELE XIV–XVI

Nr. crt.

Data Stăpânii reşedinţelor Vechea denumire a localităţii


Izvorul istoric

1. 1384, mai 1

Doamna Margareta, mama voievodului

Petru I

Horlăgani probabil Horlăceni, com. Şendriceni,

jud. Botoşani

curia DRH, A, vol. I, p. 1, nr. 1.


Giurgiu Ungureanul Ungureni Măgura, com. sub. Măgura, or. Bacău,

jud. Bacău

äîìú DRH, A, vol. I, p. 34, nr. 24.

3. 1414, august 2

Toader Pitic şi fratele său, Dragul

“unde este casa lui, unde a fost Veriş Stanislav”

Odobeşti, com Secuieni, jud.

Bacău

äîìü DRH, A, vol. I, p. 52, nr. 37.

4. 1414, august 2

Toader Pitic şi fratele său, Dragul

“unde este altă casă a lui, unde sunt cnezi Tamaş şi

Ivan”

lângă Banca, com. Banca, jud. Vaslui



Crăciun Belcescul “unde este casa lui din veac”

David, com. Boteşti, jud.

Neamţ

äîì(ú) DRH, A, vol. I, p. 53, nr. 38.

6. 14<15>, iulie 12

Negrea de la Bârlad; m-rea Bistriţa

“satul unde este curtea lui, anume Gâdinţi”

Gâdinţi, com. Sagna, jud. Neamţ

äâîð(ú) DRH, A, vol. I, p. 60, nr. 41.

7. 1419, aprilie 8

Ştefan al lui Bârlă şi Ioanăş, fiii panului Ştefan al lui Borâlă

“unde este casa lor” Borleşti, com. Borleşti, jud. Neamţ


8. 1423, martie 12

Batin “unde îi este casa” Bătineşti, com. Ţifeşti, jud. Vrancea



344

Nr. crt.



Izvorul istoric

9. <1424–1425>, septembrie 4

Nănbaci Bârbosul “un sat pe Şomuz, unde este casa lui”

probabil lângă Ciumuleşti, com. Vadu Moldovei, jud. Suceava


10. 1426, august 12 Giurgiu Stângaci “Popeştii, unde este casa lui”

Popeşti, com. Popeşti, jud. Iaşi


11. 1427, <septembrie>

Onicica “un sat la Cârligătura, unde este casa lui”

Onicicani, în Sineşti, com. Sineşti, jud. Iaşi



Dobrăcin şi Bratul Pleşescul (?); Oancea

şi Nastea, soţia sa

“unde a fost casa lui Dobrăcin şi a lui Bratul Pleşescul la Cărpeniş”

Pădureni, com. Dobârceni, jud.

Botoşani


13. 1428, aprilie 15

Vâlcea, fiul preotului Zaharia

“Călugării, pe Vulhova, unde este casa lui”

probabil Zahoreni, com. Manoleasa, jud.

Botoşani


14. 1428, iulie 29

Nan “Buciumenii, unde este casa lui”

inclus în or. Fălticeni, jud. Suceava


15. 1429, ianuarie 10

Crăciun Purcelescul “Purceleşti, unde este casa lui”

lângă Stolniceni–Prăjeşti, com.

Stolniceni–Prăjeşti, jud. Iaşi


16. 1429, mai 27

Ivan Cupcici “Cupca, unde este casa lui”

Cupca, com. Cupca, r. Hliboca, reg. Cernăuţi,

Ucraina


17. 1429, iunie 1

Onică “un sat pe Jejia, unde este casa lui”

lângă Iacobeni, com. Dângeni, jud. Botoşani


18. 1429, iunie 3

Lazăr, Stanciul şi Costea,

fiii lui Ion vornic

“la Tulova, unde este curtea lor”

Vornicenii Mari, com. Moara, jud. Suceava

äâîðú DRH, A, vol. I, p. 134, nr. 90.

Anexe

345

Nr. crt.



Izvorul istoric

19. 1429, iunie 3

Lazăr, Stanciul şi Costea,

fiii lui Ion vornic

“pe Orbic, Seliştea, unde este curtea lor”

Siliştea, com. Români, jud. Neamţ


20. 1429, iunie 29

Dan Uncleat “Verejani, unde este casa lui”

inclus în Probota, com. Probota, jud. Iaşi



Bena “sub Rediu […] unde a fost casa tatălui său

Petru”

Beneşti, com. Tanacu, jud.

Vaslui



Dragoş Urlat “satul lui, pe Tutova, unde este casa lui”

lângă Ruşi, com. Puieşti, jud. Vaslui


23. 1432, ianuarie 17

Dragoş de la Stavnic “unde este casa lui, pe Stavnic”

Drăguşeni, com. Şcheia, jud. Iaşi



Anuşca; Hodco Costici

“curtea Anuşcăi” Joldeşti, com. Vorona, jud. Botoşani

äâîðü DRH, A, vol. I, p. 173, nr. 120.

25. 1434, aprilie 24

preotul Iuga “Buciumeni, unde îi este casa”



26. 1434, aprilie 24

preotul Iuga “Buciumeni, unde este casa lui”



27. 1435, aprilie 4

Cândea şi fiii săi, Malea şi Oancea

“satul anume unde este casa lor”

Cândeşti, com. Cândeşti, jud. Neamţ


28. 1435, aprilie 14

Mândrea (?); Petru Hudici vornic

“curtea lui Mândrea, pe Siret”

lângă Mândreşti, com. Vlădeni, jud. Botoşani


29. 1435, mai 12

Ivaşco Podobitu “satul lui, la <Cârli>gătură, unde este

casa lui”

în Sineşti, com. Sineşti, jud. Iaşi



preotul Micu “unde este casa lui, pe <Rebricea> Mică”

lângă Tufeştii de Jos, com. Rebricea,

jud. Vaslui



346

Nr. crt.



Izvorul istoric

31. 1436, iulie 24

<Bratul> Netedul; Petru Ungureanu

“unde a fost curtea lui Netedul”

Chetreni, com. Motoşeni, jud. Bacău



Dragomir “unde este casa lui Dragomir, la Cobâle, anume Calianeştii”

Călineşti, com. Negri, jud. Bacău


33. 1437, mai 15

Tofan “Pungeşti, unde este casa lui”

Pungeşti, com. Pungeşti, jud. Vaslui


34. 143<8, mai 18> Giurgiu Ungureanul “unde este casa lui, pe Nevira”

Măgura, com. sub. Măgura, or. Bacău,

jud. Bacău


35. 1438, august 21

Tivadar “unde este casa lui” Tăvădăreşti, com. Dealul Morii, jud. Bacău


36. 1<438>, august 24

Oană portarul “Brudureşti, unde este casa lui”

Portari, com. Zăpodeni, jud. Vaslui


37. 1439, iulie 2

preotul Iuga şi fiul său, Mihail

“Buciumenii pe Şum<u>z, unde este casa

lor”



38. 1439, octombrie, 26

Ion Uscatul “pe Pârâul Alb, unde este casa lui”

Războienii de Jos, com. Războieni, jud. Neamţ


39. 1442, martie 8

Crâstea Iucăşeanul “<unde este> casa <lui>, anume Bălăneşti”

Bălăneşti, com. Bârgăoani, jud. Neamţ


40. 1442, aprilie 5

Miclăuş Răspop “<Mi>leştii, pe Pârâul Babei,

unde este <casa lui>”

probabil în r. Hliboca, Ucraina


41. 1443, mai 18

Ştefan Brebu “satul pe Iadrici, anume unde este casa lui”

în Roşieşti, com. Roşieşti, jud. Vaslui


42. 1443, iunie 8

Iliaş Şanga “Văsieşti, pe Urmeniş, unde este casa lui”

contopit cu or. Moineşti, jud. Bacău


Anexe

347

Nr. crt.



Izvorul istoric

43. 1443, iunie 20

Stan Creţul; Vlaşin Creţescul

“unde a fost casa tatălui său, Stan Creţul”

Vlaşca, contopit cu Caşin, com. Caşin, jud.

Bacău


44. 1443, august 24

Piatră (?); Moica şi fratele său, Tador

“Petrileşti, unde este casa lui Piatră”

în Sasova, com. Rebricea, jud. Vaslui



Mihail logofăt Ciumăleşti lângă or. Paşcani, jud. Iaşi


46. 1445, august 8

Radul (?); Oană Ureacli

“unde a fost casa lui Radul”

lângă Şindrilari, com. Reghiu, jud. Vrancea


47. 1446, ianuarie 26

Ostapcu Ogorilcu “un sat, ocina lui, pe Răut, unde a fost casa lui,

anume Bugaiciouţi”

neidentificat; în Republica Moldova



Baicu şi Sima “satul unde este casa lor, la Iezer ... <Ie>zereanul”

Băicani–Deal, contopit cu Gura Crăieşti, şi

Băicani–Vale, contopit cu Motoşeni, com

Motoşeni, jud. Bacău


49. 1448, iulie 15

Roşca “Călimăneşti, sub Dumbravă,

unde este casa lui Roşca”

lângă Dumbrava, contopit cu Câmpeni şi

Secuieni, com. Secuieni, jud. Bacău


50. 1448, iulie 15

Cojea “pe Tutova, Broşteni, unde este casa lui Cojea”

în com. Voineşti sau în com. Dragomireşti, jud.

Vaslui


51. 1448, iulie 15

Cernat Ploscar şi fratele său, Şteful

Iezerul Covurluiului în Folteşti, com. Folteşti, jud. Galaţi



348

Nr. crt.



Izvorul istoric

52. 1448, iulie 27

Ion Porcu “unde este curtea lui, pe Pârâul Negru”

Moldoveni, com. Moldoveni,

jud. Neamţ


53. 1448, iulie 27

Frîham; Ion Porcu

“casa lui Frîham din Tîrgul de Jos”

mun. Roman


54. <1447 iulie 13–după septembrie 15; 1448 februarie 23–1449

înainte de martie 23>

Tatul; cneaghina Maria, mama

voievodului Petru II; Jurju Nenescul şi

Stanciul

“satul Gurbăneşti, partea lui Tatul,

unde este casa lui”

probabil Gorbăneşti, com. Gorbăneşti, jud.

Botoşani

äîì(ú) Valentin Alexei Constantinov, Un document puţin cunoscut de la Petru II, în AIIAI, XXXVII, 2000, p. 337.

55. 1449, iunie 5

Gherghe herengariul; Coste pârcălab

Suceava mun. Suceava äîìú DRH, A, vol. II, p. 4-5, nr. 4.


Trişor, fiul lui Şandru de la Iucaş

“la Iucaş, unde este casa tatălui său”

probabil în Dochia, com. Girov, jud. Neamţ

äîìü DRH, A, vol. II, p. 27, nr. 23.

57. 1453, iunie 20

Neagoe <logofăt>; Mihail logofăt

“unde a fost curtea de jos a lui Neagoe”

lângă Gura Bădiliţei, com. Vânători, jud. Iaşi

äâîð(ú) DRH, A, vol. II, p. 45, nr. 33.

58. 1455, iulie 2

Neagoe <logofăt>>; Mihail logofăt

“curtea lui, pe Siret, care a fost a lui Neagoe”


äâîðú DRH, A, vol. II, p. 67, nr. 48.

59. 1455, august 15

Petru comis “Grădeşti, unde este casa lui”

Gârdeşti, com. Voineşti, jud. Vaslui

äîì(ú) DRH, A, vol. II, p. 69, nr. 49.

60. 1455, august 20

Triful Borzescul “Beţeşti, unde este casa lui, în câmpul lui Dragoş”

Beţeşti, com. Rediu, jud. Neamţ

äîìú DRH, A, vol. II, p. 71, nr. 50.

61. 1455, august 23

Tador Limbădulce “Brănişteri, unde este curtea lui”

Brăniştenii de Sus, înglobat în Miron

Costin, com. Trifeşti, jud. Neamţ


Anexe

349

Nr. crt.



Izvorul istoric

62. 1456, iunie 8

Iurie al lui Mihăilaş; Sin de la Hotin

“Şizcăuţi, unde a fost curtea lui

Iurie”

Şişcăuţi, com. Rângaci, r. Noua Suliţă, reg. Cernăuţi, Ucraina



Lână Rugină “Ruginenii, unde a fost casa lui”

înglobat în Cavadineşti, com. Cavadineşti,

jud. Galaţi


64. 1459, septembrie

Gostilă “Gostileşti, unde îi este casa”

în Vlădiceni, com. Bârgăoani, jud. Neamţ


65. 1461, august 8

Nicola; Grada, fiica lui Nicola; Cerna, sora

Gradei; Ivul Stoica, soţul Cernei

“un sat pe Pârâul Negru, anume Miculeşti, <unde a

fost> casa tatălui lor, Nicola”

Trifeşti, com. Trifeşti, jud.

Neamţ



Duma Negru; Nicoară Sârbescul

“unde a fost curtea lui Duma Negru”

lângă Scânteia, com. Scânteia, jud. Iaşi


67. 1463, aprilie 15

Şteful Cernătescul Cernăteşti Cernăteşti, toponim lângă Fundeanu, com. Drăguşeni, jud. Galaţi


68. 1466, august 28

Creţu de la Ialan; Benea, fiul lui Creţu

de la Ialan

“unde a fost curtea lui Creţu, pe Ialan”

Valea Creţeana, în Blăgeşti, com. Blăgeşti,

jud. Vaslui


69. 1466, august 28

B<enea>, fiul lui Creţu de la Ialan

“unde este casa lui B<enea>”

Murgeni, com. Murgeni, jud. Vaslui


70. 1467, ianuarie 10

Toma şi Giurgea “Mărmureni, pe Bârlădzel, unde sunt

casele lor”

Mărmureni, com. Oniceni, jud. Neamţ

äîìú* DRH, A, vol. II, p. 210, nr. 145.


350

Nr. crt.



Izvorul istoric


Stan Babiş “satul lui Babiş, anume Cobâlia de Sus, unde a

fost casa lui Stan Babiş”

Cobâla, înglobat în Şendriceni, com. Şendriceni, jud.

Botoşani


72. 1468, iulie 28

Mihail logofăt “curtea panului Mihul, care este pe Siret”


äâîðü DRH, A, vol. II, p. 221, nr. 152.


Şteful Cernătescul “pe Bogdana, unde este casa lui, unde a fost Pătru

Delţag”

Cernaţi, contopit cu Cepeşti, com.

Bogdăniţa, jud. Vaslui



Şteful Cernătescul “Cernăteşti, unde îi este casa”

Cernăteşti, toponim lângă Fundeanu, com. Drăguşeni, jud. Galaţi



Peterea, Oană şi Duma

“Brudu<reştii>, unde le este casa”

Brudureşti–Dagâţa, com. Tansa, jud. Iaşi



Oană Giuratul; Petrea, Oană şi Duma, nepoţii

lui Oană Giuratul

“unde a fost casa bunicului lor, Oană

Giuratul”

lângă Tălpălăi, com. Poienari, jud. Neamţ



Toader Zvâştală “Zvâşteleşti, unde este casa lui”

în Bogdana, com. Bogdana, jud. Vaslui


78. 1472, ianuarie 17

Crîstea Negoiu “Negoeştii, unde îi este casa”

probabil lângă Soleşti, com. Soleşti, jud. Vaslui


79. 1472, martie 2

Ilea Huru “Huruieşti, pe Polocini, unde îi este curtea”

Huruieşti, com. Huruieşti, jud. Bacău


80. 1475, aprilie 17

Petru Vrană (?); m-rea Horodnic

“unde a fost curtea lui Petru Vrană”

lângă Horodnicul de Sus şi Horodnicul de Jos, com. Horodnic, jud.

Suceava


Anexe

351

Nr. crt.



Izvorul istoric

81. 1475, aprilie 25

Dieniş (?); m-rea Humor

“curtea lui Dieniş” între Pârteştii de Jos, com. Pârteştii de Jos, şi

Humoreni, com. Botoşana, jud. Suceava

äâîðèùå DRH, A, vol. II, p. 303, nr. 201.

82. 1475, mai 7

Cozma, fiul lui Băloş “Băloşeşti la Iucaş, unde este casa lui”

Băluşeşti, com. Girov, jud. Neamţ



Ivan Dumbravă şi Toader Urdiugaş

“Obîrşia, la Izvorul Alb, unde este casa lui Toader

Urdiugaş”

probabil în Borniş, com. Dragomireşti, jud.

Neamţ



Ştefan Roşul; Oană, Ioil şi Ceuţea, fiii lui

Ştefan Roşul

“un sat la Poeni, unde este casa lui Ştefan

Roşul”

probabil lângă Poienile Oancei, com. Stăniţa,

jud. Neamţ



Stoian Procelnic; Iurşa şi Iliaş Saula, nepoţii lui Stoian

Procelnic

“Procelnicii, unde a fost curtea bunicului lor Stoian Procelnic”

Proselnici, com. Miroslava, jud.

Iaşi

äâîðú DRH, A, vol. III, p. 156, nr. 80.

86. 1491, ianuarie 17

Dragomir de la Cobâle; Dragole, fiica

lui Dragomir de la Cobâle; Cozma uşar

“un sat la Cobîle, anume Călineştii, unde a fost

casa tatălui ei Dragomir”


äîìü DRH, A, vol. III, p. 177, nr. 89.


Manea de la Obârşia Ialanului; Duma, fiul

lui Manea; Petru Selişteanul

“Măneştii, unde a fost casa tatălui lor, Manea”

în Urlaţi, com. Dimitrie Cantemir, jud. Vaslui

ä8ì(ú) DRH, A, vol. III, p. 197, nr. 99.

88. 1493, martie 7

Negrea; Alexa, fiul lui Negrea; nepoţii lui

Negrea; Rabotă şi alţii

“un sat pe Vilna, anume unde a fost casa lui

Alexa”

Alexeşti, com. Ipatele, jud. Iaşi

ä8ì(ú) DRH, A, vol. III, p. 248, nr. 127.


352

Nr. crt.



Izvorul istoric

89. 1495, ianuarie 10

Ivan; Miclea, Mălina, Buraia şi Greaca, nepoţii lui Ivan

“un sat pe Cneaja, unde a fost casa bunicului lor

Ivan”

neidentificat; probabil în jud. Galaţi

äîì(ú) DRH, A, vol. III, p. 285, nr. 153.

90. 1495, martie 17

Rosomac; Nastea, fiica lui Rosomac;

Toader, fiul lui Miclea Bălcescul şi Dragotă

Vulpescul

“un sat pe Măiatini, anume Hirova, între

Dereneu şi între Grişani, unde a fost casa tatălui ei,

Rosomac”

Ghirova, com. Ghirova, r. Călăraşi, Republica

Moldova


91. 1497, martie 6

Nicoară Pogan; Danciul Pogan,

nepotul lui Nicoară Pogan

“un sat pe Tutova, anume Pogăneştii, unde a fost casa bătrânului Nicoară

Pogan”

Pogana, com. Pogana, jud.

Vaslui


92. 1497, martie 15

Borcea “un sat anume Beţeştii, în Câmpul lui Dragoş, unde

este casa lui”

Beţeşti, com. Rediu, jud. Neamţ

äîìü DRH, A, vol. III, p. 548, nr. IX.


Stan al lui Popa; nepoatele lui Ivan

Damianovici; m-rea Dobrovăţ

“Ruşii, unde a fost curtea lui Stan al lui Popa”

Dobrovăţ–Ruşi, contopit cu Dobrovăţ, com. Dobrovăţ, jud. Iaşi

äâîðü DRH, A, vol. III, p. 444, nr. 247.

94. 1500, martie 22

Negrea <de la Bârlad>; m-rea Bistiţa

“Gâdinţi, unde a fost curtea lui Negrea”

Gâdinţi, com. Sagna, jud. Neamţ

äâîðü DRH, A, vol. III, p. 458, nr. 256.


Ion Sinescul; Giurgiu Sinescul, Mănăilă şi Isaiu, nepoţii lui Ion

Sinescul

“un sat la Cârligătură, anume Sineşti, unde a fost

casa bunicului lor, Ion Sinescul”

Sineşti, com. Sineşti, jud. Iaşi


96. 1502, martie 14

Nistrea; Fedca, Ileana şi Anuşca, fiicele lui

Nistrea

“satul Marcoviciani, unde au fost casele lui Nistrea”

Marcoviceni, loc în Dumeştii Vechi, com. Dumeşti, jud. Vaslui

äîì(ú)* DRH, A, vol. III, p. 488, nr. 273.

Anexe

353

Nr. crt.



Izvorul istoric


Ştefan Foale; Giurgiu şi Armeanca, nepoţii

lui Ştefan Foale

“un sat între Bârlad şi Iadrici, anume Foleşti,

unde a fost casa bunicului lor Ştefan Foale”

inclus în Roşieşti, com. Roşieşti, jud. Vaslui

ä8<ì>(ú) Costăchescu, Documente Bogdan, p. 76.


Oană Largeanul; urmaşii lui Oană

Largeanul

“la gura Largăi, unde a fost casa lui Oană

Largeanul”

în r. Cahul, Republica Moldova

ä8<ì>(ú) Moldova în epoca feudalismului. Documente slavo-moldoveneşti, vol. II, veacurile XV-XVI, vol. întocmit de D. M. Dragnev, A. N. Nichitici, L. I. Svetlicinaia, P. V. Sovetov, Chişinău, 1978, p. 219, nr. 69.

99. 1507, martie 1

Duma fost păhărnicel; Stana şi Ana, surorile

lui Duma fost păhărnicel

“un sat pe Ialan, anume Urlaţi, unde a fost casa fratelui lor Duma fost

păhărnicel”

probabil Grumăzoaia, com. Dimitrie Cantemir,

jud. Vaslui

äîì(ú) Costăchescu, Documente Bogdan, p. 127.


Ion Gănescul “satul Găneşti, unde este curtea lui”

Găneşti, com. sub. Tg. Frumos, or. Tg. Frumos,

jud. Iaşi

äâ8<ð>(ú) Costăchescu, Documente Ştefăniţă, p. 127.

101. 1518, decembrie 26

Oancă; Maruşca fiica lui Oancă; Pasco

Hăciugă; Oanca fiica lui Pasco Hăciugă;

Cozma Şarpe

“unde a fost casa lui Oancă, pe Cracău”

probabil lângă Băluşeşti, com. Girov, jud. Neamţ

äâ8<ð>(ú) Costăchescu, Documente Ştefăniţă, p. 85.

102. 1521, iunie 4

Ivan Micoană; Stana, nepoata lui Ivan Micoană; Migală

Papară, soţul Stanei

“unde a fost casa bunicului soţiei zisului

Migală Papară, a lui Ivan Micoană, care acum se

numeşte Miculeşti”

neidentificat; probabil în jud. Galaţi

ä8<ì>(ú) Moldova în epoca feudalismului. Documente slavo-moldoveneşti, vol. II, p. 244, nr. 77.


354

Nr. crt.



Izvorul istoric

103. 1521, iunie 4

Dragomir <de la Cobâle>

“un sat la Cobâle, unde a fost casa lui Dragomir

anume Calieneşti”


ä8<ì>(ú) Costăchescu, Documente Ştefăniţă, p. 475.

104. 1522, iunie 26

Petre stolnic; Gavril Calapod, fiul lui Petre

stolnic

”unde a fost curtea tatălui său pan Petre stolnic”

Stolniceni–Prăjescu, com. Stolniceni–Prăjescu, jud. Iaşi

äâ8ðú Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. XXI, p. 88.

105. 1523, martie 26

Tintiul; Pătru şi surorile lui, nepoţii lui

Tintiul

“satul anume unde a fost casa tatălui lor, Tintiul, care acum se numeşte

Tinteştii”

lângă Pribeşti, com. Codăeşti, jud. Vaslui

ä8<ì>(ú) Costăchescu, Documente Ştefăniţă, p. 438.

106. 1528, martie 15

Sin vistier; nepoţii lui Sin vistier

“pe Chigheci, unde a fost casa bunicului lor Sin”

lângă Murseşti, r. Leova, Republica

Moldova

äî<ì>(ú) Costăchescu, Documente Bogdan, p. 252.

107. 1528, martie 20

Moşea; Sima Viereanul, fiul lui Moşea; urmaşii lui

Sima Viereanul

“pe Crasna, anume Moşeşti, unde a fost casa

lui Moşea”

neidentificat; probabil în jud. Vaslui

ä8<ì>(ú) Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. XVIII, p. 135.

108. 1528, martie 21

preotul Luca din Suceava

“casa lui care este în târgul Suceavei”

mun. Suceava äîì(ú) ASB, Documente Istorice, XLVII/228.

109. 1528, martie 28

Baloş <paharnicul ?>; Petru Rareş; Giurgiu nepotul lui Dragoş

Boul

“unde a fost casa lui Baloş”

Gura Idrici, com. Roşieşti, jud. Vaslui

ä8ì(ú) Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. XVIII, p. 130.

110. 1529, martie 17

Panco; nepoţii lui Panco şi ai fratelui acestuia, Toader

“un sat în ţinutul Neamţului, unde a fost

casa bunicului lor, Panco, anume Pănceştii”

Pănceşti, în Horia, com. sub. Horia, or. Roman,

jud. Neamţ

äîì(ú) Melchisedec, Episcopul Dunării de Jos, Cronica Romanului şi a Episcopiei de Roman, vol. I, Bucureşti, 1874, p. 160.

Anexe

355

Nr. crt.



Izvorul istoric

111. 1529, martie 19

Leonte (?); nepoţii lui Ivaşco

Goenescul

“Leonteşti, unde a fost casa lui

Leonte”

inclus în Zizinca, com. Deleni, jud. Vaslui

äîì(ú) N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol. VI, Bucureşti, 1904, p. 140.

112. 1535, martie 18

Costea Rusul (?) “Costiucani, pe pârăul Sărata, în ţinutul

Lăpuşnei unde a fost casa lui Costea Rusul”

în r. Leova, Republica Moldova

äî<ì>(ú) Costăchescu, Documente Bogdan, p. 8, nota 20.

113. <1538–1540> Toma logofătul necunoscută necunoscută äîì(ú)* Gr. Tocilescu, 534 documente istorice slavo-române din Ţara Românească şi Moldova privitoare la legăturile cu Ardealul, 1346-1603, Bucureşti, 1931, p. 541.

114. 1541, aprilie

Gavrilaş logofăt şi Costin paharnic

necunoscută necunoscută äîì(ú)* DIR, A, veac XVI, vol. 1, p. 673, nr. 366 (în facsimil).

115. 1546, aprilie 8

Cârstea sulger necunoscută necunoscută äîì(ú) Damian P. Bogdan, Din paleografia slavo-română, în DIR, Introducere, vol. I, Bucureşti, 1956, p. 117.

116. 1546, aprilie 8

Dragotă, fiul lui Cârstea sulger

Coşeşti Ivăneşti, com. Ivăneşti, jud. Vaslui

äî<ì>(ú) Mihai Costăchescu, Ştiri istorice într-un uric de la Petru Rareş, extras din Anuarul Şcolii Normale “Vasile Lupu”, Iaşi, 1926-1927, p. 16.

117. 1546, < aprilie–mai >

Oană Vereş; Varvara şi Toader Vereş,

nepoţii lui Oană Vereş

“pe Tazlău, anume unde a fost casa lui Oană, care

acum se numeşte Vereşeştii”

Verşeşti, com. Sănduleni, jud. Bacău

äîìü Costăchescu, Documente înainte de Ştefan, vol. I, p. 106.

118. 1546, mai 7

Şuşman (?); Ştefan cel Mare; Oniul

vistiernicel; Petrea Cârcă pârcălab

“Lingurişeştii, unde a fost casa lui

Şuşman, la Cărpiniş”

inclus în Cişmăneşti, com. Dobârceni, jud.

Botoşani

äîì(ú) Gh. Ghibănescu, Ispisoace şi zapise, vol. I, partea 1, Iaşi, 1906, p. 64.


356

Nr. crt.



Izvorul istoric

119. 1546, mai 14

Lazor şi Simion; Ţintea şi rudele sale, nepoţii lui Lazor şi ai

lui Simion

“Feaireştii, unde au fost casele bunicilor lor, Lazor

şi Simion”

Feereşti, com. Văleni, jud. Vaslui

äîì(ú)* ASB, Peceţi, II, nr. 35.

120. 1548, martie 23

Toader Pitic; Drăghici şi rudele sale,

strănepoţii lui Toader Pitic; Lupu Berheciu

“satul ce este pe Cobâle, unde a fost curtea

străbunicului lor, care acum se numesc

Piticenii”


Bacău

äâîð(ú) Theodor Codrescu, Uricariul, vol. XVIII, editat de Gh. Ghibănescu, Iaşi, 1892, p. 135.

121. 1548, aprilie 8

Oană Largeanul; Briţco; Ignat, fiul lui

Briţco; Lupe

“la gura Largăi, unde este casa lui Oană Largeanul,

care acum se numeşte Briţcanii”


äîì(ú) ASB, Documente Istorice, LXXII/6.

122. 1549, mai 8

Ghenghea, pârcălab de Roman

necunoscută necunoscută äâîð(ú) Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. XIX, p. 10.

123. 1552, martie 25

Oană Largeanul; Briţco; Ignat, fiul lui

Briţco; Lupe

“la gura Largăi, unde a fost casa lui Oană

Largeanul, care acum se numeşte Briţcanii”


äîì(ú) DIR, A, veac XVI, vol. 2, p. 247, nr. 9 (în facsimil).

124. 1552, aprilie 4

Jurj Hârbor, Max Hârbor; Toader Bolea

stolnic

Blăneşti lângă Buceşti, com. Iveşti, jud. Galaţi

äâîð(ú)* B. P. Hasdeu, Arhiva istorică a României, vol. I, partea 1, Bucureşti, 1865, p. 125.

125. 1552, aprilie 5

Toader Pitic; Drăghici şi rudele sale,

strănepoţii lui Toader Pitic; Lupu Berheciu

“satul ce este pe Cobâle, unde a fost curtea

străbunicului lor, care acum se numesc

Piticenii”


Bacău

äâî<ð>(ú) Costăchescu, Documente Ştefăniţă, p. 338, nota 4.

Anexe

357

Nr. crt.



Izvorul istoric

126. 1552, mai 5

Steţco (?); nepoţii lui Mihail grămătic şi ai lui Petrea; Toadea şi

rudele sale

“Băşanii, partea unde a fost casa lui Steţco”

M. Kogălniceanu, com. Ţigănaşi, jud. Iaşi

äîì(ú) Gh. Ghibănescu, Ispisoace şi zapise, vol. I, partea 1, p. 92.

127. 1554, februarie 25

Petru Topor; Ion Topor, Dragoş, Petrea

şi alţii, nepoţii lui Petru Topor

“<un> sat pe Racova, anume Toporăştii, unde a

fost casa bunicului lor, Petru Topor”

Toporăşti, com. Pungeşti,

jud. Vaslui

äîì(ú) ASB, Documente Istorice, CVIII/64 a.

128. 1554, martie 2

Ivanco Haladic; Nastasia şi Elisafta, nepoatele lui Ivanco

Haladic

“Pomerla, unde a fost casa bunicului lor”

Pomârla, com. Pomârla, jud. Botoşani

äîì(ú) DIR, A, veac XVI, vol. 2, p. 259, nr. 47 (în facsimil).

129. 1554, aprilie 10

Ioan Movilă logofăt “Hudinţi, pe Başeu” Hudeşti, com. Hudeştii Mari, jud. Botoşani

äâîð(ú)* Costăchescu, Documente Bogdan, p. 280.

130. <1554–1555> Toader Bubuiog logofăt; m-rea Humor

“satul anume Corceşti pe Cozancea, unde a fost

curtea lui”

inclus în Buimăceni, com. Albeşti, jud. Botoşani

äâ8ðú Moldova în epoca feudalismului. Documente slavo-moldoveneşti, vol. II, p. 294, nr. 94.

131. 1558, aprilie 6

Tudor Leontin; nepoţii lui Tudor

Leontin; Mihail pisar

“Leontina, unde a fost casa bunicilor lor, care

acum se numeşte Borăştii”

neidentificat; probabil în jud. Vaslui

äîì(ú) Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. XIX, p. 29.

132. 1560, aprilie 4

Max Hârbor; Toader Bolea stolnic

Blăneştii lângă Buceşti, com. Iveşti, jud. Galaţi

äâîð(ú)* ASB, Peceţi, I, nr. 168.

133. 1560, 11 aprilie

Stan Popovici; m-rea Dobrovăţ

“Ruşii, unde a fost curtea lui Stan Popovici”

Dobrovăţ–Ruşi, contopit cu Dobrovăţ, com. Dobrovăţ, jud. Iaşi

äâîðü ASB, mss. 629 (Condica Asachi), f. 71.


358

Nr. crt.



Izvorul istoric

134. <1570, aprilie 14>

Baloş Vuiupa; Lupa, fiica lui Baloş

Vuiupa; Dânga vornic

“unde a fost târgul Putnei, pe Putna”

lângă Boloteşti, com. Boloteşti, jud. Vrancea

äîì(ú)* Th. Codrescu, Uricariul, vol. XVIII, p. 178.

135. 1573, mai 10

Triful Fetioneşti neidentificat; probabil în jud. Vaslui

äîì(ú) ASB, Peceţi, II, nr. 50.

136. 1574, martie 27

Silion Ciortan; nepoţii lui Andreicuţ

Buciumi Buciumii Precistei, înglobat în Galbeni, com. Filipeşti, jud.

Bacău

äîì(ú)* Gh. Ghibănescu, Ispisoace şi zapise, vol. I, partea 1, p. 140.

137. 1575, mai 5

Gavril monah, fost mare vistiernic; m-rea Sf. Sava

Iaşi mun. Iaşi äîì(ú) Ioan Caproşu, Petronel Zahariuc, Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, vol. I, Acte interne (1408-1660), Iaşi, 1999, p. 26, nr. 16.

138. 1577, iunie 30

Morozeanul, Oniul, Tetca şi Armanca, fiii

Maricăi; Gavril logofăt al III-lea

“Zahoreni, în ţinutul Orhei, unde sunt

casele lor”

probabil Morozeni, r. Orhei,

Republica Moldova

äîì(ú)* L. T. Boga, Documente basarabene, vol. V, Hrisoave şi cărţi domneşti (1507-1594), Chişinău, 1929, p. 30.

139. 1578, iunie 30

Andreica, fiul lui Jurja Iaşi mun. Iaşi äîì(ú) Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. XIX, p. 106.

140. 1582, martie 31

Stanca, fiica Nastei; Cârstea Mihăilescul,

fiul Stancăi

Suceava mun. Suceava äîì(ú)* Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. XIX, p. 169.

141. 1587, ianuarie 27

Gligorie Dracea diac necunoscută necunoscută äîì(ú) ASB, Documente Istorice, CLXXXVII/176.

142. <1587, aprilie 10>

Balica hatmanul; m-rea “Schimbarea la Faţă” de la Muntele

Sinai

Dealul Porcului Scobinţi, com. Scobinţi, jud. Iaşi

äîì(ú)* ASB, mss. 628 (Condica Asachi), f. 627.

Anexe

359

Nr. crt.



Izvorul istoric

143. 1587, martie 30

Morozeanul, Oniul, Tetca şi Armanca, fiii

Maricăi; Gavril logofăt

“Zahoreni, în ţinutul Orhei, unde sunt

casele lor”

probabil Morozeni, r. Orhei,

Republica Moldova

äîì(ú)* L. T. Boga, Documente basarabene, vol. V, p. 39.

144. 1587, martie 30

Dinga hatmanul necunoscută necunoscută äîì(ú) ASB, Documente Istorice, LXX/55 a.

145. 1587, aprilie 24

Mihail Lăcătuş necunoscută necunoscută äîì(ú)* ASB, M-rea Coşula, VII/1.


Ţigan, Ion Sulă, Toader şi Petrea

necunoscută necunoscută äîì(ú) Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. XX, p. 1.

147. 1587, noiembrie 26

Lucoci Iaşi mun. Iaşi äâ8ð(ú) ASB, M-rea Sf. Sava–Iaşi, XXVI/1.

148. 1590, ianuarie 11

Manea uşarul; Marea, fiica lui Costin;

Ion, slugă domnească

“Sişcanii, unde a fost casa lui Manea uşarul”

Pietroasa, com. Petroasa, r. Făleşti, Republica Moldova

äîì(ú) ASB, Documente Istorice, V/76 a.

149. <1591, septembrie 1–1592, august 31>

Nicoară Prăjescul logofăt; Ionaşco Peic şi Tudosia, soţia sa

Cârligi Cârligi, com. Ştefan cel Mare, jud. Neamţ

äâîð(ú)* ASB, Documente Istorice, LVII/1.


Nicoară fiul Maruşcăi; Predevici pârcălab

Brăeşti lângă Lunca, com. Jorăşti, jud. Galaţi

äîì(ú) ASB, M-rea Adam, VI/4.


Onca; Predevici pârcălab, fratele lui

Onca

Oncani lângă Corni, com. Corni, jud. Galaţi

äîì(ú)* ASB, M-rea Adam, VI/4.

152. <1591–1600> Ieremia din Herleşti (?)

Herleşti neidentificat; probabil în jud. Neamţ.

äîì(ú) ASB, Documente Istorice, CXVI/64.

153. <1593, aprilie>

Nemeşi moldoveni

– – casă* DIR, A, veac XVI, vol. 4, p. 75, nr. 94.

154. 1595, iunie 3

Boieri moldoveni – – domus*, curia*

Hurmuzaki, Documente, vol. III, partea 1, p. 479, nr. XLII


360

Nr. crt.



Izvorul istoric


Pătrăşcoaia <din Boţeşti>

Boţeşti Parpaniţa, or. Negreşti, jud. Vaslui

äîì(ú) ASB, Documente Istorice, CXXXII/59a.

156. 1598, martie 3

Neagoe cel Bătrân, pârcălab de Hotin şi soţia sa, Magdalena;

Tudora, fiica Magdalenei

Cordăreni Cordăreni, com. Cordăreni, jud. Botoşani

äîì(ú)* I. Caproşu, Documente moldoveneşti din secolele al XV-lea–al XVII-lea, în AIIAI, IV, 1967, p. 210.

157. 1598, martie 20

Luca Arbure; Parasca, nepoata lui Luca

Arbure; m-rea Suceviţa

Solca Arbore, com. Arbore, jud. Suceava

äâîð(ú)* Teodor Bălan, Documente bucovinene, vol. I, Cernăuţi, 1933, p. 121.

158. 1598, iunie 22

Anghelina Ţănţăroaie şi fiul său, Ionaşco

diac

necunoscută necunoscută äîì(ú) ASB, Documente Istorice, CLXXV/234a.

159. 1598, iulie 30

Gheorghe din Lozna, pârcălab de Hotin

– – dom Ilie Corfus, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone. Secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1979, p. 390, nr. 202.


Luca Stroici, mare logofăt

– – dom Hurmuzaki, Documente, vol. I, Supliment 2, p. 549, nr. CCXC.

161. 1599, <fără lună> 15

Gheorghe din Lozna, pârcălab de Hotin

– – dom I. Corfus, Documente … Secolul al XVI-lea, p. 400, nr. 210.

162. 1600, ianuarie 9

Tolocico mare sluger; Boul vistier

Dăvideni Davideni, com. Ţibucani, jud. Neamţ

äîì(ú)* ASB, M-rea Neamţ, XXXVII/5.

163. 1600, martie 25

Uhorca; Gheorghe Albotă

“pe Cobolta, mai jos de gura văii Speei, dinspre apus”

în r. Floreşti, Republica Moldova

äîì(ú) Gh. Ghibănescu, Ispisoace şi zapise, vol. I, partea 1, p. 224.

Anexe

361

Nr. crt.



Izvorul istoric

164. 1600, mai 10

Boieri moldoveni ţinuturile Trotuş şi Bacău jud. Bacău dwor* P. P. Panaitescu, Documente privitoare la istoria lui Mihai Viteazul, Bucureşti, 1936, p. 105, nr. 43.

165. 1600, iunie 7

Constantin spătar; m-rea Sf. Sava

Iaşi mun. Iaşi äîì(ú) ASB, M-rea Sf. Sava–Iaşi, CIII/1.

166. 1600, <septembrie–octombrie>

Boieri moldoveni – – dwor* P. P. Panaitescu, Documente privitoare la istoria lui Mihai Viteazul, p. 105, nr. 43.


Iani vistierul; m-rea Sf. Sava

Iaşi mun. Iaşi ä%ì(ú)* ASB, Documente Istorice, XIX/1.

ILUSTRAŢII

Fig. 1. Liteni, jud. Suceava. Planul locuinţei.

Fig. 2. Bârlad. Locuinţe în sistem Fachwerk cu una şi respectiv două camere. Planuri.

366

Fig. 3. Bârlad. Locuinţă în sistem Fachwerk cu trei camere. Plan.

Fig. 4. Suceava. Locuinţe cu pivniţă în sistem Fachwerk. Planuri.

367

Fig. 5. Suceava. Sistemul de construcţie al unei locuinţe din lemn cu pivniţă şi gârlici. Reconstituire.

Fig. 6. Corni, jud. Neamţ. Planul cercetărilor arheologice.

368

Fig. 7. Szentkirály, Ungaria. Locuinţă în sistem Fachwerk. Plan, secţiuni şi reconstituire.

369

Fig. 8. Szentkirály, Ungaria. Locuinţe în sistem Fachwerk. Planuri.

370

Fig. 9. Lübeck, Germania. Locuinţă cu pivniţă şi gârlici construită în sistem Fachwerk. Reconstituire.

Fig. 10. Lübeck, Germania. Sistemul de construcţie al unei locuinţe cu pivniţă şi gârlici. Reconstituire.

371

Fig. 11. Netezi, jud. Neamţ. Planul reşedinţei boiereşti.

372

Fig. 12. Firizu, jud. Mehedinţi. Planul mănăstirii Coşuştea–Crivelnic.

373

Fig. 13. Polata, jud. Gorj. Planul cercetărilor arheologice.

Fig. 14. Polata, jud. Gorj. Planul locuinţei nr. 1 (“A”).

374

Fig. 15. Polata, jud. Gorj. Planul locuinţei nr. 3 (“C”).

Fig. 16. Polata, jud. Gorj. Planul locuinţei nr. 4 (“D”).

375

Fig. 17. Cătălui–Căscioarele, jud. Călăraşi. Planul cercetărilor arheologice.

376

Fig. 18. Runcu, jud. Gorj. Planul cercetărilor arheologice.

Fig. 19. Târgu Jiu–Vădeni, jud. Gorj. Planul “Casei Brăiloiu”.

377

Fig. 20. Târgu Jiu–Vădeni, jud. Gorj. Planul reşedinţei boiereşti.

378

Fig. 21. Filipeştii de Târg, jud. Prahova. Pivniţa locuinţei boiereşti. Plan şi secţiune.

Fig. 22. Strehaia, jud. Mehedinţi. Planul casei boiereşti (în centru).

379

Fig. 23. Haleş, jud. Buzău. Planul mănăstirii Bradu.

380

Fig. 24. Comana, jud. Giurgiu. Planul mănăstirii.

381

Fig. 25. Cernica, jud. Ilfov. Planul cercetărilor arheologice.

382

Fig. 26. Mironeşti, jud. Giurgiu. Planul locuinţei.

Fig. 27. Sarvaly, Ungaria. Locuinţă în sistem Blockbau cu pivniţă de zid. Plan.

383

Fig. 28. Sarvaly, Ungaria. Locuinţă în sistem Blockbau cu pivniţă de zid. Plan, secţiune şi reconstituire.

384

Fig. 29. Pásztó, Ungaria. Locuinţă de zid cu pivniţă. Secţiune.

Fig. 30. Nyínbatór, Ungaria. Palatului familiei Bathory. Plan.

385

Fig. 31. Tar, Ungaria. Reşedinţa nobiliară. Planul cercetărilor arheologice.

Fig. 32. Tar, Ungaria. Locuinţa nobiliară. Plan şi secţiune.

386

Fig. 33. Tar, Ungaria. Reşedinţa nobiliară. Reconstituire.

Fig. 34. Višegrad, Ungaria. Locuinţă cu pivniţă şi gârlici. Reconstituire.

387

Fig. 35. Târgovişte. Mitropolia Ţării Româneşti. Plan general.

Fig. 36. Piscani, jud. Argeş. Planul locuinţei.

388

Fig. 37. Giurgeni, jud. Ialomiţa. Locuinţă cu fundaţii de zid. Plan.

Fig. 38. Suslăneşti, jud. Argeş. Planul general al cercetărilor arheologice.

389

Fig. 39. Cumpărătura, jud. Botoşani. Planul bisericii.

Fig. 40. Vornicenii Mari, jud. Suceava. Planul bisericii.

390

Fig. 41. Fântâna Mare, jud. Suceava. Planul cercetărilor arheologice.

Fig. 42. Horodniceni, jud. Suceava. Planul bisericii.

391

Fig. 43. Volovăţ, jud. Suceava. Planul cercetărilor arheologice.

392

Fig. 44. Stroieşti, jud. Iaşi. Planul cercetărilor arheologice.

Fig. 45. Stăneşti, jud. Vâlcea. Biserica de plan triconc.

393

Fig. 46. Netezi, jud. Neamţ. Planul cercetărilor arheologice în sectorul bisericii.

394

Fig. 47. Giuleşti, jud. Suceava. Planul bisericii.

Fig. 48. Lujeni, Ucraina. Planul bisericii.

395

Fig. 49. Dolheştii Mari, jud. Suceava. Planul bisericii.

Fig. 50. Bălineşti, jud. Suceava. Planul bisericii.

396

Fig. 51. Suslăneşti, jud. Argeş. Planul cercetărilor arheologice în sectorul bisericii.

Fig. 52. Retevoieşti, jud. Argeş. Planul cercetărilor arheologice.

397

Fig. 53. Târgovişte. Planul bisericii “Sf. Arhangheli”.

Fig. 54. Dragomireşti, jud. Dâmboviţa. Planul iniţial al bisericii. Reconstituire.

398

Fig. 55. Lereşti, jud. Argeş. Planul bisericii.

Fig. 56. Domneşti, jud. Argeş. Planul cercetărilor arheologice în sectorul bisericii.

399

Fig. 57. Cepari, jud. Argeş. Planul cercetărilor arheologice.

Fig. 58. Haleş, jud. Buzău. Planul cercetărilor arheologice în sectorul bisericii.

400

Fig. 59. Stăneşti, jud. Vâlcea. Biserica de plan dreptunghiular.

Fig. 60. Giurgeni, jud. Ialomiţa. Planul bisericii nr. 1.

401

Fig. 61. Târgovişte. Planul bisericii Creţulescu.

Fig. 62. Târgovişte. Planul bisericii “Sf. Nicolae”– Androneşti.

402

Fig. 63. Brâncoveni, jud. Olt. Planul bisericii “Sf. Nicolae”.

Fig. 64. Şipote, jud. Iaşi. Planul bisericii.

403

Fig. 65. Drăgoieşti, jud. Suceava. Planul bisericii.

Fig. 66. Văleni, jud. Neamţ. Planul bisericii.

404

Fig. 67. Părhăuţi, jud. Suceava. Planul bisericii.

Fig. 68. Zahareşti, jud. Suceava. Planul bisericii.

405

Fig. 69. Arbore, jud. Suceava. Planul bisericii.

Fig. 70. Brănişteni, jud. Neamţ. Planul bisericii.

406

Fig. 71. Runcu, jud. Olt. Planul cercetărilor arheologice.

Fig. 72. Niculiţel, jud. Tulcea. Planul bisericii.

407

Fig. 73. Bucşeneşti–Lotaşi, jud. Argeş. Planul bisericii “Sf. Nicolae”– Hârteşti.

Fig. 74. Craiova. Planul bisericii “Băneasa”.

SURSELE ILUSTRAŢIILOR

Fig. 1. Mircea D. Matei, Emil I. Emandi, Octav Monoranu, Cercetări arheologice privind habitatul medieval rural din bazinul superior al Şomuzului Mare şi al Moldovei (secolele XIV-XVII), Suceava, 1982, p. 148, fig. 6.

Fig. 2. Mircea D. Matei, Lucian N. Chiţescu, Cetatea de pământ de la Bârlad. Monografie arheologică, Târgovişte, 2002, pl. 16, fig. 19.

Fig. 3. Ibidem, pl. 17, fig. 20.

Fig. 4. Emil Ioan Emandi, Mihai Ştefan Ceauşu, Contribuţii de morfologie urbană la cunoaşterea istoriei oraşului Suceava, 1388-1988, în SAMJ, XV, 1988, p. 385, fig. 45.

Fig. 5. Ibidem, p. 388, fig. 48.

Fig. 6. Ioan Vatamanu, Elena Ciubotaru, Ştefan Scorţanu, Sondajul arheologic de la Corni-Strâmbi, comuna Bodeşti, jud. Neamţ, în Memoria Antiquitatis, XXI, 1997, p. 256, fig. 1.

Fig. 7. András Pálóczi Horváth, Development of the late-medieval house in Hungary, în Památky Arheologické, Supplementum 15, Ruralia IV, The rural house from the migration period to the oldest still standing buildings, Bad Bederkesa, 2001, p. 310, fig. 2.


Fig. 9. Gabriele Legant–Karau, Mittelalterlicher Holzbau in Lübeck an der Schwelle vom ländlichen zum städtischen Siedlungsgefüge, în Archäologisches Korrespondenzblatt, 24, 1994, p. 343, fig. 13.

Fig. 10. Ibidem, p. 342, fig. 12.

Fig. 11. Bătrâna, Netezi, 1985, p. 301, fig. 1.

Fig. 12. Al. Bărcăcilă, Mănăstirea Coşuştea-Crivelnicu, Mehedinţi. Descoperire arheologică, în BCMI, XXVIII, 1935, p. 175, fig. 24.

Fig. 13. Venera Rădulescu, Date arheologice referitoare la aşezarea medievală de la Polata, municipiul Tg. Jiu, jud. Gorj, în CA, X, 1997, p. 255, pl. I.

Fig. 14. Venera Rădulescu, Gheorghe Calotoiu, Cercetările arheologice de la Polata, jud. Gorj, în CA, V, 1982, p. 121, fig. 1.

Fig. 15. Sinigalia, Arhitectura civilă, p. 676, fig. 41.

Fig. 16. Venera Rădulescu, Iulian Cămui, O locuinţă cu pivniţă de piatră din sec. XIV-XV la Polata, jud. Gorj, în CA, VIII, 1986, p. 102, fig. 1.


Fig. 17. Gheorghe Cantacuzino, George Trohani, Săpăturile arheologice de la Cătălui-Căscioarele, jud. Ilfov, în CA, III, 1979, fig. 2 a.

Fig. 18. Venera Rădulescu, Săpăturile arheologice de la Runcu, în CA, VII,

1984, p. 177, fig. 1.

Fig. 19. Adrian Corvătescu, Casa Brăiloiu din Vădeni. Cercetări de arhitectură, în RMMMIA, XIII, nr. 1, 1982, p. 45, fig. 3.

Fig. 20. Ibidem, fig. 1.

Fig. 21. Călin Hoinărescu, Ctitoriile cantacuzine din Prahova – premisă fundamentală a arhitecturii brâncoveneşti, în RMMMIA, XVI, nr. 1, 1985, p. 59, fig. 5.

Fig. 22. Voica Maria Puşcaşu, Date noi cu privire la evoluţia ansamblului de arhitectură medievală de la Strehaia, în BMI, XXXIX, nr. 3, 1970, p. 28, fig. 2.

Fig. 23. Ion Chicideanu, Constanţa Modoran, Mânăstirea Bradu. Scurt istoric şi cercetări arheologice, în Spiritualitate şi istorie la Întorsura Carpaţilor, vol. II, sub îngrijirea dr. Antonie Plămădeală, Bucureşti, 1983, pl. V a.

Fig. 24. Lia Bătrâna, Adrian Bătrâna, Evoluţia ansamblului fostei mănăstiri Comana în lumina cercetărilor arheologice, în RMMMIA, V, nr. 1, 1974, p. 17, pl. I.

Fig. 25. Gh. Cantacuzino, Unele probleme istorice privind aşezările medievale muntene în lumina cercetărilor arheologice de la Cernica, în SCIV, XIV, nr. 2, 1963, fig. 2.

Fig. 26. Gh. I. Cantacuzino, Gh. Sion, Ruinele curţii feudale de la Coiani-Mironeşti (judeţul Giurgiu). Date arheologice şi arhitectonice, în BCMI, s. n., I, nr. 1, 1990, p. 62, fig. 1.

Fig. 27. András Pálóczi Horváth, op. cit., p. 313, fig. 8.



Fig. 30. György Szekér, Judit Tamási, Das Bátori Burgschloss von Nyírbator (Ungarn), în Castrum Bene, 2, 1990, p. 256, fig. 4.

Fig. 31. Juan Cabello, A tari késö-középkori udvarház, în Castrum Bene, 2, 1990, p. 238, fig. 4.



Fig. 34. Gergely Buzás, Mátyás Szöke, A visegrádi vár és királyi palota a 14-15. században, în Castrum Bene, 2, 1990, p. 152, fig. 11.

Fig. 35. Petru Diaconescu, Gabriel Mihăescu, Complexul monumental al Mitropoliei din Târgovişte. Rezultatul cercetărilor arheologice, în

Sursele ilustraţiilor 411

RMMMIA, XIX, nr. 2, 1988, p. 65, pl. I.

Fig. 36. Spiridon Cristocea, Cercetările arheologice de la Piscani, judeţul Argeş, în Argessis, X, 2001, p. 129.

Fig. 37. Anca Păunescu, Dana Mihai, Tipuri de locuinţe documentate arheologic la Oraşul de Floci, com. Giurgeni, jud. Ialomiţa, în Ialomiţa. Studii şi comunicări de istorie, arheologie, etnografie, III, 2000, p. 94, pl. 3.

Fig. 38. Dinu V. Rosetti, Vestigiile feudale de la Suslăneşti (jud. Argeş), în BMI, XLI, nr. 2, 1972, p. 28, fig. 1.

Fig. 39. Florin Hău, Ioan Mareş, în CCA, 2002, nr. 80, fig. 6.

Fig. 40. Mircea D. Matei, Emil I. Emandi, O ctitorie din secolul al XIV-lea a vornicului Oană de la Tulova, în SCIA-AP, 32, 1985, p. 5, fig. 1.

Fig. 41. Bătrâna, Monoranu, Fântâna Mare, 1986, p. 87, fig. 1 a.

Fig. 42. G. Balş, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacul al XVI-lea, în BCMI, XXI, 1928, p. 63, fig. 65.

Fig. 43. Al. Artimon, Câteva consideraţii istorico-arheologice asupra bisericii din secolul al XIV-lea descoperită la Volovăţ (judeţul Suceava), în SCIVA, 32, nr. 3, 1981, p. 387, fig. 3.

Fig. 44. Voica Maria Puşcaşu, Elena Gherman, Cercetările arheologice efectuate la biserica “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”, sat Stroieşti, com. Todireşti, jud. Iaşi, în CI, s. n., XVI, 1997, fig. 1.

Fig. 45. N. Ghika Budeşti, Evoluţia arhitecturii în Muntenia, vol. II, Vechiul stil românesc din veacul al XVI-lea, în BCMI, XXIII, 1930, fig. 48.

Fig. 46. Bătrâna, Netezi, 1985, fig. 2.

Fig. 47. Bătrâna, Monoranu, Giuleşti, 1984, p. 156, fig. 1.

Fig. 48. G. Balş, Biserica din Lujeni, II, Introducerea pridvorului în planul bisericilor moldoveneşti, în ARMSI, s. III, tom XI, mem. 3, 1930, p. 36, fig. 1.

Fig. 49. Virgil Vătăşianu, Istoria artei feudale în Ţările Române, vol. I, Arta în perioada de dezvoltare a feudalismului, Bucureşti, 1959, p. 630, fig. 575.

Fig. 50. Corina Popa, Bălineşti, Bucureşti, 1981, p. 11.

Fig. 51. Dinu V. Rosetti, op. cit., p. 30, fig. 3.

Fig. 52. Dorin Popescu, Dinu V. Rosetti, Săpăturile arheologice de la Retevoieşti (r. Curtea de Argeş, reg. Piteşti), în MCA, VI, 1959, fig. 8.

Fig. 53. Cristian Moisescu, Secolul al XV-lea, un “hiatus” şi o “stagnare” în evoluţia bisericilor de zid din Ţara Românească?, în Ars Transsilvaniae, VII, 1997, p. 13, fig. 2.

Fig. 54. Ştefan Andreescu, O biserică din secolul al XV-lea: Dragomireştii, în Glasul Bisericii, XXVIII, nr. 1-2, 1969, fig. 4.


Fig. 55. Flaminiu Mîrţu, Un tezaur al istoriei şi culturii locale: biserica descoperită la Lereşti-Muscel, în BOR, LXXXVI, nr. 3-5, 1968, fig. 2.

Fig. 56. Spiridon Cristocea, Romeo Maschio, Teodor Mavrodin, Cercetările arheologice de la Domneşti, judeţul Argeş, în Studii şi cercetări. Muzeul Câmpulung Muscel, IV, 1987, p. 29.

Fig. 57. Spiridon Cristocea şi Romeo Maschio, Cercetările arheologice de la ctitoria boierilor din Cepari, judeţul Argeş, în Argessis, XI, 2002, p. 189.

Fig. 58. Ion Chicideanu, Constanţa Modoran, op. cit., pl. V b.

Fig. 59. I. Barnea, Sondajul de la Stăneşti, în MCA, IX, 1970, p. 348, fig. 2.

Fig. 60. http://www.cimec.ro/Arheologie/orasul_de_floci/planuri/index.html.

Fig. 61. Cristian Moisescu, Târgovişte, monumente istorice şi de artă, Bucureşti, 1979, p. 97, fig. 130.

Fig. 62. Ibidem, p. 82, fig. 109.

Fig. 63. Cristian Moisescu, Arhitectura epocii lui Matei Basarab, vol. II, Repertoriul edificiilor de cult, Bucureşti, 2003, p. 10, fig. 4.

Fig. 64. G. Balş, Bisericile lui Ştefan cel Mare, în BCMI, XVIII, 1925, p. 181, fig. 277.

Fig. 65. Adrian Bătrâna, Emil I. Emandi, Cercetările arheologice de la Drăgoieşti (Suceava), în SAMJ, V, 1978, p.199, fig. 2.

Fig. 66. G. Balş, Bisericile lui Ştefan cel Mare, p. 183, fig. 283.

Fig. 67. Virgil Vătăşianu, op. cit., p. 695, fig. 647.

Fig. 68. G. Balş, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacul al XVI-lea, în BCMI, XXI, 1928, p. 74, fig. 78.

Fig. 69. I. Caproşu, Biserica Arbure, Bucureşti, 1967, p. 32.

Fig. 70. G. Balş, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea, Bucureşti, 1933, p. 178, fig. 261.

Fig. 71. N. Constantinescu, Sondajele de la Runcu-Grădinari (r. Drăgăşani, reg. Piteşti), în MCA, VI, 1959, p. 721, fig. 2.

Fig. 72. Cristian Moisescu, Arhitectura românească veche, vol. I, Bucureşti, 2001, p. 38, fig. 30.

Fig. 73. N. Ghika Budeşti, Biserica din Hârtieşti-Muscel, în BCMI, XXVII, 1934, p. 21, fig. 3.

Fig. 74. Cristian Moisescu, Arhitectura epocii lui Matei Basarab, vol. I, Bucureşti, 2002, p. 132, fig. 159.

Tipar: ''S.C. PAPER PRINT INVEST'' S.A.

Brăila, Şos. Baldovineşti nr. 20

Tel./Fax. 0239/610210

HARTA nr. 1. Reşedinţe boiereşti atestate în Ţara Românească în secolele XIV-XVI.

HARTA nr. 2. Reşedinţe boiereşti atestate în Moldova în secolele XIV-XVI.

Resedintele Boieresti Din Tara Romaneasc

Documents

Transcript of Resedintele Boieresti Din Tara Romaneasc