Relatii Internationale – Sistemul International si Evolutia Sistemului International

Sistem International

1. Abordarea sistemica – fiind, deci, vorba de o modalitate de abordare aplicabila si acestui domeniu si nu proprie in exclusivitate acestuia – pleaca de la doua premise:

* ca intre componentele intregului exista anumite legaturi, respectiv ca apartenenta lor la acelasi intreg nu decurge in exclusivitate din faptul ca se afla in acelasi spatiu geografic; si ca

* aceste componente nu pot fi intelese corespunzator decat daca sunt privite in totalitatea, in ansamblul pe care il formeaza.

2.Cum spuneam, este vorba de un anumit tip de abordare care este valabil si in domeniul relatiilor internationale, pe care ne ajuta sa-l intelegem mai bine asa. In context, se remarca rezultate diferite ale aplicabilitatii sale in stiintele exacte – unde legaturile dintre elementele componente ale sistemului, precum si regulile sale de functionare sunt mai precise – si cele sociale, unde atat legaturile, cat si regulile de functionare sunt mai putin conturate, rezultatul constituindu-l o predictibilitate mai redusa (insa nu absenta) comparativ cu stiintele exacte.

3.Alcatuirea sistemului international actual incepe cu existenta unor sisteme locale incipiente, care evolueaza mai intai pana ajung la stadiul de sisteme cat de cat conturate ca atare. Urmeaza apoi faza expansiunii lor, ceea ce le pune in legatura cu sisteme similare (“lumi”) fie pe calea legaturilor pasnice, fie prin intermediul razboiului (care este tot un mijloc de comunicare). Rezultatul in timp al interactiunii care are loc asa il constituie transformarea sistemelor locale respective in subsisteme ale sistemului mai larg creat prin includerea lor intr-un ansamblu mai amplu, compus din totalitatea interactiunilor dintre componentele/subsistemele sale.

4.Principala regula de functionare a acestui tip de sistem o reprezinta AUTOREGLAREA, caracterizata prin lupta pentru putere intre componentele sale. Concret, Europa – un sistem local care evolueaza el insusi, ajunge, prin expansiune si inglobare in structura sa a altor zone (lumi/sisteme) ale lumii, centrul sistemului international global. In fapt, aceasta inseamna o dubla calitate: pe de o parte, calitatea de initiator al sistemului, pe de alta, principalul sau factor reglator.

5. Odata atinse limitele geografice ale sistemului (provenind din caracterul finit al planetei), evolutia sistemului se realizeaza prin intermediul adancirii interdependentelor din cadrul sau, precum si prin aparitia unor noi actori (chiar si de alt tip). Are, deci, loc un proces concomitent de multiplicare si adancire a legaturilor dintre elementele componente ale sistemului.

6.In ce priveste caracterizarea sistemului international actual, se poate spune ca acesta este:

* un sistem (geografic) inchis, care se autoregleaza (prin procesul de redistribuire continua a puterii in cadrul sau);

* un sistem lipsit de autoritate centrala (al doilea motiv pentru care se autoregleaza);

* un sistem competitiv (fiind inchis, de la un punct, adancirea si multiplicarea interdependentelor impune cu necesitate colaborarea chiar si intre adversari si chiar si in timpul conflictului);

* care evolueaza prin structurare, urmata de de-structurare, urmata, la randul ei de un nou proces de structurare; in felul acesta, sistemul se “regenereaza“ (vezi perioada de dupa 1989 in Europa)

Evolutia Sistemului International

1.Inceputurile le constituie “lumile”, privite ca insule de organizare statala, care isi dezvolta in timp si un set de valori comportamentale, ce, la randul lui, contribuie si mai mult la coeziunea lor. Am avut astfel lumea greceasca, regatele din Orientul Mijlociu si Africa de nord, apoi lumea romana. Comunicarea dintre aceste lumi a existat, indeosebi pe calea comertului si a razboiului, fara ca sa ajunga insa la gradul de integrare al unei singure lumi.

2.Acest lucru s-a petrecut abia odata cu castigarea suprematiei de Roma, care, prin diplomatie si razboi – asa cum arata si Machiavelli intr-una din lucrarile sale pregatitoare pentru sfaturile din “Principele” – a reusit sa-si creeze imperiul. Abia acesta a fost un sistem relativ integrat, care a cuprins in interiorul sau organizarile social-statale din spatiul mediteranean. Este de remarcat ca, inca dinaintea cuceririi romane, in alte zone ale globului – vezi Asia de Est, sau de Sud, ori America – aveau loc, in mod independent, procese relativ asemenatoare. Problema care se punea era aceea a stabilirii legaturilor intre aceste focare de organizare pe care le reprezentau lumile respective.

3.Prima mare comunicatie/legatura de acest gen – daca excludem expeditia lui Macedon de dinaintea fauririi Imperiului Roman -o reprezinta invazia migratorilor, rezultat al actiunii marii centrifugi asiatice. Sub loviturile ei repetate, Imperiul Roman, ca prima etapa a integrarii europene si tentativa de creare a unui sistem relativ unitar in zona noastra, se dezintegreaza. Drept rezultat apar nucleii viitorului proces de re-integrare, care a evoluat de atunci pana in prezent – orasele, pe de o parte, si fermele intarite, pe de alta parte.

4.Treptat isi face loc organizarea feudala, in care populatia locala lucreaza pentru si ii furnizeaza soldati stapanului local, care reprezinta sursa autoritatii politice si juridice a locului. In schimb, el furnizeaza populatiei locale protectie. Cu timpul, din luptele angajate intre diferitii stapani locali, incep sa apara unii mai puternici, care, prin supunerea celorlalti, precum si a oraselor din zonele adiacente, isi largesc posesiunile – care insemnau prin ele insele putere – tinzand spre incoronare ca suverani ai statelor feudale.

5.Nu trece mult timp si, odata terminata, in linii generale, expansiunea interna, este initiata expansiunea externa, sub forma cruciadelor. Desi s-a spus ca lumea evului de mijloc a fost o lume imobila, cruciadele au demonstrat, din contra, dinamismul ei. [Atrag atentia asupra principalelor directii de expansiune ale stapanilor feudali: cei din sud (francezi, indeosebi) s-au indreptat spre Orientul Mijlociu (locurile sfinte), iar cei din nord (germanii) spre est si nord, de-a lungul tarmurilor Marii Baltice. A se vedea si actuala confruntare din interiul Uniunii Europene intre tentinta de a depalsa centrul de greutate spre nord – sustinuta de

Germania – si cea de a-l deplasa spre sud – sustinuta de Franta].

6.In drumul lor, ei au gasit: “alte sisteme internationale, fiecare dispunand de reguli si institutii ce reflectau o cultura regionala dominanta“

Dar care au fost, pana la urma, aceste sisteme care, ulterior au devenit parti componente ale sistemului international global. Acestea au fost:

* Crestinatatea Latina (in Europa);

* Sistemul arabo-islamic (din Spania pana in Persia);

* Sistemul indian (in subcontinent si spre estul acestuia), caracterizat de combinatia dintre cultura hindu si conducatorii islamici;

* Sistemul mongol-tatar (in stepele asiatice), islamic;

* Sistemul chinezesc (controlat multa vreme de mongoli)

7.Organizarea acestor sisteme a fost ierarhizata. Astfel, aveam in primul rand, sistemul propriu-zis, reprezentand nucleul. El dispunea de reguli clare in principalele domenii de activitate (religios, financiar, de guvernare, legal, comercial), precum si de memorie. Este de remarcat existenta unor deosebiri intre ele; de pilda, daca sistemul arabo-islamic era descentralizat, cel mongolo-tatar era inalt-centralizat. In al doilea rand, existau, intr-un cerc

imediat urmator, anumite zone mai putin dezvoltate (Africa sub-sahariana, Americile, Asia Australa), dispunand de o organizare proprie – nu atat de sofisticata ca centrul – si fiind in contact cu acesta.

8.Oricum, modelul de organizare a legaturilor dintre cercuri era cel imperial-hegemonic. Astfel, centrul se afla sub autoritatea/dominatia conducatorului suprem. Periferia era constituita din zonele locale autonome, care trebuiau sa recunoasca autoritatea conducatorului suprem si sa-i plateasca un tribut. Iar zonele de dincolo de periferie cuprindeau regatele si principatele independente. Raporturile dintre aceste tipuri de zone erau reglementate dupa cutume, unele chiar surprinse in tratate. In orice caz, sa retinem regula fundamentala a intensitatii mai mari a contactelor in interiorul acestor zone, comparativ cu cele stabilite cu exteriorul.

Pe acest fundal a inceput expansiunea europeana, care s-a derulat de-a lungul mai multor secole si a avut loc succesiv, in valuri. Astfel, primul val l-a constituit expansiunea iberica (spaniolii spre vest, impregnati ideologic, unde au gasit forme de organizare – deci si de rezistenta – mai putin evoluate, iar portughezii spre est, mai pragmatici, intalnind forme de organizare statala – inclusiv rezistenta mai mare – bine definite). A urmat apoi expansiunea olandeza, care a fost directionata atat spre vest (New York-ul a fost intemeiat de ei), cat si spre est (mai ales Indonezia), la inceputul anilor 1600. Asa a aparut si Africa de Sud, ca principal punct de sprijin pe acest drum. Cel de-al treilea val l-au constituit englezii – care, timp de cateva secole, au strabatut lumea in toate directiile -, urmati de francezi. Sub raportul continutului, expansiunea europeana a fost insotita de promovarea valorilor europene in teritoriile cucerite. Lucrul acesta a fost valabil pana la cel de-al doilea razboi mondial, cand stafeta este preluata de cele doua superputeri. Ca schema, s-a pornit de la expansiunea individuala, care a fost ulterior regularizata si, intr-o faza urmatoare, institutionalizata (prin intermediul organizatiilor internationale).

Sistemul International intre 1815 – 1914

1.Asa cum am putut vedea, sistemul international modern a fost creat prin expansiunea Europei, care a ajuns centrul sau. Pe continent, insa, odata cu infrangerea Frantei Napoleoniene (care, in termenii procesului producerii de putere, a marcat trecerea de la extensiv la intensiv), conducerea treburilor a fost preluata de un grup de puteri cunoscut sub numele de “Concertul Europei” (Austria, Marea Britanie, Franta – desi invinsa, mentinuta in “concert” – Prusia si Rusia, carora, in spatiul est si sud-est european li se asocia si Turcia), sau, popular, “Sfanta Alianta”. Pastratoare a valorilor europene ce au generat infrangerea spiritului revolutionar francez – in realitate, pastratoare a unui melanj de valori, caci cele ale revolutiei franceze nu au putut fi “extirpate” in intregime – ele vegheau la respectarea lor, intervenind ori de cate ori acestea erau incalcate, asa cum s-a intamplat, de pilda, in timpul revolutiilor de la 1848.

2.Concret, desi se socoteste ca ne aflam in prezenta celei mai lungi perioade de pace din istoria continentului – cei 100 de ani de pace -, datorate in principal absentei conflictelor majore intre marile puteri (a caror unitate de vederi si actiune – bazata pe absenta nevoii de conflict, dar si pe riscurile pe care acesta le implica – a si facut posibila existenta “concertului”), in realitate avem de-a face cu o “pace cu intreruperi”, mai dese in cea de-a doua parte a perioadei analizate. Aceste “intreruperi” au constat tocmai in aparitia conflictelor directe intre marile puteri: 1866 – razboiul prusaco-austriac, 1853-1855 – razboiul Crimeii, 1870-1871 – razboiul franco-prusac, 1877-1878 – razboiul ruso-romano-turc.

3.In ansamblu insa, aceasta epoca a coincis cu o perioada de avant tehnologic si industrial nemaiantalnit, pe fundalul unei explozii demografice fara precedent. (Dezvoltarea industriei face posibila, mai intai, cresterea populatiei, iar apoi, sporirea dimensiunii fortelor armate, care, in plus, sunt dotate in proportii de masa cu arme din ce in ce mai distructive, pregatindu-se astfel carnagiul primului razboi mondial).

4.Care au fost insa factorii care au contribuit la existenta unei perioade de pace atat de lungi ? Acestia au fost:

* dezvoltarea tehnologica si industriala (care a facut ca miza pacii sa fie mai mare decat cea a razboiului);

* solidaritatea puterilor europene (care erau crestine, “civilizate”, mesianice – sau “imperialiste” – si albe, aceasta fiind una din bazele expansionismului european in afara granitelor continentului);

* echilibrul de putere existent intre principalii actori europeni;

* canalizarea conflictelor, a competitiei in afara Europei, in colonii (vezi aplicarea tehnicii “sferelor de influenta” ca modalitate de evitare a conflictelor)

Treptat, insa, ca urmare a dezvoltarii diferentiate a marilor puteri europene, echilibrul de putere dintre ele se rupe, iar competitia pentru colonii se intensifica, astfel incat conflictele dintre ele se apropie tot mai mult de continent. Drept urmare, are loc o disparitie treptata a “concertului” in favoarea aparitiei unui proces de polarizare, care se materializeaza prin crearea celor doua aliante militare Antanta (grupand Marea Britanie, Franta si Rusia) si Puterile Centrale (Germania si Austro-Ungaria). In plus, asistam si la o integrare tot mai accelerata a continentului din punct de vedere al securitatii, pe fundalul transferarii tot mai masive a competitiei dintre marile puteri in domeniul armamentelor. Drept urmare, asistam, pe de o parte, la prevalenta “Planului de Razboi” asupra Diplomatiei (vezi avertismentul englez dat germanilor cu cateva ore inaintea invadarii tarilor de jos), iar, pe de alta, la crearea “domino-ului” securitatii (vezi secventa declaratiilor de razboi: Austria Serbiei, Rusia Austriei, Germania Rusiei, Franta Germaniei si, dupa invazia tarilor de jos, Marea Britanie Germaniei).

Sistemul European si Mondial in Perioada Interbelica

1. Primul razboi mondial a avut o importanta aparte, care este mai putin pusa in lumina. Astfel el a fost, din punct de vedere militar:

* primul razboi european care devine mondial (ceea ce ilustreaza caracterul global al sistemului international, precum si faptul ca Europa ocupa locul central in cadrul acestuia);

* primul razboi mondial industrial (socul celor 10 milioane de morti si aparitia relatiilor internationale ca domeniu distinct de investigatie stiintifica); de aici decurge faptul ca, pentru prima oara, nu mai este un razboi intre armate, ci intre societati, ca distinctia dintre civili si militari tinde sa dispara atat pentru ca toti sunt inhamati la carul razboiului si constituie tinta atacurilor inamicului, cat si pentru ca dimensiunile campului de batalie se extind extrem de mult.

* un razboi cu dublu caracter: static in vest si dinamic in est (primul aspect ilustreaza gripajul inclestarii unor mari puteri intr-un spatiu ingust, iar cel de-al doilea a pus bazele manevrei din cel de-al doilea razboi mondial);

* primul razboi in care cuceririle stiintei aplicate la domeniul militar devin mijloace de lupta utilizate efectiv (tancurile, aviatia, pistolul mitraliera, gazele de lupta, metodele matematice de lovire a submarinelor in imersiune, etc.)

2. In ce priveste consecintele politice, acestea au fost:

* Afirmarea principiului national (vezi cele 14 puncte ale lui Wilson), care – odata acceptat – a schimbat bazele organizarii teritoriale a Europei;

* disparitia imperiilor in Europa (inceputul procesului de lichidare a imperiilor in general);

* reglementarile de pace devin astfel baza noului status quo teritorial pe continent, valabil, in linii generale pana astazi (vezi aparitia Poloniei, a Cehoslovaciei, a Iugoslaviei, precum si desavarsirea unitatii noastre nationale); este de remarcat ca, in prezent, s-ar parea ca asistam la incercarile de recuperare “moderna” a teritoriilor pierdute in primul razboi mondial (in care principalul “pierzator” a fost Austro-Ungaria, si nu Germania, care a pierdut mai mult in urma celui de-al doilea razboi mondial ?!)

3. In ce priveste consecintele asupra sistemului international in ansamblul sau, se cuvin mentionate urmatoarele:

* faptul ca Germania, devenita prea puternica pentru Europa, nu mai putea fi controlata/invinsa, decat prin contributia puterilor extra-europene (SUA si Rusia);

* aceasta atrage o sporire a relevantei si in ce priveste si alte centre de putere pe plan mondial (SUA, Japonia), care nu reusesc insa sa “detroneze” Europa din locul central pe care il ocupa in ansamblul sistemului international;

* in conditiile retragerii Rusiei si SUA din sistemul european dupa terminarea razboiului, sarcina controlarii si impiedicarii Germaniei de a reveni este preluata de Franta si Marea Britanie – garantii status quo-ului astfel rezultat – si care, au urmarit, pe de o parte, pretentiilor teritoriale ale Germaniei spre est, iar, pe de alta parte, au incercat sa impiedice crearea “masei critice” determinate de apropierea Germaniei si Rusiei (amandoua puterile fiind “proscrise” din cauza initierii primului razboi si a revolutiei bolsevice);

* institutionalizarea sistemului s-a facut prin crearea Ligii Natiunilor (care a marcat o etapa nou in modalitatile de reglementare a situatiei dupa crize majore/razboaie); la inceput au fost Congresele (Viena 1815, Paris 1856, Berlin 1878), apoi Liga (permanentizarea metodei congreselor), urmata de ONU, careia, in prezent, au inceput sa i se adauge si Conferintele internationale – echivalentul congreselor de odinioara);

* privit prin prisma raportului dintre politica puterii si restrictionarea ei juridica, raportul se deplaseaza treptat dinspre consfintirea juridica a rezultatelor ei (congresele), spre restrictionare juridica (Liga si ONU), pentru ca astazi, in plus, sa consemnam, in absenta rezultatelor acesteia din urma, eforturi de administrare a consecintelor aplicarii ei (vezi conferinta asupra fostei Iugoslavii).

4. In ce o priveste, Romania a incercat sa duca atat o politica europeana, cat si subregionala, locala. Ordinea de prioritate de mai sus a fost consfintita prin constituirea statului national unitar roman, dupa primul razboi mondial. Pana atunci, prioritatea o constituia, din motive obiective, politica locala, care nu era lipsita totusi de o anumita perspectiva europeana, adesea chiar insemnata. In perioada la care ne referim, politica europeana a constat, pe de o parte, din sprijinul total acordat sistemului Ligii Natiunilor, iar pe de alta, din incercarea de contrabalansare a pericolului din est prin relatii privilegiate cu vestul, iar, in interiorul politicii occidentale, din incercarea de contrabalansare a puterii Germaniei prin contacte preponderent economice cu aceasta si politico-militare cu adversarii traditionali ai ei, Franta si Marea Britanie. Local, Romania a fost initiatoarea sistemului de aliante al Micii Antante (cu Cehoslovacia si Iugoslavia vizand Ungaria) si al Antantei Balcanice (cu Iugoslavia, Grecia si Turcia vizand Bulgaria).

5. In acest context, apropierea germano-rusa din 1940 a avut efecte catastrofale pentru Europa. Pe de o parte, blocand vestul prin mana libera acordata Germaniei (disparitia temerii luptei pe doua fronturi), permite inghitirea spatiului din est dintre cele doua puteri, spatiu in care ne aflam si noi (pactul Hitler-Stalin); pe acest temei, Ungaria, de pilda, care si atunci reprezenta, in valoare absoluta, doar 1/2 din potentialul romanesc, si-a putut atinge telurile revizioniste (dupa cum la fel a profitat si Bulgaria).

6. Cel de-al doilea razboi mondial – izbucnit inevitabil in conditiile practicarii unei politici a puterii nelimitate – a determinat:

* integrarea si mai mare a sistemului international, prin amploarea spatiului de desfasurare a operatiunilor militare si atragerea celorlalte centre de putere (SUA, Japonia), precum si a intregului sistem colonial, ceea ce a si dus apoi la prabusirea acestuia in ansamblu;

* aparitia unei noi ierarhii politico-militare, mult mai restranse, la baza careia s-a aflat in mod primordial posesia armei nucleare;

la randul ei, aceasta (respectiv cuplarea armei nucleare cu progresele in domeniul vectorilor) a dus la militarizarea pacii la un nivel nemaiantalnit pana atunci, caci, din cauza sporirii vitezei si razei de actiune a vectorilor, accentul s-a deplasat hotarator de pe fortele mobilizabile pe cele gata mobilizate, capabile sa actioneze in orice moment.

Trasaturile ordinii internationale postbelice

1.Lumea “postbelica”, respectiv asa cum am cunoscut-o intre 1945-1989, a reprezentat un moment aparte in istoria omenirii; niciodata inainte si, probabil, mult timp de acum incolo, sistemul international nu a ajuns si nu va mai ajunge la un grad de concentrare a puterii atat de mare! Practic, in plan politico-militar, toate zonele importante ale lumii – caracterizate de echilibre locale – erau conectate la echilibrul “central” dintre cele doua superputeri. Iar aceasta avea loc pe fundalul unui sistem economic cu caracter global.

2.O asemenea infatisare a sistemului international se datoreaza consecintelor celui de-al doilea razboi mondial; Intre acestea enumeram:

* Reasezari majore in echilibrul mondial de putere: puterile invinse (Germania, Japonia si Italia) au iesit pur si simplu din joc, iar altele – chiar invingatoare (Marea Britanie, Franta, sau China), desi au ramas in joc, nu au mai contat; disparitia imperiilor coloniale (prima faza a disparitiei imperiilor s-a petrecut in Europa, dupa primul razboi mondial) a fost, in egala masura, atat o ilustrare, cat si o cauza a caderii suferite de Marea Britanie si Franta dupa razboi.

* Venirea in prim plan a SUA si URSS – puteri extra-europene, fara aportul carora infrangerea Germaniei nu ar fi fost posibila – a marcat aparitia BIPOLARISMULUI. Confruntarea lor a fost, in acelasi timp,

– o lupta clasica, desi gigantica, pentru putere;

– o lupta ideologica (ideologia ca instrument al puterii; pentru ce URSS a dorit ca tarile est-europene sa devina comuniste ?)

* In plan tehnico-militar, aparitia armei nucleare si a rachetelor a schimbat destinul omenirii; razboiul este substituit de cursa inarmarilor (al carei scop era mentinerea “echilibrului terorii“), deoarece izbucnirea lui ar fi insemnat distrugerea civilizatiei umane. La fel a fost si cu “razboiul prin terti”.

* In plan economic, lumea a ajuns sa fie dominata de Statele Unite, care, pe baza uriaselor resurse de care a ajuns sa dispuna in urma mobilizarii lor pentru razboi, au ocupat pozitiile cheie in economia mondiala, ale carei institutii cu caracter global le-au creat dupa cum au vrut (acordurile de la Bretton Woods);

3.Institutiile ordinii mondiale postbelice au aparut in urmatoarea succesiune:

1944 – Acordurile de la Bretton Woods

1945 – Organizatia Natiunilor Unite (Consiliul de Securitate)

1947 – Tratatul de la Dunquerque (intre Franta si Marea Britanie indreptat impotriva Germaniei)

1948 – Tratatul de la Bruxelles (care a creat UEO)

1949 – Crearea NATO (ca o expresie a cooperarii politico-militare a americanilor cu vest-europenii in fata pericolului sovietic)

1949 – Crearea CAER

1955 – Crearea Tratatului de la Varsovia (ca raspuns la includerea Germaniei in NATO)

1957 – Tratatul de la Roma de infiintare a Pietei Comune (ca o expresie a competitiei economice a vest-europenilor cu americanii) – prefatata de o serie de acorduri si institutii anterioare.

1972-1975 – Conferinta pentru Securitate si Cooperare in Europa (ca o incercare de a uni cele doua jumatati ale continentului aflate in confruntare una cu alta)

4.Liniile de forta ale sistemului international postbelic erau urmatoarele:

* Pe plan politico-militar

– Confruntare Est-Vest

– Colaborare Vest-Vest si Est-Est (blocurile=expresie a dominatiei superputerilor asupra propriilor aliati)

* Pe plan economic

– competitie Vest-Vest

– Relatia Est-Vest era de fapt o relatie Nord-Sud

5.Principalele amenintari in cadrul sistemului erau preponderent VIZIBILE si EXTERNE (pericolul unei agresiuni din partea blocului opus). Concret, cele doua zone de amenintare proveneau din:

* posibilitatea unei erori (pe fundalul mecanismului descurajarii reciproce)

* posibilitatea unei escaladari necontrolate a unui conflict local

6.In ce priveste MECANISMELE DE REGLEMENTARE A COMPETITIEI, necesare ca urmare a realizarii reciproce ca, necontrolata, ea poate duce la dezastru, fiind, in acelasi timp expresia conflictului in conditiile adancirii interdependentelor, acestea erau:

* In plan politico-militar – negocierile de control al armamentelor si dezarmare:

1963: Nuclear Test Ban Treaty

1971-72: SALT

1987: Intermediate Nuclear Forces

1991: Conventional Forces in Europe

1992: START

* In plan economic – Grupul G7 (si cu tenta de coordonare politica) pentru evitarea consecintelor negative ale unilateralismului intr-o lume interdependenta, precum si pentru impiedicarea translarii competitiei economice in planul politico-militar.