TEORIA RELATIILOR INTERNATIONALE

Lector univ. dr. Irina Velicu

Anul 1, Semestrul 2

- sinteza cursului -

Facultatea de Relatii Internationale si Studii Europene (RISE)

Universitatea Spiru Haret

PRIMA MARE DEZBATERE Realism vs contra Idealism

1. Doctrina ‘Armoniei Intereselor’

2. Critica Realista a Doctrinei ‘Armoniei Intereselor’

3. Liberalismul in Era Post-Razboi Rece

4. Razboi si Pace

5. Democratia, Institutionalismul si Drepturile Omului

6. Spiritul Comertului si Globalizarea

Critica Doctrinei ‘Armoniei Intereselor’

In cartea sa Criza de 20 de ani Carr prezinta argumentul sustinut de idealisti (doctrina

armoniei intereselor sustinuta de cea a laissez faire) pentru ca mai apoi sa-l

deconstruiasca/critice facand apel atat la schimbarile istorice cat si cele ideatice. El

porneste de la problema fundamental a filosofiei politice: nevoia de a justifica obedienta.

Oamenii trebuie sa se supuna unor reguli de comportament pentru ca altfel societatea nu

poate exista. Pentru a produce/obtine supunerea populatiilor, s-au produs mai intai doua

tipuri de argument:

1. Argumentul utopic/idealist/liberal conform caruia ‘ceea ce este bun pentru

majoritate este bun pentru minoritate’; etica primeaza in fata politicii in sensul in

care oamenii se supun regulilor morale ale societatii deoarece inteleg ca ceea ce este

in interesul comun este si in interesul lor personal. Interesul privat trebuie sa fie

subordonat interesului public.

2. Argumentul realist conform caruia oamenii se supun in mod voluntar si rational

deoacere altfel le este teama ca vor fi penalizati si fortati de cei mai puternici sa se

supuna.

Pentru Carr, ambele argumente sunt dubitabile. Tensiunea intre ratiune si obligatie a

fost totusi moderata prin utopianismul secolului 18-19: promovarea ideii de supune ca

fiind o virtute etica si nu o obligatie/constrangere nefericita. Doctrina liberal a ‘armoniei

intereselor’ este de fapt aceasta forma de utopianism conforma caruia interesele

individuale sunt de fapt in armonie cu interesele comunitatii. Ceea ce este bine pentru mine

este bine si pentru comunitate si invers; daca eu imi urmaresc interesul propriu contribui

la realizarea interesului general. Aceasta perceptiva a fost popularizata mai departe in

economie prin scoala de gandire “laissez faire’. Inspirata de scrierile lui Adam Smith in

Bunastarea Natiunilor, filosofia laissez faire a devenit o politica dominant apeland la

metafora ‘mainii invisibile’: piata regleaza in mod armonios viata economica deoarece

fiecare om care are grija de propriul interes contribuie si inspira grija si binele ‘vecinului’ si

al tuturor in general. Astfel, H. Ford a ajuns sa afirme in 1930 ca tot ceea ce este bine dpdv

economic este si moral. Acest fapt parea paradoxal insa in contextul in care scria Smith –

societate de mici producatori care cautau sa-si maximizeze profitul – doctrina nu-si

dezvaluia potentialul negativ, bucurandu-se de popularitate si in contextual cresterii

productivitatii, populatiei si prosperitatii generale.

Carr aseamana comportamentul la nivel individual micro cu comportamentul

natiunilor-macro: se presupunea ca atata timp cat natiunile isi urmaresc propriile interese

au grija si de interesele umanitatii. Dezvoltarea nationalismului servea interesul

internationalismului. Abia mai tarziu, o data cu dezvoltarea capitalismului industrial si a

sistemului de clase, doctrina armoniei a primit o noua semnificatie fiind deseori o ideologie

a grupului dominant. Comertul liber la nivel global a fost justificat in idea de a maximize

interesele economice ale fiecarei natiuni. Insa in anii 1800, doar Anglia se putea bucura de

avantajele doctrine armoniei fiind destul de puternica economic pentru a isi deschide

granitele.

Insa statele mai sarace preferau protejarea economiei si a tarifelor pentru a nu fi

absorbite de monopolul industrial al englezilor. Progresul si armonia universal au ajuns

insa sa justifice sacrificial ‘celor slabi’ iar darwinismul politic a mers pana la a produce

imaginea popoarelor neliberale ca fiind inferioare si slabe. Asa cum scrie Carr, armonia

intereselor s-a realizat prin sacrificial Africanilor si a Asiaticilor care erau prea slabi pentru

a face fata competitiei.

Acest tip de moralitate a crucii si a prafului de pusca a ajuns sa fie neatractiva

pentru potentialii perdanti. La nivel de politica interna a statelor, in concordant cu ideile

marxiste ale redistribuirii, statele au inceput sa produca legislatie sociala pentru a ii proteja

pe cei vulnerabili. La nivel international, mai ales dupa 1919 statele europene dar si USA au

preferat sa practice protectionismul tarifar. Carr accentueaza asadar faptul ca este

periculos sa faci confuzia intre armonie ca process de armonizare prin actiune politica si

armonie ca fapt natural spontan. Nu este nimic natural in acest tip de armonie care poate fi

pretext universalism uneori si scuza pentru nationalism alteori. Dorinta de armonie si pace

mascheaza unori un interes in pastrarea status quo-ului iar alteori un pretext pentru

schimbarea status-quo-ului fara a lupta pentru aceasta.

Liberalismul in Era Post-Razboi Rece

Bazele liberalismului internationalist contemporan au fost puse in secolul 18 si 19

de liberalii care propuneau preconditiile uneri ordini globale pacifiste. Acestia argumentau

faptul ca posibilitatea de a evita razboiul prin extinderea simpatiei/preferiintei pentru

democratie (contrara autocratiei), comert liber (contrar protectionismului) si securitate

colectiva (contrar balantei puterii). Caderea comunismului la inceputul anilor 90 a

insemnat cresterea influentei teoriei liberale, continuand ideile idealismului si doctrine

laissez-faire criticate de E.H. Carr. Francis Fukuyama este cel care, in acest context istoric, a

proclamat ‘sfarsitul istoriei’ ca fiind momentul de sarbatoare maxim pentru liberalism,

ramas fara competitor ideologic o data cu esuarea comunismului in Europa de Est.

Castigatorii Razboiului Rece, liberalii, au echivalat triumful liberalismului cu finalul

evolutiei ideologice a umanitatii si instituirea statului liberal democrat si a economiei de

piata ca modele universale. Desigur si aceasta perspective entuziasta a ajuns sa fie

contestata: in ce masura se poate despre modelul occidental ca fiind ultima destinatie in

dezvoltarea umanitatii? Exista un conses global privind aceasta destinatie? Este lumea non-

occidentala dispusa sa imite modelul occidental?

Evenimentele politice ale anilor 2000 contrazic aceasta perspective entuziasta,

reamintindu-ne de validitatea argumentelor lui Carr privind relatiile de putere in politica

international. Pe de-o parte teza liberal sustinuta de Doyle afirma lipsa razboaielor intre

statele democrace: se presupune ca acestea si-au depasit instinctele violente si au

institutionalizat norme prin care sa-si pacifice relatiile. Pe de alta parte, statele sunt prinse

in lupte pentru putere si securitate. Neo-realistii sustin ca aceste aspiratii morale ale

statelor democratice sunt subminate de absenta unei autoritatii la nivel global care sa

reglementeze relatiile. Waltz observa cum politica interna a statelor se aseamana in general

-Razboiul Rece de exemplu sustine acest argument deoarece politica SUA si URSS avea

principii similar. Ca atare, pentru neo-realisti, explicatiile sistemice, legate de structura

international anarhica, si nu cele interne, legate de democratie, sunt mult mai plauzibile.

In plus, raspandirea capitalismului in majoritatea tarilor – globalizarea economica –

a ridicat multe probleme privitoare la efectele negative ale acestui proces asupra relatiilor

sociale traditionale, comunitatilor indigene precum si asupra mediului. Care sunt

consecintele globalizarii asupra suveranitatii statului national? Dar asupra comunitatilor

traditionale sau rurale?

Razboi si Pace

Pentru liberali pacea este starea de normalitate, naturala. Sub influenta gandirii

kantiene, sustinatorii liberalismului cred ca pacea perpetua este posibila deoarece oamenii,

in mod natural, doresc armonie si cooperare. Razboiul este nenatural, irational si costa mai

mult decat pastrarea pacii. Progresul atat la nivel individual si moral cat si la nivel de stat

este posibil, este linear si tine de o evolutie naturala si rationala. Filosofi precum Rousseau,

Kant, Cobden, Shumpeter sau Doyle considerau ca razboaiele sunt rezultatul dorintelor de

putere ale unor guverne/elite nedemocratice si militariste care urmaresc interese limitate.

In cartea sa “Drepturile Omului” Paine afirma faptul ca sistemul razboiului a fost

inventat pentru a pastra/perpetua puterea si statutul printilor, guvernantilor, soldatilor,

diplomatilor si industriei militare. Guvernele se folosesc de pretextul necesitatii razboaiele

pentru a creste taxele, a extinde aparatul birocratic, si a intensifica controlul asupra

populatiei. Daca ar fi sa aleaga, populatia ar alege mai curand pacea.

Asemanator, Schumpeter argumenteaza ca razboiul este doar implinirea instinctelor

aggressive ale unor elite nereprezentative. Inspirat de Kant, alegerea de a merge la razboi

trebuie sa fie luata doar cu acordul liber al cetatenilor. Statele liberale pot evita razboiul

deoarece deciziile sunt bazate pe drepturile/libertati cetatenesti, egalitate in fata legii,

libertatea cuvantului si domnia legii, respect pentru proprietate private, govern

reprezentativ si alegeri libere periodice. Razboiul este astfel comparat cu un cancer al

societatii umane; boala poate fi insa tratata cu democratie si comert liber.

In ce masura insa se poate vorbi de un astfel de comportament al statelor

democratice cand vine vorba de relatii cu state nedemocratice? Doyle recunoaste ca

apetitul pentru conflict exista deoarece statele totalitariste trebuie sa recunoasca

avantajele trecerii la democratie si piata libera. Filosoful liberal contemporan J. Rawls

afirma ca statele liberal-democrate se pot angaja intr-un razboi cu statele ne-democratice

pentru a se apara sau pentru a intervene in cazul unor violari grave ale drepturilor omului.

Realisti precum Waltz si Mearsheimer considera ca entuziasmul liberal nu acorda

importanta implicatiilor caderii comunismului in privinta bipolaritatii lumii politice

globale. Pericolul nuclear si balanta puterii dintre US si USSR in timpul Razboiului Rece

asigura un nivel ridicat de stabilitate international. Fara cei doi poli, unipolaritatea si

incertitudinea post-razboi poate avea efecte devastatoare. Din nou, pacea si

justitia/moralitatea pot deveni doar speculatii/doctrine ale celor puternici. Conflictele din

Balcani, cele din asa numitele state ‘esuate’ (Somalia, Papua Noua Guinee sau chiar

Indonezia) accentueaza faptul ca fragmentarea statelor nationale si razboaiele civile sunt

dovezi ale starii profund volatile si periculoase in era contemporana.

In acelasi fel in care neo-realistii critica doctrina liberal a ‘armoniei intereselor’, si

liberali precum Cogden critica ‘balanta puterii’ sustinute de realisti ca fiind o modalitate de

a ascunde interesele imperial ale marilor puteri urmarite prin industriile de armament si

razboi. Balanta puterii se refera practic la lipsa unei puteri dominante. Astfel ca, in

schimbarea aliantelor pentru a evita un hegemon, razboaiele erau uneori inevitabile. Insa si

conceptul de securitate colectiva ar putea fi privit ca fiind de fapt institutionalizarea unei

anumite ‘balante a puterii’.

Liberalii au ignorant astfel de conflicte din perspective realista. Societatile asiatice

sau islamice care au refuzat suprematia/superioritatea normative a occidentului liberal

ridica probleme majore teoriilor liberale. Suspiciunea stetelor periferice este fundamentata

tinand cont de faptul ca acestea au fost de-a lungul istoriei victimele interventiei

occidentale. Liberali contemporani precum A. Linklater au incercat sa propuna idea de

‘putere limitata’, respectful pentru lege sau constitutionalism pentru a atenua caracterul

exclusivist al democratiei liberale.

Spiritul Comertului si Globalizarea

Initial conceptual de ‘comert liber’ a avut la baza credinta ca statele isi pot urmari

scopul de a prospera folosindu-si ‘avantajul comparativ’: fiecare stat se va specialize in ceea

ce poate produce mai bine si-si va oferi ‘produsele’ in schimbul altor produse necesare

provenind din alte tari. Astfel se va evita nationalismul si autarhia (auto-suficienta).

Filosofii acestei doctrine cum ar fi Ricardo, Adam Smith, Tom Paine sau J.S. Mill au

propavaduit principiile comertului liber ca fiind modalitatea a a armoniza interesele

umanitatii: miscarea libera a bunurilor, capitalului, fortei de munca, ar insemna eliminarea

razboiului si revolutionarea statelor nedemocratice. Entuziasmul in contextul

industrializarii crestea si sperantele priviind prosperitatea crescuta a statelor prin

productie si schimb conducea inevitabil la un nivel de progres uman considerabil. Atat

imperialismul cat si autarhia nationalista erau privite de catre liberali ca fiind irationale si

reactionare, adica neliberale. Barierele nationaliste erau privite ca favorizand sentimente

limitate de mandrie, razbunare, ura si gelozie.

Astfel, presupunerile privind natura echitabila si justa a ‘mainii invizibile’ a pietei

libere au ajuns sa domine in era contemporana. In acest sens este important de observant

un fappt puternic sustinut de Karl Polanyi: piata (si laissez-faire) au fost si sunt rezultatul

unor politici de stat deliberate si nu fenomene naturale inevitabile asa cum se doreste a fi

perceptu deseori mai ales cand vine vorba de globalizare. Polanyi doreste astfel sa

deconstruiasca un mit puternic present in mentalul colectiv: cel conform caruia, urmarirea

profitului material personal este parte din conditia umana, este natural si inevitabil.

Astfel, Polanyi explica cum primul pas in economia de piata a fost marketizarea

pamantului si a fortei de munca in sec 18 pentru ca mai apoi, extinderea comertului liber sa

se realizeze prin crearea unor piete competitive de munca si prin dependent monedelor de

standardul aurului in sec 19. Dorinta de profit a fost astfel institutionalizata ca un

stimulant fortat. El considera ca atat liberalismul cat si marxismul au tendinta de a

presupune ca aceste dorinte/tendinte sunt naturale doar pentru ca au fost dominante intr-

o anumita epoca. Astfel, marea realizare a liberalismului a fost capacitatea de a popularize

o idea contextuala intr-un adevar cu pretentii universal. Piata libera a fost insa posibila prin

interventia permanenta, organizata, centralizata, controlata si deseori violenta a statului.

Piata este in parte un produs al statului si nu o alternative sau o putere rivala. De altfel,

istoria ne arata ca daca statul nu ar fi incercat sa modereze efectele negative ale pietei,

insasi viata pietei ar fi compromisa. In sec. 19 Anglia a intervenit pentru protejarea

publicului si a societatii prin legislatie sociala vitala privind orele de munca

corespunzatoare si legale, sanatatea publica, conditiile de munca din fabric, sindicatele.

Chiar si A. Smith a prevestit pericolul imens pe care pietele il pot produce: mana invizibila,

scria el, poate distruge posibilitatea unei existente umane decente daca guvernul nu ia

masuri sa previna aceasta distrugere iar aceasta interventie este necesara in orice stat

civilizat. Asemanator, autorul Marxists A. Gramsci argument ca piata este tot o forma de

reglementare guvernamentala introdusa prin mecanisme legislative si coercitive.

Institutionalismul, Democratia si Drepturile Omului

Credinta ca dezvoltarea comertului si cooperarii economice pot contribui la evitarea

razboielor au inspirit crearea unor institutii de integrare economica sum ar fi UE. State

precum Germania si Franta care de-a lungul istoriei obisnuiau sa-si resolve disputele prin

razboi au cazut de acord sa coopereze intr-un cadru politic/economic reglementat in

comun. Astfel, cooperarea si interdependenta economica (in chestiuni tehnice si mai apoi

generale) inhiba tendintele militariste, dupa cum argument Mitrany. Asa cum sustin

Keohane si Nye, statele isi pot largi definitia asupra interesului national prin apartenenta la

organizatii internationale.

Liberalismul institutionalitist accepta ideile neo-realiste privind importanta statului

si a conditiei internationale anarhice insa accentueaza necessitate crucial a cooperarii:

consecintele anarhiei pot fi attenuate prin crearea unor regimuri (cum este cel al

comertului liber) sau a unor institutii care aduc cu sine o mai mare capacitate de a

reglementa si a prezice cursul evenimentelor. Institutiile isi pot asuma rolul de a crea

obiceiuri procedural, monitorizarea respectarii procedurilor precum si aplicarea de

sanctiuni. Neo-realistii insa accentueaza faptul ca statele sunt mai curand interesate sa

supravietuiasa si ca atare securitatea strategic va fi mereu prioritara si nu interdependent

economica. Nevoia de siguranta/securitate va tempera mereu orice aventura economica cu

atat mai mult cu cat inegalitatile economice si vulnerabilitatile nu sunt impartite in mod

egal pe piata globala.

Idea de drepturile universal ale omului are ca origini traditia iluminista occidental a

dreptului natural (inspirit de contributiile intelectuale ale lui Grotius in privinta unor legi

ale natiunilor, Rousseau in privinta contractului social si Locke cu consimtamantul popular

si limitele suveranitatii). Incepand cu Magna Carta (1215), dezvoltarea Legii Comune

Britanice si Legea Drepturilor (Bill of Rights – 1689) s-au pus bazele unui regim juridic de

protectie a individului. Alte exemple: Declaratia de Independenta a Americii in 1776;

Declaratia drepturilor omului in Franta 1789; Declaratia Universala a DO (1948);

Desigur si aceasta conceptualizare a fost tinta unor critici (neo-realisti,

(neo)marxisti) care considerau ca reprezinta un pretext pentru interventie in politica altor

state. In plus, de exemplu, modelul Asiatic al confucianismului ofera principia etice si

sociale privind armonia, ierarhia si consensul care insa nu sunt compatibile cu modelul

(mai curand competitive si individualist) al Occidentului. Gasim de aceea in acelasi timp

ironic faptul ca tocmai in unele dintre aceste tari asiatice majoritatea drepturilor si

libertatilor de baza – asociere, munca decenta, mediu sigur etc. – sunt abuzate tocmai in

procesul de indeplinire a politicilor de piata si liberalizare incurajate de Occident.

Liberalii sustin insa si idea de democratie intrucat sunt suspiciosi in privinta

formelor concentrate de putere si in special de puterea statului. In acest sens,

democratizarea politicii interne a statului ar produce reforme sociale si economice

esentiale care s-ar traduce si intr-o imbunatatire substantiala a politicii externe.

Realismul si Neo-Realismul

Nici o alta teorie nu a influentat mai mult forma si structura dicsiplinei RI decat

realismul mai ales in sub-domeniile Studii de securitate sau Economie Internationala.

Realismul incearca sa descrie sis a explice realitatea politicii globale ‘asa cum este ea’ decat

asa cum ne-ar placea sa fie (cu alte cuvinte descriptiv/predictiv si nu normative). Lumea,

asa cum o descriu realistii, este in primul rand nesigura si periculoasa, violent fiind un

fenomen endemic. Avand o perceptive conflictuala asupra politicii, realistii accentueaza

centralitatea autoritatii statului-natiune chiar si atunci cand se vorbeste de procesele

globalizarii, cand tot asa numitele ‘mari puteri’ dau tonul miscarilor libere ale capitalului

sau ale persoanelor.

Relevanta acestei teorii a aparut cu atat mai mare intr-un secol cum a fost secolul xx

cand puterea militara si razboaiele au fost la ordinea zilei. Realistii sunt sceptici cu privire

la posibilitatea de a exista pace si armonie intre state. Sfera internationala este

caracterizata de suspiciune, competitive intre state aceasta neputand imita forma de ordine

sociala din interiorul unui stat. Nu se poate vorbi de o ‘societate’ internationala deoarece

nu exista reguli de comportament care sa constranga toate statele in mod asemanator.

Astfel, realistii vad politica international ca fiind repetitive, nelasand loc reformelor sau

schimbarilor radicale.

Inceputurile Realismului

Parintii fondatori ai realismului modern au fost E.H. Carr si Hans Morgenthau.

Scrierile lor au fost motivate de observatia incapacitatii statelor (si al gandirii

‘idealiste/utopice/liberale) de a evita razboiul mondial. Publicata la inceputul celui de al

doile razboi mondial, cartea lui Carr ‘Criza de 20 de ani’ (1939) nu reprezinta propriu-zis

un manual de RI ci mai curand o critica a ‘intelepciunii’ societatii respective in care ideile

liberale au inspirat aranjamentele politice post-razboi (Liga Natiunilor, securitate

colectiva).

Asa cum am mentionat si intr-un capitol anterior, aceste idei erau, din perspective

lui Carr, utopice in sensul in care idealul de a opri razboiul si a promova pacea si armonia

era de neatins si mai mult, ascundea interese diferite. Pentru Carr, inceperea unui nou

razboi mondial confirma aceasta perceptie. La fel de utopice erau pentru Carr si ideile de a

inlocui ‘diplomatia secreta’ cu consimtamantul public privind politica externa sau

libertatea oricarui stat de a fi autonom. Pentru Carr, era periculos sa-ti stabileste

politica in functie de dorintele unora (in mod normative, a ceea c ear trebui sa existe din

punct de vedere moral sau c ear placea unora sa fie).

Conform lui Carr, presupusele principii absolute si universal postulate de liberali

(pace, armonia intereselor, securitate colectiva, comert liber) nu reflecta decat interesele

de politica nationala ale marilor puteri. Cu alte cuvinte, aceasta mentalitate serveste mai

mult interesele celor privilegiati si puternici si de aceea nu poate avea ca si consecinta

pacea universala. Fara a se opune ideii de moralitate per se in relatiile intre state, Carr

dorea doar sa atraga ca acesta idée poate deveni universal doar prin actiunea grupurilor

politice dominante si cand acestea vor fi recunoscute la nivel global ca fiind tolerante,

pacifiste si neopresive.

Carr promova mai curand analiza observativa si gandirea analitica/empirica in

studiul RI. El nu considera ca statele sunt ultima forma de organizare politica si anticipa

faptul ca acestea vor trece prin perioade de dezintegrare, centralizare, fragmentare,

integrare etc. Astfel, conceptual de suveranitatea va deveni, in viziunea sa, mult mai confuz

decat era in vremurile in care el scria. In acest sens, abordarea sa este mai mult istorica,

privilegiind observarea cauzelor si efectelor in istorie, considerand ca disciplina si teoria

Relatiilor Internationale trebuie sa apara ca rezultat al acestor evenimente istorice si nu

vice-versa. Etica este astfel, in viziunea sa, o functie sau un produs al puterii politice.

La puţin timp după al doile război mondial, Hans Morgenthau aparea cu volumul

„Politica între naţiuni” ( 1948), carte ce se apropie mai mult de cerintele unui manual de

relatii international prin argumentatia si structura sa (elaborarea celor sase principii ale

realismului ca sistem teoretic empiric inspirat de legile stiintelor naturale si ghid de

practica in politica americana). Gandirea lui Mongenthau accentua faptul ca politica şi

societatea în general sunt guvernate de o legea obiectivă care izvoraste din natura umana.

El afirma ca acţiunile statelor nu sunt determinate de principii morale şi aranjamente

legale ci de interese şi putere.

Un principiu al realismului teoretizat de autor este acela că interesul statelor este

definit în termeni de putere ca motor care determină toate raportările reciproce ale

statelor. Puterea este fundamentata pe opt baze diferite: geografia, resursele naturale,

capacitatea industriala, pregatirea militara, populatia, caracterul national, moralul national

si calitatea diplomatiei. Sfera politica este o lupta pentru putere si autoritate in sensul in

care natiunile lupta pentru un control efectiv asupra mijloacelor coercitive, cat si pentru

legitimitate. Morgenthau a aplicat „lupta pentru putere”, inerenta naturii umane, la nivelul

statului; sfera internationala nu are nici o autoritate superioara, comparabila cu statul la

nivel national, care sa reglementeze relatiile, nici un arbitru.

Sase Principii ale Realismului

1. Legea obiectiva in natura umana: Politica este guvernata de legi obiective care isi au

originea in natura umana. Pentru Morgenthau, omul are trei impulsuri de baza: impulsul de

a trai, impulsul de reproducere si impulsul de a domina; resursele fiind insuficiente, se

ajunge usor la lupta pentru putere. A produce ‘teorie’ in relatiile internationale inseamna a

constata faptele si a le da un inteles cu ajutorul ratiunii si acceptarii faptului ca natura

umana, desi imperfect, nu se poate schimba.

2. Interes definit in termeni de putere. Pentru a intelege politica international este

important sa definim conceptul de interes definit in termeni de putere. În această abordare,

conceptul de putere descrie autonomia politicului fata de religie sau morala.Chiar daca

liderii isi pot justifica conduita in termini ideologici sau valorici (ex. liberal democratie),

este mereu o diferenta intre ceea ce isi doresc (sensul normative al actiunilor) si ceea ce se

poate face in realitate.

3. Interesul national este un fapt obiectiv dat si va persista de-l lungul istoriei chiar daca

formele si natura puterii statelor va suferi modificari, Interesul national nu este moftul unui

lider sau unor lideri, partied etc. Interesul national este singura busola in actiunea statelor

iar acesta este mereu definit in termini de strategie militara si capacitate economica.

4. Statele nu sunt agenti morali si de aceea nu sunt ghidate in functie de anumite principii

morale. Doar indivizii pot fi influentati de coduri morale insa statele nu sunt agenti morali.

Desigur, actiunile pot avea consecinte morale si de aceea trebuie atentie si precautie in

analiza eventualelor consecinte.

5. Nu exista principii morale universale. Deoarece nu exista un consens universal

acceptat asupra unui cod etic, aceste principia morale generale ale oamenilor nu pot fi

ridicate la rang de universalitate. Chiar daca putem deghiza o actiune sub forma ‘ protectiei

drepturilor omului’, folosirea acestui limbaj moral poate doar sa ofere legitimitate unei

actiuni care este de fapt in concordant cu un interes de putere national.

6. Sfera politica este autonoma fata de orice alta sfera fie ea religioasa sau morala.

PROBLEMELE REALISMULUI TRADITIONAL

De-a lungul timpului au fost formulate o serie de critici fata de doctrina realista. Cea

mai cunoscuta este desigur critica liberal despre care am vorbit indirect si in sectiunile

anterioare. De asemenea, critica marxista arata faptul ca realismul poate fi criticat pentru

perpetuarea si reproducerea sistemului de state nationale si implicat a capitalismului

(relatiilor de productie capitaliste si interesele industriale) atat la nivel national cat si

international.

Robert Cox afirma ca realismul contribuie la stabilitatea si status-quo-ul existen si

astfel tolereaza inegalitatile economice si sociale care exista in cadrul statelor si intre

natiuni justificand actiunea claselor dominante ca fiind cursul ‘firesc’ obiectiv al lucrurilor.

Postularea realitati ca fiind imuabile /fixe, realistii resping/descurajeaza orice

posibilitate de transformare a societatii si implicit orice reforma. In acest sens, neo-

realistul B. Buzan afirma ca realismul este in esenta o ideologie conservatoare.

NEO-REALISMUL

In urma scrierilor lui Kenneth Waltz din anii ‘80 neo-realismul s-a conturat ca teorie

dominanta in cadrul disciplinei relatii internationale. De asemenea scrierile lui Barry Buzan

si ale economistilor Robert Gilpin sau Stephen Krasner au contribuit in acest sens,

incercand sa sustina argumentul centralitatii statului intr-o lume care devenea din ce in ce

mai interdependent si in care actorii transnationali capatau mai multa putere. Conform

acestor autori, idei precum ‘regimuri’ sau ‘stabilitate hegemonica’ au fost inventate pentru

a masca continuitatea statismului in economia globala.

Waltz afirma ca prin descrierea sistemului international intr-o maniera unitara

formata din unitati si niveluri structural distinct dar inter-conectate, neo-realismul

stabileste autonomia politicii internationale si posibilitatea crearii unei teorii despre

aceasta. De aceea, este necesar a face diferenta intre domeniul/sfera statelor si politica

interna a statelor cu propriile tipuri de organizare politico-sociala-economica-religioasa. In

acest sens, realismul lui Waltz este structuralist: pune accent pe domeniul international ca

sistem si avand o abordare sistemica si nu de analiza a unitatilor componente din cadrul

sistemului (statele).

Intrebarea de la care porneste Waltz este: cum se face ca state diferite (ca politica

interna/organizare etc.) se aseamana atat de mult in ceea ce priveste politica lor externa?

Desigur, exemplu pe care il ofera Waltz se refera la principalele mari state implicate in

Razboiul Rece (Statele Unite ale Americii si Uniunea Sovietica), ambele fiind in principal

interesate de cresterea puterii militare, competitia pentru avantaje strategice si folosirea

sferei lor de influenta pentru a isi urmari interesul national. Explicatia lui Waltz este:

constrangerile sistemice ale sistemului international determina statele sa se comporte la

fel, omogenizand political lor externa. Structura (international) da contur actiunilor sale

componente (state si indivizi) ci nu vice versa. Iar structura este anarhica impunand astfel

statelor acumularea permanenta de putere. Sistemul international are trei caracteristici

esentiale:

1. Principiul de ordine este anarchic – contrar celui ierarhic din interiorul statului. De

aceea statele sunt practice ‘socializate’ in spiritual competitiei, lipsei de incredere

reciproca, auto-suficientei, supravietuirii.

2. Caracterul unitatilor sistemului este identic – statele se comporta identic adica

incearca sa-si mareasca puterea si nivelul de securitate.

3. Distributia puterii intre state difera – statele sunt identice ca functii dar diferite ca si

capacitate. Este de aceea importanta distinctia intre ‘marile’ puteri si statele slabe.

Critici aduse neo-realismului

A. Linklater, autor contemporan, afirma ca exista o mare problema cu sistemul

anarchic deschis de Waltz in sensul in care nu lasa loc de nici un fel de schimbare care sa

poata fi produsa de unitati (state). Desi asta ar explica longevitatea sistemului international

conflictual, poate ca puterea structurii internationale de a determina comportamentul

statelor. Insa istoria ne arata ca din ce in ce mai multe state au prefera democratia si au

contribuit la extinderea zonei democrate si liberale. O societate international bazata pe

interese, institutii si valori comune, asteptari si procedure mutual de coexistent, se poate

astfel contura ceea ce infirma pesimismul neo-realist.

In plus, criticile epistemologice ale unor autori precum Cox sau Ashley au de

asemenea in vedere caracterul conservator al ‘ideologiei’ ne-realiste. Acestia critica neo-

realismul pentru naturalizarea si reificarea sistemului international (structurii) tratandu-l

ca pe un dat natural permanent sau fix si nu ca pe un fapt ce trebuie plasat in istorie si

temporar/variabil. Conform acestor critici, intentia neo-realista este de a legitima status-

quo-ul.

Globalizarea si Unipolaritatea

Realistii scolii relatiilor internationale privesc cu scepticism schimbarile: arena

globala apartine tot relatiilor inter-nationale deoarece statele primeaza in fata altor

entitati. Globalizarea nu a reusit sa schimbe trasatura esentiala a sistemului international:

diviziunea in state-nationale. Ba mai mult, globalizarea si statele lucreaza in tandem in

ciuda pretentiilor anti-statism ale (neo)liberalilor in presupusa incercare de a limita

puterea statului. Desi interactiunile sunt intensificate si societatile sunt interconectate,

statele raman suverane si lupta pentru putere. STatele puternice sunt de fapt ‘mana

invizibila’ a pietelor. Majoritatea activitatilor economice si corporatiilor au originea intr-un

stat national. Oamenii sunt tot cetateni ‘fideli’ ai unor state. Puterea nuclear e mai puternica

inhibitoare a conflictelor decat interdependent economica. Unipolaritatea este periculoasa

prin instabilitatea adusa.

Concepte de baza: Natura umana, Putere, Securitate, Stat-natiune, Suveranitate, Razboi,

Balanta puterii, Anarhie, Bipolaritate, Cooperare, Pace, Armonia intereselor, Securitate

Colectiva, Organizatii Internationale,

Rationalismul sau Scoala Engleza

Abordarea rationalista in relatiile internationale este asociata cu ganditorii clasici

Grotius si Vattle dar si cei moderni cum ar fi Wight, Bull sau Vincent. Conform acestora,

motivul pentru care nu exista o teorie unitara in relatiile internationale este pentru ca cele

doua teorii ale primei dezbateri – liberalismul si realismul – nu au cazut de acord asupra

faptului ca in ciuda anarhiei sistemului international, exista un sentiment de apartenenta la

comunitatea umana care face posibila existena unei societati internationale intr-o variant

reformata.

Conform rationalismului, sistemul international nu este o stare de razboi ci exista un

nivel surprinzator de ordine internationala deoarece statele detin un monopol intern

privind controlul asupra instrumentelor violentei si ca suverani nu au nici o obligatie sa se

supuna unei autoritati superioare. Conceptul principalul in cadrul scolii de gandire

rationaliste a fost cel de ‘societate internationala’. Istoria ne ofera exemple de astfel de

societati care au avut in comun elemente lingvistice, cultural, religioase, artistice care au

facilitate comunicarea si intelegerea reciproca.

Elemente ale societatii internationale pot fi gasite inca de la primele forme de

organizare colectiva/sociala a umanitatii. De exemplu, forme timpurii de diplomatie si

tratate au existat inca din antichitate in Orientul Mijlociu. Sau, relatiile intre statele-orase

ale Greciei antice aveau mai multe tipuri de trasaturi societal cum ar fi arbitrajul sau

medierea. De asemenea, China antica, India sau Roma au avut caracteristici distincte de

societati internationale. Societatea europeana medieval continea un melanj complex de

structure supranationale, nationale si subnationale. Biserica catolica juca un rol esential in

elaborarea bazei normative a acesteia. In plus, islamul avea o intelegere distinct a unei

astfel de societati.

Razboaiele napoleoniene au fost urmate de transformari normative la nivel de societate

catre mai multa ierarhie si management imperialist. Societatea internationala moderna s-a

format in urma a numeroase conflicte violente europene, colonialism, razboaie mondiale,

toate acestea pentru a crea statul modern care are la baza urmatoarele principii:

suveranitate/ independenta,

egalitatea legala a statelor,

non-interventie in afacerile interne ale altor state,

diplomatie,

dreptul international,

balanta puterii

Primul dintre aceste principii a fost recunoscut formal la nivel international prin Pacea

de la Westphalia (1648) prin care practic se stabilea impartirea lumii in state-natiune si

recunoastere suveranitatii egale a statelor europene. Conventiile si declaratiile ONU au

declarat dreptul tuturor popoarelor la independenta teritoriala si suveranitate.

Acest tip de gandire a fost deseori criticat pentru ca a legitimate ordinea opresiva a

sistemelor colonialist europene. Stephen Krasner (1999) considera ca principiul

suveranitatii a fost intotdeauna nimic mai mult decat o fictiune legala, o ‘ipocrizie

organizata’ care mascheaza modul in care statele puternice isi pot atinge obiectivele. De

exemplu, Concertul Europei a justificat dominatia Africii si Asiei prin misiunea aducerii

beneficiilor civilizatiei in aceste regiuni, in ciuda crimelor umanitare produse.

Societate sau sistem international?

In cartea sa Societatea Anarhica, Hedley Bull argument ca exista o societate

international si o definea ca fiind aceea expresie comuna de acord intru cooperare intre

state care se recunosc ca fiind asemanatoare datorita unor interese si valori comune care le

fac sa se angajeze si la un set de reguli comune care sa le reglementeze relatiile si

procedurile institutionale (1977). Deoarece exista un interes comun in a-si impune

constrangeri/a retine de la folosirea fortei, statele vor dezvolta si arta acomodarii si a

compromisului. Evolutia spre ordine si civilizare este inevitabila, asa cum spunea Adam

Watson, aratand spre sistemele trecutului, regulile si institutiile s-au dezvoltat pana cand

membrii au devenit mai constieni de valorile comune.

Conform lui Wight comertul si cooperarea au aparut pentru prima oara in regiuni cu

un nivel ridicat de unitate lingvistica si culturala. Constientizarea diferentierii lor cultural

fata de popoarele ne-civilizate a incurajat comunicarea ce a stat la baza drepturilor si

obligatiilor care ii vor lega ca

membrii ai unei societati

exclusiviste a statelor.

Bull insa considera ca nu este

nevoie de un sens de unitate

culturala, religioasa sau lingvistica

pentru ca societatea internationala

sa se formeze. Bull face distinctive

intre Societate sau sistem

international: un sistem apare

atunci cand mai multe state au

suficiente contacte si influenta

reciproca pentru a crea un sistem

comun. O societate apare insa atunci

cand mai multe state devin

constiente asupra intereselor si

valorilor comune si isi creaza un set

comun de reguli care sa le reglementeze relatia. Exista o nevoie pragmatic de a coexista

care produce ceea ce Bull numeste ‘cultura diplomatica’ – un sistem de conventii si

institutii care prezerva ordinea intre state cu culture/ideologii sau aspiratii diferite. In

mod asemanator, Vincent argument ca acest concept de ‘societate internationala’ este mai

curand utilitarista si functional decat cultural sau moral in character.

Rationalistii resping abordarea sistemica a realistilor intrucat pentru ei, o anumita

doza de civilizatie poate fi adusa conditiei anarhice a sistemului printr-o intelegere morala,

Date cheie in evolutia societatii internationale

1648 - Pacea de la Westphalia pune capat

Razboiului de 30 de ani

1713 – Tratatul de la Utrecht (consolideaza

conceptual de suveranitate propunand stabilirea

unor granite geografice)

1776 - Razboiul de Independenta American

1789 – Revolutia Franceza

1815 – Concertul Europei

1919 – crearea Ligii Natiunilor

1945 – crearea ONU

1948 – Declaratia Universala a Drepturilor Omului

1960 – Adunarea Generala a ONU condamna

colonialismul ca pe un refuz al drepturilor omului

1989 – Caderea zidului Berlinului (comunismului)

legala, intersubiectiva a statelor. In eseul lui Wight, legitimitatea internationala este

asemanatoare celei din politica nationala; majoritatea statelor se coordoneaza conform

principiului ca statul reprezinta natiunea in ansamblu. Astfel statele sunt membre legitime

ai societatii internationale, respectand drepturile omului si democratia. Cu alte cuvinte,

rationalistii sunt interesati de modul in care societatea statelor poate promova dreptate

pentru indivizi si, in acelasi timp, poate asigura ordinea.

In cartea sa “Societatea anrhica” Bull face distinctie intre 2 interpretari ale societatii

internationale iar aceasta distinctie este cruciala pentru dilemele etice in interventia

umanitara:

1. Perceptia solidarista – cea inspirata de Grotius, care afirma ca statele pot fi solidare

prin respect fata de aplicarea legii. Se poate face o diferenta clara intre razboaie drepte si

nedrepte si exista un drept de intervantie umanitara, deoarece indivizii sunt subiecti ai legii

internationale si membrii de drept ai societatii internationale. Exista un cadrul normative

care poate fi privit ca fiind universal si se contureaza in jurul conceptiei de drepturi

fundamentale ale omului. Fiecare om ar trebui sa se bucure de protective indifferent de

comunitatea/statul din care face parte. Daca drepturile civile sunt inculcate, este de datoria

comunitatii internationale sa intervina pentru a asigura o structura de cooperare sigura.

2. Perceptia pluralista – este sustinuta de juristul international al secolului al XVIII-lea

Vattel, care respinge perceptia solidara pentru ca vede statele ca incapabile sa fie solidare

si capabile sa cada de acord doar asupra unor obiective restranse. In plus, statele si nu

indivizii sunt membrii ai societatii internationale. Statele au responsabilitatea de a isi

proteja proprii cetateni si securitatea comunitatii sale in general. De aceea, non-interventia

si respectful pentru suveranitate ar trebui sa ramana principiile de baza ale societatii

internationale.

Incompatibilitatea intre ‘drepturile omului’ si principiul suveranitatii

La sfarsitul celui de-al doilea raboi mondial, intrebat daca societatea internationala

va deveni mai solidara, Bull a raspuns ca este prematur sa avem astfel de asteptari. Bull

argumenteaza ca, in trecut, scopul de a conserva suveranitatea statului se ciocnea uneori cu

scopul de a asigura balanta puterii (pacea). De exemplu, independenta Poloniei a fost

sacrificata in sec. XVIII pentru acest echilibru international; Liga natiunilor a alea sa nu

apere Abyssinia de agresiunea Italiei deoarece Anglia si Franta aveau nevoie de Italia

pentru a contrabalansa puterea Germaniei naziste. In astfel de cazuri, intotdeauna ordinea

a prevalat in fata justitiei, chiar daca se presupune ca toare statele trebuiau tratate in

acelasi fel.

Astfel de exemple de tensiune intre intre ordine si dreptate apar si in zilele noastre,

insa exista idei diferite despre ceea ce inseamna dreptatea, si de multe ori principiile

dreptatii internationale sunt aplicate selectiv, asa cum a fost cazul tribunalelor de razboi

dupa cel de-al doilea razboi mondial, sau actiunea NATO impotriva Serbiei in 1999. In

ultimii 50 de ani societatea international a evoluat in directia cresterii importantei

drepturilor omului astfel ca principiul central al suveranitatii a fost pus la indoiala.

Consensul privind necesitatea promovarii democratiei si a garantiilor constitutionale

pentru apararea drepturilor omului a fost extins gradual. In plus, in contextual globalizarii,

capacitatea statului national de a isi proteja proprii cetateni a fost slabita (Buzan, 2004).

Mai multi autori importanti ai disciplinei au incercat sa puna bazele unui set de

valori transculturale si standard etice care sa devina universale (inclusiv H. Bull). Insa, nici

pana in momentul de fata nu exista un consens asupra posibilitatii incalcarii suveranitatii

nationale a unui stat in numele ‘drepturilor omului’. Cei care promoveaza universalitatea

drepturilor omului au ajuns sa inteleaga ca nu este vorba ca unele popoare nu sunt

suficient de civilizate si ca astfel de tensiuni privind intelegerea drepturilor sunt inevitabile

intr-o societate multiculturala.

John Vincent practice sustinea idea de interventie umanitara in detrimentul centralitatii

conceptului de ‘suveranitate’ sau non-interventie. In cartea “Drepturile omului si Relatiile

Internationale” Vincent argumenta ca dreptul fiecaruia de a nu muri de foame este un drept

fundamental asupra caruia toate statele pot cadea de acord indiferent de diferentele in

ideologia politica. Astfel, Relatiile Internationale ar trebui sa se concentreze si pe

chestiunea dreptatii si nu doar a ordinii si ar putea sa avanseze daca si-ar propune sa aiba,

ca preocupare cruciala, eradicarea saraciei si a foametei.

Insa Bull sustine ca ordinea societatii internationale poate fi asigurata prin respectul

fata de suveranitatea tuturor. Fiecare societate trebuie sa-si promoveze propria notiune de

ordine (good life) in cadrul teritoriului sau. Ordinea internationala este morala deoarece

semnifica ordinea societatii umane in ansamblu. Bull considera ca ordinea umanitatii (si nu

a statelor) este o valoare morala principala, si ca o “societate sau o comunitate” umana

globala ar trebui sa devina scopul oricarei inteligente si sensibile. Aceasta forma de

cosmopolitanism afisata de Bull indeamna statele sa incerce sa imbunatateasca societatea

internationala in permanenta. Bull era preocupat de aroganta occidentului si de faptul ca

“drepturile omului” puteau fi folosite ca un pretext pentru interventii nejustificate in

politica nationala a altor state.

Atat Bull, cat si Vincent au aratat ca revolta impotriva Occidentului si respingerea

suprematiei albilor a reprezentat o tema principala in tranzitia de la o societate europeana

limitata la una universala. Cerinta pentru egalitate rasiala a demonstrat ca ordinea

internationala nu se poate sustine fara ca popoarele “lumii a treia” sa-si realizeze aspiratiile

pentru dreptate. Una dintre principalele probleme ale societatii internationale a fost

politica de apartheid. Bull a argumentat ca aceasta politica este rezultatul nefericit al

consensului “moral” global in anii ’70-‘80, in contextul razboiului rece.Revolta impotriva

suprematiei Occidentului ne arata cum societatea internationala poate deveni mai solidara,

si poate sa lucreze in mod constient pentru stabilirea unor standarde etice transculturale.

Insa, Bull a mentionat faptul ca niciuna dintre marile puteri nu are viziune morala pentru a

aborda problemele dintre Nord si Sud. Cultura cosmopolitana emergenta, sub impactul

globalizarii, este in continuare in favoarea culturilor dominante ale Occidentului.

John Rawls, un theoretician liberal important al zilelor noastre, argument in cartea

sa The Laws of Peoples (1999) ca in spatele unui ‘val al ignorantei’ (privind preferintele si

statului personal) orice cetatean ar fi de acord cu principiul suveranitatii si non-

interventiei, respectarii tratatelor si cooperare globala (cu alte cuvinte, conceptia pluralista

a societatii internationale). Rawls a adaugat ca interventia umanitara ar fi acceptata doar

atunci cand exista o violare masiva a drepturilor omului.

Revolta impotriva Occidentului si expansiunea Societatii Internationale

Impactul acestei revolte a devenit o tema principala in scrierile rationalistilor din

anii ’80. Civilizatiile Europeana, Chineza, Indiana si Islamista erau cele patru sisteme

regionale principale si majoritatea guvernelor din aceste grupuri considerau ca fac parte

dintr-o civilizatie superioara. Statele europene acceptau principiul egalitatii suveranitatii in

cadrul propriului continent, dar respingeau acest principiu in relatia cu alte civilizatii.

Problema principala era comportamentul fata de colonii. Unii considerau ca au dreptul sa

domine si sa supuna popoarele cucerite, pe cand altii agumentau ca acestia sunt membrii ai

societatii universale si ca trebuie respectate. Teoriile imperialiste principale erau

exprimate in mandatul Ligii Natiunilor, si mai tarziu al ONU, si afirmau ca puterile coloniale

au datoria sa pregateasca popoarele non-europene pentru o eventuala accedere in

societatea statelor, pe picior de egalitate cu Occidentul, insa europenii considerau ca

aceasta tranzitie va dura decenii, si chiar secole. Bull considera ca aceasta revolta impotriva

Vestului are cinci componente principale:

1. Lupta pentru suveranitate egala - China si Japonia care si-au pastrat independenta,

dar erau considerate inferioare; Japonia s-a alaturat societatii statelor in 1900, Turcia in

1923, Egiptul in 1936 si China in 1943.

2. Revolta politica prin care fostele colonii au cerut libertate.

3. Revolta rasiala – pentru abolirea sclaviei si comertului cu sclavi, precum si alte forme

de suprematie a albilor.

4. Revolta economica impotriva inegalitatii si exploatarii sistemului comercial si financiar

occidental.

5. Revolta culturala impotriva perceptiei ca puterile occidentale pot decide soarta altor

popoare; imperialismul cultural fusese justificat prin universalizarea conceptiei

individualiste liberale privind drepturile omului. Acest tip de revolta era diferit fata de

celelalte, pentru ca se referea la valori, ceea ce putea duce la alte conflicte ideologice. Toate

aceste revolte conduceau catre o intelegere solidarista a societatii internationale, insa

tensiunea intre aceasta si principiile pluraliste va ramane o trasatura importanta a

societatii internationale.

Teoriile Marxiste

1. Introducere

2. Clasa, Productie si Relatii Internationale

3. Nationalism si Imperialism

4. Relevanta lui Marx si Gramsci

5. Hegemonie si Ideologie

Introducere

Pentru unii ganditori, marxismul a murit odata cu caderea comunismului in zona

Europei central si de sud-est. Pentru altii insa, curentul de gandire Marxist prinde un nou

contur odata cu extinderea zonei pieteri libere capitaliste si globalizarii capitalismului. Noi

interpretari ale marxismului au aparut in ultimii 20 douazeci de ani constituind o arma

puternica pentru detronarea realismului ca teorie dominanta in relatiile international.

Marxismul a constituit o resursa importanta in disciplina economie politica international

pentru intelegerea relatiei intre state si sistemul/societatea internationala, economia

globala, capitalism, putere si productie.

Majoritatea teoriilor relatiilor internationale au vorbit de esecul teoriilor marxiste

de a oferi o viziune asupra istoriei globale. Aceste teorii dominante au pus accentual pe

competitia dintre state ca actori principali ai arenei internationale; de exemplu, neo-

realistul Waltz afirma ca marxismul este o teorie utopica - socialismul nu va putea pune

capat capitalismului – deoarece lupta pentru putere este o consecinta inevitabila a anarhiei

structurii internationale. Chiar si reprezentanti ai Scolii Engleze precum Wight afirma ca

studiul lui Lenin (Imperialismul: cea mai dezvoltata etapa a capitalismului) nu este un

studiu potrivit relatiilor internationale deoarece se preocupa prea mult de aspectele

economice ale vietii oamenilor.

Marx si Engels scriau la mijlocul anilor 1840 despre modul in care globalizarea

capitalismului vor imparti umanitatea in doua clase principale: burghezia nationala care va

controla guvernul deoarece detine mijloacele de productie economica si marea masa a

proletarilor (muncitorilor) lumii care depind de vanzarea propriei munci pentru un salariu.

Insa munca nu trebuie sa ne alieneze de propria noastra persoana, aprecia Marx.

Dimpotriva, aceasta trebuie sa fie o implinire, o placere creativa şi nu doar de consum sau

achiziţie. Marx asemana statul cu o „maşina” pentru menţinerea dominaţiei unei clase

asupra alteia. Marxistii militeaza pentru egalitatea reala a oportunitaţilor, ţinand cont de

faptul ca saracia este una din principalele cauze ale lipsei de libertaţi şi egalitaţi. In acest

sens, satisfacerea nevoilor de baza ale fiecaruia este o precondiţie a libertaţii acelui om:

aceasta este semnificaţia celebrei fraze marxiste „de la fiecare dupa abilitaţi, fiecaruia dupa

nevoi”.

Adepţii socialismului evoluţionist – şcoala Fabian din Anglia, G. Bernard Shaw, -

considera ca ordinea socialista va prevala in lume gradual, paşnic şi natural deoarece

oamenii vor conştientiza pe rand, prin educaţie, superioritatea acestor valori. Principiile

marxiste continua si astazi influentand doctrine (post)moderne cum ar fi feminismul sau

ecologismul dar si curentele de teorie critica si teoriile post-marxiste. Post-marxismul isi

are originea in ideea mai sus enuntata privind iminenta pericolului totalitarist si concret,

vizibilitatea continuitatii spiritului colonialist in politica globala actuala. Desi forta fizica,

dominatia si controlul fizic a unora asupra altora s-a atenuat in lumea moderna a statelor-

nationale, mecanismele de control continua sa bantuie politica statelor prin tactici mai

subtile, economice sau culturale. Curentul de stanga neo-marxist considera ca fenomenele

globalizarii reflecta o noua etapa patologica din expansionismul capitalismului de piata, cu

beneficii in special pentru statele avansate. Asa cum afirmau marxistii, atata timp cat

inegalitatile si saracia se va concentra in continuare in cadrul anumitor clase sau

comunitati, socialismul, ca si curent de gandire, va dainui.

Clasa, Productie si Relatii Internationale

Pentru teoriile marxiste si doctrina socialista, actorii principali ai relatiilor

internationale nu sunt doar indivizii ci clasele - de-a lungul istoriei şi mai ales in timpul

capitalismului disparitatea intre anumite grupuri privilegiate şi altele marginalizate este

izbitoare. Clasa elitei dominante – care detine controlul mijloacelor de productie – face

posibila existent exploatarii maselor si ca atare a conflictelor sociale. Revolutiile politice

care au transformat lumea au avut la baza tot conflicte sociale intre clase.

Marx considera ca oamenii modifica nu doar natura in activitatea lor dar si pe ei

insisi, iar istoria este transformarea continua a naturii umane. Istoria dezvoltarii specie

umane poate fi inteleasa mai bine daca ne uitam la istoria diferitelor moduri de productie.

Istoria umanitatii prezinta o unificare a elementelor tehnologice si economice, o crestere a

cooperarii sociale. Istoria universal este rezultatul expansiunii international si globalizarii

relatiilor sociale de productie si schimb (comert). Insa tot aceste forte care au unificat

umanitatea au produs in acelasi timp aspectele care o fac sa fie mai putin solidara: lupta

intre clase pentru profit sau pentru slujbe. Discursul privind solidaritatea internationala a

clasei muncitoare a inceput sa prinda contur ca urmare a observatiei ca valorile libertatii si

egalitatii, pe care societatea capitalista insasi le promova, nu erau respectate. Insa a fost

mereu dificil sa definesti egalitatea si libertatea.

Marx considera ca oamenii isi fac propria istoria (adica spre deosebire de alte specii,

au putere de auto-determinare) insa nu in conditiile pe care le doresc (deoarece structurile

de clasa ii constrang in libertatea de actiune). Una dintre cele mai importante idei ale lui

Hegel supravietuieste in gandirea marxista: faptul ca in cursul istoriei (care pentru Marx

este o istorie a procesului muncii) – oamenii ajung la o apreciere mai profunda a ceea ce

inseamna sa fii liber si sa te bucuri de o societate unde conditiile pentru libertate sunt mult

exista intr-o masura mereu mai avansata/completa.

Insa Marx nu a scris despre necesitatea socialismului intr-o anumita tara sau

regiune; argumentul lui este ca libertatea umana poate fi realizata cu adevarat prin

globalizarea solidaritatii si cooperarii intre toti oamenii. El nu vorbeste relatii intre state in

ciuda faptului ca erau constienti si aveau cunostinte solide (mai ales Engels) de geopolitica

si de securitate etc. Dinamica interna a capitalismului si nu statele reprezenta principal

forta motrice a globalizarii. Logica expansionismului are este caracteristica principal a

capitalismului se bazeaza pe dorinta de a cucerii si ultima particica a pamantului pentru a o

aduce ‘pe piata’. Dar desi proletariatul are din ce in ce mai putina fidelitate pentru statul in

care munceste, umanitatea ramane impartita in state; ca atare, munca revolutionara a

proletarilor trebuie mai intai purtata la nivel national impotriva burgheziei

locale/nationale insa avand in minte obiectivele universal ale proletariatului: libertate si

egalitate.

Marx este criticat pentru reductionism economic si ignorarea nationalismului ca

forta matrice a relatiilor international. De aceea el a recunoscut mai tarziu ca de exemplu,

irlandezii sau polonezii erau in primul rand victimile dominatiei nationaliste decat

exploatarii de clasa. De asemenea, Engels a spus mult inaintea celui de-al doile razboi

mondial ca nu criza capitalista ci in principal competitia militara va produce rezistenta

proletarilor.

De asemenea, curentul Marxist este criticat pentru lipsa de nuantare a rolului

statului si a structurii legale/politice sau ideologice a statului – ca ceva mai mult decat o

simpla marioneta a elitei conducatoare. Marx si Engels au privilegiat mereu elementele de

clasa, productie si putere economica in explicatiile lor teoretice si au crezut in puterea

miscarilor nationale progresiste de a produce revolutia pentru a trece de la capitalism la

socialism.

Insa gandirea lui Marx este importanta pentru ca ne atrage atentia asupra naturii

exploitative si alienante/dezumanizante a capitalismului si asupra necesitatii

democratizarii permanente a relatiilor de munca/productie. In plus fata de abordarea

bazata pe clasa, o analiza comprehensive a relatiilor international va acorda desigur atentie

si elementelor legate de natiune, etnie, gender. Scrierile politice ale lui Marx si Engels au

pus bazele teoriei critice si gandirii radical de mai tarziu, despre care vom vorbi intr-un

capitol urmator. De exemplu, adeptii teoriilor critice care isi au originea in Scoala de la

Frankfurt sunt Max Horkheimer, Theodor Adorno, Herbert Marcuse, Jurgen Habermas; in

scrierile lor acestia pun accentul pe indoctrinarea culturala a capitalismului, prin mass-

media si alte produse ale culturii populare de tip film, muzica etc. Marcuse afirma ca

toleranta aparenta a societatii liberale ascunde indoctrinarea si transformarea oamenilor

din cetateni in consumatori pasivi, cinici si apatici ale caror nevoi sunt manipulate zilnic.

Nationalism si Imperialism

Studiul imperialismului a constituit in primul rand o critica la adresa ideilor liberale

privind internationalizarea comertului liber ca si conditie a pacii intre natiuni si in al doilea

rand, o readaptare a ideei lui Marx conform careia capitalismul trece prin crize in mod

periodic. Lenin sau Bukharin, spre exemplu, au dezvoltat teoria imperialismului pentru a

explica cauzele primului razboi mondial. Ei argumentau faptul ca razboiul a fost rezultatul

nevoii disperate de noi piete de desfacere pentru surplusul de capital acumulat de clasele

dominante. Acestia au observant ca nationalismul si ideologiile militariste au influentat

sentimentele de loialitate de clasa si au facilitat conflictele. Desi clasa muncitoare s-a

sesizat sa-si apere patria a devenit constienta ca ororile razboiului mai mult au afectat-o si

propaganda apararii natiunii nu a avut ca rezultat imbunatatirea propriei situatii.

Obiectivul proletariatului urma sa fie abolirea statului si unirea clasei muncitoare intr-o

familie universala socialista. Capitalismul insusi creeaza preconditiile pentru extinderea

loialitatilor umane de la stat catre umanitate per se insa la aceasta se va ajunge abia dupa

un detur reprezentat de razboi. Globalizarea si fragmentarea se dezvolta in paralel in

cadrul procesului inegal de dezvoltare a capitalismului.

Mai tarziu aceste idei au fost dezvoltate in cadrul teoriilor marxiste ale lumii a treia:.

Statele principale exploateaza statele marginale iar acestea din urma raspund prin lupta

pentru independent nationala. Teoriile despre dependent (sau Scoala Americii Latine)

argumenteaza ca societatile marginale nu mai reusesc sa devina mari state industrializate

din cauza aliantei exploitative intre elita dominant din acele state si elita dominant din

tarile industrializate.

De asemenea, teoriile sistemului mondial (world-system theories) reprezentate de

exemplu de I. Wallerstein sunt in dezacord cu idea lui Marx conform careia capitalismul va

globalize dezvoltarea capitalista: chiar daca si in zonele din periferia lumii vor aparea

elementele dezvoltarii capitaliste, acestea vor produce de fapt o saracire a acestor zone

prin preluarea de material prime si forta de munca ieftina.

Exista in continuare o tensiune in randul marxistilor privind necesitatea de a folosi

nationalismul ca forta pentru protestul maselor proletare sau nu. Marxismele ‘lumii a treia’

ne amintesc ca internationalimul si in general marxismul a fost de fapt o teorie profund

europeana iar fata de eurocentrism s-a nascut treptat o revolta culturala a populatiilor non-

europene. In acest sens, orice forma de universalism cosmopolit este privit cu suspiciune,

chiar si cel Marxist.

Hegemonie si Ideologie

Conceptul de ‘ideologie’ a facut cariera ca urmare a scrierilor lui Karl Marx –

ideologia reprezenta pentru Marx setul de idei promovat de elita (burgheza) conducatoare,

un instrument pentru controlul maselor. Cei ce detin controlul mijloacelor de productie pot

controla si ceea ce gandesc masele exploatate. Acest control al modului de a gandi este

crucial in co-optarea maselor pentru productia economica industriala (capitalista) –

conceptul de constiinta falsa – (‘false consciousness’ ) este folosit de Marx pentru a indica

acest proces.

Filosoful Karl Marx, reprezentantul principal al socialismului ca si curent de gandire,

afirma ca deşi filosofia, pana la acel moment, a incercat sa explice lumea care ne inconjoara,

important este totuşi sa o schimbe. Marx vorbea de patru etape in dezvoltarea umanitaţii:

1. primitivismul comunist sau societatea tribala 2. sclavagismul 3. feudalismul 4.

capitalismul . Acestei ultime etape ii va urma, conform lui Marx, necesitatea inevitabila a

comunismului.

Una din valorile fundamentale ale socialismului este comunitatea şi bunul public

(comun): indivizii nu sunt autosuficienţi şi nu sunt doar egoişti. Comunitatea este rezultatul

solidaritaţii care apare intre oameni. De aceea, in comunitate bunurile fiind produse in

colectiv, ar trebui sa ramana ca atare. Proprietatea privata corupe şi degenereaza in egoism

şi materialism.

Deşi dezvoltarea capitalismului liberal in Occident a condus la extinderi ale

drepturilor cetaţeneşti de tip socialist, ca urmare a unor lupte ale sindicatelor, nu se poate

vorbi de o inlocuire reala a ordinii capitaliste. Unul din motive este, conform gandirii

teoreticianului marxist Antonio Gramsci, cooptarea dar şi dezbinarea post-moderna a

muncitorilor in cadrul hegemoniei ideologice şi manipulative a capitalismului tarziu.

Antonio Gramsci continua ideile marxiste insa propune o definitie mai larga a

statului distincta de definitia strict economica oferita de Marx (ca ‘masina de exploatat’)

sau de cea a lui Lenin (ca aparat de represiune) si afirma ca statul este societate civila plus

societate politica, o hegemonie aparata de coercitie. Cu alte cuvinte , statul se foloseste de

consens prin intelectualii si institutiile sale de la biserica si scoala pana la partid sau presa

Liderii societatii ofera modele ideologice care devin ‘common sense (de bun simt)’ - reguli

de comportament/practice la orice nivel al societatii. Ideologia dominanta a elitelor este

transmisa nu doar intr-un mod coercitiv/fortat ci prin persuasiune. Influenţat si de

gandirea lui Machiavelli, Gramsci percepe hegemonia capitalista in Vest ca pe un centaur –

jumatate om, jumatate bruta, un melanj intre consens şi coercitie in a caror capcana cad

muncitorii dar si elitele, prin asimilarea aproape voluntara a conceptelor.

Care sunt consecintele politice ale acestei redefiniri a statului? Revolutia nu mai

poate fi o simpla intoarcere a armelor impotriva opresorilor. Gramsci construieste

notiunea de bloc istoric – imbinarea precisa intre structura sociala (clasele) si

suprastructura ideological/politica intr-o anumita epoca istorica. Legatura organiza dintre

structura sociala sic ea ideological e asigurata de intelectuali care sunt functionarii

suprastructurii. Ei asigura hegemonia clasei conducatoare, elaborand si raspandind

conceptiile convetionale prin intermediul filosofiei, religiei, folclorului, presa, etc.

Teorii post-marxiste

“Knowledge is always for someone and for some purpose” (Cox, 1981, p. 128.)

Robert Cox este autorul principal care a incercat sa refoloseasca ideile materialismului

istoric al lui Marx in domeniul relatiilor internationale pentru a critica statismul si pentru a

vorbi despre importanta fortelor sociale. Cox observa cum productia economica

influenteaza si este la randul ei influentata de alte domenii strategice si militare ale puterii

statului. Influentat de Gramsci, Cox vorbeste despre caracterul hegemonic al ordinii

mondiale care perpetueaza inegalitatile globale prin coercitie si consimtamant. De

asemenea, accentual este pus sip e fortele anti-hegemonice – grupuri/miscari sociale si de

mediu care protesteaza impotriva inegalitatilor globale sau degradarii mediului. Exista, in

completarea hegemoniei, 3 nivele de constiinta:

1. nivel economic (constientizarea intereselor specifice ale unui grup); 2. nivel de constientizare al solidaritatii de clasa care se extinde in cadrul societatii; 3. nivelul hegemoniei prin care interesele dominante ajung sa fie in armonie cu cele ale

altor clase subordonate printr-o ideologie exprimata prin termeni universali. Cox aplica conceptul lui Gramsci la nivel international. E vorba de relatii sociale,

internationale, dar inainte de a fi internationale sunt sociale. Cox spune ca Gramsci a vorbit

de ceva ce in zilele noastre se numeste teoriile dependentei. Viata economica a unor state

mai mici era in mare masura influentata de statele puternice. "Ce se intampla la nivel de

dezvoltare nationala este o reflectie a fenomenelor internationale a proceselor de

dezvoltare interna, prin care ideologiile dominante sunt transferate spre periferie (state ca

Romania)" Gramsci.

Exemple perioada 1845-1875 suprematia Britaniei a a juns sa aiba recunoastere

universala prin promovarea de comert liber, si standardul aurului. In contradictie, perioada

1875-1945 a fost o perioada non-hegemonica, din acest motiv a si fost perioada de razboi,

au cazut standardele de aur, a cazut protectionismul a inceput lupta pentru putere a

statelor. Apoi 1945-1965 SUA a inceput sa aiba un rol hegemonic asemanator cu cel al

Marii Britaniei prin institutiile si doctrinele economice care au fost larg raspandite in lume.

Pentru Cox organizatiile internationale sunt mecanism prin care hegemonia este atinsa.

Teorii critice in relatiile internationale

Introducere: Radacinile teoriei critice

In anii 80, disciplina relatiilor internationale a produs alte tipuri de gandire reflexiva

care au pus sub semnul intrebarii teorii traditionale, precum realismul si liberalismul.

Scriitori precum Richard Ashley, Robert Cox, Andrew Linkater sau Mark Hoffman au ridicat

probleme si intrebari epistemologice, ontologice si normative, care au fost marginalizate;

deoareceintrebarile epistemologice identificau interese latente ce influentau principalele

teorii in domeniu; intrebarile ontologice priveau identificarea si analizarea actorilor si

structurilor relevante relatiilor internationale, dar si transformarile istorice si

complicitarea acestora cu anumite forme de dominatie si excluziune; intrebarile normative,

implicite in cele doua de mai sus, erau un mod esential stimulate de un interes pentru

emancipare. Bazandu-se pe teorii variate de la Kant, Marx si pana la Habermas, teoriile

critice au incercat sa analizeze posibilitatile de transformare a relatiilor internationale

pentru a elimina constrangeri nenecesare in realizarea libertatii si egalitatii universale.

Desi radacinile teoriei critice pot fi urmarite in scrierile iluministe ale lui Kant, mai

tarziu Hegel si chiar Marx, Nietzsche si Webber, aceasta este in principal asociata cu un set

distinct de idei ale Scolii de la Frankfurt, reprezentata de Max, Horkheimer, Theodor

Adorno, Walter Benajamin, Herbert Marcuse, Erich Fromm si recent Jurgen Habermas.

Aceasta teorie nu era doar preocupata cu eliminarea unui abuz sau a altuia, ci cu analizarea

structurilor sociale care stau la baza producerii acelor abuzuri, in concordanta cu principiul

lui Marx “filozofii nu au facut decat sa interpreteze lumea in diverse feluri; important este

sa o schimbam”.

Scoala de la Frankfurt - Max Horkheimer, Theodor Adorno, Herbert Marcuse, Jurgen

Habermas - pune accentul pe indoctrinarea culturala a capitalismului, prin mass-media si

alte produse ale culturii populare de tip film, muzica etc. Marcuse afirma ca toleranta

aparenta a societatii liberale ascunde indoctrinarea si transformarea oamenilor din

cetateni in consumatori pasivi, cinici si apatici ale caror nevoi sunt manipulate zilnic.

Teoria critica porneste de la ideea kantiana ca reflectarea asupra limitelor

cunoasterii umane reprezinta o parte fundamentala a procesului de teoritizare, si de la

ideea lui Hegel si Marx conform careia cunoasterea este mereu conditionata de contextul

istoric si material. De aceea, adeptii teoriilor critice considera ca procesul de teoritizare

trebuie sa fie autoreflexiv si sa faca referire la propria lui geneza si aplicabilitate in

societate.

Horkheimer facea distinctie intre doua tipuri de teorii:

1. Teoriile traditionale in care scriitorii sunt influentati de traditiile naturale si presupun

ca subiectul trebuie separat de obiect, pentru a putea teoritiza. Acestia presupun ca exista o

lume externa in care exista obiectul cercetarii si despre care se poate teoritiza in mod

obiectiv, prin detasarea cercetatorului de obiectul de cercetare si prin excluderea

credintelor ideologice, valorilor sau opiniilor din acest proces. Astfel, teoriile traditionale

considera ca pot ajunge la o cunoastere neutra a domeniului social.

2. Teoriile critice apar ca o reactie care neaga posibilitatea cunoasterii si cercetarii neutre

sau obiective, deoarece acestea nu pot fi separate de matricea in care apar. Horkheimer

considera ca aceste teorii critice, contrar celor traditionale, nu doresc sa legitimeze o stare

de fapt (o structura deja existenta) ci sa expuna formele de injustitie si inegalitate pe care

aceasta structura le produce.

Politica cunoasterii in teoria relatiilor internationale

Robert Cox afirma ca in procesul de cunoastere interesel politice joaca un rol

important, ca teoriile sunt mereu scrise pentru a sprijini ceva sau pe cineva anume, si ca

atare ele nu pot fi neutre sau apolitice. De asemenea, Kimberly Hutchings afirma ca teoria

relatiilor internationale nu este doar despre politica, ci este politica insasi. In 1981, Cox

extinde teoria lui Horkheimer criticand teoriile contemporane predominante pentru

accentul pe care il pun pe ideea de rezolvarea a problemelor (problem solving). Aceasta

abordare pozitivista, din punct de vedere al metodologiei, este in viziunea lui Cox o formula

de legitimare a structurilor politice dominante. Aceste abordari pozitiviste presupun ca

faptele pot fi separate de valori, si ca cunoasterea obiectivea este pozibila atata titmp cat

valorile sunt excluse din analize. Ca atare, pentru Cox, orice solutie propusa intr-o astfel de

paradigma este de fapt o reflectie a relatiilor de putere existente ce stabilizeaza, conserva si

perpetueaza structura care da nastere problemei. Spre exemplu, Cox atragea atentia asupra

faptului ca teoria contemporana neo-liberala este preocupata de asigurarea unei

functionari armonioase a sistemului de state si a economiei globale, astfel ca toate solutiile

la problemele acestui sistem nu vor pune la indoiala functionarea lor in sine. Teoriile care

vin cu solutii la probleme la nivel internationale, bazate pe abordari pozitiviste, sunt oarbe

la modul in care interesele de putere le determina presupozitiile epistemologice, ontologice

si normative.

Richard Ashley scrie, de asemenea, despre faptul ca procesul de cunoastere este o

reflexie a intereselor si de aceea teoriile critice trebuie sa ridice nivelul de constientizare

privind intereaele latente, angajamentele si valorile care dau nastere oricarei teorii. Cu alte

cuvinte, teoria critica promoveaxa o preocupare mai mare pentru reflectivitate teoretica (a

reflecta asupra reflectiei). Asa cum spunea Marx, oamenii nu fac istoria in conditiile pe care

si le aleg, insa aceste conditii pot fi examinate mai atent pentru a produce alternative.

Primul pas spre alternative este, asa cum scria Karin Fiercke, denaturalizarea prezentului,

indicarea faptului ca acesta nu este ceva natural. Invitatia teoriticienilor critice este de a

privi dintr-o alta perspectiva ceea ce pare a fi familiar; asa cum scria Seyla Benhabib,

dogmatismul cunoasterii devine si dogmatismul stulului de viata, iar acesta trebuie

inlaturat prin delegitimizarea privilegiilor si puterii predominante.

Judecatile etice privind ordinea dominanta nu au un punct de pornire transcendent

(utopic, ahistoric), ci au la baza conditiile care exista deja in jurul nostru. Aceasta este

metoda criticii imanente elaborata initial de Hegel si dezvoltate de K. Hutchings. Resursele

critice “nu cad din ceruri” ci apar in procesul de devoltare istorica. In mod similar, Fiona

Robinson argumenteaza ca etica nu trebuie gandita separat de teoriile si practicile relatiilor

internationale si nici prin prisma unor principii abstracte, ci mai curand prin analiza critica

a discursurilor deja existente.

Teoria critica, teorie pentru emancipare. Regandirea comunitatii politice

Teoriile critice internationale nu sunt preocupate doar de intelegerea si explicarea

realitatilor existente in politica globala, ele pun bazele unor modalitati de a transforma

aceste realitati, de a produce schimbare sociala pentru emancipare, de a elibera umanitatea

de constrangeri (atat vizibile, cat si neasumate) si de relatii de dominatie care

distorsioneaza comunicarea. Toate aceste “eliberari” pot ajuta oamenii in capacitatea lor de

a-si construi propriul viitor avand un nivel constientizare ridicat.

Teoria critica se angajeaza sa extinda organizarea vietii politice intr-o maniera

rationala, justa si democrata, prin inlaturarea formelor de injustitie trecute si prezente care

agreseaza in mod nenencesar atat individul cat si colectivitatile. Emanciparea implica o

cautare sau o dorinta pentru autonomie. Asa cum scrie Linklater, a fi liber inseamna a avea

capacitatea de autodeterminare si de a initia actiuni. Inspirat de Kant, dar si de Marx,

Linklate sustine principiile de dreptate cosmopolite bazate pe dorinta de a construi o

societate universala a oamenilor liberi.

1. Dimensiunea normativa: critica particularismului etic si a excluziunii sociala.

Una dintre presupunerile filozofice de baza, care au structurat gandirea si practica

politica, a fost si ramane ideea ca statul este forma naturala a comunitatii politice. Asa cum

spunea Marx, statul suveran a fost “fetisizat” (prin dezvoltarea unui atasament exclusivist,

orb si chiar fanatic) ca fiind modul normal de organizare a vietii politice. Teoriticienii critici

doresc sa problematizeze aceasta “fetisizare” prin atragerea atentiei asupra deficitelor

morale care apar in urma interactiunii intre stat si economia capitalista. Linklater scrie in

cartea sa “Man and citizens”despre faptul ca tensiunea dintre oameni si cetateni a fost

mereu rezolvata in favoarea cetatenilor, sau mai precis, a membrilor unui anumit stat.

Chiar daca exista anumite drepturi universale de care sa se bucure orice om, acestea sunt

mereu reziduale si secundare. Linklater incearca sa reformuleze idealul stoic crestin al

comunitatii umane, care isi are originea in traditia drepturilor naturale si in cea iluminista.

Important de retinut este observatia ca toate asocierile politice particulare au condus la

instrainare, alienare in cadrul societatii interumane, razboi si excluziune sociala. Razboiul

este pur si simplu o expresie a statului, un instrument al acestuia. Astfel, relatiile

internationale reproduc forme de excluziune sociala, in timp ce anumite interese de putere

defileaza ca fiind universale. Problema statului suveran este ca, ca si comunitate morala

limitata, promoveaza excluziunea, genereaza alienare, injustitie, insecuritate si violenta,

impunand granite rigide intre “noi” si “ei”.

Hutchings, precum si Richard Shapcott extind critica lui Linklater problematizand

nu numai statul, natiunea, dar si individul, “eul” (self) liberalismului. Orice presupuneri

normative privind autodeterminarea blocheaza comunicarea adevarata si dreptatea in

relatia dintre "eu" (self)si “altii” (others). Acestia critica atat liberalismul, cat si

comunitarialismul ca reprezantandforme de asimilari incapabile de a recunoaste si accepta

diferente. Pe de-o parte, comunitarialismul refuza sa ofere noncetatenilor o voce egala in

dezbaterile morale, pe de alta parte liberalismul subestimeaza importanta morala a

diferentelor nationale, pe scurt, esueaza in luarea in serios a diferentelor. Punctul comun al

acestior idei se refera la punerea la indoiala orice forma de identitate limitata si

exclusivista. Teoreticienii critici vad granitele nationale ca nefiind nici decisive din punct de

vedere moral, dar nici insignifiante , si mai degraba inevitabile intr-o oarecare masura.

Important este ca acestea sa nu incalce principiile deschiderii, acceptarii si dreptatii in

relatia cu altii.

2. Dimensiunea sociologica: state, forte sociale si transformarea ordinii globale.

Prin respingerea ideilor realiste privind naturaletea anarhiei, teoria critica se

aseamana cu constructivismul: asa cum scrie Cox, structurile sunt constructii sociale care

devin parte din lumea obiectiva, in virtutea faptului ca ele exista la nivel intersubiectiv

(oamenii le percep ca fiin reale). Astfel, se recunoaste rolul activ al mintii omului in

formarea lumii sociale. In plus, teoria critica analizeaza statul, istoricizand-ul, aratand ca el

a devenit o forma dominanta de comunitate politica si principal subiect al relatiilor

internationale de-alungul istoriei (deci nefiind asa in mod natural) si prin inlaturarea

graduala a alternativelor. In cartea sa “Beyond Realism an Marxism”, Linklater arata ca,

comunitatea politica a fost produsa prin interactiunea a patru procese de baza: construirea

statului national, rivalitatea geopolitica, industrializarea capitalista si invatarea practico-

morala. Prin aceste procese statul a achizitionat 5 forme de putere monopolista:

1. dreptul de a avea monopolul asupra mijloacelor legitime de folosire a violentei in

propriul teritoriu.

2. dreptul exclusiv de a percepe taxe in jurisdictia lui.

3. dreptul sa pretinda loialitate politica absoluta

4. singura autoritate de a adjudeca disputele intre cetateni.

5. singurul subiect de drept reprezentat in dreptul international.

Combinatia dintre aceste puteri monopoliste a produs ceea ce Linklater numeste

“proiectul totalizator” al statului modern. Pentru Linklater, important este faptul ca acest

proiect totalizator a modificat, de-alungul timpului, si modul de solidarizare al oamenilor,

granitele morale.

Pe de alta parte, Robert Cox argumenteaza ca, pentru a intelege la nivel structural

ordinea prezenta, trebuie sa privim interactiunea intre fortele sociale, state si ordinea

globala. Statul este un intermediar intre fortele sociale (conturate prin productia

economica) si ordinea globala care implica o anumita relatie de putere intre state si

economia globala. Pentru Cox, principalul mod de a regandi relatiile internationale trebuie

sa produca o reexaminare a relatiei dintre stat si societatea civila. Cox este influentat de

Marx si Gramschi prin ideilor coform carora ordinea globala are la baza relatii sociale. De

exemplu, schimbarile militare si geopoliticii au la baza, de fapt, schimbari intre capital si

forta de munca.

Astfel rezulta ca statul trebuie definit si prin structura societatii civile deoarece

institutii precum biserica, presa, educatia, cultura etc. ajuta statul in reproducerea

atitudinilor, dispozitiilor si comportamentelor convenabile aranjamentelor de putere

existente (hegemonia). Cox este preocupat de modul in care are loc tranzitia de la o

structura la alta. In acest sens el analizeaza in detaliu evenimentele secolului al XIX-lea, si

anume aparitia industriei manufacturiere, industria de productia in masa, aparitia statului

liberal nationalist, rivalitatile imperialiste si globalizarea. Cox ne atrage atentia asupra

consecintelor acestor transformari: polarizarea intre saraci si bogati, anomie sociala

(dezordine), o societate civila slabita, aparitia extremismului populist.Potentialului pentru

transformari structurale poate fi identificat in randul fortelor contrahegemonice. De

exemplu, o coalitie a statelor lumii a treia care sa lupte impotriva dominatiei tarilor

puternic industrializate; alianta a unor sindicate, organizatii neguvernamentale si miscari

sociale.

Postmodernismul

Postmodernismul poate fi privita ca una dintre cele mai interesante si controversate

teorii critica contemporane, cunoscuta uneori ca fiind ‚oaia neagra’ a disciplinei relatiilor

internationale. Desi exista foarte multe neclaritati in legatura cu ce anume este

postmodenismul, se poate afirma ca acesta a aparut ca o reactie la pozitivism (traditia

iluminista si modernista de gandire care pune accent pe ratiune si considera ca stiinta

sociala poate fi asemenea stiintelor naturale / exacte); o forma de scepticism fata de orice

teorie pozitivista care presupune ca poate ajunge la adevar sau cunosterea fundamentala

in privinta faptelor sociale.

Unii teoreticieni prefera sa foloseasca termenii de ‚poststructualism’,

deconstructivism sau chiar refuza sa foloseasca vrei eticheta. Pornind de la idee lui Kant –

puterea inevitabil corupe judecata libera a ratiunii – postmodernistii continua sa puna la

indoiala informatiile si cunoasterea ‚obiectiva’. Jean Francois Lyotard a descris acest curent

de gandire ca o „neincredere in metanaratiuni”, conditia postmoderna fiind o forma de a

pune la indoiala, a nu crede in metanaratiuni, teorii care presupun ca exista un fundament

epistemologic in functie de care putem, sau nu, sa intelegem adevarul unor fapte sau

declaratii.

PUTERE SI CUNOASTERE

Postmodernistii nu vad procesul de cunoastere ca pe un simplu proces de

acumulare cognitiva ci mai curand ca pe o problema normativa si politica. Unul dintre cei

mai cunoscuti autori in acest sens este Michel Foucault care a observat o anumita

concordanta intre modelele de interpretare stiintifica si operatiunile puterii. In lucrarea sa

“Disciplina si pedeapsa “, Foucault scrie despre aceasta relatie dintre putere si cunoastere

ca fiind mutual constitutiva ceea ce se poate observa in aparitia/structura/functionarea

unora din institutiile fundamentale ale lumii moderne, ca cele disciplinare (inchisoarea,

spitalul, scoala), bolile psihice, discursul public si cel stiintific, lansand conceptul de

biopolitica (tot ce poate infuenta comportamentul biologic). Concluzia lui a fost ca

puterea produce cunoastere. Pentru a intelege puterea este bine sa ne uitam la formele

sociale si micro-practicile care opun rezistenta puterii, la tot ce este stigmatizat, la

‘anormalitate’. Nebunia, homosexualitatea, etc. au fost privite de-a lungul timpului in mod

diferit si institutionalizate sau ‘corectate’diferit in functie de epoca si paradigma de gandire

predominanta.

Pentru Michel Foucault, nu exista cunostere in afara discursurilor si nu putem avea

experiente decat in interiorul unor anumite discursuri. Discursurile sunt sisteme de

reprezentare a constiintei noastre sociale, mentalitatile, paradigmele, ideile, practicile

pentru care limbajul functioneaza ca un mecanism formativ. Discursurile, mecanisme

subtile de putere (disciplinara si biopolitica), care determina validitatea anumitor idei,

practice, exclud in acelasi timp alte idei sau practici . Exista limite discursive cu privire la

ceea ce poate fi spus, exprimat sau gandit intr-un anumit moment in societate.

Genealogia

Inspirati de scrierile lui Nietzsche, scriitorii postmodernisti fac apel la genealogie

pentru a prezenta viziuni multiple asupra originilor si modului in care anumite

reprezentari au capatat sens de-a lungul istoriei. Genealogia este o varianta a istoriei care

istoricizeaza istoria oficiala si acele ‚fapte’ care sunt prezentate in istorie ca fiind

fixe/clare/indubitabile; genealogia este o ‚contra-istorie’ sau o modalitate de a scrie istoria

altfel, prin includerea celor/acelor care au fost marginalizati, exclusi, acoperiti pentru a

scrie istorii oficiale, teleologice si unificatoare. Asa cum scris Foucault, ‚cum poate istoria sa

prezinta un singur adevar cand ‚adevarul’ are o istorie?’

O abordare genealogica nu este esentialista, nu accepta adevaruri absolute sau

‚esente’ naturale ale lucrurilor sau oamenilor deoarece tot procesul de cunoastere/toate

cunoasterea este situata intr-un anumit context istoric si de putere. Nu exista ‚adevar’ ci

doar perspective in competitie, o pluralitate de interpretari. Aceste

perspective/interpretari nu doar ofera moduri diferite de a vedea ‚lumea reala’: aceasta

‚lume reala’ este de fapt pusa la indoiala deoarece toate aceste moduri diferite de a vedea

‚lumea’, de fapt, o construiesc.

Asa cum scrie si David Campbell, evenimentele nu sunt ‚reale’ pentru ca s-au intamplat ci

pentru ca sunt ‚amintite’ sau reapar in naratiunea/povestea oamenilor. Povestile nu sunt

doar simple re-prezentari ale unor evenimente ci sunt chiar mecanismul prin care acele

evenimente devin reale/se intampla. Povestile istorice joaca un rol politic esential ca

resurse in luptele sociale si politice. Astfel, genealogia reaminteste de antagonismele

inerente in constituirea istorica a identitatilor, subiectilor, disciplinelor, etc. Genealogia are

doua obiective:

1. la nivel ontologic, evitarea confuziei (substituirii) cauzelor si efectelor;

unitatea/continuitatea unor identitati/discipline/obiecte/concepte/evenimentele nu este

naturala (nu exista o esenta ahistorica a acestora) si nu este o cauza ci chiar un efect al

anumitor forte/relatii de putere. De aceea, intrebarea ‚ce este x?” in cercetare ar trebui sa

devina ‚cum a aparut x/care sunt fortele care au contribuit la aparitia x?’. Asa cum afirma

Ashley ‚prin ce anume mecanisme au fost anumite structuri de putere produse, diferentiate,

reificate si transformate de-a lungul istoriei?’

2. din punct de vedere etico-politic, tot ceea ce este prezentat ca fiind

normal/natural/pre-existent trebuie problematizat. Rolul genealogiei este de a refuza

folosirea istoriei pentru a confirma/justifica situatiile prezente si prefera folosirea ei

inversa, pentru a destabiliza/deconstrui dogmatismele, conventionalismele si procesele

normalizatoare/naturalizatoare. Foucault a incercat de aceea sa scrie ‚istoria prezentului’.

Astfel, multe dintre problemele discutate in relatiile internationale nu mai sunt doar

probleme epistemologice/ontologice ci probleme legate de lupte de putere prin care se

incearca

Strategii Textuale: Deconstructia Si Citirea Dubla

Asa cum spunea si Montaigne, ar trebui sa interpretam interpretarile mai mult decat

interpretam lucrurile/lumea. In acest sens, autori postmodernisti vorbesc despre ‚scrierea

statului’ (Cynthia Weber) sau ‚scrierea securitatii’ (David Campbell). Pentru aceasta,

deconstructia si citirea dubla apar ca strategii de cercetare. Deconstructia se refera la

problematizarea opozitiilor/dualismelor care sunt prezentate ca fiind naturale. Pentru ca

ceva sa fie ‚normal’ altceva trebuie sa devina ‚anormal’ si ca atare, ambele constructii sunt

mutual constituite si interdependente, tot asa cum conceptul de ‚noi’ (tara/neam/semeni)

nu ar avea sens fara ‚ei’ (straini). Aceste dualisme nu sunt stabile, nu exista totalitate in

acest sens sau stabilitate ci exista procedee de stabilizare mai mult sau mai putin reusite

(nationalismul de stat, spre exemplu). Ca atare, deconstructia este interesata de modul in

care orice totalitate/unitate este constituite si deconstruita, fie ea text, ideologie, structura,

edificiu sau institutie.

Derrida propune termenul de ‚textualitate’ pentru a arata la lumea’ este construita

precum un text; acest text trebuie citit si recitit, deoarece tot ce putem sti despre el este de

fapt o interpretare. ‚Citirea dubla’ se refera la ceea ce Derrida numeste o strategie

duplicitara, fidela si in acelasi timp infidela/violenta prin care orice ‚text’

(discurs/structura/institutie) este citit de doua ori: 1. Prima oara pentru a

reproduce/repeta pur si simplu interpretarea dominanta, pentru a arata cum acel text isi

atinge efectul stabilizator/ apare ca fiind coerent si consecvent ajunge sa-si faca cunoscute

bazele, meta-naratiunile. 2. A doua oara, citirea se va face cu scopul de a atrage atentia

asupra tensiunilor interne textului, a contradictiilor, antagonismelor si a punctelor de

instabilitate ale textului. Ca si Foucault, Derrida afirma ca nu exista adevar in afara unui

regim anume, de productia acelui adevar, nu exista o intelegere stabila, naturala a lumii

sociale, ci doar constructii artificiale ‘discursive”.

Richard Ashley problematizeaza ideea ca anarhia face ca statele sa se afle in conflict

si astfel politica de putere ‚se justifica’. El argumenta ca opozitia naturala intre anarhie si

suveranitate este o capcana. Folosind ‚citirea dubla’ Ashley arata ca ‚anarhia’ capata sens

doar in antiteza cu suveranitatea. In plus, pentru ca aceasta dihotomie intre anarhie si

suveranitate sa poate sta in picioare, se presupune ca sfera domestica (din interiorul

statelor) este reglementata, omogena, ordonata si progresiva garantata de folosirea

legitima a fortei pe cand, in sfera internationala, avem de-a face cu diferente eterogene,

dezordine, pericol, ciclicitate si repetitie. Aceasta presupunere antagonista face abstractie

insa de luptele interne ‚transversale’, de contradictiile si rezistenta care exista si in

interiorul statului si care pun la indoiala legitimitatea actiunilor statului, stabilitatea sa.

Proiectarea ‚internului’ ca fiind stabil si singular, fix si natural, clar si incontestabil precum

face posibila proiectarea domeniului international ca fiind periculos de conflictual, instabil,

anarhic. Ce s-ar intampla daca aceste proiectii nu ar mai exista?

Ceea ce ar trebui sa ne intereseze este sa vedem care sunt conditiile in care aceste

opozitie este teoretizata, retinerea faptului ca procesul de cunoastere este mereu construit

astfel incat sa se potriveasca anumitor interese. Ce este altfel realitatea daca nu propriile

interpretari, in functie de propriile noastre interese. Pentru post-modernisti, importanta

este constientizarea faptului ca anumite “adevaruri” sunt internalizate si perpetuate de

fiecare dintre noi si, ca atare, puterea (politica) ne apartine tuturor. Nu exista esenta

(metanaratiune a cunoasterii), ci exista interpretare in functie de regimul politic.

Problematizarea statului si a suveranitatii

Spre deosebire de teoriile traditionale care vedeau anarhia ca fiind cauza permisiva

a razboaielor, postmodernistii considera ca statul in sine este atat constituit cat si pastrat

prin violenta (legitimata prin ‚protectia cetatenilor’ pentru a-si justifica existenta).

Conflictul nu este ceva ‚natural’ pentru postmodernisti ci este o constructie cu rol

constitutiv pentru politica. Asa cum scrie Campbell si Dillon, razboiul produce organismul

politic (si subiectul politic) care de fapt este invocat in favoarea legitimarii razboiului.

Spre exemplu, Jenny Edkins scrie despre relatia intima si paradoxala intre violenta

si ordinea politica folosindu-se de exemplu lagarelor de concentrare ale nazistilor si

comparandu-le cu lagarele de refugiati NATO in sensul in care ambele sunt determinate de

puterea suverana a statului in incercarea acesteia de a isi extinde controlul asupra vietii –

nazismul fiind extrema acestei suveranitati. NATO se aseamana deoarece prin campaniile

de bombardament, inaugureaza puterea sa suverana si isi legitimeaza presupusul monopol

international asupra folosirii violentei. Edkins merge mai departe si compara chiar si

taberele de refugiati sau cele cu ajutoare alimentare cu lagarele deoarece, acolo, asistentii

sociali incercand sa distribuie mancarea corect, inevitabil fac alegeri de moarte si de viataș

oamenii devin doar corpuri de mentinut in viata (sau de lasat sa moara) ele sunt

depolitizate nu scoase din contextul lor cultural istoric iar principiul suveranitati (controlul

asupra vietii) se reproduce. Insusi procesul de asistenta umanitara produce si reproduce

victime.

Si geografia este pentru postmodernisti o chestiune de putere. Granitele nu s-au

format natural ci in urma unor razboiaie si lupte istorice intre autoritati pentru putere,

organizare, ocupare si administrare a spatiului (Gearoid Tuathail). Diferenta intre

suveranitate si anarhie consta in posibilitatea de a demarca spatiul politic ‚domesticit’ de

cel ‚nedomesticit’/exterior. Acest proces de inscriptionare a spatiului global produce ceea

ce Tuathail numeste ‚imaginarul nationalist’. De asemenea, asa cum argumenta William

Connolly, granitele sunt extrem de confuze deoarece ele desi creeaza protectie impotriva

unor agresiuni, insa aceasta protectie se bazeaza tot pe un proces de diviziune care la baza

este agresiv/violent si crud. Intrebarile importante sunt: prin ce practici si reprezentari

sunt granitele (re)produse? Care sunt implicatiile acestora pentru subiectitivitate/

cetatean? Cum anume au fost identitatile (politice) impuse prin aceste practici spatiale si de

reprezentare a teritoriilor si a granitelor?

Pentru modernisti, securizarea, identitatea si spatializarea (producerea granitelor)

sunt interconectate. Chiar si prin turism se reproduce/spatializeaza o anumita conceptie de

securitate: aici este/nu este sigur sa mergi/calatoresti. Atat razboiul cat si turismul fac

parte din aceeasi categorie de practica sociala care sprijina discursul geopolitic de

securitate (Debbie Lisle). Identitatea politica (ca si fapt unitar/coerent) este de fapt

(re)produsa prin multiple discursuri despre anumiti ‚ei care reprezinta pericol/amenintare

fie ca sunt teroristi, tigani sau columbieni si ‚noi’ care reprezinta

siguranta/normalitate/familiaritate. Identitatea poate sa se exprime pe sine doar prin

interzicerea exprimarii de sine a altora. Apelul constant la ‚pericol’ nu este de fapt un

pericol la adresa existentei statului ci chiar conditia/posibilitatea de existenta a acestuia (D.

Campbell).

Regandirea politicului

Campbell intreaba: putem sa ne imaginam politica globala mai putin dependent de

suveranitatea statului? Un raspuns ar fi oferit de contextul globalizarii care multiplica

modalitarile de interactiune intre societati si oameni, deteritorializand viata politica,

transnationalizand actiunile retelelor (actori non-statali, miscari sociale etc) si astfel

destabilizand paradigm suveranitatii statului. Deteritorializarea presupune, asa cum scris

Gilles Deleuze and Felix Guattari, aplicarea unei logici mobile, fluide, asemanatoare

nomadismului prin evitarea (sfidarea) oricaror granitelor pentru a evita capturarea

oricaror aspecte ale vietii de catre statul totalizator. Accentul (dorinta) va fi astfel pentru

diferenta, fluxuri (curgeri), miscari rizomatice (asemanatoare tulpinilor plantelor). Aceasta

este pentru postmodernisti noua dinamica politica produsa de refugiati, imigranti, noile

miscari sociale.

A fi nomad, mai curand decat sedentary, presupune o alta relatie cu statul. Refugiatii

sau migrantii au astfel de relatie diferita de cea a cetatenilor. De fapt, refugiatii traiesc intr-

o zona ambigua intre cetatean si om. ‘Ratacirea’ lor submineaza puterea statului de a le fixa

identitatea, de a le cere loialitate. A regandi political presupune astfel a trece dincolo de

antagonismele si opozitiile binare, exclusiviste (noi versus ei) si deci a subnmina insusi

conceptul de suveranitate – a gandi o comunitate fara distinctii spatial de tip aici versus

acolo. Critica postmodernista merge pana la a afirma ca democratia contemporana nu este

posibila in cadrul statului suveran; acesta nu mai are monopol asupra loialitatilor,

obligatiilor, responsabilitatilor (W. Connoly). Ceea ce este nevoie in contextul global este o

forma de democratie pluralista, de intelegere a identitatilor ca fiind multiple si fluide,

precum si de o renegociere constanta a diferentelor- divergentelor (Michael Shapiro).

Feminismul si

A Treia Mare Dezbatere

Abordarile feministe au contestat dominatia teoriilor traditionale in cadrul Relatiilor

Internationale, au atras atentia asupra unor elemente lipsa din discutia privitoare la

politica (globala etc.) cum ar fi roll femeilor, al copiilor, problemele de inechitate si saracie,

actorii transnationale si nu in ultimul rand, au introdus conceptul de ‘gen’ ca o categorie

empirica si teoretica esentiala pentru analiza relatiile globale de putere precum si ca un

standard normativ de la care se poate porni in imaginarea unor alternative de politica

globala.

De-a lungul istoriei, diverse forte hegemonice si colonizarea au extins zona

modernitatii globalizand elemente de ordine si norme specifice care reglementau viata

privata, sfera familiala si relatiile de gen. Pe de-o parte, aceste regimuri au scos in afara legii

practici comunitare patriarhale care afectau femeile (cum ar fi mutilarea genitala sau sati)

dar in acelasi timp, au codificat legile astfel incat multe femei si-au pierdut dreptul la

pamant si resurse. Si in momentul de fata, noile reguli ale liberalizarii si marketizarii aduc

beneficii si imputernicesc anumite femei in timp ce inrobesc si saracesc pe altele. Cum scrie

Cynthia Enloe, sfera personala a vietii de familie, a mamelor, sotiilor, si copiilor este de fapt

inclusa (desi invizibila) in sfera relatiilor internationale. De la sotiile diplomatilor sau

militarilor, de la mamele si bunicile noastre pana la femeile care ajung sa fie vandute pe

piata traficantilor de sex si turismul sexual, femeile sunt victimile nevazute ale unor relatii

de putere care perpetueaza inegalitatea, saracia si lipsa de libertate.

Dar contributia feminismelor la teoretizarea relatiilor internationale nu se rezuma

pur si simplu la a adauga ‚femeile’ ca subiect de cercetare. Analizele feministe atrag atentia

asupra unor elemente cheie cum ar fi istoria, structurile, si cunoasterea. Ele contesta

epistemologia si ontologia disciplinei si accentul acesteia care a fost timp de decenii pus pe

teoriile pozitiviste, realpolitik si de ‚high-politics’ in defavoarea teoriilor interpretative,

post-pozitiviste, ‚soft-politics’’, peiorativ considerate ‚feminine’. Aceasta dezbatere face, de

asemenea, parte din cea de a treia Mare Dezbatere a Relatiilor Internationale

Pana in anii 1960 inegalitatile intre sexe nu erau considerate subiect politic

important. Feminismul a fost considerat inca de la inceputurile sale – anii 1840 in America

– o ideologie radicala/subversiva deoarece ilustra cum politica se infiltreaza chiar si acolo

unde poate nu ar trebui. Politicile si politica au fost dintotdeauna monopolizate de catre

barbati iar aceasta suprematie a barbatilor nu a exclus si dezavantajarea si marginalizarea

femeilor pentru simplul motiv al sexului – astfel, cele mai simple forme de aservire a

femeilor au fost excluderea lor de la vot sau lipsa accesului egal la educatie. Biologia era de

ajuns pentru a justifica inclusiv maltratarea acestora in procesul de aservire oficial acceptat

si perpetuat prin socializare, modele culturale etc.

Primul val al curentului feminist a reusit obtinerea dreptului de vor pentru femei:

1893 in Noua Zeelanda, 1920 in America. In mod ironic, obtinerea acestui drept a slabit

miscarea feminista. Insa anii 1960 au impus in politica ideea de violenta domestica – al

doilea val al feminismului a avut ca reprezentant de seama pe Betty Friedan. In cartea sa,

Mistica Feminina, Friedan vorbeste de „problema fara nume” a femeilor care se vad nevoite

sa-si limiteze viata la gospodarie si impune ideea ca domeniul personal sau privat este de

fapt un domeniu politizat. Politica de fapt exista oriunde exista conflicte sociale. Opresiunea

asupra femeilor se realizeaza in principal prin faptul social/politic al sexualitatii si al

familiei, ca institutie. Politicile guvernamentale si practicile curente perpetueaza direct sau

indirect patriarhatul si paternalismul prin politicile care reglementeaza casatoria, divortul,

familia, cresterea copiilor, munca, contraceptia si avortul.

Conceptul de gen a fost teoretizat ca o categorie empirica si teoretica esentiala

pentru analiza relatiile globale de putere. El se refera la asimetria constructelor sociale de

‘feminitate’ si ‘masculinitate’. Teoriile hegemonice traditionale investesc masculinitatea cu

calitatile autonomiei, suveranitatii, puterii, ratiunii, obiectivitatii, competitivitatii,

universalitatii in timp ce feminitatea este asociata cu o absenta a acestor elemente. Se

presupune ca acest tip de identitati sunt naturale. Teoriile feministe critica aceasta

esentializare aratand ca ea este responsabila pentru reproducerea si perpetuarea unor

relatii patriarhale, de putere precum si a conflictelor. Relatiile internationale ca relatii

depre razboi, barbati si state sunt astfel fixate intr-o preconceptie care reproduc controlul

asupra si subjugarea femeilor de-a lungul istoriei si indiferent de regimul de putere.

Controversele legate de feminism si in general subiectul discriminarii este un

subiect extrem de delicat. Una din dileme se refera la ce ar trebui sa primeze: principiul

egalitatii sau principiul diferentei. Conform principiului egalitatii, femeile ar trebui sa aiba

aceleasi sanse si conditii ca si barbatii iar in centrul politicilor ar trebui sa primeze ideea de

individ – o persoana al carui sex nu conteaza. In acest sens se ignora orice principiu

biologic de diferentiere intre cele doua sexe facand apel la ceea ce Simone de Beauvoir

afirma: femeile nu se nasc ci se formeaza. Procesele sociale si culturale joaca un rol esential

in conturarea a ceea ce este acceptat ca feminin sau masculin.

Conform principiului diferentei, calitatile feminine sunt unice si merita a fi cultivate –

nasterea, grija fata de copii si familie, dragostea si cooperarea, intuitia si creativitatea

artistica. Orice incercare de a eluda diferentele de sex nu ar conduce decat la o

masculinizare mascata a femeilor. Nu exista eliberare profunda in anihilarea ideei de sex.

Teoriile post-moderne ale feminismului aduc in prim plan fluiditatea si caracterul arbitrat

al faptelor social inclusiv a ceea ce este privint ca masculin sau feminin. Unele femei nu pot

avea copii. Altele se simt atrase de acelasi sex. Unii barbati au caracteristici feminine.

Sexualitatea nu este fixa si ca atare nu poate fi institutionalizata pornind de la

esentializarea ei intr-o definitie universal valabila.

In plus, exista teorii feministe ale „Lumii a Treia” care critica feminismul occidental

pentru ca aplica aceleasi concepte universale fara a tine cont de specificul cultural si

regional, istoric si geopolitic, si pentru ca proiecteaza o imagine a femeii din statele sarace

ca fiind doar o ‚victima’ fara putere a sistemului. Unele studii arata ca femeile isi asuma o

responsabilitate enorma in a ava grija de resurse ecologice de baza pentru viata (pamant,

apa, combustibili) care contribuie la subsistenta familiilor in conditii dificile (de razboi sau

catastrofe etc.). Cum scris Maria Mies, femeile ca si coloniile si resursele naturale au in

comun faptul ca sunt exploatate in mod sistematic de catre barbati, afaceristi si state

dezvoltate. Joni Seager in cartea sa Earth Follies argumenteaza ca, calamitatile de mediu

sunt in mare parte datorate gandirii ‚masculine’ patriarhale atat de laudate in procedul de

modernizare si dezvoltare de catre institutiile principale globale, prin accentul pus pe

exploatare intensiva, control, antropocentrism, competitie si profit.

Ecologismul

Avem vreo obligatie fata de generatiile viitoare? Avem o datorie morala fata de alte

specii? Care este relatia omului cu natura si mediul inconjurator? Acestea sunt intrebarile

fundamentale ale ecologiei ca gandire reactionara fata de impactul negativ al fenomenelor

industrializarii asupra naturii si implicit vietii in general. Folosirea masiva a pesticidelor si

altor chimicale, poluarea inerenta, folosirea energiei nucleare, fenomenul ploii acide sau

incalzirea globala, reducerea vizibila a resurselor naturale neregenerabile, consumerismul

precum si tendinta crescuta de privatizare a bunurilor publice sunt subiectele de interes

pentru promotorii ecologiei ca principiul politic.

Ecologismul este singura ideologie care nu pune in prim plan numai omul ca individ

separat sau superior naturii. Este o reactie impotriva arogantei umanismului sau

antropocentrismului care considera ca omul este stapanul planetei iar natura trebuie a fi

exploatata in folosul maxim al indivizilor.

Din punct de vedere al spectrului politic, ecologismul nu este nici la dreapta nici la

stanga si blameaza atat comunismul cat si capitalismul pentru excesele industrializarii -

lacomie in exploatarea resurselor limitate, violenta fata de alte specii, risipa si consumul

excesiv. In acest sens, toate tipurile de ecologism (moderat, radical, conservator, socialist,

anarhist) pledeaza pentru durabilitatea politicilor guvernamentale economice - protejarea

si conservarea eco-sistemului, folosirea energiei verzi, stil de viata sanatos si frugal - toate

acestea aducand aminte de principiile Buddhiste. Desi nu pare a constitui o ideologie cu

rasunet asupra politicii, evolutia civilizatiei si schimbarile climatice recente au impus la

nivelul politicii globale necesitatea promovarii acestor principii care sa stea la baza unui

nou mod de viata.

Cu toate ca exista multe studii in acest domeniu, ecologismul este o ideologie sau o

perspectiva insuficient teoretizata si reprezentata in cadrul disciplinei Relatii

Internationale. Exista cateva linii directoare esentiale care apar atunci cand vorbim de

aceatsa ideologie, cum ar fi ecocentrismul, limitele cresterii, despecntralizare puterii.

Aceste idei sunt de natura explicativa (vorbind despre distrugerea naturii de catre

societatea umana) dar si normativa (ca argument pentru a ne opune a o astfel de distrugere

si de a crea societati sustenabile).

Argumentele cartii Limitele Cresterii scrisa de un grup de cercetatori condusi de

Donella Meadows fac referire la faptul ca lumea va ramane rapid fara resurse si va intra

intr-o criza ecologica deoarece cresterea economica si industriala este continua, populatia

creste, deseurile (mai ales cele industriale) devin o povara pentru mediul inconjurator iar

resursele sunt limitate.

Eckersley considera ca aspectele fundamentale ale econcentrismului se refera la o

respingere a antropocentrismului si la a respecta ecosistemul si toate fiintele acestei lumi.

Argumentul lui Eckersley este unul statist: statul modern este o institutie politica necesara

pentru realizarea principiilor ecologiste. Aceasta deoarece, daca toata puterea ar fi

descentralizata catre nivelele cele mai apropiate de cetateni (locale, comunale etc.) atunci

nu ar mai putea exista nici un mecanism de coordonare pentru a raspunde unor probleme

regionale si globale si pentru a face o redistribuire a resurselor de la regiunile bogate catre

cele mai sarace. De aceea, Eckersley considera ca un sistem politic multilateral care sa

asigure o difuziune a puterii catre toate nivelurile ar fi cel mai potrivit. Deoarece criza

ecologica este iminenta, singurul mod de a salva bunurile comune ale umanitatii ar fi prin

coordonarea actiunii statelor in cadrul organizatiilor supra-nationale si globale.

Aceasta perspectiva este usor de criticat deoarece antropocentrismul, principala

cauza a sistemului exploatativ capitalist, este o consecinta a procesului de modernizare, in

care statul a jucat un rol fundamental. De vreme ce stiinta moderna este interconectata cu

institutiile moderne capitaliste si statul national, a raspunde crizei ecologice cu aceleasi

instrumente ca cele care au produs criza de la inceput este nepotrivit. Acest argument a fost

dezvoltat, printre altii, de catre Carolyn Merchant in cartea sa The Death of Nature: Women,

Ecology and the Scientific Revolution.

In general, formele de ecologism care tind spre centralizarea puterii in vederea

reglementarii politice a modului in care se folosesc resursele sunt inspirate de argumentul

faimos al ‘Tragediei Bunurilor Comune’ dezvoltat de Garrett Hardin in 1968 conform caruia,

folosirea in comun a resurselor conduce la o supra-exploatare a acestora. Contrar acestei

ipoteze (care naturalizeaza lacomia umana, o accepta ca fiind naturala/fireasca),

perspectiva anarhista considera ca probleme ecologice provin din aplicarea unor principii

politice inechitabile, bazate pe ierarhizarea relatiilor sociale, profitabilitate si

consumerism.

Argumentul ánarhist’ al teoriilor ecologiste sustine ca numai prin crearea unor

retele de comunitati mici, auto-suficiente, libertariene, egalitariene si bazate pe democratie

participativa, bunurile comune ale planetei ar putea fi salvate. Societatile participative ar

putea oferi modalitati diverse de implinire/dezvoltare a omului care nu depind de un nivel

ridicat de consum material. Fara a ramane izolate, retelele comunitatilor locale ar putea fi

conectate la nivel global prin relationare transnationala si schimburi culturale etc.

Un argument asemenator este dezvoltat de John Dryzek in Ecologia Rationala:

comunitatile mici se bazeaza mai mult pe suportul/mediul inconjurator de care se simt

legati si ca atare doresc sa-l protejeze. De aceea, ei tind sa reactioneze mult mai prompt

pentru evitarea unor crize/probleme care sa afecteze sustenabilitatea acelei localitati.

Spatiul comun si bunurile comune (de care se poate bucura orice locuitor, cum ar fi apa,

pasunea, lacul, muntele etc.) nu este un spatiu lasat de izbeliste sau care ar fi devastat de

locuitori; exista anumile reguli nescrise, informale, cultural-sociale prin care comunitatea

reglementeaza accesul la aceste bunuri astfel incat acestea sa poate oferi beneficii tuturor

fara a fi afectata sustenabilitatea lor. Aceste reguli culturale prioritizeaza siguranta

bunurilor comune si nu acumularea individuala.

In viziunea anarhista, spatiul si bunurile comune nu ar trebui confundate cu cele

publice in sensul de ‘apartinand statului’. Regulile culturale nu sunt aceleasi ca legile

ierarhice si formale ale statului. Aceste bunuri sunt folosite pentru uzul comun/colectiv si

nu pentru schimb (piata). Ca atare, ele nu pot fi incluse intr-o forma de

productie/exploatare pentru acumulare si schimb pe piata decat printr-o uzurpare a lor

printr-o trecere (deseori fortata) a acestor bunuri (ape, pamant, munti) in proprietatea

cuiva pentru a fi transformate in marfuri de schimb (vezi argumentul lui Polanyi in The

Great Transformation dar si cele ale reviste specializate The Ecologist - Whose Common

Future? Reclaiming the Commons).