COMUNICAREA ASISTENT MEDICAL - PACIENT

Alianţa terapeutică presupune asumarea unui anumit rol şi anumite atribuţii/sarcini de

către fiecare dintre cei doi parteneri ai relaţiei terapeutice, în scopul menţinerii, ameliorării sau

restabilirii stării de sănătate.

Complianţa terapeutică se defineşte ca fiind receptivitatea pacientului la indicaţiile

profesioniştilor de sănătate privind: modificarea stilului de viaţă, terapiile medicamentoase,

regimurile alimentare, prezentarea la controlul periodic etc.

Complianţa a scăzut prin facilitarea accesului la informaţii medicale, unii pacienţi

preferând automedicaţia sau sfaturile unor nespecialişti.

Factorii implicaţi în non-complianţă sunt :

Factori legaţi de modul de trăire a realităţii bolii.

Factori legaţi de relaţia profesionist de sănătate - pacient.

Factori legaţi de tipul indicaţiei primite (tratament prescris, regim alimentar, etc).

Factori legaţi de anturajul bolnavului.

Trăsături definitorii ale unui asistent medical

În profilul psihologic ideal ai unui asistent medical s-ar include:

Competenţa profesională

Autoritatea profesională

Capacitatea de a stabili o bună comunicare cu pacientul

Neutralitatea afectivă

Disponibilitatea şi capacitatea de dăruire faţă de pacient

Spiritul de observaţie

Promptitudinea şi curajul

Capacitatea de a lucra în echipă.

Mesajele transmise de către asistentul medical trebuie să fie :

să fie directe

să exprime opinia personală

să fie complete şi specifice

să fie clare şi consistente; să evite ambiguităţile

să exprime clar sentimentele şi cerinţele

1

să prezinte separat faptele de opinii

să concentreze mesajul asupra unui singur lucru odată

să transmită mesajul imediat când observă ceva

să nu conţină aluzii la alte persoane

să fie stimulativ

mesajele verbale şi nonverbale să fie congruente

să fie însoţite de un surplus de informaţie care să susţină cele transmise (să folosească

şi alte canale: imagini video, fotografii etc.)

să corespundă cadrelor de referinţă ale receptorului

emiţătorul trebuie să se asigure că mesajul său a fost bine interpretat (să obţină feed-

back-ul)

NOŢIUNI DE PSIHOLOGIE MEDICALĂ

Psihologia medicală este o ramură a psihologiei care studiază particularităţile psihice ale

omului bolnav:

în toate situaţiile cu care se confruntă în perioada cât este bolnav,

în relaţiile cu boala şi cu personalul profesionist care îi acordă îngrijiri calificate,

în relaţiile cu familia şi cu grupul din care face parte,

în efortul de adaptare la condiţiile nou create.

Psihologia medicală are ca scop descoperirea unor explicaţii ale comportamentelor

umane, a unor adevăruri general valabile pe baza cărora să se poată acţiona eficient pentru

echilibrarea psihică a individului bolnav, pentru obţinerea cooperării sale la îngrijiri şi pentru

mobilizarea tuturor forţelor adaptative în lupta cu boala.

Se consideră că boala este reacţia globală a organismului uman la acţiunea factorilor patogeni

endogeni sau/şi exogeni.

Mecanismele de influenţă soma - psihic:

Starea psihicului depinde de integritatea morfo-funcţională a creierului;

Modificări ale stării fiziologice normale ale altor organe pot influenţa starea psihică.

Mecanismele de influenţă psihic - soma

Mecanismul emoţiilor (afectiv): funcţiile vegetative, circulaţia, respiraţia, digestia,

excreţia, glandele cu secreţie externă

2

Mecanismul "idee" (intelect) (ex. pseudo-graviditatea)

Modificări psihice în boală

Aceste modificări sunt determinate de influenţa asupra funcţionalităţii creierului:

1. Modificări generale:

Astenia fizică şi psihică

Depresia însoţită de anxietate

Regresia afectivă

Modificarea sistemului de valori

2.Modificări specifice (unei boli sau unui grup de boli)

Metode psihoterapeutice

Psihoterapia este o metodă de influenţare a stării individului bolnav prin acţiunea asupra

psihicului acestuia.

Psihoterapia poate fi generală (de susţinere) sau specială şi poate fi aplicată unui individ

(individuală) sau unui grup de indivizi (colectivă). Psihoterapia generală (de susţinere) constă din

acţiuni ca:

încurajarea bolnavului

corectarea imaginii despre boală

atenuarea ideii dominante a bolii

atenuarea tensiunii psihice

informarea permanentă a pacientului în legătură evoluţia bolii.

Pentru a obţine rezultatele dorite trebuie să se îndeplinească anumite condiţii cum ar fi:

încredere (componenta afectivă)

calităţi ale personalităţii

competenţă profesională

efectul placebo (mecanismul de acţiune este autosugestia)

Relaţii interpersonale

Personalitatea noastră este rezultatul influenţei celor două laturi: Rolul : latura activă a relaţiilor individ - societate

Statutul: latura statică a acestor relaţii (locul pe care îl ocupă individul în societate).

Parametrii definitorii ai relaţiilor interpersonale

1. Caracterul psihologic.-Sunt angajate două entităţi psihologice (doi indivizi).

3

2. Caracterul conştient:- Cel care intră în relaţie este conştient de relaţia sa, de relaţia

celuilalt şi de relaţia celor doi.

3. Caracterul direct :- Cel puţin în prima fază (de debut), cele două entităţi psihologice

trebuie să fie faţă în faţă.

Relaţiile interpersonale sunt influenţate de:

anumiţi factori sociali,

factori geografici (proximitatea spaţială),

similitudinea de personalitate

similitudinea de preocupări, preferinţe şi concepţii

METODE ŞI PROCESE DE COMUNICARE

Comunicarea este procesul de transmitere a unui mesaj de la o persoană la alta (de la un

grup la altul).

Expresivitatea este realizată prin :

A. Mijloace lingvistice.

Intonaţia şi accentul (care permit accentuări şi exprimarea atitudinii şi stării afective)

Alegerea cuvintelor şi modul de frazare asigură adaptarea mesajului la situaţia concretă,

un anumit ritm al comunicării.

Topica permite sublinieri, evidenţieri.

B. Mijloace extralingvistice: gesturile, mimica, postura, etc., subliniază sensuri, atitudini.

Tipuri de comunicar e

Comunicarea verbală.

Comunicarea non verbală.

Comunicarea verbală

• Limbaj activ - pasiv.

• Limbajul extern - intern.

Limbajul oral este forma naturală şi fundamentală a limbajului.

Formele limbajului sunt monolog, dialog, colocviu.

Caracteristicile limbajului oral:

Expresivitatea.

4

Are caracter adresativ pregnant.

Poate fi aluziv indirect.

Asigură conexiunea inversă rapidă.

Are caracter expresiv pregnant.

Comunicarea non verbală

65% din semnificaţiile prezente într-o conversaţie sunt purtate de semnalele non verbale

(gesturi, mimică, intonaţie) Comunicarea non verbală poate apare:

în absenţa comunicării verbale.

însoţind comunicarea verbală.

În absenţa comunicării verbale exprimând astfel imposibilitatea de a vorbi sau de a

solicita o informaţie.

Însoţind comunicarea verbală, putând îndeplini funcţia de : întărire (subliniere) a

comunicării, distorsiune a mesajului, indicator metacomunicativ care accentuează un anumit

mod de înţelegere sau de interpretare a mesajului verbalizat.

Comunicarea în cadrul relaţiilor interpersonale

Comunicarea interpersonală se realizează în grup (grupul poate fi şi de două persoane) sau

este dependentă de grupul de aparteneţă a persoanelor implicate.

Funcţia comunicării interpersonale.

De a menţine unitatea şi integritatea oricărui grup.

De a asigura coordonarea acţiunilor individuale în grup.

Pentru a deschide procesul interactiv în relaţiile interpersonale trebuie ca membrii

grupului să:

îşi exprime ideile în mod clar.

să fie liberi în a solicita clarificări atunci când nu înţeleg cele comunicate.

să ofere răspunsuri adecvate faţă de informaţiile recepţionate.

Asigurarea unei ambianţe favorabile contribuie la crearea unui sentiment de siguranţă a

pacientului şi previne apariţia unor infecţii sau complicaţii ale bolii, dat fiind discernământul

scăzut al acestor persoane.

Obiectivele pe care le urmărim la aceşti pacienţi sunt:

modul în care aceştia vor încerca să aibă contact cu ceilalţi şi să tolereze apropierea

aratata de asistenta;

5

modul in care vor incerca sa discute despre neincrederea ce o au in celelalte persoane.

Intervenţii :

stabilirea unui dialog cu pacientul, observând mecanismele de interacţiune socială şi

participarea pacienţilor la diferite activităţi;

susţinerea pacientului cu ajutorul cuvintelor şi a prezenţei noastre în timpul activităţilor;

oferirea unei speranţe pacientului prin creşterea încrederii lui faţă de ceilalţi;

la ieşirea din spital, încurăjam pacientul să urmarească situaţiile sociale în care el se simte

bine.

Evaluare:

la evaluarea rezultatelor obţinute, observăm că pacientul tolerează prezenţa asistentei şi

discută despre dificultăţile de neîncredere în ceilalţi.

Este contraindicată interferenţa relaţiei terapeutice cu alte tipuri de relaţie – de rudenie, de

prietenie etc. Acest fapt este valabil pentru orice fel de relaţie terapeutică. În faţa medicului,

pacientul se dezbracă, se întinde pe pat, scoate limba etc., comportamente care ar fi aspru

sancţionate, ori ar avea altă semnificaţie în câmpul social.

În domeniul medicinei, relaţia terapeut-pacient este de cele mai multe ori mediată de un

aparat sau instrument fizic care, chiar singure în afara unor ritualuri şi coduri de relaţionare, au

puterea de a delimita clar câmpul terapeutic de câmpul socio-cultural al actorilor sociali aflaţi în

interacţiune. De cele mai multe ori pacientul învaţă rolul de bolnav şi aşteaptă anumite

comportamente corelative acestuia din partea medicului. Dacă aşteptările lui nu sunt

satisfăcute,implicarea acestuia în relaţia terapeutică şi efectul terapeutic ar putea deveni

problematice.

Calităţile minimale ale terapeuţilor trebuie să fie:

putere de înţelegere faţă de bolnavi

posibilitatea de a fi înţeles, respectat şi chiar iubit datorită comportamentului său

experienţă de viaţă suficientă şi maturizare deplină a personalităţii

cunoştinţe psihologice şi ale comportamentului uman.

Vorbind despre caracteristicile profesionale ale terapeutului, psihologia medicală şi

psihoterapia stabilesc o serie de cerinţe din punct de vedere al formării şi experienţei necesare

unui bun terapeut, menţionând că, deşi acestea sunt foarte importante, nu trebuiesc pierdute din

vedere caracteristicile personale şi umane, deoarece ele contribuie la stabilirea dialogului, a

6

relaţiei şi a alianţei în lucru, referirile făcându-se - mai ales - asupra uşurinţei de a comunica,

voinţei de a ajuta şi capacităţii de a o face.

Dacă bolnavul nu găseşte ascultare, dialog, dacă nu este respectat de către terapeut, care

trebuie să fie interlocutorul său privilegiat în cele trei dimensiuni (fizică, psihologică şi

spirituală), îşi pierde speranţa şi încrederea în terapeut, terapie şi în capacitatea proprie de

autoîngrijire şi autovindecare.

Trecerea progresivă de la centrarea terapeutică asupra bolii spre o mai bună luare în

consideraţie a dimensiunilor pacientului, adică spre o focalizare pe subiectul unic şi complex, ar

face posibilă ameliorarea stării de sănătate a populaţiei.

7