ROMĂNIA

MINISTERUL APĂRĂRII NAŢIONALE

UNIVERSITATEA NAŢIONALĂ DE APĂRARE „CAROL I”

DEPARTAMENTULUI DE OPERAŢII ÎNTRUNITE,

STUDII STRATEGICE ŞI DE SECURITATE

........

REFERAT

Tema: Criza din Libia

- Bucureşti, 2011 -

NESECRET

Pagină albă

NESECRET 2 din 21

NESECRET

Capitolul 1

Prezentare generală

Libia, cu numele oficial Marea Jamahiriye Arabă Libiană Populară și Socialistă,

este o țară din nordul Africii. Are frontieră cu Marea Mediterană la nord, vest cu

Tunisia și Algeria, la sud-vest cu Nigerul, la sud cu Ciadul , iar la sud-est și est cu

Egiptul și Sudanul.

Libia este de circa patru decenii o mare producătoare și exportatoare de petrol,

ceea ce a dus la ridicarea nivelului de trai a locuitorilor ei. În prezent, Libia a fost

declarată ca având populația cu cea mai mare speranță de viață din Africa (dar în număr

de unități este depășită doar de insula britanică Sf. Elena), și anume 74 de ani.

Libia a căzut pradă haosului la mijlocul lunii februarie. Libienii au ieşit cu miile

în stradă şi i-au cerut lui Muammar Gaddafi, aflat la putere de 42 de ani, să plece.

De pe 15 februarie s-au derulat scene de iad în toată Libia. Gaddafi a trimis

mercenari şi armata şi-a reprimat revoltele. Între timp, opoziţia s-a organizat şi-a pus

mâna pe mai multe oraşe. Mai bine de o lună, bombardamentele au făcut legea în Libia.

Sub asediu, rebelii au cerut ajutorul comunităţii internaţionale. Franţa a fost cea mai

vocală şi a susţinut de la început o intervenţie militară. Trădat de vechii prieteni, în

replică, Muammar Gaddafi a lansat acuzaţii la adresa preşedintelui Nicolas Sarkozy sau

a premierului italian Silvio Berlusconi.

De la începutul crizei în Libia, 735 de români au fost evacuaţi în siguranţă de

MAE, la bordul aeronavelor militare trimise de România la Tripoli, sau cu ajutorul

mijloacelor de transport puse la dispoziţie de alte state.

Prima zi de atacuri aeriene lansate de SUA impotriva Libiei a costat peste 100 de

milioane de dolari (aproape 70 de milioane de euro) si se estimeaza ca Statele Unite vor

cheltui intr-un final pâna la un miliard de dolari in Libia.

NESECRET 3 din 21

NESECRET

Capitolul 2

Cum a început totul. Cronologia evenimentelor

Filmul revoltelor din Libia:

15-16 februarie - Arestarea activistului pentru drepturile omului Fethi Tarbel

declansează o revoltă în Benghazi

- 24 februarie - Miliţiile antiguvernamentale preiau controlul în oraşul de coastă Misrata

- 26 februarie - Consiliul de Securitate al ONU impune sancţiuni asupra lui Gaddafi şi a

familiei acestuia

- 28 februarie - Guvernele UE aproba sancţiuni împotriva lui Gaddafi şi a consilierilor

săi

- 5 martie - Consiliul National de Tranziţie din Benghazi se declară unicul reprezentant

al Libiei

- 17 martie - Consiliul de Securitate al ONU aprobă impunerea unei zone de restricţie

aeriană asupra Libiei, precum şi desfăşurarea de actiuni militare, pentru protrejarea

civililor

- 19 martie - Primul raid opreşte avansul trupelor lui Gaddafi spre Bernghazi şi vizează

sistemele de apărare antiaeriene ale Libiei

- 30 aprilie - Un atac NATO cu rachete asupra unei case din Tripoli îl ucide pe fiul cel

mic al lui Gaddafi şi trei nepoţi

- 27 iunie - Curtea Penală Internaţională emite mandate de arestare pentru Gaddafi, Saif

al-Islam şi şeful servicilor de informaţii, pentru crime împotriva umanităţii

- 21 august - Rebelii intră în Tripoli. Gaddafi transmite un mesaj audio, cerându-le

libienilor să lupte

- 23 august - Fieful lui Gaddafi, Bab al-Aziziya, este cucerit de rebeli

NESECRET 4 din 21

NESECRET

- 29 august - Soţia lui Gaddafi, fiica sa Aisha şi doi dintre fii liderului intră în Algeria.

Aisha naşte la o clinică, imediat după trecerea frontierei

- 1 septembrie - Liderii interimari libieni se văd cu liderii internaţionali la conferinţa din

Paris, pentru a discuta despre viitorul Libiei

- 8 septembrie - Premierul interimar, Mahmoud Jibril, soseşte la Tripoli

- 11 septembrie - Libia reia producţia de petrol. Nigerul anunţă sosirea fiului lui Gaddafi

Saadi.

- 13 septembrie - Şeful guvernului interimar Mustafa Abdel Jalil rosteşte primul discurs

la Tripoli, în faţa unei mulţimi de circa 10.000 de persoane.

- 15 septembrie - Preşedintele francez Nicolas Sarkozy şi premierul britanic David

Cameron merg în Libia, unde sunt primiţi ca nişte eroi.

- 16 septembrie - Consiliul de Securitate al ONU ridică parţial restricţiile vizând Libia,

inclusiv cele vizând compania petrolieră naţională şi banca centrală. Adunarea Generala

a ONU aprobă o cerere de acreditare a trimişilor guvernului interimar ca singurii

reprezentanţi ai Libiei

- 20 septembrie - Preşedintele american Barack Obama le cere ultimilor susţinători ai lui

Gaddafi să se predea şi anunţă întoarcerea ambasadorului american la Tripoli. Gadfdafi

ironizează NATO într-un discurs difuzat de televiziunea siriană Arai.

- 21 septembrie - Liderii interimari anunţă că au capturat cea mai mare parte din Sabha,

unul dintre principalele trei orase unde se ascundeau susţinători ai lui Gaddafi de la

căderea Tripoli. Sirte, oraşul natal al lui Gaddafi, şi Bani Walid rămân în mâinile

susţinătorilor vechiului regim.

- 25 septembrie - Primul transport de petrol libian din ultimele luni pleacă din portul

Marsa el Hariga, din estul tari, către Italia.

- 27 septembrie - NATO anunţă că CNT a preluat controlul deplin asupra arsenalului de

arme chimice ale ţării şi asupra materialului nuclear.

- 12 octombrie - Combatanţi rebeli afirmă că l-au prins pe Mutassim Gaddafi, unul

dintre fii dictatorului, în timp ce acesta încerca să fugă din Sirte.

- 13 octombrie - Forţele CNT spun că în prezent controlează tot Sirte, cu excepţia

cartierului "Numărul doi", unde forţele lui Gaddafi sunt înconjurate.

NESECRET 5 din 21

NESECRET

- 14 octombrie - Focuri de armă izbucnesc la Tripoli între susţinători lui Gaddafi şi

forţele CNT, primul semn al rezistenţei armate faţă de noul guvern.

- 17 octombrie - Forţele CNT sărbătoresc capturarea lui Bani Walid, unul dintre

ultimele bastioane ale susţinătorilor lui Gaddafi.

- Un post sirian de televiziune confirmă că unul dintre fii lui Gaddafi, Khamis, a murit

în luptele din sud-estul Tripoli, din 29 august.

- 18 octombrie - Secretarul american de stat Hilary Clinton ajunge în Libia într-o vizită

surpriză şi cere miliţiilor să se unească.

- 20 octombrie - Combatanţi CNT capturează Sirte, după un asediu de două luni.

Moammer Gaddafi a fost capturat şi ucis la noua luni de la declansarea revoltelor din

Libia ce au reusit sa inlature un lider care s-a agatat de putere timp de 41 de ani.

NESECRET 6 din 21

NESECRET

Capitolul 3

Posibilele scenari pentru Libia la început de conflict:

vid de putere, divizare sau intervenţie internaţională?

Cotidianul „The Guardian” a propus patru posibile scenari pentru viitorul Libiei

la începutul evenimentelor:

1. Divizarea ţării

Era posibil ca situaţia să se finalizeze cu o divizare de facto între rămăşiţele unui

stat libian format în jurul capitalei Tripoli şi mişcarea rebelă din est, care nu a putut

prelua controlul asupra întregi ţări.

Forţele anti-Gaddafi au controlat Benghazi şi o mare parte din estul Libiei până la

graniţă cu Egiptul. Zona era şi este condusă de lideri tribali, de localnici şi de oficialii

care au trecut de partea cealalta a baricadei. Rebelii controlează campurile petrolifere de

la Ras Lanuf şi Brega. De asemenea, forţele de opoziţie controlează Zawiyah, localitate

aflată la doar 50 de kilometri de Tripoli. Misrata, un important port mediteranean, aflat

la est de capitala, este încă teren de disputa.

O regiune mult mai amplă, cât o treime din ţară, din sud şi din jurul orasului

Tripoli, rămâne practic neutră şi se afla sub controlul triburilor.

Sebha, lângă desertul Sahara, era fieful lui Gaddafi şi, se spune ca pe acolo au

venit mercenari africani.

E greu de conceput ca forţele opoziţiei vor obţine o victorie militară categorică,

mai ales că multe triburi din vestul Libiei au rămas neutre.

2. Gaddafi: lupta sau fuge?

Un purtător de cuvânt al Casei Albe a spus explicit că exilul ar putea fi o opţiune

pentru Moammer Gaddafi, dar liderul de la Tripoli a afirmat ferm că mai bine va muri

ca un martir în Libia decât să plece în altă ţară. Experţii militari au estimat că el poate

conta pe 10.000 până la 12.000 de soldaţi, precum şi pe servicile de securitate ale

regimului şi chiar pe mercenari straini.

NESECRET 7 din 21

NESECRET

Forţa aeriană a fost un factor important. Cum sancţiunile ONU îi interzic lui şi

fiilor lui să călătorească în străinătate, singura sa scăpare ar fi fost într-o ţară prietena

care deja sfidează comunitatea internaţională - cel mai probabil şi-ar fi putut găsi

refugiu la Robert Mugabe, în Zimbabwe. Analiştii politici s-au întreabat dacă triburile

loialiste ar fi putut să-şi convingă liderul să demisioneze şi să se retragă paşnic, aşa cum

a procedat Hosni Mubarak în Egipt. Tribul din care se trage Gaddafi, Gaddadfa, este

aliat cu un trib mai mare, Megraha. Ambele au legaturi puternice cu regimul.

Totuşi, sfidarea până la sfârşit va fi probabil opţiunea preferată de Gaddafi, ceea

ce ar putea însemna şi mai multă vărsare de sânge.

Între timp, SUA şi occidentali au încurajat discret dezertările la un nivel mai înalt

al regimului, în special ale unor elemente-cheie din armată.

3. Intervenţia militară

David Cameron a spus Parlamentului că a cerut ministrului apărări şi şefilor

servicilor armate să conlucreze cu aliaţii la planuri pentru instituirea unei zone de

interdicţie a zborurilor. Acest lucru a fost realizat cu "larg sprijin internaţional", de către

Consiliul de Securitate al ONU. Rusia si China au spus clar că în principiu, se opun unei

asemenea acţiuni, dar ele se vor afla sub o puternică presiune să accepte, dacă regimul

Gaddafi va comite atrocităţi în masă, folosind avioane de luptă sau elicoptere.

ONU ar putea fi chemată să trimită căşti albastre care să asigure furnizarea

ajutorului alimentar, posibil folosind Tunisia şi Egiptul drept coridoare, dacă se dezvoltă

o criza umanitară ca urmare a conflictului.

Avioanele britanice şi germane deja aterizează în deşertul libian fără permisiune

de la Tripoli, iar francezii transportă ajutoare umanitare la Benghazi cu ajutorul

avioanelor.

Premierul francez a vorbit despre "începutul unei operaţiuni masive de sprijin

umanitar pentru populaţia teritorilor eliberate".

NESECRET 8 din 21

NESECRET

Anticipând probabil că va trebui să serveasca drept avanpost pentru o misiune

militară multilaterală, Italia şi-a suspendat un acord pe doi ani cu guvernul lui Gaddafi,

care prevedea să nu foloseasca forţa "direct sau indirect" împotriva Libiei şi nici să

permită ca teritoriul italian să fie folosit "în orice acţiune ostilă împotriva Libiei".

4. Vidul de putere

Observatorii sunt îngrijoraţi că facţiunile disparate ale opoziţiei libiene care iau

parte la lupta împotriva lui Gaddafi nu sunt organizate politic şi le lipseste o strategie

clară pentru îndepartarea de la putere a liderului aflat la conducere de peste 41 de ani.

Existau temeri în legatură cu un vid de putere care ar putea apărea, dacă regimul

era îndepărtat sau se prabuşea brusc.

Consiliul Naţional Libian, cu cartierul general al Benghazi, care insistă că nu

ţinea locul unui guvern interimar, ar fi trebuit să umple acest gol, însa este divizat

politic. Doi dintre lideri lui cheie sunt oficiali cu rang înalt ai regimului care au dezertat

- ministrul de interne Abdel-Fatah Yunis al-Obeidi şi ministrul justiţiei, Mustafa Abdel-

Jalil.

Unii analişti au văzut un posibil rol de viitor unificator pentru Abdel-Salam

Jaloud, fosta mână dreapta a lui Gaddafi, care se bucura de reputaţia de a nu fi corupt.

Pe de altă parte, analiştii au avertizat şi în privinţa posibilităţii de intensificare a

rivalităţii dintre triburi. În plus, militanţii Al-Qaeda ar putea să profite de vidul de

putere pentru a se regrupa într-o ţară unde jihadismul nu a avut sanse.

De aceea, au atras atenţia specialiştii, că este important ca libieni sa fie ajutaţi de

comunitatea internaţională să-şi creeze o coaliţie naţională. Un astfel de organism ar fi

de ajutor pentru distribuirea ordonată a alimentelor şi ajutorului umanitar, pentru

protejarea de jafuri a infrastructuri libiene, precum şi pentru securitatea graniţelor

Libiei.

Deşi dictatorul Muammar Gaddafi a fost ucis, iar noile autorităţi au proclamat

eliberarea ţării, NATO ar putea să-şi mai continue operaţiunile din Libia, a declarat

şeful Pentagonului, Leon Panetta, citat de CNN. Comandantul forţelor NATO, amiralul

John Stavridis, a precizat că misiunea NATO în Libia se încheie pe 31 octombrie.

NESECRET 9 din 21

NESECRET

Şeful Departamentului Apărării de la Washigton a precizat însă că noile autorităţi

libiene-Consiliul Naţional de Tranziţie, îşi doresc că NATO să mai zăbovească în Libia.

"Am observat că există comentarii din partea puterii din Libia care cer NATO să îşi

continue misiunea în timpul acestei perioada de tranziţie, în care ei încearcă să

stabilească mecanismele guvernării", a declarat Leon Panetta, aflat în vizită în Japonia.

"Ce aş face acum este să las decizia unei viitoare implicări în mâinile NATO şi

dincolo de Alianţă, ceea ce ne va oferi o bază pe care să decidem ce rol suplimentar

putem juca", a spus Panetta, adăugând că în acest moment eforturile Alianţei se vor

îndrepta către oferirea de asistenţă medicală libienilor răniţi în război.

Capitolul 4

Evoluţia post-conflict

Spectacolul grotesc al capturării şi uciderii lui Muammar Gaddafi a încheiat,

pentru moment, odiseea războiului civil libian.

Colonelul Gaddafi nu a fost judecat şi executat (ca Saddam Hussein) şi nici nu a

avut parte măcar de un proces înscenat (precum Nicolae Ceauşescu). Chiar dacă legiştii

nu s-au pronunţat încă, imaginile transmise de posturile internaţionale de ştiri arată că

Gaddafi nu a murit în urma rănilor primite, ci mai curând a fost linşat. Violenţa şi

cruzimea afişată de rebelii libieni faţă de fostul dictator este o consecinţă a modului în

care Gaddafi a condus Libia în ultimele patru decenii. Acesta nu a arătat nicio urmă de

milă sau empatie faţă de victimele sale. Totuşi, asasinarea sa ridică semne de întrebare

asupra modului în care va evolua situaţia în Libia.

NESECRET 10 din 21

NESECRET

Se vor limita represaliile rebelilor numai asupra membrilor familiei Gaddafi sau

se vor extinde asupra triburilor loialiste? Va evolua situaţia spre o masivă reglare de

conturi între diversele tabere? Oare va fi Consiliul Naţional de Tranziţie, guvernul

recunoscut al Libiei, suficient de puternic încât să-şi afirme autoritatea pe întreg

teritoriul ţării? Ce se va întâmpla cu luptătorii rebeli – vor fi integraţi în armata libiană

sau se vor transforma în bande înarmate care îşi vor teroriza conaţionalii? Şi, probabil,

întrebarea cea mai importantă – în ce direcţie va merge Libia: democraţie, o nouă

dictatură sau regim islamic?

Astăzi, situaţia din Libia este similară cu cea din Irak după prăbuşirea regimului

Saddam Hussein. Dacă guvernul de tranziţie nu se impune ca reprezentant legitim,

atunci nu este exclusă probabilitatea unui nou război civil. Dacă CNT are intenţia să

transforme Libia într-o ţară democratică, atunci trebuie ca, în cel mai scurt timp, să

propună o foaie de parcurs care să garanteze dezvoltarea unui regim reprezentativ,

participativ, construit pe principiul pluralismului politic. Până atunci însă, priorităţile

sunt reinstaurarea ordinii, pedepsirea abuzurilor săvârşite de ambele părţi şi repunerea

în funcţiune a serviciilor de bază. NATO, Statele Unite şi puterile europene trebuie să

vegheze asupra angajamentelor democratice ale noului regim de la Tripoli – în joc este

credibilitatea acestor actori internaţionali, care şi-au justificat intervenţia prin prisma

sprijinirii unei mişcări democratice.

Ce şanse are Libia să devină o democraţie? Politologul american Joshua Tucker

susţine că şansele ca Libia să devină democratică sunt în jur de zece procente. El citează

o cercetare recentă condusă de Michael Miller care argumentează că, în medie, prin

eliminarea violentă a unui dictator, o societate are de trei ori mai multe şanse să se

democratizeze în viitorul apropiat decât dacă un lider autocrat renunţă benevol la putere.

Mai mult de jumătate din numărul tranziţiilor democratice se produc în primii cinci ani

de la eliminarea unui dictator şi numai un sfert se produc, într-o perioadă similară, prin

renunţare benevolă sau negociată a puterii. Violenţa contribuie la slăbirea regimului

autocratic, iar în haosul ce urmează eliminării violente a dictatorului, când elitele

politice sunt divizate de conflicte şi populaţia este implicată politic, apar cele mai bune

oportunităţi de avansare a unei agende democratice.

NESECRET 11 din 21

NESECRET

Dispariţia regimului Gaddafi din peisajul Orientului Mijlociu şi al Africii de

Nord anunţă sfârşitul erei dictatorilor arabi naţionalişti, seculari şi modernizatori. Este o

eră care a debutat cu lovitura de stat a lui Gamal Abdul Nasser în Egipt, urmat de

Gaddafi în Libia, de Haffez al Assad în Siria şi Saddam Hussein în Irak. Diferenţa

dintre mişcările care i-au adus la putere pe dictatorii arabi şi cele din prezent, notează

Mohamad Bazzi, este că dictatorii din trecut au venit la putere în urma unor mişcări ce

au pornit de la vârful puterii politice spre baza acesteia, în timp ce evoluţiile politice din

prezent pornesc de la bază spre vârful puterii politice.

În acelaşi timp, pentru ceilalţi autocraţi din Orientul Mijlociu, sfârşitul lui

Gaddafi este un semnal de alarmă. Un destin similar l-ar putea aştepta pe Bashar al

Assad. Ar putea exista chiar şi consecinţe neprevăzute, care vor contribui, în viitor, la

instabilitatea sistemului internaţional. După 2003, Gaddafi a colaborat cu SUA şi

puterile europene în combaterea terorismului şi a renunţat la armele de distrugere în

masă. Intervenţia aliată împotriva lui Gaddafi s-ar putea să-i convingă pe liderii de la

Phenian şi Teheran că a colabora cu Occidentul şi a renunţa la armele de distrugere în

masă nu garantează deloc supravieţuirea regimului, ba dimpotrivă, îl fac vulnerabil.

NESECRET 12 din 21

NESECRET

Capitolul 5

Opţiunile Occidentului: petrol, contracte şi securitate

Există mai multe motive pentru care Occidentul nu a intervenit decisiv în Libia.

În primul rând, trebuie spus că Libia dispune de resurse de petrol estimate la 30-

40 de miliarde de barili, dintre care 85% ajung în Europa, ceea ce face ca rezervele

financiare ale regimului Gaddafi să fie de circa 136 de miliarde de dolari.

În plus, puterea de la Tripoli a anunţat că intenţionează să aloce 30 de miliarde de

dolari pentru modernizări în infrastructură, transformând astfel Libia într-o piaţă extrem

de atrăgătoare pentru companiile occidentale. După atentatele de la 11 septembrie 2001,

marile puteri occidentale au colaborat îndeaproape cu Muammar Gaddafi în

combaterea terorismului, fiind vizată, mai ales, gruparea al-Qaida din Maghrebul

Islamic.

Gaddafi a avut inteligenţa de a nu miza totul pe o singură carte. Spre deosebire de

Hosni Mubarak, care era dependent de susţinerea SUA, liderul libian a stabilit relaţii de

încredere cu numeroase state, fie ele europene, asiatice sau din cele două Americi.

NESECRET 13 din 21

NESECRET

Capitolul 6

Stabilitatea fragilă a regimului post Gaddafi

Pacea viitoare va depinde de capacitatea rebelilor de a extinde beneficiile

noului contract social şi foştilor susţinători ai regimului.

Acum, sfârşitul regimului Gaddafi pare să readucă în memoria opiniei publice

imagini dintr-o istorie şi mai recentă, cea a căderii Bagdadului în 2003. Bucuria

autentică, gustul libertăţii, rebelii care stau triumfători cu picioarele pe capul statuii lui

Gaddafi amintesc de imaginile capitalei irakiene, în primele ore de după prăbuşirea

regimului Saddam Hussein.

Dar dacă decapitarea domniei de 42 de ani a fost totuşi partea cea mai uşoară?

NESECRET 14 din 21

NESECRET

Detronarea unei dictaturi este, în sine, dificilă, însă stabilizarea şi construirea

unui guvern funcţional, capabil să menţină pacea internă, pe ruinele unei ţări devastate

de război civil, ar putea fi sisifică. Experienţa primelor luni din Irakul post-Saddam ar

putea să le ofere rebelilor din Tripoli un manual al erorilor care nu trebuie, sub nicio

formă, repetate. La numai 3 săptămâni după căderea Bagdadului, s-au prăbuşit şi

structurile fostului regim, care asiguraseră până atunci ordinea şi securitatea publică. În

vidul creat, a înflorit imediat haosul. S-au jefuit discreţionar muzee, fabrici, magazine,

clădiri guvernamentale, depozite de muniţie şi armament. Arsenale întregi au ajuns

atunci pe străzi şi în mâinile diferitelor comunităţi. Şi în Libia de astăzi cu greu găseşti

pe cineva care să nu fie înarmat: „Gaddafi a distribuit arme tuturor oamenilor care au

luptat pentru el. Acum, şi rebelii au o mulţime de arme, dar asta creează o situaţie

extrem de periculoasă pentru ţară. Cu greu găseşti un adult sau un adolescent care să nu

aibă o armă. Noile autorităţi trebuie să găsească o soluţie acestei probleme cât mai

repede cu putinţă, altfel riscăm să cădem într-un alt război civil“, spune Khaled El

Maadi, un medic din Tripoli. „Ore întregi de trasoare au brăzdat cerul Benghaziului,

celebrând căderea lui Gaddafi şi arătând cât de multe arme se găsesc în mâini private şi

cât de mult îi încântă pe oameni să le folosească“, consemna, recent, un observator din

capitala rebeliunii.

În Irak, primul ordin dat de „viceregele“ Paul Bremer a fost „debaathificarea“

structurilor statului, în esenţa sa o lustraţie de sus în jos a birocraţiei guvernamentale, pe

criteriul apartenenţei la partidul-stat. A doua directivă cerea dezmembrarea structurilor

de represiune ale fostului regim, inclusiv armata. Printr-o singură semnătură, peste un

sfert de milion de militari şi poliţişti au rămas fără locuri de muncă. A fost fitilul care a

aprins anarhia în Irak. Furioşi, alienaţi, excluşi din noua ordine politică, rămaşi pe

drumuri şi înarmaţi, foştii militari au luat calea rezistenţei subterane. Rezultatul îl ştim

cu toţii - o insurgenţă (în mare parte home made) care a desfigurat Irakul până astăzi. În

Libia, viitorul tranziţiei depinde în mare pare de creativitatea cu care noul regimul

reuşeşte să integreze, să absoarbă şi să ofere foştilor susţinători ai lui Gaddafi o miză

politică în ordinea emergentă. O vânătoare discreţionară de vrăjitoare sau un

comportament inchizitorial din partea noilor elite ar fi extrem de neproductive.

NESECRET 15 din 21

NESECRET

Totuşi, faptul că şefii Consiliului de Tranziţie, atât preşedintele Mustafa Abdul

Jalil, cât şi premierul Ahmed Jibril sunt foşti înalţi demnitari ai vechiului regim ar putea

frâna semnificativ tentaţia „epurării“. Pacea depinde în totalitate de capacitatea rebelilor

de a extinde beneficiile noului contract social şi către foştii privilegiaţi ai regimului –

triburile Warfalla, Magarha, Warshafana Tarhuna şi Qaddafa (acesta din urmă chiar

tribul colonelului Gaddafi). Într-un fel, este o clasică strategie politică de dezamorsare a

energiilor antisistem prin cooptarea lor în sistem. În cele din urmă, aceasta este materia

primă din care sunt plămădite insurgenţele – frustrare, resentiment, înstrăinare.

Şi totuşi, se ridică întrebarea: cât de omogen este noul regim şi în ce măsură

controlează aşa-numita armată revoluţionară? Pe hârtie, pare o coaliţie disparată şi

eterogenă de indivizi cu agende diferite (reunind foşti loialişti, liberal-secularişti şi

islamişti) al căror numitor comun este doar lupta anti-Gaddafi. Asasinarea, la sfârşitul

lunii iulie, a generalului Abdul Fattah Younes, comandantul armatei rebele, de către

cineva din interior a expus fisurile profunde din rândul acesteia. În plus, acum există

mai bine de 40 de miliţii private (majoritatea voluntari neplătiţi cu o identitate regională

specific estică), care se află mai mult sau mai puţin sub controlul Consiliului de

Tranziţie.

Deocamdată, îi leagă memoria bătăliilor comune. Dar, odată dispărut liantul

duşmanului comun, nu este exclus să se întoarcă unii împotriva celorlalţi. Ne putem

aştepta la polarizarea opoziţiei, la apariţia unor multiple centre de putere şi grupări care

se luptă între ele, disputându-şi „adevărata“ moştenire a revoluţiei şi încercând să

determine direcţia viitoare.

NESECRET 16 din 21

NESECRET

Nu în cele din urmă, recuperarea armamentului de pe străzi, demobilizarea şi

fuziunea dintre unităţile rebele şi fostele structuri de securitate ale regimului vor fi

operaţiuni sensibile, dar necesare. „Peste tot în capitala libiană, unităţi rebele au preluat

controlul şcolilor, depozitelor şi al fabricilor. Ele patrulează încoace şi încolo în remorci

pline ochi cu armament greu şi rachete antitanc. Rezidenţii din Tripoli claxonează şi

arată semnul victoriei. Dar, deşi astăzi sunt nerăbdători să îi primească drept eliberatori,

se vor întoarce cu siguranţă împotriva lor, dacă trupele rămân în capitală“, crede Barak

Barfi de la New American Foundation. Într-o ţară în care clivajele regionale contează,

rebelii trebuie să evite cu orice preţ impresia că asistăm la o ocupare a Vestului de către

Est.

În sine, provocările guvernului de tranziţie par covârşitoare. Libia a fost răvăşită

de 6 luni de război civil, care a produs aproximativ 30.000 de morţi, un milion de

refugiaţi care au părăsit deja ţara şi alţi 240.000 care au trebuit să ia calea exilului

intern, pentru a se pune la adăpost din calea violenţelor. Şi toate acestea în condiţiile în

care industria petrolului, activul strategic al libienilor, nu a fost nici pe departe ocolită.

Experţii estimează că va dura câteva luni ca Libia să revină la o producţie de

500.000 de barili/zi şi aproape 3 ani pentru a atinge nivelul de anul trecut - 1,8 milioane

de barili/zi. Toate aceste provocări vor testa legitimitatea şi eficienţa Consiliului de

Tranziţie încă din prima zi.

Oare vor reuşi rebelii să guverneze, conferind deopotrivă regiunilor şi triburilor

un sentiment de aparentă normalitate, un aranjament echitabil de partajare a veniturilor

din comericalizarea petrolului şi o miză în Libia post-Gaddafi?

NESECRET 17 din 21

NESECRET

Intervenţia NATO în Libia a fost mai mult o intervenţie a ţărilor europene

membre ale acestei organizaţii, ţări care au avut şi motivaţii nationale specifice, fără

nicio legătură cu implementarea democraţiei în Libia sau alte lucruri de acest gen.

Greul a fost dus, aşadar, de Franta şi Marea Britanie, în timp ce SUA s-a

implicat doar pe jumătate. Nu s-a mai pus în fruntea acţiunii aşa cum făcea de obicei, în

schimb a furnizat materialul de luptă, de la sisteme de supraveghere prin satelit până la

muniţia necesară.

Nu trebuie neglijat însă rolul libienilor înşişi care au reuşit să se transforme

dintr-o gramadă de civili, dezorganizată şi prost echipată, într-o forţă capabilă să

captureze Tripoli. Asta nu înseamnă minimizarea rolului NATO – dacă aliaţii n-ar fi

scos din luptă avioanele, tancurile şi artileria lui Gaddafi, rebelii ar fi fost şi acum izolaţi

în Benghazi – ideea e însă că îţi trebuie mult mai mult curaj ca să lupţi efectiv în deşert

şi în zonele urbane decât ca să lansezi rachete Hellfire de la o distanţă sigură.

În plus, rebelii s-au remarcat şi printr-un considerabil simţ politic. Probabil au

luat aminte la învăţăturile războiului din Irak, unde destrămarea armatei naţionale şi

decapitarea administraţiei au avut consecinţe dezastruoase. Ca urmare, în Libia ei au

făcut exact pe dos: au păstrat poliţia şi aparatul de securitate intacte şi, totodată, i-au

întâmpinat cu braţele deschise pe cei care au vrut să părăsească aceste structuri. Astfel,

dacă Tripoli 2011 nu se transformă într-un Bagdad 2003, rebelii vor putea spune ca au

obţinut şi o victorie politică în Libia, nu numai una militară.

Această victorie politică nu este însa conturată pe deplin. Una dintre probleme

o constituie instabilitatea trio-ului care îi conduce în acest moment pe rebeli. Apoi, pot

apărea şi disensiuni privind împărţirea puterii între forţele rebelilor care au participat la

conflict: cei care au cucerit capitala Tripoli pot să ceară o felie de putere mult mai mare

decât este dispusă să ofere mulţimea de la Benghazi, pentru ca, până la urma, cei din

Benghazi au pornit revolta şi au suferit cele mai mari pierderi în primele 4 luni ale

războiului. Şi, în fine, nu trebuie neglijaţi cei rămaşi fideli lui Gaddafi, care, urmând

exemplul suniţilor din Irak, ar putea să se lanseze într-o campanie de terorism fără

sfârşit. Situaţia din Libia e, aşadar, departe de a se fi stabilizat.

NESECRET 18 din 21

NESECRET

Capitolul 7

Petrolul libian şi caracatiţa din jurul lui

NESECRET 19 din 21

NESECRET

În declaraţia a lui Abdeljalil Mayouf, manager al companiei de stat Arabian

Golf Oil (AGOCO), administrată acum de rebeli, acesta spune: “Nu avem o problemă

cu companiile occidentale din Italia, Franta şi Marea Britanie. Dar am putea avea câteva

diferende politice cu Rusia, China şi Brazilia", a spus acesta. Ultimele trei ţări

menţionate primesc aşadar un semnal important din partea noilor lideri libieni. E vorba

de o atitudine rezervată faţă de ele, deoarece s-au opus impunerii de sancţiuni regimului

Gaddafi sau au făcut lobby pentru soluţionarea diplomatică a conflictului, şi nu pe cale

armată.

Relaţia cu China este însă una specială. La începerea conflictului, China avea

deja în Libia investiţii de miliarde de dolari, în cca 50 de proiecte de infrastructură

legate de petrol, căi ferate, telecomunicaţii, precum şi 36.000 de muncitori chinezi

(aceştia au fost evacuaţi rapid în primele săptămâni). Şi, poate din dorinţa de a-şi proteja

aceste investiţii, China a manifestat precauţie vizavi de acţiunile rebelilor din Libia. Iar

rebelii nu au uitat acest lucru.

Acum însă, după ce deznodamântul războiului este clar, China acceptă, tot cu

precauţie, noua realitate: “Respectăm alegerea facută de poporul libian”, a declarat

purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe chinez. În orice caz, libienii trebuie să

ţină cont de China pentru că, dincolo de resentimente, ei au nevoie de banii Chinei şi de

continuarea investiţiilor pe care această ţară le-a demarat aici. Şi, cum spuneam, e vorba

nu numai de investiţii legate de exploatarea petrolului, ci şi de drumuri, şcoli, spitale,

adică lucruri de care Libia post-Gaddafi deja duce lipsă. 

În acest moment, cel mai bine plasaţi în cursa pentru petrolul libian par să fie

italienii de la Eni. O echipă de experţi a companiei italiene a vizitat deja mai multe

instalaţii petroliere din Libia pentru a pregăti reluarea extracţiei. “Italienii au produs

toate aceste instalaţii, deci este clar că Eni va juca rolul principal în viitor”, a subliniat şi

ministrul italian de externe, Franco Frattini. Foarte bine văzute de libieni sunt şi

companiile din Qatar şi Emiratele Arabe Unite, primele ţări arabe care au acordat sprijin

financiar şi militar rebelilor.  

Cât priveste companiile americane, cum ar fi Marathon sau ConocoPhillips,

NESECRET 20 din 21

NESECRET

acestea s-au retras din Libia la începutul anului şi de atunci stau în aşteptare. “În acest

moment, nu avem nicio intenţie să ne întoarcem în Libia, până nu ştim exact ce se

întâmplă acolo”, a declarat purtatorul de cuvânt al ConocoPhillips. “Nu suntem în

contact cu rebelii şi deocamdată respectăm sancţiunile impuse de ONU. Când acestea

vor fi ridicate, vom decide ce e de facut.”

NESECRET 21 din 21