Universitatea Petre Andrei, IaşiFacultatea de DreptMaster - Drept EuropeanAn IIReferat: Dreptul european al mediului

RECUNOAŞTEREA ŞI GARANTAREA

DREPTULUI FUNDAMENTAL

AL OMULUI LA UN MEDIU SĂNĂTOS

Coord. Ştiinţific Masterand

Păiuş Diana

Cuprins:

RECUNOAŞTEREA ŞI GARANTAREA DREPTULUI

FUNDAMENTAL

AL OMULUI LA UN MEDIU SĂNĂTOS

Introducere …………………………………………………………………………..3

Cap. I. Dreptul fundamental la un mediu sănătos şi echilibrat şi garanţiile

realizării lui …………………………………………………………………………..4

1. Consideraţii generale privind dreptul la mediu ……………………………….4

2. Conţinutul dreptul la mediu. Titularii acestui drept…………………………...6

CAP.al II-lea. Principalele documente in cadrul UE care consacră sau fac

referire la dreptul fundamental al omului la un mediu înconjurător sănătos …..9

Cap. III. Principalele documente internaţionale în materie de mediu …………10

Cap.IV. Reglementările interne în materie de mediu ……………………………12

Bibliografie..................................................................................................................17

2

INTRODUCERE

„Dreptul este, poate, o proastă soluţie pentru salvarea mediului, dar alta nu

există.” Afirmaţia filosofului şi epistemologului M. Serres, membru al Academiei

Franceze, surprinzătoare prin caracterul său tranşant, are multiple explicaţii şi

presupune analize şi estimări complexe ale capacităţii şi modului în care juridicul îşi

poate asuma şi îndeplini o asemenea misiune.

Dreptul trebuie să devină, dintr-un simplu instrument de protecţie, un factor

creator al unui principiu etic, de solidaritate planetară, ţinând cont că o atare

„revoluţie ecojuridică“ se remarcă prin urgenţa şi radicalitatea sa.

Statele trebuie să înţeleagă cu numai împreună, într-o acţiune conjugată, pot să

realizeze acest deziderat al omului de a avea dreptul la mediu si de a oferi şi

generaţiilor viitoare acest drept mai ales în condiţiile în care una dintre reminiscenţele

păguboase ale mentalităţilor este opinia că măsurile de protecţie a mediului ar aduce

limitări importante dreptului la muncă, prin interzicerea unor activităţi economice po-

luante.

În faţa neseriozităţii de a ne fixa un scop şi de a nu face totul pentru a-l atinge,

în faţa acestui joc periculos al voinţei cu posibilitatea permanentă a răului, în faţa

amânării continue de a ne îndeplini datoria trebuie să ne amintim de forţa cerinţei, de

grandoarea obligaţiei morale ce semnifică refuzul întârzierii, revolta faţă de

ireversibil, şi ce constă în a lucra cu mijloacele voinţei.

Societatea civilă cere la rândul său să fie consultată de către actorii din domeniul

industrial, iar organizaţiilor li se solicită din ce în ce mai des să îşi facă publice

standardele de conduită etică, precum şi situaţiile financiare sau valorile de piaţă. În

prezent, partenerii externi sunt mai interesaţi ca niciodată de maniera în care

managerii îşi conduc întreprinderile. Anumite sectoare industriale în mod particular

sunt foarte sensibile la opinia publică, într-o lume în care comunicarea este globală şi

instantanee.

Este bine de ştiut că un mediu sănătos are o mare valoare economică, estetică şi

etică, or menţinerea unui asemenea mediu presupune prezervarea în bune condiţii a

tuturor componentelor sale: specii, variabilitate genetică şi ecosisteme, încât o

presiune exercitată în sens negativ poate duce la dezechilibrul întregului mediu, or,

„complementaritatea dintre protejarea diversităţii biologice şi îmbunătăţirea vieţii

3

oamenilor se poate realiza printr-o legislaţie riguroasă, amenzi şi monitoring de

mediu. Această complementaritate ar duce la schimbarea valorilor fundamentale ale

societăţii noastre profund materialiste şi depersonalizate”.

Într-un sistem economic mondial în care mor anual milioane de copii ca urmare

a epidemiilor, malnutriţiei, sărăciei, ciumei sau războiului şi în care sute de specii de

animale şi plante dispar prin distrugerea habitatelor complementaritatea dintre

protejarea diversităţii biologice şi îmbunătăţirea vieţii oamenilor se poate realiza

numai printr-o legislaţie riguroasă, amenzi şi monitoring de mediu, fără care nu se

poate garanta existenţa unui drept fundamental al omului la un mediu sănătos şi

echilibrat ecologic.

Numai astfel se pot schimba valorile fundamentale ale societăţii noastre

actuale, care se limitează la o existenţă zilnică anostă, fără a privi spre viitor.

Cap. I. Dreptul fundamental la un mediu sănătos şi echilibrat şi

garanţiile realizării lui

1. Consideraţii generale privind dreptul la mediu

Multiplele reglementări internaţionale şi regionale în materie de mediu

folosesc formulări diferite pentru a determina generic noţiunea de drept individual la o

anumită calitate a mediului – „dreptul la mediu”, „dreptul la un mediu sănătos”, etc şi,

de cele mai multe ori, nu-i precizează conţinutul.

Iniţial, într-o concepţie primară, prin dreptul la mediu s-ar înţelege dreptul la

existenţa unui mediu apt să întreţină viaţa umană. Această concepţie a fost

abandonată, pe măsură ce în diferite documente internaţionale era subliniată relaţia

mediu-demnitate umană, ceea ce implică nu numai un nivel al calităţii mediului care

să asigure supravieţuirea biologică dar şi satisfacerea nevoilor fundamentale ale

omului. Apoi, prin folosirea sintagmei „mediu sănătos” s-a ajuns la a considera că

dreptul la mediu implică nu numai absenţa condiţiilor de mediu direct prejudiciabile

pentru sănătatea umană, dar şi un mediu care să permită individului să atingă cel mai

ridicat nivel posibil de sănătate.

4

În stabilirea conţinutului dreptului fundamental la mediu un rol important l-a

avut Proiectul de Declaraţie internaţională a drepturilor omului şi mediului, adoptat la

Geneva în 1994. potrivit acestui document, dreptul la mediu presupune în principiu1:

- dreptul de a trăi într-un mediu nepoluat, nedegradat de ativităţi care pot

afecta mediul, sănătatea şi bunăstarea oamenilor şi dezvoltarea durabilă;

- dreptul la cel mai ridicat nivel de sănătate, neafectat de degradarea mediului;

- accesul la resursele de apă şi hrană adecvate;

- dreptul la un mediu de muncă sănătos;

- dreptul la condiţii de locuit, de folosire a terenurilor şi la condiţii de viaţă

într-un mediu sănătos;

- dreptul de a nu fi expropriaţi ca urmare a desfăşurării activităţilor de mediu,

cu excepţia cazurilor justificate şi dreptul celor expropriaţi, în codiţii legale, de a

obţine reparaţii adecvate;

- dreptul la asistenţă în caz de catastrofe naturale şi produse de om;

- dreptul de a beneficia de folosinţa durabilă a naturii şi a resurselor acesteia;

- dreptul la conservarea elementelor reprezentative ale naturii ş.a.

Având în vedere faptul că în mod tradiţional, drepturile fundamentale

formează conţinutul raporturilor dintre persoanele fizice şi stat, rezultă că obligaţiile

corelative acestor drepturi revin statului care le recunoaşte şi le garantează. Prin

urmare, dreptul la un mediu sănătos presupune în acelaşi timp şi îndeplinirea unor

obligaţii referitoare la protecţia mediului înconjurător. Astfel, statele au obligaţia

generală de a lua măsurile legale, administrative şi orice alte măsuri necesare pentru

garantarea dreptului la un mediu sănătos2. Aceste măsuri trebuie să aibă scop

prevenirea degradării mediului, stabilirea remediilor necesare şi reglementarea

folosirii durabile a resurselor naturale. Acestei obligaţii a statului i se adaudă şi o serie

de garanţii procedurale speciale care conferă acestui drept şi o dimensiune

procedurală.

Trebuie remarcat faptul că în conţinutul acestui drept se poate identifica o

dimensiune individuală – care implică dreptul fiecărui individ la prevenirea poluării,

încetarea activităţii care produce o poluare şi repararea pagubei suferite prin această

poluare şi o dimensiune colectivă – care implică obligaţia statelor de a coopera în

vederea prevenirii şi combaterii poluării, a protejării mediului natural, la nivel

1 Daniela Marinescu – Tratat de dreptul mediului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p.104

2 Anghel Ion – Dreptul mediului înconjurător,Ed. Europolis, Constanţa, 2004, p. 465

regional şi internaţional. Tocmai datorită acestei duble dimensiuni a dreptului la

mediu s-a ajuns la discuţii legate de faptul dacă putem considera acest drept ca un

drept subiectiv individual – pe considerentul că numai omul poate fi considerat titular

al acestui drept sau un drept de mediu ca „drept de solidaritate” (drept colectiv) –

punând dreptul la mediu pe acelaşi nivel cu dreptul la dezvoltare, dreptul la pace ş.a.

Este cert că nu poate fi contestat nici caracterul individual al dreptul la mediu,

dar nici caracterul colectiv, în condiţiile în care mediul reprezintă în prezent un

patrimoniu al umanităţii astfel încât titular al dreptului fundamental la un drept la

mediu sănătos şi echilibrat devine chiar umanitatea în întregul său.

2. Conţinutul dreptul la mediu. Titularii acestui drept.

În cuprinsul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului nu se regăseşte

sintagma „mediu înconjurător” şi nici aceea de „drept la un mediu sănătos”. Astfel,

s-ar putea susţine că acest drept nu face parte din categoria drepturilor şi libertăţilor pe

care ea le garantează. De altfel, neincluderea acestui drept printre cele reglementate de

Convenţie nu este surprinzătoare, având în vedere că dezvoltarea industrială de la

momentul adoptării ei nu ridica probleme deosebite de mediu.

Chiar dacă dreptul la mediu a făcut obiectul a numeroase reglementări

internaţionale, importanţa Convenţiei şi a jurisprudenţei C.E.D.O. în această materie

este determinantă în a stabili în ce măsură dreptul la mediul înconjurător este

transformat într-un drept subiectiv apărat de Convenţie şi în ce măsură indivizii pot

invoca dreptul subiectiv la mediu înconjurător sănătos cu obligaţia corelativă ce

revine statelor, în faţa organelor Convenţiei.

Având în vedere importanţa acestui drept şi necesitatea acoperirii lipsurilor

determinate de faptul că el nu se bucură de o consacrare expresă în Convenţie, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a recurs la tehnica „protecţiei prin ricoşeu”3 care a

permis extinderea protecţiei unor drepturi garantate de Convenţie la drepturi care nu

sunt expres prevăzute de aceasta. Astfel, prin „atracţie” de către şi sub acoperirea

semnificaţiilor art. 8 paragraful 1, care recunoaşte dreptul oricărei persoane la

respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei şi

ale art. 6 paragraful 1, care garantează dreptul la un proces echitabil, jurisprudenţa

3 Corneliu Bîrsan - “Convenţia europeană a drepturilor omului”, Ed. All Beck, 2005, Bucureşti, p. 602

6

C.E.D.O. a ajuns la garantarea protecţiei mediului ca un drept individual sub trei

aspecte principale:

- apartenenţa sa la conţinutul dreptului garantat de art. 8 paragr. 1 din

Convenţie;

- existenţa unui drept la informare privind calitatea şi pericolele pentru

mediu ;

- existenţa unui drept la un proces echitabil în această privinţă.

Pe această linie, începând cu anii 1970, Comisia a început să admită treptat şi

din ce în ce mai explicit că poluările aduceau atingere dreptului la viaţă privată al

persoanelor şi că „o poluare sonoră poate afecta neîndoielnic bunăstarea fizică a unei

persoane şi în consecinţă, aduce atingere vieţii private” şi că ea „poate, de asemenea,

lipsi persoana de posibilitatea de a se bucura de liniştea domiciliului său”.

Consecventă acestei direcţii, Curtea a admis ulterior că emanaţiile sonore puternice

generate de exploatarea unui aeroport în apropierea locuinţelor reclamanţilor au avut

drept consecinţă „reducerea calităţii vieţii private şi a afectat liniştea căminului”, fapte

de natură a aduce atingere dreptului persoanelor la viaţa privată şi la domiciliu.

Cauza care a făcut ca dreptul la un mediu sănătos să pătrundă pe calea

interpretării art.8 paragr.1 în câmpul de acţiune şi de aplicare al Convenţiei a fost

López-Ostra contra Spanie4 în care Curtea a statuat că atingerile grave aduse mediului

pot afecta bunăstarea unei persoane şi pot lipsi de bucuria folosirii domiciliului său,

dăunând vieţii sale private şi de familie, fără ca prin aceasta să-i fie pusă în pericol

sănătatea şi că în toate cazurile trebuie avut în vedere echilibrul just care trebuie

menţinut între interesele concurente ale persoanei şi ale societăţii în ansamblul său.

Concluzia Curţii în această cauză a fost că statul nu a reuşit să menţină un

echilibru just între interesul bunăstării comunităţii care reclama înfiinţarea unei staţii

de epurare şi interesele persoanelor constând în dreptul de a se bucura de respect

pentru domiciliu şi pentru viaţa sa familială şi privată.

Hotărârea pronunţată în această cauză prezintă importanţă şi prin faptul că se

impune statelor-părţi la Convenţie o obligaţie pozitivă – de a lua măsurile necesare

destinate a asigura protecţia efectivă a dreptului prevăzut de art. 8 paragraful 1 sub

aspectul dreptului la un mediu sănătos, inclusiv contra acţiunilor negative ale terţilor,

în alegerea măsurilor de punere în practică a acestei obligaţii statul bucurându-se de o

marjă de apreciere.

4 Berger Vincent, Jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului, Institutul român pentru

drepturile omului, Bucureşti, p.392.7

Pentru a asigura o protecţie efectivă a dreptului la mediu, jurisprudenţa

C.E.D.O. a stabilit o serie de garanţii ale dreptului la mediu, respectiv: dreptul la

informare privind riscurile de poluare şi calitatea mediului, dreptul la un proces

echitabil şi obligaţia statelor de a lua măsurile care se impun pentru a asigura

realizarea obiectivului – protecţia mediului înconjurător.

Dreptul la informare – ca o garanţie a dreptul la mediu – a fost invocat pentru

prima dată în cauza Anna Maria Guerra şi alţii contra Italiei5.

Reclamanţii au pretins că neluarea de către autorităţile competente a măsurilor

de informare asupra riscurilor şi a măsurilor care ar trebui luate în cazul unor

accidente majore constituie un atentat la dreptul la libertate de informare, aşa cum este

garantat de art. 10 al Convenţiei. Comisia consideră că pentru a stabili dacă un

mecanism de acces la informaţiile menţionate de Guvern a fost efectiv realizat, este

necesar a se stabili care erau informaţiile ce puteau fi obţinute şi a se verifica dacă

informaţiile la care fac referire reclamanţii fac parte din acestea.

Comisia consideră că: „informarea publicului reprezintă neîndoielnic unul din

instrumentele esenţiale de protecţie a bunăstării şi sănătăţii populaţiei în situaţiile de

pericol pentru mediul înconjurător” şi că există două categorii de informaţii care

trebuie comunicate publicului:

- cele privind măsurile preventive şi cele care trebuie luate în cazul producerii

unui accident – aceste informaţii vizează protecţia directă a sănătăţii şi a vieţii

persoanelor;

- informţii privind natura şi caracteristicile activităţii industriale sau de altă

natură precum şi evaluarea riscurilor posibile pentru angajaţii şi muncitorii unei

fabrici, pentru populaţie şi mediu. Acestea din urmă informaţii permit persoanelor

interesate să se asigure că activitatea se desfăşoară conform normelor tehnice prin

care se urmăreşte asigurarea compatibilităţii cu protecţia mediului înconjurător.

Importanţa acestei cauze rezidă în faptul că deşi s-a invocat încălcarea art. 10

din Convenţie, Curtea a ales să examineze cauza sub aspectul art. 8.

Soluţionând cauza, Curtea a reţinut că Italia a violat art.8 al Convenţiei prin

aceea că autorităţile au omis să transmită informaţiile esenţiale privind riscurile

majore la care erau expuşi reclamanţii prin funcţionarea fabricii.

Prin această hotărâre s-a înregistrat o evoluţie a jurisprudenţei CEDO în ceea

ce priveşte dreptul la mediu, în sensul că după ce s-a stabilit în cauza Lopez-Ostra

5 Corneliu-Liviu Popescu – Jurisprudenţa Curţii Europene a drepturilor omului, Ed. All Beck,

2003, p. 1778

contra Spaniei că statul are obligaţia pozitivă de a lua măsuri pentru a face să înceteze

ori să reducă poluările, Curtea a mers mai departe, statuând obligaţia statului de a

furniza informaţii despre riscurile grave de poluare6.

CAP.al II-lea. Principalele documente in cadrul UE care

consacră sau fac referire la dreptul fundamental al omului la un

mediu înconjurător sănătos

Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a libertăţilor

fundamentale care, deşi nu consemnează expres noţiunea de „mediu înconjurător” şi

de „drept la un mediu sănătos” (fapt explicabil la momentul adoptării ei, când

activităţiile antropogene asupra mediului nu erau în centru atenţiei opiniei publice),

prin contribuţia Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a recurs la tehnica

„protecţiei indirecte” s-a ajuns la extinderea protecţiei unor drepturi recunoscute de

Convenţia Europeană şi asupra drepturilor care nu sunt prevăzute de aceasta, în speţă

dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos fiind introdus în câmpul de

aplicare al Convenţiei prin „atracţie”, şi sub acoperirea prevederilor art.8 alin. 1 care

recunosc „dreptul oricărei persoane la respectarea vieţii sale private şi de familie, a

domiciliului său şi a corespondenţei”.

Considerăm că jurisprudenţa Curţii Europene a ajuns la garantarea protecţiei

dreptului la un mediu sănătos ca la un drept individual sub 3 aspecte: apartenenţa sa la

conţinutul dreptului garantat de art. 8 alin. 1 din Convenţie; existenţa unui drept la

informare privind calitatea mediului şi pericolelor pentru mediu; existenţa unui drept

la un proces echitabil în materie.

Totuşi, nefiind expres prevăzut în Convenţia Europeană, încălcarea dreptului la

un mediu sănătos nu poate fi invocată în faţa C.E.D.O. decât indirect, prin încălcarea

dreptului prevăzut în art. 8 alin. 1 din Convenţie.

Pe aceeaşi linie a accentuării preocupărilor în materie de mediu se înscrie şi

dreptul european. Astfel, Tratatul de la Roma – fundamentul comunităţilor europene –

6 Corneliu Bîrsan – op. cit., p.6029

nu făcea nici o referire la protecţia mediului. În 1986 prin Actul unic european a fost

creat un cadru juridic pentru dreptul mediului, fiind consacrat în trei noi articole. Apoi

prin Tratatul de la Maastricht din 1992 şi Tratatul de la Amsterdam din 1997 s-au

adus amendamente importante în domeniul mediului, protecţia mediului devenind

astfel o condiţie şi o componentă a unei dezvoltări armonioase, echilibrate şi durabile.

Tratatul de la Maastricht a introdus conceptul de „creştere durabilă respectând

mediul” iar Tratatul de la Amsterdam a ridicat principiul dezvoltării durabile la rangul

de scop al Uniunii, făcând din protecţia mediului una din priorităţile sale absolute7.

Un rol deosebit de important în materie de mediu l-a avut Convenţia pentru

accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la jurisdicţie

în probleme de mediu, adoptată în1998 şi ratificată de România în anul 2000.

Preambulul Convenţiei de la Aarhus pune în evidenţă două concepte: dreptul

la un mediu sănătos, privit ca un drept fundamental al omului precum şi importanţa

accesului la informaţie, a participării publice şi a accesului la justiţie în ocrotirea

acestui drept.

Articolul 1 al Convenţiei prevede: „Pentru a contribui la protejarea dreptului

oricărei persoane, în generaţiile prezente şi viitoare, de a trăi într-un mediu

corespunzător asigurării sănătăţii şi bunăstării, fiecare parte contractantă trebuie să

garanteze dreptul de acces la informaţie, dreptul publicului de a participa la procesul

decizional şi accesul la justiţie în materie de mediu, în conformitate cu dispoziţiile

prezentei convenţii ”.

Importanţa acestor dispoziţii rezultă din următoarele aspecte:

- se recunoaşte dreptul la mediu ca atare (în schimb nu i se precizează

conţinutul şi este înfăţişat cu titlu de obiectiv care trebuie realizat) şi

- sunt recunoscute garanţiile procedurale prin care să se realizeze obiectivul -

dreptul de acces la informaţie, dreptul publicului de a participa la procesul decizional

şi accesul la justiţie în materie de mediu6.

Principalul dezavantaj al acestor reglementări constă în faptul că dreptul

fundamental la un mediu sănătos este redus la simpla sa dimensiune procedurală.

7 ? Fuerea, Augustin – Drept comunitar european.Partea Generală, Ed. All

Beck, Bucureşti, 2003, p. 51

10

Cap. III. Principalele documente internaţionale în materie de mediu

La nivel global, preocuparea pentru calitatea şi protecţia mediului înconjurător

a fost pusă în discuţie pentru prima dată în anul 1972, la prima Conferinţă Mondială a

Naţiunilor Unite pe această temă, organizată la Stockholm. Prin Declaraţia asupra

mediului înconjurător adoptată cu prilejul acestei conferinţe s-au stabilit o serie de

principii privind drepturile şi obligaţiile statului în ceea ce priveşte protecţia mediului

înconjurător precum şi căile şi mijloacele de dezvoltare a cooperării internaţionale în

materie de mediu.

Acest document a fost primul care a recunoscut explicit legătura dintre

protecţia mediului şi drepturile omului, stabilind că „Omul are un drept fundamental

de libertate, egalitate şi la condiţii de viaţă satisfăcătoare, într-un mediu de o calitate

care să îi permită să trăiască în demnitate şi bunăstare. El are datoria supremă de a

proteja şi ameliora mediul înconjurător pentru generaţiile prezente şi viitoare”. Deşi

importanţa acestui document nu poate fi contestată, trebuie remarcat faptul că el nu

recunoaşte în mod direct un drept la mediu ca atare. Este vorba mai degrabă de o

recunoaştere indirectă a acestuia8, prin stabilirea legăturii între drepturile omului

precum dreptul la viaţă şi libertate şi calitatea mediului înconjurător, subliniindu-se

faptul că respectarea dispoziţiilor în materie de mediu reprezintă o cerinţă pentru

asigurarea unor condiţii de viaţă satisfăcătoare.

După adoptarea Declaraţiei de la Stockholm care a pus bazele dezvoltării

dreptului internaţional la mediu, preocupările mondiale în acest domeniu s-au

intensificat. Astfel, cu prilejul celei de-a doua Conferinţe a Naţiunilor Unite pentru

Mediu şi Dezvoltare organizată în 1992 la Rio de Janeiro a fost adoptată o Declaraţie

menită a o completa pe cea de la Stockholm, în condiţiile specifice sfârşitului de

secol, motiv pentru care o atenţie deosebită a fost acordată „dezvoltării durabile”.

Nici o dispoziţie din Declaraţia de la Rio nu tratează explicit drepturile

omului9. Articolul 1 al acestui document stabileşte: „Fiinţele umane sunt în centrul

preocupărilor privind dezvoltarea durabilă . Ele au dreptul la o viaţă sănătoasă şi

productivă în armonie cu natura”.

8 Emanoil Popescu – Dreptul mediului, Ed. Mapamond, Târgu Jiu, 2003, p. 689 Mircea Duţu – Dreptul internaţional al mediulu, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, vol 1,

p. 71 11

Deşi nici un progres nu a fost realizat prin Declaraţia de la Rio în ceea ce

priveşte recunoaşterea dreptului material la un mediu sănătos, acest document este

important prin faptul că el consacră dreptul de a avea acces la informaţiile privind

mediul, participarea publicului la procesul decizional şi accesul la justiţie în materie

de mediu – ca drepturi ce ar putea fi considerate drepturi procedurale derivate din

dreptul material la mediu.

Trebuie remarcat faptul că a avut loc o inversare a raportului mediu-

dezvoltare. Astfel, dacă după Conferinţa de la Stockholm mediul nu putea fi conceput

fără dezvoltare, după Conferinţa de la Rio se considera că dezvoltarea durabilă nu are

nici o şansă fără existenţa unui mediu de calitate10.

Primul document care consacră drepul la mediu11 în mod explicit, este Carta

Africană a drepturilor omului şi ale popoarelor, care în art. 24 prevede: „Toate

popoarele au dreptul la un mediu general satisfăcător, favorabil dezvoltării lor.”

Această consacrare expresă a dreptului la mediu este surprinzătoare prin faptul că

provine din partea unor structuri de cooperare aparţinând ţărilor lumii a treia care,

datorită dificultăţilor economico-sociale, nu acordă, în general, un loc prioritar

preocupărilor ecologice.

Tot într-un document regional – Protocolul adiţional din 14 noiembrie 1998

privind drepturile economice, sociale şi culturale al Convenţiei americane a

drepturilor omului este recunoscut expres dreptul la unu mediu sănătos, stipulând că

„fiecare are dreptul de a trăi într-un mediu sănătos şi de a beneficia de serviciile

publice esenţiale”, precum şi obligaţia statelor de a „promova protecţia, prezervarea şi

ameliorarea mediului”.

Cap.IV. Reglementările interne în materie de mediu

Evoluţia legislaţiei în materie de mediu în ţara noastră a fost determinată de

numeroşi factori, precum: ratificarea documentelor internaţionale în acest domeniu,

10 Romiţan Raul Ciprian, Victor Voicu, Eleodor Tanislav, Mirela Romiţan – Protecţia juridică

a mediului, Ed. Semn E, Bucureşti, 2002, p. 6411 Mircea Duţu, Despre necesitatea recunoaşterii şi semnificaţiile dreptului fundamental al

omului la un mediu sănătos, în Dreptul, nr.9-12/2000, p.42.12

accesul României la instituţii internaţionale cu preocupări majore în domeniul

mediului, pregătirea aderării la Uniunea Europeană şi evoluţia jurisprudenşei

C.E.D.O. în ceea ce priveşte dreptul fundamental la mediu.

Astfel, prima lege-cadru privind protecţia mediului – Legea nr. 9/1973 – nu

cuprindea nici o referire la un drept fundamental la mediu12.

Problema recunoaşterii şi garantării dreptului la un mediu sănătos s-a pus abia

după anul 1990. De altfel, nici Constituţia din 1991 nu recunoştea expres un drept

fundamental la mediu. În cuprinsul acesteia se regăseau unele dispoziţii care au

permis aprecierea că legea fundamentală recunoaşte indirect dreptul la mediu. Astfel,

în art. 41 alin. 6 privind dreptul proprietăţii private s-a statuat că: „Dreptul de

proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului...”. De

asemenea, în art.134 alin.2 lit.e se stabilea că: „Statul trebuie să asigure refacerea şi

ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic”. Aceste

reglementări constituţionale nu puteau fi echivalate cu o recunoaştere a unui drept

fundamental la un mediu echilibrat ecologic ci mai degrabă cu simpla instituire a unei

obligaţii în sarcina statului de a proteja mediul13. Prin urmare, protecţia de care se

bucura acest drept era aceea a unui drept subiectiv, fără acces la procedurile specifice

prevăzute pentru drepturile fundamentale deja constituţIonalizate.

Aceste dispoziţii în materie de mediu din Constituţia din 1991 au reprezentat

punctul de plecare pentru adoptarea unei noi legi-cadru în acest domeniu – Legea nr.

137/1995 privind protecţia mediului14.

Ordonanţa de Urgenţă nr. 195 din 22 decembrie 2005 privind protecţia

mediului a înlocuit Legea nr. 137/1995 privind protecţia mediului.

Ordonanţa consacră expres, ca un drept subiectiv, dreptul la un mediu sănătos,

stabilind în art. 5 că: „Statul român recunoaşte tuturor persoanelor dreptul la un mediu

sănătos”. Totodată ea prevede garanţiile procedurale ale acestui drept:

- accesul la informaţia privind mediul, cu respectarea condiţiilor de

confidenţialitate prevăzute de legislaţia în vigoare;

- dreptul de a se asocia în organizaţii de apărare a calităţii mediului;

- dreptul de consultare în vederea luării deciziilor de mediu;

- eliberarea acordurilor şi autorizaţiilor de mediu;

12 Emanoil Popescu – op. cit., p. 11313 Daniela Marinescu – op. cit., p. 8814 Publicată în M.Of. al României nr.304 din 30/12/1995.

13

- dreptul de a se adresa direct sau prin intermediul unor asociaţii, autorităţilor

administrative sau judiciare în vederea prevenirii sau în cazul producerii unui

prejudiciu direct sau indirect;

- dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul suferit.

În acelaşi timp, potrivit legii, protecţia mediului este consacrată ca o obligaţie

şi o responsabilitate a autorităţilor administrative publice centrale şi locale, precum şi

a tuturor persoanelor fizice şi juridice.

Punctul culminant al evoluţiei legislaţiei româneşti în materie de mediu l-a

reprezentat consacrarea şi garantarea constituţională a dreptului fundamental la

mediu. Prin Legea de revizuire a Constituţiei nr. 429/2003 a fost introdus art. 35

intitulat „Dreptul la mediu sănătos”15, în capitolul consacrat drepturilor şi libertăţilor

fundamentale.

Potrivit acestui articol:

(1) Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător

sănătos şi echilibrat ecologic.

(2) Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept.

(3) Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi a ameliora mediu

înconjurător.

Dreptului consacrat prin acest articol îi corespunde obligaţia stabilită în

sarcina statului prin art.135, alin.2 lit.e, de a asigura refacerea şi ocrotirea mediului

înconjurător şi menţinerea echilibrului ecologic.

Textul constituţional care consacră expres dreptul la mediu stabileşte şi

îndatorirea oricărei persoane fizice şi juridice de a proteja şi ameliora mediul, aceasta

având un caracter corelativ dreptului recunoscut. Concluzia care se poate desprinde

este aceea că spre deosebire de celelalte îndatoriri fundamentale consacrate prin

Constituţie care au o existenţă de sine stătătoare, aceea de a proteja şi ameliora mediul

există numai în raport şi ca o garanţie specială a dreptului la un mediu sănătos.

În calitate de drept fundamental recunoscut constituţional, dreptul la un mediu

sănătos se bucură de o serie de garanţii generale – aferente tuturor drepturilor şi

libertăţilor fundamentale şi de o serie de garanţii speciale cu caracter procedural.

Din prima categorie fac parte, de exemplu, caracterul excepţional şi

condiţionat al măsurilor de restrângere a exerciţiului acestui drept, interdicţia

15 Romiţan Raul Ciprian, Victor Voicu, Eleodor Tanislav, Mirela Romiţan – op. cit., p. 9514

categorică a suprimării sale şi înscrierea sa în rândurile domeniilor care nu pot forma

obiectul revizuirii Constituţiei.

În ceea ce priveşte sistemul de garanţii procedurale pentru dreptul la mediu

trebuie remarcat faptul că între cele două dimensiuni de existenţă şi de realizare a

dreptului la mediu, cea materială şi cea procedurală – nu se poate trasa o linie de

demarcaţie clară şi precisă ci se înregistrează o interdependenţă prin care se urmăreşte

realizarea obiectivului general – protecţia dreptului la un mediu sănătos.

Astfel, O.U.G. nr. 195/2005 consacră o serie de garanţii procedurale printre

care şi dreptul de acces la informaţia de mediu.

Un rol important în reglementarea acestei garanţii l-a avut ratificarea de către

România a Convenţiei de la Aarhus privind accesul la informaţie, participarea

publicului la luarea deciziilor şi accesul la justiţie în problemele de mediu cu

precizarea că potrivit art.11 alin 2 din Constituţie: „Tratatele ratificate de Parlament,

potrivit legii, fac parte din dreptul intern”. În sensul realizării acestui drept de acces la

informaţia de mediu, Constituţia garantează dreptul la informaţie, stabilind că:

„Autorităţile publice, potrivit competenţelor care le revin, sunt obligate să asigure

informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice...”. În acelaşi sens, art. 75

lit.e din O.U.G. nr. 195/2005 stabileşte: „Autoritatea centrală pentru protecţia

mediului are obligaţia de a crea sistemul de informare propriu şi stabileşte condiţiile şi

termenii care permit accesul liber la informaţiile privind mediul şi participarea

publicului la luarea deciziilor privind mediul.

Pe baza Convenţiei de la Aarhus, Hotărârea de Guvern nr. 1115/2002 privind

accesul liber la informaţiile de mediu prevede că solicitarea şi furnizarea informaţiilor

referitoare la mediu se realizează cu respectarea prevederilor Legii nr. 544/2001

privind liberul acces la informaţiile de interes public16.

În acest sens, autorităţile publice sunt obligate să pună la dispoziţia publicului

informaţiile pe care le deţin, din oficiu sau la cererea solicitantului, fără justificarea

scopului şi să asigure în mod gratuit mediatizarea imediată a informaţiei privind

mediul în cazul unor ameninţări iminente asupra sănătăţii populaţiei şi mediului,

datorate unor activităţi umane sau unor cauze naturale, astfel încât să permită luarea

unor măsuri de prevenire şi/sau ameliorare a daunelor provocate. În acelaşi timp,

autorităţile publice pentru protecţia mediului furnizează publicului informaţii generale

privind starea mediului prin anunţuri şi publicaţii periodice.

16 Anghel Ion – op.cit., p. 8715

O altă garanţie procedurală a dreptului fundamental la mediu este accesul la

justiţie în materie de mediu.

În acest sens, Legea protecţiei mediului recunoaşte calitatea procesuală activă

oricărei persoane fizice precum şi organizaţiilor neguvernamentale în vederea

conservării mediului, pentru această ultimă ipoteză indiferent cine a suferit

prejudiciul, având la bază tocmai considerentul că dreptul la un mediu sănătos face

parte din categoria „drepturilor de solidaritate”, care implică ideea de omenire, în

ansamblul ei, ca titular al acestui drept. În plus, este stabilit dreptul celui care a suferit

un prejudiciu să introducă acţiune în justiţie pentru a obţine despăgubiri, răspunderea

pentru prejudiciile cauzate având un caracter obiectiv şi solidar.

16

Bibliografie

1. Mircea Duţu – Dreptul internaţional al mediulu, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,

2004, vol 1

2. Romiţan Raul Ciprian, Victor Voicu, Eleodor Tanislav, Mirela Romiţan –

Protecţia juridică a mediului, Ed. Semn E, Bucureşti, 2002

3. Mircea Duţu, Despre necesitatea recunoaşterii şi semnificaţiile dreptului

fundamental al omului la un mediu sănătos, în Dreptul, nr.9-12/200

4. Emanoil Popescu – Dreptul mediului, Ed. Mapamond, Târgu Jiu, 2003

5. Fuerea, Augustin – Drept comunitar european.Partea Generală, Ed. All Beck,

Bucureşti, 2003

6. Corneliu-Liviu Popescu – Jurisprudenţa Curţii Europene a drepturilor

omului, Ed. All Beck, 2003

7. Berger Vincent, Jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului, Institutul

român pentru drepturile omului, Bucureşti

8. Corneliu Bîrsan - “Convenţia europeană a drepturilor omului”, Ed. All Beck,

2005, Bucureşti

9. Daniela Marinescu – Tratat de dreptul mediului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,

2003

10. Anghel Ion – Dreptul mediului înconjurător,Ed. Europolis, Constanţa, 2004

17