Ministerul Educației al Republicii Moldova

Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea de Arte Frumoase

Catedra: Etnofolclor

REFERAT

Ocaziile dansului popular

A efectuat Diana Ungureanu,Licență an. III

A verificat Nicolae Gribincea,Lector superior

Chișinău 2013

Planul referatului:

1. Istoria dansului popular și contextul apariției și dezvoltării în viața cotidiană a omului

2. Stiluri și contextul/ocazia de dans

1. Istoria dansului popular și contextul apariției și dezvoltării în viața cotidiană a omului

Privit în contextul dezvoltării cultural-istorice a societății, dansul folcloric, la fel ca și cântecul popular, au o vechime de secole. Valorificând dansul popular, nu putem să trecem cu vederea peste faptul că apariția și dezvoltarea acestuia sincronic cu viața cotidiană a omului a fost condiționat de anumite ocazii specifice la care acestea se dansau, fie că făceau parte din anumite ritualuri sau erau manifestări ale unor sentimente ce copleșeau individul folcloric. Anume acest aspect ar trebui luat în considerare pregnant când începem a analiza un dans folcloric, deoarece fiecare dans își are menirea și ocazia sa. Totuși nu putem exclude o analiză, fie și sumară, a dansului fără a apela la dezvoltarea istorică a dansurilor în general, deoarece contextele dansurilor se modifică odată cu necesitățile societății.

Se știe că specificul dansurilor populare ale neamului nostru a fost din cele mai vechi timpuri marcat de dominanta colectivă, determinată de viața în comunitate, mai concret, vorbim de triburi. Comuniunea tribală prevedea anumite ritualuri, însoțite de mișcări ale corpului, ritmuri și melodii specifice, dansuri mimetice, care „însoțeau” munca omului de zi cu zi ș.a. Dansul ritualic, de regulă, era dansat cu un număr impar de indivizi, fapt cu o conotație sacrală. Dansul mimetic a evoluat din unul care imita mișcările omului în timpul lucrului într-un dans care imita scene din viața omului sau mimarea animalelor, care parțial a preluat o configurație ritualică.

Sintetizând cele două modele fundamentale de dans colectiv, dar și în contextul modificării evolutive a cerințelor sociale, câteva secole mai târziu a fost constituit ceea ce astăzi cercetătorii în domeniu numesc dans arhaic, care a descins în dasnul bine cunoscut de toți astăzi – hora. Printre dansurile ritualice care s-au păstrat (fragmentar și/sau sporadic sau au fost înregistrate în literatura de specialitate) până în prezent putem menționa Drăgaica, Paparuda, Caloianul, Călușarii etc.

Odată cu evoluția, se remarcă tot mai mult conștiința dansului ca parte din cultură, dominantele estetico-afective, instituindu-se modelele de dans fundamentale pentru poporul nostru, printre care hora, sârba, ostropățul etc. Odată cu trecerea în Evul Medieval, dansul popular își contituie geografia coregrafică, de regulă în cerc, în lanț și, pe la sfârșitul acestei epoci, atestăm și dansul în perechi sau cel jucat numai de bărbați sau numai de femei. Tot la acestă perioadă putem vorbi și de o categorizare netă a ritualurilor: cele care vizează anumite evenimente importante din viața socială a omului (rituri de naștere, de nuntă și de înmormântare) și cele calendaristice (ritualuri de chemare a ploii, rituri la sărbătorile de iarnă, ritualuri de vară etc.). Acestea reprezintă în sine contextele sau ocaziile de dans popular.

Așadar, observăm că orice activitate din viața omului, mai cu seamă cele cultural-sociale, în care se include și dansul popular, are atât un scop, cât și o premisă ce servește drept ocazie de desfășurare.

Evoluția de mai târziu a dansului folcloric are loc sub auspiciile contextelor social-politice și administrative a țărilor de origine daco-romanică, acestea fiind deseori în sincronie cu cântecul popular. Astfel, multe din ele, mai ales cele înregistrate în perioada umanistă și iluministă, s-au păstrat până astăzi, ceea ce o demonstrează varietatea și autenticitatea dansurilor din zonele folclorice identificate generic în literatura de specialitate.

Unele dansuri, precum hora, de exemplu, și-au modificat conotațiile pe parcurs, de la simple dansuri, care făceau parte din rutina zilnică, la dansuri de serbare a unor ceremonii, precum hora satului, horele de la nunți și cumătrii ș.a.

2. Stiluri și contextul/ocazia de dans

Dansul popular aproape că nu poate fi conceput fără muzică, care dictează ritmul, temperamentul, intensitatea, forța, caracterul, pasul și, nu în ultimul rând, tematica dansului. Această dihotomie este esențială, deoarece de eficacitatea acestui cuplu corelativ depinde expresivitatea cu care este redată pasiunea și întreaga gamă de sentimente – de la dragoste la tristețe, de la nostalgie la bucurie.

Dansurile populare s-au dezvoltat în dependență de ocaziile predispuse de activitățile specifice: clăcile, târgurile, păstoritul, muncile agricole și funciare, logodnele, nunțile, cumătriile, nedeile, jocurile de duminică, sărbătorile de iarnă etc.

Caracterul specific al dansurilor din acestă zonă balcano-carpatică este menit să demonstreze vitalitatea, virtuozitatea masculină în contrast cu suplețea și delicatețea feminină, care se realizează prin mișcările picioarelor și brațelor, prin ritmuri, tempouri și mișcări geografico-coregrafice specifice.

Dansul mimetic utilitar . Cu totul aparte, în perioadele paleolitice până la cele neolitice, faţă de mentalitatea magică, se află iniţierea mimetică a artelor, aşa zise “ritmice” cu o audienţă în comunitatea primitivă şi care îşi stabilesc configurarea prin modalităţi active, legate de faptul muncii.1Acţiunea ritmică, dezvoltată de accente particulare în mişcări ce aparţin a unor coordonări diverse, la care se asociază cântatul şi recitativele poetice, vor susţine stimulativ eforturile umane, pe ideea efecienţă de economisire şi continuităţii mai uşoare, a duratei muncii.

De la popoarele sub stadiul societăţii de organizare tribală deducem acţiunile acordate străvechiului prilej agrar , semănatului şi al recoltatului . Dansul primar acompania comunitar munca agricolă , modelând mişcări inventive (fie susţinute de ritmul sonor), care să sugereze redarea prin saltul din ce în ce mai înalte, sensul creşterii recoltei sau acea bucurie mimetică, de culegerea produsului. Toate aceste acţiuni, devin subordonate necesităţilor obşteşti , îmbinând diversitatea crescândă a formulelor instrumentale interpretative, afirmând dorinţa omului de a stăpâni natura sau de a exprima sensuri comunitare sociale.De observat , minuţioasa translaţie care se va produce prin întro-ducerea dansului

mimetic, la exprimarea viziunii marilor mituri sau rituale , populând lumea primordială şi care au descoperit orizontul de întreţinere sau extindere culturală, lărgind preocupările triburilor multimilenare. În această amplă ipostază dansul mimetic, slujea la desfăşurarea etico – socială de ritualitate a miturilor, având o funcţie utilitară.

Acompaniată de ritmuri sonore şi măşti ,această închipuită mimare întreţinea acţiunea unei imaginaţii cinetice, îmbinând realizarea cum fantezia. Ea era minită să “ofere modele conduite umane şi prin acestea să confere semnificaţia şi valoarea existenţei” (M. Eliade “Aspects du myths”). 

Ceremonialul prehistoric. Dacă în prima categorie a mimetismelor de variante acţiuni dansul a fost legat numai de a opera o funcţie a contribuţiei utilare pe fondul scopului vital şi al miturilor, participarea cinetică va fi subordonată, pentru a completa viziunea supranaturală atribuită forţelor naturii Se dau naştere unor închipuiri de idoli, care animă pe homo religiosus, în tot atâtea forme de ritualuri cu o funcţie magico-religioasă, care vor succede stăpânind spiritualitatea fiinţei preistorice Trecerea de la dansul animalier la cel ceremonial, constituie un stadiu în continuare de exprimare psihologic, prin caracterul simbolic care se adaugă acţiuni mimetice a dansului preistoric. Descoperirile efectuate cu mărturii în statuete - altar şi de ceramică rituală atestă acest caracter ceremonial. Omul aparţinând întinsei perioade a comunei primitive este semnalat în etapele incipiente de a fi inventat căile unor moduri de credinţe îndreptate asupra existenţei imaginare, considerate spirite benefice şi spirite malefice Exersarea de până acum a dansului primar va fi întreţinută privind implicarea formelor mimetice spre noi indicii de exprimare, ca să devină o manifestare dominantă de actul ritualic. Dansul mimetic, care se identifică cu pantomima, este transformat în evoluţii simbolice de mişcări Sacre ce gesturi – atitudionale, organizate prin împuterniciţi ai colectivităţii. Scopul procesional, în grup (exoteric) sau adunare (exoteric), era supus unei anumite credinţe. Ritualul se desfăşoară într-o incintă naturală, deschisă (colină – munte) sau închisă (pădure – grotă), amenajate în cadrul unei vetre – altar. 

Hora este, probabil, cel mai comun și mai des întâlnit dans. Hora este un dans tradițional țărănesc care reunește într-un cerc mare întreaga adunare. Aceasta este jucată la cele mai dese ocazii, astfel încât a format varietăți precum hora satului, hora bătrânească, hora flăcăilor, hora fetelor, hora miresei, hore în

perechi și multe alte feluri de hore, care sunt proprii anumitor ocazii sau categorii de persoane.

Dansatorii se țin de mână, făcând 3 pași în diagonală în față, S-D-S, urmați de bătaie cu dreptul, apoi în spate, trei pași D-S-D, bătaie cu S, totodată învârtind cercul, în principiu invers sensului acelor ceasului. Participanții cântă cu toții versurile cântecului fiind acompaniați de instrumentiști. 

Țambalul, acordeonul, vioara, viola, contrabasul,saxofonul, trompeta sau chiar naiul sunt instrumente care acompaniează de obicei o horă.Se dansează hora la nunți sau la mari sărbători populare. Hora cea mai cunoscută este Hora Unirii.

Călușarii reprezintă participanții la dansul Călușului, dans tradițional românesc, prezent în timpurile vechi atât în Moldova cât și în Transilvania, dar care astăzi mai este practicat doar în Muntenia și Oltenia. În mod tradițional, dansul se execută în săptămâna dinaintea Rusaliilor și are scop cathartic (tămăduitor), însă există documente istorice care atestă practicarea dansului și cu alte ocazii, de exemplu, dansul executat de soldații lui Mihai Viteazul, "călușerii", ce se aflau sub conducerea căpitanului Baba Novac, în cadrul sărbătorii date de Sigismund Bathory în 1599, la Piatra Caprei, lângă Alba Iulia.

Călușul este un obicei românesc practicat de Rusalii și ține de cultul unui străvechi zeu cabalin numit de tradiția populară a dacilor Căluș, Căluț sau Călucean. Piesele din „echipamentul” călușarilor poartă și ele denumiri care amintesc de numele zeului, mișcările dansului simbolizând tropăiturile și comportamentul cabalin.

Sârba este un joc popular românesc, cu ritm binar, răspândit în toată țara cu diverse variante și denumiri (în trei ciocane* la bătaie etc.). Este cunoscut și de bulgari și sârbi, care îl denumesc „joc românesc”. Sârba se joacă în formație de semicerc, cu brațele pe umeri. Are o desfășurare vioaie, rapidă, în ocolire sau pe loc, cu pași săltați și încrucișați.

Bătuta, nume dat în diverse părți ale țării unor jocuri fără legătură tipologică între ele, desemnând doar existența în acestea a unor bătăi cu piciorul pe podea sau cu palma pe picior. Se întâlnește această denumire la jocurile solistice, în monom, în perechi, în cerc închis etc. Ca exemplu istoric cităm bătuta călușerilor, pusă în circulație pe cale cultă în Transilvania, în cursul sec. 19. 

Polca. Dans popular, de origine cehă, executat de perechi în cerc, într-un tempo vioi și săltăreț, care a căpătat o largă răspândire ca dans de bal.