Recursuri in Interesul Legii

RIL. Acţiunile în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune în regim de carte funciară

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. LXXXVI (86)din 10 decembrie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 697 din 14/10/2008

Dosar nr. 55/2007

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de

Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25

lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit

pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la dispoziţiile legale aplicabile în

cazul acţiunilor care au ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin

uzucapiune în teritoriile în care s-au aplicat prevederile Decretului-lege nr.

115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare, în materia

prescripţiilor achizitive împlinite după intrarea în vigoare a Legii cadastrului şi a

publicităţii imobiliare nr. 7/1996.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr.

304/2004, republicată, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost

reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, solicitând admiterea acestuia şi să se decidă

în sensul că, în cazul prescripţiilor achizitive începute sub imperiul Decretului-lege nr.

115/1938 şi împlinite după intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996, acţiunile în uzucapiune

lnk:LEG%20PRL%207%201996%200

lnk:DLG%20CMI%20115%201938%200

lnk:DLG%20CMI%20115%201938%200

lnk:LEG%20PRL%20304%202004%200

http://sonia-cososchi.blogspot.com/2009/03/ril-actiunile-in-constatarea-dobandirii.html

http://sonia-cososchi.blogspot.com/2009/03/ril-actiunile-in-constatarea-dobandirii.html

în regim de carte funciară sunt guvernate de dispoziţiile legii vechi, respectiv ale

Decretului-lege nr. 115/1938.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar cu privire la

dispoziţiile legale aplicabile în cazul acţiunilor având ca obiect constatarea dobândirii

dreptului de proprietate prin uzucapiune în teritoriile în care s-au aplicat prevederile

Decretului-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare,

dacă prescripţiile achizitive s-au împlinit după intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996.

Astfel, unele instanţe au considerat că după intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996

sistemele de publicitate anterioare şi-au încetat aplicabilitatea, fiind înlocuite de un nou şi

unic sistem cu trăsături distincte, care nu mai consacră cazurile speciale de dobândire a

proprietăţii prin uzucapiune înscrise în art. 27-28 din Decretul-lege nr. 115/1938.

Ca urmare, făcându-se referire la dispoziţiile Legii nr. 7/1996, s-a considerat că toate

acţiunile în uzucapiune înregistrate după intrarea în vigoare a acestei legi pot fi

soluţionate numai pe baza dispoziţiilor Codului civil, indiferent de momentul începerii ori

împlinirii termenului de prescripţie achizitivă.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că până la finalizarea lucrărilor

cadastrale şi a registrului de publicitate imobiliară pe teritoriul fiecărui judeţ, în regiunile

de carte funciară supuse sistemului reglementat de Decretul-lege nr. 115/1938, vor fi

aplicate în continuare dispoziţiile acestui decret-lege.

Ca urmare, fiind sesizate după intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996 cu acţiuni având ca

obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, aceste instanţe şi-

au întemeiat soluţiile pe dispoziţiile art. 27-28 din Decretul-lege nr. 115/1938.

În motivarea acestui punct de vedere s-a relevat că posesia exercitată sub imperiul acestui

act normativ poate produce exclusiv efectele recunoscute de la data începerii sale,

indiferent de momentul împlinirii termenului, întrucât persoanele care tind să uzucapeze

îşi supun acţiunile reglementărilor în vigoare la acel moment, neputând să prevadă

lnk:CIV%20PRL%201000000%201993%201

lnk:DLG%20CMI%20115%201938%200

eventualele modificări legislative ce vor surveni până la împlinirea termenului de

prescripţie achizitivă.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

În dreptul civil român, regimul dobândirii drepturilor reale prin uzucapiune asupra unui

imobil a fost reglementat în două categorii de norme:

Astfel, o primă categorie de reglementări se regăseşte în cartea a III-a din titlul XX al

Codului civil, care se completează cu unele prevederi ale Decretului nr. 167/1958privitor

la prescripţia extinctivă, aceste norme fiind aplicabile numai în regiunile în care a

funcţionat sistemul de publicitate imobiliară bazat pe registrele de transcripţiuni şi

inscripţiuni.

Pe de altă parte, în regiunile supuse regimului de publicitate imobiliară prin vechile cărţi

funciare, uzucapiunea a operat în condiţiile prevăzute în art. 27 şi 28 din Decretul-lege nr.

115/1938.

În acest sens, prin art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938 s-a prevăzut că "În cazul când s-

au înscris fără cauză legitimă drepturi reale, care pot fi dobândite în temeiul uzucapiunii,

ele vor rămâne valabil dobândite, dacă titularul dreptului le-a posedat cu bună-credinţă,

potrivit legii, timp de 10 ani", iar prin art. 28 din acelaşi decret s-a mai prevăzut că dacă

"cel ce a posedat un bun nemişcător în condiţiile legii, timp de 20 de ani, după moartea

proprietarului înscris în cartea funciară, va putea cere înscrierea dreptului uzucapat" şi că

"de asemenea, va putea cere înscrierea dreptului său cel ce a posedat un bun nemişcător

în condiţiile legii, timp de 20 de ani socotiţi de la înscrierea în cartea funciară a

declaraţiunii de renunţare la proprietate".

Or, în cadrul Legii nr. 7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară s-a reglementat

un singur sistem de publicitate imobiliară, la nivelul întregii ţări, respectiv cel al cărţii

funciare, iar în ce priveşte uzucapiunea nu mai sunt consacrate cazurile speciale

prevăzute de Decretul-lege nr. 115/1938, fiind aplicabilă uzucapiunea de drept comun,

astfel cum este reglementată în Codul civil.

Ca urmare, în absenţa unor dispoziţii cu caracter tranzitoriu, care să stabilească raportul

dintre legea veche (normele cuprinse în art. 27 şi 28 din Decretul-lege nr. 115/1938) şi

legea nouă (prevederile Codului civil referitoare la uzucapiune), trebuie să se recurgă la

lnk:DEC%20MAN%20167%201958%200

interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 69 alin. (2) şi (3) cu referire la art. 56 alin. (1)

şi art. 58 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, republicată.

Sub acest aspect este de reţinut că prin art. 69 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, republicată,

s-a prevăzut că numai la finalizarea lucrărilor cadastrale şi a registrelor de publicitate

imobiliară pentru întreg teritoriul administrativ al unui judeţ îşi încetează aplicabilitatea

Decretul-lege nr. 115/1938, iar în conformitate cu dispoziţia alin. (3) al aceluiaşi articol,

doar ca urmare a definitivării cadastrului la nivelul întregii ţări intervine şi abrogarea

acestui decret.

Din această dispoziţie a Legii nr. 7/1996, prin care s-a reglementat regimul general al

cadastrului şi al publicităţii imobiliare, rezultă astfel neîndoielnica voinţă a legiuitorului

de a institui o aplicare treptată a noii legi, cu consecinţa incidenţei, în continuare, a

vechilor dispoziţii ale Decretului-lege nr. 115/1938 în regimul de carte funciară.

Mai este de observat că prin art. 60 din Legea nr. 7/1996, în conţinutul ce l-a avut la data

intrării în vigoare, se prevedea că "acţiunile introduse în temeiul art. 22, 23, 27, 28 şi 38-

40 din Decretul-lege nr. 115/1938 aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a

prezentei legi, se vor soluţiona potrivit dispoziţiilor legale sus-menţionate", iar "hotărârile

judecătoreşti definitive, prin care s-au admis aceste acţiuni, vor fi înscrise în cartea

funciară".

Tot astfel, în actuala reglementare, ca urmare a modificării ce i s-a adus prin titlul XII din

Legea nr. 247/2005, art. 58 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, republicată, prevede că "în

regiunile de carte funciară supuse Decretului-lege nr. 115/1938 pentru unificarea

dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare sau, după caz, Legii nr. 242/1947 pentru

transformarea cărţilor funciare provizorii din Vechiul Regat în cărţi de publicitate

funciară, înscrierile privitoare la imobile, cuprinse în cărţile funciare sau, după caz, în

cărţile de publicitate funciară, vor continua să fie făcute în aceste cărţi, cu respectarea şi

în condiţiile dispoziţiilor prezentei legi".

Aşa fiind, în raport cu conţinutul ce s-a dat succesiv articolului sus-menţionat, se impune

să se considere că numai înscrierile ulterioare intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996 vor

trebui făcute cu respectarea prevederilor acestei legi.

O atare interpretare este conformă şi soluţiilor care au fost consacrate expres în

lnk:LEG%20PRL%20247%202005%200

lnk:LEG%20PRL%207%201996%200

dispoziţiile tranzitorii cuprinse în diferite acte normative care au reglementat prescripţia

achizitivă de-a lungul timpului în diverse zone ale ţării, precum şi cu principiile generale

privind aplicarea legii civile în timp.

În acest sens, făcându-se referire la Transilvania, prin art. 31 din Decretul-lege nr.

389/1943 s-a precizat că "prescripţiunile începute înaintea punerii în aplicare a acestei

legi sunt cârmuite în ce priveşte natura, durata şi efectele lor de dispoziţiile legii sub care

au început."

Tot în acest sens, prin art. 72 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, astfel cum a fost modificată

prin Legea nr. 247/2005, s-a prevăzut că dispoziţiile Decretului-lege nr. 115/1938 îşi

încetează aplicabilitatea la data finalizării lucrărilor de cadastru general şi a registrelor de

publicitate imobiliară pe întreg teritoriul unei unităţi administrativ-teritoriale.

De aceea, se impune să se reţină că, în timp, legea veche (Decretul-lege nr. 115/1938)

ultraactivează în întregul ei, acţiunea sa neputând înceta decât în momentul fixat de

legiuitor.

Rezultă, deci, că pentru posesia imobilelor situate în regimul de carte funciară, începute

sub imperiul Decretului-lege nr. 115/1938, acţiunea în constatarea dreptului de

proprietate prin uzucapiune este reglementată de prevederile acestui decret chiar şi după

data intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind

organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 329 alin. 3 din Codul de procedură

civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că, în cazul

prescripţiilor achizitive începute sub imperiul Decretului-lege nr. 115/1938 şi împlinite

după intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996, acţiunile în constatarea dreptului de

proprietate prin uzucapiune în regim de carte funciară sunt guvernate de dispoziţiile legii

vechi, respectiv ale Decretului-lege nr. 115/1938.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

lnk:CPV%20PRL%201000000%201993%20329

lnk:DLG%20CMI%20115%201938%200

D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Stabilesc că, în situaţia prescripţiilor achizitive începute sub imperiul Decretului-lege nr.

115/1938 şi împlinite după intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996, acţiunile în constatarea

dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune în regim de carte funciară sunt

guvernate de dispoziţiile legii vechi, respectiv ale Decretului-lege nr. 115/1938.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 decembrie 2007.

RIL. Instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor imobile ale debitorului în cauzele comerciale


DECIZIA Nr. LXXXIV (84)din 10 decembrie 2007


Dosar nr. 52/2007





lnk:LEG%20PRL%20304%202004%200

http://sonia-cososchi.blogspot.com/2009/03/ril-instituirea-sechestrului-asigurator.html

http://sonia-cososchi.blogspot.com/2009/03/ril-instituirea-sechestrului-asigurator.html

lnk:CPV%20PRL%201000000%201993%20329

lnk:LEG%20PRL%207%201996%200

lnk:DLG%20CMI%20115%201938%200

lnk:DLG%20CMI%20115%201938%200


de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la interpretarea şi aplicarea

dispoziţiilor art. 907 şi 908 din Codul comercial, raportate la prevederile art. 591 din

Codul de procedură civilă, referitor la instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor

imobile ale debitorului în cauzele comerciale.






Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, solicitând admiterea acestuia şi pronunţarea

unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 907

şi 908 din Codul comercial, raportate la prevederile art. 591 şi următoarele din Codul de

procedură civilă, în sensul că sechestrul asigurător în materie comercială este aplicabil

atât asupra bunurilor mobile, cât şi asupra bunurilor imobile ale debitorului.

SECŢIILE UNITE,


Prin recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se învederează că în practica judiciară nu există un

punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 907 şi 908

din Codul comercial, raportate la prevederile art. 591 din Codul de procedură civilă,

referitor la instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor imobile ale debitorului în

cauzele comerciale.

Astfel, unele instanţe de judecată au considerat că sechestrul asigurător în materie

comercială nu se poate dispune decât asupra averii mobile a debitorului, potrivit

dispoziţiilor art. 907 din Codul comercial.

În motivarea acestui punct de vedere s-a arătat că prevederile Codului comercial au un

caracter derogatoriu de la normele stabilite în Codul de procedură civilă, astfel încât în

lnk:CPV%20PRL%201000000%201993%20591

lnk:COM%20PRL%201000000%201997%20903

lnk:COM%20PRL%201000000%201997%20907

materie comercială sechestrul asigurator este reglementat doar de dispoziţiile art. 591-

594 din Codul de procedură civilă.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că sechestrul asigurător poate fi instituit şi asupra

bunurilor imobile ale debitorului, fiind aplicabile în această privinţă dispoziţiileart.

907 din Codul comercial, raportate la art. 591 din Codul de procedură civilă.


Într-adevăr, potrivit art. 907 alin. 1 din Codul comercial, "Partea interesată în o cauză

comercială va putea deodată cu intentarea acţiunii să ceară a se pune sechestru asigurător

asupra averii mobile a debitorului său conform art. 614 şi următoarele din procedura

civilă după deosebirile mai jos enunţate", prevăzându-se prin alineatul următor că "va

putea de asemenea să urmărească şi să poprească pentru sumele cuprinse în titlul său

sumele sau efectele datorate debitorului său de către un al treilea, conformându-se

dispoziţiilor art. 456 şi următoarele din Codul de procedură civilă".

Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 908 alin. 1 din Codul comercial, "Sechestrul sau

poprirea nu se va putea înfiinţa decât numai cu dare de cauţiune, afară de cazul când

cererea de sechestru sau de poprire se va face în virtutea unei cambii sau a unui alt efect

comercial la ordin sau la purtător, protestat de neplată".

În continuare, prin alin. 2 al aceluiaşi articol se prevede că "Judecătoria se va pronunţa

asupra sechestrului în camera de consiliu, fără prealabila chemare a părţilor", iar în alin. 3

se precizează că "Sechestrul asigurător nu poate fi ridicat decât dacă debitorul va

consemna suma, capital, interese şi cheltuieli, pentru care s-a înfiinţat acel sechestru".

Aşadar, aceste reglementări au un caracter special, specific raporturilor juridice de drept

comercial, cu privire la obligativitatea cauţiunii la momentul formulării cererii de

sechestru sau poprire asigurătorie, precum şi în legătură cu ridicarea sechestrului

asigurător.

Or, în ceea ce priveşte celelalte aspecte referitoare la instituirea sechestrului asigurător în

materia litigiilor comerciale partea interesată nu poate fi scutită de respectarea

dispoziţiilor Codului de procedură civilă referitoare la această măsură asigurătorie,

dispoziţii la care face trimitere norma de reglementare cuprinsă în art. 907 din Codul

comercial.

lnk:CPV%20PRL%201000000%201993%20456

lnk:COM%20PRL%201000000%201997%20907

lnk:COM%20PRL%201000000%201997%20907

lnk:CPV%20PRL%201000000%201993%20594

lnk:CPV%20PRL%201000000%201993%20591

Trebuie observat însă că prevederile art. 614 şi următoarele din vechiul Cod de procedură

civilă, la care se face trimitere prin art. 907 alin. 1 din Codul comercial, se regăsesc în

cuprinsul art. 591-596 din actuala reglementare.

Or, potrivit reglementării din art. 60 raportat la art. 48 alin. (4) din Legea nr.

24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative,

dispoziţiile de modificare şi completare se încorporează, de la data intrării lor în vigoare,

în actul de bază care trebuie să ţină seama de situaţia juridică a normei de trimitere.

Sub acest aspect, dispoziţiile art. 591 alin. 1 teza I din Codul de procedură civilă:

"Creditorul care nu are titlul executoriu, dar a cărui creanţă este constatată prin act scris şi

este exigibilă, poate solicita înfiinţarea unui sechestru asigurător asupra bunurilor mobile

şi imobile ale debitorului, dacă dovedeşte că a intentat acţiune".

Această prevedere impune astfel să se considere implicit modificat şi cuprinsul art. 907

alin. 1 din Codul comercial, care se referă doar la sechestrul asigurător asupra "averii

mobile" a debitorului, în condiţiile în care, potrivit legislaţiei actuale sechestrul asigurător

poate fi dispus atât asupra bunurilor mobile cât şi a celor imobile.

O atare interpretare este impusă şi de particularitatea raportului juridic de drept

comercial, care se caracterizează prin celeritate, astfel încât încheierea de modificare sau

de stingere a acestuia să se facă cu maximă operativitate şi în condiţii de bună-credinţă,

pentru că raţiunea finală a unui asemenea raport juridic este îndeplinirea lui întocmai.

Ca urmare, în cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a obligaţiilor

comerciale ce revin părţilor din convenţiile încheiate, datorită culpei debitorului sau altor

cauze, trebuie să se dea posibilitatea creditorului să acceadă la garanţii de natură a-i

asigura atât executarea integrală a obligaţiilor asumate de debitor, cât şi protecţia sa

eficientă împotriva riscurilor ce ar putea împiedica îndestularea sa.

Soluţionarea corespunzătoare a acestei situaţii de maximă importanţă pentru garantarea

eficienţei relaţiilor comerciale impune examinarea evoluţiei reglementărilor legislative

existente în materie.

În această privinţă, Codul comercial, promulgat în anul 1887, a preluat soluţia existentă

atunci şi în Codul de procedură civilă, în care era prevăzută, la art. 614 şi următoarele,

posibilitatea instituirii sechestrului asigurător numai asupra bunurilor mobile ale

lnk:LEG%20PRL%2024%202000%200

lnk:LEG%20PRL%2024%202000%200

lnk:CPV%20PRL%201000000%201993%20614

debitorului.

Abia prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000s-a reglementat, în cadrul

noului conţinut ce s-a dat art. 591 din Codul de procedură civilă, posibilitatea instituirii

sechestrului asigurător şi asupra bunurilor imobile ale debitorului, prevăzându-se în alin.

1 al acestui articol: "creditorul care nu are titlu executoriu, dar a cărui creanţă este

constatată prin act scris şi este exigibilă, poate solicita înfiinţarea unui sechestru

asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitorului, dacă dovedeşte că a intentat

acţiune", putând "fi obligat la plata unei cauţiuni în cuantumul fixat de către instanţă".

Or, în raport cu această reglementare, art. 907 alin. 1 din Codul comercial, prin care era

limitată posibilitatea de a se cere punerea sechestrului asigurător numai asupra averii

mobile a debitorului, ca şi în conţinutul anterior al art. 591 din Codul de procedură civilă,

nu poate fi considerat că nu a fost modificat implicit, pentru ca dispoziţiile anterioare

identice ale celor două articole să aibă dispoziţii corespunzătoare.

O astfel de interpretare se impune întrucât nu se poate presupune că legiuitorul ar fi

urmărit să rămână mai puţin exigent faţă de debitorul dintr-o relaţie comercială decât faţă

de cel dintr-un raport contractual de drept comun.

Aplicabilitatea şi în materie comercială a reglementării novatoare din art. 591 alin. 1 al

Codului de procedură civilă este impusă şi de dispoziţiile art. 721 din Codul de procedură

civilă, potrivit cărora dispoziţiile acestui cod "alcătuiesc procedura de drept comun în

materie civilă şi comercială".


organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 329 din Codul de procedură civilă,

urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că dispoziţiile art. 907 din

Codul comercial se interpretează prin trimitere la prevederile art. 591 alin. 1 teza I din

Codul de procedură civilă, în sensul că în materie comercială sechestrul asigurător se

poate înfiinţa şi asupra bunurilor imobile ale debitorului.


lnk:CPV%20PRL%201000000%201993%20329

lnk:CPV%20PRL%201000000%201993%20721

lnk:COM%20PRL%201000000%201997%20907

lnk:ORU%20GUV%20138%202000%200

În numele legii

D E C I D:



Dispoziţiile art. 907 din Codul comercial se interpretează prin trimitere la prevederile art.

591 alin. 1 teza I din Codul de procedură civilă, în sensul că:

În materie comercială, sechestrul asigurător se poate înfiinţa şi asupra bunurilor imobile

ale debitorului.


Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 decembrie 2007.

RIL. Plângerile privind cartea funciară. Calitatea procesuala a pasivă a Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară


DECIZIA Nr. LXXII (72)din 15 octombrie 2007


Dosar nr. 42/2007






lnk:LEG%20PRL%20304%202004%200

http://sonia-cososchi.blogspot.com/2009/03/ril-plangerile-privind-cartea-funciara.html


lnk:CPV%20PRL%201000000%201993%20329

lnk:CPV%20PRL%201000000%201993%20591

lnk:CPV%20PRL%201000000%201993%20591

lnk:COM%20PRL%201000000%201997%20907

de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la calitatea procesuală pasivă a

Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară în plângerile de carte funciară întemeiate

pe dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 7/1996, republicată.






Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru a fi admis, în sensul

de a se stabili că în cauzele ce au ca obiect plângeri privind cartea funciară întemeiate pe

dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 7/1996, republicată, Oficiul de Cadastru şi Publicitate

Imobiliară nu are calitate procesuală pasivă.

SECŢIILE UNITE,


În practica instanţelor judecătoreşti s-a ivit diversitate de soluţii referitoare la calitatea

procesuală pasivă a Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară în cauzele ce au ca

obiect plângerile privind cartea funciară întemeiate pe dispoziţiile art. 50 din Legea nr.

7/1996, republicată.

Astfel, unele instanţe au considerat că Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară are

calitate procesuală pasivă în plângerile privind cartea funciară.

S-a relevat, în acest sens, că activitatea de carte funciară este o procedură necontencioasă,

însă soluţionarea de către instanţă a plângerii fomulate cu privire la această activitate,

fiind o procedură jurisdicţională ulterioară activităţii de carte funciară, are caracter

contencios.

În cadrul acestui punct de vedere, s-a considerat că actul atacat este administrativ, iar

Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară trebuie citat în proces, având calitate

procesuală pasivă, deoarece litigiul urmează a fi soluţionat după o procedură specială, în

cadrul căreia judecata trebuie să se desfăşoare în contradictoriu cu emitentul actului.

lnk:LEG%20PRL%207%201996%200

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că, în cauzele ce au ca obiect plângeri privind

cartea funciară, Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nu are calitate procesuală

pasivă, deoarece procedura aplicabilă nu este contencioasă.

În motivarea acestui punct de vedere s-a învederat că, din moment ce în cauzele care au

ca obiect plângeri formulate împotriva încheierilor de carte funciară instanţa nu trebuie să

stabilească existenţa sau inexistenţa unui drept al Oficiului de Cadastru şi Publicitate

Imobiliară, ci doar legalitatea şi temeinicia încheierii date în cauză, acesta nu poate fi

citat ca parte în proces, singurele persoane susceptibile să aibă calitate fiind cele

prevăzute în dispoziţiile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, republicată, respectiv

persoanele interesate potrivit menţiunilor din cartea funciară.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Potrivit art. 17 alin. (1) din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996,

republicată, "publicitatea imobiliară întemeiată pe sistemul de evidenţă al cadastrului

general are ca obiect înscrierea în cartea funciară a actelor şi faptelor juridice referitoare

la imobilele din acelaşi teritoriu administrativ şi se realizează de către oficiile teritoriale

pentru imobilele situate în raza teritorială a acestora".

În acest cadru de reglementare, prin art. 20 alin. (1) din aceeaşi lege se prevede că

"dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale asupra unui imobil se vor înscrie în

cartea funciară pe baza actului prin care s-au constituit ori s-au transmis în mod valabil",

iar în cuprinsul art. 21 s-a subliniat că "modificarea conţinutului unui drept ce grevează

un drept real imobiliar se înscrie, dacă legea nu dispune altfel, potrivit regulilor stabilite

pentru dobândirea şi stingerea drepturilor reale".

În conformitate cu principiul relativităţii, pe care îl consacră, în art. 22 din legea

menţionată se mai prevede că înscrierea unui drept se poate efectua numai "împotriva

aceluia care, la înregistrarea cererii sale, era înscris ca titular al dreptului asupra căruia

înscrierea urmează să fie făcută", precum şi "împotriva aceluia care, înainte de a fi

înscris, şi-a grevat dreptul, dacă amândouă înscrierile se cer deodată".

Caracterul necontencios al procedurii de înscriere în cartea funciară este subliniat în

dispoziţiile art. 47 alin. (5) din Legea nr. 7/1996, republicată, potrivit cărora "înscrierile

în cartea funciară se efectuează la cererea părţilor interesate, cu excepţia cazurilor în care

legea prevede înscrierea din oficiu", precum şi în alin. (6) al aceluiaşi articol, prin care se

precizează că "intabularea sau înscrierea provizorie poate fi cerută de orice persoană care,

potrivit înscrisului original, hotărârii judecătoreşti sau hotărârii autorităţii administrative,

urmează să strămute, să constituie, să modifice, să dobândească sau să stingă un drept

tabular".

Acest caracter necontencios al activităţii de publicitate imobiliară mai rezultă şi din faptul

că încheierile prin care sunt soluţionate cererile de înscriere de către registratorul de carte

funciară, care este funcţionar public şi nu judecător, sunt, prin natura lor juridică, acte

administrative provizorii ce nu au putere de lucru judecat din moment ce adoptarea lor nu

are loc în cadrul unei proceduri administrative jurisdicţionale.

De altfel, o asemenea încheiere, deşi act administrativ, nu este supusă controlului

instanţelor judecătoreşti de contencios administrativ, în condiţiile Legii nr. 544/2004, ci

contenciosului administrativ special reglementat prin Legea nr. 7/1996, republicată.

În acest sens, în art. 50 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, republicată, este reglementată

obligativitatea comunicării încheierii, iar prin alineatele următoare se prevede că

"încheierea de înscriere sau de respingere poate fi atacată cu plângere", care se înaintează

judecătoriei în a cărei rază de competenţă teritorială se află imobilul, că "hotărârea

pronunţată de judecătorie poate fi atacată cu apel", iar "hotărârea judecătorească

definitivă şi irevocabilă se comunică, din oficiu, biroului teritorial de către instanţa care

s-a pronunţat ultima asupra fondului".

Ca urmare, datorită naturii lor derogatorii, toate aceste reglementări au un caracter special

în raport cu dispoziţiile generale privind procedurile necontencioase cuprinse în cartea a

III-a din Codul de procedură civilă, la art. 331-339, fiind de observat că în art. 338 alin. 2

din Codul de procedură civilă se prevede că "materiile necontencioase cu privire la care

legea prevede o procedură specială rămân sub dispoziţiile speciale, care se vor întregi cu

cele prevăzute în cuprinsul cărţii de faţă".

Or, procedura de înscriere în cartea funciară este guvernată de regulile cuprinse în Legea

nr. 7/1996, republicată, şi de actele normative emise în baza ei, iar numai în măsura în

care acestea nu prevăd nimic, legea este completată cu dispoziţiile generale în materie

necontencioasă prevăzute în Codul de procedură civilă.

lnk:CPV%20PRL%201000000%201993%20339

lnk:CPV%20PRL%201000000%201993%20331

lnk:LEG%20PRL%20544%202004%200

De aceea, în raport cu această distincţie făcută de legiuitor, se impune să se reţină că

Legea nr. 7/1996, republicată, nu conţine dispoziţii care să confere legitimare procesuală

pasivă Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară.

De altfel, pe linia promovării acestei raţiuni deduse din textele de lege aplicabile, prin art.

31 din Ordinul directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate

Imobiliară nr. 633/2006 pentru aprobareaRegulamentului de organizare şi funcţionare a

birourilor de cadastru şi publicitate imobiliară, s-a subliniat că "activităţii de publicitate

imobiliară i se aplică principiile şi regulile specifice prevăzute de lege, care se întregesc

cu dispoziţiile art. 331-339 din Codul de procedură civilă".

Mai mult, prevederea de la art. 50 alin. (4) din Legea nr. 7/1996, republicată, potrivit

căreia "hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă se comunică din oficiu biroului

teritorial", confirmă intenţia legiuitorului referitoare la calitatea Oficiului de Cadastru şi

Publicitate Imobiliară, în sensul de a nu fi considerat parte în plângerea privind cartea

funciară, pentru că altfel nu mai era necesar să se reglementeze obligativitatea de a i se

comunica hotărârea, din moment ce dispoziţiile art. 266 alin. 3 din Codul de procedură

civilă prevăd că "hotărârea se comunică părţilor".

În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară, republicată, precum şi al art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se

admite recursul în interesul legii şi a se decide că, în cauzele ce au ca obiect plângerile

privind cartea funciară întemeiate pe dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 7/1996, republicată,

Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nu are calitate procesuală pasivă.


În numele legii

D E C I D:


lnk:LEG%20PRL%207%201996%200

lnk:CPV%20PRL%201000000%201993%20329

lnk:LEG%20PRL%20304%202004%200

lnk:CPV%20PRL%201000000%201993%20266

lnk:REG%20CPI%201000633%202006%200

lnk:ORN%20CPI%20633%202006%200

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi stabilesc:

În cauzele ce au ca obiect plângerile privind cartea funciară întemeiate pe dispoziţiile art.

50 din Legea nr. 7/1996, republicată, Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nu are

calitate procesuală pasivă.

Obligatorie, pentru instanţe, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 octombrie 2007.

Publicat de Sonia Cososchi la 10:48 0 comentarii

Etichete: plangere impotriva incheierii OCPI, Recursuri in interesul legii in materie civila

RIL. Daune morale. Litigii de muncă.


DECIZIA Nr. XL (40)din 7 mai 2007


Dosar nr. 10/2007



Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu

dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,

republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul

general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la

aplicarea dispoziţiilor art. 269 alin. (1) din Codul muncii în legătură cu daunele morale

pretinse de salariaţi în cadrul litigiilor de muncă referitoare la atragerea răspunderii

materiale a angajaţilor.

http://sonia-cososchi.blogspot.com/2009/03/ril-daune-morale-litigii-de-munca.html

http://sonia-cososchi.blogspot.com/search/label/Recursuri%20in%20interesul%20legii%20in%20materie%20civila

http://sonia-cososchi.blogspot.com/search/label/plangere%20impotriva%20incheierii%20OCPI

https://www.blogger.com/comment.g?blogID=1167961583184263071&postID=6633364520435151022


lnk:CPV%20PRL%201000000%201993%20329

lnk:LEG%20PRL%207%201996%200

http://www.blogger.com/email-post.g?blogID=1167961583184263071&postID=6633364520435151022


304/2004, republicată, fiind prezenţi 90 de judecători din totalul de 116 în funcţie.




Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, astfel cum este formulat, cerând să se decidă

în sensul că, în raport cu dispoziţiile art. 269 alin. (1) din Codul muncii, daunele morale

nu sunt admisibile în cadrul răspunderii patrimoniale a angajatorilor, asemenea daune

putând fi acordate salariaţilor numai în cazul în care în contractul individual de muncă

sau în contractul colectiv de muncă s-au prevăzut clauze exprese în acest sens.

SECŢIILE UNITE,


În practica instanţelor judecătoreşti, s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar în

legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 269 alin. (1) din Codul muncii în soluţionarea

litigiilor de muncă în cadrul cărora salariaţii solicită să le fie acordate daune morale.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că acordarea de daune morale în cadrul

litigiilor de muncă este admisibilă pe motiv că prevederile art. 998 şi 999 din Codul civil,

referitoare la răspunderea delictuală pentru prejudiciul cauzat, având caracter de lege

generală în raport cu dispoziţiile Codului muncii, le completează pe acestea.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că acordarea de daune morale este admisibilă

numai în măsura în care în cuprinsul contractului colectiv de muncă sau al contractului

individual de muncă au fost incluse clauze exprese în acest sens.


În adevăr, în cuprinsul cap. III din titlul XI al Codului muncii este reglementată

răspunderea patrimonială a angajatorului şi a salariaţilor, stabilindu-se atât principiile

care o generează, cât şi modalităţile concrete de recuperare a daunelor.

În acest cadru de reglementare, prin art. 269 alin. (1) din Codul muncii s-a prevăzut că

"angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile

contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un

prejudiciu material din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu

sau în legătură cu serviciul".

Corelativ, prin art. 270 alin. (1) din acelaşi cod, în care este reglementată răspunderea

materială a salariaţilor, s-a prevăzut că "salariaţii răspund patrimonial, în temeiul

normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse

angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor".

Aşadar, în dispoziţiile celor două texte de lege menţionate rezultă voinţa neechivocă a

legiuitorului ca răspunderea patrimonială a angajatorului şi a salariaţilor să nu poată fi

stabilită decât pentru pagube materiale, iar nu şi în cazul daunelor morale.

Este adevărat că prin art. 295 alin. (1) din Codul muncii se prevede că "dispoziţiile

prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziţii cuprinse în legislaţia muncii şi, în

măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de

prezentul cod, cu dispoziţiile legislaţiei civile".

Dar, pentru a fi întregite dispoziţiile specifice din Codul muncii cu cele ale Codului civil

este necesar, aşa cum rezultă din textul menţionat, ca situaţia particulară să nu fie

reglementată printr-o prevedere a Codului muncii şi să nu existe nicio incompatibilitate

determinată de natura raporturilor de muncă atât timp cât acestea sunt întemeiate pe

contractul colectiv sau individual de muncă.

Or, aceste două condiţii nu pot fi considerate îndeplinite, pentru a se justifica aplicarea

prevederilor art. 269 alin. (1) din Codul muncii în corelare cu dispoziţiile art. 998 şi 999

din Codul civil ca temei juridic al reparării prejudiciului moral în cadrul raporturilor

juridice de muncă, câtă vreme răspunderea patrimonială reciprocă a părţilor dintr-un

asemenea raport nu poate izvorî decât din contractul de muncă, bazându-se pe principiile

răspunderii contractuale.

Atât timp cât natura juridică a răspunderii patrimoniale, reglementată de Codul muncii,

este o varietate a răspunderii civile contractuale, cu anumite particularităţi imprimate de

caracterul raporturilor de muncă, între care şi aceea stabilită derogatoriu, prin art. 269

alin. (1) şi art. 270 alin. (1) potrivit căreia are ca obiect numai repararea pagubelor

materiale, este evident că în temeiul unei astfel de răspunderi nu pot fi acordate şi daune

morale, acestea putând fi pretinse, în condiţiile art. 998 şi 999 din Codul civil, numai în

cadrul răspunderii civile delictuale.

Or, în raport cu regula proprie dreptului comun în materia răspunderii contractuale,

potrivit căreia daunele morale pentru prejudiciul nepatrimonial suferit nu pot fi stabilite,

în cadrul unei asemenea răspunderi, decât cu titlu de excepţie, înseamnă că acordarea lor

nu este posibilă decât în cazul când există o dispoziţie legală care le prevede sau atunci

când s-a stipulat expres în contractul încheiat.

Aşa fiind, se impune să se considere că, în temeiul răspunderii patrimoniale a

angajatorului, astfel cum este reglementată în art. 269 alin. (1) din Codul muncii, pot fi

acordate daune morale salariaţilor numai în ipoteza în care legea le prevede ori au fost

inserate în contractul colectiv de muncă sau în contractul individual de muncă anumite

clauze referitoare la răspunderea angajatorului şi pentru asemenea daune.



urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se decide în sensul că, în cadrul

litigiilor de muncă privind atragerea răspunderii patrimoniale a angajatorilor potrivit art.

269 alin. (1) din Codul muncii, daunele morale pot fi acordate salariaţilor numai în cazul

în care legea, contractul colectiv de muncă sau contractul individual de muncă cuprinde

clauze exprese în acest sens.


În numele legii

D E C I D:



În cadrul litigiilor de muncă privind atragerea răspunderii patrimoniale a angajatorilor,

potrivit art. 269 alin. (1) din Codul muncii, daunele morale pot fi acordate salariaţilor

numai în cazul în care legea, contractul colectiv de muncă sau contractul individual de

muncă cuprinde clauze exprese în acest sens.


Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 mai 2007.

RIL. Acţiunile în prestaţie tabulară şi în rectificare tabulară. Principiul tempus regit actum.


DECIZIA Nr. XXIdin 12 decembrie 2005

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 225 din 13/03/2006

Dosar nr. 20/2005

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de

Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate cu




aplicarea unor dispoziţii ale Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea prevederilor art. 34 din Legea nr.

304/2004, republicată, fiind prezenţi 87 de judecători din totalul de 108 judecători în

funcţie.


reprezentat de procurorul Florenţa Baltă.


http://sonia-cososchi.blogspot.com/2009/03/ril-actiunile-in-prestatie-tabulara-si.html

Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în

sensul de a se stabili că, după intrarea în vigoare a Legii cadastrului şi a publicităţii

imobiliare nr. 7/1996, sistemele anterioare de publicitate imobiliară şi-au încetat

aplicabilitatea, fiind înlocuite de sistemul bazat pe evidenţa cadastrului general şi noile

cărţi funciare.

SECŢIILE UNITE,


În aplicarea dispoziţiilor Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996,

instanţele judecătoreşti s-au pronunţat în mod diferit asupra chestiunii dacă acţiunile în

prestaţie tabulară sau în rectificare tabulară referitoare la înscrierea în cartea funciară a

unor drepturi reale imobiliare, ce fac obiectul unor acte juridice valabil încheiate anterior

intrării în vigoare a legii menţionate, mai sunt supuse reglementărilor din Decretul-lege

nr. 115/1938.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că, după intrarea în vigoare a Legii nr.

7/1996, sistemele de publicitate imobiliară anterioare şi-au încetat aplicabilitatea, fiind

înlocuite de noul sistem al cadastrului şi publicităţii imobiliare.

În motivarea acestei opinii au fost invocate prevederile art. 60 din Legea nr. 7/1996, în

conţinutul pe care l-au avut anterior modificării aduse prin art. I pct. 16 din Ordonanţa de

urgenţă a Guvernului nr. 41/2004, aprobată prin Legea nr. 499/2004.

Ca urmare, făcându-se referire la prevederea din acel articol, că "acţiunile introduse în

temeiul art. 22, 23, 27, 28 şi 38-44 din Decretul-lege nr. 115 din 27 aprilie 1938 pentru

unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare, aflate în curs de judecată la data

intrării în vigoare a prezentei legi, se vor soluţiona potrivit dispoziţiilor legale sus-

menţionate", s-a considerat că din această reglementare s-ar deduce că acţiunile introduse

după intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996 ar trebui soluţionate potrivit dispoziţiilor

acestei legi.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că, până la finalizarea lucrărilor cadastrale şi a

registrului de publicitate imobiliară pe teritoriul fiecărui judeţ, în zonele de carte funciară

supuse sistemului reglementat în Decretul-lege nr. 115/1938 vor fi aplicate în continuare

dispoziţiile acestui decret-lege. Ca urmare, fiind sesizate, după intrarea în vigoare a Legii

nr. 7/1996, cu acţiuni având ca obiect prestaţie tabulară sau rectificarea cărţii funciare,

aceste instanţe şi-au întemeiat soluţiile pe dispoziţiile art. 22-25 şi pe cele ale art. 34-38

din Decretul-lege nr. 115/1938.

În motivarea acestui punct de vedere s-a făcut referire la dispoziţiile art. 72 alin. 2 şi 3 din

Legea nr. 7/1996, subliniindu-se că, potrivit acestor dispoziţii, actele normative care au

reglementat sistemele anterioare de publicitate imobiliară îşi încetează aplicabilitatea,

pentru fiecare judeţ, la data finalizării lucrărilor cadastrale şi a registrelor de publicitate

imobiliară pentru întregul teritoriu administrativ al unui judeţ, aceste acte normative

urmând să fie abrogate numai după definitivarea cadastrului la nivelul întregii ţări.


Într-adevăr, efectele actului juridic privind constituirea sau transmiterea unui drept real

imobiliar, valabil încheiat anterior intrării în vigoare a dispoziţiilor Legii nr. 7/1996, dar

neînscris în cartea funciară, sunt guvernate de principiul tempus regit actum, deoarece,

potrivit prevederilor legii noi, aceste efecte se produc numai la data înscrierii actului în

cartea funciară.

Sub acest aspect este de observat că prin art. 59 din Legea nr. 7/1996, în conţinutul avut

la data intrării în vigoare, s-a prevăzut că "actul juridic privind constituirea sau

transmiterea unui drept imobiliar, valabil, încheiat anterior intrării în vigoare a prezentei

legi, netranscris în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni ori, după caz, neînscris în

cartea funciară, îşi produce efectele la data înscrierii în cartea funciară, potrivit regimului

juridic la data încheierii lui".

Din această dispoziţie a Legii nr. 7/1996, prin care s-a reglementat regimul general al

cadastrului şi al publicităţii imobiliare, rezultă neîndoielnica voinţă a legiuitorului ca un

act juridic privind constituirea sau transmiterea unui drept imobiliar încheiat anterior

intrării în vigoare a acestei legi, dar netranscris în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni

ori, după caz, neînscris în cartea funciară, să îşi producă efectele, potrivit regimului

juridic existent la data încheierii lui, numai de la înscrierea lui în cartea funciară.

Tot astfel, în actuala reglementare, ca urmare a modificării ce i s-a adus prin titlul XII art.

I pct. 63 din Legea nr. 247/2005, art. 59 din Legea nr. 7/1996 prevede că "actul juridic

privind constituirea sau transmiterea unui drept real imobiliar, valabil încheiat anterior

intrării în vigoare a acestei legi, netranscris în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni ori,

după caz, neînscris în cartea funciară, îşi produce efectele la data înscrierii în cartea

funciară, potrivit prevederilor prezentei legi".

Aşa fiind, în raport cu conţinutul pe care articolul sus-menţionat l-a avut succesiv,

înţelesul ce i se poate da nu poate fi decât în sensul că actul juridic privind constituirea

sau transmiterea unui drept real imobiliar, valabil încheiat anterior intrării în vigoare a

Legii nr. 7/1996, dar netranscris în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni ori, după caz,

neînscris în cartea funciară, îşi va produce efectele numai la data înscrierii în cartea

funciară potrivit prevederilor acestei legi.

Raţiunea acestei interpretări este impusă nu numai de conţinutul neechivoc al textului de

lege la care s-a făcut referire, ci şi de efectele diferite pe care Decretul-lege nr. 115/1938

şi Legea nr. 7/1996 le dau înscrierii în cartea funciară.

În acest sens, transmiterea dreptului real care formează obiectul actului juridic supus

înscrierii se produce, în sistemul reglementat prin Decretul-lege nr. 115/1938, numai

datorită efectului constitutiv al înscrierii. Cum efectul constitutiv (atributiv) al înscrierii

înseamnă, conform aceleiaşi legi vechi, naşterea necondiţionată a dreptului real (jus in

re), pentru raţiuni de simetrie în aplicarea legii se impune ca dreptul şi exerciţiul dreptului

în prestaţie tabulară să fie, de asemenea, guvernate de legea veche.

Sub aspectul menţionat mai este de observat că prin art. 17 alin. 1 din Decretul-lege nr.

115/1938 se prevede că "drepturile reale asupra imobilelor se vor dobândi numai dacă

între cel care dă şi cel care primeşte dreptul este acord de voinţă asupra constituirii sau

strămutării, iar constituirea sau strămutarea a fost înscrisă în cartea funciară", pentru ca

prin art. 26 din aceeaşi lege să se reglementeze că "drepturile reale se vor dobândi fără

înscriere în cartea funciară, din cauză de moarte, accesiune, vânzare silită şi expropriere",

însă, în aceste din urmă cazuri, "titularul nu va putea ... dispune de ele prin carte funciară,

decât după ce s-a făcut înscrierea".

Spre deosebire de acest sistem de înscriere în cartea funciară, în care intabularea şi

înscrierea provizorie aveau efect constitutiv de drepturi reale imobiliare, iar efectul

notării era opozabilitatea faţă de terţi a situaţiilor menţionate, în noua reglementare,

instituită prin Legea nr. 7/1996, efectul înscrierii în cărţile funciare este doar cel al

opozabilităţii faţă de terţi.

De altfel, prin art. 72 alin. 2 din Legea nr. 7/1996, astfel cum a fost modificată prin Legea

nr. 247/2005, s-a prevăzut că dispoziţiile Decretului-lege nr. 115/1938 îşi încetează

aplicabilitatea la data finalizării lucrărilor de cadastru general şi a registrelor de

publicitate imobiliară pe întregul teritoriu al unei unităţi administrativ-teritoriale.

Ca atare, se impune a se reţine că, în timp, legea veche (Decretul-lege nr. 115/1938)

ultraactivează în întregul ei, acţiunea sa neputând înceta decât în momentul fixat de

legiuitor.


organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă,

urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că acţiunile de carte funciară

- în prestaţie tabulară şi în rectificare tabulară -, având ca obiect înscrierea în cartea

funciară a unor drepturi reale imobiliare prevăzute în acte juridice valabil încheiate

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996, sunt guvernate de dispoziţiile legii vechi,

respectiv de cele ale Decretului-lege nr. 115/1938.


În numele legii

D E C I D:



Stabilesc că acţiunile de carte funciară (în prestaţie tabulară şi în rectificare tabulară),

având ca obiect înscrierea în cartea funciară a unor drepturi reale imobiliare prevăzute în

acte juridice valabil încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996, sunt

guvernate de dispoziţiile legii vechi, respectiv de Decretul-lege nr. 115/1938.


Pronunţată în şedinţa publică din 12 decembrie 2005.

Publicat de Sonia Cososchi la 07:50

Etichete: Actiune in prestatie tabulara, Actiune in rectificare de carte funciara, Recursuri

in interesul legii in materie civila

RIL. Uzucapiune. Locatarul nu poate dobândi prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra imobilului închiriat. Intervertirea precaritatii

DECIZIE nr. 8 din 27 septembrie 1999

cu privire la aplicarea unor dispoziţii din Codul civil referitoare la posibilitatea

locatarului de a dobândi, prin uzucapiune, dreptul de proprietate asupra imobilului ce face

obiectul locatiunii

EMITENT: CURTEA SUPREMA DE JUSTIŢIE - SECŢIILE UNITE

PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 636 din 27 decembrie 1999

Sub preşedinţia vicepreşedintelui Curţii Supreme de Justiţie, Paul Florea, s-a luat în

examinare recursul în interesul legii, formulat de procurorul general al Parchetului de pe

lângă Curtea Suprema de Justiţie, cu privire la aplicarea unor dispoziţii din Codul civil

referitoare la posibilitatea locatarului de a dobândi, prin uzucapiune, dreptul de

http://sonia-cososchi.blogspot.com/2009/03/ril-uzucapiune-locatarul-nu-poate_14.html




http://sonia-cososchi.blogspot.com/search/label/Actiune%20in%20rectificare%20de%20carte%20funciara

http://sonia-cososchi.blogspot.com/search/label/Actiune%20in%20prestatie%20tabulara

http://sonia-cososchi.blogspot.com/2009/03/ril-actiunile-in-prestatie-tabulara-si.html


proprietate asupra imobilului ce face obiectul locatiunii.

Ministerul Public a fost reprezentat de Ion Ionescu, prim-adjunct al procurorului general

al Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiţie.

Reprezentantul Ministerului Public a susţinut recursul în interesul legii, cerând sa se

decidă în sensul ca locatarul, exercitând o posesie precara, nu poate dobândi prin

uzucapiune proprietatea asupra imobilului ce face obiectul locatiunii.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constata următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti nu exista un punct de vedere unitar în legatura cu

aplicarea dispoziţiilor din Codul civil referitoare la posesiunea cerută pentru a prescrie în

cazul locatarului.

Astfel, unele instanţe au hotărât ca locatarul poate dobândi prin uzucapiune dreptul de

proprietate asupra imobilului închiriat, considerând ca el exercita o posesie utila asupra

acelui imobil.

Alte instanţe, dimpotriva, au decis ca locatarul nu poate dobândi prin uzucapiune dreptul

de proprietate asupra imobilului închiriat, deoarece actele exercitate de el în aceasta

calitate asupra imobilului respectiv au caracter precar.

Aceasta din urma soluţie este cea legală.

În sistemul Codului nostru civil uzucapiunea este un mod originar de dobândire a

proprietăţii unui bun imobil, ca efect al exercitării posesiunii utile asupra acelui bun un

interval de timp determinat de lege.

Pentru dobândirea dreptului de proprietate imobiliară prin uzucapiunea de 30 de ani,

astfel cum este reglementată în art. 1890 din Codul civil, este necesar sa fie îndeplinite,

cumulativ, doua condiţii: posesia propriu-zisa sa fie utila, adică neviciata, şi sa fie

exercitată neintrerupt timp de 30 de ani, indiferent dacă posesorul este de buna-credinţa

sau de rea-credinţa.

În acest sens, în art. 1846 alin. 1 din Codul civil se prevede ca "orice prescripţie este

fondată pe faptul posesiunii", precizându-se, în alineatul următor, ca "posesiunea este

deţinerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înşine sau

de altul în numele nostru".

Rezulta deci ca posesiunea juridică, adică cea apărată de lege ca manifestare exterioară a

unui drept, consta atât în exercitarea în fapt a unor acte asupra bunului, cat şi în

posibilitatea de a exercita acele acte ca manifestare a pretentiunii existenţei unui drept

asupra bunului respectiv, fie sub forma dreptului de proprietate în întregul sau, fie sub

forma unui atribut al acestuia.

Exercitarea în fapt a unor acte asupra bunului, adică simpla detenţiune, poate avea loc în

numele detentorului însuşi sau în numele altuia, în acest din urma caz beneficiile

posesiunii juridice aparţinând celui a cărui pretentiune de drept se manifesta prin

intermediul detentorului de fapt.

În conformitate cu prevederile art. 1847 din Codul civil, "ca sa se poată prescrie, se cere o

posesiune continua, neîntreruptă, netulburata, publica şi sub nume de proprietar".

Prin art. 1853 din Codul civil se prevede ca "actele ce exercitam sau asupra unui lucru al

altuia, sub nume precar, adică în calitate de locatari, depozitari, uzufructuari etc. sau

asupra unui lucru comun, în puterea destinaţiei legale a aceluia, nu constituie o posesiune

sub nume de proprietar", precum şi ca "tot asemenea este posesia ce am exercita asupra

unui bun al altuia, prin simpla ingaduinta a proprietarului sau".

Cu toate ca nu este tratata ca viciu al posesiei în Codul civil, precaritatea poate fi

considerată mai mult decât atât, şi anume ca o lipsa a insesi posesiei, deoarece este lipsită

de "animus domini", adică de elementul intentional al posesiei.

Precaritatea, deşi echivaleaza cu o lipsa a posesiei insesi, în conceptia Codului civil apare

totuşi ca un viciu absolut şi perpetuu al posesiei, pentru ca persoanele enumerate în art

1853 din Codul civil poseda pentru altul: locatarul pentru proprietar, depozitarul pentru

depozitant, uzufructuarul pentru nudul proprietar.

Prin Codul civil este reglementată însă şi intervertirea precaritatii sau a titlului posesiei,

admiţându-se ca, în anumite situaţii, detenţia precara se poate transforma în posesie

propriu-zisa. Art. 1858 din Codul civil enumera următoarele cazuri:

- când deţinătorul lucrului primeşte cu buna-credinţa de la altul decât adevăratul

proprietar un titlu translativ de proprietate în privinta lucrului deţinut, el devine posesor

propriu-zis, ca de exemplu, atunci când un chiriaş, la moartea proprietarului, cumpara

imobilul închiriat de la o persoana pe care o crede mostenitoare a defunctului. Din

momentul cumpărării devine posesor propriu-zis, incetand de a mai fi un detentor precar;

- când deţinătorul lucrului neagă dreptul celui de la care deţine posesiunea, prin acte de

rezistenta, la exerciţiul dreptului sau, titlul precar se afla intervertit şi posesiunea devine

utila. În aceasta situaţie nu este însă suficient ca detentorul sa nege pur şi simplu dreptul

autorului sau, adică sa se limiteze a spune ca nu recunoaşte acest drept, ci el trebuie sa

manifeste vointa sa de a poseda în contra voinţei autorului sau prin acte reale, prin "acte

de rezistenta", susceptibile sa provoace un conflict între el şi proprietar relativ la

chesiunea proprietăţii. Astfel de acte pot fi o notificare facuta proprietarului de către

chiriaş, prin care îi pune în vedere ca nu îi va mai plati chiria, sau dacă, în cazul în care

conflictul devine litigios în fata instanţelor judecătoreşti, se apara prin probe în contra

pretenţiilor proprietarului;

- titlul precar se mai interverteste în titlu util, atunci când lucrul este transmis, printr-un

act cu titlu particular translativ de proprietate, de către detentorul precar unei persoane de

buna-credinţa;

- în fine, titlul precar se interverteste în titlu util şi în cazul în care transmisiunea lucrului

se face printr-un act cu titlu universal unei persoane de buna-credinţa. Buna-credinţa, în

aceasta situaţie, consta în faptul ca succesorul nu stia ca defunctul detinea lucrul ca un

simplu detentor precar.

Prin urmare detenţia locatarului, fiind viciata de precaritate, nu poate conduce, prin

uzucapiune, la dobândirea proprietăţii asupra imobilului ce face obiectul locatiunii.

În consecinta, în temeiul art. 26 lit. b) din Legea Curţii Supreme de Justiţie nr. 56/1993,

republicată, precum şi al art. 329 din Codul de procedura civilă, urmează a se admite

recursul în interesul legii şi a se stabili ca locatarul, exercitând o posesie precara, nu poate

dobândi proprietatea, prin uzucapiune, asupra imobilului ce face obiectul locatiunii.


ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul în interesul legii.

În temeiul prevederilor art. 1853 din Codul civil, stabileşte ca locatarul, exercitând o

posesie precara, nu poate dobândi proprietatea, prin uzucapiune, asupra imobilului ce

face obiectul locatiunii.

Pronunţată în şedinţa publica la data de 27 septembrie 1999.

Publicat de Sonia Cososchi la 06:20

Etichete: Recursuri in interesul legii in materie civila,Uzucapiune

RIL. Autorizarea executării construcţiilor. Termenul de prescripţie a dreptului de a constata săvârşirea contravenţiei şi de a aplica sancţiunea

DECIZIE nr. 7 din 20 noiembrie 2000

privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor.


PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 84 din 19 februarie 2001

Sub preşedinţia preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie, Paul Florea, s-a luat în

examinare recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe

lângă Curtea Suprema de Justiţie, referitor la aplicarea dispoziţiilor art. 26 şi 30 din

Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru

realizarea locuinţelor.

Ministerul Public a fost reprezentat de Ion Ionescu, prim-adjunct al procurorului general

al Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiţie.

Prim-adjunctul procurorului general a susţinut recursul în interesul legii, cerând sa se

decidă în sensul ca dreptul de a constata contravenţiile şi de a aplica amenzile prevăzute

http://sonia-cososchi.blogspot.com/2009/03/ril-autorizarea-executarii.html

http://sonia-cososchi.blogspot.com/2009/03/ril-autorizarea-executarii.html

http://sonia-cososchi.blogspot.com/search/label/Uzucapiune




la art. 23 din Legea nr. 50/1991 se prescrie în termen de 2 ani de la săvârşirea faptei, ca în

cazul construcţiilor în curs de executare data săvârşirii faptei este data constatării

contravenţiei, iar în cazul construcţiilor finalizate fapta se considera săvârşită la data

terminării construcţiei, precum şi ca obţinerea autorizaţiei de construire în timpul

executării lucrărilor sau după finalizarea acestora nu inlatura caracterul ilicit al faptei, ci

constituie doar o împrejurare ce poate fi avută în vedere la individualizarea sancţiunii

contravenţionale.

SECŢIILE UNITE,


În aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor şi

unele măsuri pentru realizarea locuinţelor instanţele judecătoreşti nu au un punct de

vedere unitar în legatura cu termenul de prescripţie a dreptului de a constata săvârşirea

contravenţiei şi de a aplica sancţiunea, cu privire la stabilirea datei săvârşirii

contravenţiei, precum şi referitor la efectele obţinerii autorizaţiei de construire în timpul

executării lucrărilor sau după finalizarea acestora.

Astfel:

1. Potrivit dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 50/1991, republicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr. 3 din 13 ianuarie 1997, "construcţiile civile, industriale, agricole

sau de orice alta natura se pot realiza numai cu respectarea autorizaţiei de construire,

eliberata în condiţiile prezentei legi, şi a reglementărilor privind proiectarea şi executarea

construcţiilor".

În art. 23 din Legea nr. 50/1991 sunt enumerate faptele care constituie contravenţii, iar în

art. 24 din lege au fost stabilite organele cărora le revine competenta de a constata

contravenţiile şi procedura de aplicare a sancţiunii.

În art. 26 din Legea nr. 50/1991 s-a prevăzut ca "dreptul de a constata contravenţiile şi de

a aplica amenzile prevăzute la art. 23 se prescrie în termen de 2 ani de la data săvârşirii

faptei". Pe de alta parte, potrivit art. 30 din aceeaşi lege, "în măsura în care prezenta lege

nu dispune altfel, se aplica prevederile Legii nr. 32/1968 privind stabilirea şi sancţionarea

contravenţiilor".

Prin nici o dispoziţie a Legii nr. 32/1968 nu este reglementat însă termenul în care trebuie

constatată contravenţia, ci se prevede numai la art. 13 alin. 1 ca "aplicarea sancţiunii

pentru contravenţii se prescrie în termen de 3 luni de la data săvârşirii faptei", fiind

exceptate contravenţiile la normele privind impozitele, taxele, primele de asigurare prin

efectul legii şi disciplina financiară, pentru care se menţionează la alin. 4 al aceluiaşi

articol ca "aplicarea sancţiunii se prescrie în termen de 1 an de la data săvârşirii faptei".

Cu toate acestea au fost instanţe care au considerat ca şi în materia contravenţiilor

prevăzute la art. 23 din Legea nr. 50/1991 sunt aplicabile dispoziţiile art. 13 alin. 1 din

Legea nr. 32/1968, potrivit cărora termenul de prescripţie pentru aplicarea sancţiunii este

de 3 luni de la data săvârşirii faptei.

Alte instanţe, dimpotriva, s-au pronunţat în sensul ca prevederile Legii nr. 50/1991, având

caracter special, deroga de la dispoziţiile Legii nr. 32/1968, astfel ca reglementările

acesteia referitoare la termenul de prescripţie a aplicării sancţiunii contravenţionale nu

sunt aplicabile în materia contravenţiilor la Legea nr. 50/1991.

Aceste din urma instanţe au procedat corect.

Asa cum s-a arătat, în art. 26 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării

construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor (republicată) se prevede ca

"dreptul de a constata contravenţiile şi de a aplica amenzile prevăzute la art. 23 se

prescrie în termen de 2 ani de la data săvârşirii faptei".

Este adevărat ca, potrivit art. 30 din aceeaşi lege, în materia stabilirii şi sanctionarii

contravenţiilor sunt aplicabile şi prevederile Legii nr. 32/1968, dar "numai în măsura în

care prezenta lege (nr. 50/1991) nu dispune altfel".

În atare situaţie, ţinându-se seama de caracterul special al reglementărilor Legii nr.

50/1991, este evident ca aplicarea prevederilor acesteia are prioritate în raport cu

aplicarea prevederilor Legii nr. 32/1968, care constituie norma cu caracter general în

materia stabilirii şi sanctionarii contravenţiilor.

2. În legatura cu data săvârşirii contravenţiei, unele instanţe, luând în considerare

dispoziţia înscrisă în art. 17 din Legea nr. 32/1968, au apreciat ca asemenea fapte se

consuma instantaneu şi, ca urmare, neconsemnarea datei săvârşirii acestora în procesul-

verbal de constatare este sancţionată cu nulitatea.

Alte instanţe, dimpotriva, au considerat ca faptele contravenţionale reglementate prin

Legea nr. 50/1991, care este o lege specială, nu se consuma instantaneu, ca în cazul

contravenţiilor prevăzute de Legea nr. 32/1968, întrucât edificarea construcţiilor la care

se referă se realizează în timp, pe etape de lucrări, contravenientul săvârşind fapta din

momentul începerii construcţiei şi pana la terminarea acesteia.


Într-adevăr, spre deosebire de Legea nr. 32/1968, care este legea-cadru de stabilire şi

sancţionare a contravenţiilor, contravenţiile prevăzute de Legea nr. 50/1991 privind

autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor constau

în fapte a căror durata de săvârşire în timp este evidenta, depinzand de parcurgerea unor

etape de realizare a lucrărilor.

Or, în raport cu aceasta modalitate specifica privind săvârşirea faptei, care îi imprima

caracter continuu, contravenţia trebuie considerată ca se comite pe întregul parcurs al

edificarii construcţiei, astfel ca ea poate fi sancţionată din momentul începerii lucrărilor şi

pana la terminarea lor, iar în cazul construcţiilor finalizate, pana la împlinirea termenului

înscris în art. 26 din Legea nr. 50/1991.

De aceea, este evident ca în cazul construcţiilor în curs de executare nu poate fi

considerată ca data a săvârşirii faptei decât data constatării contravenţiei, iar în cazul

construcţiilor finalizate data săvârşirii faptei este cea a terminării construcţiei, momente

din care trebuie calculată şi curgerea termenului de prescripţie prevăzut la art. 26 din

Legea nr. 50/1991.

3. Instanţele nu au procedat unitar nici în situaţiile în care autorizaţia de construire a fost

obţinută în timpul executării lucrărilor sau după finalizarea acestora.

Astfel, unele instanţe au considerat ca obţinerea autorizaţiei de construire ulterior

constatării contravenţiei atrage nulitatea procesului-verbal întocmit de organele de

control, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta.

Mai mult, au fost şi instanţe care s-au pronunţat în sensul ca se impune anularea

procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi în situaţia în care petiţionarul dovedeşte

ca a efectuat demersuri pentru eliberarea autorizaţiei de construire, concretizate în

obţinerea certificatului de urbanism după constatarea contravenţiei.

Alte instanţe, dimpotriva, au considerat ca obţinerea autorizaţiei de construire după

finalizarea lucrărilor sau chiar în timpul executării acestora nu inlatura caracterul ilicit al

faptei şi nici efectele procesului-verbal de constatare a contravenţiei.


Potrivit art. 3 din Legea nr. 50/1991, lucrările de construire, reconstruire, modificare,

extindere, reparare sau orice alt fel de lucrări la care se referă acest text de lege pot fi

efectuate numai pe baza autorizaţiei de construire, eliberata la cerere, însoţită, conform

art. 5 din aceeaşi lege, de certificatul de urbanism.

Este adevărat ca la art. 25 alin. 2 din Legea nr. 50/1991 se prevede posibilitatea ca

organele care au aplicat amenda sa stabilească prin procesul-verbal de constatare a

contravenţiei un termen în care contravenientul sa poată solicita şi obţine autorizaţia

necesară.

O atare posibilitate însă, lăsată la aprecierea organelor care constata ca lucrările

îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege pentru eliberarea unei autorizaţii, are efecte

limitate, circumscrise doar la edificarea construcţiei, reglementarea din partea finala a

alineatului menţionat precizând în aceasta privinta ca "măsurile de desfiinţare a

construcţiilor vor fi dispuse numai după expirarea termenului stabilit".

Efectuarea demersurilor pentru obţinerea autorizaţiei de construire şi chiar obţinerea ei

după începerea lucrărilor nu poate justifica aprecierea ca persoana contravenienta a fost

de buna-credinţa atâta timp cat procesul-verbal de constatare a nerespectării condiţiilor

cerute de lege este legal îndeplinit, iar începerea oricărei lucrări de construire în sensul

prevederilor Legii nr. 50/1991 este condiţionată de obţinerea prealabilă a autorizaţiei de

construire prevăzute la art. 4 din aceasta lege.

De aceea obţinerea autorizaţiei de construire pe parcursul executării lucrărilor sau după

finalizarea acestora nu poate avea ca efect înlăturarea caracterului ilicit al faptei, ci

constituie doar o împrejurare ce poate fi avută în vedere numai la individualizarea

sancţiunii contravenţionale.

În consecinta, fata de considerentele ce preceda, în temeiul art. 26 lit. b) din Legea Curţii

Supreme de Justiţie nr. 56/1993, republicată, precum şi al art. 329 din Codul de procedura

civilă, recursul în interesul legii urmează a se admite, statuandu-se ca dreptul de a

constata contravenţiile şi de a aplica amenzile prevăzute la art. 23 din Legea nr. 50/1991

se prescrie în termen de 2 ani de la data săvârşirii faptei, ca în cazul construcţiilor în curs

de executare data săvârşirii faptei este data constatării contravenţiei, iar în cazul

construcţiilor finalizate fapta se considera săvârşită la data terminării construcţiei, precum

şi ca obţinerea autorizaţiei de construire în timpul executării lucrărilor sau după

finalizarea acestora nu inlatura caracterul ilicit al faptei, ci constituie doar o împrejurare

ce poate fi avută în vedere la individualizarea sancţiunii contravenţionale.


În numele legii

DECIDE:

Admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe

lângă Curtea Suprema de Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 26 şi 30 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării

construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor, republicată, stabileşte

următoarele:

1. Dreptul de a constata contravenţiile şi de a aplica amenzile prevăzute la art. 23 din

aceasta lege se prescrie în termen de 2 ani de la data săvârşirii faptei.

2. În cazul construcţiilor în curs de executare data săvârşirii faptei este data constatării

contravenţiei, iar în cazul construcţiilor finalizate fapta se considera săvârşită la data

terminării construcţiei.

3. Obţinerea autorizaţiei de construire în timpul executării lucrărilor sau după finalizarea

acestora nu inlatura caracterul ilicit al faptei, o atare împrejurare putând fi avută în vedere

numai la individualizarea sancţiunii contravenţionale.

Obligatorie pentru instanţe, conform art. 329 alin. 3 teza a II-a din Codul de procedura

civilă.

Pronunţată în şedinţa publica la data de 20 noiembrie 2000.

RIL. Clauza penala. Dobanzi.


DECIZIA Nr. XIdin 24 octombrie 2005


Dosar nr. 8/2005







aplicarea dispoziţiilor art. 1, 2 şi ale art. 3 alin. 1 şi 2 din Ordonanţa Guvernului nr.

9/2000, aprobată prin Legea nr. 356/2002, referitoare la clauza penală prin care se

instituie obligaţia restituirii la scadenţă a sumei împrumutate sub sancţiunea penalităţilor

de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită de părţi sau pe lângă dobânda

legală.



funcţie.




Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia,

în sensul de a se decide că prevederea într-un contract de credit a clauzei penale prin care

http://sonia-cososchi.blogspot.com/2009/03/ril-clauza-penala-dobanzi.html

se instituie obligaţia restituirii la scadenţă a sumei împrumutate sub sancţiunea

penalităţilor de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda

legală, contravine dispoziţiilor legii.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii de faţă, constată următoarele:

În aplicarea dispoziţiilor art. 1, 2 şi ale art. 3 alin. 1 şi 2 din Ordonanţa Guvernului nr.

9/2000, aprobată prin Legea nr. 356/2002, referitoare la clauza penală prin care se

instituie obligaţia restituirii la scadenţă a sumei împrumutate sub sancţiunea penalităţilor

de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală,

instanţele judecătoreşti s-au pronunţat în mod diferit.

Astfel, unele instanţe au considerat că obligaţia împrumutatului de a restitui la scadenţă

suma împrumutată, sub sancţiunea penalităţilor de întârziere, pe lângă dobânda

contractuală stabilită sau dobânda legală, corespunde prevederilor legale.

În motivarea acestui punct de vedere s-a relevat că, din moment ce este stipulată în

contract, clauza penală produce consecinţe juridice în temeiul art. 969 din Codul civil,

potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. S-a mai

învederat că această clauză nu poate fi considerată nelegală sau imorală cât timp, prin

prevederea ei în contract, se urmăreşte sancţionarea debitorului în cazul neîndeplinirii

obligaţiei privind respectarea termenului de rambursare a ratelor creditului.

Ca urmare, aceste instanţe, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 6 şi ale art. 10 alin. 1 din

Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 356/2002,

s-au pronunţat în sensul obligării debitorului la restituirea sumei datorate, a dobânzii

convenite sau a dobânzii legale, precum şi a penalităţilor de întârziere.

Alte instanţe au obligat debitorul la restituirea sumei împrumutate şi la plata dobânzii

convenite sau a celei legale, precum şi a penalităţilor de întârziere, dispunând totodată

reactualizarea acestor sume în raport cu rata inflaţiei.

În motivarea acestui punct de vedere s-a arătat că obligaţiile asumate prin contractul de

împrumut cu privire la plata ratelor datorate, a dobânzilor şi a penalităţilor de întârziere

au deplină valabilitate deoarece, fiind convenite legal între părţi, au putere de lege între

acestea conform art. 969 alin. 1 din Codul civil.

În fine, alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că este nulă clauza penală prin care sunt

prevăzute penalităţi de întârziere, în afara dobânzii contractuale sau a celei legale,

apreciind că o asemenea clauză este prohibită de lege. Ca urmare, prin hotărârile

pronunţate de aceste instanţe debitorul a fost obligat să plătească doar sumele nerestituite

creditorului, precum şi dobânzile curente restante.

În justificarea acestui punct de vedere s-a motivat că, în raport cu prevederile Legii nr.

313/1879, care nu a fost abrogată şi nici nu a căzut în desuetudine, clauza penală în

contractele de împrumut este interzisă. S-a mai relevat că, atât timp cât dispoziţiile legale

care nu permit prevederea clauzei penale în contractele de împrumut sunt de ordine

publică, potrivit art. 5 din Codul civil nu se poate deroga de la aceste dispoziţii prin

convenţii.


Într-adevăr, potrivit art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii

legale pentru obligaţii băneşti, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 356/2002,

"părţile sunt libere să stabilească, în convenţii, rata dobânzii pentru întârzierea la plata

unei obligaţii băneşti".

Prin art. 2 din aceeaşi ordonanţă se prevede că, "în cazul în care, potrivit dispoziţiilor

legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi fără să se arate

rata dobânzii, se va plăti dobânda legală", iar în art. 3 este reglementat modul de stabilire

a dobânzii legale în materie comercială.

Pe de altă parte, în conformitate cu art. 5 alin. 1 din ordonanţa menţionată, "în raporturile

civile dobânda nu poate depăşi dobânda legală cu mai mult de 50% pe an".

În acelaşi sens, în reglementarea dată prin art. 1089 alin. 2 din Codul civil, "clauza prin

care, de mai înainte şi în momentul promovării unei convenţii alta decât o convenţie

comercială, se va stipula dobânda la dobânzile datorate pentru un an sau pentru mai puţin,

ori mai mult de un an, sau la alte venituri viitoare, se va declara nulă".

Tot astfel, prin Legea nr. 313 din 20 februarie 1879, ale cărei dispoziţii sunt în vigoare şi

constituţionale, potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 524 din 2 decembrie 1997, s-a

prevăzut la art. 1 că este anulată clauza penală din contractele de împrumut sau

prestaţiuni în natură, precum şi că "Judecătorul, în caz de împrumut va putea condamna

numai la plata dobânzii prevăzută în art. 1589 din Codul civil, sau în caz de alte

obligaţiuni, la daune-interese, conform art. 1084 din Codul civil".

Or, potrivit art. 1589 alin. 1 din Codul civil, "se defige o dobândă de cinci la sută pe an

pentru afacerile civile şi de şase la sută pe an pentru cele comerciale, în toate cazurile

unde nu s-a hotărât de părţi cuantumul ei".

Ca urmare, prevederile art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000, astfel cum a fost

aprobată prin Legea nr. 356/2002, potrivit cărora "părţile sunt libere să stabilească, în

convenţii, rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei obligaţii băneşti", nu îngăduie

decât practicarea de dobânzi limitate în raporturile civile, conform prevederilor art. 5 alin.

1 din aceeaşi lege, la posibilitatea de a depăşi dobânda legală cu cel mult 50% pe an.

Rezultă deci că nu există temei legal care să permită stabilirea, în cadrul raporturilor

civile, a altor dobânzi decât a celor convenite prin contract, al căror cuantum nu poate

depăşi dobânda legală decât cu cel mult 50% pe an, sau de sancţiuni constând în

penalităţi de întârziere.

Aşa fiind, clauza penală prin care se stabileşte obligaţia restituirii la scadenţă a sumei

împrumutate sub sancţiunea penalităţilor de întârziere, pe lângă dobânda contractuală

convenită sau pe lângă dobânda legală, având o cauză nelicită, în raport cu dispoziţiile

art. 5 şi ale art. 968 din Codul civil, contravine prevederilor legii.


organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 329 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură

civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se decide în sensul că orice

clauză penală prin care se stabileşte obligaţia restituirii la scadenţă a sumei împrumutate

sub sancţiunea penalităţilor de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe

lângă dobânda legală, contravine prevederilor legii.


În numele legii

D E C I D:



În aplicarea dispoziţiilor art. 1, art. 2 şi ale art. 3 alin. 1 şi 2 din Ordonanţa Guvernului nr.

9/2000, aprobată prin Legea nr. 356/2002, cu referire la art. 969 alin. 1 din Codul civil,

stabilesc:

Clauza penală prin care se stabileşte obligaţia restituirii la scadenţă a sumei împrumutate

sub sancţiunea penalităţilor de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe

lângă dobânda legală, contravine prevederilor legii.


Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 octombrie 2005.

RIL. Daune cominatorii.


DECIZIA Nr. XXdin 12 decembrie 2005


Dosar nr. 16/2005




http://sonia-cososchi.blogspot.com/2009/03/ril-daune-cominatorii.html




admisibilitatea cererilor prin care se solicită obligarea debitorilor ce nu-şi îndeplinesc

obligaţiile de a face sau de a nu face la plata de daune cominatorii, după intrarea în

vigoare a art. 5803 din Codul de procedură civilă, precum şi la problema dacă hotărârea

judecătorească prin care s-au acordat daune cominatorii constituie titlu executoriu.



funcţie.




Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în

sensul de a se stabili că daunele cominatorii, care reprezintă o sancţiune pecuniară, se pot

aplica şi în condiţiile reglementării obligării debitorului la plata amenzii civile conform

art. 5803 din Codul de procedură civilă, precum şi că hotărârea prin care se acordă daune

cominatorii este susceptibilă de executare silită, la cererea creditorului, în limita

daunelor-interese dovedite.

SECŢIILE UNITE,


1. În aplicarea dispoziţiilor art. 5803 din Codul de procedură civilă, instanţele

judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar cu privire la soluţionarea cererilor prin care

se solicită obligarea la daune cominatorii a debitorilor obligaţiilor de a face sau de a nu

face, în condiţiile reglementării posibilităţii constrângerii debitorului la îndeplinirea

acelor obligaţii, prin aplicarea unei amenzi civile.

Astfel, unele instanţe au considerat că, ulterior introducerii în Codul de procedură civilă a

art. 5803, prin care a fost reglementată procedura constrângerii debitorului la îndeplinirea

obligaţiei de a face sau a obligaţiei de a nu face, prin aplicarea unei amenzi civile, cererea

de obligare a acestuia la plata de daune cominatorii nu mai este admisibilă.

S-a motivat că, în condiţiile aplicabilităţii dispoziţiilor art. 5803 alin. 1 din Codul de

procedură civilă, daunele cominatorii nu mai sunt operante deoarece acest text de lege

consacră principiul îndeplinirii obligaţiei debitorului de a face sau de a nu face prin

constrângerea acestuia pe calea aplicării unei amenzi civile, concretizată în condamnarea

sa la plata unei sume de bani pentru fiecare zi de întârziere, până la executarea obligaţiei

în natură, iar cadrul legal pentru solicitarea de despăgubiri într-un astfel de caz este

reglementat la alin. 2 al aceluiaşi articol, în sensul că, "pentru acoperirea prejudiciilor

cauzate prin neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la alin. 1, creditorul poate cere obligarea

debitorului la daune-interese".

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că este admisibilă cererea privind

obligarea la daune cominatorii şi în condiţiile reglementării posibilităţii constrângerii

debitorului la îndeplinirea obligaţiei de a face sau a obligaţiei de a nu face, prin aplicarea

unei amenzi civile în temeiul art. 5803 alin. 1 din Codul de procedură civilă.


Într-adevăr, prin reglementarea de ansamblu privind executarea silită a altor obligaţii de a

face sau a obligaţiilor de a nu face, cuprinsă în art. 5802-5805 din Codul de procedură

civilă, este instituită procedura ce permite ca debitorul unei obligaţii de a face sau de a nu

face, la care se referă un titlu judecătoresc, să fie constrâns să îndeplinească acea

obligaţie fie el însuşi, fie alte persoane pe cheltuiala sa.

În cadrul acestei proceduri, prin art. 5803 alin. 1 din Codul de procedură civilă s-a

prevăzut că, "dacă obligaţia de a face nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât

debitorul, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unei amenzi civile",

menţionându-se în continuare că "instanţa sesizată de creditor poate obliga pe debitor,

prin încheiere irevocabilă, dată cu citarea părţilor, să plătească, în favoarea statului, o

amendă civilă de la 200.000 lei la 500.000 lei, stabilită pe zi de întârziere până la

executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu". Textul menţionat este aplicabil în

mod corespunzător, potrivit art. 5804 alin. 1 din Codul de procedură civilă, şi în cazul

când titlul executoriu cuprinde o obligaţie de a nu face.

Or, reglementarea unui atare mijloc de constrângere, pentru a înfrânge rezistenţa

manifestată de debitor la executarea obligaţiei de a face sau de a nu face, cuprinsă în titlul

executoriu, nu exclude folosirea dreptului de a se recurge la obligarea debitorului la

daune cominatorii, cât timp prin nici o dispoziţie a legii nu este înlăturată o astfel de

posibilitate.

În această privinţă, este de observat că daunele cominatorii, constând în condamnarea

debitorului la plata către creditor a unei anumite sume de bani pentru fiecare zi,

săptămână sau lună de întârziere, până la executarea obligaţiei în natura ei specifică, îşi

au temeiul în dubla funcţiune - jurisdictio et imperium - pe care o are judecătorul, cu

consecinţa prerogativei sale de a ordona şi măsurile necesare ducerii la îndeplinire a celor

dispuse prin hotărârea pe care o pronunţă.

Cu toate că în sistemul dreptului civil român problema daunelor cominatorii nu a fost

reglementată printr-o dispoziţie cu caracter general, această instituţie este consacrată prin

norme speciale.

Asemenea dispoziţii, prin care se face referire la sancţiunea plăţii de daune, sunt cuprinse

în art. 48 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu

modificările şi completările ulterioare, în art. 64 alin. (2) din Legea fondului funciar nr.

18/1991, republicată, precum şi în art. 24 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ

nr. 554/2004, care prevede că, în cazul în care termenul nu este respectat, "reclamantul

are dreptul la despăgubiri pentru întârziere".

Rezultă deci că daunele cominatorii reprezintă o sancţiune pecuniară, ce se aplică de

instanţele de judecată în vederea asigurării executării unei obligaţii de a face sau de a nu

face, determinată prin hotărâre judecătorească, precum şi că suma de bani stabilită să fie

achitată cu acest titlu este independentă de despăgubirile ce trebuie să constituie

echivalentul prejudiciului cauzat, iar raţiunea acordării unor astfel de daune o constituie

exercitarea efectului lor de constrângere asupra debitorului care persistă în neexecutarea

obligaţiei pe care şi-a asumat-o, prin silirea lui la plata către creditor a unor sume

calculate în raport cu durata întârzierii îndeplinirii obligaţiei de a face sau de a nu face.

Sub acest aspect este de reţinut că, în cazul când cuantumul daunelor cominatorii nu este

suficient determinat în momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti, stabilirea acestuia cu

precizia necesară se poate asigura, potrivit dispoziţiilor cuprinse în teza finală a art. 379

alin. 4 din Codul de procedură civilă, prin efectuarea calculului exact, în faza executării

silite, în conformitate cu prevederile art. 3712 alin. 2 din acelaşi cod.

În consecinţă, se impune a se constata că prin reglementarea dată în cuprinsul art. 5803

din Codul de procedură civilă nu s-a înlăturat posibilitatea recurgerii la instituţia daunelor

cominatorii pentru silirea debitorului să îndeplinească obligaţia de a face sau de a nu face,

ci, dimpotrivă, pe lângă menţinerea acestui instrument de constrângere, s-a instituit şi

amenda civilă ca mijloc de determinare a debitorului să îşi îndeplinească obligaţia

asumată.

2. Tot în legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 5803 din Codul de procedură civilă,

instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar cu privire la problema dacă

hotărârea judecătorească prin care s-au acordat daune cominatorii constituie titlu

executoriu.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că hotărârile judecătoreşti prin care

debitorii sunt obligaţi să plătească daune cominatorii au caracter de titlu executoriu.

În motivarea acestui punct de vedere s-a relevat că a pretinde transformarea mai întâi,

printr-o hotărâre judecătorească, a daunelor cominatorii în daune-interese ar însemna să

fie golită de conţinut însăşi hotărârea de obligare la daune cominatorii, al căror rol este

tocmai acela de a asigura o constrângere imediată şi eficientă a debitorului pentru a-şi

îndeplini obligaţia de a face sau de a nu face, pe care şi-a asumat-o.

Făcându-se referire la dispoziţia cu caracter general prevăzută la art. 379 alin. 2 din

Codul de procedură civilă, potrivit căreia, dacă datoria constă într-o sumă nelămurită,

urmăririle se vor amâna până ce, mai întâi, se va face lichidarea, s-a considerat că, în

cazul daunelor cominatorii stabilite sub forma unei sume fixe, calculată pe zile sau pe alt

termen de întârziere, creanţa cominatorie este totuşi lichidă, întrucât cuantumul acesteia

poate fi determinat pe baza titlului executoriu, în conformitate cu reglementarea dată prin

art. 379 alin. 4 din Codul de procedură civilă, chiar dacă pentru aceasta ar fi nevoie de o

nouă socoteală.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că, datorită caracterului incert şi nelichid al unor

asemenea creanţe, hotărârile judecătoreşti prin care s-a dispus obligarea la daune

cominatorii nu pot fi puse în executare, fiind necesar ca, în prealabil, să se stabilească,

după regulile dreptului comun în materia răspunderii civile, suma ce reprezintă

prejudiciul efectiv cauzat creditorului prin întârzierea executării, cu consecinţa

transformării daunelor cominatorii în daune compensatorii.

În motivarea acestui punct de vedere s-a relevat că, datorită caracterului nelichid al

creanţei reprezentând daune cominatorii, declanşarea procedurii executării acestora ar

face necesară mai întâi transformarea lor în daune-interese, pentru a se acorda

creditorului, cu titlu definitiv, numai partea din valoarea daunelor cominatorii care

reprezintă prejudiciu efectiv cauzat prin întârziere, neexecutare sau executare

necorespunzătoare a obligaţiei.

Această din urmă interpretare corespunde spiritului legii.

Aşa cum s-a mai învederat, daunele cominatorii constituie un mijloc juridic subsidiar de

înfrângere a rezistenţei debitorului la executarea silită şi au un caracter provizoriu, fiind

acordate până când acesta îşi va îndeplini obligaţia asumată şi cu posibilitatea ca instanţa

de judecată să le modifice dacă va considera necesar.

Fără să reprezinte un mijloc, direct sau indirect, de executare silită asupra bunurilor

debitorului, aceste daune constituie totuşi o modalitate de constrângere ce rezultă din

ameninţarea cu o atare executare dacă debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia asumată.

Faţă de caracterul lor provizoriu, în cazul în care debitorul execută obligaţia, daunele

cominatorii vor trebui să fie reduse la cuantumul despăgubirilor datorate pentru

întârzierea executării, iar în cazul în care debitorul refuză executarea, cuantumul lor ar

trebui convertit totuşi la valoarea exactă a prejudiciului suferit prin neexecutare, o altă

soluţie nefiind posibilă.

Într-adevăr, în sistemul nostru de drept, despăgubirea nu poate depăşi valoarea

prejudiciului pentru că diferenţa s-ar transforma într-o pedeapsă civilă în favoarea

creditorului, care s-ar îmbogăţi în acest mod fără justă cauză.

Ca urmare, nici executarea silită nu s-ar putea porni pe baza cuantumului provizoriu al

daunelor cominatorii, dat fiind caracterul lor incert şi nelichid.

Fiind de principiu deci că daunele cominatorii reprezintă numai un mijloc de

constrângere a debitorilor la îndeplinirea obligaţiei convenite, precum şi că suma stabilită

în cadrul acestor daune nu poate fi considerată certă şi lichidă, revine instanţei de

judecată îndatorirea ca, după executarea obligaţiei respective, să transforme acele daune

în daune compensatorii, stabilind, potrivit regulilor dreptului comun privind răspunderea

civilă, suma ce reprezintă prejudiciul efectiv cauzat creditorului prin întârzierea

executării.

În atare situaţie, concluzia ce se impune sub acest ultim aspect este aceea că hotărârea

judecătorească prin care s-au stabilit daune cominatorii nu este susceptibilă de executare

silită, fiind necesar ca aceste daune să fie transformate mai întâi de instanţa de judecată,

la cererea creditorului, în daune compensatorii.


organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 329 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură

civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se decide, în aplicarea art. 5803

din Codul de procedură civilă, că orice cerere privind obligarea la daune cominatorii este

admisibilă şi în condiţiile reglementării amenzii civile prevăzute în acest text de lege,

precum şi că hotărârea prin care s-au acordat daune cominatorii este susceptibilă de

executare silită, la cererea creditorului, numai în limita daunelor-interese, compensatorii,

dovedite ulterior, în faţa instanţei, cu ocazia transformării în astfel de daune a daunelor

cominatorii.


În numele legii

D E C I D:


Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi stabilesc:

Cererea privind obligarea la daune cominatorii este admisibilă şi în condiţiile

reglementării obligării debitorului la plata amenzii civile conform art. 5803 din Codul de

procedură civilă.

Hotărârea prin care s-au acordat daune cominatorii este susceptibilă de executare silită, la

cererea creditorului, în limita daunelor-interese dovedite.

Obligatorie potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţa publică din 12 decembrie 2005.

RIL. Contraventii. Efectuarea de acte sau fapte de comerţ fără ca bunurile respective sa fie însoţite de documente justificative.

DECIZIE nr. 1 din 18 februarie 2002

privind aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei impotriva

unor activităţi comerciale ilicite


PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 326 din 16 mai 2002

Sub preşedinţia preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie, Paul Florea,

În şedinţa din 14 ianuarie 2002, s-a luat în examinare recursul în interesul legii, declarat

de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiţie, referitor la

aplicarea dispoziţiilor art. 1 lit. e) şi ale art. 6 din Legea nr. 12/1990 privind protejarea

populaţiei impotriva unor activităţi comerciale ilicite, republicată, astfel cum a fost

modificată prin Ordonanta Guvernului nr. 126 din 29 august 1998, când

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiţie a fost

reprezentat de procurorul şef de secţie Ion Ionescu, care a susţinut recursul în interesul

legii în sensul în care a fost formulat.

În vederea deliberării a fost amânată pronunţarea pentru azi, 18 februarie 2002, când

SECŢIILE UNITE,

http://sonia-cososchi.blogspot.com/2009/03/ril-contraventii-efectuarea-de-acte-sau.html

http://sonia-cososchi.blogspot.com/2009/03/ril-contraventii-efectuarea-de-acte-sau.html


În aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei impotriva unor

activităţi comerciale ilicite, republicată, astfel cum a fost modificată prin Ordonanta

Guvernului nr. 126 din 29 august 1998, instanţele de judecata nu au un punct de vedere

unitar, solutionand în mod diferit plângerile îndreptate impotriva actelor de constatare şi

sancţionare a contravenţiilor prevăzute la art. 1 lit. e) din aceasta lege.

Astfel, în cazul efectuării de acte sau fapte de comerţ fără ca bunurile respective sa fie

însoţite de documente justificative, unele instanţe au respins plângerea formulată

impotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei, mentinand amenda aplicată şi

măsura confiscării mărfii, chiar dacă contravenientul a prezentat ulterior acte ce dovedesc

provenienta licita a bunurilor.

În motivarea acestei soluţii s-a relevat ca legea sancţionează toate actele sau faptele de

comerţ având ca obiect bunuri a căror provenienta nu este dovedită în condiţiile cerute de

lege, care prevede ca asemenea bunuri sa fie însoţite tot timpul de documente

justificative, precum şi ca, în toate cazurile, se impune şi confiscarea bunurilor respective,

care este o sancţiune complementara.

Alte instanţe au considerat ca în astfel de situaţii este necesară menţinerea amenzii

contravenţionale, însă trebuie înlăturată măsura confiscării mărfii, aceasta soluţie fiind

însuşită şi prin recursul în interesul legii.

S-a motivat ca în conformitate cu prevederile art. 1 lit. e) din Legea nr. 12/1990,

republicată, astfel cum a fost modificată prin Ordonanta Guvernului nr. 126/1998, este

necesar ca mărfurile ce fac obiectul actelor sau faptelor de comerţ sa fie însoţite, pe

timpul transportului, al depozitarii sau al comercializării, de documentele de provenienta,

neîndeplinirea acestei obligaţii atragand sancţionarea contravenţională. S-a considerat

însă ca nerespectarea acestei obligaţii nu poate atrage şi aplicarea măsurii confiscării

mărfurilor, deoarece nu sunt îndeplinite cerinţele înscrise în art. 6 din aceasta lege,

coroborate cu dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 32/1968 privind stabilirea şi sancţionarea

contravenţiilor.

În fine, au fost şi instanţe care, dimpotriva, fiind sesizate cu plângere impotriva actelor de

constatare şi sancţionare a unor astfel de contravenţii, în cazul prezentării ulterioare, de

către cei sancţionaţi, a documentelor prin care se justifica provenienta mărfurilor, au

dispus anularea procesului-verbal de constatare a contravenţiei, au exonerat

contravenientul de plata amenzii aplicate şi au restituit bunurile confiscate.


În adevăr, prin art. 1 lit. e) din Legea nr. 12/1990, republicată, astfel cum a fost

modificată prin Ordonanta Guvernului nr. 126/1998, aprobată prin Legea nr. 243 din 17

decembrie 1998, se prevede ca "efectuarea de acte sau fapte de comerţ cu bunuri a căror

provenienta nu este dovedită, în condiţiile legii" constituie activitate comercială ilicită ce

atrage răspunderea contravenţională sau penală, după caz, instituindu-se şi obligativitatea

ca documentele de provenienta sa însoţească mărfurile, "indiferent de locul în care

acestea se afla, pe timpul transportului, al depozitarii sau al comercializării".

Din dispoziţiile menţionate, coroborate cu cele ale art. 2 din aceeaşi lege, rezulta ca

sancţionarea unei atare activităţi ce constituie contravenţie, dacă nu a fost săvârşită în

astfel de condiţii încât sa fie considerată, potrivit legii penale, infracţiune, este

condiţionată de lipsa documentelor de provenienta a mărfurilor, indiferent dacă aceasta se

constata pe timpul transportului, al depozitarii sau al comercializării.

Aceasta condiţie nu poate fi considerată îndeplinită, însă, în cazul când persoana care a

efectuat actul de comerţ dovedeşte ulterior, în fata instanţei căreia i s-a plans impotriva

actului de constatare şi sancţionare, ca documentele de justificare a provenientei

mărfurilor existau la data întocmirii procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi ca

nu a avut posibilitatea sa le prezinte în momentul efectuării controlului.

O atare interpretare este impusa şi de noile reglementări privind regimul juridic al

contravenţiilor, înscrise în Ordonanta Guvernului nr. 2 din 12 iulie 2001, care a abrogat

dispoziţiile Legii nr. 32/1968 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor, ce au fost

invocate în susţinerea recursului în interesul legii.

Or, potrivit art. 11 alin. (1) şi (5) din aceasta ordonanta, "caracterul contraventional al

faptei este înlăturat în cazul legitimei apărări, stării de necesitate, constrângerii fizice sau

morale, cazului fortuit, iresponsabilitatii, betiei involuntare complete, erorii de fapt,

precum şi infirmităţii, dacă are legatura cu fapta săvârşită", iar atributia de a constata

aceste cauze revine numai instanţei de judecata.

A considera altfel ar insemna ca în cazuri de efectuare cu bunacredinta a actelor sau

faptelor de comerţ cu bunuri având provenienta vadit licita, dar fără posibilitatea

prezentării documentelor de provenienta în momentul efectuării verificării, persoana care

le-ar deţine sa nu mai poată justifica provenienta lor nici în fata instanţei de judecata,

ceea ce ar fi inadmisibil.

Inadmisibilitatea unei atare interpretări rezulta şi din aceea ca prin art. 47 din Ordonanta

Guvernului nr. 2/2001 s-a prevăzut ca "dispoziţiile prezentei ordonanţe se completează cu

dispoziţiile Codului de procedura civilă".

Or, în conformitate cu art. 167 alin. 1 din Codul de procedura civilă, "dovezile se pot

incuviinta... dacă instanta socoteşte ca ele pot sa aducă dezlegare pricinii", iar potrivit

alin. 3 al aceluiaşi articol "dovada şi dovada contrarie vor fi administrate pe cat cu putinta

în acelaşi timp".

Reiese, deci, din dispoziţiile Codului de procedura civilă, la care se face trimitere prin art.

47 din Ordonanta Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, ca

instanţele de judecata nu se pot abate de la cerinta de a admite ca dovada nu numai

procesul-verbal de constatare a contravenţiei prevăzute de Legea nr. 12/1990, ci sunt

datoare sa încuviinţeze, în conformitate cu art. 167 şi următoarele din acel cod,

administrarea tuturor dovezilor susceptibile a duce la dezlegarea pricinii, cu atât mai mult

a celor prin care se vizează stabilirea existenţei documentelor de provenienta, cum sunt

factura fiscală, factura, avizul de însoţire a mărfii şi celelalte acte la care se referă art. 1

lit. e) din Legea nr. 12/1990, republicată, astfel cum a fost modificat şi completat prin

Ordonanta Guvernului nr. 126/1998.

A nu admite luarea în considerare a unor astfel de dovezi ar insemna sa se contravina

principiului aflarii adevărului şi sa nu se pronunţe o soluţie dreapta, incalcandu-se astfel

dreptul la un proces echitabil instituit prin art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru

apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, la care România a devenit

parte.

Pe de alta parte, în condiţiile dovedirii provenientei licite a mărfurilor sau produselor care

au făcut obiectul efectuării de acte ori fapte de comerţ sau au fost destinate sa servească

la astfel de operaţiuni, nu se mai justifica nici menţinerea confiscării dispusă prin

procesul-verbal de constatare a contravenţiei.

Sub acest aspect trebuie sa se aibă în vedere ca scopul adoptării Legii nr. 12/1990 este

acela al asigurării protecţiei populaţiei impotriva unor activităţi comerciale ilicite, atât

prin sancţionarea penală sau contravenţională, după caz, a celor care incalca dispoziţiile

acestei legi, cat şi prin confiscarea bunurilor care au servit sau au fost destinate sa

servească la săvârşirea de activităţi comerciale ilicite.

În măsura în care, pe calea soluţionării plângerii îndreptate impotriva actelor de

constatare şi sancţionare a contravenţiilor prevăzute la art. 1 lit. e) din Legea nr. 12/1990,

republicată, astfel cum a fost modificată şi completată prin Ordonanta Guvernului nr.

126/1998, aprobată prin Legea nr. 243 din 17 decembrie 1998, se constata de instanta de

judecata existenta documentelor de provenienta a mărfurilor, este evident ca aceasta

constatare trebuie sa atragă nu numai anularea procesului-verbal de contravenţie şi

exonerarea contravenientului de plata amenzii aplicate, ci şi restituirea mărfii confiscate.

Aceasta soluţie este impusa şi de reglementarea art. 41 alin. (2) din Ordonanta

Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, prin care se stabileşte ca

"în caz de anulare sau de constatare a nulităţii procesului-verbal bunurile confiscate, cu

excepţia celor a căror deţinere sau circulaţie este interzisă prin lege, se restituie de îndată

celui în drept". Tot astfel, dacă bunurile ce au făcut obiectul confiscării au fost, între

timp, valorificate potrivit alin. (3) din acelaşi articol va trebui sa se dispună, de către

instanta, achitarea unei despăgubiri stabilite în raport cu valoarea lor de circulaţie.


republicată, şi al art. 329 din Codul de procedura civilă, urmează a se admite recursul în

interesul legii, în sensul de a se stabili ca, în cazul plangerilor prevăzute la art. 1 lit. e) din

Legea nr. 12/1990, republicată, astfel cum a fost modificată şi completată prin Ordonanta

Guvernului nr. 126/1998, aprobată prin Legea nr. 243 din 17 decembrie 1998,

prezentarea ulterioara, în fata instanţelor judecătoreşti, a actelor prin care se dovedeşte

provenienta licita a bunurilor ce nu erau însoţite, în momentul constatării contravenţiei,

de astfel de documente atrage anularea procesului-verbal de contravenţie, exonerarea

contravenientului de plata amenzii şi restituirea mărfii confiscate.


În numele legii

DECIDE:


lângă Curtea Suprema de Justiţie, în sensul celor ce se vor arata în continuare.

Stabileşte ca, în cazul plangerilor îndreptate impotriva actelor de constatare şi sancţionare

a contravenţiilor prevăzute la art. 1 lit. e) din Legea nr. 12/1990, modificată prin

Ordonanta Guvernului nr. 126 din 29 august 1998, prezentarea ulterioara, în fata

instanţelor judecătoreşti, a actelor prin care se dovedeşte provenienta licita a bunurilor ce

nu erau însoţite, în momentul constatării contravenţiei, de astfel de documente atrage

anularea procesului-verbal de contravenţie, exonerarea contravenientului de plata amenzii

aplicate şi restituirea mărfii confiscate.

Pronunţată în şedinţa publica la data de 18 februarie 2002.

RIL. Sedinţa publică. Soluţionarea cererilor formulate în procedurile necontencioase


DECIZIA Nr. 15din 18 februarie 2008


Dosar nr. 70/2007



http://sonia-cososchi.blogspot.com/2009/03/ril-sedinta-publica-solutionarea.html




de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la "interpretarea şi aplicarea

dispoziţiilor art. 121 alin. 1 din Codul de procedură civilă, republicat, cu modificările şi

completările ulterioare, raportate la prevederile art. 336 alin. 5 din acelaşi cod, referitoare

la soluţionarea cererilor formulate în procedurile necontencioase".






Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, solicitând admiterea acestuia în sensul de a se

decide că cererile necontencioase vor fi soluţionate în şedinţă publică, respectându-se

regula de drept comun, potrivit căreia în procesul civil cererile se soluţionează în şedinţă

publică,în afară de cazurile în care legea dispune altfel, aşa cum stipulează dispoziţiile

art. 121 alin. 1 din Codul de procedură civilă.

SECŢIILE UNITE,


În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu

privire la "interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 121 alin. 1 din Codul de procedură

civilă, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la prevederile art.

336 alin. 5 din acelaşi cod, referitoare la soluţionarea cererilor formulate în procedurile

necontencioase".

Astfel, unele instanţe de judecată au procedat la soluţionarea cererilor necontencioase în

camera de consiliu, avându-se în vedere natura lor specifică, respectiv faptul că prin

intermediul acestora nu se urmăreşte stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă

persoană.

lnk:CPV%20PRL%201000000%201993%20336

lnk:CPV%20PRL%201000000%201993%20121

lnk:LEG%20PRL%20304%202004%200

Alte instanţe, dimpotrivă, au apreciat că în lipsa unei prevederi exprese a legii, cererile

necontencioase vor fi soluţionate în şedinţă publică, respectându-se regula de drept

comun, potrivit căreia în procesul civil cererile se soluţionează în şedinţă publică, în afară

de cazurile în care legea dispune altfel, aşa cum se arată în dispoziţiile art. 121din Codul

de procedură civilă.


Rolul primordial al judecătorului este acela de a tranşa cu putere de lucru judecat litigiile

care îi sunt supuse spre soluţionare.

Totuşi activitatea judecătorului nu se încadrează, în toate situaţiile, în limitele impuse de

necesitatea elaborării unei decizii judiciare.

Adeseori cetăţenii se adresează instanţelor judecătoreşti şi pentru soluţionarea unor cereri

prin care nu se urmăreşte stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană.

Cartea a III-a a Codului de procedură civilă este consacrată "dispoziţiilor generale

privitoare la procedurile necontencioase", referindu-se tocmai la cererile pentru

dezlegarea cărora este nevoie de mijlocirea instanţei, fără însă să se urmărească stabilirea

unui drept potrivnic faţă de o altă persoană.

Legea reglementează astfel o procedură diferită de cea privitoare la soluţionarea unor

litigii şi care este cunoscută sub denumirea de procedură necontencioasă, procedură

voluntară sau graţioasă.

Instituţia este reglementată în art. 331-339 din Codul de procedură civilă şi, deşi nu are o

sferă foarte extinsă de aplicare, este deosebit de utilă, întrucât permite adoptarea unor

măsuri cu minime cheltuieli, într-un timp scurt şi cu respectarea unor formalităţi relativ

simple.

Procedura necontencioasă se deosebeşte esenţial de procedura de soluţionare a litigiilor

civile atât datorită materiei supuse judecăţii, cât şi rolului părţilor în cadrul acestei

instituţii.

Potrivit art. 331 din Codul de procedură civilă, dispoziţiile procedurii necontencioase se

aplică în privinţa cererilor "pentru dezlegarea cărora este nevoie de mijlocirea instanţei

fără însă să se urmărească stabilirea unui drept potrivinic faţă de altă persoană". Printre

cererile care au un asemenea caracter textul menţionat enunţă exemplificativ "cele

lnk:CPV%20PRL%201000000%201993%20339

lnk:CPV%20PRL%201000000%201993%20331

lnk:CPV%20PRL%201000000%201993%20121

privitoare la darea autorizaţiilor judecătoreşti sau la luarea unor măsuri legale de

supraveghere, ocrotire ori asigurare".

Din aceste dispoziţii procedurale se poate desprinde concluzia că una dintre trăsăturile

definitorii ale procedurii necontencioase este tocmai absenţa unui litigiu spre deosebire

de materia contencioasă care se caracterizează, dimpotrivă, tocmai prin existenţa unui

conflict de interese.

Cererea la care se referă art. 331 din Codul de procedură civilă nu trebuie să fie

confundată cu actele de simplă administraţie judiciară, întrucât prin acestea din urmă se

iau totuşi unele măsuri de pregătire a judecăţii sau de rezolvare administrativă a unor

probleme, având ca unic scop asigurarea bunei funcţionări a serviciului public al justiţiei

(distribuirea aleatorie a cauzelor între diferitele complete, punerea pe rol a unei cereri de

chemare în judecată etc.).

Astfel de acte, aparţinând preşedintelui instanţei, judecătorului sau instanţei, multiple şi

diverse, nu aparţin nici jurisdicţiei contencioase, nici procedurii necontencioase, ele

formând o categorie aparte întrucât sunt acte de pură administraţie judiciară, neinteresând

sub aspectul intereselor private, ci numai sub aspectul bunei funcţionări a justiţiei şi nu

sunt susceptibile de nicio cale de atac.

Procedura graţioasă se realizează de instanţele judecătoreşti, adică de organele care

realizează funcţia jurisdicţională, dar activitatea realizată de judecător nu este destinată să

soluţioneze, cu putere de lucru judecat, un litigiu pendinte între părţi cu interese contrarii.

Necesitatea unui control din partea judecătorului asupra actului juridic prezentat de parte

este o caracteristică importantă a procedurii necontencioase. Întinderea acestui control

este variabilă de la un act la altul, iar verificarea actului şi omologarea acestuia de către

judecător sunt necesare pentru ca el să producă efectele dorite de parte.

Încredinţarea acestei sarcini judecătorului nu este întâmplătoare, ci, dimpotrivă, pe deplin

justificată deoarece actele omologate de instanţa de judecată intră în circuitul civil.

Încheierea pronunţată în materie graţioasă nu are putere de lucru judecat, dar dobândeşte

forţă executorie, ceea ce constituie o caracteristică importantă a actului jurisdicţional.

Această încheiere constituie atât un act administrativ prin natura sa, cât şi un act

jurisdicţional prin forma şi procedura care guvernează emiterea ei.

Cartea a III-a a Codului de procedură civilă prevede că în procedura necontencioasă

există, pe de o parte, "dispoziţii generale" aplicabile oricăror materii necontencioase, şi,

pe de altă parte, că există şi "dispoziţii speciale" aplicabile numai anumitor materii.

Potrivit art. 338 alin. 2 din Codul de procedură civilă, materiile necontencioase cu privire

la care legea prevede o procedură specială rămân supuse dispoziţiilor speciale, care se vor

întregi cu cele prevăzute în cuprinsul cărţii de faţă.

Ele se referă la competenţa instanţei şi posibilitatea acesteia de a-şi verifica din oficiu

competenţa, elementele cererii necontencioase, regimul juridic al încheierii prin care

instanţa rezolvă o cerere necontencioasă, calea de atac ce se poate exercita împotriva

încheierii prin care se încuviinţează cererea necontencioasă, termenul de recurs,

persoanele care pot declara recurs şi instanţa competentă să soluţioneze recursul.

Potrivit art. 338 alin. 1 din Codul de procedură civilă, normele privind procedura

necontencioasă se întregesc cu dispoziţiile de procedură contencioasă, în măsura în care

nu sunt potrivnice naturii necontencioase a cererii.

Spre deosebire de recursul declarat împotriva încheierii prin care se încuviinţează o

cerere necontencioasă, care, potrivitart. 336 alin. 5 din Codul de procedură civilă, se

judecă în camera de consiliu, dispoziţiile generale privitoare la procedurile

necontencioase prevăzute în cartea a III-a a acestui act normativ nu arată dacă judecata în

primă instanţă a cererii se face în şedinţă publică sau în camera de consiliu.

În aceste condiţii, conform art. 338 alin. 1, sunt aplicabile dispoziţiile de procedură

contencioasă, respectiv prevederile art. 121, care nu sunt potrivnice naturii

necontencioase a cererii.

Şedinţele de judecată - precizează art. 127 din Constituţia României - sunt publice, afară

de cazurile prevăzute de lege.

Publicitatea şedinţelor de judecată este consacrată şi de art. 12 din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară, republicată.

Potrivit art. 121 din Codul de procedură civilă: "Şedinţele vor fi publice, afară de cazurile

când legea dispune altfel.

Instanţa poate să dispună ca dezbaterile să se facă în şedinţă secretă, dacă dezbaterea

publică ar putea vătăma ordinea sau moralitatea publică sau pe părţi. În acest caz, părţile

lnk:CPV%20PRL%201000000%201993%20121

lnk:CON%20PRL%201000000%202003%20127

lnk:CPV%20PRL%201000000%201993%20336

lnk:CPV%20PRL%201000000%201993%20338

vor putea fi însoţite, în afară de apărătorii lor, de cel mult două persoane desemnate de

ele.

Hotărârea se pronunţă întotdeauna în şedinţă publică."

Publicitatea dezbaterilor reprezintă unul dintre principiile de bază ale procedurii judiciare

şi tocmai datorită acestui fapt ea este consacrată şi în mai multe documente internaţionale

ratificate de România.

În acest sens art. 10 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului precizează că "orice

persoană are dreptul în deplină egalitate de a fi audiată în mod echitabil şi public de către

un tribunal independent şi imparţial care va hotărî fie asupra drepturilor şi obligaţiilor

sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzări în materie penală îndreptată împotriva sa".

Tot astfel art. 6 pct. 1 din Convenţia europenă pentru apărarea drepturilor omului şi a

libertăţilor fundamentale prevede că: "orice persoană are dreptul la judecarea în mod

echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă

independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării

drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în

materie penală îndreptate împotriva sa.

Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi

interzis presei şi publicului pe întrega durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în

interesul moralităţii, al ordinii publice, ori al securităţii naţionale într-o societate

democratică, când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o cer

sau în măsura considerată strict necesară de către tribunal, când datorită unor împrejurări

speciale publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei."

O dispoziţie asemănătoare este prevăzută şi în art. 14 pct. 1 din Pactul internaţional cu

privire la drepturile civile şi politice.

Cum principiul publicităţii este un principiu de bază al procesului civil şi cum acest

principiu nu este potrivnic dispoziţiilor generale privitoare la procedurile necontencioase

prevăzute în cartea a III-a a Codului de procedură civilă, el se aplică şi acestor proceduri,

cu excepţia cazurilor când legea dispune altfel.

Chiar dacă recursul declarat împotriva încheierii prin care se încuviinţează cererea

necontencioasă se judecă în camera de consiliu, potrivit art. 336 alin. 5 din Codul de

lnk:CPV%20PRL%201000000%201993%20336

lnk:PCT%20INT%201020212%201966%200

lnk:CNV%20CSE%201000030%201950%200

lnk:DCL%20ONU%201000000%201948%200

procedură civilă, fiind vorba despre o excepţie în raport cu principiul publicităţii, această

excepţie nu poate fi extinsă sau aplicată prin analogie la judecata în primă instanţă a

cererilor respective.

Deoarece în cadrul dispoziţiilor generale privitoare la procedurile necontencioase nu

există nicio normă derogatorie cu privire la judecarea cererilor în camera de consiliu, cu

excepţia căii de atac a recursului, care urmează regulile prevăzute de art. 336 alin. 5 din

Codul de procedură civilă, normă procedurală de strictă interpretare, cererile

necontencioase trebuie judecate în primă instanţă în şedinţă publică, potrivit art. 121 alin.

1, afară de cazurile când legea dispune altfel.


judiciară, republicată, precum şi al art. 329 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură civilă,

urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că dispoziţiile art. 121 alin. 1

din Codul de procedură civilă se interpretează în sensul că sunt aplicabile şi la judecata,

în primă instanţă, a cererilor privitoare la procedurile necontencioase, cu excepţia

cazurilor când legea dispune altfel.


În numele legii

D E C I D:



Dispoziţiile art. 121 alin. 1 din Codul de procedură civilă se interpretează în sensul că

sunt aplicabile şi la judecata în primă instanţă a cererilor privitoare la procedurile

necontencioase, cu excepţia cazurilor când legea dispune altfel.


Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 februarie 2008.

lnk:CPV%20PRL%201000000%201993%20329

lnk:CPV%20PRL%201000000%201993%20121

lnk:CPV%20PRL%201000000%201993%20121

lnk:CPV%20PRL%201000000%201993%20329

lnk:LEG%20PRL%20304%202004%200

RIL. Primarul nu are calitatea de a ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, hotărârile adoptate de consiliul local

CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. IVdin 23 iunie 2003


Sub preşedinţia vicepreşedintelui Curţii Supreme de Justiţie, Lidia Bărbulescu,

s-a luat în examinare recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, referitor la aplicarea dispoziţiilor art.

68 alin. (1) lit. b) din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, privind

posibilitatea primarului de a ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, hotărârile

adoptate de consiliul local pe care le consideră ilegale.

Ministerul Public a fost reprezentat de procurorul Paula Pantea.

Procurorul a susţinut recursul în interesul legii astfel cum a fost formulat, cerând să se

decidă în sensul că primarul nu are calitatea procesuală activă de a ataca, în faţa instanţei

de contencios administrativ, hotărârile adoptate de consiliul local.

C U R T E A,

asupra recursului în interesul legii de faţă, în baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

În aplicarea dispoziţiilor art. 68 alin. (1) lit. b) din Legea administraţiei publice locale nr.

215/2001, instanţele de judecată nu au un punct de vedere unitar cu privire la problema

dacă primarul are calitatea procesuală de a ataca, în faţa instanţei de contencios

http://sonia-cososchi.blogspot.com/2009/03/ril-primarul-nu-are-calitatea-de-ataca.html

http://sonia-cososchi.blogspot.com/2009/03/ril-primarul-nu-are-calitatea-de-ataca.html

administrativ, hotărârile consiliului local pe care le consideră nelegale.

Astfel, unele instanţe au hotărât că primarul are calitate procesuală activă, în temeiul

dispoziţiilor art. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, considerând că

prevederile art. 68 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 215/2001, potrivit cărora primarul, în

situaţia în care apreciază că o hotărâre a consiliului local este ilegală, îl sesizează pe

prefect în termen de 3 zile de la adoptare, nu se referă la o procedură judiciară.

Alte instanţe, dimpotrivă, au decis respingerea cererii de anulare a hotărârii consiliului

local formulate de primar, motivând că acesta nu are calitate procesuală activă deoarece,

potrivit art. 27 şi 135 din Legea nr. 215/2001, numai prefectul poate ataca, în faţa

instanţei de contencios administrativ, hotărârile consiliului local pe care le consideră

nelegale.

Aceste din urmă instanţe au procedat legal.

Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, "competenţele şi atribuţiile autorităţilor

administraţiei publice locale se stabilesc numai prin lege", iar "aceste competenţe sunt

depline şi exclusive, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege".

În raport cu aceste dispoziţii, prevederile art. 68 alin. (1) lit. b) din aceeaşi lege, în sensul

că primarul "asigură aducerea la îndeplinire a hotărârilor consiliului local", precum şi că

"în situaţia în care apreciază că o hotărâre este ilegală, în termen de 3 zile de la adoptare

îl sesizează pe prefect", nu pot avea decât semnificaţia că primarul nu are la dispoziţie o

altă modalitate de a ataca o hotărâre pe care o consideră ilegală decât aceea de a-l sesiza

pe prefect despre ilegalitatea observată.

A da o altă interpretare prevederii menţionate ar însemna să se încalce principiul

legalităţii competenţelor şi atribuţiilor stabilit în art. 5 alin. (2) din Legea nr. 215/2001,

prin care se subliniază că "autonomia locală conferă autorităţilor publice locale dreptul

ca, în limitele legii, să aibă iniţiative în toate domeniile, cu excepţia celor care sunt date

în mod expres în competenţa altor autorităţi publice".

Or, prin art. 27 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 se prevede că "prefectul poate ataca, în

total sau în parte, în faţa instanţei de contencios administrativ, hotărârile adoptate de

consiliul local sau de consiliul judeţean, precum şi dispoziţiile emise de primar sau de

preşedintele consiliului judeţean, în cazul în care consideră aceste acte sau prevederi din

ele ca fiind ilegale".

Faţă de această dispoziţie imperativă, de natură a înlătura orice îndoială în legătură cu

lipsa de calitate a primarului de a exercita acţiunea în contencios administrativ împotriva

hotărârilor ce se adoptă de consiliul local, se impune a se reţine că, sub aspectul

menţionat, competenţa sa se limitează la sesizarea prefectului cu privire la ilegalitatea

unor astfel de hotărâri.

De altfel, din coroborarea dispoziţiilor înscrise în art. 46 şi în art. 71 alin. (1) cu cele ale

art. 27 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, rezultă că actele emise de consiliul local şi de

primar au caracter independent, nici una dintre aceste autorităţi neputând exercita direct o

cale de atac împotriva actului celeilalte autorităţi simetrice, singura autoritate publică

învestită cu acest atribut fiind prefectul.

Reiese deci că primarul nu are calitatea de a exercita o cale de atac directă împotriva

hotărârilor consiliului local pe care le apreciază ca fiind ilegale, singura sa posibilitate de

a interveni pentru anularea sau remedierea acestor hotărâri fiind sesizarea pe care o poate

adresa prefectului în temeiul art. 68 alin. (1) lit. b) din legea menţionată.

Evident, în conformitate cu prevederile art. 67 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, "primarul

reprezintă comuna sau oraşul în relaţiile cu alte autorităţi publice, cu persoanele fizice sau

juridice române sau străine, precum şi în justiţie".

Faţă de această reglementare, primarul are dreptul să acţioneze şi poate fi chemat în

justiţie ca reprezentant al persoanei de drept public, respectiv comuna sau oraşul, fie

singur, fie alături de consiliul local.

Dispoziţiile art. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, care îşi au

aplicabilitate numai în ceea ce priveşte raporturile dintre persoanele fizice sau juridice cu

autorităţile publice, nu pot conferi primarului, ca autoritate executivă a persoanei de drept

public, comuna sau oraşul, atribuţia de a contesta actele adoptate de consiliul local în

calitate de autoritate deliberativă a aceleiaşi persoane de drept public.

Ca urmare, atribuţia de a ataca hotărârile adoptate de consiliul local revine, aşa cum se

prevede expres prin art. 27 alin. (1) şi art. 135 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, numai

prefectului, iar primarul are doar posibilitatea, reglementată prin art. 68 alin. (1) lit. b) din

aceeaşi lege, de a-l sesiza pe prefect, în termen de 3 zile de la adoptarea hotărârii

consiliului local, în cazul în care apreciază că aceasta este ilegală.

În consecinţă, în temeiul art. 26 lit. b) din Legea Curţii Supreme de Justiţie nr. 56/1993 şi

al art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi

a se stabili că primarul nu are calitatea de a ataca, în faţa instanţei de contencios

administrativ, hotărârile adoptate de consiliul local.


În numele legii

D E C I D E:


lângă Curtea Supremă de Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 68 alin. (1) lit. b), cu referire la art. 27 alin. (1), art. 46 şi la

art. 71 alin. (1) din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, stabileşte că

primarul nu are calitatea de a ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ,

hotărârile adoptate de consiliul local.

Pronunţaţă în şedinţă publică, azi, 23 iunie 2003.

RIL. Instanta competenta sa procedeze la executarea silită a bunurilor imobile este judecătoria în a carei circumscripţie se afla situat imobilul

DECIZIE nr. II din 5 iunie 2000

privind executarea silită asupra bunurilor imobile în raport cu dispoziţiile art. 373 şi 491

din Codul de procedura civilă

EMITENT: CURTEA SUPREMA DE JUSTIŢIE -SECŢIILE UNITE

http://sonia-cososchi.blogspot.com/2009/03/ril-instanta-competenta-sa-procedeze-la.html

http://sonia-cososchi.blogspot.com/2009/03/ril-instanta-competenta-sa-procedeze-la.html

PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 493 din 9 octombrie 2000

Sub preşedinţia preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie, Paul Florea, s-a luat în

examinare recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe

lângă Curtea Suprema de Justiţie, cu privire la instanta competenta sa procedeze la

executarea silită asupra bunurilor imobile în raport cu dispoziţiile art. 373 şi 491 din

Codul de procedura civilă.

Ministerul Public a fost reprezentat de Ion Ionescu, prim-adjunct al procurorului general,

care a susţinut recursul în interesul legii, cerând sa se decidă în sensul ca instanta

competenta sa procedeze la executarea silită a bunurilor imobile este judecătoria în a

carei circumscripţie se afla situat imobilul.

SECŢIILE UNITE,


În aplicarea prevederilor art. 491 din Codul de procedura civilă instanţele judecătoreşti nu

au un punct de vedere unitar în legatura cu instanta căreia îi revine competenta de a

proceda la executarea silită a bunurilor imobile.

Astfel unele instanţe, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 373 din Codul de procedura civilă

referitoare la executarea hotărârilor prin mijlocirea primei instanţe, au considerat ca

judecătoriei îi revine competenta sa execute hotărârile judecătoreşti privind bunuri

imobile numai atunci când aceasta a soluţionat cauza în prima instanta, în celelalte cazuri

competenta de a executa asemenea hotărâri revenind tribunalului.

S-a argumentat în sprijinul acestei soluţii ca prevederile art. 373 din Codul de procedura

civilă, constituind norma generală, au aplicabilitate mai larga decât cele din art. 491 din

Codul de procedura civilă, care au conţinut special, restrâns, impunandu-se astfel fata de

acestea din urma şi explicandu-le sensul.

Alte instanţe, dimpotriva, s-au pronunţat în sensul ca instanta competenta sa procedeze la

executarea silită a bunurilor imobile este judecătoria în a carei circumscripţie se afla

situat imobilul.


Prin art. 373 alin. 1 din Codul de procedura civilă se prevede ca "hotărârile se vor executa

prin mijlocirea primei instanţe", iar "în cazul în care prima instanta este o curte de apel,

hotărârea se executa prin mijlocirea tribunalului din localitatea în care îşi are sediul

curtea de apel".

Din aceste dispoziţii cu caracter general rezulta, în principiu, ca hotărârile pronunţate în

materie civilă se executa de prima instanta, în afară cazului în care prin lege se dispune

altfel, cum ar fi, de exemplu, atunci când hotărârea este pronunţată în prima instanta de o

curte de apel.

Or, de la aceasta regula se face excepţie şi în cazul în care executarea silită priveşte

bunuri imobile.

Într-adevăr, în conformitate cu art. 491 din Codul de procedura civilă "vânzarea silită a

bunurilor nemişcătoare se va urmări la judecătoria unde se afla imobilul [...]".

O atare dispoziţie, derogatorie de la regula ca executarea silită are loc la prima instanta,

îşi are explicatia în natura bunurilor imobile care oferă posibilitatea ca verificarea şi

urmărirea situaţiei acestora sa fie realizate mai complet şi în condiţii de garanţii sporite la

judecătoria în a carei circumscripţie se afla situat imobilul.

În acest sens atribuirea competentei de a proceda la executarea silită a bunurilor imobile

judecătoriei în a carei circumscripţie este situat imobilul se impune pentru ca o astfel de

executare necesita şi verificarea registrelor de publicitate imobiliară, care se afla la

judecătoria în a carei raza teritorială se afla situat imobilul, iar procesul-verbal de situaţie,

afiptele şi publicaţiile, precum şi ţinerea evidentei acestor operaţiuni, astfel cum sunt

reglementate prin dispoziţiile art. 499-510 din Codul de procedura civilă, pot fi realizate

în condiţii mai bune şi cu mai mare rapiditate la judecătoria în a carei circumscripţie este

situat imobilul.

Tot astfel trebuie avut în vedere ca, în caz de concurs al mai multor urmăriri individuale,

prin art. 520 alin. 3 din Codul de procedura civilă se prevede ca în situaţia "când un

imobil este urmărit înaintea mai multor judecătorii, întrunirea (urmăririlor) se va face la

judecătoria aleasă în prima ipoteca, iar în lipsa unei asemenea alegeri, la judecătoria

situaţiei imobilului".

Asa fiind, reglementarea cu caracter general privind executarea silită, de la art. 373 din

Codul de procedura civilă, nu justifica inaplicarea dispoziţiei derogatorii privind

competenta de executare a hotărârilor în materie imobiliară, astfel cum este înscrisă în

art. 491 din acelaşi cod. De altfel, o atare dispoziţie nici nu poate fi inteleasa altfel

deoarece, fiind de ordin procedural, este de stricta aplicare.


republicată, precum şi al art. 329 din Codul de procedura civilă, urmează sa se admită

recursul în interesul legii şi sa se stabilească ca instanta competenta sa procedeze la

executarea silită a bunurilor imobile este judecătoria în a carei circumscripţie se afla

situat imobilul.


ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul în interesul legii.

În aplicarea dispoziţiilor art. 491 din Codul de procedura civilă stabileşte ca instanta

competenta sa procedeze la executarea silită a bunurilor imobile este judecătoria în a

carei circumscripţie se afla situat imobilul.

Dacă bunurile imobile sunt situate în circumscripţiile mai multor judecătorii, competenta

de a proceda la executarea lor silită revine judecătoriei unde persoana urmărită îşi are

domiciliul sau resedinta, dacă acestea se afla în vreuna dintre acele circumscripţii, iar în

caz contrar, competenta revine oricăreia dintre judecătoriile în ale căror circumscripţii se

afla imobilele.

Pronunţată în şedinţa publica, la data de 5 iunie 2000.

RIL. Nesemnarea cererii de recurs. Nerespectarea acestei cerinţe poate fi împlinită în condiţiile art. 133 alin. 2 din Codul de procedură civilă.


DECIZIA Nr. XXXIXdin 7 mai 2007


Dosar nr. 8/2007







consecinţele lipsei semnăturii părţii de pe cererea de recurs.






Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, solicitând să se decidă în sensul că, în raport

de dispoziţiile art. 302 indice 1 alin. 1 lit. d), cu referire la art. 316 din Codul de

procedură civilă, cererea de recurs trebuie să cuprindă semnătura părţii, iar nerespectarea

acestei cerinţe poate fi îndeplinită în condiţiile reglementate în art. 133 alin. 2 din Codul

de procedură civilă.

SECŢIILE UNITE,

http://sonia-cososchi.blogspot.com/2009/03/ril-nesemnarea-cererii-de-recurs.html

http://sonia-cososchi.blogspot.com/2009/03/ril-nesemnarea-cererii-de-recurs.html


În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar cu privire la

aplicarea dispoziţiilor art. 302 indice 1alin. 1 lit. d), raportate la art. 316 din Codul de

procedură civilă referitor la consecinţele lipsei semnăturii părţii de pe cererea de recurs.

Astfel, unele instanţe au considerat că lipsa semnăturii de pe cererea de recurs, în

momentul depunerii căii de atac, atrage sancţiunea nulităţii în conformitate cu dispoziţiile

art. 302 indice 1 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură civilă, partea neavând posibilitatea

să suplinească această cerinţă în cursul judecăţii.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că nerespectarea cerinţei înscrise în art.

302 indice 1alin. 1 lit. d) din Codul de procedură civilă, privind semnarea cererii de

recurs, poate fi împlinită în condiţiile art. 133 alin. 2 din acelaşi cod.


Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 302 indice 1alin. 1 lit. d) din Codul de procedură

civilă, cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, între altele,

semnătura părţii care exercită calea de atac.

Pe de altă parte, în art. 316 din Codul de procedură civilă se prevede că "dispoziţiile de

procedură privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu

sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol" (privind recursul).

Or, din moment ce în reglementarea dată cuprinsului cererii de apel la art. 287 alin. 2 teza

a II-a din Codul de procedură civilă se prevede că lipsa cerinţei referitoare la semnătură

poate fi împlinită în condiţiile prevăzute de art. 133 alin. 2 din acelaşi cod, se impune ca

instanţele să se conformeze acestei dispoziţii a legii.

Aşa fiind, în raport cu precizările făcute prin acest din urmă text de lege, aplicabile, prin

extindere, şi în calea de atac a recursului, lipsa semnăturii de pe cererea de recurs poate fi

împlinită în tot cursul judecăţii căii de atac, în afară de cazul invocării lipsei semnăturii

reclamantului, când cererea de recurs trebuie semnată cel mai târziu la prima zi de

înfăţişare următoare, iar dacă este prezent în instanţă, în chiar şedinţa în care se invocă

nulitatea.

De altfel, în art. 106 din Codul de procedură civilă, prin care sunt reglementate

consecinţele anulării unui act de procedură, se prevede, la alin. 2, că "judecătorul va

putea să dispună îndreptarea neregularităţilor săvârşite cu privire la actele de procedură".

Ca urmare, faţă de considerentele arătate, nu se poate considera că lipsa semnăturii din

cererea de recurs ar atrage nulitatea acestui act în sensul de a nu putea fi acoperită, pentru

că un atare procedeu, pe lângă faptul că nu are suport în dispoziţiile legale ce

reglementează calea de atac, ar fi şi de natură a împiedica înfăptuirea justiţiei prin

încălcarea dreptului părţilor la un proces echitabil.


judiciară, republicată, precum şi al art. 239 din Codul de procedură civilă, urmează a se

admite recursul în interesul legii şi a se stabili că, în raport cu dispoziţiile art. art. 302

indice 1 alin. 1 lit. d), raportate la art. 316 din Codul de procedură civilă, cererea de

recurs trebuie să cuprindă semnătura părţii, iar nerespectarea acestei cerinţe poate fi

împlinită în condiţiile art. 133 alin. 2 din Codul de procedură civilă.


În numele legii

D E C I D:



Dispoziţiile art. 302 indice 1 alin. 1 lit. d), raportate la art. 316 din Codul de procedură

civilă, se interpretează în sensul că:

Cererea de recurs trebuie să cuprindă semnătura părţii.

Nerespectarea acestei cerinţe poate fi împlinită în condiţiile art. 133 alin. 2 din Codul de

procedură civilă.



RIL. Competenţa numire curator special. Art. 44 din Codul de procedură civilă. Art. 152 din Codul familiei


DECIZIA Nr. XXXVII din 7 mai 2007


Dosar nr. 6/2007







competenţa de soluţionare a cererii formulate de partea interesată pentru numirea unui

curator special.






Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, solicitând să fie admis în sensul de a se

decide că, în raport cu interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 44 din Codul de procedură

civilă, competenţa de soluţionare a cererii formulate de partea interesată pentru numirea

unui curator special revine instanţei pe rolul căreia se află cauza.

http://sonia-cososchi.blogspot.com/2009/03/ril-competenta-numire-curator-special.html

http://sonia-cososchi.blogspot.com/2009/03/ril-competenta-numire-curator-special.html

SECŢIILE UNITE,


În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu

privire la competenţa de soluţionarea a cererii formulate de partea interesată pentru

numirea unui curator special.

Astfel, unele instanţe, constatând incidenţa în anumite cauze a dispoziţiilor art. 44 din

Codul de procedură civilă, au solicitat autorităţii tutelare să instituie curatela în temeiul

art. 152 din Codul familiei şi să dispună numirea unui curator.

Alte instanţe, dimpotrivă, făcând aplicarea art. 44 din Codul de procedură civilă, au

dispus într-o astfel de situaţie, prin încheiere, numirea unui curator special.


Este adevărat că în cuprinsul art. 152 din Codul familiei este reglementată posibilitatea

instituirii curatelei, de către autoritatea tutelară, în situaţiile când:

- o persoană, deşi capabilă, din cauza bătrâneţii, a bolii sau a unei infirmităţi fizice nu

poate să îşi administreze bunurile sau să îşi apere interesele în condiţii mulţumitoare iar,

din motive temeinice, nu-şi poate numi un reprezentant;

- din cauza bolii sau din alte motive, o persoană, deşi capabilă, nu poate, nici personal,

nici prin reprezentant, să ia măsurile necesare în cazuri a căror rezolvare nu suferă

amânare;

- din cauza bolii sau din alte motive, părintele sau tutorele este împiedicat să

îndeplinească un anumit act în numele persoanei pe care o reprezintă sau ale cărei acte le

încuviinţează;

- o persoană, fiind obligată să lipsească vreme îndelungată de la domiciliu, nu a lăsat un

mandatar general;

- o persoană a dispărut şi nu sunt ştiri despre ea şi nici nu a lăsat un mandatar general.

Este de observat însă că prin textul de lege este limitată instituirea curatelei de către

autoritatea tutelară numai la situaţiile strict determinate mai sus, "în afară de alte cazuri

prevăzute de lege".

Or, prin art. 44 din Codul de procedură civilă este reglementată posibilitatea numirii de

către instanţă, în caz de urgenţă, a unui curator special.

Aşadar, o atare reglementare a numirii curatorului special de către instanţă, în caz de

urgenţă, nu poate fi considerată că ar intra în coliziune cu prevederile referitoare la

instituirea curatelei de către autoritatea tutelară, în condiţiile arătate în art. 152 din Codul

familiei, câtă vreme chiar în cuprinsul acestui text de lege se subliniază că situaţiile la

care se referă sunt "în afară de alte cazuri prevăzute de lege".

Ca urmare, prevederile din cuprinsul art. 44 din Codul de procedură civilă, referitoare la

numirea curatorului special, reprezentând o reglementare distinctă de aceea pe care o

conţine art. 152 din Codul familiei, privind instituirea curatelei de către autoritatea

tutelară, au aplicabilitate proprie.

În acest sens, este de reţinut că prin art. 44 alin. 1 din Codul de procedură civilă se

prevede că "în caz de urgenţă, dacă persoana fizică lipsită de capacitate de exerciţiu a

drepturilor civile nu are reprezentant legal, instanţa, la cererea părţii interesate, va putea

numi un curator special, care să o reprezinte până la numirea reprezentantului legal,

potrivit legii", subliniindu-se, de asemenea, că "instanţa va putea numi un curator special

în caz de conflict de interese între reprezentant şi cel reprezentat sau când o persoană

juridică, chemată să stea în judecată, nu are reprezentant legal".

În fine, prin alin. 3 al acestui articol se prevede că "numirea acestor curatori se va face de

instanţa competentă să hotărască asupra cererii de chemare în judecată".

Aşa fiind, în raport cu această ultimă dispoziţie imperativă din textul de lege menţionat,

competenţa de soluţionare a cererii formulate de partea interesată, pentru numirea unui

curator special, revine întotdeauna instanţei pe rolul căreia se află cauza.



urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că, în raport cu interpretarea

corectă a prevederilor art. 44 din Codul de procedură civilă, competenţa de soluţionare a

cererii formulate de partea interesată pentru numirea unui curator special revine instanţei

pe rolul căreia se află cauza.


În numele legii

D E C I D:



Dispoziţiile art. 44 din Codul de procedură civilă se interpretează în sensul că:

Revine instanţei pe rolul căreia se află cauza competenţa de soluţionare a cererii

formulate de partea interesată pentru numirea unui curator special.



RIL. Competenţa. Contestaţie la execuare. Litigii comerciale.


DECIZIA Nr. XVdin 5 februarie 2007


Dosar nr. 46/2006





http://sonia-cososchi.blogspot.com/2009/03/ril-competenta-contestatie-la-execuare.html



aplicarea dispoziţiilor art. 400 şi 402 din Codul de procedură civilă, republicat, cu

modificările şi completările ulterioare, referitor la stabilirea competenţei de soluţionare a

contestaţiilor la executare, în primă instanţă şi în căile de atac, având ca obiect hotărâri

judecătoreşti pronunţate în litigii comerciale, precum şi în alte titluri de natură

comercială.


304/2004, republicată, fiind prezenţi 87 de judecători din totalul de 116 în funcţie.




Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să se decidă în sensul că judecătoria

este competentă să judece în primă instanţă contestaţia formulată împotriva executării

silite propriu-zise sau care vizează lămurirea înţelesului, întinderii ori aplicării titlului

executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicţie, iar calea de atac împotriva hotărârii

pronunţate în cazul unei astfel de contestaţii este recursul, care se judecă la secţia civilă a

tribunalului.

Referindu-se, totodată, la contestaţia privind lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării

titlului executoriu ce constă într-o hotărâre judecătorească în materie comercială sau în alt

titlu comercial, emis de un organ jurisdicţional, a susţinut că soluţionarea acestei

contestaţii este de competenţa instanţei comerciale sau a organului jurisdicţional care a

pronunţat hotărârea ce se execută, calea de atac fiind, în cazul când obiectul litigiului nu

depăşeşte un miliard de lei inclusiv, recursul care se judecă de tribunalul comercial sau de

secţia comercială a tribunalului, iar dacă obiectul litigiului este mai mare de un miliard de

lei, apelul ce se judecă de secţia comercială a curţii de apel şi, respectiv, recursul de

competenţa secţiei comerciale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

SECŢIILE UNITE,


În aplicarea dispoziţiilor art. 400 şi 402 din Codul de procedură civilă, referitoare la

contestaţia la executare, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar,

adoptând soluţii diferite cu privire la competenţa de soluţionare a acestei căi de atac

atunci când ea este îndreptată împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigii

comerciale sau a altor titluri executorii în materie comercială.

Astfel, unele instanţe, considerând executarea silită ca fiind cea de a doua fază a

procesului, au apreciat că, din moment ce raportul juridic dedus judecăţii are caracter

comercial, iar nu civil, executarea silită va avea aceeaşi natură comercială.

S-a relevat, în acest sens, că atât timp cât în cadrul executării silite se urmăreşte realizarea

efectivă a dreptului pretins, se impune ca toate cererile din această fază să fie judecate tot

de instanţa comercială, ca şi în etapa anterioară, a judecăţii în primă instanţă şi în căi de

atac.

S-a motivat că, chiar dacă s-ar accepta că în cazul contestaţiei la executare ar fi de

soluţionat numai chestiuni procedurale, instanţa civilă nu ar putea fi considerată abilitată

să le soluţioneze, făcându-se abstracţie de natura conflictului ivit în raporturile dintre

părţi, astfel că se impune ca natura creanţei ce face obiectul executării silite să determine

instanţa, respectiv secţia specializată competentă, să judece şi într-o asemenea cale de

atac.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că în cazul în care contestaţia vizează executarea

propriu-zisă sau este îndreptată împotriva unui titlu executoriu ce nu provine de la un

organ de jurisdicţie, o atare contestaţie trebuie soluţionată de instanţa de executare, aşa

cum se prevede în art. 400 alin. 1 din Codul de procedură civilă, instanţa de executare

fiind, în conformitate cu art. 373 alin. 2 din acelaşi cod, "judecătoria în circumscripţia

căreia se va face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel".

Ca urmare, aceleaşi instanţe s-au pronunţat în sensul că şi în ceea ce priveşte calea de

atac împotriva soluţiilor pronunţate, în astfel de contestaţii la executare, sunt aplicabile

aceleaşi norme procedurale, instanţa de control judiciar urmând a fi determinată tot

potrivit normelor dreptului comun, fără a avea relevanţă, în această privinţă, natura

titlului executoriu.

Tot în opinia acestor instanţe contestaţia la executare întemeiată pe dispoziţiile art. 400

alin. 2 din Codul de procedură civilă, vizând lămurirea înţelesului întinderii sau aplicării

titlului executoriu, nu ar putea fi introdusă decât la instanţa care a pronunţat hotărârea ce

se execută, iar hotărârea prin care se soluţionează contestaţia să fie supusă aceloraşi căi

de atac ca şi hotărârea ce se execută.

Examinându-se punctele de vedere menţionate, în raport cu dispoziţiile legale aplicabile,

se constată următoarele:

În art. 399 alin. 1 din Codul de procedură civilă, republicat, astfel cum a fost modificat şi

completat prin Legea nr. 459/2006, se prevede că "împotriva executării silite, precum şi

împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi şi

vătămaţi prin executare", iar "dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută de art. 2811, se

poate face contestaţie şi în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul,

întinderea sau aplicarea titlului executoriu, precum şi în cazul în care organul de

executare refuză să înceapă executarea silită ori să îndeplinească un act de executare în

condiţiile prevăzute de lege".

1. Potrivit art. 400 alin. 1 din Codul de procedură civilă, contestaţia se introduce la

instanţa de executare şi, deşi nu se arată în mod expres, rezultă că acest prim alineat are

în vedere contestaţia la executare propriu-zisă, din moment ce în alin. 2 se prevede care

este instanţa competentă să soluţioneze contestaţia la titlu.

Din coroborarea art. 400 alin. 1 cu art. 373 alin. 2 din Codul de procedură civilă, care

prevede că instanţa de executare este judecătoria în raza căreia se face executarea, dacă

legea nu prevede altfel, rezultă că, în ceea ce priveşte competenţa soluţionării contestaţiei

la executare propriu-zisă, aceasta aparţine întotdeauna judecătoriei, indiferent că este

vorba despre un titlu executoriu în materie comercială sau în materie civilă.

2. Referitor la competenţa de soluţionare a contestaţiei la titlu art. 400 alin. 2 distinge

două situaţii.

2.1. Atunci când se cere lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu

constând într-o hotărâre judecătorească, instanţa competentă să se pronunţe este cea care

a pronunţat hotărârea care se execută.

Aşadar, dacă titlul îl reprezintă o hotărâre judecătorească în materie comercială,

contestaţia se va îndrepta la acea instanţă care a pronunţat, în respectiva materie,

hotărârea susceptibilă de executare silită şi care poate fi, după caz, judecătoria, tribunalul,

curtea de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

De asemenea, când titlul emană de la un alt organ cu activitate jurisdicţională, acela va fi

sesizat cu contestaţia la titlu, indiferent de natura litigiului.

2.2. Atunci când se cere lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu

care nu emană de la un organ cu activitate jurisdicţională, art. 400 alin. 2 teza a II-a din

Codul de procedură civilă face trimitere la instanţa de executare.

Cum această instanţă este întotdeauna judecătoria, conform art. 373 alin. 2 din Codul de

procedură civilă, rezultă că aceasta este competentă să judece în primă instanţă

contestaţia la titlu când titlul nu emană de la un organ de jurisdicţie, inclusiv în materie

comercială.

3. În ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a tuturor acestor contestaţii în căile de

atac, aceasta se determină după regulile general aplicabile cuprinse în art. 2 pct. 2 şi 3,

art. 3 pct. 2 şi 3 şi art. 4 pct. 1 din Codul de procedură civilă.

De fapt, cu privire la instanţa competentă să soluţioneze căile de atac în contestaţiile la

executare nu există practică neunitară, divergenţele de opinie apărând în ceea ce priveşte

secţia din cadrul instanţei de control judiciar la care trebuie să se înregistreze asemenea

pricini.

Sub acest aspect, nu poate fi vorba despre o interpretare şi aplicare diferită a legii,

deoarece, cu excepţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile celorlalte instanţe - acolo

unde există secţii specializate - nu au o competenţă proprie prevăzută în texte de lege,

susceptibile de interpretări diferite.

Astfel, competenţa de soluţionare a căii de atac se verifică în raport cu nivelul instanţei,

împărţirea pe secţii fiind o chestiune de organizare judecătorească.

Cu toate acestea, în considerarea principiului specializării, este firesc ca, atunci când

contestaţia la executare propriu-zisă sau contestaţia la titlu vizează un titlu emis în

materie comercială, acestea să se îndrepte la secţia comercială - dacă aceasta există - a

instanţei competente.

Sub acest aspect, nu poate fi primit punctul de vedere exprimat în unele hotărâri, conform

căruia, atunci când este vorba despre o contestaţie la executare propriu-zisă, natura

litigiului rămâne fără relevanţă.

Aceasta cu atât mai mult cu cât există posibilitatea ca, într-o atare contestaţie, să se

invoce şi apărări de fond, a căror natură comercială să fie indiscutabilă.


organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 329 alin. 2 şi 3 din Codul de

procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că

judecătoriei îi revine competenţa de soluţionare în primă instanţă a contestaţiei formulate

împotriva executării silite propriu-zise şi a contestaţiei care vizează lămurirea înţelesului,

întinderii sau aplicării titlului executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicţie, iar

competenţa de soluţionare a contestaţiei privind înţelesul întinderii sau aplicării titlului

executoriu constând într-o hotărâre judecătorească comercială sau un alt titlu comercial

emis de un organ jurisdicţional revine, după caz, instanţei comerciale sau organului

jurisdicţional care a pronunţat hotărârea ce se execută.


În numele legii

D E C I D:



În aplicarea dispoziţiilor art. 400 şi 402 din Codul de procedură civilă, republicat, cu

modificările şi completările ulterioare, stabilesc:

1. Competenţa de soluţionare în primă instanţă a contestaţiei formulate împotriva

executării silite propriu-zise şi a contestaţiei care vizează lămurirea înţelesului, întinderii

sau aplicării titlului executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicţie revine

judecătoriei.

2. Competenţa de soluţionare a contestaţiei privind înţelesul întinderii sau aplicării titlului

executoriu, ce reprezintă o hotărâre judecătorească comercială sau un alt titlu comercial

emis de un organ jurisdicţional, revine, după caz, instanţei comerciale sau organului

jurisdicţional care a pronunţat hotărârea ce se execută.


Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 februarie 2007.

Recursuri in Interesul Legii

Documents

Transcript of Recursuri in Interesul Legii