CURTEA DE APEL CRAIOVA

BULETINUL JURISPRUDENŢEI

Culegere de practică judiciară

2015

- Dreptul civil

- Litigii cu profesionişti

- Dreptul administrativ şi fiscal

- Dreptul penal

2

Coordonatori:

Dr. Mihaela Cotora - Preşedinte Curtea de Apel Craiova

Dr. Adina Ponea - Vicepreşedinte Curtea de Apel Craiova

Dr. Laura Chimoiu - Vicepreşedinte Curtea de Apel Craiova

Autori:

Secţia I-a civilă

Nela Drăguț

Tatiana Rădulescu

Mariana Mudava

Gabriela Ionescu

Paula Păun

Ionela Vîlculescu

Alexandrina Marica

Oana Ghiță

Ligia Epure

Carmen Tomescu

Elena Stan

Mihaela Loredana Nicolau Alexandroiu

Florica Diaconescu

Mirela Cristina Ţârlea

Luminița Larisa Barbu

Marian Lungu

Aurelian Stelian Cadea

Sorin Pascu

Secţia a II-a civilă

Lotus Gherghină – Președinte secție

Sanda Lungu

Constantin Popescu

Secţia contencios administrativ şi fiscal

Gabriel Comănescu – Președinte secție

Adela Albu

Alina Răescu

Liliana Mădălina Dună

Emilia Stîngă

Lavinia Barbu

Secţia penală

Claudia Lăutaru

Cristina Crăciunoiu

Camelia Șelea

Ștefana Bădulescu

Mircea Mugurel Şelea

George Ciobanu

3

DREPTUL CIVIL

CONTRACTE

PROPRIETATE

DREPTURI REALE

CARTE FUNCIARĂ

PARTAJ JUDICIAR

OBLIGAȚII

SERVITUŢI

DREPTUL FAMILIEI ȘI LEGI SPECIALE

DREPT PROCESUAL CIVIL

DREPTUL MUNCII

ASIGURĂRI SOCIALE

4

DREPT CIVIL

1. Despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului, pentru care, ambele părţi deţin

titlu de proprietate.

Dacă ambele părţi deţin titluri valabile de proprietate pentru terenul în litigiu (de exemplu,

reclamantul, contract de vânzare-cumpărare, iar pârâţii hotărâre judecătorească de restituire a

terenului), iar o comparare a acestor titluri de către instanţă, pentru a se stabili care este mai bine

caracterizat - şi, prin urmare, care dintre titulari trebuie să se bucure de atributele dreptului de

proprietate, între care şi folosinţa - s-a făcut prin hotărârea dată în revendicare teren, înseamnă că

până la data definitivării litigiului privind revendicarea terenului, pârâtul nu a deţinut terenul în

mod abuziv, ci în baza unui titlu, care îi conferea atributul folosinţei terenului.

Ca atare, nu există nici un temei legal care să justifice acordarea de despăgubiri pentru

lipsa de folosinţă a terenului, pe perioada anterioară pronunţării unei hotărâri definitive prin care

s-au recunoscut atributele dreptului de proprietate, între care şi folosinţa, în persoana

reclamantului.

Cum, numai prin această hotărâre s-a preferit titlului posesorului terenului, respectiv, al

pârâtului, titlul reclamantului, înseamnă că numai de la data pronunţării definitive a instanţei în

acest sens, titlul pârâtului, pentru justificarea folosinţei terenului, nu mai poate fi opus titlului

reclamantului, acesta din urmă având, de la această dată, atributele ce decurg din dreptul de

proprietate, între care şi dreptul de folosinţă a terenului.

Reclamantul T.F. a chemat în judecată pe pârâţii D.A., D.C. şi D.C. , solicitând să se

constate existenţa dreptului său de superficie asupra terenului proprietatea pârâţilor, ocupat de

construcţiile proprietatea reclamantului, situat în Craiova, strada Cîmpia Islaz nr. 44 .

La data de 28.05.2009, cererea a fost precizată şi completată de către reclamant în sensul

stabilirii şi a unui drept de servitute de trecere către construcţiile proprietatea sa şi către terenul de

55 m.p.

Pârâţii au formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională invocând inadmisibilitatea

capătului de cerere privind constatarea unui drept de superficie asupra terenului proprietatea

acestora, ocupat de construcţiile reclamantului, cu motivarea că reclamantul deţine pentru terenul pe

care se află edificate construcţiile un act de proprietate, respectiv contractul de vânzare-cumpărare

nr. 1553/26.06.2001. Au solicitat obligarea reclamantului la plata sumei de 2000 lei ce reprezintă

contravaloarea lipsei de folosinţă pentru terenul ocupat de construcţii, aferentă perioadei 2007-2009

precum şi stabilirea indemnizaţiei pentru paguba rezultată din servitute, astfel cum rezultă din

prevederile art. 616 şi art. 619 Cod civil.

După mai multe cicluri procesuale, prin sentinţa nr.10150/2012 pronunţată de Judecătoria

Craiova în dosarul 19879/215/2007 a fost admisă cererea reconvenţională formulată de pârâţii

D.C. si D.C. şi obligat reclamantul T.F. la plata sumei de 233.965 lei contravaloare lipsă de

folosinţă teren.

A fost respinsă cererea reclamantului pârât, T.F. formulată la data de 18.04.2012.

A fost obligat reclamantul-pârât la plata, către stat, a cheltuielilor de judecată în cuantum

de 6290 lei.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 9836/28.06.1999 pronunţată de Judecătoria Craiova, reclamanţilor

D.A., D.C. şi D.C. li s-a retrocedat un teren în suprafaţă de 504 m.p, situat în Craiova, strada

Cîmpia Izlaz nr. 44.

Reclamantul T.F. a dobândit în proprietate suprafaţa de 422,86 mp situată în Craiova, strada

Cîmpia Izlaz nr. 44 precum şi două corpuri de clădiri C 1 cu destinaţia cuptor – garaj şi C 2 cu

destinaţia magazie.

5

Potrivit concluziilor raportului de expertiză efectuat în dosarul nr. 2713/215/2006, terenul

revendicat de către D.A., D.C. şi D.C. se suprapune cu terenul lui T.F. pentru suprafaţa de 368 m.p.

Prin sentinţa civilă nr.5685/14.04.2008 pronunţată de Judecătoria Craiova, rămasă definitivă

şi irevocabilă a fost admisă în parte acţiunea în revendicare formulată de reclamanţii D.A., D.C. şi

D.C. şi a fost obligat pârâtul T.F. să lase în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 368

m.p, situat în Craiova, strada Cîmpia Izlaz nr. 14.

Expertiza tehnică efectuată în cauză a stabilit că din totalul suprafeţei de 504 mp din terenul

pârâţilor, o suprafaţă de 226 mp este ocupată de construcţiile reclamantului.

Analizând pretenţiile pârâţilor la despăgubiri, prin raportare la probele administrate şi

dispoziţiile art. 480 Cod civil instanţa de fond a constatat că sunt întemeiate, pârâţii dovedind

existenţa unui prejudiciu ce decurge din afectarea dreptului de proprietate, prin lipsirea de atributul

folosinţei, cu privire la terenul de 226 mp, ocupat de construcţiile reclamantului.

În ceea ce priveşte determinarea acestor despăgubiri, instanţa are în vedere concluziile

expertizei efectuate de expert Ioana Ion, în varianta I, considerând just stabilită suma de 233965 lei,

reprezentând echivalentul lipsei de folosinţă, corespunzător preţului de închiriere practicat pe piaţa

imobiliară.

Cererea pârâtului, formulata la data de 18.04.2012, a fost respinsă în temeiul excepţiei

autorităţii de lucru judecat.

În temeiul dispoziţiilor art. 18 din OUG 51/2008, instanţa de fond a obligat reclamantul-

pârât T.F., la plata către stat a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 6290 lei.

Prin decizia civilă nr.833 din 11.05.2015, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosar

nr.19879/215/2007**, s-a admis apelul declarat de către apelantul-reclamant T.F., împotriva

sentinţei civile nr. 10150/27.10.2012, pronunţată de Judecătoria Craiova, în dosarul

nr.19879/215/2007, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi D.A. şi D.C.

S-a schimbat sentinţa civilă apelată nr.10150/27.10.2012 în sensul că a fost obligat

reclamantul la plata, către pârâţi, a sumei de 57.078 lei reprezentând contravaloarea lipsei de

folosinţă a terenului, aferentă perioadei 2007-2009.

S-a admis cererea formulată de către T.F. la data de 18.04.2012 şi s-a dispus ca începând

cu această dată, reclamantul T.F. să fie obligat la plata către pârâţi a unei redevenţe lunare

aferente servituţii de trecere în cuantum de 474,16 lei pentru anul 2012 conform HCL nr. 448/2011,

în cuantum de 118,54 lei lunar pentru perioada 01.01.-28.02.2013 conform HCL nr. 2/2013, în

cuantum de 20,74 lei lunar pentru perioada 01.03-31.12.2013 conform HCL nr. 51/2013, în

cuantum de 20,74 lei lunar pentru anul 2014 conform HCL 671/2013 şi în continuare, în funcţie de

tariful de închiriere pentru terenurile aparţinând domeniului public şi privat ocupate de construcţii

provizorii în care se desfăşoară activităţi comerciale, aprobat prin Hotărâre a Consiliului Local.

A fost obligat reclamantul T.F. la plata către stat a sumei de 2752,56 lei reprezentând

partea corespunzătoare pretenţiilor admise din suma acordată cu titlu de ajutor public judiciar.

S-au compensat restul cheltuielilor de judecată.

Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:

Pentru a se determina limitele reinvestirii instanţei de apel, trebuie menţionat ca ambele părţi

au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 357/16.09.2013, D.C. si D.A. criticând soluţia de

diminuare a contravalorii lipsei de folosinţă a terenului de la 233.965 lei cat s-a stabilit prin sentinţa,

la 1,5 lei/mp/luna, fără a motiva ce a determinat aceasta valoare, arătând totodată şi că prevederile

HCL prin care au fost aprobate tarifele de baza minime pentru chiriile lunare/mp aferente spatiilor

cu alta destinaţie din fondul locativ de stat nu pot fi extinse pentru determinarea prejudiciului

decurgând din încălcarea dreptului de proprietate privată a persoanelor fizice, iar T.F., criticând

soluţia sub aspectul obligării sale la despăgubiri și în subsidiar sub aspectul cuantumului acestora,

apreciind ca nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale (lipsa vinovăţiei în raport de

situaţia create prin dobândirea de către el cu buna-credinţă a imobilelor), precum si sub aspectul

respingerii cererii sale reconvenţionale formulate in fond, in al doilea ciclu procesual.

6

Instanţa de casare a admis ambele recursuri, unul pentru nemotivarea in fapt si in drept a

stabilirii cuantumului lipsei de folosinţă prin raportare la sumele percepute de Consiliul Local

Craiova pentru terenurile din aceeaşi zona, iar cel de-al doilea, pentru soluţionarea cererii

reconvenţionale vizând reducerea cuantumului redevenţei stabilite pentru servitutea de trecere,

formulata de către T.F. .

Curtea a stabilit rejudecarea acestei cereri (chiar daca in considerentele deciziei se face

referire la "contravaloarea lipsei de folosinţă", este evident, o eroare materială) și aprecierea

momentului de la care reclamantul va fi obligat, fapt care semnifica legalitatea cererii

reconvenţionale din data de 18.04.2012 si corecta investire a instanţei cu aceasta.

În rejudecarea apelului, s-a dispus efectuarea unei expertize de specialitate prin care sa se

stabilească redevenţa pe care T.F. este obligat sa o plătească pârâţilor D.A. și D.C. pentru terenul in

suprafaţă de 59,27 mp pe care i s-a recunoscut dreptul de servitute de trecere începând cu februarie

2012 și până la zi si stabilirea contravalorii lipsei de folosinţă a terenului aflat in proprietatea

pârâţilor începând cu anul 2007 si pana la zi.

Suprafaţa de teren de referinţă pentru determinarea redevenţei in sarcina reclamantului T.F.

este cea stabilita de către expertul Ioana Ion prin raportul depus la dosar in primul ciclu procesual,

la care ne-am referit anterior.

In ceea ce priveşte data de la care este posibila reevaluarea redevenţei, aceasta este

determinata de doua limitări: prima este cea decurgând din decizia nr. 1532/2012 a Curţii de Apel

Craiova care, cu autoritate de lucru judecat, a consfinţit ca in perioada 15.09.2010 – 09.02.2012

(când s-a pronunţat Curtea de Apel), redevenţa lunara este de 851 lei, iar cea de-a doua, este

determinata de data promovării cererii reconvenţionale (18.04.2012) si de termenii utilizaţi în

formularea pretenţiei ("să reduceţi redevenţa stabilita prin decizia nr. 1532/09.02.2012 a Curţii de

Apel Craiova la suma de cel mult 150 lei lunar"- fila nr. 2 din dosarul de fond constituit în al doilea

ciclu procesual).

Având în vedere acestea, interpretarea Tribunalului este că reclamantul T.F. poate cere

reconsiderarea redevenţei începând cu data formulării cererii, 18.04.2012, în lipsa unei precizări

privind o data anterioara.

Totodată, redevenţa fiind o suma care se plăteşte prin prestaţii succesive pe o perioada

nedeterminata, adică atât timp cat situaţia de fapt si de drept a locului rămâne neschimbata, este in

acord cu echitatea a se aprecia ca nivelul acesteia poate fi modificat, prin raportare inclusiv la

condiţiile socio-economice generale dintr-un anumit moment.

In cauza de fata, obligaţia reclamantului T.F. de a plăti lunar o sumă în schimbul servituţii

de trecere, a fost definitiv tranşata. Ceea ce este chemata instanţa de apel să facă, este sa stabilească

nivelul pecuniar al respectivei obligaţii.

Comparând concluziile expertizei efectuate în anul 2010 (filele nr. 154 și următoarele prim

dosar fond), cu cele ale expertizei efectuate în anul 2015 (filele nr. 65 si următoarele din prezentul

dosar), este evident faptul ca nivelul preturilor a scăzut, ceea ce impune scăderea in mod

corespunzător si a valorii redevenţei.

Aceeaşi concluzie se poate trage și din succesiunea Hotărârilor Consiliului Local.

Cu prilejul concluziilor asupra fondului cauzei de la termenul din data de 27.04.2015,

apărătorul reclamantului T.F. a susţinut că trebuie să se aibă în vedere preţul de 1,5 lei/mp stabilit

prin expertiza din apel din ciclul procesual anterior care este întrat în puterea lucrului judecat,

rejudecarea instituita de curte vizând numai momentul de la care începe să curgă obligaţia de plata a

apelantului.

Instanţa nu împărtăşeşte această apărare, pe de o parte pentru că în ciclul procesual anterior

instanţa nu s-a investit cu reconvenţionala de la data de 18.04.2012 a reclamantului, iar pe de alta

parte, potrivit expertizei din acea etapa procesuala, contravaloarea lipsei de folosinţa de 1,5

lei/mp/luna a avut in vedere HCL nr. 282/2012.

7

Totodată, nu împărtăşeşte punctul de vedere al apărătorului pârâţilor ca despăgubirile pentru

lipsa de folosinţă a terenului trebuie sa se raporteze la preţul pieţei practicat la închirierea imobilelor

cu aceleaşi caracteristici.

Aceasta, întrucât preturile practicate pe piaţa libera la închirieri pleacă de la premisa unei

cereri si a unei oferte, deci de la premisa unui interes exprimat de fiecare parte aflata in negociere

care finalmente, încheie un contract liber consimţit, si care, cel mai important, poate fi denunţat

unilateral.

Cu alte cuvinte, in cazul unui contract de închiriere, părţile sunt pe deplin libere sa decidă

daca luarea/darea in folosinţă cu acest titlu a unui imobil prezintă interes pentru ele, daca preţul

cerut/oferit este corespunzător si sa decidă limitele temporale al angajamentului contractual asumat.

În cauza de față, reclamantul T.F. este constrâns de situaţia locului proprietăţii sale care nu

poate fi accesata decât prin traversarea terenului pârâţilor, iar pentru suprafaţa pe care are amplasate

construcţii si pe care o ocupă astfel din proprietatea pârâţilor, nu i se poate imputa vreo culpa, aşa

cum s-a analizat si stabilit si in ciclurile procesuale anterioare.

De asemenea, nu se poate ignora ca pentru terenul de 59,27 mp ce reprezintă servitutea de

trecere, folosinţa acestuia nu este una exclusiva, ci atributul folosinţei, specific dreptului de

proprietate, nu iese din patrimoniul pârâţilor proprietari.

În plus, suprafaţa servituţii permite numai trecerea cu piciorul la terenul reclamantului T.F. ,

aşa încât limitarea folosinţei proprietarului asupra terenului său este minimă.

În raport de cele menţionate, Tribunalul a apreciat că singurul element de referinţă la

stabilirea atât a redevenţei cât şi a lipsei de folosinţă pentru 264,84 mp teren, este hotărârea

Consiliului Local prin care pentru perioade de timp succesive, a stabilit tariful de închiriere pentru

terenurile aparţinând domeniului public si privat ocupate de construcţii provizorii în care se

desfăşoară activităţi comerciale, producţie, prestări servicii.

Informaţiile necesare au fost comunicate de Direcţia Patrimoniu din cadrul Primăriei

Craiova si se afla la dosar la filele nr. 45 si urm.

După criteriul preţului practicat la închirieri pe piaţa liberă, într-un ciclu procesual anterior,

s-a stabilit pentru lipsa de folosinţa a suprafeţei de 264,84 mp, un preţ de peste 200.000 Ron aferent

celor trei ani pentru care s-a formulat acţiunea, ceea ce este inacceptabil, suma depăşind cu mult,

valoarea de piaţă la vânzare a terenului.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecata, instanţa a lăsat în sarcina reclamantului T.F.

suma achitata cu titlu de onorariu de expertiza pentru acest ciclu procesual (suma de 1802 lei), fiind

o proba încuviinţată la cererea sa si de care instanţa nu a ţinut seama la adoptarea soluţiei.

Restul cheltuielilor de judecata se vor compensa intre părţi, având în vedere că ambele au

exercitat calea de atac ce a provocat rejudecarea apelului, iar reclamantul T.F. a fost obligat la plata

către stat a sumei de 2752,56 lei reprezentând partea corespunzătoare pretenţiilor admise din suma

acordată cu titlu de ajutor public judiciar.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul T.F. şi pârâţii D.C. şi D.A., iar prin

decizia civilă nr. 662/03 Noiembrie 2015 pronunţată în Dosar nr. 19879/215/2007***, Curtea de

Apel Craiova a admis recursul declarat de reclamant şi a respins recursul declarat de pârâţi. A

modificat în parte decizia, în sensul obligării reclamantului T.F. la plata, către pârâţii D.A. şi D.C.,

a sumei de 20.611 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului, aferentă

perioadei decembrie 2008 – decembrie 2009 şi la plata, către stat, a sumei de 1348 lei,

reprezentând taxă judiciară de timbru, compensând în parte restul cheltuielilor de judecată şi

obligând pârâţii D.A. şi D.C., către reclamantul T.F., la 901 lei, cu acest titlu. A menţinut restul

dispoziţiilor deciziei şi a obligat recurenţii pârâţi la 358 lei cheltuieli de judecată, în recurs, către

recurentul reclamant, motivând următoarele:

Date fiind hotărârile judecătoreşti pronunţate în alte cauze, între aceleaşi părţi, intrate în

puterea lucrului judecat, ambele părţi deţin titluri valabile de proprietate pentru terenul în litigiu

(reclamantul, contractul de vânzare-cumpărare, iar pârâţii hotărâre judecătorească de restituire a

terenului), iar o comparare a acestor titluri de către instanţă, pentru a se stabili care este mai bine

8

caracterizat şi, prin urmare, care dintre titulari trebuie să se bucure de atributele dreptului de

proprietate, între care şi folosinţa, s-a făcut abia prin hotărârea dată în revendicare teren – sentinţa

civilă nr.5685/14aprilie 2008 a Judecătoriei Craiova, definitivă la 08 decembrie 2008, prin decizia

nr.648/08 decembrie 2008 a Tribunalului Dolj.

Prin această hotărâre s-a admis acţiunea în revendicare pentru terenul în litigiu, în favoarea

pârâţilor din prezenta cauză, fiind respinsă, însă, cererea privind demolarea construcţiilor

reclamantului din prezenta cauză, situate pe terenul în litigiu, cu motivarea că acesta din urmă este

un achizitor de bună credinţă.

Prin urmare, până la data definitivării litigiului privind revendicarea terenului, reclamantul

din prezenta cauză nu a deţinut terenul în mod abuziv, ci în baza unui titlu perfect valabil, care îi

conferea atributul folosinţei terenului.

Ca atare, nu există nici un temei legal care să justifice acordarea de despăgubiri pentru lipsa

de folosinţă a terenului, pe perioada anterioară pronunţării unei hotărâri definitive prin care s-au

recunoscut atributele dreptului de proprietate, între care şi folosinţa, în persoana pârâţilor din

prezenta cauză.

Cum, numai prin această hotărâre s-a preferit titlului posesorului terenului, respectiv, al

reclamantului, titlul altor persoane, respectiv, al pârâţilor, înseamnă că numai de la data pronunţării

definitive a instanţei în acest sens, respectiv 08 decembrie 2008, titlul reclamantului, pentru

justificarea folosinţei terenului, nu mai poate fi opus titlului pârâţilor, aceştia din urmă având, de la

această dată, atributele ce decurg din dreptul de proprietate, în speţă cu referire la folosinţa

terenului.

Faţă de considerentele expuse, Curtea reţine că obligarea reclamantului la despăgubiri pentru

lipsa de folosinţă a terenului, pe perioada anterioară datei de 08 decembrie 2008, respectiv 2007 - 8

decembrie 2009, este nelegală, sub acest aspect, în cauză fiind incident motivul de modificare a

hotărârilor, prevăzut de art. 304 pct. 9 din Vechiul Cod de procedură civilă, care impune

modificarea deciziei sub acest aspect şi obligarea reclamantului la despăgubiri pe anul 2008 numai

pentru luna decembrie, la care se adaugă despăgubirile datorate pentru anul 2009, în total 20.611

lei, cu taxa judiciară de timbru aferentă, de 1348 lei.

Ca atare, din acest punct de vedere, recursul reclamantului se apreciază de Curte, ca fondat.

Referitor la susţinerea recurentului reclamant, privind perioada ulterioară datei de 08

decembrie 2008 - în sensul că judecarea părţilor în servitute de trecere, ar face dovada lipsei de

folosinţă a imobilului şi de către reclamant, ceea ce ar duce la respingerea cererii - aceasta nu va fi

primită, dat fiind izvorul dreptului şi, respectiv, obligaţiei la despăgubiri, care are la bază ocuparea

terenului de construcţiile reclamantului, situaţie ce face imposibilă folosinţa acestuia de către pârâţii

proprietari şi justifică cererea în despăgubiri. De altfel, această problemă a îndreptăţirii, în principiu,

la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului, s-a statuat şi prin decizia de casare, cauza fiind

trimisă spre rejudecare, sub acest aspect, numai pentru a se stabili data de la care se datorează şi

aceste despăgubiri.

În ceea ce priveşte modalitatea de stabilire a cuantumului despăgubirilor, critica recurentului

reclamant, de asemenea, nu va fi primită. Aceasta, deoarece, Curtea reţine, referitor la cele două

modalităţi de calcul, acela al instanţei şi acela al expertului P.I., nu numai că nu se constată motive

de nelegalitate care să afecteze hotărârea sub acest aspect, dar, mai mult decât atât, se observă că

ambele variante vizează chiriile stabilite prin hotărâri ale Consiliului local, expertul P.I. luând însă

în calcul H.C.L. din 2012, iar Tribunalul, HCL corespunzătoare perioadei pentru care se solicită

despăgubiri, 2007-2009; de asemenea, chiar dacă în prezent sau în perioada în discuţie nu s-au

desfăşurat activităţi comerciale, spaţiul în litigiu are această destinaţie, aşa încât, în mod corect

instanţa a luat în calcul tarifele pentru terenuri ocupate de construcţii provizorii cu destinaţia de

activităţi comerciale, producţie prestări servicii, interesând sub acest aspect, în principal, destinaţia

construcţiilor şi nu activitatea sau lipsa de activitate la un moment dat.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, critica recurentului reclamant este fondată.

Astfel, distincţia pe care o face instanţa cu privire la cheltuielile rezultate în urma administrării unor

9

probe, este nelegală, în condiţiile în care, probele, indiferent de cine au fost solicitate, au fost

încuviinţate şi administrate de instanţă, fiind apreciate, deci, ca utile soluţionării cauzei; ca atare, nu

există nici un temei legal care să justifice neluarea în calcul a unor cheltuieli, în speţă onorariu de

expertiză, cu motivarea că a fost o probă încuviinţată la cererea reclamantului şi de care nu s-a ţinut

seama la pronunţarea soluţiei.

Prin urmare, şi sub acest aspect, Curtea constată că decizia este nelegală, prin încălcarea

dispozițiilor art. 274 şi urm. din Vechiul Cod de procedură civilă, fiind incident motivul de

modificare prevăzut de art. 304 pct.9 din Vechiul Cod de procedură civilă, urmând ca decizia

Tribunalului să fie modificată în consecinţă, prin luarea în calcul a onorariului de expert, de 1802

lei, ceea ce înseamnă compensarea în parte a cheltuielilor de judecată, şi obligarea pârâţilor la ½ din

onorariu de expert.

Referitor la critica recurenţilor pârâţi, privind nerespectarea de către Tribunal a deciziei de

casare, încălcând astfel prevederile art. 315 pct.1 Cod procedură civilă, aceasta este nefondată.

Astfel, sub acest aspect, susţinerile recurenţilor pârâţi – în sensul că, în raport de

considerentele deciziei de casare, nu se justifica efectuarea unei expertize prin care să se stabilească

redevenţa pe care reclamantul este obligat să o plătească, deoarece cauza s-a trimis spre rejudecare

numai pentru stabilirea contravalorii lipsei de folosinţă – vin în contradicţie cu ceea ce motivează în

mod expres Curtea de Apel prin decizia de casare nr.552/13 martie 2014, făcând referire atât la

cererea reconvenţională – prin care se solicită reducerea cuantumului redevenţei stabilită pentru

servitutea de trecere prin decizia 1532/2012 a Curţii de Apel Craiova – cât şi la contravaloarea

lipsei de folosinţă a terenului de sub construcţii.

Instanţa de casare, cu privire la ambele cereri, reţine, în esenţă, că motivarea este

contradictorie, în plus, trebuie stabilit şi momentul de la care reclamantul datorează contravaloarea

lipsei de folosinţă..

Ca atare, nu se poate reţine, cu referire la cererea reclamantului, că nu a fost investit

Tribunalul, cu rejudecarea acesteia, cum susţin recurenţii pârâţi.

De altfel, instanţa de casare, în măsura în care ar fi reţinut ca neîntemeiată critica

recurentului reclamant, cu referire la respingerea cererii sale pe excepţia autorităţii de lucru judecat

(prin sentinţa 10150/27.06.2012 a Judecătoriei Craiova, menţinută sub acest aspect prin decizia

357/16.09.2013 a Tribunalului Dolj), s-ar fi pronunţat în mod expres în acest sens, reţinând, ca şi

instanţa de fond şi de apel, că, în privinţa cererii de reducere a cuantumului redevenţei pentru

servitutea de trecere, operează excepţia autorităţii de lucru judecat şi, ca atare, nu mai poate fi

reluată judecata asupra acestei cereri de către instanţa de rejudecare.

Or, instanţa de casare nu s-a pronunţat şi nu a motivat în acest sens cu privire la cererea

reclamantului T.F., dimpotrivă, din considerentele deciziei de casare rezultând că ambele cereri

trebuie soluţionate pe fond de către Tribunal, în raport de criticile aduse sentinţei de către apelant.

Fiind investită cu rejudecarea apelului reclamantului, care vizează despăgubirile pentru lipsa

de folosinţă a terenului de sub construcţii, cât şi reducerea redevenţei pentru servitutea de trecere,

instanţa de rejudecare, a încuviinţat refacerea şi completarea probatoriilor sub aspectele menţionate,

dispunând o nouă expertiză şi date furnizate de instituţii abilitate, ceea ce art. 295 din vechiul Cod

de procedură civilă, permite instanţei de apel, aşa încât, sub acest aspect nu există vreun motiv de

nelegalitate a deciziei Tribunalului.

Tribunalul, rejudecând apelul în baza considerentelor ultimei decizii de casare şi apreciind cu

privire la refacerea şi completarea probatoriilor, nu a încălcat nicio normă procedurală şi, prin

urmare, toate criticile şi susţinerile recurenţilor pârâţi, ce vizează ciclurile procesuale anterioare,

sunt irelevante, iar, cu referire specială la excepţia autorităţii de lucru judecat privind redevenţa,

aceasta este şi neîntemeiată, dată fiind schimbarea împrejurărilor de fapt şi de drept faţă de

hotărârea anterioară – bazată pe acordul reclamantului pentru o anume sumă de bani şi în

considerarea unei întinderi mai mari a terenului supus servituţii de trecere – ceea ce nu este cazul în

ceea ce priveşte cererea soluţionată prin decizia ce face obiectul prezentului recurs.

10

Referitor la alte critici şi susţineri ale recurenţilor pârâţi, Curtea le apreciază ca eventuale

motive de netemeinicie a hotărârilor, şi nu de nelegalitate, aşa încât, neconstituind motive de recurs

după cum prevede art. 304 din vechiul Cod de procedură civilă, nu fac obiectul examinării instanţei

de recurs.

Faţă de considerentele expuse, în baza art.312 din vechiul Cod de procedură civilă, s-a

admis recursul declarat de reclamant şi s-a modificat în parte decizia atacată, în sensul că a fost

obligat reclamantul la plata, către pârâţi, a sumei de 20.611 lei, reprezentând contravaloarea lipsei

de folosinţă a terenului – calculată la valorile stabilite pe mp teren, de instanţa de apel – însă pentru

perioada decembrie 2008 – decembrie 2009, şi nu 2007 – 2009, cum a obligat Tribunalul; de

asemenea, decizia s-a modificat şi în sensul că reclamantul a fost obligat la plata către stat, a sumei

de 1348 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă despăgubirilor acordate, iar restul

cheltuielilor de judecată au fost compensate în parte şi au mai fost obligaţi pârâţii, către reclamant,

la 901 lei, cu acest titlu, reprezentând ½ din onorariu de expert. S-au menţinut restul dispoziţiilor

deciziei, iar recursul declarat de pârâţi a fost respins, ca nefondat.

În baza art.274 Vechiul Cod de procedură civilă, recurenţii pârâţi au fost obligaţi, către

recurentul reclamant, la cheltuieli de judecată efectuate în recurs, conform actelor doveditoare

depuse la dosar, respectiv 358 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru.

(Decizia civilă nr. 662/ 03 Noiembrie 2015 – Secția I civilă, rezumat judecător Paula Păun )

2. Cerere de acordare a daunelor materiale şi morale pentru perioada privării de

libertate în mod nelegal.

La stabilirea prejudiciului trebuie avute în vedere o serie de criterii, cum ar fi consecinţele

negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura

în care acestea au fost lezate şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării,

măsura în care i-a fost afectată situaţia materială și familială, profesională şi socială.

Pentru ca instanţa să poată aplica aceste criterii, apare necesar ca cel ce pretinde daune

morale să producă un minim de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile

nepatrimoniale ocrotite prin Constituţie i-au fost afectate prin măsura preventivă ilegală și pe cale

de consecinţă să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze

prejudiciul, acestea neputând excede noţiunii de „satisfacţie echitabilă” consacrată de practica

Curţii Europene în aplicarea art.5 din CEDO.

În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea

decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor

daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. Prin urmare, trebuie evaluată despăgubirea care vine să

compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente a unui prejudiciu nepatrimonial include o

doză apreciabilă de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea care vine să compenseze

prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanţa

prejudiciului moral sub aspectul importanţei valorii morale lezate. Acest cuantum nu presupune

stabilirea „preţului” suferinţelor fizice şi psihice ale reclamantului, ci înseamnă aprecierea

multilaterală a tuturor consecinţelor negative ale prejudiciului şi implicaţiile acestora pe toate

planurile vieţii sale sociale.

Considerăm că interpretarea dispoziţiilor art. 504 alin final nu este cea dorită de legiuitor

deoarece textul de lege se circumscrie prevederilor din Cap.4 din codul de procedură penală care

reglementează „REPARAREA PAGUBEI MATERIALE SAU A DAUNEI MORALE ÎN CAZUL

CONDAMNĂRII PE NEDREPT SAU AL PRIVĂRII ORI RESTRÂNGERII DE LIBERTATE ÎN

MOD NELEGAL” ceea ce înseamnă că legiuitorul a vrut să acopere orice situaţie în care ar

interveni restrângerea libertăţii unei persoane în mod nelegal. Prin urmare, este forţat să

interpretăm că textul este aplicabil doar în situaţia în care a intervenit a numai prescripţia faptei

11

pentru că în acest caz ar însemna să acceptăm golirea de conţinut a instituţiei prescripţiei în

materie penală pentru alte situaţii, de pildă, caz celei de faţă.

Cât priveşte principiul inviolabilităţii drepturilor şi libertăţilor fundamentale, ca principiu

de ordin constituţional(intern) şi ca principiu de drept comunitar (extern), instanţa de fond nu

analizează susţinerile titularului cererii raportate la art. 5 CEDO, nefăcând nici o referire la

posibilitatea statului de a restrânge temporar drepturi şi libertăţi cetăţeneşti şi dacă o asemenea

măsură era justificată sub raport obiectiv şi rezonabilă în raport de datele concrete ale speţei.

Cum materia dreptului penal este o ştiinţă exactă, apreciem că legiuitorul, dacă ar fi înţeles

să restrângă domeniul prescripţiei numai la faptă ar fi făcut-o într-un mod explicit şi exact, iar nu

printr-o afirmaţie de ordin general. Or, tocmai această afirmaţie de ordin general vine să se

armonizeze cu prevederile CEDO care reglementează drepturile şi libertăţile fundamentale precum

şi cu prevederile constituţionale, aşa cum vom arăta în continuare. Curtea apreciază că şi în

absenţa unor dispoziţii exprese în codul de procedură penală care să oblige la despăgubiri, o

asemenea acţiune nu poate fi respinsă prin denegare de dreptate, pe motiv că legea nu prevede sau

situaţia dedusă judecăţii nu poate fi încadrată într-un text de lege care să o reglementeze expres, în

acest sens fiind şi dispoziţiile art. 5 alin 3 din NCPC.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova, la data de 24.01.2014, sub nr.

2234/215/2014, reclamantul F.D. a solicitat obligarea paratului Statul Român prin Ministerul

Finanţelor Publice la plata sumei de 50 000 lei, reprezentând daune morale și materiale pentru

perioada în care a fost privat de libertate în mod nelegal, respectiv 28.02.2012-19.07.2012 și la plata

cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat ca prin sentinţa penala nr. 3564/27.08.2002,

pronunţată de Judecătoria Craiova în dosar nr. 14433/2002, a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani

închisoare pentru săvârşirea a doua infracţiuni prevăzute de art. 26 Cod penal, raportat la art. 208-

209 lit. a, g, i Cod penal, iar în temeiul dispozițiilor art. 81 Cod penal s-a dispus suspendarea

condiţionata a executării pedepsei aplicate pe durata de încercare de 5 ani.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Ministerul Public iar prin Decizia penala nr.

1015/10.12.2002, pronunţata în dosar nr. 9456/P/2002 a fost admis apelul cu privire la modalitatea

de executare a pedepsei, aplicând dispoziţiile art. 64,71 Cod penal, urmând sa execute pedeapsa de

3 ani închisoare cu executare.

A susţinut reclamantul ca în această perioadă se afla în Spania împreuna cu familia, fără sa

aibă la cunoştinţa ca pe numele sau a fost emis Mandatul European de arestare nr. 26/06.03.2009,

iar la 14.10.2009 a fost emis Mandatul de urmărire internaţionala nr. 30/2009.

A arătat reclamantul ca mandatul european de arestare a fost transmis prin difuzare, acesta

neavând efect întreruptiv de prescripţie a executării pedepsei și, ca urmare, a formulat în anul 2011

o cerere prin care a solicitat sa se constate ca fiind prescrisa executarea pedepsei aplicata prin

sentinţa penala nr. 3564/27.08.2002, definitiva prin Decizia penala nr. 1015/10.1.2001, având în

vedere ca în cauza erau îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 126 lit. b Cod penal și pana la acea

data nu s-a început procedura extrădării active.

Prin sentinţa penala nr. 1656/16.06.2011, pronunţata în dosar nr. 12417/215/2011,

Judecătoria Craiova a respins contestaţia iar Tribunalul Dolj a menţinut hotărârea instanţei de fond,

pronunţând decizia penala nr. 473/23.09.2011.

A susţinut reclamantul ca, ulterior a fost reţinut de către organele de politie din Spania, care

după o perioada de arest la domiciliu, l-au trimis în România la 28.02.2012, unde a fost încarcerat

deşi se împlinise termenul de prescripţie a executării pedepsei la 10.12.2010, motivat de faptul ca

avea un mandat de executare al pedepsei de 3 ani.

A arătat ca la 28.03.2012 a formulat o noua cererea având ca obiect contestaţie la executare,

cerere înregistrată la Judecătoria Craiova sub nr. 7500/215/2012, solicitând instanţei, ca în baza art.

461 Cod procedură penală și art. 126 lit. b Cod penal, sa se constate intervenita prescripţia

executării pedepsei de 3 ani închisoare.

12

Aceasta contestaţie a fost respinsa prin sentinţa penala nr. 1591/18.05.2012 iar prin Decizia

penala nr. 389/19.07.2012 a fost admis recursul, a casat hotărârea de fond, și în faza de rejudecare a

dispus admiterea contestaţiei la executare, întrucât în cauza a intervenit prescripţia executării

pedepsei, anularea mandatului european de arestare nr. 26/06.03.2009 și a mandatului de urmărire

internaţionala nr. 30/14.10.2009.

A susţinut reclamantul ca, faptul ca a fost reţinut în baza unui mandat a cărei executare se

prescrisese încă de la 10.12.2010 a produs o suferinţa enorma atât lui cat și familiei sale și, mai

mult, în perioada în care a fost privat de libertate atât el cât și familia sa nu au avut posibilitatea să-

si onoreze obligaţiile contractuale ce rezultau din convenţia încheiata cu banca din Spania privind

creditul contractat pentru cumpărarea unei locuinţe și si-a pierdut locul de munca..

În drept si-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 504 alin 4 Cod procedură penală, art. 505

Cod procedură penală și art. 506 Cod procedură penală.

În faza de regularizare, la solicitarea instanţei, reclamantul a depus la dosar înscrisurile

doveditoare.

La 02.04.2014 intimata a formulat întâmpinare, invocând excepţia necompetentei materiale

a Judecătoriei Craiova și excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

In ceea ce priveşte excepţia necompetentei materiale, parata a arătat ca acţiunea pentru

repararea pagubei poate fi pornita de persoana îndreptăţită, potrivit art. 504 Cod procedură penală,

pentru obţinerea reparării pagubei, persoana îndreptăţită se poate adresa tribunalului în a cărui

circumscripţiei domiciliază.

In ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea, a susţinut pârâta ca,

potrivit dispoziţiilor art. 48 alin 3 din Constituţie, statul răspunde pentru prejudiciile cauzate prin

erori judiciare, insa acţiunea pentru repararea prejudiciului trebuie formulata în termen de 18 luni de

la data ordonanţei de achitare sau a ordonanţei de scoatere de sub urmărire penala, conform

dispoziţiilor art. 506 Cod procedură penală.

Or, a arătat paratul, reclamantul a formulat cererea ce a fost înregistrata pe rolul instanţei la

23.01.2014, depăşind termenul legal de 18 luni.

Cu privire la cuantumul daunelor morale, apreciază paratul ca acestea nu se stabilesc doar în

funcţie de aprecierile subiective ale persoanei supuse procedurii judiciare penale, relative la

implicaţiile pe care masurile restrictive penale ar fi avut asupra evoluţiile stării de sănătate și asupra

capacitaţii sau posibilităţii de a presta activităţi generatoare de venituri materiale.

A susţinut pârâtul că, niciuna dintre susţinerile reclamantului nu este dovedita cu probe,

simpla afirmaţie a acestuia nu face dovada ca prejudiciul creat se datorează măsurii nelegale asupra

sa, sau a fost generat de împrejurări cu totul străine de susţinerile acestuia, reclamantul nu a depus

nici un act din care sa rezulte ce venituri obţine,obligaţiile contractuale pe care susţine ca le avea la

o banca din Spania, daca avea calificare în aceasta meserie, daca avea contract de munca legal cu

banca la care susţine ca îşi desfăşura activitatea.

A arătat paratul ca prejudiciul suferit de reclamant trebuie sa fie real, cert și dovedit, la

stabilirea prejudiciului trebuie avute în vedere o serie de criterii, cum ar fi consecinţele negative

suferite de cel în cauza pe plan fizic și psihic, importanta valorilor morale lezate, măsura în care

acestea au fost lezate și intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care

i-a fost afectata situaţia materiala, familiala, profesionala și sociala.

În drept a invocat dispoziţiile art. 205-208 Noul Cod procedură civilă.

Prin sentinţa civilă nr.7991/02.06.2014, pronunţată de Judecătoria Craiova, în dosarul

nr.2234/215/2014, a fost admisă excepţia necompetentei materiale a Judecătoriei Craiova.

S-a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în pretenţii formulată de reclamantul Fota

Dumitru, în contradictoriu cu paratul Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, în favoarea

Tribunalului Dolj

După parcurgerea procedurii prealabile reglementată de Noul Cod procedură civilă, s-a fixat

termen de judecată la data de 02.06.2014, cu citarea părţilor, iar la acest prim termen de

judecată,verificând competenţa potrivit art. 131 Cod procedură civilă, instanţa a reţinut următoarele:

13

Potrivit dispoziţiilor art.506 alin.3 din codul de procedură penală din 1968, acţiunea pentru

repararea pagubei în cazul condamnării pe nedrept sau al privării sau restrângerii de libertate în mod

nelegal, persoana îndreptăţită se poate adresa tribunalului în a cărui circumscripţie

domiciliază,chemând în judecată civilă statul,aceste dispoziţii regăsindu-se şi în art.541 alin.3 din

actualul cod de procedură penală.

Instanţa a constatat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art.129 alin.2 pct. 2 NCPC,

potrivit cu care necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei materiale, când

procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad, situaţie în care se va dispune declinarea

judecării cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, căruia i se va înainta dosarul cauzei spre competentă

soluţionare întrucât normele de competenţă în această materie sunt de ordine publică.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Dolj sub nr. 9557/63/2014.

In baza art. 201 alin 4, 5 CPC s-a dispus fixarea primului termen de judecata la data de 19 09

2014, pentru când au fost citate părţile, termen la care s-a încuviinţat proba cu înscrisurile

menţionate și ataşate cererii de chemare în judecată, însă a fost respinsă cererea reclamantului

privind propunerea unor probe noi, în completare, întrucât legiuitorul a prevăzut posibilitatea de a

propune probe peste termen numai în situaţia în care împiedicarea de a le propune în termen se

datorează unui motiv obiectiv, iar nu unuia subiectiv ori pasivităţii ce a determinat neprocurarea lor

în timp util.

La acelaşi termen de judecată, după punerea prealabilă în discuţia părţilor a excepţiei

prescripţiei dreptului material la acţiune invocata prin întâmpinare, aceasta a fost respinsă ca

neîntemeiată.

Tribunalul Dolj prin sentinţa civilă nr.439 de la 24 octombrie 2014 a respins acţiunea

formulată de reclamantul F D, domiciliat în Goieşti, judeţul Dolj, în contradictoriu cu pârâtul

STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, cu sediul în Bucureşti, str.

Apolodor, nr.17, sector 5.

Pentru a se pronunţa astfel Tribunalul a reţinut că prin sentinţa penala nr. 3564/27 08 2002,

pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. 14433/2002, reclamantul F D a fost condamnat la

pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea a doua infracţiuni prevăzute de art. 26 Cod penal,

raportat la art. 208-209 lit. a, g, i Cod penal, iar în temeiul dispozițiilor ar 81 Cod penal s-a dispus

suspendarea condiţionata a executării pedepsei aplicate pe durata de încercare de 5 ani.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Ministerul Public, iar prin decizia penala nr.

1015/10.12.2002, pronunţata în dosarul nr. 9456/P/2002, a fost admis apelul cu privire la

modalitatea de executare a pedepsei, făcându-se aplicarea dispoziţiilor art. 64,71 Cod penal, urmând

ca reclamantul sa execute pedeapsa de 3 ani închisoare cu executare.

In baza acestei decizii, pe numele reclamantului F D a fost emis Mandatul european de

arestare nr. 26/06.03.2009, iar la 14.10.2009 a fost emis Mandatul de urmărire internaţionala nr.

30/2009.

La data de 28.03.2012 reclamantul a formulat contestaţie la executare, înregistrată pe rolul

Judecătoriei Craiova sub nr. 7500/215/2012, solicitând instanţei, ca în baza art. 461 Cod procedură

penală și art. 126 lit. b Cod penal, sa se constate intervenita prescripţia executării pedepsei de 3 ani

închisoare.

Iniţial aceasta contestaţie a fost respinsa prin sentinţa penala nr. 1591/18.05.2012, însă,

urmare a exercitării caii de atac, prin decizia penala nr. 389/19.07.2012 a Tribunalului Dolj a fost

admis recursul, a fost casata hotărârea instanţei de fond, si, în rejudecare, s-a dispus admiterea

contestaţiei la executare, întrucât în cauza a intervenit prescripţia executării pedepsei, anularea

mandatului european de arestare nr. 26/06.03.2009 și a mandatului de urmărire internaţionala nr.

30/14.10.2009.

La data pronunţării deciziei penale nr. 389/19.07.2012, prin care s-a dispus anularea

mandatului european de arestare nr. 26/06.03.2009 și a mandatului de urmărire internaţionala nr.

30/14.10.2009, s-a născut dreptul material al reclamantului la acţiunea pentru repararea pagubei. Ca

urmare, la acest moment a început să curgă termenul de prescripţie a dreptului la acţiune, care nu

14

poate fi altul decât cel de 18 luni, reglementat de dispoziţiile art. 506 din Codul de procedura penala

de la 1968, în vigoare la acea data. Nu poate fi luat în considerare termenul de prescripţie de 6 luni,

prevăzut de art. 541 din NCPC, întrucât aceste dispoziţii legale au intrat în vigoare abia la data de

01. 02. 2014, ele neputând retroactiva; în ce priveste normele care reglementează condiţiile

prescripţiei, care au caracterul unor norme de drept substanţial, este aplicabila regula tempus regit

actum.

Acţiunea de faţă a fost înregistrata pe rolul instanţei la data de 24.01.2014, fiind expediata

prin posta la 20 01 2014, astfel ca de la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive de

anulare a mandatelor de arestare emise pe numele reclamantului, respectiv 19.07.2012, pana la

aceasta data nu s-a împlinit termenul de prescripţie de 18 luni, iar reclamantul a formulat acţiunea

pentru repararea pagubei în interiorul termenului de 18 luni prevăzut de lege.

Pe fondul cauzei, Tribunalul a avut în vedere că temeiul de drept al acţiunii reclamantului îl

constituie dispoziţiile art. 504 alin 4 Cod procedură penală, art. 505 Cod procedură penală și art.

506 Cod procedură penală.

Cum procesul pendinte a început anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedura

penala, în cauza sunt aplicabile dispoziţiile legii vechi.

Procesul civil, fiind un proces al intereselor private, este guvernat de principiul

disponibilităţii, reclamantul fiind cel care fixează cadrul procesual în toate elementele sale: părţi,

obiect, temei juridic, iar instanţa de judecata este ţinuta sa îl respecte.

Potrivit art. 504 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, are dreptul la repararea pagubei,

persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate, ori căreia i s-a restrâns

libertatea, în mod nelegal.

Privarea sau restrângerea de libertate trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a

procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a

procurorului de scoatere de sub urmărire penală, sau de încetare a urmării penale pentru cauza

prevăzută de art. 10 alin. 1 lit. j, ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau

restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a

procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j.

Astfel, alineatul 3 al art. 504 Cod procedură penală prevede cinci moduri în care se poate

stabili privarea nelegală de libertate, şi anume: 1) ordonanţa procurorului de revocare a măsurii

privative sau restrictive de libertate; 2) ordonanţa procurorului de scoatere de sub urmărire penală

sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j); 3) hotărâre a

instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, 4) prin hotărâre definitivă de

achitare; 5) hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin.

1 lit. j).

Or, niciuna dintre aceste situaţii nu se regăseşte în cauza de fata.

Art. 504 Cod procedură penală mai prevede, în alin 4, ca are dreptul la repararea pagubei

persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripţia, amnistia sau

dezincriminarea faptei.

Aşadar, textul legal stabileşte ca sunt îndreptăţite la repararea pagubei în temeiul acestor

dispoziţii speciale numai persoanele private de libertate după ce a intervenit prescripţia faptei, nu

și persoanele private de libertate după ce a intervenit prescripţia executării pedepsei, cum este

situaţia în speţă.

Cu alte cuvinte, situaţia de fapt din cauza de faţă nu se încadrează în ipoteza cuprinsa în

norma speciala ce constituie temeiul de drept al acţiunii reclamantului, aceea a privării de libertate

după ce a intervenit prescripţia faptei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul F.D. criticând-o pentru nelegalitate

şi netemeinicie.

În motivarea apelului a arătat că prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul

Judecătoriei Craiova la data de 24.01.2014 sub numărul 2234/215/2014, a solicitat instanţei ca prin

hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea intimatului-pârât Statul Român prin Ministerul

15

Finanţelor Publice la plata sumei de 50.000 lei reprezentând daune morale şi materiale, precum şi la

plata cheltuielilor de judecată.

Arată că în motivarea cererii a învederat instanţei de fond că prin sentinţa penală

nr.3564/27.08.2002 pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul nr.14433/2002, apelantul-

reclamant a fost condamnat la pedeapsa de 3ani închisoare pentru săvârşirea a două infracţiuni

prevăzute de art. 26 Cod penal raportat la art. 208, 209 lit. a, g, i, Cod penal, iar în temeiul art.81

Cod penal, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate pe durata termenului

de încercare de 5 ani.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Craiova, iar

Tribunalul Dolj prin decizia penală nr.1015/10.12.2002 pronunţată în dosarul nr.9456/P/2002, a

admis apelul cu privire la modalitatea de executare a pedepsei, aplicând dispoziţiile art.64, 71 Cod

penal, urmând ca acesta să execute pedeapsa de 3 ani închisoare cu executare.

Arată că în perioada în care se afla în Spania împreună cu familia sa, pe numele apelantului-

reclamant F.D., s-a emis Mandatul european de arestare nr.26/06.03.2009 iar la data de 14.10.2009

a fost emis Mandatul de urmărire internaţionala nr. 30/2009.

Întrucât, mandatul european de arestare nr. 26/2009 a fost transmis prin difuzare, acesta

neavând efect întreruptiv de prescripţie a executării pedepsei, apelantul a formulat în anul 2011 o

cerere prin care a solicitat să se constate ca fiind prescrisă executarea pedepsei aplicate prin sentința

penală 3564/27.08.2002 a Judecătoriei Craiova, definitivă prin decizia penală 1015/10.12.2002

pronunţată de către Tribunalul Dolj, având în vedere că în cauză erau îndeplinite condiţiile

prevăzute de art. 126 lit. b Cod penal iar până la aceea dată nu se începuse procedura extrădării

active.

Analizând contestaţia la executare formulată, Judecătoria Craiova prin Sentinţa penală nr.

1656/ 16.06.2011 pronunţată în dosarul nr. 12417/215/2011, a respins contestaţia iar Tribunalul

Dolj, în calea de atac a recursului a menţinut hotărârea instanţei de fond pronunţând în acest sens

sentinţa penală nr. 473/23.09.2011.

Ulterior, la data de 28.02.2012 a revenit în România deşi se împlinise termenul de prescripţie

a executării pedepsei la data de 10.12.2010, a fost reţinut de către organele de poliţie de pe aeroport,

motivat de faptul că are un mandat de executare a pedepsei de 3 ani închisoare aplicată prin sentinţa

penală nr. 3564/27.08.2002 a Judecătoriei Craiova, rămasă definitivă la data de 10.12.2002 prin

decizia penală nr. 1015 pronunţată de Tribunalul Dolj.

La data de 28.03.2012, apelantul a formulat o altă cerere având ca obiect „contestaţie la

executare", cererea fiind înregistrată la Judecătoria Craiova sub nr. 7500/215/2012, prin care a

solicitat instanţei ca în baza art. 461 Cod procedură penală şi art. 126 lit. b Cod penal, să admită

cererea şi să constate intervenită prescripţia executării pedepsei de 3 ani închisoare.

Prin Sentinţa penală nr. 1591/18.05.2012 pronunţată de Judecătoria Craiova, a fost respinsă

contestaţia la executare iar în urma recursului declarat, Tribunalul Dolj, prin decizia penală

nr.389/19.07.2012 a admis recursul, a casat hotărârea instanţei de fond şi rejudecând, a dispus admiterea

contestaţiei la executare întrucât în cauză a intervenit prescripţia executării pedepsei, anularea

mandatului de executare a pedepsei, anularea mandatului de executare a pedepsei nr. 4673/16.12.2002,

retragerea mandatului european de arestare nr. 26/06.03.2009 şi a mandatului de urmărire

internaţională nr. 30/14.10.2009.

De asemenea, apelantul-reclamant a învederat instanţei de fond faptul că, durata încarcerării

sale a fost de 4 luni şi 20 de zile, începând cu data de 28 februarie 2012 şi până la data de 19 iulie

2012 iar datorită faptului că a fost reţinut în baza unui mandat a cărei executare se prescrisese încă

din data de 10.12.2010, a produs o suferinţă enormă atât apelantului cât şi familiei sale, în această

perioadă fiind expuşi unui stres prelungit dar şi unui şoc psihic, având în vedere că a fost arestat în mod

nelegal şi nejustificat.

Mai mult decât atât, datorită arestării sale nelegale şi-a pierdut locurile de muncă şi implicit nu

şi-a mai putut achita ratele la bancă pierzându-şi şi locuinţa.

16

Prin sentinţa civilă nr.7991 din data de 02.06.2014 pronunţată în Dosarul nr. 2234/215/2014,

Judecătoria Craiova a admis excepţia necompetenţei materiale invocată de către pârât şi a declinat

cauza spre soluţionare Tribunalului Dolj.

Analizând actele şi lucrările dosarului nr.9557/63/2014 Tribunalul Dolj, deşi a reţinut aceeaşi

stare de fapt ca şi cea descrisă de către el, a respins în mod netemeinic şi nelegal acţiunea formulată.

Consideră că sentinţa civilă apelată, pronunţată de către Tribunalul Dolj este netemeinica şi

nelegală fiind nemotivată, întrucât aşa cum rezultă din analiza acesteia, instanţa de fond constatat în

mod greşit faptul că, privarea de libertate a sa după ce a intervenit prescripţia executării pedepsei,

nu se încadrează în cazurile prevăzute de lege şi fără a motiva în vreun fel soluţia dispusa în cauză

s-a limitat la a menţiona în cuprinsul acesteia dispoziţiile art. 504 din codul de procedura penala

anterior.

Practic hotărârea instanţei de fond este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii faţă de

întreaga situaţie de fapt deoarece prin sentinţa atacată, Tribunalul Dolj în mod eronat a respins

acţiunea formulată considerând că „în cauza nu se regăseşte niciuna dintre situaţiile prevăzute de

dispoziţiile art. 504 alin. 3 din vechiul cod de procedură penală".

Ori, în speţă, în situaţia în care s-ar admite faptul că nu sunt incidente dispoziţiile art. 504

alin. 3 din Codul de procedură penală anterior, deoarece apelantul nu deţine o hotărâre de achitare

sau o ordonanţă a procurorului dintre cele prevăzute de textul arătat, având în vedere că în cererea

de chemare în judecată a fost invocată şi incidenţa art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor

Omului, în raport de acest temei juridic, instanţa era obligata să stabilească daca prevederile

Convenţiei sunt aplicabile raportului juridic dedus judecăţii din punct vedere ratione temporis, iar în

caz afirmativ să pună în discuţie îndeplinirea condiţiilor textului menţionat, cât şi fundamentarea

răspunderii pentru daunele materiale şi morale solicitate.

Având în vedere că instanţa de fond nu a procedat în acest mod şi fără să intre în cercetarea

fondului a respins acţiunea formulată, fiind astfel încălcat principiul rolului activ al judecătorului

reglementat de dispoziţiile procedurale civile cât şi principiul disponibilităţii ce

guvernează procesul civil, lipsindu-l în acest fel pe apelantul-reclamant de dreptul la un proces

echitabil…a cauzei sale, de către o instanţă…care va hotărî…asupra încălcării drepturilor şi

obligaţiilor sale cu caracter civil…‖.

Mai mult decât atât, instanţa de fond a apreciat greşit şi cu privire la admisibilitatea cererii

prin raportare la dispoziţiile art. 504 alin. 4 din vechiul cod de procedură penală, considerând că

„textul legal stabileşte că sunt îndreptăţite la repararea pagubei în temeiul acestor dispoziţii speciale

numai persoanele private de libertate după ce a intervenit prescripţia faptei, nu şi persoanele private

de libertate după ce a intervenit prescripţia executării pedepsei", cum este situaţia în speţa de faţă.

Astfel, din analiza dispoziţiilor art. 504 alin. 4 vechiul cod d procedură penală raportat la

dispoziţiile art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (dispoziţii legale invocate de către

apelantul reclamant în cuprinsul cererii introductive), se desprinde concluzia potrivit căreia, dreptul

la despăgubiri în situaţia lipsirii nelegale de libertate este garantat iar condiţionarea acordării de

despăgubiri face referire doar la existenţa unei arestări nelegale.

Prin urmare, are dreptul la repararea pagubei suferite şi persoana care a fost privată de libertate

după ce a intervenit prescripţia executări pedepsei, situaţie în care se află apelantul-reclamant F.D.

Ori, în acest context, autorităţile naţionale sunt cele care trebuie să facă dovada motivelor

temeinice care justifică privarea de libertate a unei persoane şi în nici un caz sarcina probei nu

incumbă persoanei arestate pe nedrept (jurisprudenţa CEDO, cauza Ilijcov c. Bulgariei).

Având în vedere faptul că arestarea apelantului-reclamant a fost dispusă după ce în cauză a

intervenit prescripţia executării pedepsei, care s-a împlinit la data de 10.12.2010, ar fi trebuit să

conducă la concluzia că acest aspect contravine dispoziţiilor art. 5 din Convenţie şi pe cale de

consecinţa, instanţa de fond trebuia să admită cererea formulată şi să oblige intimatul-pârât la

repararea prejudiciului cauzat de eroarea judiciară. De altfel, acelaşi gen de eroare judiciară a

determinat şi prima condamnare a României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cazul

Pantea c. României, prin hotărârea din data de 3 iunie 2003.

17

De asemenea, consideră că instanţa a încălcat şi dreptul la apărare al subscrisei întrucât a

respins toate probatoriile solicitate prin cererea de chemare în judecată fără să motive în vreun fel

respingerea tuturor probatoriilor.

Consideră că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege iar situaţia sa se

încadrează în cazurile limitativ prevăzute de dispoziţiile Codului Penal anterior privind repararea

pagubei materiale sau a daunei morale provocate ca urmare a lipsirii sale de libertate în condiţiile în

care se prescrisese executare pedepsei.

Practic prin înscrisurile depuse şi probatoriile solicitate a făcut dovada pagubei suferite,

reprezentând imposibilitatea de a încasa un venit lunar conform pregătirii sale profesionale de la data

arestării şi până la data reangajării, faptul că şi-a pierdut locuinţa, precum şi dreptul la daunele

morale suferite de el şi de familia sa.

Dreptul la despăgubire este justificat și de durata procedurii, care nu a fost una rezonabilă

fiind nevoie de formularea a doua contestaţii la executare pentru a se constata prescrierea executării

pedepsei care intervenise deja la data de 10.12.2010, aşa cum a constatat și Tribunalul Dolj prin

Decizia Penala nr. 389/2012 situaţie fata de care arestarea sa după aceasta data este în mod evident

nelegala.

Perioada de arest din tara, de 4 luni și 20 de zile, a avut repercusiuni negative asupra vieţii

private a sa, pe plan profesional și social, ceea ce a dus și la o încălcare a art. 8 din Convenţia

Europeana aspecte pe care instanţa de fond nu le-a analizat, hotărârea fiind și nemotivată.

De altfel instanţa de fond nu a analizat nici faptul dovedit cu înscrisuri că la momentul la

care a fost arestat în Spania ca urmare a mandatului european emis prin difuzare de autorităţile din

România, după promovarea primei contestaţii la executare moment la care executarea pedepsei era

deja prescrisă, având în derulare un credit ipotecar încheiat cu Banca Castilla la Mancha, în valoare

52.229,80 Euro folosit pentru cumpărarea unei locuinţe pentru el şi familia sa.

Ca urmare a arestării sale nelegale, familia compusa din soţie: fiice minore a fost în

imposibilitate de a mai realiza venituri pentru a putea achita ratele la acest credit, banca procedând

la executarea silită a sa prin executarea ipotecii asupra casei în care locuieşte familia sa.

Ulterior după eliberarea sa, cu toate eforturile făcute pentru reeşalonare a creditului în

încercarea de a-şi salva casa, banca nu acceptat o reeşalonare întrucât procedase deja la declararea

scadenţei anticipate a creditului și la punerea în executare a imobilului care constituia singura

locuinţa a sa și a familiei sale.

De altfel, la momentul arestării sale nelegale, conform Raportului de vechime de munca

eliberat de Guvernul Spaniei - Ministerul Muncii Asigurărilor sociale, el figura în situaţia de angajat

în sistemul Asigurărilor sociale timp de 2.283 de zile (6 ani, 3 luni și 2 zile).

Din Rezoluţia cu privire la recunoaşterea anularii înregistrării în sistemul de asigurări

sociale eliberata de Ministerul Muncii și Asigurările sociale din Spania reiese ca a fost scos din

evidentele de plătitor la asigurările sociale (angajat) la data de 29.02.2012 ca urmare a arestării sale

la data de 28.02.2012 fapt ce demonstrează indubitabil ca la momentul arestării sale nelegale era

angajat şi realiza venituri înregistrate la autorităţile spaniole.

În aceste condiţii este evident și dovedit prejudiciul material suferit de el, iar instanţa de

fond nu a motivat în niciun fel de ce a înlăturat toate apărările sale.

În ceea ce priveşte daunele morale, suferinţele sale și ale familie sale (soţia și 2 fiice

minore) sunt dovedite cu acte medicale pe care instanţa a refuzat sa le primească la dosar alături de

toate probatoriile solicitate de noi în acest fel încălcându-i dreptul la apărare.

Deşi prin cererea de chemare în judecata a solicitat proba cu înscrisuri și deşi în cursul

procesului a solicitat sa i se încuviinţeze și sa i se permită sa depună la dosar în scop probator mai

multe înscrisuri care provin de la autorităţile din Spania, instanţa a refuzat în mod nejustificat aceste

solicitări.

Principiul garantării dreptului la apărare este de ordin constituţional, fiind consacrat prin art.

24 al Legii fundamentale şi depăşeşte interesul părţilor întrucât respectarea sa tinde la aflarea

adevărului în procesul civil, încălcarea lui atrăgând casarea hotărârii.

18

Faţă de respingerea nejustificata a probatoriului solicitat, consideră ca a fost încălcat dreptul

la apărare prevăzut în Convenţia Europeana a Drepturilor Omului.

Consideră că, aşa cum a arătat şi în acţiunea introductivă, cazul care îi dă dreptul la

repararea pagubei şi care se regăseşte în speţă este acela care vizează privarea de libertate în mod

nelegal după ce a intervenit prescripţia executării pedepsei şi nu acela de tergiversare a procesului

penal sau a arestării preventive - aşa cum reiese din considerentele hotărârii apelate.

De asemenea, jurisprudenţa CEDO a statuat faptul că legea prevede că o persoană are dreptul la

repararea pagubei suferite dacă a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripţia executării

pedepsei, situaţie în care se află „iar autorităţile naţionale sunt cele trebuie să facă dovada motivelor

temeinice care justifică privarea de libertate a unei persoane şi în niciun caz sarcina probei nu

incumbă persoanei arestate pe nedrept (jurisprudenţa CEDO, cauza Ilijkov c. Bulgariei)".

Faţă de toate aceste aspecte, consideră că apelul formulat este întemeiat, motiv pentru care

solicită admiterea acestuia.

În sprijinul cererii înţelege să se folosească de proba cu înscrisuri şi martori.

Fată de cele de mai sus solicită:

a) în temeiul art. 480 alin. 2 Cod procedură penală, admiterea apelului şi desfiinţarea Sentinţei

civile nr. 439 din data de 24 octombrie 2014 ca fiind nelegală şi netemeinică;

b) admiterea cererii de chemare în judecată aşa cum a fost formulată şi să se dispună obligarea

intimatului-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 50.000 lei

reprezentând daune morale şi materiale, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 27.02.2015 intimata Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova a

depus întâmpinare, solicitând respingerea apelului şi menţinerea hotărârii instanţei de fond ca fiind

temeinică şi legală pentru următoarele considerente :

Prin motivele de apel formulate reclamantul apelant critica soluţia instanţei de fond care a

apreciat ca situaţia de fapt nu se încadrează în norma speciala ce constituie temeiul de drept al

cererii formulate, aceea a privării de libertate după ce a intervenit prescripţia.

Apreciază ca în mod corect instanţa de fond a reţinut ca dispoziţiile art.504 Cod procedură

penală - prevede la alin 4, ca are dreptul la repararea pagubei persoana care a fost privată de

libertate după ce a intervenit prescripţia, amnistia sau dezincriminarea faptei.

În temeiul acestor dispoziţii, numai persoanele private de libertate după ce a intervenit

prescripţia faptei, şi nu persoanele private de libertate după ce a intervenit prescripţia executării

pedepsei, cum este cazul în speţa de fata, sunt îndreptăţite la repararea pagubei.

Temeiul de drept invocat de reclamant îl reprezintă dispoziţiile art. 504 Cod procedura

penala, text de lege unde se menţionează în mod expres care sunt cazurile care dau dreptul la

repararea pagubei: "Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a

pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.

Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de

libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită,după caz, prin

ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de ordonanţă a procurorului

de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art.

10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de

libertate, prin hotărâre definitivă de achitare, sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului

penal pentru cauza prevăzută în art.10 alin. 1 lit. j).

Are drept la repararea pagubei suferite şi persoana care a fost privată de libertate după ce a

intervenit prescripţia, amnistia sau dezincriminarea faptei."

Curtea Constituţionala a admis ca anumite infracţiuni, prin gravitatea lor şi prin reacţia

publica la săvârşirea lor, pot da naştere unui pericol pentru ordinea publică care să justifice

arestarea preventiva, cel puţin pentru o perioada de timp .

Alături de condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale ale art. 148 Cod procedură penală care

justifica măsura arestării preventive analizate prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a

19

Drepturilor Omului, este necesara respectarea drepturilor persoanei în raport de care se va analiza

legalitatea măsurii de privare de libertate..

Respectarea acestui criteriu se impune, pentru motivul ca suma de bani acordată cu scopul

acoperirii prejudiciului moral, trebuie sa fie justa, echitabila și nu exagerată, ţinându-se cont de

criteriul gravitaţii prejudiciului moral. Apreciind în concret gravitatea prejudiciului moral, în

materia acordării daunelor morale se poate spune că un prejudiciu moral grav este atunci când

constă în alterarea gravă a integrităţii fizice sau mentale a persoanei vătămate, a capacităţii sale de

muncă, sau atunci când este extrem de importantă valoarea morală căreia i se aduce atingere.

Apelantul-reclamant apreciază că instanţa de fond a încălcat dreptul său la apărare întrucât

a respins toate probatoriile solicitate prin cererea de chemare în judecată.

Dispoziţiile art.425, alin.(1) lit. b Cod procedură civilă nu se referă doar la necesitatea

redactării motivelor de fapt şi de drept care „au format convingerea instanţei‖, sau a celor care au

înlăturat cererile părţilor.

Prin urmare, instanţa trebuie să se refere în motivare la toate capetele de cerere formulate şi

la considerentele pentru care s-au respins unele cereri, să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut

prin acţiune şi asupra tuturor mijloacelor ce au stat la temelia pretenţiilor ridicate de părţi.

Aceasta nu înseamnă însă că instanţa trebuie să răspundă şi la toate argumentele folosite de

părţi pentru susţinerea pretenţiilor lor.

Cu toate acestea motivarea trebuie să fie deopotrivă în strictă concordanţă cu măsurile luate

de instanţă prin dispozitiv, scopul motivării fiind tocmai acela de a fundamenta şi explica măsurile

adoptate de instanţă. Motivarea trebuie să fie „pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă,

convingătoare şi accesibilă „ sau că ea trebuie să fie clară şi simplă, precisă, concisă şi fermă, să

aibă putere de convingere, să se înfăţişeze într-o asemenea manieră încât să corespundă

imperativelor logicii.

Aceasta înseamnă că motivele invocate de instanţă nu trebuie să fie contradictorii sau

dubitative, ele trebuie să ofere părţilor şi instanţelor de control judiciar o înlănţuire logică a faptelor

şi regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.

Un alt aspect criticat prin motivele de apel formulate este acela ca instanţa de fond nu s-a

pronunţat în ceea ce priveşte prejudiciul moral

Instanţa de fond nu a analizat acest capăt de cerere deoarece în considerentele hotărârii a

reţinut ca în cauza cererea nu se încadrează în norma de drept invocată, respectiv art. 504 cp, în

cauza intervenind prescripţia executării pedepsei, nu a executării faptei aşa cum prevede textul de

lege.

Considera ca fiind îndeplinite condiţiile cerute de lege şi în consecinţa solicita instanţei de

apel sa constate ca are dreptul la acordarea de despăgubiri morale.

Apreciază ca daunele morale nu se stabilesc doar în funcţie de aprecierile subiective ale

persoanei supuse procedurii judiciare penale, relative la implicaţiile pe care masurile restrictive

penale ar fi avut asupra evoluţiei stării de sănătate și asupra capacităţii ori posibilităţii de a presta

activităţi generatoare de venituri materiale.

Reclamantul arata ca a fost privat de libertate pentru o perioada de 4 luni și 20 de zile,

reţinut în baza unui mandat a cărei executare se prescrisese încă din 10.12.2010, fapt care a generat

un prejudiciu moral semnificativ, în această perioada fiind supus unui stres prelungit. Sub acest

aspect apreciază ca reclamantul trebuia sa dovedească faptul ca prin măsura luata pe nedrept i-a fost

lezată personalitatea umana peste limita normală ori reclamantul sa fie o personalitate în domeniul

public, social sau artistic. Acest aspect nu se confirmă în cauza de faţă având în vedere ca

reclamantul nu se încadrează în niciuna dintre aceste categorii.

În speţa, pericolul social potenţial se apreciază în raport de comportamentul inculpatului,

reacţia opiniei publice, rezonanta faptelor comise. în speţa, pericolul social potenţial se apreciază în

raport de comportamentul inculpatului, reacţia opiniei publice, rezonanţa faptelor comise.

20

Nici una dintre aceste susţineri nu a fost dovedită cu probe, simpla afirmaţie a acestuia nu

face dovada că prejudiciul creat se datorează măsurii nelegale luate asupra sa, sau a fost generat de

împrejurări cu totul străine de susţinerile sale.

Reclamantul nu a depus nici un act din care să rezulte ce venituri obţinea din obligaţiile

contractuale pe care susţine că le avea cu o bancă din Spania, dacă avea o calificare în această

materie, dacă avea un contract de muncă legal cu banca la care susţine ca îşi desfăşura activitatea.

De asemenea se impunea ca reclamantul sa facă dovada ca banca a recurs la executarea silita

a imobilului în care locuia împreuna cu familia, care este motivul pentru care s-a ajuns la aplicarea

unei astfel de masuri și daca acesta are legătura cu măsura nelegală luată asupra reclamantului.

Stabilirea întinderii daunelor morale în cazul răspunderii statului pentru erori judiciare este

netăgăduit condiţionată de respectarea principiului acordării unei juste despăgubiri.

Prin urmare, nu se poate analiza latura subiectivă a stării de fapt care a generat prejudiciul

moral, atâta timp cât nu avem la dispoziţie criterii la care ne putem raporta cu privire la evaluarea

impactului moral asupra celui care se consideră îndreptăţit să formuleze o astfel de cerere, nu poate

fi justificată.

Astfel, potrivit ari. 1169 Cod civil: "Cel ce face o propunere înainte să o dovedească, sarcina

probei referitoare la existenţa răspunderii civile victimei prejudiciului deoarece ea este aceea care

reclamă ceva în faţa justiţiei.

Raportat la textul de lege mai sus menţionat, apreciază că reclamantul trebuie să facă

dovada atât a prejudiciului cât şi a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu

şi a vinovăţiei. Literatura de specialitate prevede că nu va fi angajată răspunderea civilă delictuală,

daca fapta ilicită nu a cauzat un prejudiciu patrimonial. Prejudiciul suferit de reclamanţi trebuie să

întrunească condiţiile prevăzute pentru angajarea răspunderii civile delictuale: să fie real, cert şi

dovedit.

Conform jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia Civilă, respectiv Decizia

civilă nr. 4458 din 27 mai 2005, pronunţată în dosarul nr. 9924/2005, reţine împrejurarea că „la

cuantificarea prejudiciului moral este de reţinut că supusă unor criterii legale de determinare.

La stabilirea prejudiciului trebuie avute în vedere o serie de criterii, cum ar fi consecinţele

negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în

care acestea au fost lezate şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în

care i-a fost afectată situaţia materială și familială, profesională şi socială.

Pentru ca instanţa să poată aplica aceste criterii, apare necesar ca cel ce pretinde daune morale

să producă un minim de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile

nepatrimoniale ocrotite prin Constituţie i-au fost afectate prin măsura preventivă ilegală și pe cale

de consecinţă să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze

prejudiciul, acestea neputând excede noţiunii de „satisfacţie echitabilă‖ consacrată de practica Curţii

Europene în aplicarea art. 5 din CEDO.

În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât

un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune,

imposibil de a fi echivalate bănesc. Prin urmare, trebuie evaluată despăgubirea care vine să

compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente a unui prejudiciu nepatrimonial include o

doză apreciabilă de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea care vine să compenseze

prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanţa prejudiciului

moral sub aspectul importanţei valorii morale lezate. Acest cuantum nu presupune stabilirea

„preţului‖ suferinţelor fizice şi psihice ale reclamantului, ci înseamnă aprecierea multilaterală a

tuturor consecinţelor negative ale prejudiciului şi implicaţiile acestora pe toate planurile vieţii sale

sociale.

Astfel, instanţa trebuie să analizeze cererea reclamantului raportat la toate aceste criterii, în

sensul că nu este suficient să analizeze numai consecinţele negative ale aplicării măsurii nelegale, ci

şi legătura de cauzalitate dintre acestea şi implicaţiile acestora pe plan social şi profesional.

21

Este de principiu de observat că, diferit de situaţia daunelor materiale când întinderea lor se

stabileşte precis, matematic, pe baza probelor administrate în cauza, în cazul daunelor morale

funcţionează reguli și criterii specifice diferite, întinderea acestor daune fiind determinată prin

apreciere, în temeiul unei motivaţii și a unor argumente ce trebuie clar exprimate. Desigur,

argumentele și motivaţia menţionate nu operează cu elemente matematice, precise, probate ca atare,

ca în cazul daunelor materiale, ceea ce nu înseamnă că în materia daunelor morale funcţionează

libera apreciere, fără o baza raţională de explicaţie care sa dea și posibilitatea unui control, în

sistemul legal al controlului judiciar.

Chiar daca cuantumul prejudiciul moral este lăsat la aprecierea instanţelor, fără a exista

criterii precise şi exacte de acordare, opinează în sensul ca acest fapt nu justifica arbitrariul în

procesul de cuantificare, și nici pronunţarea unei soluţii cu încălcarea tuturor normelor de drept

procesual referitoare la probaţiune, criteriile de stabilire a daunelor fiind cel prevăzut la art. 505 (1)

Cod procedura penală.

Această aptitudine a instanţei de judecata trebuie exercitata în limitele analizării de către

aceasta a unui probatoriu, pertinent și util cauzei, care să dovedească cuantumul prejudiciului

moral, şi nu în lipsa acestuia, în ultima situaţie, hotărârea devenind susceptibilă de a fi criticata sub

aspectul legalităţii.

Aprecierea asupra cuantumului moral suferit de o persoana nu se poate face prin analogie cu

alte situaţii reţinute în practica judiciara a instanţelor naţionale sau europene, pentru că deşi

criteriile de analiză a prejudiciului moral sunt criterii obiective, evaluarea lor se face prin raportare

la fiecare individ, percepţia consecinţelor morale sau ale încălcării drepturilor fundamentale fiind o

chestiune care se verifica diferit de la o persoana la alta.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că în cazurile de violare a art. 5 paragraful I

al Convenţiei, privind privarea nelegala de libertate, sunt întemeiate cererile de acordare a

despăgubirilor băneşti privind prejudiciul produs victimei, material şi moral pe perioada detenţiei

nelegale nu şi pe perioada cât s-a derulat procesul.

Astfel, Statul Roman este ţinut sa răspundă numai pentru prejudiciul creat pe perioada

reţinerii și arestării preventive, pentru restul pretenţiilor nu exista material probator, cu precizarea

ca sarcina probei revine reclamantului.

În consecinţă nu se pot acorda despăgubiri pentru erorile judiciare săvârşite pe perioada

desfăşurării procesului penal, nici în faza de urmărire penală, nici în cea de judecată.

De asemenea, art. 504 Cod procedură penală circumscrie daunele morale şi materiale la

prejudiciile cauzate de eroarea judiciară, şi nu la evenimente, fapte şi lucruri ulterioare sau care

exced erorii judiciare.

Derularea procesului penal reprezintă o cauză licită pentru care Statul nu poate fi ţinut să

răspundă, indiferent de consecinţele pe plan moral, fizic şi psihic pe care procesul penal le-ar fi

putut avea asupra reclamantului.

Sub acest aspect este de menţionat faptul că cererea de chemare în judecată este nedovedită.

Reclamantul înţelege astfel să redea în detaliu modalitatea de desfăşurare a cauzelor în care s-a

judecat, aspecte care nu au nici o relevanţă în soluţionarea prezentei cauze.

Invocă în acest sens decizia nr.4805/23.09.2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie în dosarul nr. 10979/118/2008 având ca obiect cererea privind acordarea de despăgubiri în

temeiul art. 504 Cod procedură penală.

În consecinţă, în raport de considerentele invocate mai sus solicită respingerea apelului

formulat