Receptare critică

Victoria DuȚu

Cu pseudonimul

Ilinca Nathanael

Un volum de cronici cu privire la operă.

Bucuresti 2020

©Victorita Dutu toate drepturile rezervate www.victoriadutu.com

victoritadutu@yahoo.com

victoritadutu@gmail.com

+40740.27.99.08

Victoria Milescu

Victoria Duţu - SPAŢII

Volumul de versuri Spaţii al Victoriei Duţu, profesoară de matematică

la un liceu din Bucureşti şi pictoriţă, este un debut onest, lucrat cu atenţie,

mizând pe o expresie sintetică, minimală, fără preţiozităţi, piste false,

supraexpuneri. Poemele, de mici dimensiuni, nu poartă titluri, ci sunt grupate

pe secţiuni care nu se deosebesc prea mult unele de altele, impresia generală

fiind de unitar, de întreg ce se susţine prin el însuşi, iradiind lumină, candoare,

speranţă. Fiecare piesă are frânturi de o sensibilă poeticitate:

„Atunci când se retrag apele, munţii.../ Când poţi să vezi cu claritate ce-ai

dorit/ Îţi vin/ În ajutor bucăţi de stea/ Şi prinzi cu mâna/ Frânturi de ceruri.”

Remarcabilă e o anume acurateţe a textului din care s-au eliminat

umbrele, dar fără ele e prea mult pustiu, iar asonanţele şi repetiţiile dau

muzicalitate versurilor îmbrăcând uneori un pretext minor. Eul liric

construieşte şi reconstruieşte în jurul propriului sine. Persoana întâi e un filtru

când entuziast, când înspăimântat, încheindu-şi aproape fiecare experienţă cu

o concluzie fermă: „Eu dorm,/ Nu-mi mai e frică de somn.”

Poeziile sunt prinse-n captivitatea unei scheme, având o punere în

ecuaţie şi o rezolvare fără echivoc ce le suprimă posibilitatea de a greşi mesajul

trimis dincolo de tuşul hârtiei, de aici previzibilitatea. Uneori, în

autoportretizări, tonul e frust până la o duritate opacizată dincolo de care

există puritatea nesupunerii:

„Sunt undeva departe,/ Dar depărtările astea/ Parcă ar fi aici/ Aici,

chiar aici,/ În inima mea/ Chiar aici, unde ar putea fi/ Scaunul acesta, masa

aceasta,/ Patul acesta pe care dorm.”

Victoria Duţu îşi cultivă talentul într-o manieră simplă, logică, aerată

poate până când va veni acel şuvoi prins în schema unei poezii cu început şi

sfârşit de maxim frison.

(Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2004)

Din volumul CRONICILE SUDULUI, de Victoria Milescu, Editura Sud, 2019.

Volumul de poeme ”Există un Tu”, este un poem interesant prin

tematica aleasă, originală, o configurare poetică de esență filosofică și religioasă, cu o încărcătură specială de iubire, tandrețe și smerenie închinată Divinității, totodată o geneză inedită a simbolurilor creației spirituale divine, chiar o invocare a binecuvântării. (A consemnat scriitoarea Eliza Roha)

Tema romanului "Gabriel" inspirată dintr-un caz real.

Nu te lăsa învins! Luptă! Viaţa învinge! Iubirea învinge! Rugăciunea învinge! Iubirea lui Dumnezeu e mai tare ca moartea. Maria a învins. Ea este simbolul victoriei. Copilul se vindecă şi trăieşte chiar dacă s-a născut bolnav. Maria iubeşe, şi-a refăcut viaţa cu Rafael, chiar dacă a fost părăsită în cele mai grele momente. Rafael a crezut cu toată tăria sufletului său în iubire şi a găsit-o, a găsit-o pe Maria, soţia lui pentru totdeauna.

Romanul „Gabriel” este un roman al victoriei prin credință şi al credinţei nestrămutate în victorie. Fii tu însuţi victorie asemenea lor.

Eliza Roha

Cronică la “Există un Tu”

VICTORIȚA DUȚU și filozofia credinței

Volumul de poeme ”Există un Tu”, publicat la Editura Betta, București, 2016, al tinerei prof. Victorița Duțu, o situează pe autoare într-o altă sferă a creației poetice, de esență filosofică și religioasă. Victorița Duțu, profesor de matematică la un liceu din București, cunoscută, deopotrivă, ca pictoriță, poetă, prozatoare, eseistă, realizator de emisiuni TV, implicată în diferite activități culturale și membră ale unor organisme internaționale, este o figură reprezentativă pentru noua generație de intelectuali-artiști, prin originalitatea creațiilor sale artistice, cu tematică filosofică și religioasă și îngemănează în complexitatea personalității sale mai multe coordonate, potrivit cu studiile urmate, în principal: facultatea de matematică, facultatea de filozofie, studii de artă plastică, masterate, diferite alte cursuri din sfera umanistă. Toate acestea sunt alăturate, îmbinate pe un fond de adânc sentiment religios datorat educației primite în familie.

Fiică de profesor și învățătoare, Victorița Duțu a manifestat de copil înclinații deosebite către literatură și pictură, către studiu și ortodoxie, reflectate mai apoi în creațiile sale plastice și literare. A obținut premii la concursuri literare din țară și străinătate, are numeroase tablouri expuse în muzee și galerii de pictură din țară și străinătate. Iată deci o personalitate complexă, tonică, ușor rebelă, deosebit de harnică și aplicată întrutotul pe activitățile cărora i s-a consacrat cu avântul nedisimulat al tinereții.

Consider noul volum editat un poem interesant prin tematica aleasă, originală, o configurare poetică de esență filosofică și religioasă, cu o încărcătură specială de iubire, tandrețe și smerenie închinată Divinității,

totodată o geneză inedită a simbolurilor creației spirituale divine, chiar o invocare a binecuvântării.

Deși structurat pe categorii de idei, poemul, o continuă rugă, este unitar și coerent prin înlănțuirea firească a simbolurilor spiritual-divine care-l compun, a relațiilor dintre acestea, totul trecut printr-o gândire personală despre viață și univers. Ca într-o simfonie a naturalității poetice, poemul începe direct, mărturisind credința în puterea tutelară asupra existenței materiale : ”Există un Tu”, adică există Dumnezeu care ”(…) pășește tăcut/către fiecare privire/către fiecare pas/și drumul lăsat/în urmă/devine lumină”; apoi ne poartă în ideea Infinitului ca ”(…) o gândire/o stare a minții/(…) Făcând loc/Luminii/Ca-n ziua dintâi.”, mai apoi atenția o focalizează asupra Omului”(…) cu sufletul Infinit/În infinitul/Tău”, urmând Lumina, Cosmosul, Cuvântul-”sămânță” ”Înfășat în lumină” sau ”Într-o taină/ascunsă/Ce se rostește/În interiorul/Trăirii/Făcând cu putință/Nașterea/Unui nou început.” Urmează Ideea, Locul – ”vâsla/Care mă poartă/Pe valuri”, timpul, sufletul ”Doar călător/Entitate ascunsă/Cu înveliș/Uimitor al materiei vii”, Gândul, Existența, Cerul – ”etern în lume” ca ”Drum de infinit” pentru că, așa după cum spune poeta, ”Mintea e cerul/Sufletului/În mersul său/Către cel ce a/Construit cerurile/Ca trepte de foc/Către El”, Piatra ”în temelie/Ca o oprire/De infinit”, Cunoașterea, Crezul ”lumii/Înfășurat/În idei”, zidirea ”În pașii/Făcuți ieri/Și pasul de mâine transformă/Lumea de azi/(…)În toate/Spre casă/Cuvânt”, Casa-cuvânt ”…de/Astăzi/E pământul/Întreg/Călător/În drumul/Neștiut/Al infinitului”, Casa eternă ”(…)Înfășurată-n/Lumina/Celui fără/De început”, Casa tatălui, Casa din cer, Noua casă, Înțelesurile ”Ca niște porți/Rotitoare spre cer”, entități spirituale dăruite lumii de absolutul superior – Dumnezeu – ”Tu cel ce ești/Din toate în tot/Marele Tu al ei.”

Nu eludează nici importanța materiei ”Concretul de aici/(…) Căutător de/Sens în lumina/Născută din/Lumina pură” și a dezvoltării neîntrerupte pentru că ”Fiecare/Treaptă/E o facere/La fel ca/ Facerea/Dintru început.” Ideea Dumnezeirii –”Puterea de-a privi/În cele ce sunt/Și-n tăria de-a fi/Ca la început/În lume”, a toate născute din vrerea și puterea sa – ”Lumea toată/E biserica Ta./Sufletul dănțuiește/În cele create/De Tine”, se repetă obsesiv, ca într-o litanie, ca o pioasă rugă înălțată și cuvânt de mulțumire adresat Divinității – ”ziditorul/Copacului” care ne-a creat și a creat spiritul însuflețitor al materiei. Copertele întâi și a patra sunt illustrate cu reproduceri după tablourile poetei. La o privire atentă vom descoperi concordanța dintre conceptul pictural și cel poetic. Victorița Dutu este o altfel de poetă, o altfel de

prozatoare, o altfel de pictoriță, de parcă ar veni dintr-o altă sferă a creației artistice, profund evlavioasă, dăruindu-ne lumina purității sufletești și a credinței de nestrămutat în Dumnezeu și puterea sa atotcreatoare. Poemul se dovedește a fi un veritabil concept, un mănunchi de meditații filosofico-religioase exprimate direct, sobru și reverențios - metafora fiind expresia poetică a gândului, un drum subtil al autocunoașterii - pornind de la ideea că omul este sămânță divină, creat după chipul și asemănarea creatorului. Poeta se înalță deasupra suferinței și bucuriei omenești, deasupra trăirii materiale ce-a fost și care va să fie, cu toate valențele puterii sale de înțelegere, aducând un omagiu, un cuvânt de mulțumire, mărturisitor dar și rugă de suflet, sinceră, adevărată, confirmând condiția superioară a intelectualului din toate timpurile, indiferent de ”vremuri”, care nu-și vede locul în afara credinței creștine, urmând tradiția de nestrămutat a neamului său. Eliza Roha, 18 martie 2016

Lucian Gruia

Cronica la „Există un Tu” - Poeme de Victorita Dutu

Victoriţa Duţu - Există un Tu (Ed. Betta, 2016) Victoriţa Duţa a absolvit Facultăţile de: Matematică (1995) şi Filosofie

(1999) din cadrul Universităţii “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Este profesoară de matematică pasionată de spaţiile infinit dimensionale şi pictoriţă cu numeroase expoziţii naţionale şi internaţionale. Tablorile sale şi romanul Gabriel (Ed. 2015), tratează teme religioase. Nici volumul de versuri Există un Tu (Ed. Betta, 2016), pe care-l comentez în continuare nu face excepţie, întregind trinitatea creaţiei Victoriţei Duţu.

Paul Valéry afirma că poezia e matematică şi metrica îl confirmă.

Victoriţa Duţu ca profesoară de matematică se apropie de oamenii de ştiinţă credincioşi. Şi sunt numeroşi. E suficient să-l amintim pe Albert Eistein. Credinţa lor apare în faţa problemelor teoretice insurmontabile. La Victoriţa Duţu, bănuiesc că religiozitatea se iveşte din pasiunea pentru spaţiile infinite. Infinitul devine principala caracteristică a lui Dumnezeu, atributele sale fiind nesfârşite. Demiurgul reprezintă metaforic osia lumii şi este apelat aparent familiar cu Tu, pornind de la sintagma “Ţie Doamne!”:

„Există un Tu/ în jurul căruia/ lumea se roteşte”.

Dumnezeu a creat lumea din logosul divin (cuvânt, gând, faptă). Logosul este un fruct semănat peste lumină, ce se hrăneşte din sine însuşi. “Cuvântul infinit/ Zideşte lumea”. Lumea este şi ea în prefacere infinită. Mintea noastră constituie cerul sufletului iar deasupra noastră Demirgul construieşte ceruri infinite suprapuse (ca spaţiile infinite din matematică). Şi omul are o latură infinită, sufletul nemuritor: “Omul ce/ Creşte în Tine/ Cu sufletul/ Infinit/ În infinitul/ Tău”.

Dumnezeu e mirele iar lumea mireasă. Biserica e şi ea mireasă aşa că lumea şi biserica devin sinonime. Biserica devine lume dacă ne amintim de ideea lui Blaga conform căreia, pereţii exteriori, pictaţi ca şi cei din interior, sacralizează ambientul. Tema principală a cărţii este desigur morală. Omul este un gol care se umple de cuvântul lui Dumnezeu şi de lumină. Dumnezeu îi insuflă bunătate, iubirea aproapelui şi toate virtuţile. Îi cere respectarea celor zece porunci.

Omul îşi împlineşte fiinţa personală în cuvântul Lui: “Cuvintele Tale/ Semănate în lume/ Au făcut să crească/ Mândre

grădini/ Prin care oamenii/ Tăi ce se hrănesc/ Din cuvintele Tale/ Să se bucure în/ Frumuseţea lor/ Că Tu eşti cu ei/ Şi ei îşi duc viaţa/ În Tine.”

Autorea are încredere că Dumnezeu va reîntoarce oamenii la dreapta credinţă şi lumea va fi mai bună:

“Tot ce e gând curat/ Este al Tău/ Tu curăţeşti lumea/ Prin cuvintele

Tale/ Şi tot ce-i pur/ La Tine se întoarce/ Neîntinat în/ Lume mergând/ Cu Tine de mână/ Ca la Tine să/ Revină mai pur/ Şi mai mare-i tăria/ De a fi în lume.”

Viaţa este un şir de iniţieri în drumul spre Dumnezeu. Treptele vieţii

reprezintă tot atâtea încercări spre dreapta credinţă. Poeta se imaginează călătorind cu pasărea gândului spre lumină. Zborul spre transcendent dă sensul vieţii. Sufletul e partea noastră de infinit: „Sufletul e la graniţa/ Dintre lumea finită/ De-aici şi lumea/ Infinită ce-l aşteaptă”.

Credinţa zideşte o casă care devine întreaga lume. Locuirea autentică

este religioasă. Lumea este minune divină. Cine are credinţă nu trebuie să se

teamă. Omul este : ”lumină/ îmbrăcată/ în cuvânt” din moment ce are spirit. Cuvânt e şi pasul lui Dumnezeu prin lume.

Volumul de versuri Există un Tu reprezintă un imn dedicat Creatorului, demarcaţiile cu trei puncte constituie momente de respiro în recitarea/citirea poemului fluviu. Stilul este direct, extatic, elocvent. Poeta constituie un caz aparte în peisajul liric contemporan. Credinţa în puterile infinite ale dumnezeirii o individualizează. Poeta afirmă că locuirea omului pe pamânt are sens dacă este întru Dumnezeu care reprezintă singura cale spre mântuire.

Victoriţa Duţu, prin volumul de versuri Există un Tu, îşi exprimă

credinţa că starea de normalitate, bazată pe dreapta credinţă, va reveni în viitor. Lucian Gruia Martie 2016

Lidia GROSU

Cronica la "Există un Tu" realizată de Lidia GROSU, poetă, critic literar

Poeta Victoriţa Duţu: Lecţia infiniturilor

Poeta, dar şi pictorul Victoriţa Duţu, pasionată de lumea exactă a spaţiilor infinit dimensionale, descoperă lumile din preajma acestora( „Acest infinit / E trăit cu /Putere / În cele ce sunt / Ale lumii ei / Mâna scrie / Cuvintele cheie / Şi sufletul / Cuprinde în el / Nesfârşirea / De infinit / Ce este pasul / Tău / Făcut în / Lumea celor ce / Sunt cu / Omul ce / Creşte în Tine / Cu sufletul / Infinit / În infinitul / Tău”(p.4), urmând calea indicată de vectorii pasionaţi şi de alte necunoscute, încărcătura lor, absolut misterioasă, fiind subordonată unei traiectorii a mişcării arbitrată de substraturile fiinţei şi a căror încoronare este asigurată de echivalenţi merituoşi în funcţionale definite de... emotivitate: „Acum infinitul este / Doar o gândire / o stare a minţii / Ce-şi făureşte căi / Şi infinitul pătrunde / În simţirea firii / Făcând loc / Liminii / ca-n ziua dintâi”(p.3).

Succesivitatea luminii este precumpănitoare. Este ceea ce îl incită pe

eul poetic, acesta păstrându-şi din umbră rolul de mediator al monologului/ meditaţiei asupra existenţei, dar oferind prioritate dialogului realizat prin intermediul pronumelui personal „Tu”, cu majusculă, la acelaşi caz nominativ declinat, a cărei valoare este una cu extensiune universală

– Tu-lumea; lumea Tu – pe drumul cu paşii-podoabă ai pomului vieţii ce nu-şi pierd din viabilitate: „Există un Tu / la care lumea să / privească / există un Tu / în jurul căruia / lumea se roteşte / El păşeşte tăcut / către fiecare privire / către fiecare pas / şi drumul lăsat / în urmă / devine lumină”, (p.2). În selectarea infinitului din infinit, „Tu eşti marele Tu / al lumii noi”, (p. 6), care deschide poarta spre veşnicie, sugerând asimilarea lecţiei ce necesită o continuă repetare: „Şi lumea / Cu omul din ea / Îşi găseşte / în Tine / Infinitul

său” (p.5). La hotarul dintre exactitate şi emotivitate, „Cuvântul infinit / Zideşte lumea” şi acesta, cu chipul aceluiaşi Tu, devine divinitate şi „Idee / izvorâtă / din rostirea ta / Către ceea ce este / să fie”(7). Autoritatea crepusculelor interioare cedează imensităţii cosmice („Scânteiază / apusul de soare / Parcă un alt soare / A răsărit...” (19)) „ce cuvântă / în lumea de aici / cuvintele / Lui / devenite miracol / al firii” , pentru că „El e Mirele lumii / Ce transformă / Lumea / în scântei de răsărit...”(p.8).

Plină de generozitatea purităţii Aceluia ce este Cuvânt, autoarea

Victoriţa Duţu transmite nenumăratelor rotaţii pe circumferinţă a cuvintelor neîntinate ale omului de creaţie cu claritatea pentru lecturarea semnelor convenţionale cu „cel mai înţeles preţ” – „inima alege după dragostea ei” – „către iubirea / celui ales să fie”. Sunt înţelesurile ce le propune lumii infiniturilor din infinit şi cu care se contopeşte poeta Victoriţa Duţu, sorbind din cupa împlinirii licoarea propriilor tălmăciri întru revigorarea grădinii din suflet (Port în mine / o grădină ascunsă / cuvintele Tale(p. 22)) –şi a devenirii acesteia Lumină a Celui de Sus întru „veşnica binecuvântare / de a trăi / în lumea Lui / restaurată în sărbătoare”. Hologramă a cuvântului, cu unul şi acelaşi titlu intuit pentru fiecare poem– „Omagiu cuvântului” –, citită de la început spre sfârşit ori viceversa, poezia Victoriţei Duţu este o curgere într-o singură direcţie – în cea în care „Pasul tău a devenit în lume Cuvânt”(88) spre „ziua cea de la începuturi”(85)– , dar şi asigurare că omul de creaţie simte, respiră, activează, există prin cuvânt, chemările interioare fiind o năucitoare dorinţă de recapitulare a sensurilor (”El te învaţă / Tăcut / Cât de mare / Este fiecare / Punct al trăirii / Şi te aşteaptă / Să îl păşeşti / Transformându-l în curgerea lui / În drumul / Căutător de / Sens în lumina / Născută din / Lumina pură”, (p. 79)) întru redescoperirea dintotdeauna a spaţiului infinit confortabil pentru „Locuirea Gândului tău / În minunea de a fi / La tine / Acasă / Acasă cu El”(82) ” Lidia GROSU, poetă, critic literar, Chişinău, 2016

Lucian Gruia

Cronica la romanul "Gabriel"

Victoriţa Duţu – Gabriel (Ed. Carolina, Cluj-Napoca, 2015) Victoriţa Duţa a absolvit Facultăţile de: Matematică (1995) şi Filosofie

(1999) din cadrul Universităţii “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Este profesor de matematică şi pictoriţă cu numeroase expoziţii naţionale şi internaţionale. Tablorile sale reprezintă astre, cruci, pe Iisus răstignit, pe fecioara Maria, pomi din grădina Raiului etc, toate având un bogat fundal celest. De altfel, unul din personajele principale ale romanului Gabriel (Ed. Carolina, Cluj-Napoca, 2015), pe care îl comentez în continuare, Maria şi ea pictoriţă, afirmă că cel mai important lucru pentru artistul plastic este să reprezinte cerul specific modelului. Cu alte cuvinte, pictorul trebuie să caute relaţia omului cu transcendentul: “Da, eu cred că un artist adevărat asta ar trebui să facă, să aducă cerul pe pânzele lui ca să-l arate oamenilor. Da, oamenii de acum au nevoie ce cer şi de lumină, (…) da, pentru că noi purtăm ceva ceresc în sufletul nostru care este nemărginit.” Din acest punct de vedere, Maria are chiar o relaţie specială cu Dumnezeu. Credinţa ei este supusă unor probe iniţiatice şi până la urmă învinge. A fost măritată cu Mihai, un bărbat egoist, preocupat în exclusivitate de propria-i carieră. Soţul nu se preocupa nici de ea şi nici de fiul lor, Gabriel, născut fără esofag şi supus unor numeroase intervenţii chirurgicale. Urmează divorţul, după ce, colac peste pupăză, soţul îşi îmbolnăveşte soţia cu o boală venerică, iar aceasta, prin laptele supt, îi transmite microbul şi micuţului Gabriel.

După aceste nenorociri, Rafael, un professor de matematică, o descoperă pe Maria, leşinată pe o bancă în parc, în apropierea Spitalului Universitar, unde îi era internat copilul, şi o duce la urgenţă. Dragostea lor se înfiripă la prima vedere. Rafael fiind şi el cast şi credincios, potrivirea lor va fi perfectă. Discuţiile dintre Maria şi Rafael abordează în special problemele condiţiei umane contemporane şi teme religioase.

Mihai, ateu prin excelenţă, sub impulsul dorului vrea să se apropie de familia pierdută dar se retrage sesizând armonia acesteia. Maria şi Rafael vor mai avea o fetiţă astfel că familia se împlineşte. Dincolo de întâmplările

dramatice, captivante sunt meditaţiile şi discuţiile dintre personaje, legate de problemele cotidiene şi religioase.

Pentru Maria şi Rafael, viaţa de astăzi este decăzută, valorile sunt răsturnate, morala desfiinţată, corupţia în floare, dragostea a devenit o marfă, ne îndreptăm spre distrugere. Mihai este personajul care ilustrează decăderea, el care îşi va înfiinţa o firmă prosperă îşi cheltuie banii pe aventuri nocturne şi se poartă urât cu angajaţii săi. Pentru el contează doar câştigul şi satisfacerea plăcerilor animalice. A ajuns în această stare întrucât nu a urmat preceptele religioase.

Maria şi Rafael, în contrapartidă, se vor împlini asculând de cele 10 porunci şi practicând iubirea de semeni. Rafael este profesor de matematică şi scrie şi el literatură ca şi autoarea. Maria care pictează şi Rafael care scrie reprezintă fiecare câte un alter ego al naratoarei. Prima carte a actantului va fi un succes.

Personajele Maria şi Mihai sunt construite antagonist, Maria este altruistă, bună, credincioasă, delicată şi dedicată familiei pe când Mihai este egoist, violent, ahtiat după bani, ateu.

Romanul este construit clasic, intriga o constituie nepotrivirea de carcter dintre Maria şi Mihai, punctul culminant îl reprezintă tentativa de sinucidere a Mariei care nu mai putea suporta situaţia familială şi lipsa de perspectivă de însănătoşire a băiatului, iar deznodământul, căsătoria fericită cu Rafael.

Stilul este modern, pendulând între agonie şi extaz, în funcţie de evenimente. Romanul reprezintă o pledoarie înfocată pentru credință, a celui care şi-a pierdut speranţa în oameni şi singura certitudine a rămas Dumnezeu. Şi după toate aceste probe ale suferinţei, totul se termină cu bine, Gabriel se vindecă şi i se naşte o surioară.

Astăzi, romanul Victoriţei Duţu, Gabriel, reprezintă o provocare. A face elogiul creştinismului, astăzi când credinţa este în declin, pare anacronic. Autoarea se dovedeşte tradiţionalistă, considerând valorile supreme: credinţa, familia şi morala. Ceea ce înseamnă normalitatea. Poate în viitorul apropiat, după atingerea ultimei trepte de decadenţă, omenirea va reveni la ceste valori.

Cartea incitantă reprezintă o meditaţie dramatică asupra vieţii şi se citeşte cu interes. Lucian Gruia

Virginia Cojocaru

Romanul "Gabriel"

Cronică la romanul “Gabriel” de Prof. Virginia Cojocaru

Romanul "Gabriel" este o pledoarie pentru credință, este o mărturisire impresionantă a autoarei că viața fără credință nu există, oricât ar vrea omul să pară puternic.

Cartea are și un caracter autobiografic, căci Rafael este un alter ego al Victoritei Duțu, știind că pasiunile autoarei sunt filozofia, pictura, literatura, dar, mai ales, caracterul analitic al filozofului și profesorului de matematică.

Cred că Rafael este idealul masculin creat de autoare, mă înșel oare??? Maria a fost salvată de Rafael, trimisul lui Dumnezeu, ca să recreeze cuplul Adamic pe pământ. Eu așa îi consider pe cei doi- o unitate prin credință, puritate, dragoste, știind că "dacă dragoste nu e, nimic nu e".

Gabriel s-a însănătoșit numai prin credința mamei, iar Mihai a fost pedepsit de Dumnezeu, deoarece a părăsit un copil nevinovat și pe mama sa, când aveau cea mai mare nevoie de el, el nu și-a îndeplinit rolul de părinte, rol sfânt dat de Dumnezeu, de aceea a și fost pedepsit prin boală venerică, în timp ce copilul și mama lui au fost vindecați pentru că Bunul Dumnezeu a vrut, ei erau puri și nevinovați.

Regretele lui au fost tardive, iar mesajul este că tată adevărat e cel care-și iubește copilul și la bine, și la rău, care-l îngrijește, îl hrănește, îl educă și-l ocrotește, iar acesta a fost Rafael. Aceste sentimente le-a simțit și Maria doar când l-a avut alături pe Rafael. Cât de mult a tânjit această femeie după dragoste și bunătate !!! I-a dat Dumnezeu, i le-a dat pentru credința sa. Dragostea și credința lor adevărată este cea despre care numai Iisus Hristos propovăduia când era pe pământ.

Și numele personajelor sunt simbolice: Maria - numele Maicii Domnulu, Gabriel -Sfântul Arhanghel, Rafael - simbolul artistului, creatorului de frumos, geniul, iar Mihai-pământeanul cu păcatele lui.

Este o carte de suflet înțeleasă și gustată numai de cititorii credincioși, iar eu mă număr printre aceștia.

De asemenea, referirile la societatea contemporană, cu luminile și umbrele ei, cu goana după profit, idealul diabolic fiind numai banul, sunt bine prezentate, dar oameni asemenea Mariei și Rafael nu se pot adapta și salvarea lor a fost credința și dragostea.

La cele scrise despre romanul Gabriel, mai adaug prezența în carte a motivului copacului, prin care faceți niște corespondențe între copac și destinul și condiția omului în lume, interesant și original punct de vedera.

Prof. Virginia Cojocaru

Octavian Curpaș

De vorbă cu poeta și prozatoarea Victorița Duțu, câștigătoarea Premiului Internațional de poezie

„NĂJI NAAMAN”

decembrie 28, 2012

Poeta și prozatoarea Victorița Duțu debutează în august 2003, cu placheta de versuri “Spații”. Urmează volumele “Cuvintele”, “Vreau o alltă lume”, “Călătoria gândului”, “Cea care aș fi”, “Singurătatea tatălui” și “Izvoarele vieții”. Poetă s-a născut pe 12 august 1971, la Podriga, în județul Botoșani. Despre părinții ei, aceasta spune că sunt cei mai buni și mai curați părinți din univers. Absolventă a Facultății de Matematică și a Facultății de Filosofie din Iași, și având un masterat în logică și hermeneutică, Victorița Duțu este în prezent, profesor titluar de matematică, la un colegiu din Bucureșți. În paralel, aceasta realizează la TVRM cultural și educațional, emisiunea “Gândești, deci exiști”. Anul 2009 i-a adus Victoriței Duțu, Premiul Internațional de poezie „NĂJI NAAMAN”. Pe lângă literatură, televiziune și munca de dascăl, Victorița Duțu mai are încă o preocupare – pictura.

“Tot ce fac are la baza rigoarea matematică.”

– Vorbește-ne despre debutul tău literar. Când și unde s-a produs?

– Simplu, m-am dus cu o prietenă, la un târg de carte ținut la Teatrul Național, Bucureșți, m-am oprit la un stand, la întâmplare, am luat o carte, am răsfoit-o, am început să glumesc cu prietena mea și am aruncat întrebarea: “-Pe mine nu mă publicați?/ -Ba da, dacă sunt bune, publicăm./ -Și cum aflu dacă sunt bune sau nebune?/ -Le aduceți la noi./ -Dar, unde?/ -Le aduceți la noi, la Muzeul Literaturii./ -Și unde vine asta?/ -Aici, în Română./ -Dacă întreb, știu oamenii?/

-Da știu?/ -Cu cine am vorbit?/ -Cu Marin Codreanu./ -Bine, o să vin. La revedere./ -La revedere.”

După trei săptămâni, i-am dus un manuscris acolo, domnului Marin Codreanu și a doua zi, m-a contactat și am publicat primul volum, la Editura Muzeului Literaturii Române în colaborare cu Asociația Scriitorilor, Bucureșți.

– Ce a urmat după aceea?

– Am publicat până la opt cărți, poezie și proză.

– Ce titluri de volume de poezie și proză care îți poartă semnătura ai dori să ne prezinți?

– Cartea de poezie religioasă “Vreau o altă lume”. Apoi, romanul la care încă mai lucrez, de la publicarea primului volum până acum, am ajuns deja la volumul șase.

– La ce concursuri de poezie ai participat? Cu ce rezultate? Prin ce crezi că s-au remarcat creațiile tale?

– Anul trecut, am participat la un concurs de poezie al românilor de pretutindeni, organizat de revista « Starpress », al cărei director este doamna Ligya Diaconescu. Am câștigat locul trei la acest concurs și am stat pe gratis, ca premiu de fapt, cinci zile, în stațiunea Olănești. A fost de vis. Și nu pot să îi spun decât felicitări acestei doamne extraordinare, Ligya Diaconescu, pentru că am devenit prietene, de atunci.

-Creațiile mele prin ce s-au remarcat ? Vin întotdeauna, cu o imagine și o idee, fără acestea două creațiile mele nu se susțin, e ca la matematică, tot ce fac are la bază rigoarea matematică. Iar în pictură e la fel, dacă o pictură de-a mea nu are idee și nu transmite ceva, nu pot să pictez. E ca o demonstrație lăuntrică a unui ceva pe care eu îl caut și acel ceva nu poate fi decât frumos, întoarcerea la sacralitate, la templu, la veșnicie, la ordinea lui Dumnezeu, dacă lipsesc acestea, mă plictisesc.

– La ce publicății din țară și din străinătate colaborezi?

– În principiu, la cele care mă publică. „Romanian Times”, „Agero”, „Oglinda literară”, „Starpress”, „Cetatea lui Bucur”, „Vatra Veche”, „Observatorul”, „Opinia Teleormanului” și multe altele, le prefer pe cele online, pentru că au foarte mulți cititori și rămân, cele tipărite dispar și au un număr limitat de cititori. Însă nu îmi place să fac critică de artă, recenzii sau comnetarii la evenimente sau atacuri, așa cum se practică peste tot, mă plictisește, vreau să mă ocup numai cu ceea ce am eu de scris, atât. Dacă ies din preocupările mele,

îmi pierd libertatea și mie îmi place să fiu o ființă liberă și să mă bucur de libertate la maxim, dar de una creatoare. Cea mai mare libertate e rugăciunea.

Cultura – o chestiune de voluntariat

– Când ai început colaborarea cu televiziunea TVRM cultural și educațional?

– Grație doamnei Bondrea, care mi-a oferit acest post din septembrie 2008, căreia îi mulțumesc din tot sufletul pentru tot ce a făcut pentru mine și pentru că mi-a acordat această șansă de a gândi și de a chema la dialog oameni care fac ceva pe plan cultural, spațiu care a devenit aproape în exclusivitate, o chestiune de voluntariat. E frumos, e un loc în care inteligența și eleganța spiritului se văd și asta și vreau, pentru mine înseamnă respirație intelectuală și nu mai contează dezamăgirile, contează unde trebuie să ajung -la telespectatori, aceasta e esențial.

– Ce este „Gândeșți, deci exiști”? Când a debutat această emisiune? Ce audiență are? Ce topic-uri abordează?

– Invitații emisiunii sunt scriitori, pictori, teologi, matematicieni, actori, balerine, oameni de cultură care vorbesc și încântă publicul cu realizările lor, viața lor, stabilim o temă actuală și dezbatem acele probleme care ne frământă sufletul. Are o audiență foarte bună în rândul emisiunilor culturale, e o emisiune care îmi place.

– Ce face, concret, Victorița Duțu, la emisiunea “Gândeșți, deci exiști”?

– Pun întrebări, provoc la discuții inteligente, mă interesează spontaneitatea dialogului, în asta constă frumusețea, să urmăreșți felul gândirii unui om, aceasta e fascinant în emisiunea mea. Însă fiecare dintre noi, inclusiv telespectatorii, avem nevoie de răbdare.

– Vorbind la modul practic, în ce măsură vezi ca pe o provocare această emisiune?

– Practic, întâlnesc foarte mulți oameni, unii excepționali, care au făcut lucruri uimitoare în cariera lor și învăț, învăț și de la cei care mă dezamăgesc, care au față de mine o atitudine ostilă, învăț cum nu trebuie să fiu eu. Crești, întâlnindu-te cu atât de mulți oameni care vor să trăiască asemenea unor adevărați oameni de cultură, care vor să trăiască frumos, și asta mă bucură, și îi bucură și pe cei care privesc. În emisiune la mine vin oameni normali, ca noi toți, oameni necunoscuți, tineri și vârstnici, dar care au ceva de spus cu mintea lor și prin creația lor și viața lor, asta este esențial pentru mine.

„Eu pictez foarte mult în minte.”

– Ai ales pictura tot că pe o provocare ?

– Nu, eu nu am început să pictez decât foarte târziu, nici măcar nu am luat în serios pictura, când eram la liceu. Am început să pictez de la douăzeci și unu de ani, și asta pe cont propriu, simțeam nevoia să fac asta, era prea multă matematică pe care o studiam, toată ziua eu nu făceam decât să învăț matematică, iar când eram în liceu, nici măcar o secundă nu m-am gândit că eu aș putea să ajung să pictez, pentru mine matematica era totul. Am început să pictez de la geometrie, de la vederea spațială din interior, simțeam nevoia să exteriorizez cumva, era prea sec ce vedeam, ce făceam, aveam nevoie să exteriorizez ce purtăm în interior, mă duceam la bojdeuca lui Creangă, în spatele ei, pe o bancă, mă lungeam pe ea cu fața la cer și mă uităm printre crengile copacilor, și mi-am zis dintr-o dată, ”aha, asta trebuie să fac, imaginile astea să aibă viață, să prindă contrast”, și de aici, de la visul acesta, a început totul. Totul era geometrie pură, dar nici până acum nu am ajuns să redau în vreo pictură nevoia interioară de atunci, perfecțiunea aceea, starea aceea care e alta și alta în mine. Încă nu am ajuns, mereu e lăuntrică, iar în spatele a tot ce trăiesc e ordinea matematică, nu pot să mă desprind de ea. Asta să fie provocarea, de a picta ceea ce port în mine permanent și încă nu am pictat, încă nu… Tot ceea ce am pictat până acum e palid față de ceea ce vreau să pictez, cu fiecare pictură nu fac decât să mă apropii de necunoscutul acela, care e atât de frumos, dar e ca la matematică, infinit.

– Am remarcat de asemenea, că în poemele tale se observă pregnant o anumită înclinație spre plasticitate, spre elementul pictural. Pictezi în gând, atunci când scrii sau scrii în timp ce lucrezi la un tablou? Unde se întâlnesc și unde se despart cele două pasiuni ale tale?

– Eu pictez foarte mult în minte. Pictez și când stau cu ochii deschiși , dacă am timp liber, o pauză de cinci minute, prefer să închid ochii și să pictez, e ca un fel de terapie la violența zilnică, la agresivitatea permanentă. Trebuie să recunosc aici, că toată viața noastră este o imensă pierdere de vreme, și când zic asta, nu mă refer la ceeea ce facem concret, ci la ceea ce facem cu mintea, mintea stă, nu face treabă decât din când în când, în rest, din automatism în automatism, stă în pauză. Eu, din acest punct de vedere, îmi folosesc mintea foarte puțin. Extrem de puțin, în rest, tot felul de nimicuri zilnice care ne incomodează și ne risipesc gândirea.

La mine nu e nimic separat, nu pot să fac distincție sau ruptură în forul meu interior, între teologie, matematică, filosofie, poezie, pictură, gând, la mine sunt împreună, în interiorul meu e un tot, e ca și când eu aș fi un lac în care

curg mai multe izvoare. Aș vrea ca opera mea să fie mai multe feluri de nuferi. Totul încerc să îndrept către Dumnezeu. El este singurul care este și toată creația Lui poartă pecetea Sfintei Treimi, adică și noi. Nu e frumos, că omul a primit porunca de la Dumnezeu să fie fericit?

– Când ți-ai dat seama că ești de fapt, un artist plastic în toată puterea cuvântului?

– Încă nu mi-am dat seama de asta! Eu merg spre asta.

„Energii creatoare”

– Ai vrea să ne vorbești despre tablourile tale, să le menționezi pe cele care îți sunt cel mai aproape de suflet?

– Da, aș vrea să vorbesc despre cele cosmogonice, pentru că pornesc de la Geneză. Aș vrea să vorbesc despre un tablou, „Energii creatoare”. La această idee m-am gândit câțiva ani de zile. Cum aș putea să fac o pictură în care, pornind de la geneză să arăt că universul acesta fizic pe care îl cercetează oamenii de știință, deci și pământul, este creat de Dumnezeu și poartă pecetea Sfintei Treimi, cum aș putea să găsesc aceste simboluri. Și m-am gândit la cele trei săgeți de lumină care poartă în ele pecetea treiului, Ele ce ating devine lumină, putere, energie, forță, culoare, sens. Sunt două sfere exterioare, una în întuneric, care abia se vede, și cealaltă, lumina de la aceste energii, este vorba aici de partea lumii care ne este nouă arătată și dăruită nouă spre cunoaștere, și cealaltă parte care se ascunde, pentru că Dumnezeu este infinit, dar noi nu putem cunoaște decât prin taina puterii Lui creatoare.

Asta am încercat să redau. Dar pictura e matematică. Este extrem de geometrizată, dar plasticizată prin formă și culoare. E ceva frumos pentru mine, pentru că îmi exprimă ideea, și-mi place, conceptualizez.

– Am putea spune că pictezi în stil clasic în contextul artei moderne. Ce artiști te-au influențat și te-au inspirat?

– Sunt trei, Fra Angelico, Michelangelo și Van Gogh. De la Van Gogh, scrisorile lui, am învățat să pictez.

– Unde ai expus?

– În Bucureșți, de foarte multe ori, iar în afara țării, în Elveția și Polonia. În Elveția, trebuie să îi mulțumesc doamnei Marinele Safta, și în Polonia, domnului Cornel Calonfirescu, două persoane extraordinare.

– Cine sunt pictorii alături de care ai expus?

– Am un grup de pictori, printre ei Reli Daniela Voicu, Rodica Voicu, Mirela Traistaru.

„Lumina de pe umărul stâng”

– Ce este „Lumina de pe umărul stâng”?

– Consider că mergem prea repede și nu mai avem timp să privim cerul, care se oglindește pe umerii noștri. Pictorița din mine consideră că trebuie să picteze și să arate oamenilor ce face, invitându-i printr-un gest : ”să te privești în inimă și apoi să faci această rotire, către umărul stâng unde este așezată lumina cerului și apoi către cer, iar pictura să devină zbor ca și rugăciunea, ca și visul, ca și puterea și forța vieții. Prin această întoarcere ochii devin curați și poți să vezi Adevărul, Calea și Viața.”

– În poezia „E ca și cum eu”, din volumul „Cea care aș fi”, afirmi: „M-aș despărți pe din două,/ Ca și cum un fulger/ Ar pătrunde în stâncă,/ Stânca s-ar crapă”. Ai avut o expoziție de pictură și poezie “ Punctul de la infinit”. A fost această expoziție momentul unei dualități – pe de o parte poetă, pe de altă parte pictorița Victorița Duțu – sau a marcat momentul unei simbioze între cele două arte pe care le practici?

– E o dualitate pe care o trăiesc zilnic și cred că fiecare dintre noi trăiește așa prin ascunsul din noi. O parte din mine a țâșnit în sus, către cer, și cealaltă e rostogolită în bolovanii călcați de pașii oamenilor, indiferenți la mersul lumii și al lor. La mine, în interiorul meu, lucrurile nu sunt separate, nu știu cum să explic asta.

„Noi trăim în viitor, și nu în trecut”

– Care consideri că e cea mai mare realizare a ta de până acum?

– Toate realizările mele de până acum sunt foarte mari, pentru că sunt darul lui Dumnezeu și curăția oamenilor care au contribuit la realizările mele, pentru că nu aș fi putut să fac nimic de una singură. Fiecare realizare a mea este extraordinar de importantă, pentru că ea a fost colosală la momentul în care a venit, ca să o trăiesc ca o binecuvântare de la Dumnezeu și m-a propulsat cu zeci de ani putere înainte, pentru că noi trăim în viitor și nu în trecut. Acum, cea mai apropiată realizare este premiul din Liban, cât mă bucur pentru asta, și mă bucur extraordinar de mult că nu sunt singură, că suntem atât de mulți români premiați, ce frumos. Avem demnitate, putere, forță, suntem liberi. Ce Frumos !!!!!!! Tăcerea devine creatoare! Singuratea devine creatoare. Cea mai

mare realizare a mea este puterea pe care mi-o dă Dumnezeu să merg înainte, orice ar fi. Nu-i frumos?

– “Așteptăm că timpul/ Să se transforme într-o rază de soare”, spui în poemul „Copilul din mine mă privește din cer”. Cum se va transforma în viitor, timpul într-o rază de soare, pentru tine, ce planuri ai?

– Să nu renunț niciodată, la idealurile de la douăzeci de ani. Să le îndeplinesc pe acelea.

– Cum îți petreci timpul liber?

– Nu am timp liber, pentru că mă străduiesc să-l flosesc integral și să nu îl pierd.

– Ce hobby-uri ai?

– Nu am așa ceva, am numai lucruri serioase, mă odihnesc muncind la altceva. A, ba da, ar fi unul, să-mi conduc mașina, îmi place la nebunie! E un hobby?

– Pe 11 august 2007 ai lansat antologia de versuri „Drumurile viețîi”. Unde se intersectează pentru Victorița Duțu drumurile matematicii, ale filosofiei, ale picturii și ale creației literare?

– În Drumul căutării lui Dumnezeu și al urmării lui Hristos.

– Ai un mesaj pentru cititorii noștri?

– Da, două versuri dintr-un poet de care sunt îndrăgostită: “Adevăratele înfrângeri/ Sunt renunțările la vis.” (Radu Gyr)

Octavian Curpas, UȘA

Pictorița îngerilor, Victorița Dutu Ziaurul LUMINA

Victorița Duțu este fascinată de doi pictori. Chiar până la obsesie! Fra

Angelico şi Rubliov… dar şi de Părintele Arsenie Boca, „părintele nostru”, cum îl defineşte artista căci „îngerii zugrăviţi de aceştia sunt ulutori, ating veşnicia”. Pictând îngerii, artista se gândeşte la omul nostru de astăzi, cât de curat şi de frumos trebuie să fie el şi cât de frumos trebuie să îşi ducă viaţa, ca să stea ancorat în lumina lui Dumnezeu, care înseamnă viaţă.

Pentru ea, îngerii reprezintă puritatea şi forţa înţelegerii şi cunoaşterii. De altfel, se destăinuie artista: „Nu pot să fac o distincţie între pictură şi poezie, între matematică şi filosofie, între teologie şi frumuseţe pentru că toate sunt prezente în mine. Eu cred că sensul existenţei noastre este frumuseţea, este acea frumuseţe pe care Dumnezeu a creat-o şi noi suntem chemaţi să o trăim. Suntem creaţi de El prin frumuseţe pentru că Dumnezu este nespus de frumos. Dacă în lumea exterioară lucrurile sunt separate, vedem o distincţie clară între matematică şi filosofie, între algebră şi geometrie, între cuvânt şi culoare, între imagine şi o ecuaţie. La mine e altfel”. Este motivul pentru care toate picturile artistei reflectă emoţii şi trăiri ce transced cuvintele poetice, abundând de figuri angelice, lucrări în care imaginile şi cuvintele se împletesc pentru a contura acea căutare pe care pictoriţa îngerilor o definește ca nevoia ei „de a şti şi de a cunoaşte”.

Octavian Curpaș, USA

“Cuvintele” de Victorița Duțu – Poem pe un drum infinit

Tot astfel după cum la început a existat Cuvântul și nu doar un cuvânt oarecare, iar Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi, în viziunea Victoriței Duțu, nu există simple cuvinte, ci “Cuvintele”. Iar acestea sunt “Liniște”, “Linie”, “Frumusețe”, “Drum” și “Grădina”. “Cuvintele” nu au nimic material, pentru că ele viețuiesc în “închipuirea” poetei, în imaginație, despre care autoarea afirmă că “numai ea/este prezența/în realitatea ce o/trăiesc fără să o/pot atinge cu mâna.”

Poetă și prozatoarea Victorița Duțu este cunoscută iubitorilor de artă prin cărțile “Spații”, “Vreau o altă lume”, “Călătoria gândului”, “Cea care aș fi”, etc. Volumul de versuri „Cuvintele” a apărut la Editura Muzeului Literaturii Române în noiembrie 2005. Deținătoare a Premiului Internațional de poezie “NAJI NAAMAN”, obținut în anul 2009, Victorița Duțu debutează în august 2003, cu placheta de versuri “Spații”. Poeta este absolventă a Facultății de Matematică și a Facultății de Filosofie din Iași și are un masterat în logică și hermeneutică. În prezent, Victorița Duțu este profesor titluar de matematică la un colegiu din București. În paralel, această realizează la TVRM cultural și educațional, emisiunea “Gândești, deci exiști”.

“Liniștea ce nu se lasă cuprinsă de zgomot»

Pentru că dimensiunea principală a realității în care evoluează autoarea este imaginația, Victorița Duțu, spre deosebire de alți poeți, nu este interesată să evadeze din această realitate. La fel ca și cuvintele, realitatea

despre care vorbește poeta se definește prin imaterialitate. Într-o asemenea realitate, liniștea devine un autentic loc de refugiu din fața cotidianului. “Liniștea/ce nu se lasă cuprinsă/de zgomot se manifestă că o variantă la “gândul celuilalt”, gând ce capătă formă, de aceea, continuă poeta, atunci când “o mâna din afară mea/m-a luat de mâna/mea stânga,/nu m-am speriat/că nu am putut/să o văd!” Mâna simbolizează actul creator, identificarea autorului cu creația sa. Victorița Duțu ne asigura că întreaga ei creație reflectă deschidere, sinceritate, curăție a gândului, atunci când afirmă – “da, arăt mâna,/palma mi-o arăt.”

“Un drum din închipuire”

Dincolo de această identificare cu propria creație, poeta încearcă să trăiască și ca spectator, nu doar în calitate de creator, emoția estetică autentică. Iar o asemenea emoție nu poate fi experiementată decât prin detașarea totală de opera creată. Pigmalion, pământeanul îndrăgostit de propria operă de artă, există în fiecare creator, de aceea, Victorița Duțu consideră că trebuie să precizeze, la un moment dat: “am făcut o distincție/între mine și/un drum din închipuire.” Prin aceste versuri, ea ne asigura că își privește propria creație cu ochii consumatorului de artă și nu ai celui ce compune. Fiind o poetă cu vocație, aceasta știe că pășește “pe un drum/ce se lărgește la/infinit», ceea ce denotă convingerea că arta ei va supraviețui, că va avea puterea să înfrunte timpul și circumstanțele, că destinul ei literar este bine trasat. Drumul de la întuneric la lumină, spre infinit, semnifică ieșirea din profan, biruința elementului spiritual asupra celui profan.

Tristețea și calmul versurilor Victoriței Duțu se manifestă în redarea propriilor trăiri interioare. “O undă de șoc/face că totul/să se inverseze/și în loc să/privesc înainte/privesc înapoi”, spune poeta, cu o ușoară autoironie. Un element distinctiv în poezia sa este și alternanța răsărit-apus, care ne trimite cu gândul la actul închinării. Soarele, astrul zilei, este simbolul binelui, al vieții, al puterii creatoare, al mântuirii, al spiritualității. Noaptea, cu tenebrele ei, evocă răul, spaimele, bucuriile deșarte, absența forței morale. Victorița Duțu conștientizează lupta care se dă chiar în sufletul ei între bine și rău, atunci când afirmă : « apare gândul/cuprins într-o umbră/ce se pune/între soarele răsărit/și noaptea ce/vrea să apună/și să răsară /la plus infinit.”

“Obiectul… ce și-a pierdut forma”

Ar mai trebui remarcat în “Cuvintele”, motivul golului, care se regăsește și în poezia lui George Bacovia, “Plumb”. Golul, la fel ca și umbra din versurile anterior menționate, sugerează ceva misterios, indefinit, o stare de neliniște, de așteptare, de tensiune. De fapt, “umbră” și “golul” evocă intensitatea trăirilor sufletești ale poetei și sporesc sentimentul de tristețe. “Golul acesta/cuprinde/doar obiectul/ce nu mai este./obiectul acesta/și-a pierdut forma,/se strivește acum/pe el însuși/în două goluri/ce se intersectează/în ochiul meu/ce vrea să /țâșnească prin spații.”

În contrast cu “obiectul… ce și-a pierdut forma”, cartea rămâne la Victorița Duțu o imagine concretă, legată de realitate, pe care autoarea are puterea să o transforme “într-un gând/plutitor pe o linie/paralelă cu lumea”. În simbol, cartea marchează inițierea, cunoașterea, descifrarea enigmelor. În carte sălășluiește spiritualitatea cea mai profundă, frumusețea care “se ascunde mereu.” Acest estetic în căutarea căruia se află poeta semnifică în cele din urmă, aceeași întoarcere la sine. Iată ce spune Victorița Duțu: “nu știu pe unde/să merg,/pentru că ea (frumusețea),/fiind a lumii,/vreau să o/pot cunoaște.” Frumusețea înseamnă vitalitate și este opusă umbrei și golului.

“Știu că pot să văd”

Interesant este și faptul că autoarea își propune să înțeleagă “nesfârșitul…, în această călătorie” în lumea cuvintelor, în care a pornit. Ea tălmăcește “imagini iluzorii”, iar concluzia la care ajunge este că “nu se întâmplă/mare lucru”, pentru că “doar gândul neputincios/se mai frământă,/să poată scăpa,/de ceva neștiut.” Experiența de până aici a poetei relevă absența emoției, pentru că așa cum ne anunță chiar ea, spre deosebire de drumul infinit, calea pe care merge acum “e un drum inutil”, marcat de “un îngheț/al normalului”, având că ultim rezultat scufundarea “în vârtejul uitării.”

Singura certitudine incontestabilă pe care poeta ne-o împărtășește este această: “știu/că pot să văd./deschid ochii,/chiar dacă nu vãd/decât imagini iluzorii.” Starea de bine este inexistentă, întrucât “gândul neputincios/se mai frământă,/să poată scapă,/de ceva neștiut.” Mai mult, Victorița Duțu este urmărită “de frica unei noi căderi,/de spaima unei

îndepărtări/în prăpăstii”, iar “cuvintele sunt,/poate nici nu mai știu,/o simplă mișcare de aer ,/un zbor de pasăre,/cu o viteză uluitoare /ce se ascunde/de zborul răpitor.” Acest “zbor răpitor” nu este altceva decât “lacrimă morții/ce plouă pretutindeni”, o realitate de coșmar care are tangență cu lumea muritoare. Într-o asemenea realitate, creatorul devine “cea mai aleasă pradă”.

De obicei, pasărea, zborul sunt simboluri ale timpului care trece repede și ireversibil și ale morții. Prin zbor, pasărea are rolul de curier, de vestitor, unind soarele și luna, cele patru vânturi, dar și “cele patru drumuri” despre care poeta mărturisește – “nu le pot vedea”. Zborul face legătura între lumea reală și cea iluzorie, oferind acces la “nesfârșitul” pe care autoarea se străduiește să îl descifreze.

“Într-o oglindă”

Un alt simbol important în “Cuvintele” este oglinda, străvechi obiect al civilizației umane, care aduce vindecare de spaime și alungă “umbra”. În istoria culturii oglinda este simbolul cunoașterii, metaforă a literaturii și artei. Oglinda nu semnifică o cunoaștere directă, ci una refractată. Oglinda curată este un simbol al purității, iar cea murdară este simbolul minciunii și al păcatului. “Într-o oglindă/se vedea pe/el însuși/în această /străfulgerare/și nu-i mai era frică./da, da, nu-i mai era frică,/pentru că/obiectul acesta/a devenit un gând/ce nu mai făcea/nici o umbră.” Oglinda este și un element fantastic, care face trecerea de la planul real la cel imaginar. În oglindă se reflectă ca într-o străfulgerare, eul inițiat prin intermediul unei cunoașteri indirecte, căruia frica îi este străină. (Să ne amintim de personajul lui Mircea Eliade, din nuvela fantastică “La țigănci”. Profesorul Gavrilescu se trezește la un moment dat, într-un labirint, printre paravane și oglinzi. Ajunge aici tocmai pentru că îi este frică, iar frică face imposibilă inițierea.)

“Mi-a adus copacul în palmă”

Iată de ce, pentru a ieși din labirintul celor patru drumuri pe care nu le poate vedea, poeta spune că singura șansă este de a fi « cu el/cu cel care mă împinge de la spate/să merg.” Iar acest lucru devine posibil numai datorită faptului că “grădina/a făcut un ocol/și mi-a adus copacul în palmă”. În

creștinism, acest copac simbolizează arborele cosmic, pomul vieții, iar grădina este Edenul sădit de Dumnezeu la facerea lumii. Acest copac oferă veșnica regenerare. Cu rădăcina înfiptă în pământ și ramurile înălțate spre înalt, pomul vieții face legătura între uman și divin și are caracterul unui centru, al unui punct de echilibru. De fapt, pentru creștini, Isus este Pomul Vieții, Sursă a binelui absolut, Susținătorul.

“Cuvintele” Victoriței Duțu se încheie în mod semnificativ cu imaginea ferestrei, a “ochiului” casei sufletului: “din fereastră apoi/sticla se topește/într-o rază,/venită de nicăieri./raza luminează/într-un alt întuneric/ce nu poate cuprinde/angoasă gândului.” Fereastra este simbolul receptivității și al deschiderii către lume, ea marchează legătura dintre interior și exterior. De altfel, în vis comunicarea se realizează prin intermediul ferestrei și al oglinzii. Dacă inițial, poeta declara că “oboseala închide o/fereastră,/închide două ferestre,/închide mai multe/ferestre,/apoi ferestrele /mă închid pe mine/în oboseală gândului”, acum sticla ferestrelor din “Cuvintele” Victoriței Duțu se topește la apariția unei raze. Raza aceasta aduce cu sine speranța, lumina, bucurie, cunoaștere. Raza este atributul divinității și astfel, frumusețea, în a cărei căutare se află poeta, devine o realitate tangibilă. De data aceasta,“frica/și oboseala” nu se mai îmbrățișează, iar drumul infinit al cuvintelor Victoritei Duțu abia începe – “eu merg până departe,/fac un pas.”

Valeriu Barbu Roma, Italia

Joi 2 iunie 2016 ora 18.00 ne-a găsit alături de Vitorița Duțu, profesor

de matematică, poet și artist plastic renumit… Am participat împreună cu prietenii, cu unii membri ai Cenaclului de la Roma, care au putut veni, la verisajul unei ample expoziții colective internaționale care a reunit opere ale 71 de pictori din lumea întreagă, printre care și românca Victorița Duțu.

Tabloul expus este un mesaj celest, ca de altfel majoritatea operelor sale în care predomină albastrul. ,,Victorița Duțu – de unde a început povestea? – Am fost fascinată încă din copilarie de matematică și mai sunt încă. Dar geometria mi-a deschis o putere și o nevoie interioară de a vedea și altfel lumea. Învățam permanent la mate, am făcut cercetare și simțeam nevoia să mai fac și altceva ca să mă realxez, să evadez din lumea abstractă a matematicii pure. Totul a început de la prima rază de lumină pe care am văzut-o strecurându-se prin fereastră în întunericul din interiorul Mitropoliei de la Iași. O bucurie teribilă m-a cuprins și am alergat la cămin după ce mi-am cumpărat culori să desenez lumina. Mi-am amintit brusc cum în copilărie mă uitam la norii cerului și vedeam ce forme, ce chipuri teribile se nășteau să se arate doar pentru o secundă. Cerul acela pe care îl priveam mereu stând pe verdele ierbii îl pictez și acum în diferite forme. Matematica și cerul sunt în nevoia mea interioară de a zbura construind o lume a ordinii și a frumuseții. Continui…. nu voi renunța niciodată,, Iată dragi prieteni și câteva texte lirice: *** Există un Tu la care lumea să privească există un Tu în jurul căruia lumea se roteşte El păşeşte tăcut către fiecare privire către fiecare pas şi drumul lăsat în urmă devine lumină

*** Acum infinitul este Doar o gândire o stare a minţii Ce-şi făureşte căi Şi infintul pătrunde În simţirea firii Făcând loc Luminii Ca-n ziua dintîi. *** Sufletul meu parcă e un cerc alb Gândurile curg libere Ca niște pete de culoare albastre Cercul meu e alb Şi e atât de larg Şi e atât de adânc Albul acela parcă Mi se desface în aripi Uneori… Când gândul e mai sălbatic Ceva purpuriu începe să-mi Nască în suflet Ceva purpuriu… Şi ceva alb, ca o sabie Îmi taie de multe ori râul, Râul meu de lumină Şi apă …de lacrimi… Când gândul sălbatic Urlă şi strigă … O floare albastră coboară În cercul meu alb Şi o mână care îi mângâie Frunzele…şi o gură.. Care-i sărută petalele Şi-mi rosteşte ușor

Printr-un alt gând purpuriu Îmbinat cu lacrimi albe „Primeşte pacea copilă!” *** Pulbere de lumină Pulbere de lumină presară cineva din cer asemeni ninsorii ce ne cuprinde lumina devine cuvântul din noi ce rosteşte în şoaptă taina în care tu şi cu mine suntem lumina în pulbere ne dansează uşor ninsoarea se aşează pe mâinile noastre privirile noastre sunt curcubeu şi cel care presară lumină tace. Cenaclul de la Roma felicită artista și o așteaptă în mijlocul lui oricând…

Octavian D. Curpaș

„Spații” de Victorița Duțu

Phoenix, Arizona

„Spații” de Victorița Duțu – Versuri despre „veșnicia coborâtă printr-un cânt”

Motto: „Vreau/ Să pot/ Să regăsesc/ Visarea”

„Spații”, volumul de debut al Victoriței Duțu, apărut la Editura Muzeului Literaturii Române în august 2003, impresionează prin discursul liric, în care viața este definită ca un fluviu ce curge neîntrerupt, în cadrul căruia existența devine un simplu fragment, o ipostază. Cultivând o poezie a trăirilor profunde și zbuciumate, o poezie dinamică, în care imaginile sunt aranjate după un tipar dinainte stabilit, Victorița Duțu realizează în „Spații” splendide meditații, în care incertitudinile se împletesc cu motivul întoarcerii la viață, al renașterii, al descoperirii lui Dumnezeu. Scris pe un ton de confesiune, „Spații” are ca imagine-nucleu nostalgia cerului și autocontemplarea spiritului.

Versurile emoționează prin nevoia de așezare sub semnul veșniciei, prin dorința de a depăși tot ce se stă sub semnul efemerității. În „Spații”, intrarea într-o zonă sacră înseamnă parcurgerea căii spre realitatea absolută, opusă profanului, ce aduce cu sine purificare, reechilibrare, redobândirea puterii inițiale. Meditația religioasă, aspirația la desăvârșirea proprie, posibilă prin descoperirea lui Dumnezeu, dar și rugăciunea vorbesc despre găsirea drumului spre înțelepciune și spre liberatate, spre adevăr.

Pe lângă literatură și munca de dascăl, Victorița Duțu mai are încă o preocupare – pictură. Despre această pasiune, poeta afirmă: “Pictorița din mine consideră că trebuie să picteze și să arate oamenilor ce face, invitându-i printr-un gest : ”să te privești în inima și apoi să faci această rotire, către

umărul stâng unde este așezată lumina cerului și apoi către cer, iar pictura să devină zbor că și rugăciune, ca și visul, ca și puterea și forța vieții. Prin această întoarcere ochii devin curați și poți să vezi Adevărul, Calea și Viață.”

Anul 2009 i-a adus autoarei o importantă realizare – Premiul Internațional de poezie „NĂJI NAAMAN”. În opinia ei, toate realizările sale de până acum sunt foarte mari, pentru că reprezintă darul lui Dumnezeu și reflectă curăția oamenilor care au contribuit la aceste împliniri. Conștientă că de una singură nu ar fi putut să facă nimic, Victorița Duțu spune că fiecare realizare a să este extraordinar de importantă, pentru că a fost colosală la momentul în care a venit. Dincolo de toate însă, cea mai mare realizare a sa este puterea pe care i-o dă Dumnezeu de a merge înainte, orice ar fi.

„… trebuie/ Să devin/ Eu …”

“Consider că mergem prea repede și nu mai avem timp să privim cerul, care se oglindește pe umerii noștri”, afirmă Victorița Duțu. În „Cerc”, poemul cu care se deschide volumul „Spații”, autoarea încearca să privească cerul, într-o încercare de revenire la obârșie, care este de fapt, întoarcerea spre Dumnezeu. Versurile oglindesc universul spiritual al autoarei prin viziuni răsturnate, tragice, ale neputinței ce se transformă în negație, într-o decădere a cunoașterii biblice, de la începuturi. Trecerea la ideea de zbor, de aripă se face încet. „Era în aripa mea/ Ochiul ce mă durea./ Zburam cu aripile strânse,/ Zburăm cu capul plecat,/ Zburam cu mâinile-ntinse/ În zări…/ Spre El…” În aceeași poezie, natura, imaginea lumii exterioare au rolul de a face să izbucnească deschideri ale interiorului, tributare introspecției. Contactul cu natura este în primul rând vizual, iar plasticitatea cuvintelor emoționează. „Ruptură de deal/ Și muchii de sferă/ Vin spre mine/ Și m-alungă-n larg./ Hei, oglindă a mării…/ Nu mă primi !!/ Nu mă primi !!”

Spiritul inadaptabil, superior prin gândire al poetei, are conștiința lucidă a deșertăciunii. Geniul trăiește nemulțumirea, în raport cu planul existențial. În „Poarta ce s-a deschis”, autoarea merge mai departe, pâna la sondarea straturilor subconștientului și conștientului. „Dacă ar fi să adorm,/ M-aș gândi,/ Că mă voi trezi cândva,/ Departe în timp,/ În conștiința mea,/ Dar mie mi-e frică s-adorm,/ Mi-e frică să mă las/ Într-un somn adânc,/ Mi-e frică de/ Uitare.” Autoarea notează cu minuțiozitate gesturi, atitudini, emoții, framântări, folosind cuvinte ce sugerează durerea și expresii ce conferă o profundă pregnanță lirismului,. „Spre ceva-ul din mine,/ Și vântul îmi spulberă pletele,/ Și glasul cântat/ Mă trezește din vis,/ Amintindu-mi,/ Că trebuie/ Să

devin/ Eu …” („Ceva”) sau „Ochiul din aripa mea/ Ce mă durea , plângea.” (“Cerc”)

“Gândul pur”

De altfel, referindu-se la sine, Victorița Duțu spunea: “Totul încerc să îndrept către Dumnezeu. El este singurul care este și toată creația Lui poartă pecetea Sfintei Treimi, adică și noi. Nu e frumos, că omul a primit porunca de la Dumnezeu să fie fericit?“ Iată cum redă poeta această fericire: „Totul cântă și tace/ Ca-n vis,/ Dang, dang, dang,/ Cântă prin zăpadă/ Clopotul./ Cântare veche/ Învesmântată în alb./ O carte uitată/ În deal la izvor./ Și mă-nvârt,/ Și dansez/ În cântec de clopot.” („Ceva”) Natura, oamenii și sacrul dau mărturie despre armonia desăvârșită a căutării și evocă patimile și năzuințele unui suflet însetat de lumină și mântuire. „Trebuie/ Să ajung/ La/ Gândul pur,/ La/ Gândul pur…/ Cuvintele mele/ Au încetat să mai fie./ Totul îmi cântă/ În privire și glas./ Eu plutesc în muzica din mine,/ Și privesc,/ Și privesc/ Și mă-nalț,/ Și mă-nalț/ Și nu mai știu …” (“Ceva”)

„Flacăra deveni rotundă”

În poemele Victoriției Duțu, nostalgia pământului se împletește cu mesajele cerului. Versurile ei vorbesc despre împăcare, despre miracolul dragostei pure, despre armonie. Peisajul interior face posibil ca ideea și sentimentul să prindă forme. Poeta iubește tot ce a fost creat de mâna lui Dumnezeu și se ancorează permanent în credință, ca în poemul „Culori”. „Mă-nvârt într-un picior,/ Mă-nvârt/ Și ploaia cade/ Deasupra mea,/ Spalându-mi/ Praful/ De pe haine./ Hainele subțiri/ Și florile/ Primesc binecuvântarea/ Luminii./ Privesc spre cer,/ Primindu-mi/ Sărutul ploii” sau în “Cerc”, unde cercul devine simbolul perfecțiunii. „O jumătate de flacăra/ Ardea în jos peste flori./ Crengile se scurgeau în flăcări/ Pe pamâtul arzând./ Ardea pamântul mereu,/ Vulcanic ardeau stelele,/ Visele…visele…/ Cealaltă jumătate de flacără zbura./ Aripi creșteau prin locurile/ Unde ea ardea pamântul,/ Aripi creșteau cu fața spre lună/ Aripi creșteau/ Pe acolo pe unde zbura/ Și-n nebunia ei mare se izbi/ De cealaltă jumătate a ei./ Luă foc tot pamântul/ Și-n această ardere de jertfă/ Flacăra deveni rotundă.” Arderea de jertfă ne trimite cu gândul la actul religios, la părăsirea zonei profanului și întoarcerea la sacralitate.

„În cântec de clopot”

„E o dualitate pe care o trăiesc zilnic și cred că fiecare dintre noi trăiește așa prin ascunsul din noi. O parte din mine a tâșnit în sus, către cer, și cealaltă e rostogolită în bolovanii călcați de pașii oamenilor, indiferenți la

mersul lumii și al lor”, se confesează poeta. În stihurile Victoriței Duțu, firescul gândului și naturalețea expresiei dau valoare conduitei morale a creștinului, conduită din care face parte și rugăciunea. „Rugăciune/ Clopot/ Rugăciune/ Dangăt/ Bate clopotul/ Sună clopotul/ Rugăciune/ Rugăciune.” Sacrificiul dureros și sfânt al Celui din Veșnicii, simbol al forței morale și fizice, se regăsește în dangătul clopotului în fața cerului. Sunetul clopotului evocă ispita înfrântă, doborârea păcatului, conferind versurilor un sens special, o semnificație morală deosebită. Asemenea unui cântec solemn ce trimite în sufletul cititorului emoții tulburătoare, dangătul de clopot evocă moartea pe cruce a Mântuitorului, care devine astfel, prototipul crezului creștin. „Totul cântă și tace/ Ca-n vis,/ Dang, dang, dang,/ Cântă prin zăpadă/ Clopotul./ Cântare veche/ Înveșmântată în alb./ O carte uitată/ În deal la izvor./ Și mă-nvârt,/ Și dansez/ În cântec de clopot.” (“Ceva”) De asemenea, lumânarea este evocată ca simbol al iluminării, al avansării sub îndrumarea divină pe calea la capătul căreia sufletul dobândește liniștea absolută. „Lumânare/ Călăuză de drum/ Lumânarea/ Ce lumină/ Drumul…” („Cerc”)

„Totul trece./ Totul ramâne…”

Dispoziția sufletească a poetei, imposibilitatea de a trăi indiferentă și detașarea contemplativă indică faptul că izvorul de apă vie din suflet, iubirea și devotamentul aflate în lupta cu răul și egoismul, cu ambițiile ce stăpânesc lumea, vor învinge. „Lumea/ Nu e decât/ Un amalgam/ De simboluri/ Absurde./ Veșnicia/ Coboară/ Printr-un cânt,/ Ce a încetat/ Să mai fie / Cuvânt.” („Poarta ce s-a deschis”) Ispita, răul pot fi biruite prin demnitate umană, prin hrănirea din pâinea Evangheliilor. Sufletul poetei este frământat de conștiința tragică a păcatului originar, de realitatea propriei impurități și tinde spre o lume albă, pură. Victorița Duțu ne invită la nașterea din nou a tot ceea ce este humă, a lutului, la puritatea ce triumfă asupra păcatului, la lumina ce domină întunericul, la raiul ce înfrânge iadul, la echilibrul ce biruie tentația. „Stau/ În întunericul de catran/ Al încăperii mele/ Și aștept/ Răsăritul soarelui./ Văd cum întunericul/ Se luminează încet,/ Dar sigur./ Semnalul cocoșului/ Anunță sosirea zorilor,/ Ca o trâmbiță puternică/ De lumină/ În întunericul ce-și revarsă/ Chipul în/ Oglinda/ Din odaia mea.” („Culori”)

Confesiunea lirică, jocul pictural al luminilor și umbrelor, încărcătura metaforică, poetizarea unor imagini biblice, abordarea unor teme precum suferință, binele, răul, divinitatea aduc accente dramatice în „Spațiile” Victoritei Duțu. Spontaneitatea, firescul, inocența, sentimentul de înstrăinare, opțiunea între real și ideal vorbesc pe de o parte, despre neputința omenească

de a-și depăși limitele în zborul spre înalt, iar pe de altă parte, despre libertatea lăuntrică. „E veșnică această/ Contradicție,/ Ce ne framântă/ Pașii și gândirea,/ Ne-apropie,/ Ne desparte/ Și iarăși ne aruncă-n/ Orizonturi depărtate.” („Poarta ce s-a deschis”) Autoarea cântă universalitatea trecerii, a curgerii, a efemerului raportate la eternitate. „Munții răscoala munții,/ Timpul răscoală vremea,/ Locul așteaptă să vină sfârșitul,/ Omul așteaptă să vină iubirea./ Totul trece./ Totul râmâne.” („Poarta ce s-a deschis”)

Așteptarea

Durerea este văzută de Victorița Duțu ca un debut al frumuseții, al luminii. „Ochii vin spre mine/ Și genele mă dor,/ Mă doare tot,/ Inclusiv/ Bolta cerească/ A visului meu.” (“Culori”) Lucrurile ce o înconjoară nu sunt reduse la simple elemente de decor, nu sunt dematerializate. De fapt, abstractizarea îi este străină poetei. În stihurile Victoriței Duțu, dorința de materialitate ramâne covârșitoare și trădează o puternică și vie curiozitate intelectuală. „Privesc mereu/ La o poartă galbenă,/ Deschisă/ Dar nu o pot trece,/ Pentru că sunt/ Prea mult afară/ Și prea puțin/ Înlăuntru” (“Culori”) sau „Puterea/ De a găsi,/ De a găsi lucrurile din afară,/ De a le descoperi esența,/ Esența din lăuntru. ” („Poarta ce s-a deschis”)

Motivul așteptării, specific romanticilor, folosit și de Eminescu, este preluat de Victorița Duțu în „Culori”. Impresia de ireal, de vis, imaginiea vizuală a porții mereu deschise vorbesc despre iluziile pierdute, despre imposibilitatea împlinirii idealului în această lume imperfectă și ostilă, despre inadaptabilitatea celui ce vrea „o altă lume”. „Așteptarea/ Îmi răstoarnă gândurile,/ Devin o altă ființă,/ Cu o altă minte,/ Ce-mi ascunde/ Propriile mele gânduri./ Mi-e frică/ De poarta/ Mereu deschisă,/ Pe care nu întră nimeni.”

Culoarea dă forță și dramatism versurilor sale. Simțul estetic superior, viziunea stărilor pure, contrastele au la bază ideea obținerii adevărului, a cunoașterii paradisiace. Cromatica Victoriței Duțu denotă fantezie și exuberanță. „Apele lacului/ La început luminoase/ Și apoi revărsate/ Spre albastru,/ Înconjurat de verde,/ Ce merge spre galben,/ Galben ce urcă/ Spre violet/ Și apoi/ Spre albastru.” („Culori”)

„Noi nu putem cunoaște decât prin taina puterii Lui creatoare

„…Pamântul este creat de Dumnezeu și poartă pecetea Sfintei Treimi… Și m-am gândit la cele trei săgeți de lumină care poartă în ele pecetea treiului, Ele ce ating devine lumină, putere, energie, forță, culoare, sens. Sunt două sfere exterioare, una în întuneric, care abia se vede, și cealaltă, luminată de la aceste

energii, este vorba aici de partea lumii care ne este nouă arătată și dăruită nouă spre cunoaștere, și cealaltă parte care se ascunde, pentru că Dumnezeu este infinit, dar noi nu putem cunoaște decât prin taina puterii Lui creatoare”, spunea Victorița Duțu.

În lumina acestor cuvinte, poeta ne invită pe noi, călătorii în lumea poeziei, să găsim intrarea într-un univers în care totul se descrie prin spații. Nu ne ramâne decât să trecem pragul și să ne bucurăm de imagini estetice de un lirism dens și luminos. „Poarta/ E larg deschisă/ Pentru călători/ Dar asta e intrarea…” (“Culori”)

Publicat în 22 NOV. 2012 06:04 de OCTAVIAN DUMITRU CURPAS

Camelia Muntean

Articol scris de Camelia Muntean în revista “FELICIA”

Cea mai nouă carte, de proză simbolică, publicată de

DOSAR DE PRESĂ

Ilinca Nathanael ne încânta inima și sufletul „Iubită, dar uneori neînțeleasă de cei din jur, chiar de ea însăși, un artist-om cu dorințe, speranțe, întrebări cu sau fără răspuns. Se descarcă prin muncă, se ia la trântă cu timpul, iubește și iartă, se supără și culorile îi umplu sufletul de lumina trimisă veșnic de Dumnezeu”

Este părerea criticii despre Victoria Duțu, pe numele ei de artist complet Ilinca Nathanael, care bate la porțile inimii noastre prin creația sa. Absolventă a Facultății de Matematică a Universității Al. I. Cuza din Iași (cine spune că științele exacte nu se împacă cu arta!?), absolventă a Facultății de Filosofie a aceleiași universități, Ilinca este, deopotrivă, matematician, poet, artist plastic și filosof. Cum oare poate fi un om atât de înzestrat, cum s-a gândit Dumnezeu să dea atâtea daruri unui singur om? Ei bine, poate că știe El că sufletul Ilincăi este atât de mare, încât încap în el tot atâtea daruri pe care, odată primite, știe să le ofere cu drag, clipă de clipă, tuturor oamenilor. E preaplinul sufletului ei, care se revarsă și asupra noastră pentru a ne bucura, împreună cu ea, de lume, viață, bucuriile și frumusețile fiecărei zile. Artist plastic cu expoziții care încânta privitorul, Ilinca își pune sufletul pe tavă pentru noi. Dar nu numai pictura este darul pe care ni-l oferă cu bucurie – ea filosofează cu poezia, socotește pe versuri, calculează prin filosofie și întreabă prin pictură.

Către lumea perfectă

„În poze culorile sunt șterse ori stridente, dar în realitate sunt vii și strălucitoare, tabloul este plăcut la vedere și încălzește atmosfera din biroul sau camera în care gândiți, dormiți sau vă odihniți, dând senzația de zbor, de plutire, de vis către o lume perfectă!” – este caracterizarea ultimei sale expoziții de pictură, care a avut loc în luna februarie, la Cercul Militar. Artista se pregătește acum intens pentru expoziția pe care o va avea, alături de alți pictori, în toamnă, la Viena.

Ceea ce propune artista prin pictura ei este ideea că arta din zilele noastre trebuie să vorbească despre nevoia noastră de Dumnezeu, de absolut, de infinit, de ordine , de liniște, de armonie. Artistul trebuie să lupte împotriva tendințelor distructive și haotice pe care le prezintă imaginea, sub toate aspectele ei, din zilele noastre. Asistăm mereu la imagini care ne bulversează, ne agasează, ne scindează în interior, ne determină să cădem dintr-o direcție spirituală și firească într-una pragmatică. Arta viitorului trebuie însă să revină la ceea ce a fost ea dintotdeauna – mistică. O artă a templului unde omul mergea să se reculeagă, să se roage, să devină mai puternic. Arta nu mai trebuie să vorbească despre disoluția eului, ci despre mântuirea lui.

Articol scris de Camelia Muntean revista “FELICIA”

Octavian D. Curpas Phoenix, Arizona

Stihuri despre Îndumnezeire și sfințenie, de

Victorița Duțu

Publicat pe 19 septembrie 2013

Motto: “Era El și zbura împreună cu tine.”

“Vreau o altă lume”

Volumul de versuri religioase “Vreau o altă lume”, semnat de Victorița Duțu cu pseudonimul Ilinca Natanael și apărut la Editura Anamarol, relevă o poetă preocupată de dorința de a depăși nivelul superficial al cunoașterii lui Dumnezeu. Volumul exprimă concepția autoarei cu privire la Creator, creațiune, nașterea din nou, puterea de a trăi o viață cu Hristos și împlinirea destinului creștin în ziua revenirii Mântuitorului. Victorița Duțu redă cu minuțiozitate și într-un registru grav, propriile căutări, zbateri, eșecuri, sentimente de zădărnicie, experimentate pe calea descoperirii lui Dumnezeu. Finalul cărții are o notă apoteotica, aducând în prim plan un tablou luminos, acela al certitudinii autoarei că odată ce L-a găsit pe Cel din Veșnicii, va fi părtașă și zilei mărețe a revenirii Sale. “Vreau o altă lume” este nu doar autoportretul spiritual al Victoriței Duțu, ci și o descriere versificată a drumului sau de inițiere și alegere definitivă a valorilor creștine, ca opțiune de viață.

“Doamne,… cum să vin în libertatea Ta ?”

Dumnezeu este iubire și frumusețe, de aceea tot ce a creat este desăvârșit. Victorița Duțu înțelege acest lucru, atunci când afirmă: “Câtă frumusețe, câtă frumusețe, Doamne”. În continuare, aceasta adaugă: “Și cât de străină sunt eu de esența ei!” Această înstrăinare de esența perfecțiunii divine este din păcate, un dat al omului căzut în păcat, este însăși condiția sa pe acest pământ. Dintotdeauna, aspirația spre perfecțiune ne-a caracterizat,

iar neputința de a o atinge ne marchează în mod dramatic existența. Poeta analizează și descrie cu detalii fine miracolul genezei:

“Doamne, cosmosul întreg e creația Ta,/ Tu le-ai creat, Tu ai creat stelele și lumina,/ Iar copacul acesta de care eu mă sprijin cu mâna,/ Sunt martorii Tăi, căci Tu ne-ai creat.”

În mod paradoxal, tocmai noi, creația Sa, suntem cei care în simbol, Îl răstignim pe Cel ce ne-a dat viață, ori de câte ori Îi nesocotim voința divină. “Nu Ți-a fost silă de noi niciodată ?/ Când ridicam pumnul înverșunați,/ Gata să Te lovim, gata să Te ucidem ?” Fiul lui Dumnezeu S-a făcut pentru noi, “om al durerii”, a coborât în această lume plină de păcat și a acceptat să moară pe cruce din iubire pentru umanitate.

Victorița Duțu dezvăluie și redă cu sensibilitate și rafinament propriile reacții sufletești profunde, în fața acestui gest suprem al Creatorului. Ea știe că o totală comuniune spirituală cu Tatăl Ceresc implică starea de libertare deplină, adică eliberarea completă de păcat. Astfel, interogația “Doamne, nu sunt liberă,/ Cum să vin în libertatea Ta ?”, are darul de a ne releva un suflet frământat de dorința evadării din firea pământească și de setea de a se împărtăși din Izvorul desăvârșirii.

Cel pe Care eu Îl caut

În acest context, devin semnificative sensibilitatea și subtilitatea cu care autoarea “vede” dincolo de ceea ce se vede. Cu ochii minții, aceasta Îl află pe Dumnezeu în natură, are revelația prezenței Sale în creațiune.

“Văd cerul albastru ziua,/ Cerul înstelat noaptea,/ Văd cerul înnorat în furtună/ Și razele soarelui de după nori,/ Alergând către mine,/ Văd pădurea ce se așterne la orizont/ Și ierburile înalte/ Ce-mi primesc pașii temători,/ Dar dincolo de tot ce văd,/ Nu-l pot vedea/ Pe Cel pe Care eu Îl caut !!!”

Descrierea este simplă, clasică, menită să ne descopere un Dumnezeu pentru care esteticul a fost și va rămâne o preocupare majoră. Imaginile sunt exuberante, bogate, primitoare, trimițându-ne cu gândul la frumusețea paradisiacă. Paradoxal însă, în mijlocul unui astfel de Eden, poeta experimentează un acut sentiment de izolare, de înstrăinare, marcat de imposibilitatea de a-L descoperi în creație pe Creator. În continuare, autoarea persistă în convingerea că relația ei cu Dumnezeu este departe de ceea ce ar trebui să fie. Conștientă că nu a reușit să atingă acea stare de puritate a sufletului pe care El i-o cere, Victorița Duțu surprinde în câteva versuri întreaga

substanță a unei imagini eronate, false cu privire la ceea ce ar trebui să fie legătura omului cu Creatorul sau.

“De ce caut mereu cuvinte mari,/ Ca să nu Te pot exprima,/ Prin care să nu înțeleg nimic,/ Să mă rătăcesc/ Și nici eu nu mai știu unde sunt.” Aceste “cuvinte mari” indică tocmai absența sentimentului autentic de venerație față de Cel Atotputernic și vorbește despre faptul că poeta, opera mâinilor Lui, se află încă, în conflict cu El – acel conflict primordial, trăit de primii părinți după căderea în păcât. Cuvintele mari au rolul de a dezvălui golul pe care autoarea îl poartă în suflet, dar și orbirea spirituală ce o conduce la rătăcire, la imposibilitatea identificării și păstrării unor repere spirituale clare.

“Tu, cu brațele întinse spre mine”

Din fericire însă, Victorița Duțu are certitudinea că orbirea spirituală se poate vindeca. Sfânta Scriptură spune că dacă ochii noștri interiori ar fi deschiși, separarea dintre realitatea pe care o percepem și cea care ne este ascunsă, ar dispărea. Abia atunci, L-am descoperi cu adevărat, pe Dumnezeu. “Parcă toată creația Ta/ Aș vrea s-o dau la o parte,/ S-o dau la o parte,/ Ca pe-o perdea,/ Iar dincolo de ea ai fi Tu,/ Ai fi Tu cu brațele întinse spre mine.”

Dumnezeu este dispus să îl primească pe păcătos, “cu brațele întinse”, așa cum a făcut-o în vremurile Vechiului Testament, când le-a oferit lui Adam și Evei, făgăduința unui Mântuitor și tot astfel cum în timpurile Noului Testament, Iisus ne-a cuprins pe toți, în rugăciunea Sa din Ghetsimani.

Ca eu să Te pot vedea

“Totul încerc să îndrept către Dumnezeu. El este singurul care este și toată creația Lui poartă pecetea Sfintei Treimi, adică și noi. Nu e frumos, că omul a primit porunca de la Dumnezeu să fie fericit?”, spunea Victorița Duțu.

Ca o prelungire a acestui gând, ea adaugă în “Vreau o altă lume”: “Creația Ta e asemeni muntelui/ Ce stă măreț în față mea/ Iar Tu îmi ceri să am atâta/ Încredere în Tine , atâta iubire/ În iubirea Ta , încât, încât/ Să-i cer muntelui să se arunce/ În mare și el mă va asculta,/ Adică să se dea la o parte/ Din fața Ta, ca eu să Te pot vedea!” Muntele este un simbol esențial în Biblie, iar munții necredinței sunt cei care ne împiedică să Îl vedem pe Dumnezeu, să ajungem la El.

Este impresionantă această metaforă prin care Victorița Duțu prezintă tarele fizice și spirituale ale omului nerenăscut. Ceea ce Mântuitorul ne spune că nu este un obstacol – “Dacă ați avea credință cât un grăunțe de muștar, ați

spune muntelui acestuia aruncă-te în mare și el s-ar arunca” – noi transformăm într-un impediment. Ceea ce este de fapt, o invitație la cunoaștere și la a experimenta puterea Lui vindecătoare, noi prefacem într-o stavilă către desăvârșire.

« El trebuie să crească,/ Iar eu trebuie să mă micșorez. »

Preocuparea poetei de a-L cunoaște pe “Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” este intensă. Însă atâta timp cât păcătosul nu se naște din nou”, deci nu primește o inima nouă, el “nu poate vedea împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3,3). Ceea ce este bun în noi nu este suficient pentru a obține neprihănirea. “Căci omul firesc nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; și nici nu le poate înțelege, pentru că trebuiesc judecate duhovnicește” (1 Corinteni 2,14), spune Sfânta Scriptură. Iată de ce, Victorița Duțu declara, cu o sinceritate dezarmantă, menită a-i demonstra apartenența la cercul celor care deși au convingerea că Hristos este soluția, încă mai au de dat o lupta cu firea păcătoasă – “Cuvintele astea pe care nu le înțeleg,/ Nu le pot trăi, nu le pot rosti:/ « El trebuie să crească,/ Iar eu trebuie să mă micșorez. » Această experiență nefericită nu este ceva nou. Apostolii înșiși au avut de dus o bătălie cu eul personal, cu disperarea și dezamăgirea izvorâte din neputința de a veghea măcar un ceas.

Victorița Duțu punctează exemplar ideea că incapacitatea de a rămâne treaz, adormirea spirituală, caracteristică omului de la timpul sfârșitului, denotă un univers interior marcat de absența elementului spiritual. Somnul în sine înseamnă stagnare, imposibilitatea de a avansa, deconectarea de la Sursă puterii. Atunci când țintă ta este să atingi “vârful muntelui”, să te întâlnești cu Creatorul tău, să te familiarizezi cu absolutul în viața de credință, somnul – același somn cu cel al ucenicilor pe când se aflau în Grădina Ghetsimani – denotă lipsa totală de interes față de înalta chemare primită. “Plângeam și mergeam iar disperarea/ Creștea în mine și mi-a venit să adorm/ La rădăcina unui stejar,/ Când am auzit deodată un glas:/ “De ce dormi, nu ai voie să dormi,/ Aici nimeni nu doarme,/ Până în vârful muntelui nu ai voie să dormi!”

“Starea această/ E asemănătoare învierii!”

Ca să te vezi “în vârful munteului”, nu trebuie să fii neapărat un titan al credinței, este suficient harul. Căci numai prin har putem fi salvați și acesta nu vine de la noi, ci este darul fără plată al lui Dumnezeu. În antiteză cu trăirile întunecate de până acum, marcate de îndoială și de zbucium sufletesc, lumea înfățișată de autoare după ce eul personal a fost zdrobit, reflectă frumusețea și armonia. “Doamne, cât de fericită sunt astăzi,/ Câtă bucurie îmi aduce

singurătatea mea,/ În liniște mă gândesc la Tine/ Și câtă pace are sufletul meu,/ Nu mai plânge cu atâta durere/ Ca atunci când eram/ Numai eu singură pe pământ/ Fără Domnul, orfană de tot ,/ Fără nici o mângâiere în suflet.”

Fericirea ce își are sursă în Cel Atotputernic este surprinsă ca o trăire aprofundată, în care elementul senzorial este amplu dezvoltat. “Doamne, ce fericită sunt/ Că Tu ești, că Tu ai înviat,/ Că Tu ești viu,/ Cã Tu inviezi mereu/ În inima noastră,/ Pentru că Tu poți să vii/ Cu mine în camera mea” sau “Până când…/ Până când floarea va veni spre mine?/ Și eu stăteam sub apă,/ Venea o floare și-mi inunda ochii../ Si-mi spăla picioarele/ Picioarele pline de colb,/ Pline de nămol…/ Și mâinile mele, și fața mea…/ Și m-am uscat în razele soarelui/ În razele soarelui m-am uscat!/ Starea aceasta/ E asemănătoare învierii!”

Ziua cea mare

Bucuria în Dumnezeu are că finalitate ziua revenirii Lui. Întreaga noastră pregătire se va concretiza, va prinde formă și contur atunci când ne vom afla alături de El, în casa Sa. “O, Doamne, ce minunat va fi atunci,/ în ziua cea mare, când totul va fi nou,/ Când va fi sărbătoare și vom zâmbi iarăși,/ Dar voi zâmbi pentru prima oară,/ Căci sunt în casa Ta, căci Te iubesc./ O, Doamne, ce fericire,/ Să plutesc în jurul Tău, să Te privesc,/ Cum nu am putut niciodată să Te văd.”

Certitudinea faptului că Îl vede pe Dumnezeu îi dă poetei puterea de a vizualiza cu ochii minții și de a zugrăvi momentul întâlnirii cu El. Apariția curcubeului, simbol al deplinei împăcări, anunță restabilirea ordinii normale a lucrurilor și este o ilustrare plastică a binecuvântării ce vine de la tronul Său. “Îți dai seama, Doamne,/ Noi doi și cu oamenii/ Împreună vom pluti/ Și vom dansa/ Asemeni ploilor/ În zborul curcubeului/ Și asemeni privirilor ce/ Te văd.” “Doamne, Tu ești !”

Este magistral modul în care Victorița Duțu reușește să reconstituie imaginea lui Dumnezeu și imaginea omului edenic. Dumnezeu Se recomandă pe Sine “Eu sunt”, iar poeta are capacitatea de a decodifică semnificația profundă a acestor cuvinte, atunci când le reia și le redă rostite din perspectiva omului muritor, ajuns nemuritor, ca beneficiar al vieții veșnice. Vorbele prin care Dumnezeu se recomandă sunt răsturnate asemenea imaginilor răsfrânte într-o oglindă.

“Pentru totdeauna acasă, acolo unde/ Iubirea plutește peste tot/ Și unde Tu ne aștepți cu brațele deschise/ Pentru îmbrățișarea iubirii/ Ce ne-am dorit-o și pentru care am rătăcit ,/ Ce fericită voi fi atunci , Doamne,/ Când Te voi privi în ochi/ Și – Ți voi spune însfârșit/ “Doamne, Tu ești !” Acest “Doamne, Tu ești !” este exclamația omului care a experimentat deja, pacea în Domnul. Isus este Izvorul bucuriei, păcii, odihnei, fericirii.

Dumnezeu încă ne mai așteaptă

“Vreau o altă lume” ne propune o altfel de fericire, complet diferită de fericirea nesigură și trecătoare pe care o dă acest pământ căzut în păcat. Bucuria și fericirea în Domnul înseamnă să bei apa vieții și să renunți la fântânile crăpate ale lumii – “Și mergeam în vis spre izvorul meu…/ Apa…apa…/ Apa izvorului meu îmi inundă privirile,/ Îmi spală ochii,/ Îmi spală picioarele!/ De ce Dumnezeule,/ Căram apă asta în mine?/ De ce, de ce o căram Iisuse?/Și o beam, o beam,o beam…/Și simțeam că însetez…/ Însetez, însetez mereu?!…”

Volumul Victoritei Duțu este o chemare îndemn pentru fiecare dintre noi de a renunța la calitatea de fiu rătăcitor. Dumnezeu încă ne mai așteaptă, iar decizia ne aparține. Abia atunci, El va lucra în noi și voința și înfăptuirea. Abia atunci, El va crește, iar noi ne vom micșora și totodată, vom evolua “în toate privințele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos” (Efeseni 4,15).

Octavian D. Curpas, Phoenix, Arizona

*** Există un Tu la care lumea să privească există un Tu în jurul căruia lumea se roteşte El păşeşte tăcut către fiecare privire către fiecare pas şi drumul lăsat în urmă devine lumină.

~Victorita Duţu: „Doamne, să văd!“

Oare ce a trait omul acela care, aruncat fiind în scăldătoarea Siluamului, la porunca Mântuitorului Hristos, acesta a început să vadă ? Cât de îndepărtaţi suntem şi noi de adevărata lumină şi de puterea de a vedea. Cât de mult ne dorim uneori, ca aruncaţi în scăldătoarea acestei lumi, să putem vedea înţelesul ei, să putem trăi viaţa care duce la înviere.

Viaţa, în limitarea ei, prin concretul pe care îl traversează, impune bariere de netrecut omului, care se mulţumeşte doar cu puterea de sugerare a concretului. Asemeni orbului de dinainte de marea întâlnire cu adevărul vieţii, trăim şi noi în concretul care se face drum cu paşi număraţi, călcat de la un loc la altul.

Cât de curat trebuie să fi fost omul acela în inimă, de s-a bucurat de o asemenea măreţie, încat gloria lui Dumnezeu s-a arătat prin el. Cât de mare a fost umilirea şi părăsirea lui şi cât de nevinovat era, de Mântuitorul Hristos şi-a arătat grandoarea şi măreţia prin el. Cât de mari i-au fost durerea şi suferinţa lui dar în aceeaşi măsură şi bucuria şi fericirea lui la întâlnirea magnifică cu lumina luminii, cu Fiul Omului. « Crezi tu în Fiul Omului ? Cine este Acela, să mă închin Lui ? Cel ce-ţi vorbeşte, cel din faţa ta ! »

Magnific dialog ce traversează toate timpurile istoriei, până în străfundurile inimii noastre.

Omul de astăzi trăieşte în spaţii limitate şi mici, strâmte şi aglomerate. Conectat la aparate de dimineaţă până seara, se pare că singura lui preocupare silită sau acceptată de bună voie este aceea de a face ca un sistem foarte bine gândit de alţii asemenea lui, să funcţioneze.

Orbirea spirituală se aşterne tot mai mult pe sufletele noastre, ca o rugină pe metalele preţioase, prin însigurare, izolare şi frica de a-ţi mai face

prieteni. Omul de astăzi nu mai are prieteni , are relaţii pe care să se bazeze în caz de….

Diferenţierea nu se mai face prin a fi, ci prin a avea. Finitudinea lumii se face prezentă în om nu prin puterea de a o cunoaşte, ci prin spaţiul sufletesc limitat pe care îl trăieşte.

Prin nevoia de a extinde limitarea lăuntrică impusă de multe ori cu bună voie, diferenţierile apar doar acolo unde interesele predomină în a stăpâni exteriorul care limitează şi mai mult prin hazardul său.

Unde suntem în limitarea lumii, oare nu cumva aceste limitări ni le punem singuri stând cu spatele la Adevar, Cale şi Viaţă, refuzând într-o manieră atâta de încăpăţânată să privim într-un anumit loc al inimii şi al sufletului care este etern şi acolo să zicem : « Doamne, să văd !»

Oare ce a trăit omul acela orb care nu numai că a văzut lumea, dar L-a văzut pe Cel care îi dăduse lumina ochilor şi puterea vederii. L-a văzut pe El, pe Cel nespus de minunat, a văzut frumuseţea lumii.

Lumea exterioară o vedem cu toţii, pentru că nu suntem orbi, dar omul acela a văzut lumea prin El. Oare cum am putea face să vedem şi noi lumea prin Mântuitorul Hristos, scăpând de orbirea lăuntrica , de orbirea sufletească care ne închide, care ne limitează. Mântuitorul Iisus Hristos este lumina lumii, oare cum am putea face trecerea de la întunericul limitat al existenţei zilnice la nemărginirea lui Dumnezeu!?

Şi totuşi noi avem sentimente : » Doamne , să văd !»

VICTORIŢA DUŢU

Simina Silvia Şcladan

Coordonatoarea volumului antologic Izvoarele vieţii

Victoriţa Duţu-Poeta care pictează în lumină

În România există oameni talentaţi care reuşesc să aducă prin creaţiile lor, lumină din lumina universală, oameni care reuşesc să oglindească prin talentul lor tot ce e mai frumos în această ţară. Suntem onoraţi prin prezenţa poetei Victoriţa Duţu în paginile volumului antologic „Izvoarele vieţii” care a apărut la editura Lidana-Suceava 2009. Mă bucur că am cunoscut această talentată artistă şi poetă contemporană. Versurile domniei sale vor lumina alături de versurile tuturor autorilor în aceste pagini ale prieteniei sufletelor mulţi ani de acum încolo.

Mulţumesc dragă Victoriţa Duţu pentru acest tablou care va lumina mult timp în biblioteca mea personală alături de volumele de poezie la care am lucrat cu drag.

Recunosc că, de ceva vreme, privesc acest tablou şi de fiecare dată redescopăr drumul energiei divine din fiecare, drumul sufletului spre mara de lumină.

Energia umană poate avea diferite nuanţe (de la alb sidefiu cu nuanţe de liliac, galben sau roz…până la culori mai închise) şi mă mir de ce autoarea a ales această culoare a omului în acest tablou.

Este o taină pe care numai autoarea ne-o poate dezlega. TRANDAFIRUL LUMINII M-am prins de o rază de soare Şi am vrut să mă înalţ spre cer Dar soarele m-a lăsat jos Binecuvântată

Am luat atunci lumina Revărsată în apa lacului Şi mi-am pus-o pe umeri Ducându-mă pe apele lui Spre un trandafir ce plutea Pe ape… Am simţit că iubirea din mine Şi lumina razei Mă ţin deasupra apelor Spre trandafirul iubirii Ce mă aşteptă într-o luntre De raze de soare, Luntre vâslită de cineva Şi eu nu-L vedeam. autor Victoriţa Duţu

Sper să putem ajunge câţi mai mulţi autori din acest volum la Bucureşti, pentru a fi împreună la expoziţia de pictură şi lansarea de carte ce va avea loc în iulie.

Sper să reuşeşti şi de această dată să organizezi ceva inedit. Mă înclin în faţa talentului acestei doamne a poeziei şi picturii româneşti şi vă invit să descoperiţi cealaltă dimensiune a vieţii, dimensiunea luminii prin intermediul tablourilor şi poeziilor Victoriţei Duţu, direct pe site-ul personal la care se poate ajunge făcând clik pe această imagine: www.victoriadutu.com

MARIN IFRIM

Marin Ifrim: Interviu Cu Victorița Duțu

ON FEBRUARY 28, 2016 Încerc să găsesc în tot ceea ce fac un sens, și Acela este Dumnzeu.

(Victorița Duțu)

– Marin Ifrim: – Stimată Doamnă Victoria Duțu, aveți o carieră artistică impresionantă. Excelați atât în pictură, cât și în literatură. Ce a fost la început: pictura, literatura sau amândouă? V.D-La început a fost matematica și este și acuma preaocuparea de bază și îmi pare foarte rău că nu pot să fac cercetare matematică de înalt nivel. Deși sunt preocupată de un capitol din geometriile neeuclidiene și geometriile diferențiale, nu stau foarte mult timp aplecată asupra lor. Pictura și poezia mă atrag ca un magnet. Sunt atrasă de o formă de căutare și de exprimare a minții și a trăirilor. Eu nu fac deosebire în mintea mea și în stările mele interioare între matematică, filosofie, teologie, poezie și pictură. Studiind matematica, tot timpul am simțit nevoia să mă duc mai departe. Practic matematica m-a împins către celelalte domenii ale cunoașterii. Orice mathematician împătimit știe asta. Dacă faci mate cu cea mai mare seriozitate este imposibil să nu ajungi la poezie, la artă. După mate a fost poezia și apoi pictura care a venit ca o nevoie interioară de a vedea, practic de la geometrie mi se trage. M.I.– Paradoxal, sunteți profesor de matematică. Cum se împacă toate aceste domenii aparent opuse? V.D-La mine toate aceste domenii atât de diferite au la bază ceva essențial, care să le lege în mod fundamental, teologia.Teologia stă la baza cunoașterii pentru că ea dă sensul. Încerc să găsesc în tot ceea ce fac un sens, și Acela este Dumnzeu. Eu văd unitatea lumii în Iisus Histos. Persoana Mântuitorului Hristos

este cea care dă unitate lumii și unitatea tuturor domeniilor de cunoastere, pentru ca această cunoaștere de acum și cea viitoare este cel mai mare dar făcut omului de către Dumnezeu. Este cel mai frumos gând și cea mai frunoasă stare aceea a impreuna lucrării omului cu Dumnezeu in descoperirea tainelor lumii. Nu cred că lumea cunoaște pentru că se pune în accord cu Mefisto. Mă gândesc la o altă stare, la un alt poem al firii restaurate, al dialogului și al stării de dialogare în permanență a omului care e căutator și căutat în toate de Adevărul unic, Hristos. M.I.– Cum vă descurcați când e vorba despre expoziții în străinătate. Își poate permite un artist român deplasarea în marile centre culturale din Europa sau din locuri mai îndepărtate? V.D.-Da. Categoric da. In vremea pe care o trăim acuma, da. Noi ca țară avem deschidere, posibilitățile de călătorie sunt foarte diversificate și datorită internetului, daca te pui în accord cu toate mijloacele de comunicare care sunt făcute să fie foarte eficiente, rapide și ieftine sau scumpe, adică există un preț pentru fiecare buzunar, da, reușești să găsești ce ți se potrivește. Sigur că e greu să strângi bani, dar nu cred că într-un an de zile nu poți să fii atât de zgârcit cu tine, încât să renunți la câteva chestii inutile și să pui câțiva bani pentru un congres sau un festival de literatură sau de expoziție. Cauți varianta care e cea mai bună pentru tine. Bine, trebuie să știi engleză la nivel de bază, conversație și să fie cât de cât corect, mai faci greșeli, că asta e, dar să te poți descurca, să te poți exprima și să te poți înțelege. Un sit fff bun de învățare a pronunției și nu numai http://www.elllo.org. Sigur că poți să îți permiti. Iți iei bilet cu o jumătate de an înainte că e la jumatate de preț. 100 euro dus întors până la Londra cu avionul, chiar și mai jos dacă ai noroc, 80 euro. Cât te costă trenul de la București la Arad dus întors? Nu e cam tot atât. Poate chair mai mult. Apoi cauți hosteluri sau hoteluri mai ieftine de o stea, de două, unde dai pe noapte 60 euro, și nu mergi singur, mergi cu un prieten să împarți cheltuiala. Nu te plimbi cu taxiul în țara respectivă ci cu mijlocele de transport în comun. Cu taxiul până la aeroport în Viena e 60 euro și cu autobuzul 6 euro. Îți cumperi o cartelă pe 3 zile să poți face orice călătorie vrei, ai liber pe metrou, tramvai, autobus. 19 euro 3 zile în Viena. Nu cred că cineva nu poate pune 1500 de lei adică 350 euro deoparte pentru o călătorie. Nu cred. Sunt scriitori care fumează 1000 euro pe an. Renunți la țigări și alcool și pui banii pentru un festival de literatură. Ești bogat și sănătos. E foate simplu dar trebuie să fii zgârcit și foarte descurcăreț si să îți planifici asta din timp. Trebuie să îți cauți

pe net multe colaborări să dicuti cu scriitorii din alte țări, e foarte frumos să faci asta. Decât să te uiți la televizor mai bine înveți engleza, tot cu ajutorul internetului și vorbești cu un scriitor din altă țară și citești poezii într-o altă limbă. Îți folosește la creier. M.I.– Ce planuri artistice imediate aveți? V.D.-În septembrie plec din nou la Viena pentru câteva zile, cu un bilet cumpărat de câteva luni bune în urmă la un târg de afaceri, organizat de Camea de Comerț a Vienei. Am și eu un stand și mă prezint cu picturi. M.I.– Unde credeți că expozițiile pe pictură sunt mai tentante, la Paris sau la Londra? V.D.– În ambele țări a fost bine pentru că am avut public și a fost vizitată expoziția. E foarte important să fii promovat când faci o expoziție și aici a mers totul foarte bine, ca pe roate. In orice țară expozitiile sunt extraordinare, cu o condiție, să vină lumea. Iar ca să ai lume la un vernizaj trebuie să muncești la promovare, care e o muncă epuizantă. Dacă galeristul sau galleria își face treba cu promovarea și aduce lume și apare totul în presa și artistul e promovat, e foarte bine, în orice țară ai fi chiar și într-un oraș de provincie. Dacă o faci la Viena și nu știe nimeni de eveniment că ceva nu a mers, e foarte frustrant, dar înveți și cauți altă galerie care își face treaba cu promovarea, sau îți faci singur, dacă poți. Dar ceea ce merge mai ales la noi, la români, este să nu faci doar un singur eveniment. Să faci un evenimnet în care să ai și muzică și poezie și artă. Și atunci ai evenimentul asigurat. Și la noi e foarte multă dragoste de artă, dar trebuie să insiști mai mult. La Londra publicul vine, că îi place, e educat să vină, la noi e puțin mai greu, dar dacă te agiți trebuie să îți iasă. În afară e mai ușor că astea merg de la sine. Evenimetul e anunțat, pârghiile sunt făcute cu ani în urmă, de aceea e preferabilă o expoziție în afară. E mai frumos că în România unde trebuie să munceșți doar tu și să faci tu totul, acolo ești ajutat, își face galleria treaba foarte bine. Și te simți bine că tu ești artistul, ești puțin mai relaxat. Nu pui tu vinul, îl pune galleria. Aici trebuie să vii cu sacoșele cu mâncare, cu băutură, ca la pomană, la bunicu. Ca să ai succes trebuie să ai foarte multă răbdare, să nu te descurajezi și cel mai important lucru este să nu îi iei în seamă pe cei care te batjocoresc, care te umilesc, chiar dacă sunt oameni așa ziși mari, care ocupă o poziție, sau cei mici, care nu te bagă în seamă, acei oameni nu contează pentru viitorul tău. Pentru că în tot ce faci mai

ales în treburile astea legate de artă, oamenii care dau cu pietroaie în tine sunt mulți din păcate și ei nu contează, trebuie să îi cauți numai pe aceia care te înțeleg și care te vor și alături de care poți construi ceva. Dar e foarte greu până ajungi la tăria asta. Cum spun sfinții în filocalie să nu ți se aprindă capul nici cu laudă nici cu ocară. Trebuie să te educi să fii de neatins la nivel mental. Eu ca să am expoziție de pictură la Londra am trimis timp de câteva luni de zile informări cu mine și cereri ca să fac expoziție la 20 de galerii din Londra și mi-a răspuns doar una singură. Care Galerie m-a primit, la aceea m-am dus. Aceasta a contat. Pentru restul mai încerc, nu mă las bătută. MARIN IFRIM http://marinifrim.wordpress.com/ *** Sursa: https://victoriadutu.com Pictura: Nuntă în cer și pe pământ, lângă pomul vieții, totul e plin de lumină, iar mirii sunt în puritatea sufletului și al iubirii… acesta e sensul vieții noastre…

Liliana Moldovan

Dialogul artelor Iunie 2010

– Voi începe voiajul nostru dialogic cu o pătrundere oarecum agresivă, dar plină de interes şi curiozitate în universul dumneavoastră interior. Destinul artistic al Victoriţei Duţu se manifestă, după cum bine ştim, sub spectrul gândirii poetice şi al zămislirii picturale inconfundabile. Cum reuşiţi să împăcăţi arta folosirii poetice a cuvintelor cu puterea expresivă a culorilor din pictură?

– Nu pot să fac o distincție între pictură și poezie, între matematică și filosofie, între teologie și frumusețe pentru că toate sunt prezente în mine. Eu cred că sensul existenței noastre este frumusețea, este acea frumusețe pe care Dumnezeu a creat-o și noi suntem chemați să o trăim. Suntem creați de El prin frumusețe pentru că Dumnezeu este nespus de frumos. Dacă în lumea exterioară lucrurile sunt separate, vedem o distincție clară între matematică și filosofie, între algebră și geometerie, între cuvânt și culoare, între imagine și o ecuație la mine e altfel. În mine sunt unitare acestea toate, pentru că eu mă străduiesc să trăiesc frumusețea. Nu fac distincție între frumusețea unei ecuații descoperite de un matematician de geniu și frumusețea unei înger pictat de Fra Angelico.

Dacă privim istoria omenirii eu văd o frumusețe teribilă care i-a animat pe oameni să trăiescă, și această frumusețe este darul lui Dumnezeu pentru oameni. Numai această frumusețe ca dar al lui Dumenzeu pentru sufletul omului este puterea de evoluție creatoare către o altă umanitate, către o altă față a lumii. Nu vreau să vorbesc decât despre frumusețe aici. Pentru că numai frumusețea este vindecătoate, este terapeutică, este izvorul vieții. De aceea caut frumusețea oriunde mă duc și dacă ea nu este prezentă în afară mea o caut în lăuntrul meu. Dacă sunt undeva unde nu îmi place mă cobor în mine și acolo găsesc unitatea și frmusețea unei imagini, a unui cuvânt, a unei expresii, a unei rugăciuni. La mine imaginile și cuvintele se împletesc, exactitatea matematică rămâne la bază și ceea ce mă atrage cel mai mult este cercetarea,

este căutarea, este această nevoie de a ști și de a cunoaște și de a mă apropia cât mai mult de această frumusețe pe care a pus-o Dumnezeu în creația Lui și pe care noi o regăsim în diferite modalități de exprimare, matematică, poetică, științifică, artistică.

Eu cred că oamenii de știință nu trebuie să descopere și să demonstreze existența lui Dumnezeu ci trebuie să pună în ecuație puterea nelimitată a lui Dumnezeu în creația sa, de ce nu am găsi o nouă determinare a punctului material și anume coordonata infinitului. Să punem, să atribuim punctului material acea coordonată a punctului de la infinit care este expresia acelei forțe de din afara universului, de dinafara materiei care îl face să fie, care îl aduce prezent în existență. De ce nu ne-am gândi la această frumusețe a universului creat de Dumnezeu?

Întotdeauna eu vreau să trăiesc cu acest miracol al unității și nu al separării, lumea este separată însă noi ca să fim puternici trebuie să fim uniți în noi cu acel cineva mai puternic decât noi și care ne-a adus la exsitență. Aceasta este unitatea, Drumul către Creator.

– Aţi rezistat provocărilor matematicii şi filosofiei şi aţi rămas fidelă poeziei pe care aţi ocrotit-o, mai târziu, cu pânza artistului ce glăsuieşte prin culoare. Cât de veche vă este îndeletnicirea poetică? În care moment al vieţii aţi descoperit freamătul cuvântării prin versuri, rimă şi ritm?

– Nu pot să spun că am stat deoparte de filosofie și de matematică. Tot ceea ce scriu și pictez are la bază matematica, filosofia și teologia. Rămân până la sfârșitul vieții mele un om fascinat de matematică și cu regretul de a nu o fi cercetat mai mult deși stau uneori cercetând și gândind la aceste neânţelesuri matematice descoperite de geniile lumii, însă trebuie să recunosc că sunt foarte multe pe care nu le înțeleg. Consider că matematica stă la baza limbajului realității, este limbajul universal ce stă la baza lumii creată de Dumenzeu. De ce nu aș considera că pământul este punctul de la infinit al universului, de ce nu aș considera că pământul este o limită către infinit a universului și punându-ne în acest sistem de referință să studiem tot ceea ce face ca pământul să fie dinspre univers către noi? Bine, acesta ar trebui să fie un model matematic care să descrie lumea și existența altfel. De ce nu aș considera existența, viața ca tinderea către infinit a materiei? Iar din punct de vedere filosofic, de ce nu aș considera conștiința singulară, acea parte a noastră care rămâne singură cu ea însăși, neexteriorizată, necunoscută, tainică și în permanentă ascundere, căutătoare de logos, de infinit, de absolut de

Dumnezeu, ca fiind partea din noi care trăiește la dimensiunile infinitului, care trăiește temporalitatea și mărginirea lumii dezmărginind-o în Dumnezeu.

Cât privește poezia încă din generală și apoi în liceu, m-a atras cât de cât, dar nu a fost o preocupare căreia să-i dau prea mare importanță, eu atunci învățam doar matematică. Totul a început de la matematica abstractă, atât poezia cât și pictura, matematica mi-a deschis niște pârghii lăuntrice care m-au împins către nevoia de a gândi către marginile ființei, și o nevoie cumplită de a vedea, de a vedea lăuntric, geometria mi-a deschis niște porți pe care nu le-aș fi bănuit dacă nu aș fi studiat-o și dacă nu o cercetez și acuma, dar desigur în felul meu, nu forțat și nu agresiv și nu din obligația de a preda niște referate de cercetare, ci doar pentru bucuria mea de a gândi.

Îmi amintesc, că prima poezie mi-a citit-o mama, în jurul vârstei de 3 ani. Niciodată nu-mi voi permite să uit că poezia se numea „De-aş avea” şi era scrisă de Eminescu. Nu ştiu exact, ce am înţeles din versurile eminesciene, la vremea respectivă, îmi aduc, însă, aminte de sezaţia de bucurie produsă, în mintea mea de copil, prin muzicalitatea cuvintelor.

– Când citesc poeziile Victoriţei Duţu, redescopăr o senzaţie de bine, similară, o bucurie produsă, în minte şi în suflet de refrenul cuvintelor frumos meşteşugite şi înţelept ctitorite. Pornind de aici, doresc să ştiu, dacă priviţi poezia că pe o terapie a sufletului? Ca pe un exerciţiu de ascuţire a minţii sau ca pe un mijloc de consolirare spirituală?

– Ei, aceasta este exrpimarea, poezia are ceva lăuntric care te face să te simți altfel, poezia trebuie să găsească resorturile frumuseții care îl leagă pe om de Dumenezeu, de frumusețea lumii, de acea veșnicie pe care o purtăm în străfunduruile noastre. Poezie, artă, știință și tot ceea ce descoperim astăzi și în viitor trebuie să se îndrepte către partea de infinit a ființei umane. Fără infinitul lui Dumnezeu noi nu avem nicio valoare, și acesta este sensul, aceasta este terapia. Când frumusețea rugăciunii, a cuvântului, a imaginii pătrunde în interiorul nostru, în resorturile conștiinței singulare, când acea frumusețe pătrunde în noi, putem privi viața altfel și de aici se schimbă comanda, trăim o trecere de la starea de rău la starea de bine , celulele primesc altă comandă de la suflet, de la creier, când noi trăim bucuria și frumusețea, codul nostru genetic se organizează pe vectorul vieții și trăiește altfel când frumusețea este activată, de aceea nu putem trăi fără frumusețe. Ea este unica forță ce trebuie trăită și consumată ca o stare de bine, de bucurie, de sănătate. Aceasta este frumusețea lui Dumnezeu care trebuie să fie prezentă în toată căutarea noastră și noi să trecem de la disperare la bucurie, de la boală la sănătate. Nu

trebuie să ne temem ci trebuie să trăim în noi și prin noi frumusețea care este peste tot și în artă. Creația umană trebuie să caute, să prezinte să consume ca hrană spirituală, frumusețea Lui, care este aici, priviți-o, e aici și acum!

– Care sunt conceptele esenţiale pe care se sprijină structura poetică pe care aţi creat-o. Altfel spus, cu ce obsesii poetice vă confruntaţi?

– O, sunt multe… Nu pot trăi fără frumusețe, dacă nu accesez în mine frumusețea asta prezentă în jurul meu, nu am făcut nimic. Am câteva poezii, mai multe chiar, un volum, care sunt scrise cu nevoile mele de om amărât, trist și obosit, acele poezii nu înseamnă nimic pentru mine. Eu trebuie să găsesc doar acele poezii, acele imagini care exprimă frumusețea lăuntrică, care accesează în minte resorturile frumuseții și care la rândul lor să acceseze și în cel care citește trăirea frumuseții și sănătatea spirtului, poezia de astăzi a luat o cale greșită! După părerea mea, e prea lumească și se îndreaptă către ceva așa de lumesc care ne distruge, ori ea, poezia trebuie să ofere bucurie lăuntrică ori asta nu se poate dacă nu se agață de Dumenzeu, știți așa ca la sfinți, acesta este modelul, bucuria aceea veșnică care ne ține mereu ancorați în frumusețea lui Dumenzeu care e veșnică și plină de normalitate și de sănătate mintală și curățitoare, numai așa devenim ființe creatoare.

– Plămădirea personalităţii dumneavoastră artistice a fost, în chip evident, rodul unor lecturi îngrijite şi al parcurgerii unor cărţi bine alese. Care sunt cărţile preferate al Victoriei Duţu, ce lecturi v-au marcat existenţa?

– Biblia! Oamenii de cultură trebuie să știe Noul Testament pederost. Ca să nu mai treacă tot timpul la el, să-l ia din raft, ci să-l folosească direct din minte chiar și atunci când merge pe stradă. Scrierile Sfinților Părinți, de la Hristos până astăzi, Scară Raiului de Sfântul Ion Scărarul, Părintele Stăniloae, Imanuel Kant, viața lui Kant și gândirea lui Kant au însemnat și înseamnă și acum pentru mine ceva extraordinar, citind din Kant îți formemezi mintea pentru gândire. Eminescu este uluitor, și toată literatura română de care sunt îndrăgostită. Literatură română este uluitoare, literatura română este universală, este veșnică, este plină de frumusețea negrăita a sufletului omenesc, literatura română este o frumusețe și o veșnicie izvorâte din dumnezeirea care ține universul întreg și pe noi în viață.

Citiți literatura română de la origini până în prezent, este uluitoare această literatură română, și mai cred ceva. Timpul pe care noi îl trăim acum și aici este fantastic, este fenomenal, din punct de vedere cultural, acum se creează cele mai mari opere din România, acuma se crează și se trăiesc și se descoperă cele mai frumoase adevăruri, România este pe o pantă ascendentă

din punct de vedere cultural, fantastică, se trăiește o stare cum nu a mai avut ea până acuma. Noi ca scriitori, ca oameni care gândim, nu trebuie să ne lăsăm învinși sub nici o formă, sau descurajați de nimic, pentru că veacul aceste este cel mai frumos, nu trebuie să fim triști că nu vindem, că nu suntem citiți, că nu sutem băgați în seama! Ei, și ce dacă! Noi trebuie să creem valori, noi trebuie să creem pentru lumea viitorului, și asta chiar și facem acuma, prea mulți poeți, extraordinar de multe situl de literatură, de poezie, de artă, de creație, prea multe cărți, de nu le mai știi numărul, nu este extraordinar? Aceasta este uluitor, este extraordinar, această stare este fantastică!!

Gândul omului nu poate fi mărginit în bani și în indiferență, nu trebuie să ne lăsăm înșelați de aceste aparențe, versnicia țâșnește prin cuvânt așa cum țâșnește fulgerul în inturic, nu trebui decât să trăim în frunmusetea lui Dumenzeu prin opera noastră și prin viața noastră, noi chiar asta facem și nu vom fi învinși. Ignoranța, indiferența, sărăcia, uitarea nu ne vor răpune, nu au ce să ne facă.

– Credeţi că poezia poate fi un mesager al înţelegerii între oameni?

– Chiar este unul din cei mai mari mesageri, chiar asta se și întâmplă astăzi prin atâtea contacte pe care le stabilim peste granițe și peste timpuri istorice.

– Dar pictura? Reprezintă această artă, un mijloc de redescoperire a frumuseţii sufletului omenesc?

– Asta zugrăvește arta, frumusețea lăuntrică fără de care nu puteam să creștem, nu puteam să fim, nu putem trăi… Fără frumusețe murim.

– Picturile dumneavoastră reflectă probabil, acele emoţii şi trăiri care nu şi-au mai găsit loc în sipetul cu cuvinte poetice. Picturile dumneavoastră abundă de figuri angelice. Care este relaţia Victoriţei Duţu cu îngerii? La ce chemare răspund fiinţele angelice atunci când acceptă să se odihnească pe pânzele azurii pe care le pictaţi?

– Sunt fascinată de doi pictori, până la obsesie, Fra Angelico și Rubliov… iar mai nou Păritele Arsenie Boca! Cel de-a treilea este al nostru! Îngerii zugrăviți de aceștia sunt ulutori, ating veșnicia, acum sunt în perioada când pictez îngeri pentru că ei reprezintă ființele curate, pure care stau în preajma lui Dumnezeu, și gândindu-mă la îngeri mă gândesc la noi, la ființa umană cât de curată trebuie să fie, cât de frumoasă, ca să stea cu gândul în jurul lui Hristos prin rugăciune. Când pictez îngeri mă gândesc la omul nostru de astăzi, cât de curat și de frumoa trebuie să fie el și cât de frumoas trebuie să își ducă viața, ca să stea ancorat în lumina lui Dumnezeu care înseamnă viață. Îngerii reprezintă

puritatea și forța înțelegerii și cunoașterii. Chiar dacă e greu și greșim mereu față de El nu trebuie să persitam în aceată boală a îndepărtării de Dumenzeu ci trebuie să ne însănătoșim apropiindu-ne. Trebuie să recunosc că mai am foarte multe de cercetat și de învățat și de citit de la sfinți despre îngeri, pentru că încă nu știu destul.

– Revenind cu picioarele pe pământ, la situaţia în care mânile vă dor şi mintea vă este obosită de greutatea cuvintelor, cu ce alte pasiuni vă umpleţi timpul, ce noi proiecte născociţi?

– Am o viață foarte ocupată, pot să spun că nu am timp liber, și nu mă plâng căci asta îmi place foarte mult, însă de fiecare dată când am timp liber atunci imediat, înapoi la pictură, înapoi la matematică, la filosofie, la telogie și tot așa. E foarte frumos, e ceva plin de viață, de putere, să te ocupi cu partea spirituală e exitenței, și e așa cum zicea Mântuitorul Hristos:" rugați-va neâncetat". Asta trebuie să încercăm să facem chiar dacă uităm, trebuie să revenim, trebuie să fim mereu pe calea și pe cărarea apropierii de Hristos altfel ne îmbolnăvim și nu trebuie să lăsăm să se întâmple asta. Mâinile mele au luat foc/ Şi mă dor/ Mă doare gândul meu/ Şi cuvântul/Nu se poate naşte în mine.

VICTORIŢA DUŢU:,,Geniu pustiu După Eminescu” (fragment)

El plutea prin univers şi gândea. ***

Ea voia să fie desupra lumii. Să gândească, să îşi pună probleme şi să le rezolve. Voia să vadă. Să-i înţeleagă pe oamenii care sunt tot mai departe de acel ceva esenţial pentru viaţa lor şi pentru viaţa noastră spirituală. Voia să ajungă o vedetă culturală şi nu prea ştia cum. Voia să spargă aceste pârgii ale socialului şi economicului. Pentru ea să fii scriitor era ca şi când ai fi şeful unei companii. Trebuia să fii un mare om de afaceri ca să fii scriitor. Asta voia să facă permanent şi la asta se gândea. Cum să facă să devină cunoscută şi în felul acesta să schimbe lumea. Pentru că ea ştia că putea să devină cunoscută şi să schimbe lumea. Să încânte oamenii cu ideile ei şi cu părerile ei şi cu tot ceea ce ea voia să facă. Ştia că ceea ce face este pentru devenirea ei spirituală. Ştia că poate să devină această vedetă, să fie cunoscută de oamenii din lume. Trebuia doar să se folosească de aceste pârghii care sunt televiziunea, radioul, magazinele, pieţele. Trebuia să ştie şi să cunoască, să vadă ce nu merge şi ce merge, să găsească aceste soluţii ale vânzării. Suntem într-o epocă a marilor vânzări nu, într-o epoca a megacomeţului şi cartea până să fie o mare idee materializată este un obiect ce trebuie vândut. Deci ideea în epoca noastră se şi vinde. Pentru antici asta era o mare blasfemie, pentru noi, o mare onoare, o glorie, ai dat lovitura, eşti mare.

Şi mai ştia un lucru, că în această afacere era singură, că lupta de una singură şi în felul acesta trebuia să se înconjoare de oameni cât mai cinstiţi şi mai corecţi pe care să se bazeze, dacă aceştia există. Oamenii care mint o dată mint mereu, oamenii care jignesc o dată jignesc mereu. Oamenii care sunt buni, sunt la început fraieriţi dar după aceea ei se învaţă minte şi fug.

Ştefan Dumitrescu

„Vreau o altă lume“

10 Noiembrie 2007 – VICTORIA DUŢU: „VREAU O ALTĂ LUME“, Editura Anamarol, Bucureşti, 2006 (Ştefan Dumitrescu)

Un volum de poezie religioasă ( „ VREAU O ALTĂ LUME”, apărut la

editura Anamarol, Bucureşti, 2006) de o profunzime, sinceritate şi de o frumuseţe uimitoare ne dăruieşte poeta Victoria Duţu, cu expoziție de pictură în Elveţia, o pictoriţă de asemenea foarte talentată. Datele ei biografice ne arată un om însetat de cunoaştere, un om cult, având mai multe facultăţi, o fiinţă dominată de setea căutării adevărului şi a lui Dumnezeu. Ca fiinţă credincioasă, poeta trăieşte cu Domnul, în sfera Lui luminoasă, hrănindu-se din lumina Lui, căutându-L în acelaşi timp tot timpul, pentru a se regăsi necontenit, şi pentru a se înălţa.

În lumea literară rar întâlneşti un poet şi un om, ne referim la frumuseţea umană, sufletească, a caracterului care să aibă frumuseţea acestei poete. S-a nãscut în 1971, în judeţul Botoşani, în 1990 absolventã a Liceului Pedagogic din Botoşani, în 1995 absolventã Facultãţii de Matematicã, din Iaşi, în 1999 absolventã a Facultãţii de Filosofie, din Iaşi, 1998 “Masterat în Logicã şi Hermeneuticã . Din 2000 profesor de matematicã la un colegiu din Bucureşti. În 2003 publicã volumul de versuri, Spaţii “,debut,“ la Editura Muzeului Literaturii Române din Bucureşti. În 2005 publicã volumul de versuri “Cuvintele”, tot la editura Muzeului Literaturii Române , Bucuresti, şi expune la Fundaţiile Regale, Biblioteca Centralã Universitarã, Sala Profesorilor, expoziţia de picturã şi poezie intitulatã :”Punctul de la infinit ”.

Subliniem această alăturare, sau coexistenţă, mai bine spus, a poetului şi a matematicianului în aceeaşi fiinţă umană, ca substanţă a aceluiaşi eu poetic. Cazul este rar, ne gândim în primul rând la marele poet Ion Barbu, dar ori de câte ori s-a întâmplat ca un poet să fie şi matematician, din câte ne dăm

noi seama a fost benefic, ducând la îmbogăţirea ambelor domenii, matematica şi arta. Cazul Victoriei Duţu este şi mai rar dacă ne gândim că ea este în acelaşi timp şi un artist plastic dotat !

Victorița Duţu (pseudonim Ilinca Natanael) este tipul poetului complex, iubit şi dotat de Domnul cu prea multe daruri. Căci pe cât este de talentată ca artist plastic, pe atât este de talentată ca poetă. În acelaşi timp, între cele două domenii ale Artei, pictura şi poezie, artista desfiinţează orice graniţă, sufletul ei, cel plin de lumină dumnezeiască şi de puritate, unindu-le, făcându-le o singură Împărăţie, împărăţia cerească a poeziei. Făcând parte din ceea ce numim îndeobşte poeţii religioşi, în grupul căruia simţim forţa teribilă a personalităţii şi a poeziei lui Ioan Alexandru, a lui Nichifor Crainic, Victoria Duţu, vine în acest spaţiu al literaturii cu o notă aparte. Vine cu delicateţea ei feminină, cu o dulce fervoare religioasă de copil, cu o profunzime blândă a sentimentului religios.

Starea de dulce existenţă împreună cu Domnul este trăită ca o cădere în nivelul profund al existenţei umane, care este somnul, subconştientul, temelia caldă, lichidă asemenea unei lave pe care pluteşte Templul Personalităţii umane… ca o cădere şi odihnire în dulcea lavă a subconştientului unde locuieşte şi Domnul. Motivul somnului, al căderii în nivelul profund al divinului apare de multe ori în poezia Victoriei Duţu, sau a Ilincă Nataniel. „ Aş vrea să dorm, să dorm”, cu acest vers îşi începe poeta Volumul de poezie, de slăvire, de căutare şi de trăire întru Domnul. Poeziile ei nu au titlu, sunt poeme care vin unul după altul, căci toate formează un Poem infinit, poemul convorbirii plină de dragoste cu Domnul (convorbirea, limbajul, ca modalitate a trăirii, ca formă a căutării Domnului, ca factor generator al relaţiei cu El, ca factor care face imposibilă ruperea legăturii cu Domnul. Căci atâta timp cât vom vorbi cu El, El nu ne va lăsa, relaţia dintre poet şi Tatăl ceresc este continuă şi bogată.) „Aş vrea să fiu copila Ce răsare dintre flori albastre Şi –Ţi spune de departe râzând Şi alergând spre Tine: Doamne, uite, Dumnezeul meu, Ce flori albastre, Ţi le dăruiesc”

Este vizibilă dorinţa poetei de a-şi regăsi încă o dată condiţia umană şi puritatea copilăriei, a copilăriei, căci n-ai aşa ? un credincios autentic se prezintă în faţa Domnului, şi vorbeşte cu El, trăind starea de copil, de copilaş al Domnului. Pentru credinciosul autentic toţi suntem copilaşii Domnului. De aceea aceste motive literare, al copilului, al copilăriei, al purităţii pe care o are numai copilăria sunt atât de prezente în cartea doamnei Victoriei Duţu.

Imaginea aceasta a fetiţei care răsare dintre flori albastre, alergând şi râzând către Domnul, ca să-i întindă florile ( „ Doamne, uite Dumnezeul meu, / ce flori albastre, Ţi le dăruiesc), devine deodată în poezia românească emblematică, un arhetip, pe care cred că îl avem toţi în subconştientul nostru, revelat de pictoriţa poetă. De altfel trebuie să subliniem dimensiunea plastică, imagistică, iconică (iconografică, pentru că multe dintre imaginile poetice create de ea sunt, sau sunt consacrate ca adevărate icoane !) a poeziei Victoriei Duţu, ca şi dimensiunea ei muzicală.

Aşa cum spuneam poezia Victoriei Duţu este o continuă comunicare cu Domnul. De multe ori, pentru a înainta către El, pentru a pătrunde în poienele sfinte şi crângurile dulci ale cunoaşterii divine, poeta se foloseşte de clasica întrebare : „ Dar gândul nu mă lasă. Mă pune să-L întreb pe Dumnezeu Dacă iubesc, dacă-L iubesc pe El Şi El răspunde mie cu-aceeaşi întrebare: Mă iubeşti ?”

Forma de existenţă interioară, esenţializată este Gândul. Dar gândul în poezia doamnei Victoria Duţu este la Dumnezeu, este orientat cu faţa către Domnul, şi el este cel care mediatizează Fiinţa, o pune să-l între pe Domnul dacă iubeşte, dacă-l iubeşte pe El. Relaţia dintre fiinţă şi divinitate este biunivocă şi ea se realizează prin iubire. Iubirea este conceptul fundamental al poeziei Victoriei Duţu, iubirea de Domnul. Şi nici nu putea fi altfel în cazul unui credincios autentic şi fervent, DACA DUMNEZEU ESTE IUBIRE!

Iată o altă imagine antologică şi o idee poetică de o frumuseţe extraordinară : „Primeşte ,Doamne, florile albastre, Sunt ale Tale, căci Tu le-ai lăcrimat. „

Iată cu vede Victoria Duţu realitatea superbă a florilor, cea care înfrumuseţează de la începutul lumii natura şi viţa oamenilor : florile cele atât

de frumoase, cele care sunt cele mai frumoase lucruri în lumea aceasta, sunt lacrimile Domnului!

Iată şi setea arzătoare din sufletul fiinţei umane care o face să-l caute necontenit pe Domnul ! Acel „să-l pipăi / Şi să urlu. Este !” arghezian : Unde eşti ? Ce sfioase sunt florile Când trec pe lângă ele, Cât de limpezi sunt apele, Izvoarele, fântânile, Cât de sclipitoare sunt toate astea! Unde eşti Tu, Cel ce ai creat toate ? Toate acestea în mijlocul cărora Eu trăiesc, Unde eşti Tu, Tu cel ce ai făcut toate ??! Cât de frumoase sunt florile astea , „

În poemul său Victoria Duţu leagă frumuseţea florilor de măreţia Creatorului, care se ascunde în spatele creaţiei Sale ! O idee de o subtilitate stranie, care contrapune măreţia Creatorului şi dimensiunea dureroasă sau urâtă a creaţiei este redată limpede de poetă în versurile acestea : M-am întrebat Doamne de mii de ori, Oare cum Te rugai Tu În singurătate şi teamă? Nu Te înspăimânta piatra muntelui Prin răceala ei? Stelele reci şi îndepărtate Nu Te înspăimântau, Iar oamenii ce roaiu în jurul Tău, Nu Te umpleau de spaimă, de groază, Nu Ţi-a fost silă de noi niciodată ? Când ridicam pumnul înverşunaţi, Gata să Te lovim, gata să Te ucidem ? Toată creaţia Ta în care Tu ai locuit Nu Ţi-a strâns sufletul în singurãtate ?

Ceea ce mi-a plăcut enorm citind volumul de poezie religioasă al doamnei Victoria Duţu şi m-a emoţionat profund este omenescul acestei poezii, faptul că artistul reuşeşte să se transpună în poezia sa, (aici subliniez frumuseţea sufletului feminin al fiinţei poetei) renunţând la căutările de stil sau de prozodie savante, frumoase, cu toată autenticitatea şi cu întregul său suflet. Mult mai importantă decât brizbizurile limbajului poetic este chiar punerea eului poetic credincios total şi aşa cum este el, cu setea lui de Domnul, cu dorinţele şi căutările lui neostoite în poezie !

De aceea în final spunem că poezia doamnei Victoria Duţu este întâi de toate o RUGĂCIUNE PROFUNDĂ, AUTENTICĂ. Această omenească tindere şi convorbire cu Domnul, prin puritatea şi specificul ei omenesc este însuşirea care şi dă farmec şi valoare volumului de poezie al talentatei artiste. Acelaşi lucru îl afirmăm şi despre picturile poetei pe care le-am văzut. Ele sunt străbătute de aceeaşi puritate sufletească, de aceeaşi sete profundă şi omenească a căutării lui Dumnezeu, de aceeaşi bucurie necontenită a găsirii Lui ! Căci în convorbirea continuă cu Domnul poeta îl caută dar ea şi este tot timpul cu Domnul, prin rugăciune apropiindu-se necontenit de El.

Pentru frumuseţea şi autenticitatea rugăciunii eterne, ca şi pentru valoarea lor poetică şi omenească recomandăm din toată inima această care, căci citind-o suntem tot timpul cu Domnul, cel slăvit în toate versurile!

Slăvit în veci de veci să fie Domnul!

ŞTEFAN DUMITRESCU

Expoziția din Elveția

Cu Venisajul în 24 mai 2004, și care durează până în octombrie 2007

Comunicatul Actualitatea Ambasadei din Berna

Expoziție de pictură românească în cantonul Ticino, în organizarea Ambasadei României din Berna, a Consulatului Onorific al României la Lugano și a Fundației Arte e arta din București, care la 24 mai a avut loc în orașul Bellinzona. Vernisajul a fost al expoziției grupului de tineri artiști plastici români alcătuit din pictorii: Mirela Traistaru, Victorița Duțu, Marius Cioc și Iuliana Săsărman. Organizată la Galeria Spazio Aperto din capitala cantonului Ticino, expoziția va rămâne deschisă în intervalul mai-octombrie 2007, lucrările fiecărui artist beneficiind de câte o luna de expunere. Prima luna va fi dedicată expoziției personale a Mirelei Traistaru. Alături de numeroși membri ai comunității românești din zonă, la vernisaj au participat personaltăți publice din orașul Belinzona și cantonul Ticino, oameni de artă, jurnaliști. Au rostit cuvinte de salut și prezentare Marinela Somazzi-Safta, consul onorific, Vasile Igna, consilier cultural, și Gianni Bonvicini, președintele ramurii elvețiene a Fundației Arte e arta.

Pictura că terapie

Trăim într-un secol al vitezei, în care imaginea ne agresează, ne bulversează, ne irită, ne subjugă și ne îngreuiază visele. Viața pe care o ducem fiecare dintre noi este una a stresului permanent, a fugii continue după performanță și după starea aceea de a fi învingători, de a fi mereu pe primul loc, de a ne depăși pe noi înșine. Imaginile și priveliștile din jurul nostru, în acest oraș supra aglomerat și blocat, în care trăim și în care totul pare să se desfășoare într-un vârtej, devin pentru ochii noștri, pentru subconștientul nostru, săgeți ale insomnieie și spasmelor sufeltești pentru că ceea ce trăim zilnic este deosebit de greu. De aceea arta trebuie să propună altceva, o alternativă la ceea ce se arată în față noastră zilnic. Imaginea pe care trebuie să o propună un artist este una a liniștii și a odihnei, o imagine care să vorbească despre sănătatea și libertatea spitului nostru. Nu trebuie să mai vină și ea să prezinte o formă de alienare a societății în care trăim și îndepărtarea de la ordinea și aromonia originară. Imaginea artistică trebuie să vină cu lumina și armonie, cu frumusețe. E nevoie în timpurile astea să creem prin artă ordinea pe care o găsim în matematică sau în religia lui Hristos. Arta trebuie să fie această expresie a căutării absolutului, a lui Dumnezeu însuși, să fie expresia nevoii noastre de armonie, de sănătate. Ea abia atunci va putea să arate frumusețea care va salva lumea, așa cum a spus Dostoievski, dar el vorbea de frumusețea lui Dumnezeu, care este tocmai această stare de armonie dintre corpul nostru, sufletul nostru, și mintea noastră. Va aduc în fața dumneavoastră o suită de mai multe tablouri pictate în toate nuanțele de albastru și albatru ceresc, pentru că albatrul este culoarea nemărginirii, este culoarea infinitului care se întinde deasupra noastră și sub pașii noștri, prin viața pe care o trăim către veșnicia lui Dumnezeu. Viețuim în acest oraș în care clădirile se înalță din ce în ce mai frumoase dar din cauza înălțimii lor nu mai vedem cerul. Doar dacă facem un efort să ne desprindem de ceea ce trăim zilnic, de ceea ce suntem într-un fel obligați să gândim și să privim am putea să ne oprim pentru câteva clipe să-i survolăm înălțimea. Tablourile pe care eu vreau să le prezint înseamnă pentru mine un fel de încercare de a aduce cerul

mai aproape, chiar în faaă ochilor noștri, chiar în fața privirilor dumneavoastră. Poeziile pe care le anexez exprimă această nevoie de a merge mai departe spre armonia și frumusețea care este în inima noastră mereu prezentă. Trebuie doar s-o trăim aici și acum. Albastru acesta ceresc cu lumina lui este în permanentă pe umărul nostru stâng și ne însoțește, pentru că cerul de deasupra nostră se oglindește în noi. Mai rămâne ca noi să aruncăm o privire dinspre inimă către umărul stâng ca să putem privi cerul și să putem zbura. Aici, cu această dorința nu poți să trișezi. Acesta este mesajul meu, îmi doresc să zburăm în lumina cerului și să ne spălăm sufletul în albastrul lui ca într-un ocean. Asta însemna ordine, armonie, liniște, sănătate , putere și glorie. Prin frumusețea pe care Dumnezeu a creat-o în lume și în noi, putem trăi veșnic.

Victorița Duțu

Victoriţa Duţu

Victoriţa Duţu – Ileana Alexandra Orlich din Arizona şi promovarea culturii româneşti în lume

Corespondez de ceva vreme cu Octavian Curpaş, un jurnalist român stabilit în statul Arizona, un critic interesant, activ, o fire vizionară, cu un condei prompt şi obiectiv, care ştie ce spune şi ce scrie. Domnul Octavian Curpaş a făcut cu putinţă să o cunosc pe doamna Ileana Orlich, un profesor universitar de excepţie, o personalitate complexă şi un om de o calitate sufletească uluitoare. De la prima convorbire telefonică am rămas extraordinar de impresionată de naturaleţea, sinceritatea şi căldura vocii acesteia. Pentru că îmi doream foarte mult să o întâlnesc şi să o cunosc personal, în urma dialogurilor de pe internet şi ca urmare a străduinţelor domnului Ocavian Curpaş (căruia îi mulţumesc!!!), lucrul acesta a devenit posibil spre marea mea bucurie.

Doamna Ileana Orlich mi-a dat întâlnire la Restaurantul Studenţilor din Tei, de lângă Facultatea de Construcţii, aşa că abia aşteptam ziua în care ne vom cunoaşte personal. Am ajuns la ora stabilită la hotelul cu restaurant al „studenţilor din tei” şi am întrebat un chelner dacă doamna Orlich e acolo.

Mi-a răspuns afirmativ. Am intrebat: -O cunoaşteţi? -Cum să nu, toată lumea de aici o cunoaşte pentru că ea vine mereu cu stundeţii şi e deosebit de draguţă cu noi, cu toţi.

Respectivul chelner mi-a indicat locul unde se afla. Trebuia să urc la etajul unu, la recepţie. Am urcat, şi… acolo am recunoscut-o imediat pe doamna Orlich după pozele de pe internet… Era într-o discuţie în limba engleză cu doi domni, unul mai tanăr şi altul matur. Trăgeam cu urechea, îmi era jenă să intervin în discuţie. Doamna Orlich stătea pe un fotoliu jos, cu spatele la intrare şi cu spatele la mine. Aşa că am ieşit, aşteptând să termine conversaţia. Dar cum aceasta nu se termina, eu trebuia cumva să o contactez… aşa că am decis să o sun la telefonul mobil. Îmi răsunde. Îi spun că sunt în spatele ei şi aşa am reuşit să facem legătura! Ne-am salutat şi am făcut cunoştinţă cu cei prezenţi. Am înţeles din discuţii că cei doi erau studenţi, făceau parte dintr-un grup, care abia sosiseră… în România. Venind cu trenul, ajunseseră mai devreme dacât ceilalţi care preferaseră avionul. De fapt restul grupului era aşteptat la aeroport de cunoscuta profesoară de limbi străine de la Universitatea „Spiru Haret”, doamna lector univ. dr. Ramona Mihăilă… Şi astfel am început discuţia. – Îi aşteptăm şi pe ceilalţi studenţi care sunt la aeroport. Am grupa mea de studenţi cu care vin în România, îmi spune doamna Orlich.

– Ştiu limba română? -Da, ştiu. O învaţă cu plăcere. Aşa că în fiecare an vin cu câte o grupă de studenţi străini care vor să vadă România, să se familiarizeze cu limba, cu ţara şi cultura la ele acasă. – E splendid. Dar e o muncă extraordinară pe care o duceţi, e ceva uimitor să predai limba română studenţilor americani. Şi cum o văd ei? – Le place foarte mult, sunt foarte atraşi după ce încep să înţeleagă. Limba română are ceva deosebit, ceea ce nu au alte limbi. – Chiar sunt fericită şi mândră, zic eu, plină de bucurie.

Doamna Ileana Orlich vorbea cu mine ca şi când ne-am fi cunoscut de când lumea. Am ieşit afară să aşteptăm maşina cu studenţi care trebuia sa sosească din clipă în clipă. Ei erau aşteptaţi la aeroport încă de dimineaţă, pentru că studenţii-oaspeţi venind din mai multe locaţii ajungeau pe aeroportul internaţional Henry Coandă la ore diferite. Aceştia aveau la dispoziţie un autocar care trebuia sa îi ducă la Cluj-Napoca, deoarece anul acesta şcoala de vară era acolo. Aşa stabilise doamna Orlich. Totuşi, pentru a cunoaşte şi capitala ţării, studenţii aveau să stea la început câteva zile şi în Bucureşti. Chiar din ziua următoare li se organizase o vizită la Parlamentul României.

Aşteptam deci să vină şi restul studenţilor… Între timp am discutat tot felul de idei, despre viaţă, despre literatură, despre România, despre ce înseamnă să fii bun, să fii deschis, să dăruieşti, pentru că numai aşa poţi să creşti. Reuşeşti să te înalţi numai dacă te înconjuri de frumuseţe şi de frumuseţea lui Dumnezeu. Multe idei, gânduri, imagini poetice am auzit de la doamna Orlich, o adevărată încântare să o asculţi. Eu am rămas atât de mirată de cât de firesc se poartă. M-am bucurat, am fost veselă; un adevărat ospăţ intelectual şi sufletesc. În timp ce vorbeşte cu mine, vorbeşte la telefon, întreabă, aşteaptă, îşi face griji pentru studenţi, pentru autocarul care nu mai vine… Dar în sfârşit e anunţată că se apropie şi mult-aşteptatul autocar… Ieşim în stradă şi o luăm spre parcare. Doamna Orlich întâmpină studenţii care sunt de două zile pe drum, obosiţi…. In timp ce oaspeţii sunt cazaţi în camerele lor la hotel, mă întâlnesc cu doamna Ramona Mihăilă, pe care o cunoşteam de la posturile de televiziune de la cele două canale ale ale Universităţii Spiru Haret, TVRM Educaţional şi Cultural. O cunoşteam şi din presa scrisă şi de la alţi studenţi, dar nu personal. M-am bucurat să o cunosc acum, să stăm de vorbă aşa de firesc, de apropiat. E foarte interesant totul, doamna Ramona nu e

singură, e însoţită de o studentă de a dânsei, de la „Spiru”, care vorbea foarte bine limba engleză şi care s-a integrat imediat în grup. Astfel au început să se lege prietenii. A doua zi urmau să viziteze oraşul. Ea urma sa fie cea care avea să îi ghideze, să le vorbească… Stăm la masă, vorbim, explicăm, ne veselim, povestim atât de frumos, în timp ce doamna Orlich vorbeşte la telefon cu părinţii copiilor tocmai în… America, care sunt îngrijoraţi. Le raspunde la fiecare în parte că totul e bine, că au ajuns, că stau la masă, că mâncarea e foarte bună… Am fost şi eu servită cu un fel de mâncare foarte ciudat, dar foarte bun la gust.

A fost o seară superbă şi am rămas cu bucuria unei întâlniri de neuitat. În încheierea acestei relatări aş vrea să subliniez că doamna Ileana Orlich realizează atât de multe pentru România şi pentru promovarea limbii române. Consider că trebuie să fim mândri că o avem şi că e româncă. Felicitări, distinsă doamnă Orlich, sunteţi un exemplu pentru noi! Felicitări şi doamnei Ramona Mihăilă, pentru această colaborare în promovarea limbii române peste hotare. Trebuie să îi mulţumesc pe această cale şi lui Octavian Curpaş pentru prietenie, ospitalitate scriitoricească, promptitudine şi pentru admirabilele cronici făcute cărţilor mele. Ţin să îl felicit pentru această activitate laborioasă şi complicată în domeniul scrisului şi mai ales pentru această tenacitate şi forţă de care dă dovadă în promovarea literaturii române contemporane peste hotare…

Octavian D. Curpaş

Poeme despre soare, flori şi linişte

Victoriţa Duţu în paralel, realizează la TVRM Cultural şi Educaţional, emisiunea “Gândeşti, deci exişti”.

În volumul de versuri « Călătoria gândului », publicat în antologia “Spiralele vieţii”, Victoriţa Duţu, semnând cu pseudonimul Ilinca Nathanael, pictează folosind cuvinte. Aici, Victoriţa Duţu nu este doar poetă, ci şi artist plastic, astfel că versurile cărora le dă viaţă devin cântece ale atmosferei, culorii şi luminii. Expresia este concentrată şi concisă şi totul stă sub semnul metaforei şi al epitetului cromatic evocator:

« Cu mâinile muiate în apele cerului/ Ca în florile lacului meu,/ Dacă aş putea să cânt/ Cu privirile-n soare… » (“Dacă m-ai lăsa”) “Ce faci lumină în visul meu”

În „Visul meu”, lumina devine un topos edenic, aducând cu sine efluvii olfactive persistente. Poezia se detaşează printr-o prezenţă puternică a eului liric în peisaj, precum şi prin sublimarea elementelor acestuia în stări de suflet bazate pe ambiguitate şi sugestie: “Ce faci lumină în visul meu/ Mã chinui sã te privesc,/ Să-ţi privesc mâinile/ Picioarele sărutate de ape,/ Dar tu te asemeni cu mine/ Foarte mult,/ Eşti la fel de singură/ Ca atunci când te caut.” “Zgomotul ce striveşte ninsori”

Rememorarea afectivă, spaţiul amintirii unei trecute iubiri se

concretizează la Victoriţa Duţu într-o comuniune cu natura, pe care eul liric o transfigurează poetic printr-o imagistică bogată. Poeta descrie senzaţii şi simboluri ale solarităţii, redate sugestiv prin filtrarea luminii în clipe nesfârşite de linişte. Forţa cosmică a energiilor vitale este evocată prin elementul acvatic, fie că este vorba de lacrimă, apă sau ninsoare. Stării de linişte de la început îi ia locul, în final, zgomotul care ucide.

“Într-un cântec sublim/ Izvoarele săltau/ La visul tău albastru/ Şi florile plângeau/ Odată cu tine./ De după zări mă priveai/ Cu lacrima ta de soare/ Şi cânta inima mea/ Împreună cu lacrima ta nebună/ Te iubeam, te iubeam/ Dar acum a sfârşit această iubire/ Apa nu există decât la un preţ foarte/ Scump/ Şi

e mereu cãlcată în surdină/ De zgomotul ce striveşte ninsori.” (“Cântec”) “Zãpezile…ah, zãpezile”

În “Asfinţit”, poeta creează un tablou de o cromatică intensă, textul cumulând cu figuri de stil extrem de expresive: ” Soarele era uneori la asfinţit/ Valea suna a pustiu/ Deşi era primăvara,/ Se topeau zãpezile/ Zãpezile…ah, zãpezile…/ Atâta fum de aburi/ Se-nalţã din florile/ Ce urmau sã înfloreascã/ Dar unde înfloriserã,/ Unde era adâncul neştiut/ Nevãzut încã de oameni,/ Plutitor dincolo de cuvinte?” Plinătatea luminii, fecunditatea cosmică revarsată în plan terestru vor transforma toate elementele în principii vegetale, redate prin florile ce urmează să se deschidă.

Poeta conservă în aceste versuri o lume fixată într-o aură de eternitate, într-un orizont al sevelor reunite, cosmice şi telurice.

„Secunde„

În “Scrisoare” – “Am primit o scrisoare./ De la cine e ?/ E de la tine la mine” – rememorarea afectivă a unei poveşti de dragoste schimbă perspectiva poetică. Versul pendulează între un plan al prezentului şi unul al trecutului, între “secunda aceasta,/ Şi secunda aceea”. Atmosfera erotică este tipic romantică, de basm, de ritualitate a momentelor și a gesturilor dintre cei doi iubiţi. Sentimentul de reverie rezultă şi din cele două secvenţe temporale, trecutul şi prezentul, ce se întâlnesc într-o simetrie perfectă. “Mã voi întoarce din drum cândva”, afirmă poeta, amplificând astfel atmosfera de melancolie în care se înscrie întreaga poezie.

“Trebuie sã fie şi altceva!!!!”

În “Masca”, reflecţia asupra trecerii timpului, uşor mirată, stă sub semnul cugetării filosofice: “Aceeaşi masã pe care scriu,/ Aceiaşi copaci care-şi leagãnã frunza,/ Oamenii ce seamãnã între ei,/ Trec pe stradã agale,/ Aceleaşi maşini, cu acelaşi zgomot,/ Trec prin faţa blocului meu./ Privesc în gol/ Şi totul dispare în trecut/ Într-o lume lipsitã de valoare./ Trebuie sã fie şi altceva!!!!”

Acest “Trebuie sã fie şi altceva” reflectă starea de nelinişte nedefinită a eului liric, aşa cum se regăseşte şi în afirmaţia poetei din “Puterea de a înţelege”: “Unul din cele mai mari daruri cu care a fost înzestrat omul de către Dumnezeu este acela de a cunoaşte. Care este sensul existenţei umane până

la urmă?” Cu alte cuvinte, ce se află dincolo de evident, ce altceva mai există în spatele cortinei?

Tot autoarea este cea care ne dă răspunsul: „Deodatã o floare mi-a cãzut în mânã./ Era galbenã, cu raze de soare în ea.” Adevărată valoare, mireasmă de floare şi lumină solară, acest altceva în căutarea căruia poeta a pornit într-o călătorie a gândului, este poezia.

Poezie pe care Victoriţa Duţu o plămădeşte şi acum, ca de fiecare dată, cu dăruire, pasiune şi suflet.

NATY BUDU-GRATI Interviu

Haideți să ne cunoaștem! Scriitoarea VICTORITA DUTU -10 momente importante din viața mea (sau, dacă sunt, chiar și mai multe…).

1-Născută? -La Săveni, județul Botoșani… 2-Frați/surori? -Două surori. 3-În copilărie mă vedeam? -Nu am avut un astfel de vis. 4-Obiectul preferat la școală era? -Matematica. 5-Ghidușia rămasă în memorie este (la ce vârstă)? -Nu imi aduc aminte. 6-Prima dragoste „am simțit-o” la vârsta? -De 14 ani. 7-Autorul care m-a făcut să visez este? - Sadoveanu. 8-Cartea preferată este? -Critica Rațiunii Pure, Immanuel Kant. 9-M-am apucat să scriu (din motivul), (la ce vărstă), -La 19 ani din plăcerea de a gândi. 10-Acum stau (unde)? -București. 11 -Prima mea operă scrisă este (și la ce vârstă)? La-19 ani, un volum de versuri, Spatii. 12-Prima mea operă publicată este? -Spatii, în 2003. 13- (Genul literar, de unde vine ideea, mesajul cărții, dedicația, titlul vine primul sau ultimul, mai importantă este emoția/mesajul/…) -Vine de la matematica. Primul este titlul, aici e vorba de spații interioare ale conștiinței, asa cum sunt spațiile în matematică. E doar o paralelă dintre matematică și spațiul poetic. 14- Operele scrise la aest moment sunt (care sunt ele)? - Cinci, trei romane, o carte de filosofie și una de poezie. 15- Cea mai mare provocare din viața mea este (a fost)? - Să învăț matematica. 16-Cel mai mare critic al operelor mele? - Eu însămi. 17-Iubitorii de carte pot procura cartea mea?

- De la mine cu autograf, le trimit cartea prin poșta română sau curier și plătesc la primirea coletului sau pot plăti și prin transfer bancar sau PayPal. Cărțile se mai pot procura și de pe Amazon sau eMag. 18-Opera literară cu care mă delectez acum, când am un minut liber (dacă îl am) este? - Reciteasc în engleză tot ce am citit în română, sunt la Sfântul Augustin. 19-Sportul și alimentația în viața mea… -Foarte importante. Trebuie să le acorzi maximă importanță și atenție. 20-Acum scriu? -Un roman și îl traduc în engleză în același timp. 21-Personajele de sex opus mi se dau? -Din viața reală. 22-Cât de greu/ușor îmi este să trec de la opera scrisă deja la una nouă? -Întotdeauna privesc în viitor. Contează ceea ce voi scrie. Îmi pierd interesul pentru ce am scris deja. 23-Pasiunile mele sunt? -Scrisul și pictura, muzica clasică și matematica. 24-Când scriu (e nevoie de liniște totală și multă concentrare /o fac cu muzica pornită / …) -Doar în liniște. 25-Slăbiciunile mele sunt? -Foarte multe. 26-Activitatea mea poate fi urmărită de cititori? -Pe situl meu victoriadutu.com și pe internet, facebook, instagram, linkedin, youtube. 27-Literatură asemănătoare cu stilul meu (nu am întâlnit/ am întâlnit la…) -Nu știu să spun. 28-Opera mea iubită este? -Poezia scrisă de Eminescu. 29-Dacă aș avea şansa să călătoresc în timp şi spaţiu aș vrea să merg… (De ce?…) -În viitor, este cel mai provocator. 30-Dacă aș avea posibilitatea să mă întâlnesc cu vreun personaj literar, acesta ar fi? -Socrate 31-De ce? -Este cel mai mare filosof al lumii. 32-O zi din viața mea?

-Atunci când îmi folosesc timpul la maxim. 33-În lumea în care trăiec îmi displace? -Tot ceea ce este în afara celor zece porunci. 34-Editura cu care colaborez este? -Nu am în Romania, am AuthorHouse în America și Amazon. 35-Cum aș motiva o persoană să se apuce de citit ? -Nu știu. Trebuie să vină de la ea, din interior trebuie să fie pornirea. I-aș spune, dacă sunt liber să fac ce vreau, adică să fac rău, sunt liber să fac și bine, deci pot să îmi fac acest bine pentru mine însămi, să citesc. Nimic nu este mai frumos pe lume decât citirea de cărți. Poți ajunge la una pe zi. 36-Planurile/viziunile mele pentru frumosul din viitor sunt? -Carțile și picturile mele pe care vreau să le promovez peste tot în lume. Voi face cât de mult voi putea în această direcție. 37-Și câteva cuvinte pentru toți iubitorii de carte -Ni se spune mereu peste tot că trebuie să fim noi înșine și liberi. Cum poți să fii așa dar fără de carte, de știință, de educație? Fără morală și fără respect față de tine și față de alții? O întrebare aș vrea să le pun cititorilot mei. Cum vă explicați că trăim în veacul celor mai mari descoperiri științifice și oamenii în marea lor majoritate urăsc școala, știința, educția, instrucția, morala, legea? Ne bucurăm cu toții de rezultatele știiței dar oamenii de pe întreaga planetă urăsc școala, nu învață și nu știu nimic despre știință. Urăsc matematica spre exemplu, nu o învață. Urăsc cartea și știința, cunoașterea în general și trăiesc ca niște semianalfabeți. Să iubești cunoșterea înseamnă să înveți zilnic. Oare de ce?

Octavian Curpaș

Incursiune în sfera vastității

– „Ilinca”, proză scurtă de Victorița Duțu

27 septembrie 2013

Motto: “În mine e doar cer, e doar cer.” În volumul de proză scurtă „Ilinca”, Victoriţa Duţu aduce în prim plan

simbolul încriptat. Ermetismul pe de o parte şi profunzimea acestei proze pe de altă parte, se concretizează în expresia amplă, dar şi în concetrarea de idei în care cuvintele şi simbolurile izbucnesc dintr-un spaţiu ascuns, uman şi infinit în acelaşi timp. Concizia Victoriţei Duţu reflectă o conştiinţă neliniştită, complexă şi vastă, aflată în căutarea unei lumi superioare celei existente. Scriitoarea se exprimă cu simplitate şi fiecare povestire ascunde sensuri figurate, metaforice, atent elaborate.

Victoriţa Duţu – pe scurt

Poeta şi prozatoarea Victorița Duțu pe lângă literatură, televiziune şi munca de dascăl, mai are încă o preocupare – pictura.

„În haină de nuntă”

„Mâncarea aceasta mi-a fost dată din nou şi eu nu pot ajunge la ea, poate că nu pot să lupt pentru ea, m-am gândit eu”, spune autoarea. Hrana aceasta, despre care vorbeşte Victoriţa Duţu este împărtăşirea de destinul artistului, în speţă al scriitorului. Detaliile ce particularizează proza ei au o latură spectaculoasă. La acestea vin să se adauge tiparele ceremoniale ale desfăşurarii vieții cotidiene, plină de culoare şi de parfumul unei altei lumii, aşa cum este în „Căprioara”. De remarcat că în această povestire există posibilitatea imixtiunii ficţionalului, descoperit mai ales în finalul apoteotic: „Ilinca zbura cu sufletul şi plutea cu trupul prin zăpada care îi îmbrăca paşii şi gândurile în culorile ei transparente, spre mănăstirea de unde venise. Intră în biserică în haină de nuntă, pentru că începuse vecernia.” „Acest mister”

În „Ilinca”, pentru autoare, “cerul continuă să fie… mai departe ca o salvare.” Pe baza acestei realităţi, Victoriţa Duţu construieşte imaginea, dar şi o acţiune ficţională, ce îi dezvăluie viziunea. „Eu chiar pictez în minte şi mă văd

plutind undeva foarte departe în timp, în eternitatea memoriei şi a conştiinței mele, şi de aceea nu mă îndoiesc că aceste imagini o să le găsesc puse la locul lor şi peste câteva sute de ani când eu poate aş fi vrut să mă întorc, dar nu o s-o mai pot face pentru că atunci voi explora acest mister care acuma vine peste mine cu puterea acestui albastru.” Rod al imaginaţiei creatoare, misterul are la Victoriţa Duţu funcţie primordială, dând dinamism naraţiunii şi conturând personajele, surprizând starea momentului. „Singura mea şansă este arta mea”

Destinul terestru al scriitoarei se suprapune până la un anumit punct cu cel al Ilincăi. În „Sentiment al vastităţii” de exemplu, zbuciumul scufundării în neant, în uitare, este depăşit prin artă, mijlocul prin care se produce fixarea eroinei în eternitate. „Dacă m-aş putea dezveli şi m-aş putea revărsa cu mintea mea asemeni unui film sau unei cărţi, oare cum aş putea să arăt cu atâtea imagini pe care niciodată nu aş putea să le mai scot din minte, singura mea șansă este arta mea, dacă vreau sa trăiesc forma sublimă de exteriorizare.” “Imaginea ferestrei”

În “Imaginea ferestrei”, lucrurile sunt reaşezate în ordinea firească şi bunul simţ are câştig de cauză, prin artă, în faţa iraţionalului şi agresivităţii societăţii. Doar astfel poate fi explorată lumea, iar mediul malefic, iraţional, pervertitor al imaginilor „care ne bulverseazã, care ne incitã, care ne provoacã, care ne umilesc, care ne fac sã vedem în noi doar o fiinţã decãzutã fãrã nici o posibilitate de salvare, de schimbare”, creând un absurd existenţial, este redus la nefiinţă. „Imaginea care purifica”

“Arta, arta, aceasta este menirea ei, sã fie expresia acestei cãutãri a noastre, prin imaginea care purifică, nu imaginea care distruge, care ucide, care ne transformã în simpli utilizatori ai instinctelor.” Odată cu această definiţie a artei, a catharsisului, intrăm în domeniul poeticului, imaginaţia cititorului deschizându-se spre o realitate nouă, imposibil a fi devorată de timp, complet opusă materialităţii lumii.

„Pe fruntea unui gând şi în lacrima unei inimi”

În aceeaşi categorie a poeticului se încadrează şi povestirea „Floare de colţ”. „Atunci o minune se petrecu, în timp ce soarele o învăluia în lumina lui caldă inima ei înflori, înflori floarea de colţ, ce se prelungea, se prelungea devenind rază de soare călătoare spre stele. Floarea de colţ lăcrimă, lacrima deveni diamant ce cuprindea în el razele răsăritului de soare. Diamantul acela

stă şi acum pe fruntea unui gând şi în lacrima unei inimi.” Scenă memorabilă, această înflorire are un sens profund, pentru că ne trimite cu gândul la viitor. “A birut lumina”

Astfel, viaţa se dezvaluie cu cele două feţe ale ei – trecutul şi viitorul, întunericul şi lumina, profanul şi sacrul. Neliniştea generată de actul creaţiei este îmbrăcată în elemente religioase, semn că truda artistului preface urâtul în estetic, iar damnarea, teama de singurătate şi suferinţa sunt înghiţite de credinţa în Divinitate. “Ah, Dumnezeule, se vede lumina, se vede porţiunea de foc printre nori, a răsărit soarele înainte de a ajunge pe lac. A birut lumina, e ca apariţia ta, Dumnezeule în negura minţii mele de om muritor.” (“Ciocârlia”)

Iluminarea spirituală este formula unui viitor în care vecinătatea cerului aprinde scânteia de divin din uman. Şi astfel, se întâmplă miracolul: “acesta este pânã la urmã infinitul, floarea aceasta care are rădăcinile în cosmos şi se lasă privită de mine.” („Sentiment al vastităţii”) „Acesta este pânã la urmã infinitul”, afirmă prozatoarea, iar între plus şi minus infinit, trăiesc cuvintele sale, întrupate în „puterea pe care i-o dă Dumnezeu de a merge înainte, orice ar fi.”

Rebeca Vlasin Valean

Victoriţa Duţu – Ilinca Rebeca Vlasin Valean despre cartea de proza scurta”Ilinca” Explorări mentale în spaţiile egoului „Deschide-mi-te, suflet, prin şapte ochi de flaut,” (Tudor Arghezi, Nehotărâre )

Motivaţia care a făcut ca volumul Ilinca al scriitoarei Victoriţa Duţu să poposească în „cutia mea poştală”, îmi scapă cu desăvârşire. Dar cum întâmplările vieţii şi cu atât mai mult posibilităţile internetului ne pot rezerva surprize neaşteptate, nu voi încerca „despicarea firului” spre divizarea lui, ci acceptându-i farmecul culorilor de curcubeu voi căuta să răspund solicitării pentru a exprima un punct de vedere cu respect şi mai ales cu sinceritate.

Deşi nu mă pot vedea în postura de critic să dau sfaturi, să fac judecăţi

de valoare şi cu atât mai puţin să pun rezoluţii incontestabile pe creaţiile scriitorilor, las aceste lucruri în seama marilor critici, dar, îmi voi îngădui totuşi după lectura cărţii, să formulez un punct de vedere, subiectiv se-nţelege, şi să aduc câteva precizări pe care le socotesc necesare, dar nu obligatorii. Autorul este şi rămâne stăpânul operei sale, îndreptăţit să hotărască ce, unde şi cât vor fi acceptate intervenţiile altora asupra textului. Povestirile de proză scurtă cuprinse în volumul Ilinca, le-am receptat ca pe un exerciţiu ascetic, ca pe o meditaţie venită din experimentările adânci ale autoarei, încercând o autopurificare în urma unui exerciţiu de defulare şi analiză enigmatică prin – catarsisul prezentului – a întâmplărilor refulate probabil undeva în perioada copilăriei.

În cele mai multe cazuri pe eroii care populează povestirile Victoriţei Duţu, îi „întâlnim” în căutarea unei soluţii, pentru tratarea şi vindecarea sufletului lor lovit şi rănit în urma agresiunilor survenite de-a lungul timpului. Metamorfozarea, asceza şi zbaterile eu-lui par a se constitui în mijloace de luptă alese pentru a se elibera de efectele şi angoasele acumulate ca urmare a agresiunii răului, pentru a-şi salva în cele din urmă sufletul de sub imperiul distructiv al urii. Argumentarea ascezei ca mijloc de evadare din constrângerile apăsătoare şi vitregiile lumii materiale, facilitează totodată cercetarea şi cunoaşterea aprofundată a sinelui, pentru restabilirea şi iluminarea valenţelor lui. Tema în sine şi modul de abordare mi se par un experiment interesant – o răscolire a străfundurilor eu-lui într-o spovedanie menită să-l exorcizeze şi să-i vindece rănile trecutului – ce tinde să evolueze într-un subiect tulburător.

Uşor inadecvate însă mi s-au părut frazarea, folosirea unor cuvinte cu

semantică nepotrivită în relatarea întâmplărilor reale, imaginare sau în relevarea unor ipostaze, cuvinte care nu par a veni din sfera metaforelor sau a comparaţiilor ci vor să oglindească tablouri din sfera realităţilor fireşti. Dar, nu voi aborda totuşi aici într-o manieră amănunţită toate aceste lucruri, mărginindu-mă doar la semnalarea lor.

Voi încerca să insist ceva mai mult pe analiza celor Cinci imagini ale

conştiinţei din prima parte a volumului, propunând sugestii subiective se înţelege, izvorâte din dorinţa de a conferi acestor povestiri introductive şi poate prin extensie şi celorlalte, câteva grăunţe dătătoare de claritate şi cursivitate. Parcurgând textul mi s-a părut că ar fi mai potrivit, ca în loc de numerotarea povestirilor care alcătuiesc cele „Cinci imagini ale conştiinţei” cu: Prima imagine, Imaginea a doua, … a treia şi aşa mai departe, să sugerez pentru fiecare imagine câte un subtitlu sugestiv: Pentru- Prima imagine – Perplexitate sau Subminarea încrederii. Imaginea a doua – Revolta eu-lui sau, Debutul sentimentului de ură. Imaginea a treia – Îndârjirea sau Mobilizarea pentru depăşirea dezastrului. Imaginea a patra – Teama de eşec, Strunirea şi domolirea eu-lui. Imaginea a cincea – Evadarea, sau, Detaşarea şi vindecarea de ură.

Despre maniera de formulare a moralei aş spune doar că e greu de crezut în dispariţia pur şi simplu, de la sine, a răului,… ci mai degrabă ieşirea pe cât posibil din sfera lui de influenţă sau mobilizarea unor mijloace adecvate pentru a reuşi să-l biruim atât în noi cât şi-n afara noastră.

Deşi mai degrabă procedăm aşa cum afirmă Vasile Ghica „Moşim cu multă atenţie răul, apoi îl combatem cu toată mila.”

Doresc d-nei Victoriţa Duţu, spor şi inspiraţie în tratarea laborioaselor teme pe care le abordează.

Paula Pancencu Profesor de matematică

Despre cartea de proză scurtă Ilinca

Concepută ca un buchet de povestioare scurte și esențializate, Ilinca

ne transportă printr-o exprimare poetică, cu descrieri cinematice, într-un univers viu, cu acțiuni concrete și prezente care parcă se și întâmplă undeva pe măsură ce citești. Tematicile filosofice, centrate pe esența sufletului, sau religioase, cu tindere spre inocența copilăriei, sunt exprimate liber atribuind onestitate cărții.

Autoarea are curajul de a aborda câteva din marile teme cum ar fi: binele și răul, condiția artistului etc... Fără să ignore dramaticul, textul manifestă tinderea spre bine. Astfel se induce o trăire specială care poate fi simțită doar citind. Datorită lejerității în exprimare, stilul în sine te menține curios. Coperta ,,Van Gogh-iană” a cărții este ea însăși o poveste care dă tonul. Impresia lăsată este că autoarea este o artistă completă care gândește, simte și exprimă viața.

Victorița Duțu dăruiește cititorilor un buchet de călătorii fantastice. Sub umbrela ficțiunii, regi și zei, artiștii și noi, oamenii simpli, ne unim și trăim marile ofuri și recompense ale vieții. Poveștile ne plimbă prin lumi familiare, pline de poezie, dramă și adevăr. Autoarea absoarbe, gândește și exprimă viață. Ilinca ne amintește o stare de a fi uitată în claritatea copilăriei.

Martie 2018

Tatiana Cocerva Interviu

Victoria Duţu: Consider că nu trebuie să plec din țară ca să mă afirm, pot să fac acest lucru și aici. Victoria Duțu a participat în perioada de 24-28 septembrie cu o expoziție de pictură la Casino Velden, din Austria. Expoziția a fost prezentată în cadrul evenimentului ” Lifestyle Day & Woman`s Night Luxury 2014 Casino Velden”, sub egida Camerei de Comerț a Austriei. Totodată, pictorița Victoria Duțu are expuse permanent opt lucrări la Consulatul Român din Klagenfurt, Austria, cu sprijinul Monicăi Ioanițescu și a secretarului de consulat, Simona Regenfelder. Mai multe detalii desprea activitatea pictoriței, despre expoziția prezentată în Austria, ne-a relatat Victoria Duțu în cadrul unui interviu pentru CURENTUL. C: Dna, Duțu cum îmbinați literatura, pictura și matematica? Găsiți interferențe între ele, pot servi una alteia sursă de inspirație? V.D.: Atât matematica, cât și literatura mă ajută foarte mult în pictură, ele se completează reciproc. Sunt cazuri în care inspirația îmi vine mai ușor în poezie și redau la moment ceea ce simt. La fel și în pictură, pot să redau anumite trăiri și idei, și un anumit fel de gândire pe care nu-l pot reda în poezie. Însă, am și momente cînd simt nevoia să lucrez numai cu rațiunea, și atunci mă axez mai mult pe matematică, rezolvînd probleme dificile, sau pregătindu-mă pentru elevii pe care îi am în grijă. Îmi place să citesc, dacă am posibilitatea, atunci ar fi de dorit să fac asta tot timpul. Spre exemplu, recent am reluat în întregime Dogmatica Părintelui Staniloae, vreau să am o privire unificatoare și de sinteză asupra celor trei volume. Matematica mă ajută în toate, deoarece, ea este ordinea și echilibrul, ea întinde privirile către infinit. C: Imaginile din cărți vă aparțin, cine le elaborează? V.D.: Tot ce este legat de opera mea îmi aparține mie în întregime. Nu-mi place când cineva se implică în opera mea, categoric nu. Mi s-a întîmplat o singură

dată când un editor mi-a adăugat de la sine o jumătate de pagină la un volum de proză fără a fi înștiințată. Nu m-a încântat acest gest. În România este așa, un fel de modă, de a crea totul de unul singur, mai ales când este vorba de cultură. Toată munca grafică, picturile, fotografiile, toate îmi aparțin. Spre regretul meu, prima carte de debut nu a fost tipărită cu picturile mele, și faptul că nu au fost acceptate picturile pentru copertă la fel ca poeziile din interior mi-a stârnit un șir de dubii, deoarece era totul făcut pe cont propriu. Am avut ocazia să refuz, însă evident că nu am avut curaj. Vreau, și mi-am propus ca tot ceea ține de opera mea să fie în întregime creația mea. C: Cum ați ajuns să participați la expoziția de pictură de la Casino Velden, Austria în cadrul Evenimentului ” Lifestyle Day & Woman`s Night Luxury 2014 Casino Velden” ? V.D.: În cadrul acestui eveniment am participat datorită propunerii directorului Radioului Radiotvunirea.com, Ioan Godja, de la Viena, Austria. Sunt realizatoarea Emisiunii “Învaţă și învinge” la acest radio al Românilor de pretutindeni. Organizatorul evenimentului în sine a fost Monica Ioanițescu. C: Care au fost condițiile de participare? V.D.: Prefer să nu vorbesc de condiții. Sunt confidențiale. C: Câte lucrări ați prezentat în cadrul expoziției (mărime, culoare, material)? V.D.: În total au fost 34 de lucrări. O parte a acestor picturi au fost expuse în aprilie la Viena, la Galeria Time. Lucările au fost aduse cu mașina personală de către domnul Ioan Godja, care a fost prezent la eveniment alături de soția sa Norica Godja, cercetător în chimie la Universitatea din Viena. Aduc sincere mulțumiri acestor persoane, fiindcă fără ei nu aș fi putut realiza această expoziție. Lucrările sunt acrilyc pe pînză. Patru lucrări au fost de mărimi mici 30/30 cm, iar celelalte de 50/70 cm. C: În ce țări ați mai expus lucrările? V.D.: Am participat la expoziții, atât în țară, cât și în străinătate. Spre exemplu în Elveția mi-am expus lucrările de două ori, în Polonia am participat la o expoziție organizată de către domnul Cornel Calomfirescu, consul al României în Polonia, în Italia- în cadrul Festivalului de la Sanremo, în Marea Britanie, Londra, la Galeria “Brick Lane” 2014, anul acesta în Franța împreuna cu Artec mondial, și de asemenea în Japonia. În aprilie 2015 mă așteaptă o expoziție de pictură la New York. C: Care dintre țari va impresionat cel mai mult? Și prin ce anume? V.D.: Nu pot să fac un eventual clasament. În fiecare țară unde am mers am avut multe de învățat. De fapt cea mai provocatoare țară și cel mai incitant oraș rămîne a fi România și Bucureștiul. Este un pariu cu mine: consider că nu

trebuie să plec din țară ca să mă afirm, fiind în țara mea, pot să plec cu picturile și cărțile peste hotare. C: Prin ce se deosebește o expoziție din străinătate cu una de la noi? V.D.: Acolo e mai organizat, se ocupă altcineva de tot. Aici tu trebuie să faci totul. Este și o mai bună percepție. Dar, ca să nu generalizez, este și aici public care gustă și simte pictura, arta și poezia. Însă dacă e să vorbim de publicul larg, nu am văzut și nu cred că sunt diferențe. Deosebirile de talie mai mare le reprezintă spre ceea ce tind ei, ceva de vîrf, și acolo ar trebui să ajungem și noi. Cred cu certitudine că spre aceste culmi trebuie să ţintim și noi. Cred că fiecare român care vrea să se realizeze, nu trebuie să-l aibă în vedere pe cel care e la nivelul său dintr-o altă țară, ci să-l aibă ca model pe cel care e cu mult mai sus decât dânsul și să își dea toată silința să fie la fel, ori să tindă spre o astfel de poziție. Cred că în această viziune este și problema noastră. O pătură mai mare de oameni, mult mai mare, care să țintească spre vîrfuri ca să fim comparabili cu nivelul celor de peste hotare. Cred că nu avem de parcurs o cale lungă spre acest lucru, unii au și ajuns deja la această înălțime, poate chiar mai sus. C: Dna Duțu, povestiți-ne și despre soarta celor opt lucrări expuse permanent la Consulatul Român din Klagenfurt, Austria? V.D.: E o poartă deschisă, o posibilitate de colaborare în viitor. Alături de Simona Regenfelder o să încercăm să organizăm pe viitor o altă expoziție. Ele fiind în Consulat, sunt văzute permanent de publicul de acolo, și recunosc, e ceva onorabil și frumos pentru mine. C: Apropo, poate astăzi un pictor din RM să se întrețină și să-și expună lucrările și peste hotare fără a fi sponsorizat de către cineva? În ce mod? V.D.: Cred că problema aceasta este una foarte spinoasă. Să fii pictor e o chestiune de business de înaltă clasă, acesta cere să fii un manager foarte bun și să investești timp, răbdare și străduință ca să fii cunoscut. Cred că sunt pictori care doar vînd, și care trăiesc din artă. Eu cunosc cîțiva care o duc bine de pe spatele picturii. Aceștia mereu sunt în căutare de parteneri și colaboratori, totodată, își caută tot mai mult clienții. Eu nu am ajuns la acest stadiu, eu nu trăiesc din artă și nu cred că aș putea face acest lucru. Eu sunt profesor de matematică și meseria mea este de profesor la catedră, și e ceva care mă onorează. Nu mă interesează că unii „strîmbă” din nas la cuvîntul profesor. Și mai ales dacă profesorii sunt foarte respectați, e pentru că ei fac parte dintr-o altă categorie. Cât privește sponsorizările, ele sunt foarte bune și binevenite, dar nici un pictor nu trebuie să se bazeze pe asta, ci trebuie să fie țintit spre ceea ce poate el să realizeze. Sponsorizările sunt ocazionale, baza o

reprezintă ceea ce faci tu. Tu trebuie să cauți oamenii care să se bucure de oferta ta, de a înfrumuseța pereții caselor acestora, și ei de a rămâne mereu mulțumiți de lucrul tău. Și trebuie să te adaptezi. Dacă aștepţi doar să găseşti sponsorizări e așa de frustrant, nu îți mai vine să faci nimic. Acest lucru îți reduce din valoare și din ambiție. Trebuie să te descurci de unul singur. Nu trebuie să te lași niciodată învins. Autor: Tatiana Cocerva 18 Octombrie 2014

MR. RIC BRATTON This week in AMAERICA

Interviul meu la radio cu

RIC BRATTON la This week in AMAERICA www.thisweekinamerica.us

VICTORIA DUTU și MR. RIC BRATTON

Interviul este tradus din engleză și se poate asculta în engleză pe Youtube

VD-Bună ziua. Este o mare onoare pentru mine să fiu astăzi aici, la acest faimos radio și să am acest interviu interesant și să vorbesc cu dvs, dragă domnule Ric Bratton. Multe mulțumiri pentru această oportunitate. Este o mare șansă să vorbesc despre cărțile mele și mai ales despre romanul meu, Gabriel. Dragi cititori, sunt atât de fericită și bucuroasă să discut cu dumneavoastră despre ideile din carte. 1. De unde v-ați inspirat pentru romanul GABRIEL? VD-Cărțile mele sunt inspirate din cazuri reale, ca acest roman. Gabriel este centrat în jurul a două personaje care devin câștigătoare prin provocările vieții. Există o mulțime de mame care trăiesc această situație, dacă mă gândesc la Mary. Sunt fascinată de viață și mai ales de viața sufletului. Pentru că sufletul este infinit. Principala sursă de inspirație este mintea. Ceea ce trăim în sufletul, mintea și inima noastră este ascuns, dar este atât de frumos și este un univers puternic. Această lume este necunoscută. Vreau să descopăr acest univers uimitor al vieții noastre lăuntrice. Sufletul este pentru viața veșnică și trăim în lume cu un mare scop. Pentru asta personajele mele cred cu tărie în Dumnezeu. Am ales numele bebelușului după îngerul Gabriel. Este un simbol al copilului care s-a născut bolnav în lume și el devine sănătos și puternic prin secretul vieții oferit de Dumnezeu pentru a trăi în frumusețe. Îngerul Gabriel ne ajută în situații grele.

2. Care sunt personajele principale? VD-Există patru personaje principale. Mary și Michael care sunt căsătoriți. Mary este cel mai important personaj și este o soție și o mamă grozavă. Și există o mulțime de oameni ca Mary, Rafael, Dragos și Michael. Personajele principale ale romanului sunt Maria și Rafael. Dragos este preot și călugăr. 3. Cu ce probleme se confruntă MARIA și MIHAI? VD-Vreau să vă spun câteva idei ale acestui roman. Rafael este singur și Mary este căsătorită cu Michael. Mary și Michael vor să prospere pe scară socială, așa cum încercăm cu toții, de fapt. Când se termină acest vis împlinit, vor să aibă un copil. Dar după 9 luni, copilul s-a născut cu o problemă medicală severă. Cuplul se clatină din temelii. Michael își respinge copilul. Maria se luptă singură prin diferite spitale pentru a salva copilul. Michael în ego-ul său nu poate accepta această situație. 4. Cum dezvolți personajele? VD-Romanul descrie două mari singurătăți, deoarece Rafael este singur și Mary este singură cu această suferință mare și grea. Cuplul vrea să aibă o casă mare și mașini scumpe. Vor să fie foarte importanți în pozițiile lor la locul de muncă. Lucrează fiecare la diferite companii. Câștigă mai mulți bani pentru visul lor, pentru a avea o casă mare și ultimele generații de mașini. Michael vrea să aibă propria lui companie și lucrează la asta, făcându-și visul să devină realitate. Rafael se luptă cu el însuși pentru a-și trăi viața în cele mai pure legi morale posibile. El trăiește în lume ca un călugăr în mănăstire. Provocarea singurătății sale este de a observa și respecta legea lui Dumnezeu. Rafael trăiește în lumea noastră, dar în această lume valoarea este răsturnată și nu este în acord cu fenomenul celor zece porunci. El observă cum acestea sunt rejectate, răsturnate și cum sunt considerate neproductive sau chiar împotriva libertății individului. 5. Deschizi cartea cu un motto: "rugăciunea este spălarea minții cu lumina lui Dumnezeu ... dar trebuie să cresc în frumusetea mea interioră, pentru a găsi puterea lăuntrică prin rugăciunea ce devine creatoare". Te rog explică!!

VD-Cărțile mele sunt axate pe gândirea interioară. Cred că este foarte important ceea ce gândim și simțim. Dacă ne rugăm suntem în armonie cu noi și astfel primim o putere uriașă, devenim fericiți pentru că Dumnezeu ne ajută în toate. Sensul este acela al puterii rugăciunii. 6. Vorbiți despre suferința. VD-Cred că toți oamenii se confruntă cu suferința cel puțin o dată în viață. Dăm un sens biruitot suferinței dacă avem credință pentru a o depăși, crezând cu tărie în noi înșine și în Dumnezeu. Devenim puternici. Cred că suferința ne face tari ca o stâncă și în acest fel creștem la nivelul următor. În fiecare suferință pierdem ceva prețios. Maria își pierde dragostea. Suferința este o formă de sacrificiu. Trecând prin iadul suferinței ajungi în cerul puterii interioare și viața se schimbă radical. După ce o depășim, devenim mai mari, înțelegem mai mult lumea și oamenii. În suferință ești singur cu Dumnezeu și trebuie să-ți folosești toate forțele pentru a învinge. Nu trebuie să te lași înfrânt. Trebuie să fii puternic. Cred în puterea pe care ne-o dă Dumnezeu în suferință. Suferind mergem din iad în cer. 7. Declari prin personajele create că statusul nostru interior este deseori destul de diferit de ceea ce suntem în realitatea exterioară. Spune-ne mai mult despre acest lucru! VD-Lumea minții și a vieții interioare este diferită de lumea exterioară. Vrem să fim într-un fel și realitatea este diferită. Astfel Maria este în spital cu Gabriel și Michaiel nu mai vrea să-i vadă. Maria se află la intersecția mai multor lumi contrare cu viața și se luptă cu ea. La fel și Raphael însuși își dorește întotdeauna să aibă o familie. Lumea minții și a vieții interioare este complexă, dacă rămânem doar la ceea ce ni se întâmplă afară, pierdem esența vieții noastre profunde. 8. Cu ce rămân cititorii după lecturarea cărții? Ce le transmiteți? V.D-Pentru că dezbat prin personajele mele lumea sufletului și a minții, cititorii se vor îmbogăți. Vor avea modele puternice de oameni care au luptat în viață și au fost câștigători. Vor lua cu ei forța meditației, a rugăciunii și a încrederii în sine și a încrederii în Dumnezeu. Vor lua cu ei frumusețea și puterea sufletului uman pe care le descriu în cărțile mele.

9. Cum a fost pentru dumneavoastră acest proces de a construi cartea. Cât timp v-a luat să o scrieți? Ați folosit o situație anume? VD-Încerc să privesc personajul de la mintea lui la manifestările sale externe. Este o trecere permanentă de la ceea ce trăiesc personajele în exterior în raport cu lumea spre ceea ce gândesc și simt în interior. Dezvolt o lume a sufletului, a vieții, a inimii, a minții, a gândirii. Personajele se gândesc mult la ceea ce fac, trăiesc și iau decizii despre viața lor. Pentru mine ca scriitor, totul este în mintea mea. În primul rând, mă gândesc și meditez la carte. Când scriu o carte mai întâi, trebuie să o trăiesc în spiritul minții și al sufletului meu. Mă gândesc la o carte un an sau doi, sau câteva luni. Când totul este gata în mintea mea, mă izolez o săptămână sau două și o scriu, apoi îmi trebuie câteva luni să îl corectez. Cel mai greu este de corectat, nu-mi place. Îmi place atât de mult când mă gândesc la carte, când trăiesc în mintea mea lumea unei cărți, când mă bucur de frumusețea și puterea pe care vreau să le construiesc în ele. Îmi place foarte mult să privesc oamenii și să mă gândesc la viața noastră, pentru că suntem împreună, nu suntem separați. Sunt fascinat de reflecția asupra lumii în care trăim. Îmi place foarte mult când scriu. Este o forță extraordinară, este uimitor când pun cartea în computer. Este ca și cum ai cânta la pian lumea sufletului. Scriu pentru că sunt fascinată de lumea sufletească care îl caută pe Dumnezeu. Cred că marea provocare a mileniului al treilea este una teologică. Sufletul ființelor umane are nevoie de eternitate. Acesta este cel mai mare scop al vieții. 10. De unde pot obține citirorii mai multe informații despre tine și de unde pot cumpăra romanul Gabriel? VD-Cea mai simplă cale este pe Amazon. Cărți de Victoria Dutu pe Amazon. Puteți găsi toată activitatea mea direct pe Google. Pot trimite cartile prin posta sau curier si cititorii pot plati prin transfer bancar sau PayPal sau în regim ramburs acolo unde el functionează. Totul este pe websitul meu personal www.victoriadutu.com 11. Cum sunt publicate cartile, în ce formate sunt disponibile? VD-Romanul Gabriel este pe Amazon, atât în română, cât și în engleză, în format tipărit sau e-book. Toate cărțile mele sunt pe Amazon.

12.Versiunea lui Gabriel cu picturi, vă rog să ne spuneți despre asta. VD-Îl am pe Gabriel, romanul autentic, și un alt Gabriel, un roman care are 45 de picturi de dragoste, peisaje romantice create de mine. Format tipărit și e-book. Numai pe Amazon. 13. Ce alte cărți mai aveți? VD-Primul volum este Maria, o poveste de dragoste, un roman, iar Gabriel este al doilea. Ambii sunt pașii unui roman de tip constelație Singurătatea Tatălui. Acest mare roman are opt volume. Toate aceste romane sunt scrise în limba română și traduse în engleză. Dar mai am încă zece cărți în engleză. Luminile Dragostei, Anonima, Există un Tu, Vreau o altă lume, Ilynka, Între toacă și clopot. 14. La ce lucrați acum? VD-Acum lucrez la cinci cărți în paralel. Dar una dintre ele este specială, Există un Eu. Este o carte a sufletului în dialog cu mine însămi, cu mintea cu gândul, cu lumea, cu trupul, cu viața. Este o carte de dialog filosofic și poetic. Ideea principală este că sufletul este infinit și sufletul păstrează tot ceea ce este, este mesagerul eternității care ne vorbește despre lumea infinită a lui Dumnezeu. Este o lucrare uimitoare pentru mine, deoarece scriu această carte în paralel în română și în engleză. Există diferite forme de exprimare. Parcă mă gândesc cu două creiere. Este pentru prima dată când fac asta și este o mare provocare pentru mintea mea. Este foarte bine pentru gândirea mea. 15. Vă rog să ne spuneți despre cărțile dvs. de poezie, unele cu lucrări de artă în interior. VD-Am o carte de poezie și am aceeași carte de poezie cu tablourile mele. De exemplu, Există un Tu, această carte de poezie include doar poezii, 84 și am o

altă carte, Există un Tu cu 84 de poezii, dar cartea mai are și 84 de picturi , create de mine. 16. Romancier, poet, pictor ne spui despre diferitele moduri de exprimare? VD-Îmi place foarte mult poezia, pictura, arta, matematica. Pentru mine toate aceste lucruri nu sunt separate. 17. Ai picturi expuse în toată lumea, inclusiv ART EXPO PIER 94 în New York, unul din cele mai mari târguri de artă din lume, ne spui despre această experiență? VD-A fost uimitor pentru mine să expun patru tablouri la acest târg de artă din New York. Și cred că va fi la fel de interesant când în noiembrie când voi fi la Miami Book Fair. Este foarte important să participi. 18. Unde pot găsi oamenii informații privind picturile tale pentru birouri, case, apartamente, camere de copii, cadouri? VD-Vă invit să descoperiți toată activitatea mea direct de pe internet, pentru că am câteva site-uri cu tablourile și cărțile mele. Dar mai ales vă invit să mergeți pe Amazon, pentru că toate cărțile mele sunt acolo. Toate romanele mele în română și în engleză sunt publicate pe Amazon și vă invit să descoperiți direct pe Amazon cărțile și picturile mele. Victoria Dutu, cărți. 19. Spuneți-ne despre activitatea dumneavoastră internațională, unde ați expus? VD-Am avut expoziții la Londra, New York, Oxford, Paris Louvre Carousel, Can, Roma, Sanremo, Vienn, Berlin, Polonia, Elveția, România. 20. Sunteti un ambasador al păcii într-o organizația internațională, din ianuarie 2011, ce înseamnă acesta?

VD-Toate picturile și cărțile mele vorbesc despre pacea sufletului și a lumii. Prin arta mea contribui la starea de echilibru al sufletului omenesc. Prin opera mea păstrez vie flacăra păcii. 21. Cum vezi rolul artei? VD-Rolul artelor este de a merge la frumusețea sufletului uman. Când eram tânăr în copilărie, mă uitam la cer. Culoarea albastră este culoarea infinitului. Îmi place să pictez cu infinitul. E atât de frumos! 22. Spuneți-ne puțin despre dumneavoastră, despre cele două facultăți, matematică și filosofie. VD-Sunt profesor de matematică și locuiesc în București, România. Am absolvit atât matematica cât și filosofia, am nouă ani de facultate la zi. Sunt fascinată de legile matematicii și de frumusețea artei reflectate în sufletul nostru. Am găsit în filozofie puterea gândirii și a rațiunii. Îmi place atât de mult să pictez și să scriu cărți și să-i învăț pe elevii mei matematică!! Este foarte important pentru elevii mei să înțeleagă matematica, asta înseamnă să fii un profesor bun. Îmi place mult să fiu scriitor, pictor și profesor de matematică. Vă mulțumesc foarte mult pentru acest interviu, pentru mine a fost o adevărată bucurie să particip la acest dialog.

Eliza Roha

Volumul de proză scurtă „Ilinca” al prof. Victoriţa Duţu – poetă,

eseistă, pictoriţă, romancieră, realizatoare de emisiuni tv – cuprinde basme şi

povestiri fantastice, născocite de autoare la vârsta adolescenţei şi se

încadrează în zona scrierilor cu caracter nuanţat, filozofic, pilduitor. Cu un

condei muiat în cerneala unui talent deosebit, ce anunţă puternica personalitate

a autoarei formată ulterior, ne poartă într-o lume plină de farmec, curată, cu o

naivitate seducătoare şi, paradoxal, cu profunzimi de gândire filozofică, cu

personaje ce capătă forţe supranaturale, în care binele iese biruitor asupra

răului. Cuvintele curg în graiul moldovenesc-adolescentin, uşor ironic, asupra

căruia autoarea nu a intervenit, lăsând pe cititor să se bucure de frumuseţea

autenticităţii sale. O lectură plăcută, asupra căreia, indiferent de statutul

intelectual, cititorul va reflecta o vreme.

Corneliu Vasile

20 noiembrie 2010

Am participat la acțiunea Editurii Betta, ca invitat al alesei scriitoare, excelenței pictorite și foarte bunei profesoare Victorița Duțu, iar lansarea a avut un deosebit succes de public, fiind mulți oameni de cultură cunoscuți în presă, edituri sau la radio și TV, care au urmărit atât lectura scriitorilor lansați, cât și prezentarea moderatorului, din partea conducerii editurii. De asemenea, vorbitorii au prezentat pertinent, la obiect, creația celor lansați, precum și aspecte biografice succinte. Un aflux mare de persoane și o rodnică vizitare a multor edituri din București și din țară. Am mai fost, ca membru al USR, dar și ca simplu cititor, la alte târguri din capitală, ca și la târgul regional de la Craiova, și mi se pare că acest Gaudeamus a fost cel mai populat și presărat cu multe activități dedicate lecturii, inclusiv pe Internet sau pe DVD-uri. Cine a venit la târgul de carte a fost foarte câștigat.

Corneliu Vasile

Ianuarie 2012

„Ilinca” de Victoriţa Duţu

Scriitorul Corneliu Vasile a trimis pe adresa

redacţiei „AgenţiadeCarte.ro” o recenzie la volumul de proză scurtă

„Ilinca”, semnat de Victoriţa Duţu, Editura Betta.

Redăm integral textul semnat de Corneliu Vasile.

Volumul de proză scurtă cuprinde, în afara povestirilor, prezentarea

autoarei, profesoară cu două licențe și masterat, cu două licențe, în matematică și în filozofie, pictoriță, relizatoare de emisiuni de televiziune, poetă și prozatoare, câștigătoare a mai multor premii artistice și literare.

În atmosfera și spiritul basmului folcloric, Cinci imagini ale conștiinței oferă cititorului deschiderea spre un univers personal, unde eul și o ființă la prima vedere generoasă și zâmbitoare se confruntă, pentru ca interlocutorul să se metamorfozeze într-un monstru nerecunoscător,egoist, plin de ură, lacom și sadic, care răspunde cu dispreț și violență gesturilor omenești. Finalul elogiază mintea, care duce eul spre o cale luminoasă, chiar în condițiile în care trupul este rănit. Este o frumoasă parabolă etică, un recurs la lumea subconștientului condus însă de rațiune, despre lupta binelui și frumosului, care învinge răul, prin uitare, concomitent cu permanenta nemulțumire, echivalentă cu înfrângerea, a celui rău, măcinat de perceperea faptului că binele sau umanitatea înaltă există.

Textul intitulat Regele bolnav este povestea unui monarh condus de ideal, concretizat printr-o muzică de sorginte necunoscută, pe care pornește să o caute, după ce observă că l-a însănătoșit. Sunt, pe această cale, aventuri palpitante, precum salvarea eroului dintr-o mlaștină care vrea să-l înghită, postarea lui în fața unor obstacole materiale de netrecut sau revelația și eliberarea păsării măiastre, înlănțuită de ghemul de crengi simbolizând răul. Ca în orice basm, interferează elementele reale și fabuloase, pasărea transformându-se într-o frumoasă prințesă pe care descoperitorul o ia de soție.

Sunt, în această carte de proză scurtă, pasaje de un mare lirism, cu imagini proaspete și ecouri ale inocenței copilăriei și din lumea satului neatins de stresul actualității sociale, aspecte de degradare ale urbanismului și civilizației: muzica vindecătoare se întrerupe când regele renunță la efort

(sacrificiu), sugestii din mitologia creștină, albastrul cerului ca semnificant al purității, asocierea griului monoton cu gârbovirea oamenilor care stau la cozi, expresii ca „nămolul lumii prezente”, „zgomotul satanic și infernal de autobuz”, „această lume constrângătoare care nu prea mai are nevoie de artiști”. Decorul ideal este „departe de lume, în munți …, fără serviciu, fără colegi, fără mașini și tramvaie”, la mănăstire, un paradis pierdut de mulți bucureșteni, orășeni în general, oameni rămași cu nostalgia satului, a lumii bucolice în care s-au născut și au copilărit.

Petele de culoare, uneori tușe groase, alteori numai bruioane, deconspiră pictorița care este și poetă, inclusiv în aceste proze: „ zăpada „purpurie, roz, violet, roz, albastru ceresc, albastru azuriu, alb noptatic” (Căprioara).

Cu acuitate resimte substituirea umanității primordiale cu presiunea degradării sociale: în lumea de azi, „oamenii aveau relații, nu mai aveau sentimente”. Neajunsurile fac ravagii printre oamenii simpli, sinceri, nevinovați. „oamenii când trăiesc în întunericul sărăciei lor nu mai simt nevoia de frumusețe, viața devine un fel de realitate lipsită de frumusețea lui Dumnezeu”.

În câteva poezii apare personajul Ilinca. Acesta nu este doar titlul volumului, ci și pseudonimul folosit uneori de scriitoare: Ilinca Nathanael: Albastrul ceresc, Sentiment al vastității, Ilinca și mielul ei. Reprezentând-o pe autoare, care crede în mântuirea sufletului celor buni, generoși și talentați, prin semnele ocrotitoare ale divinității, multe pasaje ale povestirilor sugerând că Dumnezeu este prezent în toate faptele bune și luminează drumul spre perfecțiune și moralitate (Călătorie, Căprioara, Calinic, Floare de colț, Ciocârlia în răsărit, Punctul de la infinit, Imaginea ferestrei). Un personaj care apare de mai multe ori este Thamarius, ca închipuire a unei iubiri din vremea lui Ștefan cel Mare și Daniil Sihastru, evocându-se spațiul pădurilor și mănăstirilor în care Bucovina este bogată (Thamarius), personaj visat de fata care, în cadrul natural eminescian, cu lac, salcie, stele, codru, îl visează și plânge până dimineața (Laimona).

Este interesant de observat că pictorița și poeta include în prozele sale episoade și meditații în care o altă artă, despre care s-a afirmat că este arta perfecțiunii, muzica, este un reper, o pasiune și o chemare, contribuind la distrugerea răului și urâtului (Zeiță a muzicii, Regele bolnav, Regele și vioara lui).

Victorița Duțu este o scriitoare care susține, cu mijloace poetice inclusiv în textele de proză, idealurile artistului adevărat, care speră în salvarea

lumii prin frumusețe și credință, prin muncă și dăruire, operele concepute degajând un optimism mai puțin întâlnit la alți scriitori contemporani.

Corneliu Vasile Număr de vizualizări :989

Monica Mureşan

Victoriţa Duţu versus Ilinca Natanael – limbaj şi expresivitate

February 7, 2008

Din punct de vedere al conţinutului şi al modalităţii de expresie, lucrările

Victoriţei Duţu alias Ilinca Natanael stau pe hotarul dintre simbolul sacru al icoanei

ortodoxe şi motivul celest al simbolisticii.

Receptorul actului artistic va oscila între tentaţia interpretării unei picturi laice

cu motive şi chiar motivaţii religioase şi tentaţia interpretării mesajelor limbajului

cromatic. De la percepţie la reprezentare şi deci decodare, culoarea va avea rol

terapeutic tocmai prin iluzia creată de mesajul subliminar ori reluarea unor motive deja

cunoscute (vezi spirala care trimite către reprezentarea vortexurilor energetice şi

simbolizează iluzia visului, ori reluarea unor motive familiare, cum sunt simbolul crucii,

cel al fiinţei răstignite ori al îngerului/al aripii îngereşti, cum şi simbolul ADN-ului, al

codului nostru genetic). Sugestia va intermedia şi va determina însăşi comunicarea,

recunoscând ca factor de comunicare culoarea, forma, tot aşa cum – în cazul sfintelor

icoane – aspectul preexistent al stării va declanşa o reacţie. Altfel, omul laic va admira

icoana doar ca obiect de artă, fără a se pătrunde de fiorul creştinului în faţa “ospăţului

duhovnicesc” – cum frumos s-a exprimat iconarul Photios Kontoglou, fiind citat în “Ghid

de iconografie bizantină” – Ed. Sofia, Bucureşti, 2005.

Aşadar, nefiind religioase, lucrările prezente pe aceste simeze vor fi receptate de privitor

pe măsura capacităţii sale de a face asocieri şi a asimila astfel de lucrări.

Pe de altă parte, vom înţelege lucrările Victoriţei Duţu sau mai bine zis ce

doreşte a ne comunica prin ele dacă vom lua în consideraţie şi ceea ce scrie sub

pseudonimul de Ilinca Natanael. “Vreau o altă lume” – afirmă aceasta în cartea cu acelaşi

nume, apărută la Editura Anamarol în 2006. Din titluri precum: “Doamne, ziua de astăzi

a fost bună”, “Văd cerul albastru ziua”, “Ce fericire, Doamne, să pot vedea”, “Doamne,

în mine durerea ară”, “Frumoase sunt lucrurile din preajma mea”, aflăm astfel că în

sufletul ei a încolţit sămânţa credinţei; s-a hrănit cu gânduri bune; a crescut slăvindu-l pe

Domnul; a fost atinsă de vreo aripă îngerească ce o veghea din lumina tainei; acum

vieţuieşte uitându-se după soare, aflată pe un traseu ontologic conştientizat şi asumat:

“Cu sufletul lipsit şi gol” ea crede că sufletul său “parcă e un cerc alb” şi exclamă

“Doamne, ce mare minune ne-ai dat, amintirea!”. Existenţa o poartă pe autoare într-o

pendulare de la întrebare la revelaţie, reverie şi trezire, celest şi sacru, iar pe Ilinca –

între culoare şi simbol metaforic, folosind în special culoarea albastră: “… munţii nu mi-

au răspuns./Ei au lăsat frunzele lor verzi/Să devină lumină albastră/Purtătoare de stele”-

aflăm la pag.19. Lungimea de frecvenţă a albastrului (corespunzând centrului energetic

al comunicării) o ajută aşadar a-şi transmite propriile revelaţii, avute pe când urca pe

scara imaginarului în căutarea vreunei revelaţii, dar şi a vreunui răspuns care s-o ajute

să schimbe lumea. Pentru că aceasta simte Victoriţa-Ilinca a-i fi menirea cea dintâi şi

cea mai de pe urmă.

Întrebările şi răspunsurile s-au împăcat, frământările s-au transformat în

hotărâre, fiinţa trezită de bucuria de a trăi devine solară şi poartă în spinare mănunchiul

de sentimente din care va împărţi cu oamenii, cum rupi cu mâna din pâinea caldă,

aburindă şi o împarţi până la ultima firimitură. Liniştea interioară a prins contur şi formă

din metateza temerilor ei de femeie în întrebări, apoi în răspunsuri şi conştientizarea

menirii şi a rostului ei de om. Interesant este faptul că întrebările se referă la cauză şi

mai puţin la efect, bunăoară în ce priveşte teama, singurătatea sau însingurarea,

pierderea credinţei etc. Credincioşia s-a hrănit din respectul valorilor, respectarea

cuvântului dat şi păstrarea regulilor.

Atât cât îmi este cunoscut, un mister atins de o lacrimă pământeană poate fi

leacul miraculos pe care-l căutăm cu toţii. Dintr-un vis ce a bătut la poarta lumii celeste,

ce i-a fost deschisă în vreo noapte, fiinţa scormonitoare s-a întors pe tărâmul materiei

impregnată cu particule fine de praf de stele, materie magică adusă în lumea noastră în

scopul de a cumineca şi a transforma în idee visul, a-l împlini, luptând pentru

materializarea lui. Vremelnic materiali, nu facem toată viaţa decât a-i da formă şi culoare

visului. Uimirea căutării se naşte din praful de nestemate cereşti stropit de lacrimi sărate

de durere. Ardoarea aceleiaşi căutări se naşte şi ea din sufletul omenesc tânjitor după

iubire. Câteodată, ne dăm seama că singura iubire adevărată, veşnică în noi, este cea

necondiţionată pentru Dumnezeu. Restul este vremelnicie. Absolvind atât Facultatea de

Matematică, cât şi Filosofia, având şi un “Masterat în Logică şi Hermeneutică”, Victoriţa-

Ilinca stăpâneşte domeniul exegezei, al artei interpretării: nu mitul, nu legenda o vor

atrage, cât partea aplicativă a căutării rădăcinilor sacrului în cotidian. În ceea ce priveşte

condiţia umană, nu are îndoieli asupra credinţei în Dumnezeu, cât asupra luptei sale

pentru a atinge acel plan revelat al împărtăşirii din Dumnezeire. Nimic hermetic, nimic

metafizic… patima este pătimire, suferinţă pentru păcatele lumii ce a însingurat omul şi

de sine şi de semenii săi. De aceea şi vrea o altă lume…

Un text omogen, unitar în conţinut – fără multe idei, ci mai degrabă uniform prin

mesaj, fiindcă însăşi iubirea are mesaj direct şi simplu. Nu sesizăm mari diferenţe nici în

ceea ce priveşte limbajul său cromatic: adeseori observăm în picturile sale în ulei un

verde strălucitor cu nuanţă de albastru, care, conform codului culorilor – vezi lucrarea

scrisă de Doina-Elena şi Aliodor Manolea, “Aura energetică”, Editura Aldomar

Extrasenzorial, Bucureşti, 2002 – indică o persoană aflată într-un proces de evoluţie la

nivel intuitiv; recunoaştem şi culoarea lumii spirituale, a iubirii pure, a afectivităţii

necondiţionate, cu efect în mărirea capacităţii de apărare imunitară, adică albastrul, cu

nuanţele de albastru pal semnificând dorinţa de a reuşi în plan social, albastru închis:

devoţiunea sau albastru intens: cinste şi discernământ, precum şi apropierea persoanei

de vocaţia sa… şi culoarea albă ce reflectă o puritate deosebită, credinţă în divinitate;

dar vom găsi şi un roşu dându-ne dimensiunea dinamismului, a veseliei, dar şi a

hiperactivităţii sau a impulsivităţii, precum şi galbenul-portocaliu ce indică stăpânirea de

sine, ori galbenul-auriu ce are un efect purificator, corespunzând inteligenţei,

spiritualităţii înalte, (vezi haloul sfinţilor), însă şi culori complementare: oranj-verde care

îi dezvăluie pe cei incomozi, colerici sau galben-roşcat trădându-i pe cei timizi fizic şi

moral, inconsecvenţi… în general artista a folosit puţin culorile acromatice (alb, negru,

gri-cenuşiu) şi mult pe cele cromatice (roşu, portocaliu, galben, albastru violet şi verde

în ordinea folosirii lor în cazul de faţă). Apoi, destul de mult culorile în amestec –

complementare -, ceea ce ne duce cu gândul la elementul de simbiotică, mai degrabă

decât simbolică; cât despre nuanţele tulburi, trădând melancolie, grabă, îngrijorare,

teamă, uitare şi hipersensibilitate, ele denotă asocieri de idei şi elemente diferite mai

degrabă decât exprimări de idei prin simbol.

Conştient ori ba, culoarea are la Victoriţa Duţu rolul de a comunica acolo unde

compoziţia lipseşte ori e subânţeleasă: îi va ţine locul aşadar iluzia optică sau sugestia

ce vor determina – cu mijloce aparent imprecise – chiar impresia, şi de aici

impresionarea prin limbajul culorilor… Un mesaj simplu, cum e şi acela din poemul de la

pag.12: “De ce caut mereu cuvinte mari,/Ca să nu Te pot exprima,/Prin care să nu înţeleg

nimic,/Să mă rătăcesc/Şi nici eu nu mai ştiu unde sunt. /Ce mare dar ne-ai făcut,

Doamne,/Cuvintele, cuvintele astea simple, directe…/Şi care e cuvântul prin care eu/Aş

putea să-mi descopăr/Taina mea, taina iubirii mele cu Tine,/Cu Tine şi cu lumea Ta?”

Monica Mureşan

Victorița Duțu

GRUPUL ORION- grup de scriitori, pictori, sculptori

February 7, 2008

Așa cum în constelația Orion sunt o multitudine de stele care fac împreună o unitate cosmică, așa și noi, mai mulți prieteni, pictori, sculptori și scriitori ne-am gândit să ne unim sub acest nume, pentru a spune ceva publicului larg iubitor de cultură din România. Ceea ce creează fiecare se înscrie în ordinea ideii de frumos, acea frumusețe care, după Dostoievski, va salva lumea. Faptul că noi căutăm o unitate în diversitatea modurilor de expimare este o direcție bună pentru fiecare în parte. Dacă noi vream să

ne promovăm arta, în grup este mult mai ușor, ne ajutăm între noi, ne promovăm unii pe alții, fiecare implicându-se cu ceea ce poate să facă, și are mai bun de oferit pentru că lucrurile să meargă bine înainte.

Aici nu e vorba numai de ceea ce creează fiecare ci de cât încearcă fiecare dintre noi să promoveze grupul pentru că e și o problema de menegeriat artistic. Nu vrem ca unul dintre noi să fie mai mare decât celălat ci fiecare să fie pe picior de egaliate. Ideea de a da un nume acestui grup de prieteni care tot expun împreună a apărut firesc și după un lung șir de discuții, cineva a zis “Orion” și așa a rămas, pentru că ni s-a părut excelent. Dând un nume grupului promovarea noastră poate deveni eficientă. Ne-am gândit că toți cei care suntem prieteni, simțim la la fel și avem idei comune, realizăm recitaluri de poezei, lansări de carte și expoziții să purtăm un nume ”Orion”.

Încă nu ne-am dat un nume când am făcut o expoziție împreună la Teatrul de Operetă “Ioan Dacian”, la Festivalul “Carte și Arte”, la începutul lui octombrie,2007. Pentru pima dată am vorbit public de “Grupul Orion” la postul de televiziune COSMOS TV, la emisiunea “Legea Junglei”, a lui Nikos și Carmen Stoian. Apoi am organizat alataru de Liga Năvală Română expoziție de pictură, sculptură, recital de poezie și lansare de carte, la Cercul Militar, unde o parte dintre noi au expus. Am reușit să promovăm numele grupului în presă și pe internet și am realizat emisiuni de artă la Romnaia cultual și TVRM. Apoi am avut o emisiune la radio LYNX. Ro, “Punctul pe I”.

Cred că pe viitor acest grup își va face simțită prezența pe scena culturală românească, pentru că noi promovăm valoarea și demnitatea umană, care este mai presus de toate orgoliile omenești. Victorița Duțu

Victorița Duțu

Manifestare culturală, cu expoziție de pictură și sculptură la

Cercul Militar Bucureșți

în perioada 28 ianuarie-7 februarie 2008.

Manifestarea a avut un caracter mai amplu și a fost organizată de Liga Năvală Română, Statul Major al Forțelor Navale și de Grupul Orion.

Organizatorii au avut ideea și dorința ca la vernisaj să fie incluse mai multe activități, și anume recital de poezie, lansări de carte și lansarea unui album de muzică folclorică al cunoscutei interprete Mariana Anghel. Seară a fost înfrumusețată de corul de copii “Triolet” al Școlii 87 “Mihai Botez” dirijat de profesoară Artă Barbu. Cei care au onorat cu lucrări de artă plastică sunt :Ana Maria Vasilescu, Alexandra Meiloiu, Consuela Meiloiu, Dana Chivu, Elena Dăscălescu, Iinca Nathanael, Reli Danilea Voicu, Valeria Tofan, Alex Ivanov, Bichescu Constantin, Dan Tudor Truică, Constantin Mazura, Gavrilă Mocenco, Ionescu Nicolae, Tudoer Meiloiu. Sculptură a fost reprezentată de Constantin Rădulescu, Laurențiu Manuel Macarie, Constantin Sinescu. Lansările de carte au fost onorate de Comandor dr.SÂRBU MARIAN cu “Divan Profesores” – Comandor Olimpiu Glodarenco cu “Aspecte din istoria Marinei Miliatre Române”- Florin Stan “Portul Constanța poartă deschisă evreilor spre țară promisă”- și a fost o prezentare de carte științifică de către Academia Năvală. Recitalul de poezeie a fost susținut de poeții Daniela Micu, Cristi Balint, Toma Robert, Monica Mureșan, Conu Marius.

Manifestarea a fost un succes din mai multe pucte de vedere. Mai întâi prin calitatea lucrărilor de artă plătică, sculptură și pictură, care au format un tot unitar prin simbolistica aleasă cu grijă și prin tehnicile prezentate de fiecare artist. Toate lucrările au fost unite sub egida frumosului care trebuie să ne urmărească și să ne încânte viața, să ne rupă într-un fel de urâtul zilnic care ne asaltează în permanență prin stres, prin muncă multă și plătită cu bani puțini. Nu că artișți ar duce-o așa de bine la acest capitol, însă dacă eșți artist trebuie să dobândești această maturitate și să nu mai fii așa de dependent de răsplată materială. Succesul acestei manifestări îl putem măsura și prin numărul mare de vizitatori care ne-au onorat cu prezența și de sala arhiplină cu cei care ascultau bucuroși programul care se derula sub ochii lor.

Să strângi mai mulți oameni într-un loc așa de restrâns care este arta, nu este puțin lucru mai ales că în timpurile de astăzi publicitatea este cea care ne ține departe de ce ar trebui să realizăm și să vedem. E ciudat că arta din zilele noastre ca și artiștii, mai mult ca în alte vremuri, sunt cumva trecuți la index și culmea, într-un secol în care internetul și mijloacele de comunicare și de răspândire a informațiilor este așa de mare. Arta rămâne undeva foarte departe de oamenii care ar trebui să se folosească de ea, să o consume, pentru că este vorba aici cu singranță de un consum spiritual, însă acest paradox ar trebui să fie învins de către artiștii care sunt conștienți de ei înșiși. Se pare că în seara de la Cercul Militar Bucureșți, cea de vineri, 28 februarie, 2008, am încercat să rupem aceaste bariere ale indiferenței față de artă.

Tablourile și sculpturile expuse pe simeze sunt impresionante ca stil și prezentare. Pictorul Tudor Meiloiu vine cu simbolistica lui atât de personală, să celebreze trimful ordinii asupra haosului, culorile albastrului în toate nuanțele lui vin să

completeze atmosfera se basm și de frumusețe care te invită la visare și la romantism. Florile abstracte având în ele liniile sibțiri și transparente invocând în ele trecerea timpului sunt prezente ca o continuare peste dincolo de ce putem să știm sau să cunoaștem.

Ana Maria Vasilescu cu “Formele pământului” anunță trecerea timpului peste ele, prin simbolul cochiliilor de melc, care invadează suprafața pânzei parcă obturându-ne privirea. Ea ne trimite cu gândul la acele energii cosmice care sunt prinse în energiile telurice care fac să primenească pământul și să-l mențină în formele lui primordiale. “Bărcile la malul Dunării” văzute și pictate de la distanță vin să completeze faptul că artista nu s-a last cuprinsă de spațiul și timpul pe care ea a vrut să le surprindă ci doar le-a privit de la distanță, asemeni unui zbor .

Daniela Voicu vine cu ideea de prospețime, căldură, pace și liniște prin peisajele pictate în acoarelă, iar lumina care degajă din iamginile ei trimit către singurataea unei lumi tainice, ciudate misterioase și parcă ascusă privirilor noastre de zi cu zi.

Penița sigură și revoltătoare a lui Alex Ivanov vine să completeze peisajul expoziție prin cele cinci lucrări de grafică care sunt expuse chiar la intrare. Lucrările executate cu atâta măiestrie și precizie te invită la reflecție și chiar dacă unele din formele expuse sunt așa de ciudate, unele contorsionate, tocamia această ciudățenie din simbolul plastic îi dă unitate și acel plus de unicitate.

Elena Dăscălescu a impresionat prin realismul iamginilor, o ușa de mănăstire veche, parcă din timpuri străvechi pusă acolo să străjuiască această intrare de la o lume exteriora spre o altă lume interioră și interiorizată, aduce plusul acela de frumusețe și de candoare pe care nu ți-o poate da decât imaginea simbol care te trimite către universuri pe care le porți în tine parcă veșnic însă nu le poți exprimă cu voce tare pentru că nu există exchivalentul ei în afară.

Nicolae Ionescu ne-a prezentat acoarelele sale realizate cu măiestrie, pentru a înfrumuseța expoziția cu acel aer de mister, de prospețime pe care ni le dau transparențele culorilor.

Ilinca Nathanael a prezentat o suită de trei copoziții care se înscriu într-o expoziție mai largă intitulată “Punctul de la infinit”. Titlurile celor trei lucrări pot sugera intenția plastică a autoarei” Geneza” , “Alteritate” “Punctul de la infinit”.

Sculptura a fost la înălțime prin formele cosmice tăiate în marmură ale lui Laurențiu Manuel Macarie. Operele lui impresionează în primul rând prin albul materiei, duritatea și trăinicia ei, imaginile fiind în deplină armonie și cu materialul din care este alcătuită. Eu cred că dacă cel puțin o lucrare de-a artistului ar fi mers lucrată într-un alt material decât marmură, și-ar fi pierdut din valoare și din sugestia artistică. El impresionează și prin greutatea cu care se execută fizic o singură lucrare dar – mi-te în numărul așa de mare de lucrări expuse.

Să enumerăm doar câteva titluri: ”Patina timpului”, “Heruvim”, “Popas în zbor” , ”Muzică vântului”, forme care vin să spună parcă tăcut de o ordine și de o lume de dincolo de spațiul nostru terestru, de dincolo de univers sau de universul însuși, acea entitate care nu poare fi explorată decât cu imaginația.

Lucrările din lemn ale lui Constantin Rădulescu spiralele sferice, sculptate dintr-o singură bucată de lemn, tăiate parcă după o problemă ciudată de matematică, explorează spațiul expoziției sub forma unul limbaj care invită la meditație și la conoașterea și altor lucruri decât cele concrete și omenești.

Constatin Sinescu a participat cu mai multe lucrări în lemn, piatră și bronz, și impresionează prin mărimea formelor și a ideilor pe care le propune.

Manifestarea a fost un eveniment frumos, care merită să fie văzut, apreciat și consumat de orice iubitor de frumos. Cu dorința de a ne face onoarea să fiți prezenți cu noi în expozițiile viitoare, închei articolul felicitându-i pe participanți și organizatori și nu în ultimul rând pe privitor sau pe dumneavoastră care citiți acest articol. Mulțumesc. VICTORIȚA DUȚU

VICTORIȚA DUȚU

4 ian 2008

FIRUL DE NISIP Umărul meu era plin de aripi Ce au atins apa mării Și în depărtarea zborului Au strâns în ele un fir de nisip Pe care l-au numit fulg. În realitatea visului Eu eram doar un fulg Purtat de un val, Sau la tâmplă unui pescăruș. Sufeltul meu stă închis În firul acesta de nisip Ce se oglindește în soare. Câtă strălucire are în miezul verii Câtă tristețe are noaptea, câtă visare, câtă meloncolie Câtă puritate când e departe de orice privire Ce ar putea să îi pângărească rostirea, priverea și Oglindirea în marea cea mare cu verdele ei de smarald ce Prinde furtună și uraganele Sunt de nedescris Pentru cel ce nu a plâns netăcut, nevorbit, nerostit, Însingurat în zbaterea care duce la sfâșierea Firului de nisip, la transformarea lui În diamante mici pentru că a trăit fără să vrea La o nouă dimensiune. Da, da, s-a întâmplat o dată Când soarele apunea la miezul zilei și marea deveni o eșarfă Ca o lacrimă de pescăruș În vântul ce era gata să sfâșie tot ce apare în cale Atunci a înghețat pentru prima dată apa, A înghețat cerul Într-o înfrigurare ne mai zărită Și aripile care stăteau înghesuite în firul de nisip Au început să crească, Aripile aveau nenumărate priviri Și puteau să înțeleagă și să rostească ele În locul lui fulg ceea ce el nu putea vorbi Ceea ce nu putea să creadă că ar putea să fie la văzul lumii La văzul luminii. Stelele deveniră firele de nisip Laolaltă cu el, cel neștiut și neînțeles, Marea cea mare era acum drumul pe care el plutea Către ceea ce a văzut și a rostit doar în el însuși, Nu mai era strivit de nicio realitate El era acum o nouă lume În care marea, oaceanul, stăteau într-un dans cosmic

Să privească dansul lui, purtat de vânturi galactice de dincolo de universul Ce îl ținuse așa de strâns în el însuși, în visul lui, în mintea lui de fir de nisip Care doar uneori era spălat de trăsnetul cerului și de valurile ce îl purtau Într-o furie de nedescris pentru lumea asta. Și de ce, de ce oare firul de nisip trebuia să fie murdărit și strivit în forma asta Dacă drumul lui era marea către dincolo de stelele care îl ocroteau cu lumina lor mută. Pentru firul de nisip Stelele erau ferestrele către lumea în care el trebuia să ajungă.

VICTORIȚA DUȚU

28 dec 2007

Fața cerului Nu te speria Fiecare fir de nisip e doar o urmă Ce-a lăsat-o vântul Când a trecut înfrigurat Alungat de marea cea mare. Albastrul ei E oglinda ce poartă în ea Chipul universului În care tu vei călători Laolaltă cu visul. Uite, privește, Dincolo de soare E un poem scris de tine, Pentru că marea spre care te îndrepți E doar o fereastră Spre lumea care o porți în tine Și te doare și te bucură. Tu stai acum aici fără să știi unde mergi, Unde privești, Însă mergem spre acea lume În care doar tu poți să ptivești dincolo de chipul Ce îl arată oglindă. Prinde în privirile tale Asemeni unei mâini întinse spre sore Ceea ce nu ai putut să rostești Atunci când te-a izbit primul val în față Și de spaima cea mare În căderea ce te-a lovit

Ai putut să vezi pentru prima dată Față cerului.

VICTORIȚA DUȚU

26 dec 2007 Piatra aceasta mă înfioară Verdele care merge departe până în zări Îmi adduce în privire roșul soarelui Ce e gata să apună Sau să răsară mai departe În sufletul meu Care șe răsucește Să poată privi în În direcția de unde apare marea Să se unească cu cerul. Privesc în depărtare Și văd că eu sunt pescărușul Care zboară către cerul ce cuprinde cerul Într-o îmbrățișare De lumină ce devine verdele care transformat în albastrul ceresc cuprinde pamântul în acele flori ale gheții care unesc Văzduhul, cerul, împărăția acestei lumi. Piatra aceasta îmi dă senzația Că trăinicia acestei lumi E legată de privirea noastră Către veșnicia ei Sau către trăirea ei Privesc în depărtare Privesc în apropiere Și verdele apei mă înconjoară Mă înspăimântă Mă înfioară.

VICTORIȚA DUȚU

Privesc valurile acestea

Sunt ale mele, sunt ale mele florile acestea ale apei sunt parcă florile la nunta mea la viața mea care este dincolo de această lume această realitate care este a mea valurile lor mă izbesc pe mine izbesc în această realitate, în această conștiință care sunt eu unită cu această lume care sunt tot eu această lume în care eu exist că să mă pot privi pe mine care mă duc să mă primensc în zările Apei În zările acestei vieți Care este doar a mea împărtășită în aceaste realități fracturate În speranțe mici care se întâmplă una câte una Cu putere, cu nevoia de a merge mai departe.

VICTORIȚA DUȚU

Privesc Și mă sperii de eternitatea acestui văzduh Care trece peste mine Poare să fie eternă această lume Ore să prind curaj să mă visez pe mine În alte universuri? Privesc la firul de nisip Pe care eu l-am călcat din întâmplare Aș fi vrut să mă descalț

Să mă îndrept parcă cu talpa piciorului meu Către apa care mi-ar putea primi atingerea Mi-ar putea primi zâmbetul Mi-ar putea primi îmbrățișarea iluzorie!

VICTORIȚA DUȚU

vreau să plutesc și chiar aș putea să zbor în mintea mea alături de această visare are este așa de puternică aș putea încerca oare această senzație de bucurie a zborului de bcurie a încercării către ceva care e doar al meu firul acesta de nisip e încă la mine în palmă e încă la mine în albastrul acesta care a cuprins tot parcă aș vrea să pictez acest verde turcuaz al mării nu știu de ce trebuie să merg așa de mare distanță firul acesta de nisip parcă ar fi acea stare de bucurie a unei priviri, a unei încercări de a pluti și de a vedea mișcările universului aș vrea să pășesc peste valuri aș vrea să pășesc pe sub ele să mă fac pește, să mă fac apoi stea și să stau învelită în culori de parcă aș avea cele mai neprețuite veșminte poate că în felul acesta aș putea să fiu în afară banului în afară timpului și nu aș vrea să mă simt la închisoare în această lume care nu spune nimic aș vrea să iau marea cu mine și împreună cu ea învelită pe sufletul eu care devine infinit să mi-o înfășor în jurul lui și să mă îndrept până departe în univers și să ating stelele cu mâna pentru că ele sunt la fel de mici tot așa cum le văd eu de aici cum le simt eu din această lume pentru că stelele și tot universul e asemeni pământului în care noi putem să plutim și să îi vedem frumusețile lui asemeni drumului pe această mare care ne întinde mâinile ei de pace de flori de gheață să plutim cu ea și împreună cu ea până departe de această lume parcă tot universul aș vrea să îl colorez în albastrul mării și oceanul să devină pentru mine doar o punte de lumină care mă duce

până departe în universul care devine pentru mine un alt univers și mai mare și în această stare de zbor dincolo de aceste dimensiuni ale noastre eu să merg către dincolo de ceea ce se vede și pot să pătrund cu mintea.

VICTORIȚA DUȚU

Marea e doar o umbră a celor de sus A celor de jos Aș vrea sa iau culorile marii și ascuțimea ei în furtună Și să mă îndrept către ceea ce e dincolo de ceea ce se vede și ceea ce eu pot să pătrund cu mintea mea. Aș vrea să transform marea într-o floare albastră și pământul întreg într-o frunză, să mi le pun în păr și să colind prin univers așa cum aș pluti pe mare. Atunci când nu mai e furtună sau atunci când nu mă e nimic de făcut, când e viforniță și oamenii nu pot să învingă valurile eu aș vrea să le înving și să-mi fac din furtună o casă și din vânt un palat și din norii care amenință faruri către un nou univers care este în mine pentru că în sufletul meu este o altă lume ce o port în sufletul meu ca pe o minune care mă apasă ca să o scriu, să o văd, să o înțeleg. Marea acum e verde, e albastră, însă pentru mine verdele ei înseamnă transparență unei lumi care e dincolo de cea ce văd și mă plictisește. De ce să nu visez la acea lume care e în mintea mea Dacă pot asta De ce să nu îmi fac palate de cleștar din fiecare strop de apă din mare și să ridic un drum care explorează universul către lumea ce e dincolo de aceasta, e un drum pe care eu vreau să îl străbat cu mintea sufletului meu care este infinită. De ce marea aceasta cu valurile ei, cu lumina ei înfiorătoare atunci când ea se separă de cerul din noi și în ce de deasupra să nu fie ceva care să mă ducă până departe de lumea care mă ține închisă ca la închisoare. Oceanul e doar un punct albastru al universului care e pentru mine doar o încăpere prin care eu pot să pătrund cu forța luminii. Lumina pentru mine e forță, e drumul etern.

Prin care eu pot să îmi fac drumul către acel albastru al oceanului care nu face decât să mă țină legată de o lume care este departe de mine însă eu o pot tranfoma prin acele stări ale mele care se ivesc în zboruri mici până departe de tot ce mă ține așa de legata de acest verde. Eu vreau starea prin care marea devine în mine doar o eșarfă sau un drum către universul sufletului meu.

Victorita Duţu, Brand de țară, prezent la Londra!

16 august 2014

“Da, Brand de țară! Români cu care ne mândrim și fără multe vorbe ,

prin poezie, culoare și suflet curat vorbește lumii despre noi și România noastră!" , spune Ileana Ghika, președinte Oxigenevents, prezentă la vernisaj.

Într-o atmosfera perfectă, în care totul este în mare viteză, pentru că succesului îi place viteza, se află în derulare, la Londra, expoziția de grup la Brick Lane Gallery, situate în zona unu a metropolei. Cei care au expus sunt pictori londonezi dar și artiști plastici din Ungaria, Spania, Italia și România, reprezentată de Victoria Duţu, cu tablourile sale în nuanţe albastre. Sunt expuse un număr de opt lucrări, dintre care patru au fost expuse anul acesta și în Franța. A fost un lucru extraordinar, că la vernisaj, pe lângă Veronica Duţu-sora artistei și Valentin Rădulescu-elev în clasa a-X-a la “Tudor Vianu” București, au mai fost prezente și două doamne din România venite special la Londra, pentru acest eveniment. Este vorba de Ileana Ghika, președintele Oxigenevents, și fiica acesteia, Oana Cristina Ilea.

A fost un eveniment plăcut, încurajator, interesant și mai ales inedit, prin faptul că expoziția a fost organizată în două galerii mari iar publicul nemai având loc în interior a putut discuta și în aer liber. Mulți tineri londonezi iubitori de artă s-au adunat să privească atât de multe forme de exprimare artistică și să participe la această explozie de lumina, culoare și idee în operele de artă de pe simeze.

Victorita Duţu

Expoziția intitulată Punctul de la infinit

Prin Expoziția intitulată Punctul de la infinit artista își propune să

realizaze noi forme de exprimare prin elementele geometrice care trimit la

ordine și la armoia din lume, care este una matematică. În același timp simbolurile și culorile au o tentă religioasă pentru că artista consideră că această ordine matematică care este prezentă în creație etse ordinea pe care Dumnezeu a pus-o în lume și omul, artistul trebuie să cunoască și să caute această ordine. Ceea ce propune artista Victorița Duțu prin pictura ei este următoarea idee, că arta din zilele noastre trbeuie să vorbească despre nevoia noastră de Dumnezeu, de absolut, de infinit, de ordine, de liniște, de armonie.

Artistul trebuie să lupte împotriva tendințelor distructive și haotice pe care le prezintă imaginea sub toate aspectele ei din zilele noastre. Asistăm mereu la imagini care ne bulversează, ne agasează, ne scindează prin interior, ne determina să cădem dintr-o direcție spirituală și firească într-una pragmatică și distructivă. Or arta viitorului trebuie să revină la ceea ce a fost ea dintotdeauna, mistică, o artă a templului unde omul mergea să se reculeagă, să se roage, să devină mai puternic. Arta nu mai trebuie să vorbească despre disoluția eului ci despre mântuirea lui.

Vă invităm să vizitați expozita on-line și să fiți mai apropae de vizitatorii din Polonia care datorită efortului depus de Domnul consul Conel Calomfirescu picturile ei au putut fi apreciate și au fost o bucurie pentru cei care lea-u admirat.

Mulțumim și pe această cale Domnului Consul Cornel Calomfirescu pentru străduința de a organiza acest intierariu în zece orașe din Polonia, a unei artiste tinere din Romnia. Ilinca Nathanael

Ce spun cititorii

2018

Mari V: Am terminat cele 2 cărți (Maria și Gabriel), au fost senzaționale, mai ales Gabriel, felicitări pentru felul în care ați împletit în ele, frumusețea sufletului curat, care cu răbdare și credință reușesc în viață și tinerețe! Dacă ați scris continuarea, o aștept cu nerăbdare! Încă odată felicitări pentru felul în care scrieți și reușiți să ne captivați!

Petru A: Mă onorează prezența dv în cercul meu de prieteni virtuali, puțini dar cu suflet frumos. Sunt plăcut impresionat de cărțile dv, le citesc cu mare plăcere. Succes! La cât mai multe romane !

Leonica C. Despre romanul Luminile Dragostei:

Victoria Duțu: Vă mulțumesc mult de tot. V-a plăcut cartea „Luminile

Dragostei”?

Chițu Leonica: L-am citit în două zile. Foarte, foarte bun romanul. Ai ce

învață. Parcă ești rupt de tot când ești acolo în minunatele pasaje. Mi-a

plăcut enorm. Va doresc clienți mulți că au ce citi din romanele bune

scrise de dv d-na Duțu

Mariana D: Despre romanul Luminile Dragostei: Multumesc scumpo, am citit romanul primit: SUPERB! L-am citit cu multă atenție. Te pup,mergi înainte.

Mariana S: Eu am comandat”Luminile„ și v-o recomand să o cititi.

Elena O: –Multumesc mult pentru cartea pe care mi-ați trimis-o… sunteți prietena mea de suflet

Mariana N: Draga mea Victorița Duțu, scriu și eu câteva fraze despre operele tale și mai cu seamă ,,Luminile Dragostei” la care mai am puțin de citit; scrii foarte frumos și se vede legătura strânsă între pasiunea ta pentru pictură și cuvânt. Așa cum într-o pictură culoarea și măiestria aduc misterul frumuseții, așa în cartea ta cuvântul și figurile de stil, detaliile, cuvintele tradiționale,

populare, slogane românești aduc frumusețea. Cartea rămâne o poveste de viață din care ieși luminat; În roman arăți drumul greu pe care îl face un artist român(pictor) plecând în străinătate să își caute valoarea și să îi fie răsplătită pasiunea pentru artă. În drumul tău am descoperit minunățiile Parisului, targuri de pictură, catedrale, parcuri, mâncare franțuzească, obiceiuri și am constatat că și acolo pictorii își vând pe un dolar fiecare tablou. Până în prezent am descoperit un personaj principal care ești TU și câteva auxiliare. Îmi amintești de George Călinescu care scria cu multe detalii, descrieri și pe unii cititori îi încânta, iar pe alții ii obosea. Să scrii în continuare, să ai succes! Sper să te convingi că întodeauna din artă nici nu te îmbogățești, ci rămâi ,,un nume doar”! Mă opresc! Continui când termin cartea… O seară bună! TE PUP!

Elena Alexandrina C: Despre „Anonimă”: Frumosss… eu deja cu surpriză mă găsesc în paginile de început… Mulțumesc nu m-aș fi gândit … și pot spune că fiecare pagină este o surpriză… Vă citesc scrierile cu drag…

Mariana V: Bună ziua dragă doamnă, să știți că mi-a ajuns și cartea Anonima , comandată pe amazon, scrisă la fel de frumos, ca și cele pe care le-am luat din România. Încă nu am terminat-o, dar e minunată, așa cum ne-ați obișnuit cu modul dvs. frumos de a scrie, și …pe înțelesul tuturor…felicitări! Victoria Duțu: Va mulțumesc din suflet Mariana Vlăduț: Acum am comandat „Luminile Dragostei ”, o aștept zilele astea.

Elena O: Am comandat și am primit cărțile…merită să le citiți!

Leonica C: În curând am să vă contactez. Sunt române foarte bune și nu vreau să am niciuna lipsă în biblioteca mea. Vă pup!

Mariana N: Bună Victorița Duțu ,tu ești personajul cărții? Ești subiectivă? Este referioare la activitatea ta de pictoriță și o iubire??!! Am căutat un început și nu am găsit… Începi cu un drum spre Paris, un taxi, avion și termini cu o conferință de presă și un al doilea persoanj? Despre pictură, matematică….. Când o termin voi comenta pe pagină ta să te citească și elevii tăi care iubesc

matematica. Profesoara și scriitoarea Victorița Duțu; Te pup! Citesc în anumite zile… Anii mei sunt de vină…

Victoria V: Super bucurii …..ale celor ce au înțeles ce poate fi o minune …..cu preț mic și valoare mare ….!!!……

Elena O: despre romanul Luminile Dragostei. Eu vă mulțumesc din suflet. Am început să citesc cartea și sunt plăcut impresionată. D-zeu v-a înzestrat cu un talent de a așterne pe hârtie, minunat… Vă doresc sănătate maximă și să ne încântați sufletele cu cât mai multe cărți. Respect!!!

Marioara P. : Da, vreau ROMANUL „Luminile Dragostei”. Celelalte le-am

primit. Scrieți minunat! Reverență, excelență!!!

Marilena S : Sunt foarte frumoase bine concepute!

Leonica C: Foarte bune, sunt foarte emoționante, nu-ți vine să le lași din mână!

Ioan V: Am cumpărat toate cărțile dumneavoastră pentru ca am simțit ca rezonez cu ideile și principiile morale, teologice, filozofice, psihologice… care străbat aceste minunate lucrări.

Victor N: Despre romanul Luminile Dragostei : Imi place carea. Buna seara!

Dana F: Despre „Anonima”: E minunata! Pe mine m-a fascinat stilul!

Elena Alexandrina C: Are loc asigurat și la mine-n bibliotecă... sper să nu mă uitați…. noapte bună….

Ioan V: Vreau să țin pasul cu tot ce scrieți și vreau să o cumpăr și pe aceasta. Noapte bună! Victorita Dutu: Mă simt atât de bucuroasă că îmi vine să chiui de bucurie. Vă mulțumesc mult de tot pentru această susținere atât de mare.

Elena M.: Bună seara și multumesc frumos... Eu am citit printe timp 87 File din Anonima …Foarte frumoase cuvinte și de apreciat! O searä mininatä sä aveți!

Paula M: Am primit cadou de la fiul meu de Crăciun Anonima, recunosc nu am avut timp de sărbători să o citesc, dar săptămâna aceasta o să îmi fac timp !

Elena M: La mulți ani!… Vä doresc un an nou fericit cu multe bucurii și multä sänätate! Pot sä vä spun cäci azi am ridicat Pachetul cu cărțile…Nu am avut răbdare și am citit pânä la pagină 12 din cartea Anonima! Foarte interesant și frumoase cuvinte care mi-au dat și lacrimile… Vä mulțumesc din suflet!... Mult succes în continuare și o searä minunatä vä doresc! V.D. va mulțumesc din suflet pentru aceste cuvinte minunate! Elena M: Bunä diminiața! Vä mulțumesc încä odatä și pot sä vä spun cäci mi-ați dat curaj sä citesc printre timp cărțile scrise cu cuvinte frumose și deosebite... Felicitäți și prețuire!... O zi minunatä... Vä îmbrățișez cu drag!

Marilena S : Sunt foarte frumoase, bine concepute

2017

Elvira M: Felicitarile nu îți țin de foame! Ești o scriitoare de exceptie, prezinți viața reală în romanul Gabriel.

Elena O.: Am citit cărțile Dv…. mi-au plăcut foarte mult… Aștept ,,Anonima”… Sărbători fericite !!

Tanța G: Bună dimineața scumpă doamnă, am reușit să lecturez cele două cărți foarte interesante. Anonima o carte de meditație cu gândul la religie și într-adevăr nu există numai pământ ci și un cer albastru cu multă libertate.

Există un Tu-poemele mi-au plăcut-da există acest -Tu în jurul căruia noi toți ne rotim și privim cu credință în D-Zeu. Felicitări și după sărbători voi lectura și cele două romane. Mulțumesc pt dedicații și vă doresc multă putere de muncă, sănătate și o zi liniștită!

Hanea T: Bună seară! Mă bucură faptul că am avut plăcerea să citesc una din cărțile d-voastră, mi-a plăcut .Va doresc multă sănătate, liniște sufletească și inspirație! Cu stimă, Hanea T.

Mariana V: Bună ziua, mulțumesc frumos, eu le-am cumpărat pe toate, aștept să mi le trimită prietena mea din România. Va mulțumesc și vă doresc numai bine. Victoria Duțu: Va mulțumesc din suflet pentru apreciere și susținere! Mariana V: Nu e nici un fel de problemă, eu vă mulțumesc din suflet ptr. mângâierea care ne-o oferiți nouă, cititorilor, prin rânduri minunate.

Elena U: Le am citit pe toate trei… Gabriel.. m-a impresionat în mod special.. Dar toate sunt deosebite... Vă mulțumesc că am avut placerea de a le primi, cu dedicație... Mulțumesc, că existați... Aștept cu nerăbdare….altele.. O zi plăcută..!

Gabi S: O carte în care gândurile vorbesc și călătoresc spre Înalt... Toate acestea pentru că în toate ” Există un Tu ” tainic și minunat în Iubire..mulțumesc!

Vodă Ioan: Am urmărit prestația dumneavoastră la Trinitas. A fost admirabilă. De fapt ca și cărțile Gabriel și Maria. Am văzut în ele o fină radiografie a societății în care trăim și multe lecții de viață bazate pe teologie, filozofie, psihologie și nu numai. Succes în continuare. O zi frumoasă!

Isa G: Bună ziua! Părerea mea este una foarte bună, foarte interesantă carte, religioasă și care îți dă de gândit, mi-a plăcut tare mult gândirea dumneavoastră! Aveți o minte foarte pătrunzătoare și liniștitoare. Se poate să primesc și volumul al doilea „Gabriel”?

Mariana M: Va mulțumesc d-na Vitorița... Cărțile dvs le-am cumpărat. ..le-am citit...Aam fost mulțumită, frumoase romane... Aștept ediția următoare... Vă mulțumesc frumos, pupici!

Rodica S: Bună dimineața. Într-adevăr, ceva, de bine, în romanul „Maria”. Am terminat aseară cartea. Cine înțelege! E ne mai pomenit! Va salut pe toți din redacție! Și la mai multe române!

Ana: Bună seară ! Eu le-am cumpărat și citit pe toate, va mulțumesc frumos! Am fost multă vreme cu persomajele romanelor în minte ! Va prețuiesc și vă admir pentru harul primit de la Dumnezeu ! Cu aleasă prețuire din inima !

Ștefan P: Felicitări tinerei artiste pentru aplicarea unei arte moderne în înfățișarea Dumnezeirii Infinite. Punct.

Petrică T: Îți mulțumesc pentru mesaj, îmi plac picturile, ești înzestrată cu o viziune spirituală de apreciat. D-zeu să te binecuvânteze!

Nicolae C: Ți-am văzut cîteva lucrări, imagini prezente în memoria virtuală și aș dori să-ți expun în galeria mea din Botoșani cîteva din lucrările tale. Și pentru faptul că ești botoșăneanca și ar trebui să te cunoască concitadinii tăi. Felicitări! Aștept răspuns pe adresa mea de mail.

Adrian P: Frumoasă expoziție. Tot înainte să vă afirmați!