„Intru aceasta vor cunoaste oamenii ca sunteti ucenicii Mei, daca va veti iubi unii pe altii.” (Ioan 13:35)

IPS Parinte, preacucernici parinti, ne aflam in fata unei lucrari unice in literatura crestina, o capodopera teologica si literara. Dat fiind nivelul atat de inalt al acestei scrieri, imi va fi greu sa ma ridic la nivelul ei teologic si duhovnicesc, pentru a putea emite judecati de valoare asupra continutului ei. De aceea, am ales in schimb cateva pasaje si idei mai importante din aceasta carte, pe care am incercat sa le comentez sumar.

Cartea intai prezinta oarecum motivul pentru care Sf. Ioan Gura de Aur a ajuns sa scrie aceasta lucrare, mai exact o incercare de justificare a sa in fata prietenului sau Vasile, pe care sfantul l-a „inselat” spre a fi hirotonit preot, incheind cu o idee care noua astazi poate ni s-ar parea cel putin ciudata, cel putin stiind ca vine de la un sfant: „ De multe ori trebuie sa inseli, ca prin acest mestesug, sa poti fi de mare folos; ca daca lucrezi pe fata, poti pricinui mare rau celui pe care n-ai vrut sa-l inseli.”

Cartea a doua prezinta intaltimea slujirii preotesti, aratand ca aceasta este cea mai mare dovada a dragostei de Hristos, pe care un ucenic al Sau o poate aduce. Prezentand episodul in care Petru este intrebat de catre Mantuitoru daca Il iubeste, sfantul ne arata ca Hristos nu a facut aceasta pentru a arata cat Il iubea Petru ci „a vrut sa ii arate lui Petru si prin el noua tuturor, cat de mult isi iubeste Hristos Biserica Sa, pentru ca si noi sa o iubim mult...Cu toate ca ar fi putut sa-i spuna: Petre, daca Ma iubesti tine post, culca-te pe pamantul gol, privegheaza indelung, vino in ajutorul celor nedreptatiti, fii tatal orfanilor si al vaduvelor” totusi Mantuitorul „le-a lasat la o parte pe toate acestea, si ce i-a spus: Atat: ”Paste oile mele” (Ioan 21: 15, 16, 17).

Cartea a doua continua cu o serie de exemple prin care sfantul incearca sa arate ca pericolele care il pandesc pe viitorul slujitor al lui Hristos sunt tot atat de mari pe masura inaltimii deosebite la care acesta este ridicat prin harul preotiei. De aceea afirma ca si daca toata turma va fi prinsa de dusmanii ei, nici atunci pastorul nu va scapa de ura acestora. Un sfat deosebit mi s-a

1

parut acela dat viitorilor duhovnici in cap. 4 al cartii intai, care spune: „canonul nu trebuie dat pe masura pacatelor savarsite, ci dupa starea sufleteasca a pacatosului”. Aceasta introduce un criteriu general deosebit in ceea ce priveste judecarea pacatelor celor aflati in scaunul de spovedanie si care presupune din partea duhovnicilor o cunoastere deosebita a sufletului omenesc si a psihologiei sale. Tot acum sfantul Ioan arata ca unealta duhovnicului este intotdeauna dragostea si blandetea, pentru ca acesta „nu-l poate aduce cu sila la credinta, nici nu-l poate sili cu amenintari, ci trebuie sa-l convinga”. Iar aceasta cred ca o poate face duhovnicul mai ales prin exemplul personal, mai mult decat orice cuvinte ar folosi.

Cartea a treia constituie apararea sfantului in fata celor care il acuzau ca a fugit de preoti pentru ca ar fi fost mandru sau plin de slava desarta, continuand prezentarea inaltimii slujirii preotesti inceputa in cea de-a doua carte. In acest sens un pasaj foarte cunoscut si adesea citat este acela in care sfantul afirma ca „Preotia se savarseste pe pamant, dar are randuiala cetelor ceresti...Sfantul Duh a randuit ca preotii, inca pe cand sunt in trup sa aduca lui Dumnezeu aceeasi slujba pe care o aduc ingerii in ceruri. Pentru aceea preotul trebuie sa fie atat de curat, ca si cum ar sta chiar in cer, printre puterile cele ingeresti”. Cuvant puternic si tulburator, care rostit zilnic, poate ca ne-ar scoate din valtoarea cotidiana in care traim, aducandu-ne aminte – in caz ca am uitat – de inaltimea duhovniceasca la care suntem chemati, si pentru cei care risca sa devina „obisnuiti cu cele sfinte” adica sa intre intr-o oarecare rutina sacramentala, un cuvant care i-ar putea trezi, dandu-le energii noi.

Un alt cuvant cutremurator si foarte cunoscut, acela in care se spune ca „Dumnezeu intareste sus in ceruri cele facute de preoti jos pe pamant...”Carora veti ierta pacatele, se vor ierta, si carora le veti tine, vor fi tinute” (Ioan 20:23)...”Tatal a dat toata judecata Fiului” (Ioan 5: 22). Vad insa ca toate aceasta putere a fost incredintata de Fiul preotilor.” Ce alta dovada mai mare a smereniei lui Hristos si in acelasi timp a increderii deosebite pe care El ne-o arata, putem avea noi preotii? Probabil niciuna.

Sfantul continua prin a arata pericolele la care sunt supusi preotii, iar unul din cele mai mari este acela al dorintei de stapanire si putere. De aceea

2

preotul, spune sfantul, „trebuie sa fie infranat, veghetor, sa aiba ochii in patru, pentru ca el traieste nu numai pentru el, ci si pentru o atat de mare multime de oameni”. Aici sfantul mi se pare ca introduce o noua responsabilitate in viata preotului si anume aceea de a pastra permanent o trezvie duhovniceasca care sa il fereasca de a sminti pe vreunul din credinciosi.

Un pericol foarte mare care il paste pe pastor este acela al maniei. Sfantul spune „Poti vedea oameni [preoti] care indura cu multa tarie postul, privegherile, culcatul pe un asternut prost, o viata oricat de aspra, dar isi pierd atata capul, ca ajung mai salbatici decat cele mai salbatice fiare, cand sunt ocarati, luati in ras, mustrati pe drept sau pe nedrept. Pe acestia mai cu seama nu-i vom lasa sa intre in curtile preotiei”...pentru ca nimic nu vatama mai mult pe slujitor si turma sa decat daca acesta se arata vreodata manios. Nu-i nimic mai urat decat un preot lipsit de modestie, manios si care nu stie sa indure ocara. Dealtfel Sf. Ap. Pavel ii previne pe viitori slujitori de acest pericol, spunandu-le „Caci mi se pare ca Dumnezeu, pe noi, apostolii, ne-a aratat ca pe cei din urma oameni, ca pe niste osanditi la moarte, fiindca ne-am facut priveliste lumii si ingerilor si oamenilor. Noi suntem nebuni pentru Hristos; voi insa intelepti intru Hristos. Noi suntem slabi; voi insa sunteti tari. Voi sunteti intru slava, iar noi suntem intru necinste! Pana in ceasul de acum flamanzim si insetam; suntem goi si suntem palmuiti si pribegim, Si ne ostenim, lucrand cu mainile noastre. Ocarati fiind, binecuvantam. Prigoniti fiind, rabdam. Huliti fiind, ne rugam. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca maturatura tuturor, pana astazi.” (I Cor. 4: 9-13). Mai ales in societatea secularizata in care traim, cred ca suntem chemati sa ne insusim aceste cuvinte si sa ne intarim cu ele, rabdand ocarile si cuvintele denigratoare care ni se adreseaza, daca sunt adevarate. Caci tot Sf. Ioan ne arata ca suntem datori sa taiem calomniile care ni se adreseaza inca de la inceput.

Preotul care se manie „pricinuieste mari nenorociri si lui si credinciosilor” pe care ii conduce. Nu este amenintat daca nu posteste, daca nu se culca pe pamantul gol, dar este amenintat cu iadul si cu focul iadului numai daca se manie pe cineva (Matei 5: 22). „Nimic nu tulbura atat de mult curatia mintii si limpezimea judecatii ca mania fara socoteala, care izbucneste cu multa furie. Mania, spune Scriptura, pierde si pe cei intelepti (Pilde 15: 1).

3

Multimea pastoritilor se uita mai ales la purtarile conducatorilor lor ca la un model si cauta sa semene in purtari cu ei.” De aceea, in final sfantul concluzioneaza: „cum ar putea, oare un preot face pe pe credinciosii sai sa nu se manie, cand el insusi se manie?” Si aceasta se intampla mai ales datorita caracterului public al acestei slujiri: „Nu-i cu putinta sa ramana ascunse pacatele preotilor. Dimpotriva, ies repede la iveala chiar cele mai mici pacate”, afirma sf. „De aceea trebuie ca frumusetea sufletului preotului sa straluceasca in toate imprejurarile din viata lui, ca sa poata, in acelasi timp, si bucura, dar si lumina sufletele celor ce-l privesc”.

Un alt pericol care paste viata interioara a preotului este cel al invidiei. Sfantul spune direct: „dupa cum tiranl se teme de garda sa personala, tot asa si intaistatatorul Bisericii de frica celor de langa el, iar de frica coliturghisitorilor lui mai mult decat de toti...ca acestia, mai bine decat toti, ii cunosc toate tainele lui”. In loc sa spunem cu Apostolul: „ Si daca patimeste un madular, patimesc toate madularele impreuna cu el; iar daca este slavit un madular, se bucura toate madularele impreuna cu el” noi ar trebui sa spunem „Daca patimeste un madular, se bucura toate celelalte madulare; iar daca este slavit un madular, sufera toate celelalte madulare”. Probabil singura solutie pentru aceasta stare de fapt ar fi insusirea citatului cu care am inceput aceasta recenzie si anume cuvintele Mantuitorului „Intru aceasta vor cunoaste oamenii ca sunteti ucenicii Mei, daca va veti iubi unii pe altii.” Nu cred ca este un lucru care sa dauneze mai mult turmei decat dezbinarea pastorilor ei.

Cartea a patra incepe printr-o serie de sfaturi adresate celor care doresc sa devina preoti si episcopilor care ii vor hirotoni. Continua prin aratarea importantei deosebite pe care o are cuvantul rostit credinciosilor, in viata unui preot. Sfantul acorda o atentie deosebita acestui element din viata preotului caruia ii dedica o sectiune foarte larga din tratatul sau. Sf. Ioan arata ca „in afara de pilda prin fapta, preotii n-au decat un singur mijloc , o singura cale de vindecare: invatatura cu cuvantul, predica”. Daca preotul nu este in stare sa taie sau sa arda pacatele celor pastoriti prin predica sa, toate celelalte ii sunt zadarnice.” Tot aici sf. arata ca daca am fi facatori de minuni am putea convinge altfel pe cei carora ne adresam, insa asa, „pentru ca n-a mai ramas in noi nici urma din puterea facerii de minuni si pentru ca din toate partile ne

4

ataca multi si nenumarati dusmani, este neaparata nevoie sa ne intarim cu puterea cuvantului, cu puterea de a predica, pentru ca sa nu fim loviti de sagetile dusmanilor, ci sa-i lovim noi pe ei”. Bineinteles, trebuie sa intelegem si contextul in care sf. a trait, amenintat de multe dezbinari si erezii in Biserica, dar daca privim mai atent, nici noi nu suntem in zilele noastre lipsiti de pericole, doar ca ele imbraca o alta forma. Cateva dintre acestea, pe care foarte frumos le-a subliniat si Pr. Catalin aseara intr-o predica, sunt: indepartarea omului de natura si desfasurarea vietii tot mai mult in mediul virtual, racirea sau uneori chiar disparitia relatiilor personale, fata catre fata dintre oameni, consumerismul, si utilizarea excesiva a aparaturilor electronice si mai ales a ecranelor care prin undele emise pot afecta chiar capacitatea creierului de a funciona normal. La acestea as adauga distrugerea sanatatii fizile si psihice printr-un ritm al vietii exagerat de rapid si prin munca excesiva, care nu ne mai permite sa acordam atentia necesara nici macar membrilor propriei familii, poluarea care ameninta viata prin distrugerea mediului in care traim si denaturarea relatiilor interpersonale printr-o sexualitatea exagerata, mai ales in cazul tinerilor.

In cartea a cincea Sfantul Ioan Gura de Aur desi nu ofera o solutie imediata probelemelor care ameninta Biserica, totusi fiind un fin cunoscator al vietii si operei Sf. Ap. Pavel si probabil unul dintre cei mai iscusiti comentatori ai ei, ne prezinta un exemplu din viata Sf. Ap. Pavel care ne-ar putea oferi atitudinea necesara pentru a intampina aceste probleme. Vorbind despre calitatile Sf. Ap Pavel, sfantul afirma ca dintre toate virtutile care impodobeau sufletul acestui mare atlet al lui Hristos, cea mai mare insusire a lui era aceea ca „se ruga sa ajunga in iar si sa fie dat muncii vesnice , pentru ca sa se mantuiasca si sa vina la Hristos iudeii (Rom 9: 23), care de atatea ori l-au lovit cu pietre si l-ar fi omorat daca le-ar fi stat in putere”. Ma gandesc ca aceasta atitudine si acest gand de dragoste pentru cei de un sange cu el ne-ar putea fi si noua exemplu de iubire fata de turma pe care o pastorim si fata de toti fratii in Hristos si nu numai. Cu siguranta nu am ajuns la masura marelui Pavel, dar dragostea noastra poate sa tinda spre desavarsire, slujind aproapelui daca nu altfel, macar prin rugaciunea noastra pentru intreaga faptura.

5

Cartea a cincea continua cele incepute in cartea a patra, prezentand sfaturi adresate celor care predica cuvantul lui Dumnezeu. Un pericol ambivalent care il ameninta pe predicator si pe care Sf. Ioan Gura de Aur il reia de multe ori in cadrul lucrarii sale este acela de a se inganfa si cadea in slava desarta atunci cand este laudat pentru o predica buna sau de a cadea in deznadejde si intristare atunci cand nu primeste laudele asteptate. Contextul – aplauze.

Cartea a sasea vorbeste mai ales despre viata duhovniceasca a preotilor, aratand ca acestia au nevoie de mai multa luare-aminte decat monahii. Tot aici se vorbeste despre responsabilitatea deosebita a conducatorilor Bisericii fata progresul duhovnicesc al celor pastoriti si de faptul ca purtarea lor fata de acestia trebuie sa fie tot atat de felurita pe cat de feluriti sunt acestia, neintelegand insa prin aceasta faptul ca pr. trebuie sa fie” viclean, lingusitor, fatarnic ci liber la cuvant si plin de indrazneala. Sa stie sa fie ingaduitor cu folos, cand imprejurarile o cer, sa fie bun dar si aspru. Nu trebuie sa se poarte la fel cu toti credinciosii”.

Ca o concluzie la toate cele afirmate Sf. Ioan Gura de Aur arata ca cel care „intra in stadionul luptelor preotesti trebuie sa dispretuiasca mai cu seama slava, sa nu se manie si sa fie tare priceput”. Acesta trebuie sa fie o persoana care sa aiba „legaturi si cu oamenii, care sa se descurce si in toate treburile vietii, dar sa-si poata pastra, intregi si nezdruncinate, mai bine decat monahii, curatia vietii, linistea sufleteasca, sfintenia, rabdarea, infranarea si celelalte virtuti ale monahilor”. In acelasi timp, un lucru deosebit care se intampla preotului este aceea ca toate defectele sale sunt si mai mult descoperite celorlalti si nu doar atat ci chiar marite. „Dupa cum focul cearca taria metalelor, tot asa si preotia arata cum e sufletul oamenilor; de e suparacios, mic la suflet, iubitor de slava, ingamfat, de are vreun alt cusur, pe toate le descopera; dezgoleste toate cusururilel; dar nu le dezgoleste numai, ci le face si mai grozave si mai mari...Il fac pe cel ce nu ia aminte la sine insusi sa indeageasca slava, sa ajunga mandru si sa-i placa banii, il tarasc pe nesimtite spre desfatari, spre petreceri, spre tihna si trandaveala; si incetul cu incetul il impng la pacate mai marei decat acestea, la pacate ce se nasc din acestea.”

6

Convorbirile cu femeile facute cu neatentie, necontenitele griji ale preotului, mania sunt tot atatea pericole care ameninta viata unui pastor al Bisericii lui Hristos. De aceea Sf. conchide aratand ca a incerca sa insiri toate greutatile preotiei inseamna sa incerci sa masori marea. „De-si va curati preotul sufletul de orice patima, lucru cu neputinta, chiar si atunci va fi silit sa infrunte mii si mii de greutati, ca sa indrepte pacate celorlalti. Daca mai este insa incarcat si cu pacatele proprii...cate trebuie sa sufere de vrea sa biruie si pacatele lui, si pe ale pastoritilor sai!

Pr. Dumitru Fecioru - Sublimitatea preotiei

Nici in sanatatea trupului, nici in prestanta fizica, nici in cultura, nici in pregatirea literara sau stiintifica sau in formatia lui intelectuala. Nici in elocinta sau talentul sau oratoric. Nici chiar in viata ascetica a preotului, pt ca multi credinciosi il intrec in posturi, privegheri, etc, dar asta nu ii face sublimi. Virtutea il pune pe calea sfinteniei dar nu il face sublim.

Preotul este sublim in doua momente: in scaunul spovedaniei, unde „preotul are putere cat Dumnezeu”1 si in fata Sfantului Altar2 unde preotul „coboara cerul pe pamant”

Concluzii si sfaturi pp. 21-23

676939647 atlasib cod 8053330413

1 p. 132 p. 14

7