Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea de Litere

Catedra Literatura română și Teorie Literară

A efectuat: Postovanu Irina, masterandă an.II

Recenzie- referat:

,, Tendințe ale globalizării în opera lui Leo Butnaru”

A verificat:

Victoria Fonari,

dr., conf. univ

Chișinău, 2014

Eseuri din sec.XX – XXI de Leo Butnaru

Ca componentă, această carte este o cosmogonie literară, în subtextul său întrunind procesul propriu-zis al scrisului dedublat mereu de cel al lecturii ca entropie (care indică cantitatea de informaţie raportată la un element al mesajului transmis, precum spune definiţia; ei bine, aici informaţia e mai curând sugerată, decât indicată), în imensele întinderi textuale şi multitudinii ideatice ale acesteia. Pe parcursul a trei decenii, cronica acestei simbioze a fost documentată în mii de fişe cu note, impresii, consideraţii, detalii alese sau pur şi simplu expresive ce atestau, implicit, o anumită obsesie întru luxul estetic (artistic, în general) sau, poate, nobleţea ei delicată, ,,cuminte, ca semn al bunei creşteri”, dar şi elementarul ,,vagabondaj”de bibliotecă şi cartotecă.Lucrarea dată are 456 de pagini și este alcătuită din două capitole, care includ mai multe eseuri de o valoare incontestabilă pentru societatea în care suntem noi.Primul volum este intitulat ,, Șlefuitorul de lentile” și cuprinde patrusprezece eseuri : Pasiența purtătorului de oglinzi este o prefață a acestei cărți , începând cu anul 1978, câteva din aceste eseuri, în primă şi sumară variantă, Leo Butnaru le-a publicat în hebdomadarul Literatura şi arta, primele fiind Blocnotes (19 mai) şi Manuscrisele (22 iunie), ulterior incluse în volumul Umbra ca martor, 1991, ce vizau, în principiu, interpersonalitatea circuitului scriitor–literatură–cititor/ exeget.

Dorea să le ofere o desfăşurare narativă, de – aproape – nuvele. ,, Oricum, chiar de ţi-ai pus sau nu atare gând, eseul „te verifică”, totuşi, dacă ai ceea ce Constantin Noica numea simţ epic, altfel spus – har de a povesti idei.” După apariţia volumului Umbra ca martor, a început să rescrie textele despre spectacolul literaturii, întâi de toate, consolidându-le ca documentare, amplificându-le şi „comentându-le” chiar în procesul maieuticii lor asistate de tot alte şi alte „mobilizări” euristice. Îi reuşește să se distanţeze, prin luciditate (moderată...), de ceea ce „ar fi vrut” să se plăsmuiască în nerăbdarea sau doar pasiunea revelaţiei eseistice , declanşatoare de idei, subiecte, imagini, chiar şi de... himere, uneori. Prin urmare, pornind de la conceptul de creaţie ce nu e decât o nemaiîntâlnită întâmplare a sinelui auctorial, aceste bibliotexte se referă, într- un mod specific, la concepţiile fundamentale din epistemologia, ontologia şi teoria cunoaşterii, filozofia valorilor, istoria culturii (preponderent, a literaturii); la problemele de metodă şi antropologie artistică, dar, unde a fost cazul, şi la... mitologia tuturor acestora.

Cel de-al doilea eseu Au scris, scriem, vor scrie aduce în prim plan Istoria scrisului: ,,Scrisul purcede de la pictogramele din Mesopotamia (3 300 î.Hr.). Apoi egiptenii au fost cei care şi-au pus problema de a asocia (şi a face compatibile)

sunetul cu anumite semne.” La baza primelor texte ale umanităţii au fost puse

principiile marilor taine divine. ,,Nu putem să nu amintim şi de cel mai lung cuvânt din lume, acesta fiind compus din 189.819 de litere, prin care este redat numele unei proteine umane ce se găseşte în muşchi, asigurând elasticitatea pasivă a acestora.”Eseul dat cuprinde istoria scrisului încă din antichitate și descrie apariția scrisului la diferite popoare( de ex.chinezii) și menționează, de asemenea marii autori ai scrisului lumii, cum ar fi, de exemplu G.Flaubert, Balzac, Eminescu,Shakespeare, Lichtenberg ect. El spune că înainte de a edita ceva mai întîi transcrie de cîteva ori: ,, Manuscrisele mele, pline de ştersături, încurcate, indescifrabile, dovedesc chinul care m-au costat. Nu există unul pe care să nu-l fi transcris de patru sau cinci ori înainte de a-l da la tipar. N-am putut să încropesc niciodată ceva cu pana în mână, aşezat la masă în faţa hârtiei: numai plimbându-ne printre stânci şi în pădure, numai noaptea în pat şi în timpul insomniilor îmi întocmesc scrierile în creier; şi e uşor de înţeles cu câtă încetineală, mai ales pentru un om cu totul lipsit de memorie verbală şi care în viaţa lui n-a putut să înveţe şase rânduri pe dinafară. Sunt unele fraze pe care le-am sucit şi răsucit şase nopţi la rând în cap, înainte de a fi bune de pus pe hârtie. De aici vine şi faptul că am izbutit mai bine în scrierile care cer mai multă migală, decât în cele ce se cer făcute cu o anumită uşurinţă.”

Cel de-al treilea eseu Ca o metaforă edenică, debutul? relevă faptul că de cele mai multe ori debutul un om care scrie vine încă din adolescență, cînd acesta are o intuiție primară , este copleștit de ideile sale și nu lasă loc îndoielilor.Desigur , mai apoi lui îi dispar aceste calități și începe să fie plin de îndoieli ,, ceea ce Arghezi numea „criza tuturor tinereţilor, trezite la răscrucea îndoielilor”, când entuziasmul de ieri întru scris astăzi deja e supus tot mai drastic încercărilor de nesiguranţă şi descurajat de zadarnica, ineficienta, parcă, strădanie de a surprinde şi cuprinde în cuvinte cele mai intime şi subtile articulaţii ale spiritului.”.Leo Butnaru vine cu exemple din literatura, a unor scriitori care au debutat.Eseul se finalizează cu niște sfaturi pe care le dă acesta tinărului scriitor: ,, „Tinere care te dedici LITERELOR şi care aştepţi să fii tratat cu blândeţe şi onoare, ascultă din gura unuia care le cunoaşte destul de bine şi le-a practicat şi le-a iubit de aproape cincizeci de ani, ascultă şi închide în suflet aceste sfaturi şi următoarea povaţă”

Cel de-al patrulea eseu Onor și onorariu aduce cu sine informații din cele mai vechi timpuri, atunci cînd scriitorii nu erau răsplătiți sau aveau un cîștig foarte mic.Însă nu toți erau în aceeași situație, de exemplu în Roma Antică un clasic se considera un om bogat.Ceea ce pe mine m-a impresionat este istoria despre un sclav ce compunea versuri, prin care ataca direct sau aluziv stăpânul: aceste probe literare erau atât de frumoase, încât stăpânul (fire sensibilă, vede-se!) într-o zi

declară solemn- încruntat: „Sclavul acesta este liber!” Incontestabil, onorul şi onorariul suprem ar fi să însemne tocmai recăpătarea sfintei libertăţi! Greci au fost primii care au atașat numele autorilor la operele acestora.Însă nu toți au avut de cîștigat din urma scrierilor, din contra unii au avut de suferit, cum ar fi de exemplu Heril, cel care a porunca lui Alexandru Macedon trebuia sa scrie despre expediția acestuia, a sfîrșit tragic.În acest capitol, de asemenea mi-a atras atenția faptul că de suferit aveau soțiile acestor oameni ai artei.

Cel de-al cincilea eseu Punctul de vedere al șlefuitorului de lentile aduce în prim-plan faptul că puterea omului de artă, anume a poetului este foarte mare asupra omenirii.El este asemenea unui rege, are puterea cuvîntului, chiar se spune că atunci cînd moare un rege, apare un poet, sufletul primului transpunîndu-se la cel din urmă. ,, Despre poet s-a mai spus că e un „rege detronat ce stă pe scrumul tronului său”. Cine ştie... Nu este exclus să fie chiar astfel, luând în considerare că acelaşi Lamartine, care în decurs de o lună fusese şeful guvernului revoluţionar provizoriu, cade „cu brio!” la alegerile din 1848. El, eroul, creatorul Republicii Franceze, pentru postul de preşedinte obţine doar 17 mii de voturi, în timp ce contracandidatul său, Louis Napoleon Bonaparte, câştigă 5,5 milioane de sufragii... Ruinat, intrat în datorii cronice, stă, ilustrul de el, şi scrie povestiri autobiografice (Nuvele confidenţiale). Byron se auzise supranumit rege abdicat în literatură, iar Stendhal – Napoleon al spiritului european (Ion Vinea).”Faptul că din toate timpurile regii au fost la egalitate cu poeții este un lucru evident, mulți poeți și-au permis să influențeze cursul istoriei.Un exemplu de egalitate dintre rege și poet este atunci cînd regele Caesar face o greșeală gramaticală, poetul îl corecteză, atunci cînd Caesar zice că este de asupra gramaticii, acesta vine să îl contrazică fără nici un scrupul.

Cel de-a șaselea eseu de asemenea are o importanță majoră Între tumorile și comorile scrisului aduce în discuție o problemă majoră a literaturii din toate timpurile și anume originalitatea operelor și plagiatul, așa că din acest eseu aflăm apartenența unor opere din diferite surse. ,, Actorul de la teatrul „Globus” a filat drama Romeo şi Julieta din două nuvele italiene, una aparţinând lui Luigi da Porta, cealaltă – lui Matteo Bandello; Neguţătorul din Veneţia nu poate nicidecum tăinui contaminările din trei povestiri renascentiste: Il Pecorone de Giovani Fiorentino, a doua fiind semnată de Maccario de Salerno, iar cea din urmă, Fabula casetei, inserată în antologica Gesta romanorum (cronici romane în traducere franceză); Hamlet descălecă din Istoria Danemarcei a lui Saxe; Othello (până şi el, domnilor!) şi Regele Lear au de asemenea paternitate străină.”

Cel de-al șaptelea eseu Mai puțin de un deceniu pe un deceniu discută faptul că în ume există genii care se deosebesc de muritorii de rînd, ei sunt superiori, au legătură cu Dumnezeu.Există o teorie precum genii se nasc o dată lă 365 de ani, printre genii din întteaga lume, Eminescu își are locul său.Totuși nici într-o limbă nu există noțiunea de geniu, de aceea voi reda cred că oparte semnificativă a acestui eseu și anume o definiție a omului de geniu. ,, După Leon Bloy, geniile ar fi nişte pelerini ai absolutului, creând numai pentru Dumnezeu şi drept unitate de măsură a omului şi Universului având Totalitatea. Nefiind însă lipsit de bună-cuviinţă şi simţul realităţii, în ceea ce creează, nici chiar geniul nu e cazul să aibă orgoliul definitivului. În cea mai acceptabilă „conjunctură”, ar putea conveni formula sugestivechilibrată dintr-un tratat chinezesc despre Tao: „Dacă sunt silit să dau un nume, îi voi spune: Marele”; ar conveni, dacă termenul marele nu ar fi fost compromis în urma abuzivei utilizări, de cele mai multe ori – fără temei, ci doar din complezenţă, curtoazie şi generozitate de cafenea. ”

Cel de-al optulea eseu Ca o lege acțiuniii , inspirația relevă faptul că Inspirația este punctul de pornire al unei opere, ea mereu a fost năzuită de mulți și anume de aceasta sînt o sumedenie de probleme, întrebări fără răspuns, de unde apare ea, cui îi este dată, în ce circumstanțe, „Orice claritate asupra acestor probleme rămâne individuală, este permisă cea mai mare contrarietate în opinii şi există exemple ilustre şi experienţe greu de contestat” (Paul Valéry). ” Iar primul exemplu ar fi cel din romanul Moartea la Veneţia, în care Heinrich Mann se întreba: „Cine poate tălmăci esenţa şi caracteristicile firii artistului? Cine înţelege profunda contopire a celor două instincte, al disciplinei şi al dionisiacului, de care depinde această fire?”

Cel de-al nouălea eseu Interior cosmic se discută despre interiorul cosmic al firii, conştiinţei, subconştientului şi poate chiar a transconştiinţei omului, simplului individ ce e cu mult mai mult, fabulos mai mult în înglobarea abstracţiunilor sufletului, spiritului, inteligenţei, decât în ceea ce presupune înfăţişarea şi cuprinderea sa biologică. ,, Magda Arnold identificase circa 30 de teorii, grupate în 9 categorii, referitoare la emoţie în ansamblu. Astfel că şi în cazul inspiraţiei ce ţine de emoţie (ca suflu din/ în interiorul cosmic) s-ar putea încerca ideaţii explicative conforme cu teoriile neourofiziologice sau instinctuale, motivaţionale sau degajărilor de psihoenergii, existenţialiste (la nivel biologic) sau cognitive etc., pentru a demonstra sau doar a se încerca demonstraţia că inspiraţia nu este ceva accidental, întâmplător sau subliminal, ci e un mod de manifestare a spiritului uman, în special a celui artistic.”

Cel de-al zecelea eseu Atuuri: blocnotes, fișier, cartotecă și aici nu putem să nu menționăm despre Legea celor douăsprezece Table, compusă într-o latină

rudimentară, cu fraze concise, din care lipsesc propoziţiile circumstanţiale.Peste ani acestea aveau să devină blocnotes, adică carnețelul de notițe cotidiene.Putem aduce exemple ˙de bloocnotes care au devenit faimoase precum Jack London, Paul Valéry, John Milton,Enstein, André Gide și mulți alții.Cu timpul această tehnică a luat amploare fiindcă atunci cînd revii la notițe memoria recapătă anumite stări, evenimente, sentimente.Dăcă e să n egîndim logic, atunci această tehnică a colajului ia o mare amploare în postmodernism, fiind pe larg răspîndită și folosită de reprezentanții acestuia.

Cel de-al unsprezececelea eseu intitulat De la Adam greșeala sau eroare ......și pedeapsă pune în evidență faptul că scriiitorii, chiar și cei mai mari dintre ei au fost mereu nemulțumiți cu operee pe care le-au scris.John Milton, Benjamin Francklin, Ioan Teologul, Goethe, Marcel Proust, Jean Du Terrail, Lepilov, Pușkin, Tolstoi sunt doar cîțiva dintre cei care au făcut greșeli în operele sale pe care ar fi dorit să le repare. În poemul lui Liviu Damian Un spic în inimă se vorbeşte de perioada secerişului, când pe firmamentul nopţii străluceşte Cloşca cu Pui. Ei bine, acest grup stelar, numit şi Găinuşa sau Pleiadele, din constelaţia boreală a Taurului, ce reprezintă al XII-lea semn zodiacal, este vizibil între 21 aprilie şi 20 mai şi nicidecum în iunie, la cositul grânelor.

Cel de-al doisprezecelea eseu este Stenografia înfățișării .

Cel de-al treisezecelea eseu Pro metafora sau amorsarea unei noi paradigme În ultimele trei decenii ale secolului trecut, se intensificaseră până la – pardon – dezmăţ (cel puţin, aşa mi se părea mie) atacurile metaliteraturologice la adresa metaforei (se intensificaseră – la trecut? Probabil, deja se poate vorbi oarecum... „inactual” despre acest fenomen, ceea ce se va înţelege din argumentele prezentate în continuare).

Cel de-al paisprezecelea eseu Lumină lină pune întrebări existențialiste ,,Cum a fost ea, această finală scânteie de existenţă şi lucidă conştientizare a existenţei, pentru cei învredniciţi cu destinul şi timpul fără de margini ale geniilor şi oamenilor deosebiţi, inegalabili?”Acesta este ultimul eseu din prima parte.

Cea de-a doua parte a aacestei cărți este A OPTA ZI , care cuprinde acrostul și de asemenea eseuri:A opta zi, Între soluția enigmei și enigna soluției, Relativitate, mit, poezie, Taina, mitodologia și poezia infinitului, Captivi între (paran)teze, Dincolo sau acolo?, O, magnum misterium!, Angoasa caremediu, Despre limitele cunoașterii, Cunoașterea prin credință, Luciditate și miracol, Filosofia-o țară a tuturor, Cosmosul:construcție, ordine sau hazard, Atotcreatorul

sau cosmotorul, Totul sau nimic?,Tertium datur, Glosă la elegiile din duină, A suporta absurdul etc.

Prezentele cosmograme nu sunt decât elaborări eseistice ca modalitate de a extrage ideile din complicatele, uneori alambicatele circuite ale formulărilor ce se vor, cu tot dinadinsul, erudite şi de a le plasa în contexte accesibile omului de cultură nu neapărat „specializat” în filozofie, literaturologie, sinergetică. Aceste expuneri nici pe departe scorţoase, academice, urmăresc doar unele elucidări (explicaţii, ar fi prea pretenţios spus) şi sugestii posibile, anumite mişcări şi mutaţii intime legate de travaliul artistic sau de învederarea unor ipoteze imaginativdeductive. ,,Sunt tentative de provocări ideatice legate de marile teme care, menţiona Paul Valéry, n-ar fi atât de multe, cum s-ar putea crede, ci, după ce din preocupările filozofiei sunt eliminate lucrurile vagi, se reduc „la cinci sau şase probleme, precise în aparenţă, nedeterminate în fond, putând fi negate după bunul plac, reductibile totdeauna la dispute lingvistice a căror soluţionare depinde de maniera de a le scrie”. În esenţă, aici, abordarea temelor-pivot ale filozofiei are mai curând un sens metaforic, eseisticoartistic decât unul deschis-cognitiv.”

Cosmogramele sunt eseuri în dubla accepţiune a termenului, ca încercare şi ca expunere într-o formă liberă pe „fâşiile neutre” dintre genurile literare în intercomunicare cu filozofia sau sociologia, hermeneutica sau psihologia, istoria sau artele, psihanaliza şi, uneori, semiotica propriu-zisă (pentru că, în fond, totul e semiotică ce duce, direct sau implicit, la conştientizarea şi elucidarea raporturilor dintre obiect şi limbajul în care e descris acesta), – ceea ce Julia Kristeva a numit semanaliz (drept concepţie generală, discursul fiind unul individual, ca metodă, forţă semnificatoare, stil, măiestrie). Sunt, adică, texte ce convertesc în sine ideea disoluţiei frontierei dintre sfera teoretică şi cea artistică (literară, culturală), făcându-le să se întrepătrundă şi să genereze un metisaj de gen, sau – un gen sintetic.

,, Dar predilect metaforic, în măsura în care mitul, poezia şi, pur şi simplu, imaginaţia, fantezia tind şi ele, aidoma filozofiei (sau în cadrul filozofiei), să transgreseze viaţa noastră manifestă, jinduind perceperea principiilor eterne care ne dau elanul existenţial, lumina conştiinţei, învăluindu-ne în misterul inevitabil şi insondabil al universului. ,,

Contrastul şi, concomitent, înrudirea dintre sugestiile filozofice şi cele poetice puse în diverse raporturi în cosmograme sper să nu deranjeze teoreticienii puri („casta” lor!), pentru că, de fapt, şi simbolul reprezintă o modalitate de cunoaştere care nu

face parte din epistemologie, ci din cunoaşterea analogică, astfel că cei interesaţi de filozofie pot afla unele lucruri şi din interpretările speculativ-intuitive. La o adică, scriitorul intuieşte şi formulează semnificaţii care nu ţin nici pe departe de obligativitatea generală, contând – în primul rând – pe înţelegerea şi îngăduinţa filozofilor care admit că ( şi) esteticul are o semnificaţie ontologică, prin aceasta dovedindu-se a fi una din trăsăturile inerente existenţei şi afirmării umane.

În al doilea rând, şi prezentele cosmograme confirmă că lecturile sunt stimulatoare, mobilizând „pe nou” spiritul iscoditor, creator, artistic sau teoretic, predispunând cititorul atent la „proprie” izvodire de idei, dar şi la fantezii, la forme şi formule care, uneori, îi dezvăluie şi nucleul vreunui eseu sau poem spre care, de la un moment încolo, va merge deja prin travaliu conştient, asumat, conform cu harul şi experienţa de care dispune. Până la urmă, un cititor de atare speţă ajunge a împărtăşi concluzia lui Paul Valéry care constata o producere de sens în chiar actul lecturii, în anumite cazuri acest sens fiind o sugestie pentru propriul tău text; un alt text, original, imprevizibil până în clipa în care ai ajuns la un anumit motiv revelator oferit de scrisul altuia. Şi subsemnatului „producerea de sensuri” i s-a întâmplat în timp ce nota gândurile şi revelaţiile de moment, imprevizibile acum (atunci!) câteva rânduri de lectură; sensuri, idei pe care le îndosaria, nu înainte însă de a le selecta vag-tematic în vederea înlesnirii scrierii eventualelor cosmograme (de mâine, poimâine... – pentru că a zice de viitor s-ar putea părea oarecum grav şi niţel îngâmfat), savurând anticipat multiplele, imprevizibilele relaţii care vor îmbina ideile şi metaforele într-o arhitectură, într-o ordine determinată.

În fine, textele cosmogramelor revelează (sau doar sugerează, ceea ce de asemenea nu ar fi puţin) şi atitudini culturale sau ataşament faţă de viziuni filozofice fără de care, după mine, nu se poate spune despre cineva că ar fi un om civilizat.

În concluzie pot afirma că lucrarea dată a lui Leo Butnaru este una în care regăsim tendințe ale globalizării, este o lucrare pe care ar trebui să o citească orice tînăr care aspiră la mai mult, aici m în vedere tinerii poeți, scriitori, fiindcă este o temelie bună și oferă răspunsuri la care mulți își pun întrebări.Tehnica sa, de a studia o anumită temă din antichitate pînă în prezent cred că este una reușită.