LUCIAN BOIA-“ISTORIE SI MIT IN CONSTIINTA ROMANEASCA”

Cartea lui Lucian Boia “Istorie si mit in constiinta romaneasca”, aparuta in prima

editie in 1997, a fost, poate, una dintre cele mai controversate de dupa decembrie 1989.

Reactiile au fost variate, mergand de la apreciere zgomotoasa pana la insulte la adresa

autorului, altfel un istoric mai degraba discret, nu mare amator de celebritate si aparitii in

presa. Ce a cauzat insa pana la urma aceasta valva?

La baza constructiei lui Boia din aceasta carte stau doua concepte esentiale- cel

de “istorie” si cel de “mit”. Foarte simplu spus, “istoria” are un inteles ambivalent pentru

Boia : pe de o parte, este ceea ce s-a petrecut cu adevarat in trecut, iar pe de alta discursul

despre ceea ce s-a petrecut, lucruri care sunt , in opinia sa , complet distincte. Pasul

urmator este acela de a afirma ca orice discurs istoric, indiferent de emitator si de

intentiile sale, nu poate fi niciodata ‘obiectiv” in intelesul scolii pozitiviste a secolului al

XIX-lea, de exemplu, ci este influentat decisiv de contextul social-politic si cultural in

sens larg al epocii in care traieste emitatorul acestui discurs, de propriile sale inclinatii ,

de formatia sa individuala si, deloc in ultimul rand, de “structurile” sau

“arhetipurile” ,cum le-ar fi spus Jung sau Eliade , inevitabil mitice ale imaginarului. Boia

este, fireste, influentat de structuralism in sens mai larg, de interpretarea eliadesca a

mitului si, in plan istoric, de toata creatia avatarurilor succesive ale “Scolii de la

Annales”. In continuarea lui Eliade si a lui Raoul Girardet, Boia vede mitul nu ca o

simpla poveste sau legenda, ci ca un mecanism mental care, in acelasi timp, simplifica si

investeste cu sens realitatea pentru a raspunde necesitatilor dintr-un anumit moment ale

unui anumit grup social. Structurile mitice, creatii ale imaginarului si intr-un anumit sens

perene, se pot transfera foarte usor din planul specific religios in cel istoric-politic, cum a

demonstrat si Eliade , e drept, punand accentul pe altceva decat Boia, prin teoria sa a

“camuflarii sacrului in profan”. Cert este ca s-a ajuns la aceasta importanta enorma

1

acordata mitului , imaginarului si mai ales “structurilor” acestuia dupa Al Doilea Razboi

Mondial din imposibilitatea de a intelege si de a explica in vechea traditie pozitivista

evenimentele traumatice din prima jumatate a secolului XX. Si atunci, odata inteleasa

importanta enorma a structurilor mitice ale imaginarului, ce ar trebui facut? Pana unde

poate merge demitizarea? Cu aceasta intram in miezul controversei suscitate de cartea lui

Boia.

Ceea ce isi propune de fapt Boia este adaptarea acestei teorii a structurilor mitice

ale imaginarului pentru o analiza a creatiei istorice romanesti si nu numai(de fapt, a

intregului complex cultural romanesc, a “constiintei” romanesti in sens larg, dar cu accent

pe creatia istorica) pe o perioada de aproximativ doua sute de ani, de la Scoala Ardeleana

pana in anii`90 ai secolulului trecut. Doua sute de ani care , nu intamplator, marcheaza in

viziunea sa , exact perioada existentei “natiunii moderne” si a “statului-natiune”. Primul

capitol al cartii, “Istorie, ideologie, mitologie”, sintetizeaza punctele principale ale

demersului istoriografic in general in acesti 200 de ani in functie de structurile

imaginarului si de contextul politic al fiecarei perioade. Astfel, prima perioada, ce s-ar

intinde cam de la Scoala Ardeleana , trecand prin istoriografia romantica pana cam pe la

1860, marcheaza insistenta pe originile integral latine ale romanilor. Mecanismul este

simplu, explica Boia. Perioada coincide cu aparitia sentimentului national si, mai apoi,

lupta pentru Unire. Era nevoie de sublinierea unei origini cat mai ilustre-pur romane-

pentru a indeparta complexele de inferioritate produse de inapoierea fata de tinta ravnita a

imaginarului romanesc, Europa. Totodata, se remarca in aceasta perioada tendinta de

glorificare a trecutului, iar dupa 1840 , ca punct culminant, de crearea in primul rand de

catre Balcescu a mitului legat de Mihai Viteazul care la 1600 ar fi unit conform

ideologiei nationaliste a secolului al XIX-lea si nu ar fi cucerit Moldova si Transilvania.

Inca un exemplu, printre multe altele, descris de Boia pentru a prezenta mecanismul de

proiectare in trecut a nazuintelor prezentului. Momentul 1860-1870 , marcat de succesul

Unirii si de aducerea Printului strain, dar si de preluarea “formelor fara fond”, duce la

reactia junimista care, intr-un spirit rece si cumpatat , crede Boia, respinge mai toate

exagerarile perioadei anterioare. Fara sa o spuna direct, este chiar modelul asumat de

Boia in demersul sau, fireste schimband ceea ce e de schimbat. Odata cu Hasdeu si apoi

cu Iorga , corespunzand unei intregi redispuneri ideologice, apare reactia autohtonista.

2

Dupa un secol de tropisme occidentale, fondul autohton se redesteapta si, sub diverse

forme, va precumpani pana la instaurarea comunismului. Se pune accentul pe rolul pana

atunci neglijat al dacilor in formarea poporului roman(Parvan si a sa “Getica”), pe

legaturile pana atunci abhorate ale romanilor cu pana la urma mediul lor real- sud-estul

european- (Iorga cu al sau “Byzance après Byzance”) etc. O incercare interesanta este

cea a asa- numitei “Scoli Noi” din anii `30 in frunte cu Constantin C. Giurescu, Gheorghe

Bratianu si P.P. Panaitescu care il acuza pe Iorga de exagerari nationaliste si insista pe

“obiectivitate”, dar , si la ei discursul ramane in esenta nationalist si nici nu avea cum sa

fie altfel, dat fiind contextul general european. Mai departe, pentru Boia, istoriografia

comunista cunoaste trei etape corespunzatoare evolutiei ideologice a regimului: prima

(1948- aprox. 1960) este marcata de “internationalism proletar”, repudierea oricarui fel

de nationalism, acentul mecanic pus pe lupta de clasa oriunde si oricum si accentuarea

factorului slav in istoria romaneasca. A doua perioada ( aprox. 1960-1975) consta intr-o

treptata recuperare a mesajului nationalist, renuntarea tacita la multe din poncifele

marxiste si o anumita deschidere limitata spre Occident. In sfarsit, a treia perioada

( aprox. 1975-1989, cu prelungiri in mentalul colectiv pana spre 1995, spune Boia)

marcheaza un izolationism aproape complet, nationalism extrem cu accente daciste si

protocroniste si, normal, avand in centru figura lui Ceausescu.

Capitolul al doilea , “Originile”, discuta tratarea in istoriografia romana a

“momentului fondator”, categorie mitica esentiala. Dupa cum am mai spus, perioada

Scolii Ardelene, a romantismului istoric cu continuari pana spre sfarsitul secolului al

XIX-lea insista pe latinitatea pura a romanilor.Era reflectarea, spune Boia, in

“oglinda”mitica a nazuintei spre europenizare si occidentalizare. Urmeaza o perioada de

tranzitie( circa 1870-1900) marcata de Hasdeu si Xenopol in care desi dacilor incepe sa

li se recunoasca rolul in formarea poporului roman, tot romanii sunt considerati partea

principala a sintezei romanesti. Dupa 1900, odata cu Iorga si mai ales Parvan, moment ce

marcheaza resurgenta ideologica a autohtonismului, dacii sunt considerati baza biologica

a sintezei romanesti, romanii aparand prin romanizarea lor. Prima perioada

“antinationala” a istoriografiei comuniste pune accentul pe asa-numitele “lupte de clasa”

din Dacia conform rigidei scheme marxiste, problema originilor trecand in planul doi,

nelipsind, totusi, sublinierea rolului deosebit al slavilor in etnogeneza romaneasca.

3

Perioadele urmatoare ale comunismului nationalist repun pe tapet un dacism agresiv si de

multe ori fantasmagoric, reflectand nazuinta spre o pura autohtonie si marginalizand atat

elementul roman care amintea de Occident cat si pe cel slav ca o reflectare a relativei

indepartari fata de sovietici. In incheierea capitolului, Boia isi arata preferinta pentru o

natiune vazuta drept o “comunitate sociala’, expunandu-si opinia ca romanii de astazi

“seamana” mult mai mult cu europenii din prezent decat cu dacii si romanii . Dupa el,

aceasta tratare “biologizanta” ramane in intregime mitica.

Capitolul al treilea( “Continuitatea”) trateaza un punct extrem de sensibil pentru

istoricii romani din ultimii doua sute de ani. Ce au facut romanii sau stramosii lor in

intervalul dintre retragerea aureliana si formarea celor doua principate romanesti? Tema

va deveni si mai sensibila odata cu reluarea de catre Roesler in 1873 a teoriilor lui Sulzer

si Engel conform carora romanii s-ar fi format ca popor in Peninsula Balcanica si ar fi

emigrat la nord de Dunare si mai departe in Transilvania de abia in secolele XII-XIII,deci

cu mult dupa stabilirea maghiarilor aici. Teoria avea, evident, la baza ratiuni politice si va

ramane pana astazi unul dintre postulatele istoriografiei maghiare. Boia considera ca, in

esenta, in perioada postroesleriana, cu diverse gradatii , istoriografia romaneasca a ramas

intr-o pozitie reactiva fata de cea maghiara, lasandu-se prinsa intr-o lupta de uzura in

jurul ‘dreptului istoric” care astazi apare absurda, cu atat mai mult cu cat romanii au un

avantaj decisiv: structura demografica a Transilvaniei .Astazi, cu 75% romani in

Transilvania, soarta provinciei este definitiv legata de Romania, crede Boia. Totusi,

obsesia “continuitatii” in istoriografia romana arata un profund sentiment de insecuritate,

partial justificat, totusi, de evenimente precum cele din vara anului 1940.

Capitolul urmator, “Unitatea”, se leaga de una dintre “structurile” de baza ale

mitologiei politice enuntate si de Raoul Girardet. Sub diverse forme si in diferite

tonalitati, mitul “unitatii” romanilor in spatiu si timp subintinde intregul demers

istoriografic romanesc, cu accente mai echilibrate in perioada interbelica, cea de maxima

profesionalizare a istoriografiei romanesti, si cu altele stridente in perioada ceausista. In

spatele acestui mit, se ascunde, in opinia istoricului roman, o profunda diversitate

regionala sau de atitudini in anumite momente decisive, ca in orice alta istorie.

Capitolul al cincilea, “Romanii si ceilalti” discuta o tema clasica in studiul

imaginarului- reflectarea “celuilalt”, a “strainului” etc. In subtext se citeste legatura dintre

4

aceasta imagine a “strainului’ si o alta “structura” esentiala a mitologiei politice in opinia

lui Girardet, cea a “complotului”. Pentru pastrarea coeziunii ansamblului social trebuie

gasit un “vinovat” care de regula coincide cu diverse avataruri ale “strainului”.

Bineinteles, de multe ori ostilitatea unei parti a colectivitatii care joaca acest rol fata de

cea care o percepe ca fiind “straina” poate fi reala. Insa mitul simplifica si absolutizeaza

chiar si aceste realitati, interpretand totul prin filtrul sau dualist : Bine-Rau, Ohrmazd-

Ahriman, “ori-ori”. Pentru mit, tertium non datur. Pentru Boia, exista mai multe trepte ale

perceperii “strainului” detectabile in imagologia romaneasca : prima este cea a

“tolerantei” care nu semnifica neaparat acceptarea si se poate transforma oricand in

ostilitate. De fapt, o asemenea atitudine nu este specifica romanilor in particular, ci

oricarei societati traditionale asa cum Romania a ramas in esenta pana dupa Al Doilea

Razboi Mondial. Norma de baza este cea a traiului alaturi de straini, cand contextul o

impune, insa fara amestec cu acestia. In istoriografie, “strainul” dusman a fost

reprezentat pe rand de turc-alteritatea absoluta-, grec sau rus (in perioada occidentalizarii

si a desprinderii de modelul oriental, iar ultimul si in prezent datorita experientelor de

dupa 1940 si a problemei Basarabiei), de ungur ( de la Scoala Ardeleana si pana in

prezent a preluat rolul de “dusman ereditar” al turcului) , de evreu (cam de la 1866 pana

la 1944 si cumva dupa, dar mult atenuat in prezent-perceput ca “dusmanul din interior” in

perioada de consolidare a statului roman) etc. In prezent, in perceptia publica, totusi mult

atenuat fata de anii`90, pe langa ungur, rolul de “dusman interior” a fost preluat si de

tigan din motivele cunoscute. In aceste contexte, infloresc ca in orice imaginar diverse

teorii ale complotului cu actori variabili.

Capitoul al saselea, “Principele ideal” , corespunde mitului “Salvatorului” expus

de Girardet. Boia crede ca se poate detecta aici o mitologie hotarat autoritara, centrata pe

figuri precum Tepes sau Ioan-Voda cel Cumplit din tipologia “aspru, dar drept”.

Istoriografia insasi a insistat asupra figurii domnului autoritar, centralizator si cu tendinte

antiboieresti. Alte figuri, de exemplu Carol I , se incadreaza in tipologia “Eroului

Civilizator” , iar miturile feminine, cu exceptia celui al Reginei Maria, sunt fie inexistente

in sens pozitiv, fie trec in categoria figurilor negative. In perceptia publica, figuri

precum Carol al II-lea, Codreanu sau Ion Antonescu au putut juca rolul succesiv al

‘Salvatorului” in cunoscutul tipar al conducatorului “aspru, dar drept”. Culmea

5

neintrecuta a procesului de mitizare a unei figuri este perioada lui Ceausescu in care

acesta apare drept punct final si in acelasi timp stralucita sinteza a unui lung sir de

voievozi darji, neinfricati si aparatori de tara.

Ultimul capitol, “Dupa 1989”, devoaleaza cumva modul in care Boia vede rolul

cartii sale. El constata in momentul scrierii ei, in 1996, persistenta unor structuri mitice

specifice perioadei precedente, nationalist-comuniste , cu accente autohtoniste si

izolationiste intr-un moment in care se punea problema mult discutatei “integrari

europene si euroatlantice’, ca sa citam binecunoscutul cliseu. Boia, in spiritul traditiei

junimiste pe care si-o asuma tacit ca model autohton pe langa influentele contemporane

occidentale pe care le-am mai amintit, isi propune demontarea acestor structuri prin

expunerea mecanismelor lor si, in acelasi timp, crede ca aceasta va facilita crearea unei

noi mitologii, consonante cu miscarile ideatice ale Vestului. Dincolo de toate, Boia nu

este nici el imun la tentatiile “mitologizarii” (recunoaste, de altfel, ca in ciuda devoalarii

mecanismelor sale, mitul va ramane inseparabil de existenta umana), contrapunand un

Occident- “liman” unei Romanii post 1989 impotmolita in propria-i neputinta si

inadecvare. Pentru el, nationalismul in formele sale post 1989 trebuie depasit pentru o

integrare reusita intr-o Europa vazuta usor a la Fukuyama ca un soi de paradis pasnic,

post-istoric: “Istoria aceasta cu romani altfel decat ceilalti, supusi persecutiei celorlalti ,

paradoxala combinatie de superioritate iluzorie cu un obsedant complex de inferioritate,

ilustreaza o stare de spirit nepotrivita vremurilor de azi. Actualizarea insistenta a unui

trecut glorificat si abandonarea in mrejele lui perpetueaza confruntarea cu ceilalti si

imobilismul in raport cu noi insine. Nu este cazul sa ne stergem din memorie campurile

de batalie. Dar poate vom reusi , asa cum au reusit francezii si germanii, sa deslusim in

ele semnificatii noi.”(pp.359-360).

Erau, bineinteles, necesare evidentierea marilor excese ale istoriografiei

nationalist-comuniste si racordarea la discutia occidentala privind imaginarul, lucruri

reusite de Boia. Pe de alta parte, cartea apare astazi profund “datata”. Astazi, in anul

2011, integrarea in Vest, careia Boia parea a-i atasa semnificatii salvatoare, in spiritul

unei noi mitologii, se dovedeste a fi fost o dubla iluzie. Pe de o parte, insusi Vestul in

realitatea lui este profund diferit de mitologia intelectualilor romani separati de evolutiile

sale timp de 50 de ani, mitologie partial impartasita de Boia. Departe de a fi ramas acel

6

taram al culturii rafinate de care am fost silnic rupti de comunism,asa cum il vedeau

intelectualii romani, Vestul actual este marcat de consumism extrem, despiritualizare

avansata si o tehnicizare care sterge aproape in intregime urmele vechii Europe care,

departe de a fi fost ideala, era totusi altceva, cultural vorbind. In Romania lucrurile stau

cu mult mai rau, bineinteles. Integrarea in Vest nu a schimbat nimic din tarele societatii

noastre, asa cum spera Boia, si, in lumina portretului de mai sus, nu avea cum s-o faca.

Intr-adevar, discursul demagogic nationalist-comunist a disparut aproape complet,in parte

si gratie contributiei lui Boia, salutara in acest sens. Insa el a fost inlocuit de forme care

depasesc grotescul , corcituri monstruoase intre mentalul “omului nou” produs de noile

mahalale de beton aparute in comunism si forme de entertainment consumist aduse din

Vest. Fenomene precum manelizarea, tabloidizarea si figuri precum Gigi Becali arata ca

se poate ajunge la forme si mai rele (ba chiar dezgustatoare!) decat nationalism-

comunismul ceausist, reprezentat de figuri precum Vadim-Tudor sau Paunescu. Din

aceasta perspectiva mai larga, munca lui Lucian Boia, desi salutara in momentul 1996,

seamana cu cea a Danaidelor. Starea societatii romanesti actuale indreptateste un

pesimism extrem, iar sperantele anilor`90, prezente si in cartea lui Boia, apar astazi

profund naive.

Obiectul prezentarii- Lucian Boia- “ Istorie si mit in constiinta romaneasca”, Editura

“Humanitas”, Bucuresti 2000.

7