Obiectul RecursuluiRecursul este calea de atac prin intermediul căreia părţile sau Ministerul Public

solicită în condiţiile şi pentru motivele limitativ determinate de lege desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti pronunţate fără drept de apel, în apel sau de un organ cu activitate jurisdicţională.

În prezent recursul este reglementat în art. 299-316 C. proc. civ. Actuala reglementare a recursului diferă substanţial de cea realizată în trecut. În perioada antebelică recursul a fost reglementat atât în procedura ardeleană, cât şi în legislaţia procesuală din Vechiul Regat. Înainte de război recursul nu a fost reglementat în Codul de procedură civilă, ci în Legea Curţii de Casaţie.

Recursul prezintă câteva atribute importante care sunt de natură să-i configureze întreaga sa fizionomie, astfel cum ea a fost concepută de legiuitor, în forme şi modalităţi departe de a fi lipsite de critică. Vom înfăţişa pe scurt aceste caractere ale recursului.

În mod incontestabil primul şi cel mai important atribut al recursului este acela de a constitui o cale extraordinară de atac. Această calificare a recursului ne este oferită chiar de Codul de procedură civilă prin situarea sa „topografică” în Capitolul I din Titlul V, consacrat Căilor extraordinare de atac, al Cărţii a II-a. Numai că această calificare este, astfel cum bine s-a observat şi de alţi autori şi înainte de modificările şi completările aduse Codului de procedură civilă, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, numai parţial corectă. Într-adevăr, în prezent, recursul corespunde, într-o anumită măsură, exigenţelor fireşti ale unei căi de atac extraordinare numai în ceea ce priveşte motivele de recurs. Altminteri, este de observat că recursul este pus la dispoziţia părţilor şi a Ministerului Public, atribute caracteristice unei căi ordinare de atac. La toate acestea se mai poate adăuga şi faptul că recursul nu este o cale suspensivă de executare, decât în unele cazuri de excepţie prevăzute de lege.

Un alt atribut al recursului este acela că el constituie o cale de atac de reformare. Recursul se adresează unei instanţe superioare în scopul exercitării controlului judiciar şi al casării hotărârii nelegale sau netemeinice.

Un alt atribut important al recursului este acela de a constitui o cale de atac nedevolutivă, întrucât în principiu, nu determină o rejudecare în fond a cauzei. De la această regulă există o excepţie. Într-adevăr, potrivit art. 3041 recursul declarat împotriva unei hotărâri care, conform legii, nu poate fi atacată pe calea apelului, nu este limitat la motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., instanţa având posibilitatea de a examina cauza „sub toate aspectele”. Prin urmare, în această din urmă ipoteză se poate vorbi chiar de efectul devolutiv al recursului.

Exerciţiul acţiunii civile se poate realiza, astfel cum am subliniat deja, şi în faţa instanţelor de control judiciar. Prin urmare, şi în cazul recursului părţile trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii de fond ca şi cele necesare pentru exercitarea acţiunii civile.

Legea determină categoriile de hotărâri ce pot forma obiect al recursului.În prima categorie a hotărârilor supuse recursului se încadrează acele sentinţe care

au fost pronunţate fără drept de apel. Toate aceste hotărâri sunt susceptibile de recurs. Numărul acestor hotărâri este relativ redus. Aceasta deoarece regula o reprezintă posibilitatea exercitării libere a apelului şi recursului împotriva unei hotărâri judecătoreşti. Totuşi din anumite considerente, cum ar fi urgenţa soluţionării unor cauze, importanţa redusă a interesului în conflict sau din motive de ordin strict procedural,

legiuitorul a înţeles să suprime calea ordinară de atac a apelului. Aşa este cazul hotărârii prin care instanţa a luat act de renunţarea reclamantului la dreptul subiectiv [art. 247 alin. (4) C. proc. civ.], al hotărârii de expedient (art. 273 C. proc. civ.), al hotărârilor prevăzute de art. 2821 C. proc. civ., la care ne-am referit deja etc.

A doua şi principala categorie a hotărârilor susceptibile de recurs este aceea a hotărârilor pronunţate în apel. În legătură cu această categorie este necesar să reamintim totuşi că recursul nu poate fi exercitat omisso medio, adică fără să se fi exercitat în prealabil calea ordinară de atac a apelului. Soluţia se desprinde, astfel cum s-a arătat în mod judicios, şi din dispoziţiile art. 377 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. text care declară irevocabile hotărârile pronunţate în primă instanţă şi care nu au fost atacate cu apel. De asemenea, se cuvine să precizăm că recursul poate fi exercitat indiferent dacă prin hotărârea atacată s-a rezolvat sau nu fondul cauzei ori numai un incident cu caracter pur procedural. Din acest punct de vedere nu prezintă importanţă dacă apelul a fost respins sau judecata acestuia s-a perimat. Soluţia nu face nici o îndoială căci aceste hotărâri sunt doar definitive, nu şi irevocabile, astfel cum rezultă din art. 377 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Menţionăm deopotrivă şi existenţa unei categorii de încheieri care pot fi atacate cu recurs în temeiul unor norme procedurale speciale. Astfel, potrivit art. 60 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale încheierile judecătorului delegat privitoare la înmatriculare sau la orice înregistrări în registrul comerţului sunt supuse numai recursului.

Există însă şi unele încheieri care nu sunt susceptibile de exerciţiul vreunei căi de atac. Din această categorie face parte încheierea prin care instanţa a admis sau respins cererea de abţinere sau prin care a admis cererea de recuzare.

Recursul, spre deosebire de apel, nu este suspensiv de executare. De la această regulă există însă şi unele excepţii. Aceste excepţii sunt prevăzute în mod expres de lege. În cazurile determinate de art. 300 alin. (1) C. proc. civ., legea recunoaşte recursului efect suspensiv în considerarea dificultăţilor ce ar putea fi create în repunerea părţilor în situaţia anterioară în acele împrejurări în care hotărârea instanţei de recurs ar determina anularea hotărârii atacate.

De asemenea, există şi dispoziţii procedurale cuprinse în unele legi speciale şi care declară recursul ca fiind suspensiv de executare. Aşa este, de pildă cazul, recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii asupra plângerilor îndreptate împotriva proceselor-verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiilor [art. 34 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 2/2001].

Termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

Termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ. constituie, astfel cum se poate desprinde cu uşurinţă din textul citat, termenul de drept comun în materie de recurs. Codul de procedură civilă instituie însă şi unele termene speciale de recurs, anume în sensul că acestea au o durată diferită de cea stabilită de art. 301. Exemplificativ menţionăm câteva situaţii care se încadrează în categoria termenelor amintite: termenul de recurs împotriva hotărârii prin care se soluţionează conflictele de competenţă este de 5 zile [art. 22 alin. (5) C. proc. civ.]; termenul de recurs împotriva ordonanţei preşedinţiale este de 5 zile [art. 582 alin. (3) C. proc. civ.]; termenul de recurs în materia conflictelor

de drepturi este de 10 zile (art. art. 80 din Legea nr. 168/1999); termenul de recurs împotriva hotărârii de divorţ este de 30 de zile (art. 619 C. proc. civ.).

În privinţa punctului de pornire al termenului acesta curge de la comunicarea hotărârii. Şi sub acest aspect constatăm existenţa unor norme derogatorii de la dreptul comun. Astfel, de pildă, termenul de recurs împotriva ordonanţei preşedinţiale curge de la pronunţarea hotărârii, atunci când ea s-a dat cu citarea părţilor.

Codul de procedură civilă face o aplicare a principiului echipolenţei actelor de procedură şi în materia termenului de recurs. Cazurile de echipolenţă au fost analizate cu prilejul cercetării termenului de apel. Totuşi precizăm că art. 301 C. proc. civ. face trimitere în termeni neechivoci la dispoziţiile art. 284 alin. (2)-(4) C. proc. civ. Prin urmare, principiul echipolenţei îşi găseşte aplicare în următoarele situaţii: în cazul în care hotărârea a fost comunicată părţii o dată cu somaţia de executare [art. 284 alin. (2) C. proc. civ.], ipoteză în care termenul de recurs va începe să curgă de la data acestei comunicări; când partea face recurs înainte de comunicarea hotărârii, ipoteză în care hotărârea se consideră comunicată la data depunerii cererii de recurs [art. 284 alin. (3) C. proc. civ.].

În materia recursului se consideră că termenul pentru exercitarea căii de atac începe să curgă, în condiţiile art. 102 C. proc. civ., împotriva părţii care a cerut comunicarea de la data când a cerut-o. Raţiunea acestui text, cât şi a celorlalte cazuri de aplicare a principiului echipolenţei, au fost prezentate, astfel cum am arătat, cu prilejul cercetării termenului de apel. Ne mărginim aici să subliniem că principiul echipolenţei se aplică şi în cazul prevăzut de art. 102 C. proc. civ., deşi art. 301 C. proc. civ. nu trimite în mod expres şi la acest text.

Pentru procuror termenul de recurs este cel de drept comun, adică de 15 zile, dar el curge de la comunicare sau de la pronunţare după cum a participat sau nu la judecată. În această privinţă art. 301 C. proc. civ. face trimitere în mod expres la dispoziţiile art. 284 alin. (4) C. proc. civ. text care reglementează termenul de apel pentru procuror.

Termenul de recurs este un termen imperativ şi el curge, în principiu, continuu fără posibilitate de întrerupere sau suspendare. Cu toate acestea, se consideră că şi în materia recursului sunt aplicabile dispoziţiile art. 285-286 C. proc. civ. care consacră posibilitatea întreruperii termenului de apel prin moartea uneia dintre părţi sau prin moartea mandatarului căruia i s-a făcut comunicarea. De asemenea, termenul de recurs se întrerupe şi în cazul în care partea a fost împiedicată dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa să exercite calea de atac în termenul statornicit de lege. Soluţia se impune în baza dispoziţiilor de principiu ale art. 316 C. proc. civ. care permit aplicarea regulilor privind judecata în apel şi în faţa instanţei de recurs, dar şi pentru identitate de raţiune juridică.

Elementele cererii de recurs sunt prevăzute de art. 3021 C. proc. civ. Ele sunt în mare măsură corespondente cu cele statuate, în materia apelului, de art. 287 C. proc. civ. De aceea, chiar în lipsa noilor dispoziţii procedurale, prevederile art. 287 C. proc. civ. erau aplicabile în baza normei de principiu prevăzute de art. 316 C. proc. civ. Totuşi semnalăm şi existenţa unor elemente noi cum sunt cele privitoare la indicarea codului unic de înregistrare al persoanei juridice şi arătarea motivelor de nelegalitate pe care se întemeiază recursul. Reamintim că în materia apelului art. 287 C. proc. civ. enunţă atât „motivele de fapt” cât „şi de drept pe care se întemeiază apelul”. O atare distincţie

reprezintă o consecinţă a noii viziuni a legiuitorului asupra recursului, care trebuie să aibă ca obiect elementele de drept ale judecăţii, iar nu şi cele de fapt.

Art. 3021 C. proc. civ. nu se referă şi la dovezile invocate în susţinerea recursului. În schimb, o atare precizare este făcută de art. 287 C. proc. civ. Cu toate acestea, o menţiune corespunzătoare se impunea şi în materia recursului, ţinând totuşi seama că, în condiţiile legislaţiei actuale, art. 305 C. proc. civ. admite folosirea în instanţa de recurs a înscrisurilor. Pe de altă parte, precizăm că şi art. 312 alin. (3), astfel cum acesta a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003, se referă la posibilitatea administrării de „probe noi”.

Prin Legea nr. 195/2004, de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003, s-a precizat că elementele cererii de recurs sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii. Legea nu face însă distincţie între nulitatea absolută sau relativă ce ar putea interveni în cazul nerespectării condiţiilor prevăzute de textul comentat. Cu toate acestea, o atare distincţie se impune să fie făcută, căci importanţa procedurală a unor menţiuni este fundamental diferită. Oricum ne aflăm în prezenţa unei noi nulităţi exprese a cărei semnificaţie juridică este aceea că în cazul lor vătămarea se presupune până la proba contrară. Pe de altă parte, lipsa unor elemente esenţiale, cum sunt neindicarea numelui recurentului, a hotărârii care se atacă, precum şi lipsa semnăturii determină nulitatea absolută a cererii de recurs. În privinţa motivelor de recurs va trebui să ţinem seama şi de dispoziţiile art. 306 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

Termenul de recurs este şi in această materie de 15 zile.Codul de procedură civilă reglementează şi o altă situaţie în legătură cu durata

termenului de recurs. Potrivit art. 303 alin. (5) C. proc. civ. „Preşedintele instanţei care primeşte cererea de recurs, va putea să o înapoieze părţii prezente, dacă nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a fi refăcută, prelungind termenul de recurs cu 5 zile”. Aceste dispoziţii procedurale au şi ele un caracter particular, fapt pentru care se impun câteva clarificări suplimentare.

Dispoziţiile art. 303 alin. (5) C. proc. civ. îi conferă preşedintelui instanţei, care primeşte cererea de recurs, să dispună prelungirea termenului de recurs cu încă 5 zile. Deşi textul citat se referă la posibilitatea de prelungire a termenului de recurs în realitate nu este vorba de o veritabilă modificare a acestuia şi nici de o repunere în termen. Aceasta din urmă operează în condiţii deosebite şi în special doar în cazul survenirii unor împrejurări mai presus de voinţa părţii. Or, în cazul analizat nu este vorba de asemenea împrejurări.

„Prelungirea” termenului de recurs, în condiţiile textului analizat, poate fi dispusă doar în cazul în care cererea de recurs „nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege”. În mod evident, legiuitorul nu are în vedere condiţia privitoare la termenul de exercitare a recursului, ci la acele cerinţe formale, cum sunt neindicarea unor elemente de identificare a părţilor, a martorilor propuşi, lipsa semnăturii etc. Că este aşa rezultă şi din faptul că cererea se restituie părţii „pentru a fi refăcută”. Cu alte cuvinte, legea nu are în vedere acele condiţii care se referă la exerciţiul recursului, ci la partea formală a acestuia.

După împlinirea termenului de recurs pentru toate părţile, instanţa a cărei hotărâre este recurată va înainta instanţei de recurs dosarul, împreună cu dovezile de îndeplinire a procedurii de comunicare a hotărârii.

Recursul fiind o cale extraordinară de atac, calificată ca atare de lege, poate fi exercitat numai pentru motivele prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ. Acest text

consacră, în prezent, 9 motive de casare. Prin Legea nr. 59/1993, au fost reintroduse în Codul de procedură civilă, în forme apropiate, motivele de recurs existente la data modificării acestuia în anul 1948. Precizăm că anterior modificării legislative aduse prin Legea nr. 59/1993 art. 304 C. proc. civ. cuprindea doar 5 motive de recurs, iar prin actul normativ la care ne referim au fost consacrate 11 motive. Ultimele două motive de casare au fost suprimate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 şi respectiv prin Legea nr. 219/2005.

În sistemul legislaţiei procesuale în vigoare există unele situaţii în care recursul nu este limitat la motivele de casare prevăzute în mod limitativ de art. 304 C. proc. civ. Asemenea situaţii sunt vizate de art. 3041 C. proc. civ., text ce are ca obiect recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel. În acest caz, astfel cum dispune acelaşi text, recursul „nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanţa putând să examineze cauza sub toate aspectele”.

În continuare vom analiza distinct motivele de recurs în ordinea în care ele sunt consacrate de art. 304 C. proc. civ.

Primul motiv de recurs: când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale.

Acest prim motiv de casare - prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ. - vizează nerespectarea dispoziţiilor legale privitoare la compunerea şi constituirea legală a instanţei. Este un motiv de recurs care vizează în mod evident doar nelegalitatea hotărârii atacate. Faţă de formularea generală a textului privitoare la alcătuirea instanţei trebuie să apreciem, astfel cum de altfel s-a decis în mod constant de doctrină, că legea vizează mai multe ipoteze, toate însă legate de modul de alcătuire a instanţei de judecată.

O primă ipoteză care se încadrează în acest prim motiv de recurs vizează compunerea completului de judecată în conformitate cu prevederile legii de organizare judecătorească. Prin urmare, spre a decide dacă hotărârea este casabilă în temeiul art. 304 pct. 1 C. proc. civ., va trebui să ne raportăm la dispoziţiile art. 57 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. În conformitate cu aceste dispoziţii legale cauzele civile se judecă, de regulă, în primă instanţă în complet format din doi judecători, iar apelurile şi recursurile se judecă în complet format din trei judecători. De asemenea, cauzele privind conflictele de muncă şi asigurări sociale se judecă în primă instanţă de către un complet format din doi judecători şi doi asistenţi judiciari.

Nerespectarea dispoziţiilor menţionate constituie un motiv de nelegalitate şi determină casarea hotărârii judecătoreşti în temeiul art. 304 pct. 1 C. proc. civ. Precizăm că reprezintă un motiv de recurs atât compunerea completului de judecată cu un număr mai mare de judecători, cât şi cu un număr mai mic de judecători, decât cel prevăzut de lege.

A doua ipoteză care se integrează în contextul primului motiv de recurs vizează situaţia în care la soluţionarea cauzei a participat şi un judecător incompatibil. Normele procedurale privitoare la incompatibilitate sunt de ordine publică iar soluţionarea cauzei de un judecător incompatibil afectează valabilitatea hotărârii pronunţate în aceste condiţii.

În primul motiv de recurs se integrează şi nerespectarea dispoziţiilor legale privitoare la recuzare. Constituie însă un motiv de recurs numai situaţia în care partea interesată a formulat cererea de recuzare în termenul legal, iar instanţa a respins-o şi judecătorul respectiv a participat la soluţionarea cauzei.

O ultimă ipoteză care se integrează în primul motiv de recurs se referă la neparticiparea procurorului la judecată în cazurile în care participarea sa era obligatorie potrivit legii.

Situaţiile care se încadrează în primul motiv de casare vizează nesocotirea unor norme de natură imperativă, astfel că încălcarea lor poate fi invocată nu numai de recurent, ci şi de intimat, chiar după expirarea termenului pentru depunerea motivelor de recurs, de procuror şi de instanţă din oficiu. Prin excepţie de la această regulă, recuzarea reprezintă o facultate procesuală pentru partea interesată, de a solicita îndepărtarea unui judecător din completul de judecată, iar normele care o reglementează au o natură dispozitivă, astfel că nerespectarea legii constituie un motiv de recurs ce trebuie formulat în termenul prevăzut pentru depunerea motivelor de recurs.

Al doilea motiv de recurs: pronunţarea hotărârii de alţi judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii.

Cel de-al doilea motiv de casare este prevăzut de lege în scopul respectării principiului continuităţii dezbaterilor. Astfel cum am precizat deja în prima parte a lucrării continuitatea implică în prezent o singură condiţie, anume aceea ca hotărârea să fie pronunţată de judecătorii care au participat la soluţionarea cauzei în fond. Nerespectarea acestei exigenţe constituie motiv de nelegalitate şi atrage după sine casarea hotărârii atacate. Nulitatea hotărârii vizează atât dispozitivul întocmit cu prilejul pronunţării, cât şi hotărârea redactată ulterior.

Precizăm că cerinţa enunţată nu se cere a fi întrunită la termenele anterioare judecăţii în fond, astfel că este posibilă schimbarea ulterioară a completului de judecată, cu singura condiţie ca judecătorii care au soluţionat fondul să pronunţe şi hotărârea.

Acest al doilea motiv de casare a unei hotărâri judecătoreşti este de ordine publică, astfel că poate fi invocat de către oricare dintre părţi, de procuror şi chiar de instanţă din oficiu.

Al treilea motiv de recurs: pronunţarea hotărârii cu încălcarea competenţei altei instanţe.

Cel de-al treilea motiv de recurs are ca finalitate respectarea normelor procedurale privitoare la competenţa instanţelor judecătoreşti. În legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ. s-a observat în doctrină că textul nu distinge între competenţa absolută şi competenţa relativă, părţile având posibilitatea de a se plânge pe calea recursului atât în cazul nesocotirii normelor de competenţă generală, cât şi a celor de competenţă jurisdicţională.

În ceea ce priveşte condiţiile de invocare ale necompetenţei, pe calea procedurală a recursului, va trebui să se ţină seama de regulile imperative şi dispozitive privitoare la atribuţiile instanţelor judecătoreşti. Reamintim aici doar faptul că necompetenţa poate fi invocată de oricare din părţi, de procuror şi de instanţă din oficiu în tot timpul judecăţii în faţa instanţei de recurs. Necompetenţa relativă are, astfel cum se cunoaşte deja, un regim juridic cu totul diferit, normele care o consacră fiind stabilite exclusiv în interesul părţii acţionate în justiţie. Drept urmare, necompetenţa relativă va putea fi invocată pe calea procedurală a recursului doar dacă excepţia destinată a o servi a fost invocată în faţa primei instanţe in limine litis, iar aceasta a respins-o, excepţia fiind reiterată şi în apel fără succes.

Al patrulea motiv de recurs: depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.

Depăşirea atribuţiilor „puterii judecătoreşti” reprezintă o situaţie gravă de natură a înfrânge principiul separaţiei puterilor în stat, fapt pentru care nesocotirea lui atinge prestigiul justiţiei şi dăunează interesului public. De aceea, determinarea conţinutului sintagmei la care ne referim prezintă o importanţă cardinală, iar doctrina mai veche şi mai nouă a jalonat în termeni semnificativi sfera de aplicaţiune a art. 304 pct. 4 C. proc. civ.

În doctrină un prestigios autor a considerat, pe bună dreptate, că depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti se concretizează într-o imixtiune a instanţei de judecată „în sfera activităţii executive sau legislative, aşa cum a fost consacrată de Constituţie sau de o lege organică” ea „săvârşind acte care intră în atribuţiile unor organe aparţinând altei autorităţi constituite în stat, decât cea judecătorească”. În termeni la fel de semnificativi alţi autori remarcau că „excesul de putere derivă din trecerea abuzivă a barierelor între funcţiile ce revin autorităţilor publice, partajate la nivelul sistemului etatic, şi el este un exces faţă de limitele fixate prin norme constituţionale”.

În încheierea acestor consideraţii privitoare la cel de-al patrulea motiv de casare este necesar să atragem atenţia că el nu poate fi confundat cu cel privitor la încălcarea competenţei unei alte instanţe. Deosebirea dintre cele două motive este fundamentală: cel de-al treilea motiv de recurs vizează nesocotirea normelor de procedură privitoare la atribuţiile judecătoreşti din cadrul aceluiaşi sistem sau în raport cu alte organe având sarcini jurisdicţionale; în schimb, cel de-al patrulea motiv de recurs vizează respectarea unor competenţe constituţionale în cadrul întregului sistem al autorităţilor statale şi implicit salvgardarea principiului separaţiei ramurilor puterilor în stat.

Al cincilea motiv de recurs: nesocotirea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Cel de-al cincilea motiv de recurs vizează neregularităţi de ordin procedural şi care sunt sancţionate cu nulitatea de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Reamintim aici că art. 105 alin. (1) C. proc. civ. sancţionează cu nulitatea actele de procedură îndeplinite de un judecător necompetent. O asemenea neregularitate procedurală se subsumează celui de-al treilea motiv de casare: încălcarea competenţei altei instanţe.

Toate celelalte neregularităţi procedurale au fost integrate într-un singur motiv de casare: încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. constituie dreptul comun în materia nulităţii actelor de procedură. Textul menţionat vizează două ipoteze distincte de nulitate: nesocotirea formelor legale şi întocmirea actului de procedură de către un funcţionar necompetent. În ambele cazuri, nulitatea nu operează în mod automat, ci numai în măsura în care i s-a produs părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată în alt mod.

Sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. se pot include cele mai varii neregularităţi de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, neregulata citare a uneia dintre părţi, nesemnarea cererii reconvenţionale, nesocotirea principiului publicităţii, oralităţii, contradictorialităţii etc.

Dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. includ în conţinutul său atât nesocotirea normelor procedurale de ordine publică, cât şi a celor stabilite în interesul exclusiv al uneia dintre părţi. De aceea, casarea unei hotărâri judecătoreşti pentru cel de-al cincilea motiv de recurs se poate obţine în mod diferit, în funcţie de natura imperativă sau dispozitivă a normelor procedurale încălcate.

Nulitatea absolută poate fi valorificată, pe temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., de fiecare din părţi, de procuror şi de instanţă din oficiu, chiar dacă viciul procedural nu a fost invocat formal prin motivele de recurs depuse în termen. Cu toate acestea, în doctrină s-a susţinut că nulitatea absolută nu poate fi invocată direct în faţa instanţei de recurs dacă pentru dovedirea ei este nevoie de administrarea altor dovezi decât cele aflate la dosar sau a înscrisurilor noi admisibile în această fază a judecăţii; în asemenea împrejurări partea interesată va trebui să recurgă la invocarea neregularităţii procedurale respective, în condiţiile prevăzute de lege, pe calea contestaţiei în anulare. Cu toate acestea, constatăm că nulităţile de ordine publică rezultă cel mai adesea din actele de la dosar, astfel că doar arareori se pot ivi dificultăţi de natură probatorie.

În ceea ce priveşte nulităţile relative acestea pot fi valorificate pe calea recursului numai în anumite condiţii. Este necesar mai întâi ca nulitatea relativă să fi fost invocată in limine litis în faţa instanţei de fond, iar aceasta să o fi respins sau să fi omis să se pronunţe asupra ei; deopotrivă este necesar ca neregularitatea procedurală respectivă să fi fost reiterată fără succes în faţa instanţei de apel.

Există totuşi şi unele excepţii relative care pot fi invocate pentru prima dată în faţa instanţei de recurs. Este vorba doar de acele excepţii pe care partea nu avea posibilitatea de a le invoca, printr-un mijloc procedural legal, în faţa instanţei a cărei hotărâre este atacată. În această categorie se includ neregularităţile procedurale care vizează însăşi hotărârea pronunţată în instanţa de apel.

Al şaselea motiv de recurs: instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut.

Astfel cum am arătat deja cel de-al şaselea motiv de recurs este şi un temei pentru ca partea interesată să solicite revizuirea hotărârii. De aceea, astfel cum remarca un reputat procedurist consacrarea lui în art. 304 pct. 6 C. proc. civ. este surprinzătoare şi în acelaşi timp total nejustificată într-o bună tehnică legislativă, astfel că într-o viitoare reglementare procesuală ar trebui să fie menţinut doar ca un motiv de revizuire. În condiţiile actuale consecinţa acestei duale reglementări este aceea că partea are dreptul de a opta între revizuire şi recurs.

Cel de-al şaselea motiv de recurs cuprinde două ipoteze distincte: un caz de plus petita, când instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut (acordarea, de pildă, a unei despăgubiri mai mari decât cea solicitată de reclamant); şi un caz de extra petita, când instanţa s-a pronunţat asupra unui lucru care nu s-a cerut (instanţa a acordat şi daune interese într-o acţiune reală deşi acestea nu s-au solicitat de reclamant). Înainte de modificarea art. 304 pct. 6 C. proc. civ., prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, acest motiv de recurs cuprindea şi un caz de minus petita, respectiv cazul când instanţa nu s-a pronunţat asupra unui capăt de cerere (partea a solicitat, de exemplu, revendicarea imobilului şi plata despăgubirilor pentru daunele pricinuite acestuia, iar instanţa a omis să se pronunţe asupra celui de-al doilea capăt de cerere). La acest din urmă motiv s-a renunţat, întrucât partea are posibilitatea de a solicita completarea hotărârii în condiţiile art. 2812 C. proc. civ. Cazul de minus petita menţionat a fost însă păstrat ca un motiv de revizuire.

Din prezentarea succintă a acestor ipoteze la care se referă art. 304 pct. 6 C. proc. civ. rezultă că cel de-al şaselea motiv de recurs are ca finalitate respectarea principiului disponibilităţii procesuale. Al şaptelea motiv de recurs: hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Motivarea hotărârii judecătoreşti este din nou un element indispensabil al acestui important act procedural. În aceste condiţii, motivul de recurs pe care-l analizăm îşi dobândeşte din nou întreaga sa importanţă.

Astfel cum rezultă din simpla lectură a textului, art. 304 pct. 7 C. proc. civ. vizează nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti. La importanţa motivării unei hotărâri şi la cerinţele acesteia ne-am referit deja. În concepţia legiuitorului nemotivarea constituie un motiv de casare nu numai atunci când nu se arată motivele pe care se sprijină „decizia” judecătorului, ci şi atunci când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei. Motivele contradictorii şi cele străine de obiectul sau natura cauzei echivalează, astfel cum se consideră în mod constant în doctrină, cu o nemotivare.

Ipostazele în care se poate ajunge la o nemotivare în sensul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. sunt dintre cele mai diferite: existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată; nemotivarea soluţiei din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii. Tocmai de aceea doctrina apreciază, în mod judicios, că acest motiv „vizează mai mult netemeinicia, decât nelegalitatea hotărârii recurate”. Cu toate acestea, nemotivarea are şi conotaţii care vizează nelegalitatea hotărârii atacate, întrucât ne aflăm în situaţia nesocotirii unei obligaţii legale a judecătorului, aceea de a proceda la motivarea hotărârii în cazurile prevăzute de lege.

Al optulea motiv de recurs: interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, schimbarea naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Cel de-al optulea motiv de recurs urmăreşte desfiinţarea hotărârii judecătoreşti atunci când judecătorii au nesocotit principiul înscris în art. 969 C. civ. potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Prin urmare, judecătorului nu îi este permis să treacă peste termenii conveniţi de părţi în contract, stabilind alte drepturi ori obligaţii, interpretând greşit actul de voinţă al părţilor sau atribuindu-i un alt înţeles decât cel voit de părţi ori denaturând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. determină cu multă claritate câmpul de aplicaţiune al acestui motiv de casare. Textul vizează interpretarea greşită a actului juridic dedus în justiţie. Despre ce interpretare este vorba? Interpretarea la care se referă textul menţionat are în vedere actul juridic dedus în justiţie în întregime sau doar unele din clauzele acestuia? Spre a determina dacă s-a procedat la o interpretare greşită a actului juridic sau ale clauzelor stabilite în el trebuie să fie avute în vedere regulile de interpretare a contractelor, astfel cum acestea sunt determinate de Codul civil. Drept urmare, instanţa de fond prin interpretarea regulilor prevăzute de lege nu poate trece peste voinţa clar exprimată a părţilor. De altfel unul din principiile esenţiale privitoare la interpretarea contractelor este acela statornicit de art. 977 C. civ. şi potrivit căruia interpretarea se face „după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor”. Pe de altă parte, nu se poate ignora dreptul instanţei de fond de a interpreta termenii susceptibili de două înţelesuri sau clauzele obscure sau îndoielnice ale contractului. Dar o atare interpretare trebuie să se facă în mod evident cu respectarea regulilor stabilite în art. 977-985 C. civ. Interpretarea

greşită a actului juridic poate determina casarea hotărârii judecătoreşti numai în acele împrejurări în care o atare interpretare a determinat schimbarea naturii actului juridic sau a înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia. Se consideră, în general, că ne aflăm în prezenţa unei schimbări a naturii actului juridic atunci când un act este calificat de aşa manieră încât este alterată în mod substanţial natura sa, de pildă contractul este calificat ca un contract de întreţinere în loc de un contract de rentă viageră etc. Asemenea interpretări nu-i sunt îngăduite judecătorului, iar un astfel de procedeu poate determina casarea hotărârii în temeiul art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

În legătură cu cel de-al optulea motiv de recurs se mai impun şi următoarele două precizări. Prima: se încadrează în acest motiv de recurs nu numai schimbarea naturii unui contract ci a oricărui act juridic dedus în justiţie, deci chiar a unui act juridic unilateral. A doua precizare: cel de-al optulea motiv de casare vizează netemeinicia hotărârii atacate.

Al nouălea motiv de recurs: pronunţarea unei hotărâri lipsite de temei legal ori date cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Cel de-al nouălea motiv de recurs vizează esenţialmente nelegalitatea hotărârii atacate şi conţine două ipoteze distincte: a) pronunţarea unei hotărâri lipsite de temei legal şi b) pronunţarea unei hotărâri cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Prima ipoteză se poate ivi în acele situaţii în care din modul de redactare a hotărârii nu se poate stabili dacă legea s-a aplicat corect sau nu. Această ipoteză este distinctă de cea de-a doua, ultima referindu-se doar la încălcarea sau aplicarea greşită a legii. De aceea, socotim necesar să subliniem distincţia categorică dintre cele două situaţii, care de altminteri în legislaţia mai veche se constituiau în motive distincte de recurs. Unul din aceste motive, şi care interesează ipoteza pe care o cercetăm, avea o formulare asemănătoare, anume viza situaţia când hotărârea era „lipsită de bază legală”.

Chiar şi aceste considerente de ordin istoric ne pot conduce la o interpretare corectă a dispoziţiilor actualului art. 304 pct. 9 C. proc. civ., anume aceea că legiuitorul a înţeles să se refere la acele situaţii în care hotărârea este lipsită de un fundament juridic. Astfel cum sugestiv remarcau unii autori „lipsa de bază legală a hotărârii înseamnă absenţa unei norme juridice care să poată constitui premisa majoră a silogismului judiciar faţă de soluţia dată”. Şi concluziile aceloraşi autori sunt deosebit de pertinente în sensul unei corecte determinări a sintagmei folosite de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., teza întâi (hotărâre „lipsită de temei legal”). În acest sens se remarcă că în ipoteza analizată hotărârea nu este motivată în drept, şi adăugăm noi este vorba de o lipsă totală de motivare. Într-adevăr, în cazul unei motivări greşite în drept ne aflăm în prezenţa celei de-a doua ipoteze prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

A doua ipoteză subsumează toate cazurile de încălcare sau de aplicare greşită a legii. Situaţiile practice care se încadrează în această ipoteză sunt dintre cele mai variate, cum ar fi interpretarea eronată a unui text legal, aplicarea unei norme generale în locul unei norme speciale sau invers, aplicarea unei norme juridice deşi aceasta nu era incidentă în cauză, aplicarea legii române, deşi raportul cu un element de extraneitate era cârmuit de o lege străină.

Alături de alţi autori considerăm că acest motiv de recurs se referă la nesocotirea normelor de drept material. În fine, o ultimă precizare pe care voim a o face, şi ni se pare necesară, este aceea că legiuitorul foloseşte în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. conceptul de lege într-un sens larg. Prin urmare, trebuie să avem în vedere şi încălcarea sau aplicarea

greşită a unei norme juridice prevăzută într-o ordonanţă guvernamentală sau în orice alt act normativ.