PSIHOLOGIA PERSONALITATII

Lect.dr. Romeo Zeno CRETU

Modulul 4

1. ABORDAREA PERSONALITĂŢII DIN PERSPECTIVĂ FENOMENOLOGICĂ

1.1. Fenomenologia şi strategia fenomenologică

1.2. Particularităţi şi asumpţii ale teoriei fenomenologice

2. TEORIA CONSTRUCTELOR PERSONALE 2.1. Constructul personal

2.2. Proprietăţi ale constructelor

2.3. Postulatul fundamental şi cele 11 corolare

3. TEORIA AUTO-ACTUALIZĂRII

3.1 Tendinţa de auto-actualizare

3.2. Cum conduce tendinţa de auto-actualizare la comportamente pozitive?

3.3. Selful (Eul) / self-conceptul

3.4. Măsurarea selfului

3.5. Nevoia de consideraţie pozitivă

3.6. Condiţiile de valorizare

3.7. Implicaţii asupra creativităţii

3.8. Piedici în calea auto-actualizării

3.9. Procesele defensive

3.10. Ajustarea psihologică

3.11. Terapia centrată pe client

4. ABORDAREA COMPORTAMENTALĂ A PERSONALITĂŢII

4.1. Trei abordări comportamentale

4.1.1. Condiţionarea clasică

4.1.1.1. Condiţionarea clasică a emoţiilor

4.1.1.2. Desensibilizarea sistematică

4.1.1.3. Contracondiţionarea aversivă

4.1.2. Condiţionarea operantă

4.1.2.1. Reîntărirea comportamentului

4.1.2.1. Cazul Robbie, exemplu al paradigmei condiţionării operante

4.1.3. Teorii ale invatarii sociale

4.1.3. Teoria învăţării sociale propusa de Rotter

4.1.3.2. Teoria învăţării sociale propusa de Bandura

1. ABORDAREA PERSONALITĂŢII DIN PERSPECTIVĂ

FENOMENOLOGICĂ

1.1. Fenomenologia şi strategia fenomenologică

Fenomenologia şi strategia fenomenologică pleacă de la asumpţia de bază că

„realitatea fenomenelor rezidă exclusiv în modul subiectiv în care acestea sunt percepute”.

Real pentru o persoană este doar ceea ce se află în cadrul intern de referinţă (în universul

subiectiv), adică tot ceea ce face obiectul atenţiei persoanei la un anumit moment dat.

Fenomenologia ca perspectivă de analiză psihologică a personalităţii readuce în atenţie

o idee filosofică mai veche, conform căreia orice experienţă, respectiv act de cunoaştere va

fi dependent de interpretarea subiectivă. În psihologie se subliniază faptul că percepţia ca

mecanism de prelucrare a informaţiilor este un act interpretativ.

Exemplu:

1. Desenaţi pe o foaie o stea cu înălţimea de 1,5 cm şi un cerc de aceleaşi dimensiuni.

Lăsaţi o distanţă de 7 cm între stea şi cerc.

2. Fixaţi desenul cu privirea.

3. Închideţi ochiul stâng şi focalizaţi privirea pe stea.

4. Mişcaţi foaia încet înainte, până la 25-30 cm.

5. Găsiţi distanţa critică la care cercul dispare.

6. Mişcaţi foaia lateral stânga – dreapta şi observaţi dispariţia cercului.

Explicaţie: cercul se suprapune peste pata oarbă. Oamenii nu sunt de regulă conştienţi de

existenţa ei. Nici un obiect proiectat pe pata oarbă nu va fi perceput. În concluzie, câmpul

perceptiv are anumite discontinuităţi (goluri), pe care oamenii, de obicei, nu le

conştientizează. Fenomenologia explică acest fapt prin implicarea interpretării perceptive –

oamenii umplu golurile perceptive pentru că ştiu sau cred că punctul (cercul) există, chiar

dacă nu este perceput.

Ca atare, din perspectivă fenomenologică, orice obiect există doar în măsura în care

persoana crede în existenţa sa.

Credinţele se bazează pe percepţii, dar şi pe asumpţia că ceva există. Din perspectivă

fenomenologică, „realitatea este realitatea percepută”. Două persoane care observă

aceeaşi realitate o vor percepe foarte diferit, ba chiar este posibil să perceapă două realităţi

distincte.

Geer, Gatchel & Davison (1970) arătau că stresul este determinat nu doar de

caracteristicile obiective ale situaţiei, ci şi de credinţa subiectivă a persoanei că poate

controla acea situaţie (self efficacy – Bandura). Ei au administrat experimental şocuri

electrice, toate cu aceeaşi intensitate. Nici un subiect nu a putut controla real intensitatea

şocurilor. În prima fază, toţi subiecţii au fost trataţi cu şocuri electrice şi s-a măsurat timpul

de reacţie şi nivelul de arousal (aici indicator de stres). Apoi, în a doua fază, subiecţii au

fost împărţiţi în două grupuri. Subiecţii din primul grup (experimental) au fost lăsaţi să

creadă că vor putea scurta durata şocurilor administrate dacă vor apăsa suficient de repede

o manetă. Subiecţii din acest grup au avut percepţia controlului. Al doilea grup a fost

grupul de control, în care subiecţii nu au avut această percepţie că pot controla şocurile. În

schimb, li s-a spus doar că următoarele 10 şocuri vor fi scurte.

Rezultatele arată că indicatorii de stres măsuraţi pe perioada administrării şocurilor

(faza 2) la primul grup au avut o valoare mai mică decât la al doilea grup. Concluzia a fost

că percepţia subiectivă a unei situaţii face ca una şi aceeaşi realitate să fie trăită psiho-

comportamental şi fiziologic (în acest exemplu) mult diferit.

Fenomenologia ca perspectivă filosofică se preocupă de modul de cunoaştere

subiectivă a realităţii obiective.

Fenomenologia ca perspectivă de analiză psihologică ridică problema validităţii

ştiinţifice. În ştiinţă se caută realitatea obiectivă, cea asupra căreia mai mulţi observatori se

pun de acord în baza celor observate. Din perspectivă fenomenologică, cunoaşterea şi

analiza experienţei personale este un act ce nu poate fi realizat decât subiectiv de către

respectiva persoană, intrucat doar aceasta are acces deplin la analiza psihologică a

propriilor stări. Carl Rogers (1964) vorbeşte de cunoaşterea fenomenologică – demers care

presupune înţelegerea personalităţii prin prisma propriului cadru intern de referinţă.

1.2. Particularităţi şi asumpţii ale teoriei fenomenologice

1. Oamenii sunt fiinţe natural active. Teoria fenomenologică elimină necesitatea

invocării motivaţiei ca factor explicativ al comportamentului. Oamenii nu sunt

obiecte inerte care trebuie puse în mişcare prin acţiunea unor forţe motivaţionale

externe. Teoria fenomenologică asumă că oamenii reacţionează prin zestrea lor

biologică la evenimentele stimul.

2. Teoria fenomenologică se interesează de direcţionarea comportamentului. Rogers

afirmă că acesta este direcţionat de tendinţa unică a oamenilor de autoactualizare.

Kelly susţine că „oamenii acţionează astfel încât să-şi maximizeze abilitatea de a

anticipa cu acurateţe evenimentele din viaţa lor.

3. Teoria fenomenologică abordează omul ca fiinţă dinamică. „Viaţa este în cel mai

bun caz o curgere, un flux, un proces schimbător în care nimic nu este fix” (Rogers,

1961). Această concepţie subliniază importanţa analizei de tipul „aici şi acum” a

experienţei curente. „Aici şi acum” este trăirea actuală bine focalizată şi nu cea

prezentă, care se extinde pe perioade mai lungi (săptămâna / anul acesta). Se admite

că experienţa anterioară influenţează comportamentul prezent, dar trecutul este

interpretat doar în măsura în care afectează percepţia prezentă. Perspectiva

fenomenologică acordă astfel puţină atenţie trăsăturilor de personalitate sau pattern-

urilor comportamentale originate în copilăria timpurie (spre deosebire de

psihanaliză).

4. Teoria fenomenologică este holistică – explică şi concepe comportamente specifice

în termenii întregii personalităţi a individului. Rogers subliniază importanţa

consistenţei dintre percepţia proprie a unui individ şi felul în care îl percep ceilalţi.

Kelly refuză să diferenţieze între gânduri, sentimente şi acţiuni, considerând toate

acestea procese psihologice subscrise şi guvernate de aceleaşi principii.

5. Teoria fenomenologică implică şi creditează o metodologie idiografică în studiul

personalităţii. Individualitatea este aspectul central în perspectiva fenomenologică.

Rogers şi Maslow consideră că toate comportamentele sunt guvernate de tendinţa

de autorealizare, deşi natura acestei tendinţe este idiosincratică pentru fiecare

individ. Kelly arată că fiecare conduită este determinată de felul în care oamenii

percep lumea, dar viziunile asupra lumii sunt unice pentru fiecare persoană.

6. Oamenii se comportă raţional. Acţiunile oamenilor reprezintă răspunsuri

„sensibile” la mediu aşa cum îl percepe individul. Se asumă că oamenii sunt atenţi

la procesările lor psihologice, astfel se subliniază experienţa conştientă.

2. TEORIA CONSTRUCTELOR PERSONALE (George Kelly, 1905 – 1967)

În 1955, Kelly publică „Principles of Personal Construct Psychology”, o lucrare în

două volume în care prezintă una dintre cele mai comprehensive teorii ale personalităţii. El

s-a situat pe o poziţie filosofică existenţialistă pe care a intitulat-o alternativism constructiv.

„Există întotdeauna căi alternative de a vedea lumea. Nimeni nu trebuie să fie complet

victima circumstanţelor prezente sau a istoriei”.

Teoria constructelor personale încearcă să determine felul în care persoana vede şi

aliniază evenimentele pe propriile sale coordonate. Spre deosebire de teoria trăsăturilor, în

care se încerca localizarea persoanei pe continuumul unei trăsături abstractizate, Kelly

încearcă să descopere natura dimensiunilor constructelor personale. De exemplu, dacă

examenul din sesiune este foarte important pentru un student, teoria lui Kelly încearcă să

determine modul în care acesta îl percepe, ce semnificaţie îi conferă şi nu să determine

scorul la o scală de anxietate obţinut în raport cu situaţia de examen.

2.1. Constructul personal

Constructul personal este unitatea centrală de analiză în teoria lui Kelly. Acesta

consideră că orice persoană, într-o anumită măsură, se comportă ca un om de ştiinţă. Nu

doar oamenii de ştiinţă doresc şi încearcă să prezică şi să controleze comportamente.

Acelaşi lucru îl fac şi oamenii simpli.

Exemplu: dacă un copil vrea să-şi determine bunicul să-i cumpere o a doua îngheţată,

întrucât părinţii îi refuză această solicitare suplimentară, el va acţiona pe baza unor predicţii

(asemeni oamenilor de ştiinţă). El va lansa ipoteza: „am o şansă mai bună să primesc

îngheţata dacă mă prefac supărat, apelând astfel la simpatia bunicului”. Ca atare, el va

acţiona în consecinţă. Ipoteza sa va fi verificată dacă bunicul va reacţiona la supărarea

afişată, încercând să o „îndulcească” cu o îngheţată. Dacă ipoteza nu se confirmă, copilul

va lansa probabil o altă ipoteză şi va încerca să o confirme.

Fiinţele umane încearcă mereu să prezică şi să controleze evenimentele, comportându-

se astfel ca oamenii de ştiinţă. Oamenii au teorii despre lume, iar aceste teorii le ghidează

comportamentul în relaţiile cu alţii şi în relaţie cu evenimentele. Aşa cum există

evenimente reale, tot aşa există teorii personale reale despre existenţa lor. Aceste teorii pot

fi studiate ştiinţific.

Kelly susţine că oamenii percep lumea prin intermediul unor pattern-uri/ „şabloane

transparente”. Oamenii creează aceste şabloane şi încearcă să le adapteze realităţii cu care

se confruntă. Aceste şabloane se numesc constructe şi sunt reprezentări sau interpretări

subiective ale evenimentelor, moduri subiective de a vedea lumea.

Constructele nu sunt abstrase din realităţile existente, ci sunt impuse , aplicate

asupra evenimentelor reale. Constructul provine din persoană şi nu din evenimentul care

este supus interpretării.

Constructele au o natură bipolară pentru Kelly. Exemple de constructe: just – injust,

stabil – schimbător, liberal – conservator, sănătos – bolnav, raţional – emoţional, putere /

control – dependenţă / slăbiciune.

Constructele sunt unice: chiar dacă toţi oamenii folosesc aceeaşi etichetă lingvistică

pentru denumirea unui construct, semnificaţia constructului respectiv este diferită de la

persoană la persoană. De exemplu, constructul „bun-rău” are o semnificaţie sensibil diferită

de la om la om. Rezultă de aici necesitatea de a înţelege constructele personale din

perspectiva subiectivă a persoanei.

Constructele sunt utilizate pentru a construi, pentru a da semnificaţie evenimentelor.

Pentru Kelly, eveniment este orice aspect care intră în sfera vieţii unei persoane: alte

persoane, fenomene sau obiecte. Construirea unui eveniment presupune că persoana va

utiliza un construct care va prezice ceva despre acel eveniment. Persoana va testa ipoteza

derivată din construct, comportându-se aşa cum dictează constructul.

Oamenii reţin şi cultivă acele constructe care i-au ajutat să prezică corect un anumit

eveniment. Astfel apare un sistem de constructe personalizat, unic.

Nu există o asociere unică de tip construct – eveniment. Alternativismul constructiv

admite că unul şi acelaşi eveniment poate fi văzut dintr-o varietate de perspective. Atunci

când oamenii schimbă constructele prin care se raportează la un eveniment,

comportamentul lor se va modifica consecvent. Constructele sunt instrumente prin

intermediul cărora persoana poate interpreta realitatea (procese cognitive).

2.2. Proprietăţi ale constructelor

1. Spectrul de aplicabilitate. Fiecare construct este util în construirea unui set limitat

de evenimente. Setul de evenimente posibile reprezintă lungimea spectrului de

aplicabilitate. De exemplu, constructul „religios – non-religios” poate fi utilizat

pentru a construi o varietate de comportamente umane, nu va fi însă util în predicţia

comportamentului animalului de companie. Aplicarea unui construct peste limita de

spectru va duce la scăderea eficienţei predictive până la 0.

2. Zona de focalizare. De-a lungul spectrului de aplicabilitate, fiecare construct are o

zonă de focalizare în care prezice cel mai bine evenimentele. De exemplu, pentru

constructul „religios – non-religios” focusul va fi pentru comportamente specifice

ceremoniilor religioase. A copia la examen poate fi construit ca „non-religios”, dar

focalizarea va fi slabă şi eficienţa scăzută. Mai eficientă ar fi construirea acestei

situaţii prin constructul „cinstit – necinstit”.

3. Permeabilitatea este măsura în care constructul poate fi utilizat pentru a construi

noi constructe. Un construct înalt permeabil permite construirea unei multitudini de

evenimente. Permeabilitatea unui construct este prin definiţie nulă atunci când se

iese din spectrul de aplicabilitate al constructului. De exemplu, constructul

„inteligent – stupid” este foarte permeabil, aplicându-se la oameni, animale,

computere, dar nu şi la copaci, roci etc.

2.3. Postulatul fundamental şi cele 11 corolare

Teoria constructelor personale are un postulat fundamental: toate procesele psihice şi

personalitatea ţintesc spre anticiparea evenimentelor.

Care ar fi sursa de energie a acestor demersuri anticipative? Kelly, ca şi Rogers

consideră că nu există o sursă specială de energie, ci mai curând e vorba de natura activă a

organismului uman care determină demersurile predictive indiferent de nivelul lor de

formalizare.

1. Corolarul construcţiei: omul realizează predicţii despre evenimente în termeni

de teme recurente (replicări). Omul caută în evenimente trăsăturile comune,

stabile. Chiar dacă două evenimente nu sunt identice, persoane diferite le pot

construi aproximativ la fel. Lipsa trăsăturilor recurente în evenimente ar face

viaţa un univers haotic, nepredictibil. Omul grupează elementele recurente

comune şi în baza lor aplică un comportament adecvat.

2. Corolarul alegerii: atunci când anticipează, persoana trebuie să facă o dublă

alegere – la nivel de construct şi la nivel de pol pozitiv sau negativ al acelui

construct. Persoana alege acea alternativă a unui construct dihotomizat prin care

anticipează posibilitatea maximă de extindere şi definire a sistemului

constructual. Definirea constructului se referă la alegerea acestuia şi a polului

care a dat dovadă de cea mai mare acurateţe în predicţia evenimentelor din

trecut. Extinderea se referă la a alege ceea ce duce cu probabilitate crescută la

lărgirea spectrului de aplicabilitate. Validitatea unui construct reprezintă puterea

sa de predicţie. Puterea predictivă creşte prin îmbunătăţirea modului de definire a

constructului şi prin extinderea spectrului său de aplicabilitate.

3. Corolarul dihotomiei: fiecare persoană deţine un număr finit de constructe

dihotomice. Constructul indică întotdeauna măsura similarităţii / disimilarităţii a

două evenimente. Pentru a construi un eveniment sunt necesare 3 etape:

- identificarea evenimentului ce trebuie construit

- un al doilea eveniment etalon care trebuie să măsoare similaritatea

- un al treilea eveniment diferit care să permită stabilirea disimilarităţii

4. Corolarul spectrului: un construct este util pentru anticiparea unui set finit de

evenimente. Pot să apară şi evenimente pe care persoana nu le poate construi fie

pentru că nu deţine un construct pentru acea situaţie, fie din cauza

impermeabilităţii constructelor faţă de noul eveniment.

5. Corolarul organizării: constructele sunt organizate într-o ordine ierarhică, fapt

ce permite anticiparea evenimentelor. Persoanele diferă pentru că au constructe

diferite şi organizări ierarhice diferite.

6. Corolarul experienţei: sistemul de constructe se schimbă continuu pe măsură ce

persoana construieşte replicări (trăsături similare) ale evenimentelor. Pe măsură

ce unele predicţii dau greş, constructele subiacente vor fi supuse schimbării,

modificării sau eliminării. Schimbarea constructelor duce la modificarea

sistemului de constructe, dar modificări minore ale acestui sistem duc la

modificări evidente de comportament. Modificările au loc permanent. Experienţa

subiectivă este un flux de evenimente construite succesiv şi presupune

interacţiuni cu evenimente noi sau cu aceleaşi evenimente din perspective noi.

De aici rezultă necesitatea interpretării dintr-o nouă perspectivă, adică

reconstruirea evenimentelor.

7. Corolarul modulaţiei: Variaţia în sistemul constructelor personale este limitată

de permeabilitatea constructelor disponibile. Pentru ca o schimbare să se producă

în sistemul de constructe, constructele trebuie să fie permeabile iar persoana

trebuie să fie capabilă să construiască schimbarea în sine. Pentru ca o schimbare

să influenţeze comportamentul persoanei, aceasta trebuie să dispună de un

construct care să dea sens acelei schimbări.

8. Corolarul fragmentării: o persoană poate implica succesiv o varietate de

subsisteme de constructe, care inferenţial sunt incompatibile unele cu altele.

Schimbările nu decurg cu necesitate (logic) unele din altele. Noile constructe nu

sunt extensii logice ale celor vechi. Prin urmare, sistemele de constructe

personale sunt fragmentate.

9. Corolarul individualităţii: modul de construire şi ierarhizare a sistemului de

constructe personale duce la individualizare. Nu există două persoane cu acelaşi

sistem de constructe şi respectiv cu acelaşi mod de interpretare a evenimentelor.

10. Corolarul comunalităţii: în măsura în care o persoană construieşte realitatea într-

un mod care e similar cu cel al altei persoane, procesările psihologice subiacente

vor fi similare. Persoanele se vor comporta similar în măsura în care construiesc

similar realitatea / evenimentele. Oamenii care aparţin unui grup cultural se

comportă relativ identic datorită faptului că tind să construiască anumite aspecte

ale realităţii în mod similar. Corolarul comunalităţii este baza empatiei, înţeleasă

ca disponibilitate de a construi evenimentele prin şabloanele celuilalt.

11. Corolarul socialităţii: în măsura în care cineva construieşte procesele

constructive ale altcuiva, aceasta va putea juca un rol într-un proces social de

interrelaţionare.

3. TEORIA AUTO-ACTUALIZĂRII (Carl Rogers)

Teoria lui Rogers, de factura fenomenologica, se fundamentează pe două asumpţii

majore:

1. Comportamentul este determinat / ghidat de tendinţa unică a fiecărei persoane spre

auto-actualizare.

2. Toţi oamenii au nevoie de consideraţie (evaluare) pozitivă

„Fiecare dintre noi are un potenţial unic de a se dezvolta, creşte şi schimba în direcţii

pozitive şi sănătoase; având un climat psihologic care este esenţialmente liber de

influenţele şi constrângerile externe, acel potenţial va ghida toate comportamentele

persoanei.” (Rogers)

3.1 Tendinţa de auto-actualizare

După Rogers, tendinţa de auto-actualizare este înnăscută, este o „tendinţă inerentă a

organismului de a-şi dezvolta toate capacităţile în moduri care servesc la menţinerea şi

îmbunătăţirea acestuia”. (Rogers, 1959)

La nivel fundamental, tendinţa de auto-actualizare duce la satisfacerea nevoilor

biologice, la maturizare fizică, creştere continuă şi regenerare.

La nivel psihologic, tendinţa de auto-actualizare ghidează omul spre dobândirea

autonomiei, auto-suficienţă, extinderea experienţei şi dezvoltare personală.

Tendinţa de auto-actualizare ghidează oamenii spre comportamente pozitive, sănătoase.

Comportamentele patologice apar doar în condiţii neobişnuite / perverse, de aceea

„tendinţa de auto-actualizare este selectivă şi direcţională – „o tendinţă constructivă.”

3.2. Cum conduce tendinţa de auto-actualizare la comportamente pozitive?

Rogers susţine că fiecare om evaluează orice experienţă în funcţie de măsura în care

aceasta îl ajută să se menţină şi să se dezvolte. Acest proces evaluativ este numit procesul

valorizării organismice.

Experienţă înseamnă orice se întâmplă la un moment dat şi care intră în câmpul

conştiinţei persoanei.

Experienţele pozitive conduc la sentimentul satisfacţiei; oamenii le vor căuta activ.

Experienţele negative conduc la sentimentul insatisfacţiei; oamenii le vor evita activ.

Tendinţa de auto-actualizare are două aspecte:

1. Aspectul biologic – totalitatea comportamentelor care asigură supravieţuirea

biologică (homeostazia)

2. Aspectul psihologic – autonomie, auto-suficienţă şi dezvoltare personală (auto-

actualizare)

3.3. Selful (Eul) / self-conceptul

Conceptul de self reprezinta percepţia totală / globală, organizată şi consistentă pe

care omul o are despre sine. Include pe de o parte percepţia asupra lumii, iar pe de altă

parte valorile şi atitudinile cu privire la aceste percepţii.

Orice adult distinge între Eu (fizic şi psihic) şi non-Eu, adică alte persoane şi obiecte.

Copiii mici nu fac această distincţie. Selful începe să se dezvolte pe măsură ce copiii încep

să opereze această distincţie şi să sorteze elementele lumii înconjurătoare în cele două

categorii.

Eul trebuie să rămână consistent pentru ca funcţionarea personalităţii să fie normală.

Self-percepţiile variate trebuie să rămână relativ compatibile. Atunci când self-percepţiile

sunt conflictuale, selful poate rămâne consistent cu condiţia ca self-percepţiile să fie

reconciliabile. Reconcilierea este posibilă doar atunci când self-percepţiile contrastante

privesc aspecte diferite ale vieţii acelei persoane. De exemplu, un individ poate fi

concomitent organizat (în plan cognitiv) şi dezorganizat (la locul de muncă).

Rogers diferenţiază între Eul real (modul în care se percepe persoana) şi Eul ideal (aşa

cum ar vrea persoana să fie).

3.4. Măsurarea selfului

Măsurarea selfului se face frecvent prin tehnica Q-sort. Individului îi sunt prezentate o

serie de afirmaţii (ex.: „sunt leneş”, „nu-mi place compania altora”, „sunt o persoană

dominantă”) ce urmează a fi evaluate comparativ şi sortate în câteva categorii dispuse pe

un continuum de la caracteristic la necaracteristic (sau, în funcţie de instructaj, de la selful

real la selful ideal; prin corelaţie se poate obţine congruenţa).

Ogilvie (1987) introduce distincţia dintre Eul ideal (dezirabil) şi Eul indezirabil – acele

caracteristici ale personalităţii pe care persoana le consideră indezirabile; o altă faţetă de

contrast a selfului real. Ogilvie a descoperit că satisfacţia de viaţă poate fi prezisă mult mai

bine pe baza discrepanţei Eului real faţă de Eul indezirabil decât pe baza discrepanţei dintre

Eul real şi cel ideal.

3.5. Nevoia de consideraţie pozitivă

Nevoia de consideraţie pozitivă este a doua asumpţie majoră a teoriei lui Rogers şi se

referă la acceptare, respect, simpatie, căldură şi dragoste.

Pe măsură ce persoana devine autonomă, sentimentul valorii începe să vină din interior

devenind auto-consideraţie pozitivă. Auto-consideraţia pozitivă este un sentiment care

iniţial provine din evaluarea / consideraţia pozitivă oferită de ceilalţi. La adult, consideraţia

pozitivă provine atât de la sine, cât şi de la ceilalţi.

Rogers susţine că nevoia de consideraţie pozitivă este probabil învăţată (nu moştenită)

şi este unul dintre determinanţii cei mai puternici ai comportamentelor, sentimentelor şi

cogniţiilor. Consideraţia pozitivă este un proces reciproc – oferi şi primeşti automat.

Foarte frecvent, consideraţia pozitivă este oferită doar cu condiţia ca persoana să

realizeze anumite comportamente sau conduite, apărând astfel consideraţia pozitivă

condiţională.

Uneori, consideraţia pozitivă este oferită independent de orice valorizare aplicată

asupra comportamentelor persoanei. Această formă de consideraţie pozitivă se numeşte

consideraţie pozitivă necondiţionată. Ea nu presupune condiţii de valorizare, persoana este

valorizată în sine ca fiinţă umană şi nu pentru anumite comportamente. Prototipul

consideraţiei pozitive necondiţionate este dragostea părintească.

Nevoia de consideraţie pozitivă

Consideraţie pozitivă

Auto-consideraţie pozitivă

Consideraţie pozitivă

condiţională

Consideraţie pozitivă

necondiţionată

Self consideraţie pozitivă

condiţională

Self consideraţie pozitivă

necondiţionată

Pentru auto-actualizare, self consideraţia pozitivă necondiţionată este cea mai

importantă deoarece individul se bazează pe sine şi nu pe ceilalţi în ceea ce priveşte

consolidarea sentimentului valorii şi stimei de sine.

Self consideraţia pozitivă necondiţionată şi consideraţia pozitivă necondiţionată sunt

înalt dezirabile. Atunci când oamenii le experimentează se creează condiţii optime pentru a

fi ghidaţi de tendinţele proprii de auto-actualizare.

3.6. Condiţiile de valorizare

Nevoia de consideraţie pozitivă (fie de la sine, fie de la ceilalţi) este extrem de

puternică, încât uneori suprimă procesul de valorizare organismică. Chiar şi atunci când o

experienţă duce la menţinerea şi dezvoltarea persoanei, aceasta poate fi evaluată negativ şi

evitată.

Valorile aplicate asupra anumitor comportamente de către individ se numesc condiţii de

valorizare. Condiţiile de valorizare apar atunci când consideraţia pozitivă venită din partea

unor persoane semnificative pentru individul dat este oferită condiţional. Condiţiile de

valorizare sunt inevitabile în viaţă pentru că nu orice comportament poate primi

consideraţie pozitivă necondiţionată.

Condiţiile de valorizare pot interfera cu procesul organismic de valorizare şi consecvent

pot afecta dezvoltarea personalităţii atunci când se substituie acestui proces. Acest fapt

împiedică persoana să funcţioneze liber şi la un maximum de eficienţă.

3.7. Implicaţii asupra creativităţii

Rogers (1954) afirma că emergenţa creativităţii se realizează în două condiţii:

1. Siguranţa psihologică – mediu social care furnizează consideraţie pozitivă

necondiţionată, în care lipsesc evaluările altora şi în care există înţelegere

empatică.

2. Libertatea psihologică – este prezenta atunci când persoana se poate angaja în

expresii creative nerestrictive.

Teoria lui Rogers cu privire la creativitate a fost confirmată de Harrington, Block &

Block (1987). Autorii au studiat dezvoltarea longitudinală a 106 copii de la vârsta de 3 ani

şi jumătate până la vârsta de 10 şi 14 ani. Ei au evaluat iniţial modul de educaţie utilizat de

părinţi în raport cu copiii lor, plecând de la condiţiile creativităţii discutate de Rogers.

Practici tipice pentru dezvoltarea creativă

Practici tipice pentru dezvoltarea necreativă 1. Respect opiniile copilului meu şi-l încurajez să şi le exprime.

1. Îmi învăţ copilul că dacă e rău va fi pedepsit într-un fel sau altul.

2. Îmi las copilul să ia singur decizii.

2. Îmi ţin copilul departe de alţi copii sau familii care au idei şi valori diferite de ale noastre.

3. Îmi încurajez copilul să fie curios, să exploreze şi să chestioneze lucrurile.

3. Nu permit copilului meu să-mi chestioneze deciziile.

Cercetătorii au descoperit că există o corelaţie pozitivă semnificativă între condiţiile

dezvoltării creative (analizate de Rogers) şi potenţialul creativ al copiilor măsurat la vârsta

adolescenţei (r = 0.38 – 0.49).

Copiii crescuţi într-o atmosferă psihologică de siguranţă şi libertate şi-au dezvoltat la

un nivel mai înalt potenţialul creativ în raport cu grupul copiilor care nu au beneficiat de

această atmosferă.

3.8. Piedici în calea auto-actualizării

Funcţionarea optimă a personalităţii presupune că Eul e guvernat exclusiv de procesul

de valorizare organismică. În aceste condiţii, Eul rămâne consistent pentru că se aplică un

singur set de reguli.

Astfel de circumstanţe ar fi ideale, ele nu sunt însă şi reale. În dezvoltarea personalităţii

apar conflicte generate de aplicarea a două seturi de reguli. Unul este organismic, celălalt

este dat de condiţiile de valorizare care au devenit parte a Eului, întrucât consideraţia

pozitivă este importantă pentru individ.

Conflictul apare inevitabil atunci când self-conceptul şi experienţele sunt incongruente

(de exemplu: self-conceptul de student competent şi examenul picat la disciplina X).

Conflictul fragmentează Eul.

Frica / teama este experimentată atunci când conştient sau inconştient percepem o

incongruenţă între Eu şi experienţă. În acest caz nu mai există consistenţă şi apar două

standarde evaluative concurente. Frica este experimentată emoţional ca tensiune difuză,

anxietatea fiind semnalul că unitatea self-conceptului este în pericol sau este dezorganizată.

Anxietatea conduce la procese defensive destinate reducerii incongruenţei.

3.9. Procesele defensive

1. Distorsiunea perceptivă este mecanismul prin care persoana modifică percepţia

unei experienţe ameninţătoare astfel încât aceasta să devină compatibilă cu self-

conceptul. De exemplu: o persoană care se consideră populară, dar n-a fost invitată

la cheful grupului va distorsiona experienţa spunându-şi că n-a fost invitată pentru

că ceilalţi ştiau cât e de ocupată în weekend. Distorsiunea perceptivă modifică

experienţa în sine, pentru că din perspectivă fenomenologică experienţa are doar o

realitate subiectivă. Experienţa este percepţia subiectivă a persoanei despre ceva.

2. Negarea este un proces ce permite persoanei să nu devină conştientă de faptul că

experienţa şi self-conceptul sunt incongruente. De exemplu, persoana „populară”

din exemplul de mai sus îşi va spune că de fapt ea a fost invitată, dar a refuzat

„oferta”. Din punct de vedere fenomenologic, atunci când o realitate este negată ea

nu mai există.

3.10. Ajustarea psihologică

Ajustarea psihologică este un fenomen psiho-social ce presupune cel puţin o

corespondenţă moderată între experienţa subiectivă şi realitatea externă cu care se

confruntă persoana. În aceste condiţii există deschiderea la experienţă, altfel persoana ar

putea rămâne prada ameninţărilor şi a proceselor defensive.

3.11. Terapia centrată pe client

Conform poziţiei fenomenologice susţinute de Rogers, psihoterapia trebuie centrată pe

client – trebuie să răspundă problemelor sale unice, sentimentelor, percepţiilor, atitudinilor

si scopurilor sale.

Terapia centrată pe client abordează persoana prin propriul cadru de referinţă. Deşi nici

o persoană nu poate înţelege perfect punctul de vedere subiectivizat al altei persoane asupra

experienţei, totuşi terapeutul încearcă să înveţe cât mai mult despre modul subiectiv în care

clientul percepe şi se raportează la experienţe.

Procesul terapeutic presupune trei condiţii necesare, astfel încât personalitatea să se

poată ajusta:

1. Congruenţa – deschidere sau transparenţă totală, persoana „netrucată”.

2. Înţelegerea empatică – a fi perceput corect de alte persoane.

3. Consideraţia pozitivă necondiţionată – acceptare deplină, indiferent de ceea ce face

/ simte clientul în momentul respectiv.

4. ABORDAREA COMPORTAMENTALĂ A PERSONALITĂŢII

În contrast cu alte strategii / abordări, abordarea comportamentală este preocupată de

comportamentul în sine, real, netrucat sau filtrat la nivelul constructelor abstracte.

Adepţii abordării comportamentale utilizează observaţia şi desprind eşantioane

comportamentale şi nu semne ale unei clase generalizate de comportamente (trăsături).

Unitatea de analiză este comportamentul persoanei. Personalitatea este suma şi

organizarea comportamentală ce aparţine unui individ. In cadrul acestei abordari

personalitatea şi comportamentul sunt înalt sinonime.

Comportamentele pot fi:

1. Deschise, manifeste – direct observabile, manifestate într-o formă motorie;

2. Latente – nu pot fi observate direct, sunt private, subiective; sunt doar inferabile în

raport cu alte comportamente manifeste.

4.1. Trei abordări comportamentale

Behaviorismul radical. Watson (1919) considera că psihologia este ştiinţa

comportamentului şi obiectul ei trebuie să fie doar comportamentul manifest.

Comportamentul latent era o ipoteză neverificabilă ştiinţific lansată de introspecţionişti.

După 1950 apare abordarea învăţării sociale care se concentrează pe modul în care

sunt învăţate comportamentele sociale ca elemente specific umane.

După 1970 apare abordarea cognitiv-comportamentală care încearcă să determine rolul

evenimentelor externe asupra manifestării comportamentelor deschise şi de asemenea

relaţia dintre comportamentele manifeste şi cele latente.

Ultimele două abordări, deşi părăsesc asumpţiile teoretice ale behaviorismului radical,

rămân fidele prescripţiilor metodologice ale acestuia. Există o suprapunere parţială între

ultimele două strategii:

1. La nivelul acestora comportamentele / evenimentele latente sunt definite

explicit, neambiguu în termenii modului lor de măsurare.

2. Evenimentele latente sunt definite în termenii unor comportamente observabile.

De exemplu, învăţarea este un răspuns latent, în formă manifestă ea e definită

(operaţionalizată) ca performanţa obţinută la examinare (comportament

observabil).

Asumpţia fundamentală a acestor perspective este aceea că achiziţia comportamentului

se face prin experienţă şi învăţare, comportamentul nefiind dat ereditar.

Abordările comportamentale diferă însă cu privire la modul în care este înţeleasă şi

explicată învăţarea:

1. În condiţionarea clasică învăţarea comportamentului se realizează prin asocierea

dintre stimuli şi răspunsuri. De exemplu, un profesor care poartă jeans la o

petrecere a facultăţii la care toţi colegii poartă costum a învăţat probabil acest

mod vestimentar (comportament), întrucât, ori de cîte ori a purtat astfel de haine,

a avut succes la tinerele doamne. El ajunge să asocieze (conştient sau

inconştient) succesul cu acest stil vestimentar pe care îl adoptă în orice situaţie.

2. În condiţionarea operantă comportamentul este învăţat prin consecinţa acţiunilor

(întărire sau pedeapsă). De exemplu, profesorul din exemplul de mai sus poartă

jeans pentru că primeşte de fiecare dată complimente.

3. În învăţarea observaţională comportamentul este învăţat prin observarea

comportamentelor altora (modele sociale) şi prin observarea consecinţelor

pozitive sau negative pe care aceştia le suportă. De exemplu, acelaşi profesor

poartă jeans văzând că studenţii care fac asta se simt mult mai confortabil decât

cei care poartă costum.

Chiar dacă fiecare teorie reflectă mecanisme diferite, ele nu sunt incompatibile. Cele

mai multe comportamente umane sunt achiziţionate prin combinaţia unor procese

alternative de învăţare.

4.1.1. Condiţionarea clasică

Pavlov a plecat de la observaţia că frecvent câinii salivează chiar înainte de a primi

mâncare / înainte de a avea contact nemijlocit (olfactiv / gustativ) cu alimentul. El a

considerat că reflexul salivar al animalului este înnăscut, dar a observat că acesta poate fi

provocat şi atunci când câinele are acces vizual la hrana oferită. Ca atare, un reflex natural/

neconditionat (RNC) provocat de un stimul necondiţionat (SNC) putea fi provocat de

asocierea repetată cu un alt stimul condiţionat (SC).

Schema condiţionării clasice este urmatoarea:

I. Faza precondiţională SC ---------- SNC ---------- RNC

(lumină, sunet) (mâncare) (salivaţie)

II. Faza condiţională SC ---------- SNC ---------- RNC

(lumină, sunet) (mâncare) (salivaţie)

RC (salivaţie)

III. Faza post-condiţională SC ---------- RC

(lumină, sunet) (salivaţie)

Atunci când răspunsul salivar apare doar la stimulul condiţionat, fără a mai fi necesară

concomitenţa stimulului necondiţionat, avem de a face cu un răspuns condiţionat, ca

dovadă a învăţării prin condiţionarea clasică.

4.1.1.1. Condiţionarea clasică a emoţiilor

Watson a ilustrat condiţionarea clasică a emoţiilor prin cazul „micul Albert”. Albert,

deşi avea 11 ani, manifesta o teamă puternică faţă de sunetele intense produse prin lovirea

unui gong cu o bară metalică. Watson i-a indus lui Albert, conform paradigmei

condiţionării clasice, teama faţă de şobolani. El a pus în faţa lui Albert un şobolan alb

(stimul condiţionat) şi apoi a produs sunetul puternic de gong (stimul necondiţionat) de

care acesta se temea. După 7 asocieri şobolan – gong, Albert a dezvoltat o reacţie de teamă

(răspuns condiţionat) faţă de şobolan (plânsete, tendinţa de a evada), deşi aceasta nu exista

anterior. Concluzia a fost că reacţiile emoţionale pot fi condiţionate prin paradigma

condiţionării clasice.

Geer (1968), inspirat de Watson, a prezentat unor studenţi fotografii color conţinând

scene violente ale morţii unor persoane (stimul necondiţionat). Studenţii priveau aceste

fotografii la 5 secunde după prezentarea unui ton / sunet (stimul condiţionat), care iniţial nu

a produs nici o reacţie emoţională. După 20 de prezentări pereche ton – fotografie, studenţii

au început să dezvolte reacţii (condiţionate) negative faţă de sunetul emis, evidenţiate prin

răspunsul galvanic al pielii (modificarea conductibilităţii electrice).

Ulterior, Watson a aplicat condiţionarea clasică în marketing, încercând să obţină /

producă o asociere pozitivă între produsul vândut şi un stimul necondiţionat pozitiv, astfel

încât produsul să fie mai atractiv. De exemplu, reclamele la tampoane igienice asociază

acest produs cu senzaţia de libertate şi mişcare.

Conform paradigmei condiţionării clasice, anxietatea este un răspuns inadecvat de

teamă la situaţii / evenimente care nu dispun intrinsec de un astfel de potenţial, dar care

este indus pe baza asocierii / condiţionării clasice. Un stimul neutru (stimul condiţionat)

este prezentat concomitent cu un alt stimul necondiţionat, care determină natural frică sau

anxietate (răspuns necondiţionat). Stimulul condiţionat ajunge prin repetare să producă

răspunsuri similare (răspunsuri condiţionate) în ocaziile viitoare. Din această paradigmă s-a

dezvoltat ulterior terapia prin condiţionare clasică.

4.1.1.2. Desensibilizarea sistematică

Wolpe susţine că desensibilizarea sistematică se bazează pe expunerea graduală a

clientului la stimuli evocatori de anxietate, acesta fiind învăţat să exerseze răspunsuri

(comportamentale) care sunt incompatibile cu starea de anxietate produsă.

1. Clientul învaţă şi practică răspunsuri adaptative (relaxare musculară) care sunt

incompatibile cu anxietatea.

2. Stimulii anxiogeni sunt ierarhizaţi de client cu ajutorul terapiei.

3. Clientul e expus gradual la stimuli anxiogeni, terapeutul cerându-i să

performeze sub supervizare răspunsurile incompatibile cu anxietatea.

În timp, clientul se desensibilizează. Terapia urmăreşte substituirea anxietăţii

(răspunsul necondiţionat) faţă de anumiţi stimuli cu răspunsuri adaptative (răspunsuri

condiţionate). Înaintea terapiei, stimulii care provoacă anxietate sunt stimuli necondiţionaţi,

după terapie aceiaşi stimuli devin stimuli condiţionaţi şi conduc la reacţii adaptative

(răspunsuri condiţionate).

4.1.1.3. Contracondiţionarea aversivă

Contracondiţionarea aversivă este o intervenţie terapeutică inversă desensibilizării

sistematice, care creează o reacţie negativă / aversivă faţă de evenimente natural plăcute

(răspunsuri necondiţionate pozitive): droguri, alcool etc.

Contracondiţionarea aversivă asociază un stimul necondiţionat care produce natural un

răspuns necondiţionat negativ cu un stimul condiţionat care produce comportamentul ce se

vrea a fi eliminat / evitat.

Ex.: Un şofer de tir căsătorit, care încă de la vârsta de 8 ani obţinea satisfacţii erotice

travestindu-se în femeie şi privindu-se în oglindă, avea totuşi relaţii sexuale normale cu

soţia sa. Dorind să scape de acest comportament, a decis să apeleze la un terapeut.

Tratamentul (contracondiţionare aversivă) a constat în asocierea comportamentului

travestit, care natural producea un răspuns necondiţionat pozitiv, cu administrarea unui

medicament care producea vomă (răspuns condiţionat negativ). Terapeutul administra

substanţa şi imediat apoi expunea clientul la înregistrările video în care acesta apărea

îmbrăcat în femeie. Stimulii necondiţionaţi pozitivi (imaginile video) erau eliminate doar

după ce clientul voma. După 6 şedinţe de acest tip, clientul nu a mai dorit să exerseze acele

comportamente vestimentare.

4.1.2. Condiţionarea operantă (B. F. Skinner)

Condiţionarea clasică se focalizează pe identificarea condiţiilor care preced şi

determină apariţia unui comportament.

Condiţionarea operantă se focalizează pe consecinţele pe care comportamentul

prezent le are asupra performărilor viitoare.

1. Persoana învaţă să opereze în mediu prin anumite comportamente.

2. Aceste comportamente conduc la efecte / consecinţe fie pozitive – caz în care se

produce repetarea sau întărirea comportamentului, fie negative – caz în care se

produce extincţia sau evitarea comportamentului respectiv.

Condiţionarea operantă este o condiţionare instrumentală, în sensul că omul este

instanţa care instrumentează producerea efectelor.

Skinner consideră comportamentul ca fiind determinat primar de stimuli externi,

printre care şi consecinţele acţiunilor proprii. El a contestat asumpţia conform căreia omul

ar fi o fiinţă independentă / autonomă, comportamentul său nefiind determinat de factori

interni (impulsuri inconştiente, trăsături, tendinţa de auto-actualizare) cum susţineau alte

teorii: „comportamentul nu poate fi explicat prin constructe teoretice, acestea fiind mai

curand ficţiuni convenabile, dar redundante”.

Skinner a pledat pentru descoperirea relaţiilor / legităţilor dintre comportament şi

condiţiile care-l controlează, eliminând apelul la constructe / trăsături. Ca behaviorist

radical, el s-a preocupat de identificarea caracteristicilor obiective ale stimulilor externi

care puteau influenţa comportamentele / răspunsurile.

Variabilele care se interpun / mediază relaţia S-R şi care nu pot fi explicate în termeni

S-R sunt eliminate din explicaţiile condiţionării operante. Skinner afirmă: „Controlaţi-vă

condiţiile şi veţi vedea ordinea”. Astfel, predicţia şi controlul comportamentului sunt

suficiente pentru înţelegerea personalităţii.

4.1.2.1. Reîntărirea comportamentului

Reîntărirea comportamentului este un concept de bază în paradigma condiţionării

operante. Acest fenomen are loc oricând un eveniment sau un efect ce urmează unui

comportament creşte posibilitatea de repetare a acestui comportament.

În reîntărirea pozitivă, stimulul este prezentat după producerea unui comportament. De

exemplu, părintele îşi laudă copilul după ce şi-a făcut temele.

În reîntărirea negativă, stimulul este eliminat ca o consecinţă a producerii unui

comportament. De exemplu, părintele se opreşte din urlat doar atunci când copilul şi-a

făcut temele.

În oricare dintre situaţii, dacă stimulul produce o creştere a probabilităţii de repetiţie a

comportamentului, avem de a face cu o reîntărire. Reîntărirea indică întotdeauna o

creştere a probabilităţii de repetare a comportamentului.

Când ne referim la reîntărire în termeni de pozitiv / negativ, avem în vedere doar faptul

că un stimul este aplicat versus retras. Reîntărirea negativă nu trebuie confundată cu

pedeapsa. Pedeapsa are efect invers întăririi negative şi se defineşte empiric ca situaţie în

care evenimentul ce urmează unui răspuns comportamental reduce probabilitatea ca

răspunsul să mai apară.

4.1.2.1. Cazul Robbie, exemplu al paradigmei condiţionării operante

Robbie era un elev de la şcoala elementară care nu învăţa şi îşi distrăgea mereu colegii de

la lucru. El a fost introdus într-un studiu experimental ce are loc în clasă şi care cuprinde

mai multe faze:

1. Baseline. Robbie a fost observat, de catre cercetator, perioade de câte 30 de

minute, obţinându-se nivelul de bază al comportamentului de studiu. În aceste

perioade, sarcina elevilor era aceea de a studia. Comportamentul de studiu al lui

Robbie e operaţionalizat prin păstrarea pixului pe hârtie pentru cel puţin 5

secunde. Nivelul de bază al comportamentului de studiu este de 25% din timp. În

restul de 75%, Robbie manifestă comportamente de non-studiu. Observatorii au

notat că în baseline profesorul acorda atenţie comportamentului de non-studiu,

cerându-i lui Robbie să se întoarcă la studiu.

2. Faza de condiţionare. De fiecare dată când Robbie se angaja în studiu continuu

timp de cel puţin un minut, observatorul semnala profesorului, care îi întărea cu

promptitudine comportamentul prin acordarea de atenţie. Concomitent,

profesorul trebuia să ignore alte comportamente ale lui Robbie. În această fază,

copilul ajunge să aloce 71% din timp comportamentului de studiu, comparativ cu

25% în faza de baseline. Ca ipoteză alternativă s-ar fi putut specula că această

creştere (de la 25 % la 71%) se datorează altor condiţii: încurajarea părinţilor,

maturizarea lui Robbie etc. Pentru a demonstra că reîntărirea e factorul principal

al acestui efect comportamental se introduce faza 3.

3. Extincţia. Profesorul nu mai acordă atenţia condiţionat de comportamentul de

studiu. Atenţia este eliminată, iar comportamentul de studiu scade la 50%.

4. Faza de re-condiţionare. Se introduce tratamentul din faza a doua, iar

comportamentul de studiu creşte la 70-80%.

5. Post-verificări periodice. Comportamentul de studiu se menţine la 79%.

4.1.3. Teorii ale învăţării sociale

4.1.3.1. Teoria învăţării sociale propusa de Rotter

Julian Rotters eleborează una din primele teorii ale învăţării sociale, introducand patru

constructe:

1. Potenţialul comportamental este probabilitatea ca un comportament să se

producă în anumite situaţii. În orice situaţie există mai multe alternative

comportamentale şi fiecare alternativă are o anumită probabilitate asociată. De

exemplu, dacă am vrea să ieşim în oraş să mâncăm o prăjitură, am putea să

mergem cu maşina, cu bicicleta, pe jos etc. Potenţialul comportamental al

fiecărui răspuns este dependent de alternativele permise de situaţie.

2. Valoarea de întărire (valenta) este preferinţa subiectivă a persoanei pentru una

din mai multe posibilităţi / alternative comportamentale. O asumpţie este că în

general omul alege în aşa fel încât să obţină rezultatul / consecinţa cea mai

preferată. De exemplu, putem petrece noaptea la film, la un concert sau la Paris.

Oamenii diferă în valoarea asociată acestor variante. Alegerea va fi dependentă

de valoarea asociată şi de alternativele disponibile.

3. Expectanţa este o variabilă pur subiectivă: importantă este percepţia subiectului

cu privire la posibilitatea de împlinire a unui eveniment. Expectanţa influenţează

planurile de viitor şi comportamentele. Expectanţele pot fi specifice sau

generalizate. De exemplu, locul controlului (locus of control) este una din

expectantele generalizate identificate de Rotter. Prin învăţare, unele expectanţe

pot fi aplicate unei varietăţi de situaţii; astfel se generalizează şi apoi generează

comportamente specifice persoanei respective. Expectanţa şi valoarea de întărire

sunt independente: comportamentul poate fi prezis doar prin considerarea

simultană a lor.

Potenţialul comportamental = f (Expectanţă x Valoare de întărire)

4. Situaţia psihologică. Orice comportament apare într-un context, nu se poate

vorbi de comportament în abstract. Acest context este situaţia psihologică din

punctul de vedere al persoanei care răspunde. Valoarea de întărire şi

expectanţele privind întărirea comportamentului sunt dependente de situaţie. De

exemplu, a câştiga 20$ este mult mai probabil să exercite o valoare de întărire

asupra unei persoane care a fost de curând concediată decât asupra uneia care

tocmai şi-a primit salariul.

4.1.3.2. Teoria învăţării sociale propusa de Bandura

Albert Bandura arata ca procesele de condiţionare operantă singure sunt insuficiente

pentru a explica varietatea comportamentelor umane. Oamenii învaţă şi prin simpla

observare a ceea ce fac şi primesc în consecinţă alte persoane. Învăţarea observaţională are

deci un loc major în dezvoltarea personalităţii.

După 1970, Bandura îşi extinde teoria astfel încât să includă o varietate mai mare de

factori cognitivi. Personalitatea se dezvoltă printr-un determinism reciproc. Personalitatea,

comportamentul şi factorii situaţionali interacţionează continuu pentru a determina ceea ce

facem şi gândim.

Învăţarea observaţională este procesul prin care o persoană – observator – îşi schimbă

comportamentul ca rezultat al expunerii la un model. Elementele modelatoare provin de la

comportamentul modelului. Ele pot fi prezentate real (au o prezenţă fizică) sau simbolic

(modelul este fie o ficţiune, fie prezentat indirect sub forma unei înregistrări).

Învăţarea observaţională are 3 stadii:

1. Expunerea la influentele modelului.

2. Achiziţia se măsoară frecvent prin sarcini de reproducere / amintire. Procesul

cognitiv este un comportament închis / latent prin natura sa, dar aici este

operaţionalizat prin intermediul amintirilor/ reactualizarilor ca un comportament

deschis/ manifest.

3. Acceptanţa reprezinta gradul de disponibilitate de a imita comportamental

elementele modelatoare ale modelului ca ghid de acţiune al observatorului.

Acceptanţa este măsurată prin performarea spontană de către observator a

comportamentului modelului.

Expunere Achiziţie Acceptanţă

Imitaţie directă – observatorul

imită exact comportamentul

modelului.

Imitaţie indirectă – observatorul

imită comportamente din aceeaşi

clasă comportamentală.

Contraimitaţie directă –

observatorul nu imită

comportamentul, face exact invers.

Elementele modelatoare sunt

achiziţionate sau reamintite

Contraimitaţie indirectă –

observatorul nu adoptă exact

opusul comportamentului

modelului, ci comportamente dintr-

o clasă opusa.

Observarea unor modele reale

sau simbolice

Elementele modelatoare nu sunt

achiziţionate sau reamintite