Războiul Civil din Afganistan – Extremismul Islamic: 1979 – 2001. Partea I

Sursa foto: http://www.opinion-maker.org

O scurtă istorie a unui eveniment care a marcat timp de câteva decenii situaţia geopolitică din spaţiul Islamic: Războiul civil din Afganistan.

Războiul civil din Afganistan, acest eveniment istoric, care a marcat timp de câteva decenii instabilitatea geopolitică din Orientul Mijlociu, poate fi împărţit în cinci faze de referinţă.

Prima fază reprezintă momentul în care, la conducerea Afganistanului, prin lovitură de stat, a accedat un partid cu orientare socialistă, denumit “Partidul Popular Democrat din Afganistan” (PPDA).

La data de 27 aprilie 1978, această formaţiune politică reacţionară, care avea maximă influenţă în tărâm militar, a răsturnat regimul actual, executându-l pe preşedintele ţării, Muhammad Daoud (acesta fiind primul preşedinte afgan care, deasemenea, a ajuns la conducere printr-o lovitură de stat, răsturnând longeviva monarhie afgană).

Odată cu instalarea noului guvern şi a noii puteri politice, Muhamad Taraki (fondatorul PPDA şi şeful guvernului), a acţionat în vederea implementării unor politici cu caracter comunist, în pofida culturii islamice profund religioase, care prezenta o lungă istorie de aversiune şi rezistenţă la orice tip de control guvernamental centralizat. Rezistenţa creată împotriva noilor politici implementate, a condus la ciocniri armate şi reprimări sângeroase din partea guvernului instalat.

 Încă de la începutul operaţiunilor noului guvern PPDA, sovieticii s-au implicat atent în finanţare şi suport sub forma de echipament militar şi consilieri sovietici. Partidul PPDA, în sine, s-a divizat în facţiuni rivale, care au luptat reciproc pentru controlul guvernamental şi simultan împotriva rebelilor islamişti. Facţiunea “Khalq” un grup militant marxist, care i-a avut compozanţi pe preşedinţii ţării, Hur Muhammad Taraki şi Hafizullah Amin. Iar pe de-altă parte, facţiunea “Parcham”, care i-a avut în rândul lor, pe viitorii preşedinţi, Babrak Karmal, respectiv dr. Mohammed Hajibullah. În limba română “Parcham” semnifică “stindard”, iar “Khalq” înseamnă “poporul”.

Gherilele islamiste situate în regiunea muntoasă a Afganistanului au hărţuit în mod repetat armata afgană până la momentul în care Hafizullah Amin (care a preluat puterea statului, după ce a ordonat asasinarea lui Taraki, în octombrie 1979) a apelat la ajutorul sovietic în privinţa finanţărilor tot mai consistente. În cele din urmă, sovieticii decid invadarea Afganistanului pentru a menţine la putere regimul comunist, dar sunt nemulţumiţi de conducerea lui Amin, în condiţiile în care acesta nu reprezenta credibilitate şi capacitate de a realiza scopul şi obiectivul politic dorit de sovietici.

Prin urmare, în noaptea de 24 decembrie 1979, trupele sovietice au ocupat ţara într-un număr foarte mare, avându-l deci ca ţintă primordială pe Amin. Sovieticii au reuşit, în cele din urmă, lichidarea preşedintelui Hafizullah Amin, pentru ca mai apoi să instaleze un nou guvern marionetă condus de către un comunist afgan, Babrak Karmal.

Guvernul Karmal, având în spatele său un suport militar de cca. 110 000 de trupe sovietice, a sporit tensiunile asupra forţelor de rezistenţă islamice. Operaţiunile sovietice de contraofensivă s-au desfăşurat prin intermediul atacurilor aeriene şi pe scară largă la sol. Invazia sovietică din Afganistan a implicat un nou conflict în tărâmul totemic internaţional al Războiului Rece. În aceste condiţii, SUA, Marea Britanie, Pakistan, Arabia Saudită, China şi alte ţări, au furnizat echipament militar insurgenţilor afgani cunoscuţi sub noua denumire de “Mujahedini” (războinici sfinţi). Aceste trupe de rezistenţă au continuat să ţină piept atât sovieticilor, cât şi regimului comunist condus de Karmal.

 Printre armele cu potenţial furnizate de SUA mujahedinilor au fost lansatoarele de rachete portabile, arme folosite ca să contrabalanseze eficacitatea atacului aerian cu elicoptere sovietice. Invazia sovietică, alături de

mişcările revoluţionare iraniene, au provocat un răspuns vertiginos şi dur din partea întregii lumi islamice, care a fost direcţionat rezistenţei împotriva comuniăţilor.

 În aceste condiţii, Republica Islamică Iran şi multe alte naţiuni şi grupuri musulmane au venit în ajutorul mujahedinilor din Afganistan . Acest ajutor consistă în voluntari islamişti trimişi de către milionarul saudit Osama bin-Laden. Bin-Laden, alături de alţi voluntari arabi , ajunge să fie considerat un “arab-afgan”. Aceştia vor juca, mai târziu, un rol crucial atât în războiul Islamic de gherilă din Algeria, Egipt, Bosnia, Tadjikistan, Cecenia, cât şi în atacuri asupra unor ţinte americane şi occidentale.

În anul 1988, prin glisarea războiului şi modificările politicii interne ale Uniunii Sovietice, Moscova este determinată să ia parte la Acordurile de la Geneva (1988), fapt care va conduce, ulterior, la retragerea defintivă a efectivelor sovietice din teritoriul Afganistanului, în februarie 1989.  În tot acest timp, aproape 5 milioane de afgani au fugit în ţările vecine (Pakistan şi Iran), trăind acolo în calitate de refugiaţi.

Pentru ruşi, războiul din Afganistan a luat sfârşit, dar nu şi pentru afgani, care vor continua războiul civil. Din acest moment, conflictul afgan intră în faza a doua, în care grupurile rebele, care nu au format un real front de coeziune împotriva comuniştilor, vor continua războiul împotriva guvernului marxist de la Kabul.

În 1986, Karmal este înlocuit de la conducerea ţării de către dr. Mahommed Hajibullah (fost şef al poliţiei secrete afgane). Prin finanţările materiale, care au continuat din partea Moscovei, Hajibullah a reuşit să ţină piept mujahedinilor până în data de 15 aprilie 1992, moment în care Kabul-ul cade pradă ofensivei rebele. După înfrângerea Kabul-ului, Hajibullah se refugiază într-un centru al ONU din capitală, până când talibanii vor reuşi capturarea acestuia, executându-l pe data de 27 septembrie 1996.

Odată cu căderea Kabul-ului la atacul mujahedin şi odată cu sfârşitul guvernului comunist al PPDA, războiul intră în a treia fază a desfăşurării propriu-zise.

Războiul Civil din Afganistan–Extremismul Islamic: 1979–2001. Partea a II–a

O scurtă istorie a unui eveniment care a marcat timp de câteva decenii situaţia geopolitică din spaţiul Islamic: Războiul civil din Afganistan.

A treia fază constituie momentul în care dispare duşmanul comun (sovieticii), grupurile rebele se angajează într-o rivalitate pentru conducerea Afganistanului. Chiar dacă diferitele facţiuni rebele s-au unit în scopul lor de excludere efectivă a sovieticilor şi a regimului comunist din Kabul, aceştia au fost destul de diferiţi unul faţă de altul.

Grupurile reprezentau regiuni geografice distincte ale ţării, în timp ce altele reprezentau, tot distinctiv, religii şi etnii. Cele patru grupări etnice principale din Afganistan sunt următoarele: Paştunii, din sud şi vest, Tadjiciişi Uzbecii, care au dominat nordul şi estul. De asemenea, minoritatea Hazari este reprezentantă, în mare parte, a şiitilor musulmani ai ţării. Paştunii, uzbecii şi tadjicii sunt în mare parte musulmani suniţi. Talibanii au început să se dezvolte în zona Paştun din Kandahar, în timp ce forţele lui Rabanni şi Massoud sunt tadjice. Dostum este din regiunea uzbecă, mai precis din împrejurimile oraşului Mazar-I Şharif. În aceste condiţii, în 1992 mai multe grupuri rebele au format o coaliţie de guvernare denumită “Consiliul Islamic al Mujahedinilor”, iar ca preşedinte interimar pe un an de zile, a fost numit Rabanni. Mandatul de preşedinte interimar al Afganistanului, intră în funcţiune în 1992.

Rabanni a deţinut şefia biroului de conducere a statului până în momentul în care talibanii pun stăpânire pe capitala Kabul, în 1996. Acest “Consiliu”, aflat la putere în Afganistan, a exclus formaţiunile politice ale minorităţilor religioase islamice, cunoscuţi ca şi “Şiiţi”. De asemenea, au interzis grupările

armate Hizb-I Islami, care au fost conduse de Gulbuddin Hekmatyar. Această grupare militară Hizb-I Islami, în timpul războiului cu sovieticii, a fost unul din facţiunile sprijinite permanent de Pakistan şi a primit, de asemenea, importante finanţări cu armament din SUA.

Cariera/experienţa de gherilă a lui Hekmatyar a început chiar înainte de lovitura de stat din 1978. Grupul rebel al acestuia a desfăşurat ample operaţiuni de atac împotriva regimului condus de preşedintele Daoud. Totodată, Hekmatyar a refuzat categoric excluderea sa din sfera noului guvern, astfel încât a bombardat sporadic Kabulul, timp de trei ani. Luna ianuarie din 1994 îl găseşte pe liderul Hekmatyar formând o alianţă politico-militară cu generalul Abdur Rashid Dostum, alianţă care viza atât răsturnarea imediată a preşedintelui Burhanud din Rabanni, care a condus facţiunea Jamiat-E Islami în războiul cu sovieticii, cât şi a ministrului său de apărare, Ahmad Shah Massoud.

Dostum şi-a început cariera politică din poziţia unui “dictator-militar” aflat la comanda unei miliţii uzbece, numită “Jumbish”, situată în nordul Afganistanului, din timpul ocupaţiei sovietice. În 1985, acesta şi-a unit forţele cu Hajibullah, iar până în 1992, revine în rândurile luptătorilor mujahedini.

În ciocnirile ce au urmat la scurt timp, 25 000 de civili şi-au pierdut viaţa în Kabul. O treime din oraş a fost devastată şi vandalizată. În aceste condiţii, forţele combatante ale lui Hekmatyar sunt forţate să se retragă din regiunea Kabul, în anul 1995. În timp ce trupele lui Hekmatyar au atacat oraşul din afară, alte facţiuni, de asemenea, se luptă între ele. Două grupuri, Hizb-I Wahdat şi formaţiunea mujahedină Ittihad-I Islami sunt implicate în luptele urbane din Kabul, în urma cărora vor rezulta mii de victime şi dispariţii.

În intervalul 1994-1995, diversele armate şi miliţia din fosta coaliţie mujahedină s-au luptat între ele pe teritoriul întregii ţări, arogându-şi controlul absolut asupra zonelor ocupate, printr-o dictatură militară-regională. Prin urmare, Afganistanul nu mai dispune, în acest moment, de un guvern central.

În această atmosferă de beligerantă şi haos, unii dintre foştii mujahedini şi-au găsit un lider promiţător în Mullah-ul Mahommed Omar. Mullah-ul este un lider religios Islamic. Omar, un fost luptător mujahedin, care s-a întors în satul său natal după căderea regimului comunist al PPDA, membru al grupului Paştun, ajunge în postura în care va conduce o nouă mişcare armată,

cea a Talibanilor. Noţiunea de “Taliban”, tradus în limba română, semnifică “student”. În mare parte, recruţii noului grup paramilitar erau studenţi apartenenţi ai religiei islamice. Prin urmare, s-au alăturat acestei noi mişcări şi foştii lideri fundamentalişti ai mujahedinilor-paştuni.

Conform noilor legi şi ordini impuse de noua mişcare talibană, femeile nu aveau dreptul de a munci altundeva decât acasă, iar bărbaţii, într-o formulă imperioasă, trebuiau să poarte barbă lungă şi sa participe în mod regulat la serviciile religioase. Măsurile şi politicile proliferate de talibani se aplecau spre versiunea extremistă a legii islamice. Televiziunea este interzisă, iar minorităţilor religioase, precum hinduşii, li se impune un anume tip de îmbrăcăminte, pentru identificare. De asemenea, în 2001, Talibanii au ordonat distrugerea totală a tuturor idolilor şi statuilor de cult non-islamice, aflate în zona lor de control. Mai apoi, aceştia au atras prezenţa şi suportul lui Osama bin-Laden alături de organizaţia sa, pe scena publică şi politică a Afganistanului.

În 1994, gruparea talibană a atacat liderii militari-locali, astfel reuşind treptat să îşi consolideze o reputaţie în privinţa ordinii şi a succesului militar. În scurt timp, Pakistanul a început să le ofere sprijin parţial, ca mijloc de stabilire a unui guvern solid şi prietenos în Kabul. Lupta continuă dintre fostele armate mujahedine fragmentate au generat atât valuri de refugiaţi în regiunile de frontieră din Pakistan, cât şi interferenţe cu comerţul pakistanez din regiune.

Spre sfârşitul anului 1994, talibanii au preluat controlul în regiunea Kandahar-ului, dobândind o amplă sursă de armament modern, inclusiv avioane de luptă, tancuri şi elicoptere. În ianuarie 1995, talibanii se îndreaptă spre Kabul, astfel creându-se o tensiune majoră în rândul trupelor lui Hekmatyar şi Massoud, aflate în interiorul capitalei. Din acest moment, până la înfrângerea efectivă a Kabul-ului, talibanii au luptat atât împotriva miliţiilor, cât şi împotriva unor lideri militari deosebit de puternici, în cele din urma reuşind să-i învingă pe toţi.

Actualmente putem spune că am trecut în faza a patra din cursul războiului civil afgan. Prin urmare, cei doi lideri, Rabanni şi Massoud, s-au retras în partea de Nord a ţării cu intenţia de a continua contra-ofensiva împotriva forţelor talibane.

Războiul Civil din Afganistan – Partea a-III-a

În urma înfrângerilor suferite în 1999, în Kabul, forţele lui Massoud au stagnat în raza de artilerie a capitalei, pe care au atacat-o în mod regulat. După retragerea generală din Kabul, Massoud a primit finanţare şi suport atât din partea ruşilor (acum ne-comunişti), cât şi din partea Iranului, ambele ţări temându-se de forţa talibană care prevala în vizorul spaţiului internaţional.

Rusia, la rândul ei, a luptat împotriva rebelilor musulmani din propria sa regiune, Cecenia, cât şi în numele guvernului din Tadjikistan. Moscova trata cu reţinere pe talibani, în condiţiile în care aceştia reprezentau o sursă de sprijin şi ajutor pentru insurgenţii musulmani situaţi în regiunea cecenă. Iranul, dominat de siiţi fundamentalişti islamici, se afla în contradicţie cu suniţii musulmani ai talibanilor, în privinţa tratamentului ostil aplicat minorităţii şiite afgane, Hazaris.

În timpul războiului sângeros din Kabul, de-a lungul anilor, generalul Dostum şi-a reţinut comandamentul şi bazele militare, în regiunea nordică a Afganistanului, în cele cinci provincii. În 1997, talibanii au acţionat la ofensiva majoră împotriva lui.

La data de 19 mai 1997, unul dintre adjuncţii lui Dostum, generalul Abdul Malik Pahlawan (cunoscut “Malik”), a format o alianţă militară secretă cu talibanii, astfel încât au tăbărât peste oraşul Mazar-I Sharif. Din acest moment al conflictului, Pakistan, Arabia Saudită şi Emiratele Arabe, recunosc guvernul Taliban, ca fiind singurul guvern legitim din Afganistan. Mulţi analişti de politică externă considerau că, în general, numeroasele victorii militare ale talibanilor sunt atribuite, direct, anumitor intervenţii armate ale Pakistanului.

În urma acaparării oraşului Mazar-I Sharif, talibanii au supus la ostilităţi minorităţile şiite din zonă (pentru că aceştia nu îndeplineau standardele religioase impuse de talibani). De asemenea, chiar şi “flirtul” lui Malik cu talibanii, a luat sfârşit. Rezultatul acestor ostilităţi a fost: executarea în masă a peste 3000 de soldaţi hazaris, alături de Malik.

Prin urmare, în august 1998, talibanii recuceresc oraşul Mazar-I Sharif, masacrând şi de-această dată, cel puţin 2000 de hazaris. De asemenea, mai mulţi cetăţeni iranieni, inclusiv corpul diplomatic, sunt ucişi de raidurile criminale talibane. Aceste fapte au fost tratate ca un potenţial declanşator de război între Iran şi talibani.

 Prin această criză sporită, Iranul comasează aproape 250 000 de trupe, la graniţa cu Afganistanul. De-a lungul anilor de ascensiune politică a talibanilor, Iranul a sprijinit şi furnizat armament şi pregătire militară “Frontului Unit/ Alianţei de Nord” care încă lupta pe teritoriul afgan, împotriva talibanilor. “Alianţa de Nord” include forţele uzbece ale generalului Dostum, cele tadjice ale preşedintelui Rabanni şi cele şiite hazaris, conduse de Haji Mohammed Mohaqiq.

În 1998, în urma atentatelor teroriste cu explozibil a ambasadelor americane din Africa, SUA lansează un atac puternic cu rachete de crozieră, asupra taberelor de antrenament care aparţineau organizaţiei lui Bin-Laden, (Al-Qaida) din Afganistan.

 În decursul toamnei din 2001, talibanii au continuat opresiunile asupra “Alianţei de Nord” cu ajutorul oferit de Bin-Laden şi forţele sale arabe. În data de 9 septembrie 2001, liderul “Alianţei de Nord”, Ahmad Shah Massoud, este rănit mortal într-o tentativă de asasinat, efectuat de către doi indivizi arabi, pretinşi jurnalişti.

Acest atac este considerat de către cei mai mulţi analişti, a fi “munca” lui Bin-Laden, ca şi potenţial preludiu la deturnările companiilor aeriene şi actelor teroriste din SUA, din data de 11 septembrie 2001. “Alianţa de Nord” a răspuns la uciderea liderului Massoud, cu un atac aerian asupra Kabulului, în noaptea istorică de 11 septembrie.

A cincea fază a războiului civil afgan, se deschide în data de 7 octombrie 2001. Din acest moment, forţele talibane “şi-au pus lumea întreaga în cap” la propriu. SUA alături de Aliaţii săi, pedepsesc crunt actele teroriste, printr-o serie de: bombardamente aeriene, atacuri cu rachete şi misiuni ale forţelor

speciale de commando. Prin urmare, Alianţa de Nord” afgană cooperează cu Aliaţii, prin combinarea atacurilor. (“Aliaţii” cu atacul aerian, iar “Alianţa de Nord” cu atacuri la sol.)

În consecinţă, acest teatru de operaţiuni combinate între Aliaţi şi afgani conduce la căderea Kabul-ului în 13 noiembrie 2001. Trupele talibane se retrag în cea mai mare parte din regiunea de Nord a ţării.

Până în 25 noiembrie 2001, ultimul bastion militar al talibanilor din Al-Qaida, situat în Konduz, este înfrânt de ofensiva “Alianţei de Nord”. Forţele speciale americane şi britanice, în număr de câteva sute, sunt detaşate pe teritoriul Afganistanului, în cooperare directă cu Alianţa afgană. Aceste operaţiuni în cooperare, vizează, raiduri, ambuscade şi misiuni de recunoaştere, pentru a distruge în totalitate orice potenţial contra-atac, taliban sau Al-Qaida.

După înlăturarea talibanilor din cele mai multe regiuni populate ale Afganistanului, forţele Aliate, practic, au relaxat şi destins situaţia din politica internă afgană. Aceştia, de asemenea, au susţinut instalarea unui nou guvern, în ideea în care pericolul Taliban a fost înlăturat efectiv. Cu toate acestea, până în 2006, talibanii au acţionat în privinţa unei reveniri majore, până la punctul în care, în 2009, guvernul este din nou ameninţat.

În aceste condiţii, atât SUA, cât şi Aliaţii consideră că Afganistanul pare a fi adevăratul epicentru-internaţional, de război împotriva terorii, mai degrabă decât cel din Irak.

 

Consecinţele Războiului Civil

Radicalizarea mişcărilor de rezistenţă islamică din întreaga lume.

Expansiunea reţelei teroriste a lui Osama bin-Laden şi războiul orientat împotriva SUA.

Retragerea militară a sovieticilor din spaţiul afgan, urmat de criza politică care a cauzat, în cele din urmă, disoluţia Uniunii Sovietice şi prăbusirea comunismului.

Instabilitate generalizată în teritoriul afgan, odată cu continuarea războiului. De asemenea, putem considera că talibanii ar fi putut susţine rebelii islamişti

din Tadjikistan şi alte regiuni ale fostei Uniuni Sovietice. (Republicile din Asia Centrală)

În decursul războiului civil din Afganistan, aproximativ 2 milioane de afgani au pierit şi multe alte milioane, chiar şi în prezent, trăiesc fără adăpost sau ca refugiaţi în ţările vecine.

(http://geopolitics.ro/razboiul-civil-din-afganistan-extremismul-islamic-1979-2001-partea-i/)

Războiul din Afganistan, pe care sovieticii îl purtau încă din 1979 , s-a dovedit a fi unul dintre cele mai costisitoare şi a durat mai mult decăt ultimile trei guvernări dinaintea lui Gorbaciov. În mod surprinzător el susţinea schimbări progresive care erau necesare pentru ieşirea din impas, în Afganistan, sub dictatura brutală marxistă care a preluat puterea la începutul anilor `70. În menţinerea tratatului sovieto-afgan, liderii afgani au cerut ajutor Uniunii Sovietice.Vorbind de regimul tiranic din Afganistan, Gorbaciov a insistat să-i fie permis să decidă ce elememte să ia, ce guvern să aibă, si ce program de dezvoltare să implementeze. Astfel se justifica prezenţa armatei în Afganistan: „ Armata roşie rezista puterilor imperialiste care stăteau în calea fericirii guvernului comunist“ . Deşi Afganistanul a fost o monarhie din 1953, în anii `70 ei au beneficiat de sprijinul URSS pentru construirea unui partid marxist unit. În aprilie 1978, partidul avea suficientă putere să satisfacă Moscova care, la rândul ei, la detronat pe monarhul Daud .Noul regim instaurat era unul oribil, tortura era o practică zilnică. În martie 1979, în satul Kerala, 1700 de adulţi şi copii incluzând întreaga populaţie de sex masculin au fost înpuşcaţi şi chinuiţi în Piaţa Satului. Morţii sau cei pe

patul de moarte erau luaţi cu buldozerul. De-a lungul ţării erau mii de poveşti de teroare ca acesta ce a intrat în conştiinţa afganilor.În fazele incipiente ale conducerii comuniste, rebelii mujahedinii au format mişcarea de rezistenţă predominantă împotriva noului regim marxist.Pe data de 25 decembrie 1979, URSS a invadat şi a instalat un nou guvern condus de Babrak Karmal , un fost prim-ministru al Afganistanului, care a trăit în exil. Odată instalat Guvernul marionetă, Kremlinul a lansat un război total înpotriva întregii populaţii a ţării, încălcând o mulţime de convenţii naţionale, ajungându-se să se folosească arme chimice în 1986.În încercarea lor de a câştiga inimile şi minţile oamenilor, pe lângă armele chimice folosite, regimul marxist afgan s-a îndreptat împotriva credincioşilor religioşi nepermiţându-le să fie influenţaţi de puternica cultură musulmană. În aceste condiţii, regimul comunist a încercat să combată cultura, Coranul a fost ars, s-au interzis cultele şi practicile religioase. Imamii şi alţi lideri religioşi au fost arestaţi şi împuşcaţi.Pe 6 ianuarie 1979, 130 de oameni ai clanului Moaddedi şi un grup şiit conduător au fost masacraţi. Scopul regimului cominist era numai de a transforma natura umană.Pentru ca acest lucru să fie posibil, conducătorul rival al sistemului, credinţa islamică trebuia eliminată. Reagan era nemulţumit căt de malefici erau comuniştii unde preluau puterea, Afganistanul nu era o excepţie de la această regulă.În ansamblu, războiul sovietic a distrus ţara, până la 5-6 milioane de afganistani au fugit în Pakistan şi India unde au trăit două decenii. În această perioadă s-au născut în afara graniţelor peste un milion de copii, care nu şi-au văzut pământul natal.Observatorii estimau că 1-2 milioane de afgani au murit în războiul cu sovieticii, dintre care 90% erau civili. Chiar şi după retragerea trupelor din ţară, ei au rămas traumatizaţi de cele 5-10 milioane de mine îngropate.Chiar de la preluarea puterii, Ronald Reagan a fost preocupat de rezolvarea războiului din Afganistan, având o echipă de informatori care îi relatau despre evenimentele petrecute acolo. Acesta i-a denunţat pe sovietici şi intenţia lor, îndemnându-i pe afgani să opună rezistenţă.Afganistanul ajunsese subiectul unor condiţii intolerabile, al devastării, al suferinţei şi al unui război total. Reagan afirma că nicăieri în lume drepturile omului nu erau încălcate ca în Afganistan , iar ca rezultat al acestei agresiunii 3 milioane de oameni au luat calea exilului.El spera să ofere mai mult decât suport vocal, prin furnizarea de arme care se facea nu numai din teritoriul Statelor Unite dar şi din Arabia Saudită, China sau Pakistan.

Reagan era atât de îngrijorat încât la summit-ul de la Geneva i-a comunicat lui Gorbaciov că problema din Afganistan rămâne un obstacol în îmbunătăţirea relaţiilor dintre cele două state. Totodată, i-a acuzat pe sovietici pentru abuzul asupra drepturilor omului şi, mai ales, pentru practica aleasă de ei de a arunca jucării din avion, care conţineau bombe capcană şi erau adunate de copii afgani. Planurile pentru continuarea războiului au mers mai departe. A fost adus, din Germania de Est, generalul Mihai Zaitsev , care plănuia să folosească o treime din forţele speciale cunoscute ca „spetznaz“ în Afganistan. Gorbaciov i-a dat timp un an sau doi pentru rezolvarea conflictului.Ca urmare a întâlnirilor dintre Reagan şi Gorbaciov, în care s-a discutat mult problema dezarmării şi semnării a mai multor tratate, s-a decis retragerea trupelor din ţară în anul 1989 când va apărea disensiuni în cadrul Uniunii Sovietice. (http://resurseislamice.wordpress.com/2010/01/06/urss-si-razboiul-din-afganistan/)