NATO ŞI INTERVENŢIA ÎN AFGANISTAN

Miron Ancuţa RISE, An I

1

Grupa 2.

Afganistanul - o lupta pentru prezent conditionata de trecut

A fganistanul se afla astazi intr-un moment de rascruce. Eforturile comunitatii internationale de stabilizare si reconstructie a unei societati desfigurate de decenii de conflict au aspectul unei misiuni aproape imposibile. Desi in ultimii 7 ani progresul facut este evident, totusi tarele trecutului ameninta prezentul si viitorul Afganistanului. Absenta unui stat si a unor institutii autentice, inexistenta unei economii functionale, primitivismul infrastructurii, revenirea talibanilor - toate acestea ameninta efortul comunitatii internationale de a transforma pentru prima data Afganistanul intr-o poveste de succes.

 

Afganistanul se învecineaza cu Pakistanul, Iranul, Turkmenistanul, Kazahstanul si Tadjikistanul. Cu Pakistanul, aflat pana la 1947 sub dominatie britanica, a avut neîntelegeri înca de la sfârsitul secolului XIX, pentru linia Durand, care separa etnia pastunilor, aflati de o parte si de alta a granitei afgano-pakistaneze. A avut relatii tensionate si cu ceilalti vecini, din cauza valurilor de refugiati care au trecut granita de teama conflictelor mereu prezente în Afganistan sau a exportului de terorism practicat de Al-Qaeda. Are o populatie multietnica formata din pastuni, tadjici, uzbeci si hazari, între care au existat întotdeauna tensiuni. Cele 31 de milioane de locuitori sunt în majoritate musulmani. Grupul pastunilor a dominat pe întregul parcurs al istoriei celelalte etnii.

 

Regii afganilor

 

Istoria Afganistanului este dominata de conflicte. Statul a aparut in secolul al XVIII-lea, cand Ahmad Shah Durrani, primul rege al afganilor, a reusit sa unifice teritoriul afgan de astazi. Imperiul Britanic si cel Rus si-au disputat in secolul urmator teritoriul Afganistanului, care devenise o importanta miza strategica in "Marele Joc". Cu Imperiul Britanic, Afganistanul a purtat trei razboaie, ultimul la mijlocul secolului XIX, in urma carora a iesit invingator. Dupa incheierea razboiului cu britanicii, singurele conflicte cunoscute de poporul afgan au fost cele interne. Un rege il detrona pe altul, schimbarea conducatorului era o obisnuinta. Cu exceptia lui Zahir Shah (1933-1973), niciunul dintre regi nu a adus schimbari semnificative pentru afgani. Regele Zahir a reusit sa puna capat temporar

2

conflictelor interetnice, a promulgat o Constitutie care oferea pentru prima data drepturi politice femeilor afgane si stabilea un corp legislativ.

 

Comunismul made in Afganistan

 

Ideologia marxista si politica URSS de internationalizare a revolutiei socialiste ajunsesera in Afganistan inca din 1923. Moscova a gasit printre afgani personajele de care avea nevoie pentru a mobiliza o miscare comunista. In 1970 au reinceput conflictele dintre diversele factiuni politice, care ii opuneau acum pe comunisti miscarilor islamice. Peste 3 ani, regele Zahir a fost detronat de varul sau, Mohammad Daoud, care a impus o dictatura militara. Daoud nu a rezistat la putere, Afganistanul a revenit la practica schimbarii unui numar mare de lideri intr-un timp foarte scurt. Pe parcursul unui singur an, 1979, Afganistanul a fost condus de Mohammad Taraki, Hafizullah Amin si Barak Karmal. Ultimul a rezistat in fruntea Afganistanului pentru ca era sustinut de sovietici. Anul 1979 a inlocuit conflictele dintre diversele factiuni politice cu un razboi impotriva URSS, care a invadat teritoriul afgan in decembrie pentru a sustine guvernul comunist al lui Karmal. Afganistanul a intrat din nou in jocul marilor puteri. Marele Joc era inlocuit de Razboiul Rece, iar Afganistanul era campul de batalie al URSS si SUA.

 Casa Alba se temea, la fel ca si in cazul Vietnamului, de raspandirea comunismului in lume. Primele masuri adoptate de administratia Jimmy Carter au fost pasnice, un boicot al Jocurilor Olimpice de la Moscova, anularea unor acorduri comerciale incheiate cu Brejnev. În 1980, SUA hotarasc sa intervina in teatrul de operatiuni. Americanii au participat la razboi prin intermediul rezistentei afgane. Zbigniev Brzezinski, consilierul pe probleme de securitate nationala, a fost trimis sa negocieze cu Pakistanul pentru a livra arme opozitiei afgane. Asa a inceput cooperarea dintre mujahedini ("Soldatii lui Dumnezeu") si americani. CIA trimitea arme catre serviciile secrete din Pakistan care ii aprovizionau pe mujahedini. Tabara celor care i-au sustinut pe mujahedini s-a largit si a inclus Marea Britanie, Arabia Saudita, Egiptul. Pe parcursul anilor ‘80, gradul de implicare a celor doua superputeri a crescut. SUA au furnizat mii de tone de armament muhajedinilor. URSS a trimis in Afganistan peste 100.000 de soldati.

Spre sfarsitul anilor ‘80, razboiul din Afganistan atarna ca o piatra de moara de gatul economiei falimentare a gigantului comunist. In 1985, tovarasii de la Moscova au ales un nou conducator, pe Mihail Gorbaciov. Schimbarea puterii politice a adus modificarea politicii fata de Afganistan. Prima schimbare a fost inlocuirea lui Karmal cu Mohammed Najibullah, fost sef al serviciilor secrete afgane, cunoscut pentru cruzimea sa.

 Un an mai târziu, Mihail Gorbaciov a pus, pentru prima data, problema retragerii din Afganistan. În 1988, erau semnate Acordurile de la Geneva, care incheiau

3

"aventura sovietica" in Afganistan. Data de 15 februarie 1989 era termenul limita pentru retragerea sovieticilor. Ultimele detasamente si consilieri rusi au parasit Afganistanul in 1992. Au lasat in urma un guvern slab, condus de Najibullah. Retragerea sovieticilor nu a pus capat conflictelor din Afganistan, diversele factiuni etnice au inceput confruntarea pentru a prelua puterea politica.

 Najibullah a fost înlaturat si puterea a revenit mujahedinilor, care l-au desemnat lider pe Rabbani, acesta reusind sa puna capat conflictelor interetnice. S-a ajuns la razboi civil. O parte a mujahedinilor a format miscarea talibanilor. Pregatiti în seminariile islamice, medrese din Pakistan, talibanii au devenit principalul adversar al guvernului Rabbani.

 

Guvernarea obscura a talibanilor

 

 In 1996, talibanii au reusit sa preia puterea la Kabul. Afganii i-au sustinut atunci cand s-au instalat la conducere. Ei propuneau revenirea la traditia islamica a majoritatii care fusese negata de regimul comunist ateu. Au avut si sustinerea comunitatii internationale. Liderul suprem impus de talibani era mullahul Muhammad Omar, simbol al Jihadului islamic pentru ca îsi pierduse un ochi în razboiul împotriva sovieticilor. El a devenit "sef al statului" si "comandant al celor credinciosi". Nu era cunoscut de populatie pentru ca iesea rar în public. Talibanii au pus capat razboiului civil. In scurt timp, populatia a ajuns sa se teama de noii conducatori, de practicile violente ale acestora. Afganistanul a ajuns un loc al extremismului islamic, al puritanismului religios, cei care nu se supuneau regulilor impuse de talibani erau aspru pedepsiti. Ministerul pentru Promovarea Virtutii si Suprimarea Viciului era principalul organ al guvernului, care îi pedepsea pe cei care ascultau muzica, dansau, jucau fotbal sau se uitau la televizor. Regulile absurde ale talibanilor au lovit în special femeile. Erau obligate sa poarte burqa, un vesmânt care le acoperea fata, nu puteau iesi din casa daca nu erau însotite de un barbat, nu puteau profesa decât în sistemul de sanatate. Si, poate cel mai grav lucru, fetelor le era interzisa educatia. Cele care aveau curajul sa încalce regulile talibanilor erau împuscate. Regimul de la Kabul a organizat mai multe executii publice pentru femeile acuzate de adulter. Masurile aspre ale talibanilor s-au îndreptat si împotriva celor de alta religie, guvernul de la Kabul intentionand sa le impuna acestora purtarea unor etichete, pentru a fi recunoscuti drept nemusulmani. Singurul lucru bun pe care l-au facut talibanii pentru Afganistan a fost impunerea unor masuri pentru reducerea traficului de narcotice, deoarece consumul de stupefiante sau comercializarea acestora era necorespunzatoare practicilor islamice fundamentaliste.

 În scurt timp, talibanii au fost contestati, iar faptul ca nu au reusit sa-si impuna controlul pe tot cuprinsul Afganistanului a fost un atu pentru opozitia creata prin

4

Alianta Nordului, care grupa tadjici, uzbeci, hazari, pastuni. Talibanii au incercat permanent sa distruga opozitia.

 Încalcarea drepturilor omului a atras criticile comunitatii internationale, care a formulat, prin intermediul Consiliului de Securitate al ONU, mai multe rezolutii la adresa Afganistanului. Cea mai dura reactie au avut-o SUA, care aveau ceva în plus de reprosat guvernului taliban: gazduirea pe teritoriul afgan a lui Osama Bin Laden si a taberelor de antrenament ale Al-Qaeda. Administratiile Clinton si Bush au solicitat în repetate rânduri extradarea celor vinovati de atacurile de la ambasadele SUA din Kenya si Tanzania, din 1998. Regimul de la Kabul era recunoscut de numai trei state: Pakistan, Arabia Saudita si Emiratele Arabe Unite.

 

Afganistanul pe calea democratizarii

 

 La 11 septembrie 2001, Al-Qaeda a organizat atentatele împotriva SUA. Afganistanul a fost plasat alaturi de alte state care sustineau terorismul în "Axa Raului". Washington-ul a cerut înca o data talibanilor extradarea lui Bin Laden. Acestia au refuzat, iar la 22 septembrie 2001, SUA si coalitia antiterorista din jurul lor au atacat regimul Taliban si taberele Al-Qaeda. În mai putin de o luna guvernul taliban a fost înlaturat. Talibanii au lasat în urma un stat si o populatie care, dupa spusele lui Jaap de Hoop Scheffer, secretarul general al NATO, se aflau în Evul Mediu.

 SUA si o parte aliatilor si-au luat angajamentul de a reconstrui statul afgan dupa modelul democratic. Aliatii locali ai occidentalilor au fost factiunile din Alianta Nordului. Din rândurile acesteia provenea Hamid Karzai, apropiat al SUA, desemnat de Loja Jirga (adunarea traditionala din Afganistan), sef al statului în 2002. Karzai a devenit liderul unei administratii interimare negociata în 2001 la Bonn, unde s-a decis formarea unui Cabinet si adoptarea unei Constitutii. Administratia interimara a functionat pâna la organizarea alegerilor din 2004. Era pentru a doua oara când se organizau alegeri libere în Afganistan (primele au fost în 1969). Karzai a câstigat primul tur al alegerilor prezidentiale cu 55,4% din voturi. Alegerile legislative au fost organizate în septembrie 2005. Astfel, a aparut un parlament bicameral cu o configuratie stranie în care nu sunt reprezentate partidele politice, ci grupuri de aliati cu aceleasi interese.

 

5

Afganistanul astazi

 

 La aproape 7 ani de la inlaturarea regimului taliban, Afganistanul se prezinta ca o fotografie neclara, in care zone, insule de lumina incearca sa supravietuiasca intr-o mare cenusie. Afganistanul anului 2008 arata un optimism moderat. Politic si institutional, progresul este evident: avem o Constitutie care codifica pentru prima data un stat supus legii (ianuarie 2004); avem un presedinte ales democratic (octombrie 2004), a carui putere este contrabalansata de prerogativele Parlamentului National (decembrie 2005); avem un proces electoral care consacra dreptul de vot al femeilor. Sute de scoli si clinici medicale au fost deschise cu ajutorul comunitatii internationale, pentru a raspunde nevoilor imediate ale populatiei civile. Peste 5 milioane de copii afgani, dintre care 2 milioane de fete, au acces la educatie. Economia nationala inregistreaza o rata de crestere anuala de 8%, iar pana in prezent comunitatea internationala a pompat peste 24 de miliarde de dolari in reconstructia Afganistanului. Toate acestea intr-o tara in care provocarile sunt incomparabil mai mari decat cele pe care Vestul le intampina in Irak, in termeni de infrastructura economica, capital uman, potential industrial. Afganistanul este un stat cu o suprafata cu 40% mai mare decat a Irakului, cu o populatie covarsitor rurala si dependenta 80% de agricultura. Rata de alfabetizare este de 36%, iar infrastructura rutiera este in cel mai bun caz primitiva si in general nonexistenta. Apa potabila si furnizarea de electricitate sunt si astazi probleme critice. Inclusiv in capitala, aceste servicii minimale stau sub semnul sporadicului.

Daca in Irak provocarea este aceea de a restaura, de a reactiva o infrastructura economica si un standard de bunastare dislocate de razboi, in Afganistan miza consta pur si simplu in a inventa ceva ce nu a existat inainte. Afganistanul este in mod fundamental nu un proiect de reconstructie, ci de constructie de la zero a unor capacitati elementare care sa permita unui stat sa functioneze. Afganistanul este un proiect de inginerie, de mecanica graduala a statului. Problema centrala pe care comunitatea internationala o intampina in aceasta tara este aceea ca Afganistanul anului 2008 ramane un stat slab, fragil institutional, incapabil sa furnizeze cetatenilor sai servicii si bunuri publice primare. Este un stat care nu detine atribute institutionale suficient consolidate pentru a raspunde unor nevoi primare precum securitatea si ordinea publica si, totodata, un stat incapabil sa extinda domnia legii la nivelul intregului teritoriu. Riscul este acela al acumularii unui deficit de legitimitate in raport cu cetatenii sai.

 

6

Lectii de state-building

 

 Intrebarea este de ce ne aflam astazi in aceasta postura? Un motiv ar fi acela ca intre 2001-2006, prioritatile Occidentului au fost doua: pe de o parte, amenajarea constitutionala a statului si, pe de alta parte, operatiunile de contrainsurgenta, de eliminare si haituire a elementelor talibane si Al-Qaeda. Reconstructia si stabilizarea propriu-zisa a societatii afgane era perceputa ca un obiectiv secund. In acest fel, constructia statului a neglijat de fapt primul si cel mai important aliat al sau: cetateanul. E drept ca, in tot acest timp, acesta a primit ceva ce nu a mai avut niciodata: democratie politica, drepturi, toate acele atribute esentiale unei existente publice autentice. Insa toate acestea sunt produse exterioare, de vitrina, secundare in raport cu nevoile imediate din lumea reala: securitate, electricitate, apa potabila. Cu alte cuvinte, accentul ar fi trebuit sa cada in primul rand pe acele institutii capabile sa fidelizeze cetateanul prin furnizarea unor servicii vitale. Mai mult, este in mod fundamental gresit sa incerci in acest mod sa fidelizezi o populatie careia notiunea de "stat" ii este straina, necunoscuta. Afganistanul profund ramane o societate tribala, in care loialitatea are o puternica incarcatura locala, cel mult regionala, dar foarte vag nationala. Tribul si comunitatea locala raman cele mai relevante centre de autoritate.

Intre 2002-2004, comunitatea internationala si in special Statele Unite au facut eforturi minime pentru a ajuta guvernul central in a-si proiecta sfera serviciilor publice la populatia din afara Kabulului. Si asta din cauza aversiunii pe care Pentagonul condus de Donald Rumsfeld (secretarul apararii din SUA)  o dezvolta fata de asa-numitele operatiuni de nation-building desfasurate in anii ‘90 de catre administratia Clinton. Pentagonul dorea sa evite angajamente de magnitudinea celor asumate in anii ‘90, in fosta Iugoslavie, care au blocat armata americana in ample proiecte de stabilizare a unor state, care si la o distanta de un deceniu au ramas niste societati asistate, cu o securitate fragila si dependenta de prezenta occidentala. Ca raspuns la atacurile de la 11 septembrie 2001, Statele Unite au lansat operatiunea Enduring Freedom, a carei misiune principala era schimbarea regimului taliban si eliminarea sanctuarului Al-Qaeda din Afganistan. Rolul principal l-au jucat fortele speciale americane si cei 15.000 de luptatori din militiile antitalibane (Alianta Nordului). Din primul moment orice implicare a armatei americane in misiuni de stabilizare si reconstructie, aflate dincolo de profilul operatiunii Enduring Freedom, a fost in mod programatic limitata. In viziunea Pentagonului, efortul de stabilizare si reconstructie a Afganistanului era de competenta ONU, si nu a Statelor Unite. In acest sens, la 20 decembrie 2001 era creata Forta de Stabilizare Internationala (ISAF), in baza Rezolutiei 1386 a Consiliului de Securitate, cu misiunea explicita de a securiza Kabulul. Totusi, relevanta ISAF ramane periferica pana in momentul asumarii conducerii sale de

7

catre NATO. Din august 2003, ISAF devine prima misiune a NATO in afara Europei. La jumatatea anului 2004, ISAF numara doar 9.500 de militari, iar eficienta sa inca se oprea la periferiile Kabulului. Totusi, daca singura forta configurata pentru reconstructie si stabilizare era operationala doar la nivelul capitalei, cine isi asuma efortul de securizare a populatiei civile in restul tarii? La nivelul anului 2004, armata si politia afgane erau institutii inca embrionare. Abia spre sfarsitul anului 2006, NATO ajunge sa acopere intreg teritoriul afgan. Astazi Alianta coordoneaza 41.000 de oameni si 25 de echipe provinciale de reconstructie. Deficitul de legitimitate al administratiei Karzai in randul populatiei civile este o consecinta directa a pasilor mult prea timizi pe care Statele Unite si NATO ii intreprind pentru a raspunde nevoii de siguranta fizica a civililor.

 O analiza atenta a demersului comunitatii internationale de reconstructie si stabilizare a Balcanilor indica anumite lectii care nu ar fi trebuit uitate in primii ani ai interventiei. Iar lectia de baza a anilor ‘90 ramane aceea ca un input redus de forte militare si asistenta economica intr-un mediu postconflict produce niveluri reduse de securitate, ordine publica si bunastare economica. In mod paradoxal, numarul fortelor desfasurate in 2002 in Afganistan este de 50 de ori mai mic fata de nivelul atins in Balcani. In plus, asistenta economica acordata administratiei Karzai in primii sai ani este departe de a corespunde nevoilor: daca in perioada postconflict cele 2 milioane de locuitori ai provinciei Kosovo au primit o asistenta de 1,8 miliarde de dolari, cele 31 de milioane de afgani primesc in primii 4 ani dupa inlaturarea regimului taliban doar 4,7 miliarde de dolari. In plus, banii sunt folositi preponderent pentru amenajarea institutionala a statului si doar accidental ajung la cetatean. Efectul direct al acestui faliment de viziune si de strategie a comunitatii internationale devine vizibil pe parcursul anului 2006: institutii fragile, o infrastructura de guvernare embrionara, un stat decorativ foarte departe de aspiratiile imediate ale cetateanului, un NATO fortat sa suplineasca absenta statului din Afganistanul profund, dominat de clanuri si militii tribale. In absenta unui stat "vizibil", functional, aproape de cetatean si capabil sa-i ofere produse tangibile (sa-l protejeze), securitatea se privatizeaza, militiile locale prolifereaza.

 

Reintoarcerea talibanilor

 

 Pe acest fond, in a doua jumatate a anului 2006, in provinciile pastune, din imediata vecinatate a granitei cu Pakistanul, asistam la revenirea talibanilor. Insurgenta talibana loveste cu eficienta chirurgicala centrele nevralgice ale administratiei Karzai - scoli, infrastructura rutiera si economica, posturi de politie, baze ale armatei, ii ucide pe functionarii civili ai guvernului. Sunt lovite toate acele elemente care fac centrul vizibil la nivelul provinciilor. Eficienta insurgentei expune, developeaza ineficienta guvernului de la Kabul, a armatei si politiei afgane si nu in ultimul rand a Statelor Unite si a NATO. Pierderile in randul fortelor internationale cresc exponential. Se mizeaza pe impactul pe care acestea il au asupra publicului

8

democratiilor euro-atlantice si unde sprijinul pentru prezenta NATO in Afganistan se evapora. Deja, in cele mai multe state ale Aliantei, pentru numerosi politicieni, sensibili la presiuni si semnale publice, campania din Afganistan devine un subiect tabu nerecomandat consumului pe piata electorala. Se mizeaza pe faptul ca democratiile euro-atlantice nu sunt pregatite sa isi asume costuri suplimentare (in dezbaterile lor interne, opinia publica se pronunta majoritar pentru o restructurare si o retragere graduala a contingentelor din Afganistan). Totusi, fragilitatea guvernului de la Kabul in provincii explica doar in parte reintoarcerea talibanilor. Adevarata sursa a insurgentei din 2006 se afla in Pakistan in provincia Waziristan, o zona dominata de triburi pastune si care a permis regruparea fortelor talibane si a luptatorilor Al-Qaeda dupa colapsul din 2002. Este o zona impermeabila regimului de la Islamabad, o zona a nimanui (un no man’s land), in care triburile fac legea si se autoguverneaza. Aici se ascund mullahul Omar si Osama Bin Laden; tot aici, intre 2002 si 2006 se dezvolta o industrie a terorii care produce pe banda rulanta extremisti islamici pregatiti sa proiecteze Jihadul oriunde in lume. Totusi, regimul generalului Musharraf nu a aratat niciodata prea mult entuziasm in a imbratisa obsesia americana de eliminare a talibanilor din zonele tribale. Ba dimpotriva, neoficial, anumite cercuri de interese din serviciile secrete pakistaneze au sprijinit si finantat activ regruparea talibanilor si a luptatorilor Al-Qaeda dintr-un rationament foarte simplu: decat sa deveniti o amenintare interna pentru Pakistan, mai bine va ajutam sa va "externalizati" interesele. O analiza atenta a istoriei regiunii indica o motivatie suplimentara: pur si simplu, Islamabadul nu poate tolera un regim pro-India la Kabul (sunt cunoscute vederile pro-India ale administratiei Karzai). In acest context, Musharraf nu face decat sa urmeze cu strictete o logica palmerstoniana: un stat nu are prieteni sau dusmani permanenti, ci doar interese permanente.

 Afganistanul ramane, dupa aproape 7 ani de la instalarea administratiei Karzai, un stat slab, cu institutii fragile, decorative, foarte departe de cetatean, cu o birocratie specializata in deturnarea asistentei economice oferite de comunitatea internationala si nu in ultimul rand un narco-stat, cu o economie subterana bazata pe productia de droguri. Afganistanul alimenteaza in proportie de 92% piata globala a heroinei. Raportul ONU pe 2007 cu privire la traficul de droguri a plasat Afganistanul pe locul I în lume la productia de opiu. Imaginea mujahedinilor-copii cu un kalasnikov în mâna este înca reprezentativa pentru Afganistan, iar conflictele interetnice nu s-au sfârsit. Relatiile cu Iranul si Pakistanul ramân tensionate. Refugiatii afgani si acuzatiile pe care Karzai i le aduce lui Pervez Musharraf cu privire la relatiile cu Al-Qaeda sunt acum mizele disputei.

NATO preia responsabilitatea de a stabiliza sudul Afganistanului

9

Ministerul Afacerilor Externe salută preluarea de către NATO, la 31 iulie a.c., de la Statele Unite, a responsabilităţii de a asigura securitatea în sudul Afganistanului. Alianţa îşi reconfirmă, astfel, angajamentul şi capacitatea de a genera stabilitate

durabilă în Afganistan, condiţie indispensabilă pentru reconstrucţia democratică şi economică a acestei ţări.

Misiunea de stabilizare a NATO în Afganistan a debutat în 2001, prin preluarea Forţei Internaţionale de Asistenţă pentru Securitate (ISAF), mandatată de ONU,

devenind în prezent cea mai amplă operaţiune NATO, în afara teritoriului european. Limitată iniţial la asigurarea securităţii capitalei afgane, Misiunea NATO s-a extins treptat spre nordul, vestul şi sudul Afganistanului, asigurând, în prezent, securitatea a trei sferturi din teritoriul statului afgan. Pentru aceasta, îşi va dubla

aproape forţele desfăşurate pe teren, de la 10.500 la 18.500 membri.

Implicarea NATO în Afganistan are un caracter multidimensional. Este prima misiune a NATO care îmbină activităţi militare, de stabilizare, cu sprijinirea

acţiunilor civile de reconstrucţie. NATO şi-a extins prezenţa pe teritoriul afgan prin preluarea de echipe de Reconstrucţie Provincială (PRT). Structuri complexe, cu componentă militară şi civilă, acestea au un rol esenţial în asigurarea stabilităţii,

răspunzând, în acelaşi timp, nevoilor imediate ale populaţiei şi contribuind la reconstrucţia infrastructurii şi a instituţiilor locale. Prin extinderea în sudul

Afganistanului, NATO va coordona 13 echipe provinciale de reconstrucţie, la care contribuie 37 de state aliate şi ne-membre NATO.

NATO are, totodată, un rol cheie în formarea instituţiilor specifice unui stat de drept în Afganistan, în special a celor din sectorul de securitate. In 2005, Alianţa a

asigurat securitatea alegerilor parlamentare, care au pus bazele unui sistem democratic în Afganistan. Prin relaţiile cu structurile de autoritate locale, ca

parteneri şi susţinători ai obiectivelor de refacere a ţării ale Guvernului afgan, comandanţii echipelor de reconstrucţie provincială contribuie la extinderea

autorităţii guvernului afgan în provincii.

Misiunea de stabilizare a NATO face parte dintr-un efort mai larg al comunităţii internaţionale de stabilizare şi reconstrucţie a Afganistanului. Este complementară activităţilor derulate de ONU, Uniunea Europeană, Banca Mondială şi diverse alte

organizaţii guvernamentale şi non-guvernamentale, precum şi operaţiunii „Enduring Freedom”, desfăşurată în estul ţării de coaliţia internaţională condusă de

SUA pentru a combate rămăşiţele reţelelor teroriste din Afganistan. Eforturile tuturor organizaţiilor implicate în Afganistan se inter-condiţionează şi se susţin

reciproc, coordonarea dintre ele fiind esenţială pentru reuşita efortului de ansamblu de stabilizare şi reconstrucţie a Afganistanului.

România are o contribuţie importantă la misiunea NATO din sudul Afganistanului. Militarii români vor participa la asigurarea securităţii a două provincii, Kandahar

şi Zabul, alături de Australia, Marea Britanie, Canada, Estonia, Danemarca, Olanda şi SUA. România contribuie, în acelaşi timp, la programul de instruire şi

dotare a Armatei afgane şi la formarea specialiştilor afgani în diverse domenii, prin burse de studiu în instituţiile româneşti de învăţământ.

10

   

Romania si victoria NATO in Afganistan

Daniel Korski, autorul raportului „Afganistan: razboiul pierdut al Europei“, cercetator al Consiliului European pentru Afaceri Externe, crede ca victoria in Afganistan nu depinde de trupe suplimentare, ci de o misiune civila.

Cu 600 de trupe trimise deja in Afganistan si asteptari mari de la Summitul NATO, Romania are toate motivele sa fie mindra de locul sau in lume. In ciuda acestei contributii la misiunea din Afganistan, dupa sase ani de razboi si cea mai ampla operatiune militara din istoria NATO, insurgenta este in crestere.

Afganistan este a cincea cea mai saraca tara din lume si cel mai mare producator mondial de opiu; guvernul, deja mult prea slab pentru a face fata tuturor exigentelor, este subminat si mai mult de capeteniile tribale si de luptatorii talibani. Summitul de la Bucuresti este o ocazie-cheie de a schimba acest curs al lucrurilor.

NATO sustine ca este nevoie de mai multi militari pentru a domina intregul teritoriu, criticind guvernele europene ca nu au oferit suplimentari de trupe.

Acestea critica insa, la rindul lor, strategia militara curenta si se tem ca mai multe trupe nu ar face decit sa sporeasca numarul victimelor civile si sa stirneasca ostilitatea afganilor.

Germania, in special, isi mentine rezervele fata de trimiterea mai multor trupe sau fata de ridicarea restrictiilor care impiedica militarii din nord sa opereze in est sau sud. Presedintele Sarkozy va profita probabil de acest moment prielnic pentru a oferi, la Bucuresti, mai multe trupe pentru estul Afganistanului, ceea ce va permite fortelor SUA sa se deplaseze in sud. Palatul Élysée a anuntat ca va gazdui o reuniune a donatorilor in iunie.

Romania ar putea continua deschiderea initiata de Franta completindu-si contributia militara cu asistenta civila. In primul rind, Romania ar trebui sa trimita un ambasador la Kabul si sa-si deschida acolo reprezentanta. In al doilea rind, Romania are o traditie a participarii la misiunile de politie ONU si UE. Daca Afganistan reprezinta o prioritate pentru Romania, asa cum spune Guvernul, atunci ar trebui sporita contributia in cadrul misiunii europene de politie EUPOL, care a fost trimisa la Kabul in iunie anul trecut, dar sufera inca de o criza acuta de personal si lipsuri logistice.

Romania nu va putea schimba de una singura strategia coalitiei. Nici misiunea

11

NATO nu va reusi doar gratie trimiterii de noi trupe. O contributie civila sporita a Romaniei la Bucuresti ar putea inclina balanta, insa ar face posibil si un acord intre SUA si Europa asupra unei strategii noi, coordonata la nivel politic. Iar aceasta ar putea cu adevarat sa rastoarne situatia in favoarea NATO. Romania are astfel sansa unica de a face mai mult decit sa fie doar gazda unui summit.

“The way forward” in Afganistan

Hikmet Çetin analizează evoluţia angajării NATO în Afganistan şi importanţa alegerilor pentru viitorul acestei ţări.Crearea a mai multe Echipe de Reconstrucţie Provincială (PRT-uri) va permite extinderea graduală a prezenţei NATO în Afganistan. Totuşi, acest lucru va necesita un timp pentru ca PRT-urile să-şi consolideze poziţia şi să-şi construiască un profil în teren. Mai mult chiar, în viitorul imediat, ele nu vor putea acoperi întreaga ţară. În timp ce sprijinul pentru înregistrarea alegătorilor şi a procesului electoral, precum şi a extinderii ariei PRT-urilor reprezintă două eforturi complementare, avem de a face cu o nevoie imediată pentru o prezenţă evidentă a forţelor de securitate în întreaga ţară în perioada electorală, datorită semnificaţiei istorice a alegerilor pentru afgani. Deşi afganii trebuie să menţină controlul asupra procesului în ansamblu, în mod realist, controlul nu poate fi pur şi simplu lăsat în sarcina acestora în absenţa unui pachet cuprinzător de măsuri de asistenţă oferit de comunitatea internaţională, inclusiv de către NATO.

Odată cu programarea alegerilor generale pentru luna septembrie, au apărut preocupările privind capacitatea guvernului Statului Islamic de Tranziţie al Afganistanului de a asigura corectitudinea şi transparenţa acestor alegeri. Guvernul se află încă în procesul dezvoltării unei identităţi naţionale şi nu are în prezent reprezentanţi în întreaga ţară. În orice caz însă, nu există nici o altă alternativă pentru alegeri. Mai mult chiar, alegerile trebuie să conducă la două evoluţii. Ele trebuie să dea legitimitate guvernului ales în faţa afganilor şi la nivel internaţional şi trebuie să întărească autoritatea guvernului faţă de alţi actori care doresc să obţină puterea.

Alegerile prezintă întotdeauna riscul unor tensiuni sporite în cazul ţărilor divizate din punct de vedere etnic, care iau fiinţă după ani de război şi sunt predispuse la violenţă pe fondul apartenenţei la diferite comunităţi. În Afganistan, nemulţumirile perpetue prezintă riscul de a atinge arena politică. De aceea există temeri că procesul electoral ar putea mai curând conduce la o polarizare politică decât la un

Alegerile prezintă riscul unor tensiuni

sporite în ţările divizate din punct de vedere etnic, care apar după ani lungi de războaie.

12

dialog politic sporit. Mai mult chiar, conturul unui acord viitor de împărţire a puterii capabil să păstreze echilibrul între interesele legitime ale diverselor grupuri etnice ale ţării rămâne neclar.

Întrucât ne apropiem de alegerile din septembrie şi încheierea procesului Bonn, dintr-o perspectivă politică, este important să nu uităm că responsabilitatea pentru Afganistan nu aparţine numai comunităţii internaţionale, ci şi afganilor. De aceea, dacă doresc să construiască un viitor mai bun pentru ei înşişi şi ţara lor, ei vor trebui să-şi asume responsabilitatea în multe domenii.

În primul rând, ei vor trebui să înfiinţeze un sistem politic corespunzător pentru întreaga ţară. Acest lucru va reprezenta în mod cert o acţiune care va solicita mult timp şi efort. În al doilea rând, ei vor trebui să asigure desfăşurarea procesului politic în concordanţă cu principiile transparenţei şi responsabilităţii. În prezent, mulţi dintre conducătorii care au participat la jihad-ul împotriva conducerii sovietice şi au purtat o campanie amară împotriva talibanilor par să creadă că trecutul lor le dă dreptul de a se comporta ca şi când ar fi deasupra legii şi ar putea eluda regulile şi reglementările cuprinse în noile legi adoptate de partidele politice. În al treilea rând, chiar partidele politice trebuie să depăşească stigmatul cu care sunt asociate în mintea multor afgani, ca urmare a influenţei nefaste pe care au avut-o în istoria recentă a ţării.

Aceste provocări pe termen lung sunt în prezent trecute în plan secund de nevoia de a realiza înregistrarea largă a alegătorilor şi a unui vot liber şi corect, deoarece riscul potenţial de a rata această şansă istorică este enorm. Un proces electoral transparent şi corect trebuie să contribuie la împlinirea speranţelor afganilor obişnuiţi că votul lor va edifica o nouă eră politică, după colapsul regimului taliban şi încheierea fazei de tranziţie a guvernării post-talibane. Desfăşurarea cu succes a unor alegeri care să respecte criteriile şi legitimitatea, atât din punctul de vedere al afganilor, cât şi din cel internaţional va facilita extinderea autorităţii centrale şi va servi drept catalizator pentru reintegrarea comunităţilor într-un curent politic general atotcuprinzător.

Totuşi, legitimitatea acestui proces electoral este deja ameninţată de câţiva factori. Cel mai important dintre aceştia este influenţa de lungă durată a comandanţilor militari care continuă să acţioneze în multe din părţile ţării cu o lipsă totală de respect faţă de autoritatea centrală. În acest sens, alegerile vor constitui un adevărat succes numai în cazul în care comunităţile etnice ale Afganistanului le vor percepe drept legitime.

Miza este extrem de mare. Asigurarea că procesul electoral este legitim şi că este perceput ca legitim va fi un test al credibilităţii şi hotărârii pentru NATO. Totodată, beneficiile potenţiale ale unor alegeri de succes – din punct de vedere al promovării stabilităţii, precum şi al întăririi instituţiilor afgane permanente şi a unei bune guvernări – pot fi atât de mari încât Alianţa şi comunitatea internaţională au un interes deosebit pentru a face o astfel de investiţie acum, înainte de a fi prea târziu.

13

Mai mult decât atât, un rezultat de succes va contribui la crearea condiţiilor în care NATO ar putea fi capabil să dezvolte o strategie de retragere eficientă, precum şi a condiţiilor pentru consolidarea responsabilităţii afgane pentru procesul de stabilizare şi asigurarea sprijinul populaţiei pentru guvern.

Anul calendaristic afgan 1383, care corespunde anului 2004-2005 al calendarului nostru, va fi critic în istoria noului Afganistan. În cursul acestui an, afganii îşi vor alege atât preşedintele, cât şi parlamentul. Sprijinul substanţial din partea NATO în acest moment crucial îi va ajuta să se bazeze pe forţele proprii şi, în timp, să îşi recapete locul pe care îl merită în familia naţiunilor care contribuie la pacea şi securitatea internaţională.

Hikmet Çetin este Înaltul Reprezentant Civil al NATO în Afganistan.

NATO ar putea pierde razboiul din Afganistan

NATO se afla in dificultate, iar Occidentul s-ar putea confrunta cu o infrangere in Afganistan daca nu-si revizuieste strategia de lupta impotriva rebelilor si cea de reconstructie, a declarat britanicul Paddy Ashdown, a carui candidatura pentru postul de trimis special al ONU in Afganistan a fost respinsa luna trecuta de presedintele afgan Hamid Karzai, informeaza Reuters. Ashdown, respins luna trecuta de presedintele afgan Hamid Karzai pentru postul de emisar ONU in Afganistan, a facut apel in articolul semnat de el la eforturi reinnoite menite sa ii atraga pe liderii talibani moderati de partea autoritatilor locale. "Nu am pierdut in Afganistan, insa vom pierde daca nu vom incepe sa facem lucrurile altfel", a avertizat Paddy Ashdown. "Odata ce luptele din Afganistan intra in cel de-al saptele an, alaturi de lipsa unei strategii internationale, de scaderea sprijinului public pe ambele maluri ale Atlanticului, confuzia din cadrul NATO si starea de securitate tot mai precara din Afganistan, infrangerea este acum o posibilitate reala", comenteaza Ashdown. In opinia sa, consecintele unui esec in Afganistan vor fi ingrozitoare. "Terorismul global si-ar recastiga vechiul rai si s-ar crea unul nou peste granita, intr-un Pakistan slabit", a mai spus britanicul, facand apel la o mai mare cooperare intre eforturile militare si cele civile si o mai mare atentie pentru domnia legii intr-o tara in care coruptia si incalcarea legii sunt raspandite. Dezbinarea talibanilor prin castigarea sprijinului moderatilor este de departe ce mai buna cale catre succes, a estimat Paddy Ashdown.

Strategia pentru Afganistan trebuie imbunatatita

Secretarul american al apararii, Robert Gates, a invitat duminica tarile NATO sa isi uniformizeze antrenamentul in lupta antiinsurectionala pentru a avea o eficienta mai buna in fata talibanilor din Afganistan, transmitea AFP. "Este clar ca avem nevoie de norme comune in ceea ce priveste antrenamentul pentru toti cei care merg in Afganistan", a declarat Gates intr-un discurs sustinut cu ocazia celei de a 44-a

14

conferinte pentru securitate de la Munchen, in sudul Germaniei, unde a sublinat ca NATO nu isi poate permite un esec in Afganistan. Aceste norme trebuie sa se aplice atat in cazul "trupelor de lupta care desfasoara operatiuni antiinsurectionale", cat si al "civililor care lucreaza in echipe de reconstructie provinciala" in cadrul fortei internationale ISAF sau al instructorilor militari care antreneaza armata afgana si "echipelor de legatura si de formare operationala" in jargonul NATO. "Pentru ca efortul nostru global sa nu fie inferior sumei partilor, este indispensabil ca actiunea noastra sa fie unificata prin tactica, antrenament si obiective similare", a afirmat secretarul american al apararii.

Germania nu isi va spori numarul soldatilor

Cancelarul german Angela Merkel nu ia in considerare sporirea efectivelor militare ale acestei tari in Afganistan si nici relocarea trupelor in alte parti ale teritoriului afgan, informeaza sambata AP, citand un purtator de cuvant al guvernului de la Berlin. "Un asemenea subiect nu a fost luat in considerare in cadrul guvernului", a declarat purtatorul de cuvant al executivului, Ulrich Wilhelm. Anterior, saptamanalul Der Spiegel scria ca guvernul german planuieste suplimentarea contingentului din Afganistan cu 1000 de soldati, adica de la 3.500 la 4.500, precum si extinderea teritoriului acoperit de acestia din nordul pana spre vestul tarii. De altfel, opt germani din zece se opun desfasurarii Bundeswehrului (armata germana) in sudul Afganistanului, releva un sondaj ce va aparea luni in revista Focus, potrivit caruia 84% din persoanele intervievate se opun unei astfel de perspective.

Polonia isi mareste contingentul militar dn Afganistan

Fortele contingentului militar polonez din Afganistan, majorate la aproximativ 1600 de soldati, vor fi concentrate intr-o provincie din estul tarii, a declarat seful MApN polonez, Bogdan Klich. In opinia sefului MApN, concentrarea fortelor poloneze va permite utilizarea mai buna din punct de vedere politic a "efortului" din Afganistan si va spori securitatea soldatilor polonezi. Potrivit Rzeczpospolita, "din considerente operative", ministrul nu a dorit sa precizeze unde se vor gasi militarii polonezi. Anterior se spunea ca polonezii ar putea prelua responsabilitatea pentru o parte a provinciei Paktika si acolo sa grupeze toate fortele. In prezent, soldatii polonezi stationeaza in baze din mai multe provincii (printre care Ghazni, Gardez, Sharan, Wazi-Khwa, Bagram si Kandahar). Misiunea lor principala este asigurarea securitatii in regiunile respective si instruirea soldatilor si politistilor afgani. §eful MApN a subliniat ca militarii polonezi din Afganistan trebuie sa fie "mai bine dotati, mai vizibili si sa aiba o autonomie mai mare". "Soldatii polonezi vor constitui o brigada de lupta si vor fi responsabili de securitatea provinciei. Nu vom imparti responsabilitatea cu nici un alt contingent national. Efectul va fi gradul mai ridicat de reprezentativitate a ofiterilor nostri in

15

statul major al intregii operatiuni ISAF", a mentionat ministrul. In Afganistan sunt prezenti aproximativ 1200 de militari polonezi. Numarul lor va creste la aproape 1600. Militarii suplimentari se vor ocupa, printre altele, de deservirea elicopterelor (patru de transport Mi-17 si patru de lupta Mi-24) si de actiuni in echipele regionale de reconstructie (PRT-Provintional Reconstruction Team).

Summit-ul NATO de la Bucuresti, prilej de presiuni suplimentare

Ambasadorul SUA la NATO, dna Victoria Nuland, a cerut sambata, intr-un articol publicat de presa germana, celorlati membri ai Organizatiei atlantice sa faca eforturi similare cu ale Washingtonului pentru a asigura stabilitatea in Afganistan, informeaza AFP. "Cu ocazia summitului de la Bucuresti (2-4 aprilie) vom cere din nou, intr-o maniera presanta, tuturor aliatilor nostri, inclusiv Germaniei, sa contribuie in mod echivalent, soldat pentru soldat, euro pentru dolar", a afirmat dna Nuland in articolul publicat de Berliner Zeitung. "NATO se confrunta cu cea mai mare provocare din istoria sa de 59 de ani", a continuat diplomatul, adaugand ca "angajamentul in Afganistan este o investitie in securitatea noastra comuna si un catalizator pentru adaptarea aliantei noastre democratice la provocarile secolului al 21-lea". "Asa cum razboiul din Irak a necesitat o adaptare a tacticii si strategiei SUA, in termeni militari si ai politicii de dezvoltare, angajamentul in Afganistan ne obliga in prezent la shimbari in cadrul NATO", mai afirma dna Nuland. SUA, care au 160.000 de militari desfasurati in Irak si 28.000 in Afganistan, incearca de mai multe luni sa convinga statele europene membre ale NATO sa "imparta povara "razboiului in Afganistan trimitand intariri in sudul tarii, unde se deruleaza confruntarile cele mai dure cu talibanii, rasturnati de la putere in 2001.

Bibliografie : Revista 22 www.mae.ro Ziarul Ziua Ziarul Cotidianul Revista NATO Jean- Baptiste Duroselle, André Kaspi - « Istoria Relatiilor Internationale- vol. II ». Maurice Vaïsse- « Dictionar de Relatii Internationale – Secolul XX».

16

17