Raspunsuri sociologia organizatiilor.docx

7/29/2019 Raspunsuri sociologia organizatiilor.docx

http://slidepdf.com/reader/full/raspunsuri-sociologia-organizatiilordocx 1/25

1. Ce este sociologia organizatiilor. Termenul de sociologie provine din cuvântul latin "socius", în traducere, social sau societate,

si cuvântul grec "logos" care înseamna stiinta. La un nivel foarte general, sociologia este stiintadespre social.

Termenul organizație derivă de la grecescul ὄργανον, care are sensul de instrument , unealtă.Organizațiile sunt studiate de o seamă de științe sociale precum științele politice, sociologia,

economia, psihologia, sub aspectele relevante pentru fiecare dintre acesteaDaca biologia studiaza “dimensiunea” organica a fiintei umane, iar psihologia studiazauniversul sufletesc interior al individualitatii umane, sociologia studiaza ansambluldimensiunilor sociale ale existentei omului; ea cerceteaza viata sociala a omului in cadruldiferitelor structuri si institutii, al diferitelor tipuri de comunitati si colectivitati umane, aldiferitelor grupuri sociale (de la cele mai mici, la cele mai cuprinzatoare) pana la nivelulnatiunilor, statelor si organizatiilor internationale. Sociologia studiaza colectivitatile sicomunitatile umane cu toate structurile si institutiile lor, cu functiile si valorile lor socialecorespunzatoare (de ordin economic, politic, juridic, moral, religios, cultural, civilizator, filosoficetc.).

Sociologia organizatiilor este stiinta ce constituie o bază teoretică şi instrumente de analiză

adecvate înţelegerii modului de funcţionare a organizaţiilor. Stiinta ce identifică formereprezentative de participare a oamenilor în organizaţii şi modalităţi de conducere optimă aorganizaţiilor. Contribuie la dezvoltarea competenţelor şi abilităţilor practice de organizare,conducere şi administrare a unei organizaţii.

2. Obiectul de studiu al sociologiei.În epoca noastră organizaţiile joacă un rol important, am putea afirma fără reţinere că decisiv

chiar; din momentul în care ne năştem şi până la moarte. Fiecare copil născut azi este înregistratde către organizaţiile guvernamentale care colectează informaţii despre noi, de la naştere şi pânăla moarte. De altfel, aproape fiecare act al vieţii noastre cotidiene ne aduce în contact , ne face sădepindem de anumite organizaţii, când folosim telefonul, deschidem robinetul sau călătorim cu trenul, avionul sau automobilul noi depindem de oameni care se află în organizaţii specializateîntr-un anumit domeniu, deci de organizaţii aflate într -o interacţiune directă, atât între ele cât şicu noi. De altfel, această dependenţă de organizaţii este pentru noi atât de obişnuită încât înactivitatea noastră cotidiană aproape că o ignorăm.

Influenţa organizaţiilor în viaţa noastră este copleşitoare, dar nu întotdeauna această influenţăcare este exercitată asupra vieţii noastre este întotdeauna benefică, căci ele au decelarea ca efectfaptul că nu putem deţine controlul asupra lucrurilor şi le pun sub controlul unor funcţionari sauexperţi, asupra cărora nu putem avea vreo influenţă. Spre exemplu toţi suntem obligaţi de cătrestat să plătim taxe, să ne conformăm legilor – sau să suportăm anumite restricţii. Ca surse aleputerii sociale, organizaţiile pot cuprinde individul supus unor imperative cărora nu li se

poate împotrivi. Dinamica vieţii sociale ne arată că organizaţiile au permanenta tendinţă decreştere numerică şi calitativă organizaţiile sunt omniprezente ele sunt un mecanism vital pentruîndeplinirea obiectivelor colective, ele pot îndeplini scopuri obiective dincolo de aspiraţiileindivizilor. Organizaţiile reprezintă un factor important al socializării, o instanţă de elaborare anormelor, un criteriu al rangului statusului, dar şi un mediu benefic pentru exerciţiul puterii, înesenţă putem afirma cu certitudine că organizaţiile acţionalizează în mod sistematic vieţilenoastre.

Obiectul Sociologiei organizaţiilor este cea care ne studiază şi ne permite „înţelegerearegulilor şi a logicii după care funcţionează această viaţă colectivă şi formele de cooperare cărorale dă la naştere”

3. Concepte de bază și problematica sociologiei.În epoca noastră organizaţiile joacă un rol important, am putea afirma fără reţinere că decisivchiar. Aproape fiecare act al vieţii noastre cotidiene ne aduce în contact, ne face să depindem de



anumite organizaţii. Noi depindem de oameni care se află în organizaţii specializate într -unanumit domeniu, deci de organizaţii aflate într -o interacţiune directă, atât între ele cât şi cu noi.Influenţa organizaţiilor în viaţa noastră este mare, dar nu întotdeauna această influenţă care esteexercitată asupra vieţii noastre este întotdeauna benefică, căci ele au ca efect faptul că nu putemdeţine controlul asupra lucrurilor şi le pun sub controlul unor funcţionari sau experţi, asupracărora nu putem avea vreo influenţă. Ca surse ale puterii sociale, organizaţiile p ot cuprinde

individul supus unor imperative cărora nu li se poate împotrivi. Dinamica vieţii sociale ne aratăcă organizaţiile au permanenta tendinţă de creştere numerică şi calitativă organizaţiile suntomniprezente ele sunt un mecanism vital pentru îndeplinirea obiectivelor colective, ele potîndeplini scopuri obiective dincolo de aspiraţiile indivizilor. Organizaţiile reprezintă un factor important al socializării, o instanţă de elaborare a normelor, dar şi un mediu benefic pentruexerciţiul puterii, în esenţă putem afirma cu certitudine că organizaţiile acţionalizează în modsistematic vieţile noastre. Obiectul Sociologiei organizaţiilor este cea care ne studiază şi ne

permite „înţelegerea regulilor şi a logicii după care funcţionează această viaţă colectivă şiformele de cooperare. Organizaţiile sunt în expansiune, devin din ce în ce mai mari şi tind săacopere cele mai diverse spaţii sociale. De aceea se afirmă că omul de astăzi şi incontestabil celde mâine este un „om organizaţional”, iar orice societate, mai mare sau mai mică, îşi caută

structuri organizaţionale şi moduri de funcţionare a acestora cât mai eficientă. Fiecare dintre noitrebuie să înţeleagă raţionalitatea managerială a organizaţiilor, bazată pe cunoaştere aprofundată,iar „empirismul organizării” să fie pe cât posibil depăşit în favoarea analizei organizaţionale

bazată pe cunoaştere sistematică şi permanentă, pe instituire şi evaluare raţională, pentru aanaliza şi a înţelege procesele socio-umane. Fiecare individ din societate într-un fel sau altul esteintegrat în diferite tipuri de organizaţii, acestea fac parte din mediul în care trăim, muncim,învăţăm şi ne relaxăm. Fie că suntem conştienţi sau nu, fie că o recunoaştem sau nu întotdeaunaam fost şi vom fi membrii ai unora sau a mai multor organizaţii. Cea mai uşoară şi simplăexplicaţie cu privire la raţiunea apariţiei organizaţiilor porneşte de la constatarea că prinorganizaţii oamenii reuşesc să realizeze lucruri, acţiuni pe care nu le pot face singuri. Existenţaorganizaţiilor poate fi explicată prin aceea că ele pot atinge obiective „care pot fi realizate celmai bine colectiv”. Una din cele mai elaborate teorii cu privire la raţiunea apariţiei organizaţiilor

porneşte de la premisa că oamenii trebuie să coopereze, întrucât individul singur are o puterelimitată de alegere şi acţiune. Aceste limite ale unui individ sunt definite ca fiind acele obstacolesau piedici care stau în calea dorinţei acestuia de a face ceea ce şi-a propus să facă. Iar limiteleindividului sunt cele determinate pe de o parte, de situaţia în care acţionează (factorii fizici aimediului cu care se confruntă) şi, pe de altă parte de capacităţile sale biologice. Singura cale de aînfrânge aceste limite individuale este acţiunea socială de cooperare.O organizaţie apare decicând sunt întrunite cel puţin două condiţii: 1) există persoane capabile să comunice între ele şi 2)doresc să contribuie prin acţiune la realizarea unui scop comun. Deci intenţia de a contribui prinacţiune la realizarea unui scop comun înseamnă de fapt, acceptarea de către individ a necesităţii

a coordonării şi cooperării prin renunţarea la conducerea personală.

4. Intemeitorii sociologiei organizației ca știință.De-a lungul dezvoltării societăţii umane au fost formulate în diverse modalităţi idei

despre societate, realitatea socială, relaţiile sociale. Soluţionarea problemelor sociale,funcţionarea societăţii au făcut obiectul gândirii sociale din antichitate (China, Grecia, Roma). Săamintim cele 282 legi ale Hammurabi care prevedeau reglementări ale unor importante aspecteale vieţii sociale: comerţ, educaţie, sănătate.

În Grecia antică s-au elaborat teze esenţiale pentru gândirea socială, care apoi au fost preluate şi valorificate de sociologi în epoca modernă.

Platon (427-347 î. H.) tr asează în „Republica“, contururile unei societăţi perfecte.Filosoful grec prezintă structurile societăţii, formele de guvernământ, organizarea economică aacestui mod de organizare socială. O societate perfectă poate fiinţa numai dacă ea este condusă



de filosofi, care nu trebuie să dispună de nici o proprietate şi nici de familie pentru că numai înacest fel, gândea Platon, se punea stavilă corupţiei, mitei şi nepotismului.

Aristotel (384-322 î.H.), în scrierile sale, „Etica Nicomachică“, „Politica“, „Constituţiaatenienilor“, a formulat idei ce au premers demersul sociologic. Filosoful grec a definit omul caanimal social („zoon politikon“).Viaţa socială are un scop al său propriu şi un mecanism deautoreglare.

În perioada modernă, urmare a dezvoltării capitaliste a societăţii, realitatea socială devineobiect de studiu sistematic.Thomas Hobbes (1588-1679) caută să cunoască societatea cu metodele specifice

geometriei. Viaţa socială este definită în temeiul principiilor mecaniciste. Ideea de bază agândirii sale, expusă în scrierea sa este tendinţa omului spre autoconservare şi putere.

John Locke (1632-1704) continuă ideile lui Hobbes. El concepe statul bazat pe uncontract. Spre deosebire de Hobbes, Locke argumentează caracterul negativ al unei puteriatotstăpânitoare.

Charles de Montesquieu (1689-1755), a dezvoltat ideea lui Locke despre separarea puterilor în stat: legislativă, judecătorească şi executivă.

Jean Jacques Rousseau (1712-1778) dezvoltă teoria contractualistă. El pleacă de la

premisa că omul nu este rău şi corupt de la natură, cum susţineau, mai ales, teoreticienii englezi.Omul se naşte bun, liber şi egal. El a fost corupt de civilizaţie.

Immanuel Kant (1724-1804) a dezvoltat o teorie a statului bazată pe gândirea sa despremorală exprimată în ideea imperativului categoric. Filosoful german, prin imperativul categoric,aprecia că un individ trebuie să acţioneze astfel încât şi ceilalţi să vrea să acţioneze în acelaşimod, dar fără să-i oblige să procedeze astfel, deoarece s-ar ajunge la limitarea libertăţii.

G.W.F. Hegel (1770-1831) a formulat în cadrul sistemului său f ilosofic idei despresocietate. Hegel vede statul ca o formă a raţiunii. „Numai în stat, omul are parte de o existenţăraţională... statul este viaţa existentă, cu adevărat morală“.

Auguste Comte (1798-1857) este considerat fondatorul sociologiei şi primul care aformulat conceptul de „sociologie“ definită ca „ştiinţă a societăţii“. Pentru Comte, toatăcunoaşterea umană este dată numai de ştiinţă datorită virtuţilor ei de studiu sistematic alfenomenelor şi de explicare a legilor de fiinţare a acestora. Filosoful francez aprecia că numaiobservaţia este metoda cea mai eficientă de cunoaştere ştiinţifică şi avertiza că sociologia,,trebuie să reziste contra invaziei matematice".

Herbert Spencer (1820-1903) este fondator al sociologiei prin argumentareaorganicităţii societăţii într -o teorie specială. Filosoful englez a dezvoltat ideea lui Comte Ideilesale vor fi reluate de alţi sociologi, mai ales pe linia evoluţionismului.

Karl Marx (1818-1883), deşi el însuşi nu s-a considerat un sociolog, a influenţat puternicgândirea sociologică. Marx a susţinut că, periodic, orice societate cunoaşte, inevitabil,transformări radicale, ceea ce determină manifestarea acţiunilor revoluţionare. Societatea

evolueazănu numai spontan, ci şi prin intervenţia directă a omului.Émile Durkheim (1858-1916) este considerat fondator al ştiinţei sociologice. El aconfigurat pentru prima oară obiectul propriu al acestei discipline, asemănător cu domeniul destudiu din oricare ştiinţă.

Max Weber (1864-1920) este considerat printre fondatorii sociologiei, însă el a adus ocontribuţie importantă şi la dezvoltarea unor domenii din ştiinţele politice, ştiinţele economice,istorie. El face diferenţa necesară între sociologie şi ştiinţele naturii. Pentru sociologul germantoate faptele sociale sunt fapte comprehensibile. Fenomene cum sunt stabilirea unui preţ,organizarea unei greve, conduita religioasă a unui trib sunt cunoscute în alt mod decât suntstudiate fenomene naturale: căderea unui meteorit, îngheţarea apei, adică primele sunt cunoscutedin interiorul lor, pentru căsociologul însuşi este o fiinţă socială, pe când celelalte fenomene sunt

investigate din exteriorul lor.

5. Criteriile de cercetare și analiză în sociologia organizațiilor



Desfăşurarea cu succes a cercetărilor empirice privind comportamentele individuale şicolective, personalitatea şi societatea presupune luarea în considerare a unor principiimetodologice precum: unitatea dintre teoretic şi empiric, unitatea dintre înţelegere şi explicaţie,unitatea dintre cantitativ şi calitativ, unitatea dintre judecăţile constatative şi celeevaluative.Principiul unităţii dintre teoretic şi empiric are valoare generală în metodologiaştiinţelor. Aici se include atât teoria, cât şi observaţiile de teren, atât deducţia, cât şi inducţia.

Ciclul procesului cercetării evidenţiază etapele principale, de care va trebui să se ţină seama în planificarea investigaţiilor preponderent cantitative. În modelul cercetării calitative unitateateoretic-em piric este centrală, chiar dacă apar elemente noi. În acest caz nu se mai porneşte de lateorie, ci începe cu observarea fenomenelor care îi deşteaptă curiozitate, a fenomenelor interesante, anormale. De aici, cercetătorul dezvoltă o cercetare sistematică, de construire a uneiteorii inovative. Procesul cunoaşterii, ca o spirală fără sfârşit, include testarea ipotezelor,descrierea mai nuanţată şi mai bogată a realităţii, analiza conceptelor şi a indicatorilor, stabileştegeneralizabilitatea rezultatelor şi necesitatea schimbării teoriilor formale .Principiul unităţiidintre înţelegere şi explicaţie pune în discuţie relaţia dintre subiectul şi obiectul cunoaşterii înştiinţele sociale şi comportamentale. Astfel, se subliniază importanţa înţelegerii în ştiinţelesociale. Dar cunoaşterea intuitivă a socialului nu este suficientă. Uneori intuiţia ne conduce la

rezultate eronate. Metoda comprehensivă, singură, nu este suficientă în cercetarea sociologică,dar ea îşi are aplicabilitate în ştiinţele socioumane, valabilitatea ei variind de la o cercetare laalta.Principiul unităţii dintre cantitativ şi calitativ impune utilizarea convergentă a metodelor statistice şi cazuistice, folosirea unor metode care sunt deopotrivă cantitative şi calitative (deexemplu, analiza conţinutului). In cercetările empirice cazurile analizate sunt ordonate în seriimai mult sau mai puţin extinse, sunt clasificate şi tratate statistic. Pe de altă parte, seriilestatistice sunt ilustrate prin cazuri dădătoare de seamă, relevante. În acest fel imaginea desprerealitate se întregeşte. Principiul unităţii dintre judecăţile constatative şi cele evaluative

presupune angajarea morală a cercetătorului în sprijinul valorilor înalt umaniste şi a idealurilor naţionale, sociologia liberă de valori fiind mai degrabă un deziderat decât o realitate.

6. Cu ce începe o cercetare în sociologia organizațiilor Stabil i rea problemei de studiat.Realitatea socială este practic inepuizabilă, ea nu poate fi

abordată de către cercetător decât în unul sau în unele din aspectele ei. Din multitudinea de posibilităţi, cercetătorul selectează un aspect pe care el îl consideră a fi important din punct devedere teoretic sau practice. Problema socială este transformată într -o problemă sociologică: cercetătorul formulează problema socială în termeni sociologici pentru ca ea să poată fi abordatăştiinţific.

Studiul bibliografiei problemei. Parcurgerea bibliografiei de specialitate referitoare la problema sau domeniul de care ne ocupăm este o etapă obligatorie în orice cercetare sociologică.Fiind informaţi asupra rezultatelor cercetărilor anterioare putem evita redescoperirea a ceea ce seştie deja şi putem economisi astfel resurse intelectuale şi materiale. Literatura de specialitate ne

permite să evităm impasurile, adică să mergem pe căi care anterior s-a dovedit a fi impracticabiledin punct de vedere ştiinnţific. Cunoaşterea rezultatelor la care au ajuns predecesorii oferă ideinoi pentru cercetarea pe care o intreprindem. Studiul bibliografiei problemei constă într -oactivitate de bibliotecă sau de arhivă. Rezultatele cercetărilor anterioare sunt prezentate în cărţi,articole de revistă, rapoarte de cercetare aflate în arhivele institutelor ştiinţifice, bănci de date;foarte utilă este şi purtarea de discuţii teoretice şi metodologice cu cercetătorii care s-au ocupatanterior de aceeaşi problemă.

Formularea i potezelor Sociologul stabileşte anumite legături între faptele sociale, legăturicare urmează a fi demonstrate prin cercetarea pe care o intreprinde. Astfel, se separă din

realitatea socială două serii de fapte, două variabile dintre care una este considerată “variabilacauză” (independentă) şi cealaltă “variabila efect” (dependentă); ipoteza este tocmai legăturaafirmată dar nedemonstrată dintre aceste două variabile, o anticipare a unui rezultat verificabil.



Pentru a se putea realiza demonstraţia (transformarea ipotezei în teză), este necesar ca variabilelesă fie definite operaţional adică exprimate într -o formă care să permită măsurarea. Ipotezele potfi formulate pe baza propriei experienţe; în mod deductiv, din alte teze sau ipoteze formulate înliteratura de specialitate; prin transfer din alte domenii ştiinţifice sau domenii ale realităţii.Ipotezele arată cercetătorului ce informaţie trebuie să colecteze, ce întrebări trebuie să pună, cefenomen trebuie să observe, ce documente trebuie să analizeze.

Determinarea populaţiei de studiat. Sociologia nu-şi propune să efectueze cercetăriexhaustive întrucât acestea nu ar fi nici posibile, nici necesare; în mod obişnuit se procedează lacercetări selective, pe bază de eşantioane reprezentative. Mărimea eşantionului este în raport cugradul de precizie urmărit: cu cât precizia dorită este mai mare (sau eroarea mai mică), cu atâteşantionul va fi mai mare. Eşantioanele se constituie fie prin selectarea întâmplătoare, simplă aelementelor, cu condiţia ca toate elementele să aibă aceeaşi şansă de a fi alese, fie prin selectareîntâmplătoare stratificată în funcţie de diverse criterii de stratificare cu condiţia proporţionalităţiistraturilor corespondente din eşantion şi din populaţia de investigat.Stabilirea metodelor şitehnicilor de cercetareÎn raport cu problema de studiat şi cu tipurile de date presupuse deipotezele enunţate se stabilesc metodele şi tehnicile prin care vor fi colectate datele. Cercetătorul

poate opta pentru analiza documentară, observare sistematică, anchete prin interviuri sau

chestionare, experimentare sau poate combina aceste metode.

7. Componentele cunoașterii sociologice: informația factiologică, ipoteza și teoria.Ca şi în cazul altor ştiinţe, metoda utilizată de sociologie constă în respectarea riguroasă a

unor etape.Stabil i rea problemei de studiat.Realitatea socială este practic inepuizabilă, ea nu poate fi

abordată de către cercetător decât în unul sau în unele din aspectele ei. Din multitudinea de posibilităţi, cercetătorul selectează un aspect pe care el îl consideră a fi important din punct devedere teoretic sau practice. Problema socială este transformată într -o problemă sociologică: cercetătorul formulează problema socială în termeni sociologici pentru ca ea să poată fi abordatăştiinţific.

Studiul bibliografiei problemei. Parcurgerea bibliografiei de specialitate referitoare la problema sau domeniul de care ne ocupăm este o etapă obligatorie în orice cercetare sociologică.Fiind informaţi asupra rezultatelor cercetărilor anterioare putem evita redescoperirea a ceea ce seştie deja şi putem economisi astfel resurse intelectuale şi materiale. Literatura de specialitate ne

permite să evităm impasurile, adică să mergem pe căi care anterior s-a dovedit a fi impracticabiledin punct de vedere ştiinnţific. Cunoaşterea rezultatelor la care au ajuns predecesorii oferă ideinoi pentru cercetarea pe care o intreprindem. Studiul bibliografiei problemei constă într -oactivitate de bibliotecă sau de arhivă. Rezultatele cercetărilor anterioare sunt prezentate în cărţi,articole de revistă, rapoarte de cercetare aflate în arhivele institutelor ştiinţifice, bănci de date;foarte utilă este şi purtarea de discuţii teoretice şi metodologice cu cercetătorii care s-au ocupat

anterior de aceeaşi problemă. Formularea i potezelor Sociologul stabileşte anumite legături între faptele sociale, legăturicare urmează a fi demonstrate prin cercetarea pe care o intreprinde. Astfel, se separă dinrealitatea socială două serii de fapte, două variabile dintre care una este considerată “variabilacauză” (independentă) şi cealaltă “variabila efect” (dependentă); ipoteza este tocmai legăturaafirmată dar nedemonstrată dintre aceste două variabile, o anticipare a unui rezultat verificabil.Pentru a se putea realiza demonstraţia (transformarea ipotezei în teză), este necesar ca variabilelesă fie definite operaţional adică exprimate într -o formă care să permită măsurarea. Ipotezele potfi formulate pe baza propriei experienţe; în mod deductiv, din alte teze sau ipoteze formulate înliteratura de specialitate; prin transfer din alte domenii ştiinţifice sau domenii ale realităţii.Ipotezele arată cercetătorului ce informaţie trebuie să colecteze, ce întrebări trebuie să pună, ce

fenomen trebuie să observe, ce documente trebuie să analizeze.Determinarea populaţiei de studiat. Sociologia nu-şi propune să efectueze cercetări

exhaustive întrucât acestea nu ar fi nici posibile, nici necesare; în mod obişnuit se procedează la



cercetări selective, pe bază de eşantioane reprezentative. Mărimea eşantionului este în raport cugradul de precizie urmărit: cu cât precizia dorită este mai mare (sau eroarea mai mică), cu atâteşantionul va fi mai mare. Eşantioanele se constituie fie prin selectarea întâmplătoare, simplă aelementelor, cu condiţia ca toate elementele să aibă aceeaşi şansă de a fi alese, fie prin selectareîntâmplătoare stratificată în funcţie de diverse criterii de stratificare cu condiţia proporţionalităţiistraturilor corespondente din eşantion şi din populaţia de investigat.Stabilirea metodelor şi

tehnicilor de cercetareÎn raport cu problema de studiat şi cu tipurile de date presupuse deipotezele enunţate se stabilesc metodele şi tehnicile prin care vor fi colectate datele. Cercetătorul poate opta pentru analiza documentară, observare sistematică, anchete prin interviuri sauchestionare, experimentare sau poate combina aceste metode.

Colectarea datelor Urmează etapa de teren, de contact efectiv cu populaţia de studiat.Colectarea datelor se poate face direct de către sociolog sau cu ajutorul unor persoane calificate,asistenţi de cercetare sau operatori de anchetă.

Analiza rezultatelor Datele obţinute în etapa precedentă sunt prelucrate, combinate şianalizate astfel încât să permită determinarea legăturilor semnificative dintre date, verificareaipotezelor avansate. În această etapă se combină aspectele pur tehnice (prelucrare manuală,mecanică sau electronică a datelor) cu aspectele creative de analiză ştiinţifică şi de interpretare.

Formularea concluzii lor Interpretând şi semnificând rezultatele, sociologul acceptă, respingesau modifică ipotezele avansate şi formulează concluzii cu finalitate aplicativă sau teoretică. În

Raportul de cercetare, se prezintă etapele parcurse, metodologia utilizată, încât să se poatăverifica corectitudinea demersului urmat.

8. Metodele sociologice:Metode cantitative sunt cele mai frecvente şi cele mai cunoscute modalităţi de obţinere a

unor volume mari de date din mediul social pentru o ulterioară prelucrare şi analiză statistică.Metoda de bază este ancheta sociologică, iar instrumentul principal este chestionarul (pot fi, deasemenea, ghidul de interviu structurat, fişa de observaţie). Sondajul, recensământul – tehnici aleanchetei.

Metode calitative sunt folosite pentru a obţine date mai bogate în conţinut şi mai de profunzime. Cercetarea calitativă dispune de metode, tehnici şi instrumente de studiu, adaptate laspecificul problemei studiate.

Clasificarea metodelor calitative:- experimentul − provocarea variaţiei unui sau mai multor fenomene într-o situaţie

controlată pentru determinarea legăturilor cauzale, confirmarea sau respingerea ipotezelor de cercetare;

- observaţia − culegerea on-line a informaţiei despre evenimente, fenomene, obiecte, persoane etc.;

- analiza documentelor − culegerea informaţiei despre evenimente, fenomene trecute,

despre urmărilor lor;

-

interviul (individual sau de grup) – discuţie ce presupune folosirea unui ghid de interviu,nestructurat sau semistructurat, aplicat indivizilor, cu posibilităţi de manevrare.

9. Metoda analizei istoriceExplicatia, in mod special, face ca reconcilierea dintre istorie si sociologie sa fie

indispensabila. De fapt, se considera ca istoria este singurul concurent al sociologiei, in studiulfenomenelor sociale fatale in curs de desfasurare.

Sociologia, pentru ca s-a dezvoltat recent in cadrul cercetarilor limitate, concrete si actuale, s-a indepartat prea des atat de istorie, cat si de teorie. Propriile sale progrese, necesitatea acesteiade a ajunge la nivelul explicarii o readuc astazi catre cele doua. In realitate, cele doua discipline

trebuie sa se completeze, deoarece sociologia furnizeaza istoriei cadrele conceptuale, tipuri,structuri, conjuncturi, iar istoria, la randul ei, furnizeaza sociologiei materialele concrete cele maiindispensabile, fiind izvorate din realitate.



Datele sociale reprezintă una dintre principalele surse de date şi informaţii sociologice. Prinnatura şi complexitatea lor DS asigură o diversificare a informaţiilor şi permit elaborarea unor documente şi modele explicative ale fenomenelor sociale. Omul în mod spontan sau sistematic

produce documente, le analizează, interpretează. Documentul în sens sociologic este utilizat încalitate de text sau oricare alt obiect care oferă anumite informaţii, imagini asupra populaţiilor sau domeniilor vizate, date despre contextual social în care a fost construit. DS sînt marcate atît

de specificitatea epocii în care au fot elaborate cît si de personalitatea autorilor lor. Pe parcursulevoluţiei metodologiei analizei DS acestea au fost clasificate după conţinutul lor (individuale şicollective), după originea lor (personale şi oficiale), după formă (statistice şi literare), dupănatura lor (directe şi indirecte, originale şi reproduse). Schema tipologiei DS după Se ptimiuChelcea: DS se împart în scrise şi nescrise. Cele scrise se impart în cifrice şi necifrice, acestafiind grupate în publice şi personale, care la rîndul lor se impart în oficiale şi neoficiale. Celenescrise se impart în vizuale (care aparţin culturii materiale, spirituale), audiovizuale (filmeledocumentare şi artistice, emisiunile TV) şi auditive (benzi imprimate, CD-uri).Analizadocumentelor se referă la analiza datelor care au fost colectate de alţii. Există foarte multe datecare au fost colectate în alte scopuri dar care pot fi utile pentru cercetători, cum ar fi datelerecensământului, diferite date statistice, sondaje de opinie, şi altele.În analiza documentelor

există trei etape:Găsirea documentelor, care este un lucru nu foarte uşor. Evaluareadocumentelor. În această fază se impune o evaluare a cercetării care a produs datele respective,

pentru a fi siguri că a fost riguroasă din punct de vedere ştiinţific şi că datele sunt valide. Trebuieverificate toate fazele, începând cu modelul conceptual folosit şi încheind cu procedurile deinterpretare a datelor;Verificarea datelor: chiar dacă par valide, trebuie verificat dacă avem ocopie corectă a documentelor, mai ales dacă le-am obţinut în formă electronică. Trebuie săverificăm dacă avem documentaţia corectă, numărul corect de observaţii sau cazuri, numărulcorect de variabile, codificarea corectă, dacă reluând procedurile de analiză statistică ajungem larezultatele cercetării iniţiale. Avantaje ale analizei documentelor:Este mult mai ieftină;Se poateacoperi o arie geografică sau temporală mai mare;Se pot face studii la nivel naţional pe un bugetmic.Dezavantaje:Cercetările anterioare se poate să fi avut alte obiective decât cele pe care leavem noi. De aceea se poate întâmpla să primim doar o parte din răspunsurile pe care ledoream;Documentaţia despre alte cercetări este în general redusă din punct de vederecantitativ;Situaţia se poate să se fi modificat între timp. Dacă folosim mai multe seturi de astfelde documente, provenind din perioade diferite de timp s-ar putea să nu putem să le coroborămchiar dacă provin din perioade apropiate. Cercetările pe care ne bazăm se poate să fi fost produsecu un alt scop decât cel presupus, uneori se poate chiar să fi fost alterate astfel încât să apere unanumit punct de vedere (în domeniul sondajelor de opinie, mai ales cele cu tematică politică,apar foarte des acuze de falsificare a datelor).

10. Formele de observaţie

Observaţia este percepţia unui eveniment, a unei conduite, a unui document (în sens general, produs al activităţii umane, purtător de semnificaţii). A observa înseamnă nu numai a înregistra,dar şi „a inventa” şi „construi realitatea; percepţia pune în acţiune memoria, inteligenţa, atenţia,imaginaţia, receptivitatea emoţională. O. este percepţia sistematică a atitudinilor,comportamentelor şi interacţiunilor actorilor sociali, în momentul manifestării lor, conform unui

plan dinainte elaborat şi cu ajutorul unor tehnici specifice de înregistrare. O. este percepţia şiînregistrarea atentă şi planificată a fenomenelor, evenimentelor şi indivizilor în dependenţă deo situaţie determinată.Caracteristicile definitorii ale O:1. Precizia, 2. Focalizarea-concentrareaO. de la o manifestare foarte îngustă a comportamentului pînă la manifestări globale, 3. Nivelulde conştientizare a prezenţei observatorului de către obiectul observat, 4. Durata O. – poate fi oO. spontană sau pe perioade mai îndelungate, 5. Nivelul de informare oferit subiectului observatcare poate varia între dezvăluire completă pînă la absenţa oricărei informaţii.Se disting 2 tipuride O: observaţie structurată - cantitativă şi observaţie nestructurată - calitativă, cel mai adesea

participativă.1.Observaţia participativă - studierea din interior, participarea la activităţi fără a



avea o schemă prestabilită de categorii sau ipoteze specifice. Caracteristici relevante aleobservaţiei participative:2.1) Sistematizarea şi codificarea materialului se face pe parcurs.Observatorul îşi propune să devină membru al grupului observat nu doar ca prezenţă fizică şiîmpărtăşire a experienţelor de viaţă, ci şi prin accesarea lumii sociale şi "simbolice'", prinînvăţarea convenţiilor şi obiceiurilor lor, utilizarea limbajului şi a comunicării non-verbale,asumarea de roluri în grup 1. Grila de categorii şi ipotezele sunt flexibile3. În funcţie de gradul

de implicare al cercetătorului se disting trei tipuri:- cercetător ca membru complet; statutul săueste ascuns. Pro blemă specifică: inserţia în grup, dificultatea detaşării, a analizei lucide. Deasemenea apar probleme etice: intenţia deliberată şi planificată de a înşela şi problememetodologice: tendinţa de a deveni "nativ" - membru activ: angajare fermă în activităţile

principale, fără a se identifica cu scopurile, valorile şi condiţiile membrilor grupului- membru periferic: - participă la unele activităţi ale grupului, dar nu la cele esenţiale care definescgrupul.4) se înregistrează comportamentul efectiv al oamenilor/este o tehnică directă prinexcelenţă - avantaj major 5) comportamentul este studiat în context natural: surprindemultitudinea factorilor ce determină şi condiţionează acţiunile şi interacţiunile umane 6) deregulă nonobstructivă şi de lungă durată, priveşte comportamentul obişnuit al indivizilor tipic

pentru viaţa cotidiană.Dezavantaje:- problema măsurării în care observatorul modifică situaţia

observată. Două soluţii: cei observaţi să nu fie conştienţi de observaţie, să fie aşa obişnuiţi cuobservatorul astfel încît acesta să nu influenţeze deloc comportamentele.- problememetodologice şi etice, validitatea şi fidelitatea datelor culese - consumă foarte mult timp. În celmai bun caz luni, dar frecvent ani.Avantaje: studierea comportamentului nonverbal, înregistreazăcomportamentele în condiţiile naturale de desfăşurare a lor, este eliminată în mare măsurăartificialitatea studiului vieţii sociale, permite analize îndelungate.Etapele observaţiei: Designul;Accesul; Relaţiile la locul cercetării; Culegerea datelor; Analiza datelor; Redactarearaportului.Tipuri de O în dependenţă de:mediul de desfăşurare a cercetării (mediul natural sausimulat);gradul de disimulare (O disimulată/nedisimulată);gradul de str ucturare (Ostructurală/nestructurală);apelarea la factorul uman şi echipamente;coordonarea temporală (Odirectă sau indirectă).

11. Eşantionul Populatia - reprezinta totalitatea unitatilor simple sau complexe care formeaza obiectul

cercetarii.Esantionul - reprezinta o parte sau un numar de elemente ale populatiei totale. Esantionarea -

este metoda prin care putem deduce caracteristicile unei populatii intregi, interogand doar cativaindivizi din aceasta. Un esantion bun: ofera posibilitati de determinare a numarului de subiectinecesar; specifica probabilitatea ca fiecare individ din populatie sa poata fi inclus in esantion;da posibilitatea estimarii erorii de esantionare; permite determinarea gradului de incredere pecare-o putem avea in estimarile populatiei esantionului. Reprezentativitatea este o calitate

esentiala pe care esantionul trebuie sa o aiba. Ea consta in capacitatea esantionului de a producecat mai fidel structurile si caracteristicile populatiei din care este extras. Factori care determinasau influenteaza marimea esantionului: - omogenitatea populatiei, adica gradul in care indiviziisunt asemanatori cu referire la caracteristicile comunitatii studiate; - metoda de esantionare; -timpul, banii si personalul; - numarul categoriilor prin care vor fi analizate datele. Tipuri deesantioane: - aleatoare (probabilistice) şi nealeatoare (neprobabilistice). O procedura deesantionare este aleatoare atunci cand fiecare individ din populatie are o sansa diferita de zero dea fi ales in esantion. O procedura de esantionare care nu respecta aceste reguli, este nealeatoare.Reprezentativitatea esantionului se poate calcula doar in cazul esantioanelor probabilistice. Chiar daca procedura folosita nu e strict aleatoare, introducerea unor elemente de selectie are efecte

benefice asupra cercetarii, pentru ca inlatura in buna parte distorsiunile. Procedee de esantionare

Esantionarea simpla aleatoare - este procedura cea mai simpla in sensul ca nu presupuneoperatii prealabile de grupare a indivizilor sau de repetare a selectiei. Indivizii componenti aiesantionului sunt alesi uniform si cu o probabilitate identica pentru fiecare. Exista doua



proceduri de esantionare simpla aleatoare: 1. Procedura loteriei sau a "tragerii la sorti". Acest procedeu consta in extragerea dintr-o urna a unor bile sau jetoane identice reprezentandelementele populatiei; se extrag bile sau jetoane pana se obtine esantionul de marimea proiectata.Acest procedeu are doua variante: - cu reintoarcerea bilelor sau jetoanelor (sondaj repetat); - farareintoarcerea bilelor sau jetoanelor (sondaj nerepetat); 2. Procedeul tabelului cu numereintamplatoare. Acest tabel se alcatuieste cu ajutorul unei masini de amestecat numere. Procedeul

e o varianta de selectie probabilistica. Utilizarea tabelelor cu numere aleatoare consta inextragerea din cadrul populatiei a unitatilor ale caror numere de ordine stabilite printr-onumerotare prealabila, au fost citite dupa o anumita ordine din tabelul numerelor aleatoare.

Esantionarea prin stratificare este o procedura probabilistica, prin care se divide populatia dupaun criteriu in clase de efective care insumate dau efectivul total al populatiei. Subesatioanele

provin din cate un strat al populatiei si sunt proportionale cu marimea stratului respective. Astfelin raport cu o caracteristică esantionul este perfect reprezantativ in sensul ca in fiecare proportiedin esantion reproduce proportia corespunzatoare din populatie. Esantionarea multistadiala se

bazeaza pe ideea ca populatia umana poate fi privita ca fiind formata din indivizii ce apartin unor grupuri in cadrul carora ei se gasesc; la randul lor aceste grupuri sunt formate din altele mai mici,care si ele sunt formate din altele si mai mici, si asa mai departe se ajunge la nivelul individului.

Astfel intr-un prim stadiu se alege un esantion de grupuri de rang inalt, apoi de rang 2, iar in finalse va alege un esantion de indivizi care cuprinde intreg efectivul ultimului esantion de grupuri.

Esantionarea multifazica consta in alegerea unui esantion de dimensiune mare la nivelul caruiase aplica un instrument de cercetare mai simplu, esantion care se supune unor operatii succesivede esantionare, rezultand loturi din ce in ce mai mici, carora li se vor aplica si alte instrumentemai complexe. Esantionarea pe cote este cea mai cunoscuta si mai utilizata procedura deesantionare nealeatoare, limitand subiectivitatea operatorilor in alegerea subiectilor si impunandincadrarea acestor alegeri in anumite cote (indicand frecventele indivizilor care prezinta anumiteinsusiri). Daca se cunoaste distributia populatiei dupa un numar de variabile atunci operatorilor lise va indica sa selecteze indivizii astfel incat esantionul final sa aiba aceeasi distributie

procentuala ca si populatia totala. Esantioane fixe (Panel) - sunt esantioane supuse uneiinvestigatii repetate, cu un acelasi instrument (chestionar) sau cu unele apropiate. Tehnica panelse foloseste atunci cand se urmareste scoaterea in evidenta a schimbarilor petrecute, in cadrulunei populatii in ceea ce priveste atitudinile, opiniile, etc.

12. Scopul ancheteiAS este una dintre cele mai complexe metode de investigaţie socilogică. Complexitatea ei

derivă din ansamblul instrumentelor de cercetare (chestionare, ghiduri de interviu, planuri deanchetă), tehnicilor de cercetare (de codificare, scalare, prelucrare) pe care le foloseşte şi defaptul că adeseori foloseşte alte metode şi tehnici de cerecetare, precum observaţia, analizadocumentelor sociologice etc. Specificitatea şi complexitatea AS sînt determinate de obiectul său

de cercetare foarte larg în care intră opiniile, atitudinile, comportamentul oamenilor, aspiraţiile,motivaţiile, cunoştinţele, mărturisiri despre fapte, fenomene, caracteristici demografice,

caracteristici ale mediului social. Aplicaţii: cunoaşterea stării de spirit a unei populaţii;cunoaşterea comportamentelor: obiceiuri de petrecere a timpului liber, practicii culturale; studiulnevoilor; s prijină luarea unor decizii: identifică priorităţi în domeniul acţiunii politice, saumăsuri de intervenţie socială; evaluarea efectelor unei acţiuni; testarea ipotezelor dintr-ocercetare.Sintetic sunt trei scopuri: a descrie, a compara sau a explica.Specificul metodei:realitatea socială conţine elemente cu care cercetătorul poate intra într -o relaţie de comunicaredirectă prin intermediul limbajului.Tipuri de AS:1. Tipologia în funcţie de scopurile urmărite şimodul de desfăşurare a anchetei:- Anchete intensive realizate pe populaţii restrînse (oîntreprindere, organizaţie, sat, cartier) care au drept scop de a aprofunda o temă specială sau

tematică complexă.- A extensive se aplică asupra unor populaţii numeroase, eşantioane mari lascara unui oraş, raioane, regiune, ţări.- A calitative au la bază metodologia anchetei intensive şise axează pe studiul însuşirilor, caracteristicilor definitorii de faptele sociale supuse



investigaţiei.- A cantitative se aplică pe populaţii mai reprezentative din punct de vederestatistic.-A individuale presupun aplicarea instrumentelor de investigaţii în vederea colectăriiinformaţiilor culese din indicatorii sociodemogr afici.- A directe presupun colectare de informaţiireferitor la subiecţii investigaţi, opiniile lor cu privire la fapte, fenomene în care sînt implicaţinemijlocit.- A indirecte se realizează asupra unor teme dificil de studiat.2. Clasificare A după

problemele investigate:-A socioeconomice de interes naţional prin intermediul cărora sînt

surprinse periodic aspectele legate de evoluţia nivelului de trai, a calităţii vieţii în rîndurilediferitor grupuri socio-profesionale.- A asupra dezvoltării zonale, rurale, urbane prin care sîntstudiate diferite aspecte ale sistematizării şi modernizării localităţilor rurale şi urbane.- A deopinie publică se aplică în vederea studierii diferitor probleme economice, politice, sociale,culturale.- A comerciale sînt aplicate în studiile de marcheting.- A asupra mijloacelor decomunicare în masă prin intermediul cărora sînt studiate diferite componente ale satsfacţiei(insatisfacţiei) cerinţelor publicului faţă de emisiui radio, TV, presa scrisă.Tehnica de aplicare aAS este chestionarul. Întrebările pot fi: închise, semideschise, deschise.Avantaje: costuri maireduse; dispare influenţa perturbatoare a operatorului/efectul de interacţiune;O mai bunăînregistrare a răspunsurilor/în special în cazul întrebărilor deschise; anonimatul; timpul degîndire; reprezentativitatea teoretică a eşantionului.Dezavantaje: nu ştim dacă persoana aleasă de

noi este cea care răspunde la chestionar; spontanietatea scăzută a răspunsurilor, acestea se“confecţionează”, apar efecte de contaminare; multe nonrăspunsuri: parţiale/totale; se pierdeinformaţie/lumea are reţineri în a răspunde în scris; teama de răspuns; în condiţii egale producemai multe erori; nu putem elimina ambiguitatea, imprecizia, inconsistenţa.

13. Sondajul pe terenSondajul de opinie publicã are ca scop cunoaşterea complexului preferinţelor exprimate de un

numãr semnificativ de persoane , referitoare la o problemã de importanţă generală.Acest tip de cercetare sociologicã are ca notã diferenţialã restrangerea ariei de cunoaştere la

opinia publicã şi se fondeazã pe modalităţile interogative de culegere a informaţiilor şi pe tehnicide eşantionare

Sondajul de opinie este o metodă de cunoaştere pe baza chestionarului şi a eşantionării Când vorbim despre opinia publică trebuie să avem în vedere trei aspecte fundamentale:

Intensitatea opiniei: variază foarte mult de la om la om, sau de la problemă la problemă.Importanţa subiectului: subiectele nu sunt la fel de importante pentru fiecare.Stabilitatea opiniilor: În probleme complexe sau confuze, opiniile au tendinţa să se modifice în

permanenţă, orice informaţie nouă putând să schimbe radical opiniile populaţiei.Opinia publicăeste măsurată cel mai des prin sondajele de opinie. Sondajul de opinie este o metodă de culegerea datelor. Trebuie menţionate 5 caracteristici esenţiale ale SO:- presupune un număr mare decazuri;- selectarea acestora trebuie făcută după criterii riguroase de eşantionare;- datele trebuiecolectate în situaţii normale, cât mai apropiate de viaţa de zi cu zi;- colectarea se face înconformitate cu proceduri standardizate;- datele sunt într-

o formă măsurabilă cantitativ, cea maisimplă fiind prezenţa sau absenţa unui atribut.Răspunsurile în sine sunt influenţate de factorilegaţi de interacţiunea între anchetator şi anchetat. Manifestarea personalităţii acestuia din urmă

poate fi influenţată de:- cadrul de desfăşurare a anchetei: cel mai bun ar fi acela în carerespondentul se simte cel mai bine- tema anchetei: există teme interesante şi neinteresante, tememai mult sau mai puţin sensibile, teme la care vrea să răspundă şi teme la care nu vrea sărăspundă;- personalitatea anchetatorului poate influenţa favorabil sau defavorabil calitatearăspunsului. - ora şi ziua desfăşurării anchetei trebuie să fie cât mai pe placul celui intervievat,astfel încât acesta să aibă şi timpul necesar şi dispoziţia cea mai potrivită; - structurachestionarului. Un chestionar prea lung, prea greu de înţeles poate genera erori care săcompromită şansele de succes ale cercetării.Instrumentul de bază al SO este chestionarul. Pentru

ca să putem construi un chestionar bun trebuie să avem o cunoaştere cât mai bună a subiectului,să avem o schemă explicativă a fenomenului (o teorie), să cunoaştem cât mai bine populaţia careva fi chestionată şi să stăpânim tehnica de construcţie a chestionarului. Există câteva cerinţe de



bază, cum ar fi folosirea unui limbaj accesibil: chestionarul trebuie să fie cât mai uşor de înţeles.Întrebările vor fi redactate într -un limbaj simplu, explicit.Întrebările pot fi:factuale: referitoare laanumite comportamente sau situaţii cunoscute de subiecţi. - de opinie: referitoare la atitudinile şicredinţele celor chestionaţi;- de cunoştinţe: se folosesc pentru a cunoaşte cât mai bine persoanainvestigată. Uneori acestea pot constitui chiar scopul cercetării. Din punct de vedere al formeiîntrebărilor avem întrebări închise şi întrebări deschise, existând posibilitatea să avem şi întrebări

mixte (semideschise sau semiînchise). O întrebare închisă este aceea în care există var iante derăspuns care sunt oferite subiectului sau în care operatorul va încerca să încadreze răspunsul liber primit. Cele mixte oferă variante de răspuns, dar pot să ceară subiectului să precizeze care esterăspunsul acestuia. Pentru chestionarele cu întrebări închise:avantaje: facilitează analizastatisctică a răspunsurilor, sporesc anonimatul şi securitatea celui anchetat.dezavantaje: sporesccaracterul sugestiv al răspunsurilor.Pentru chestionarele cu întrebări deschise:avantaje: permitculegerea unor informaţii bogate, sporesc cunoaşterea mai profundă a populaţiei.dezavantaje:creşte forma răspunsurilor, îngreunează codificarea.După modul de aplicare chestionarele suntautoadministrate (răspunsurile sunt înregistrate de însăşi persoanele intervievate, fără a seimplica operatorii) şi administrate de operatori.Avantajele celor autoadministrate: elimină

posibilitatea intervenţiei operatorului, asigură anonimatul. Dezavantajele: cere o grijă mai mare

pentru formulare, probleme şi cheltuieli cu returnarea răspunsurilor, grad de răspuns maiscăzut.Avantajele celor administrate de operatori: asigură reprezentativitatea eşantionului,asigură un grad înalt de răspunsuri, îndrumă, oferă lămuriri. Dezavantaje: grad de intervenţie şide abordare diferit.

14. Condiţiile necesare pentru dezvoltarea sociologiei organizaţiilor

15. Utilizarea cunoştinţelor sociologiei organizaţiilor în societate

16. Semnificaţia sociologiei organizaţiilor pentru sistemul administraţiei publice În cadrul administrarii şi managementului public omul trebuie sa fie scopul pentru care se

utilizeaza, mijloacele dar nu viceversa, chiar si in cazul cînd sint impuse realmente se accepta legalactivitatea altor organizatii în cadrul comunitar. In timp ce cunoasterea specializata va contribuila concentrarea pe segmente înguste a unei probleme globale si în rezultat se vor obtine decizii

precise, rapide, cu eficienta maxima. Datorita sistemului de reguli si proceduri formale birocratia prornoveaza un proces obiectiv si impersonal de luare a deciziei la nivelul fiecarui departament,serviciu sau subunitate, cu toate ca se presupune ca supunerea fata de sistemul de reguii siregiementari reprezinta principalul criteriu de promovare şi apreciere a functionarilor. Dar e posibilca şi о activitate in cadrul comunitar sa fie în întregime cuprinsa într-un atare sistem, inclusiv si la cei dinmanagementul public. Intrucît о încredere totala în ele poate provoca obstacole majore în caleafunctionarii eficiente a organizatiei. De rînd cu avantajele specializarii, о organizatie de tip birocratic,cum este administratia publica, se confrunta si cu problemele functionarii ei optime (relatiilesuperior-subordonat). De asemenea, riscurile în urma deciziilor adoptate in urma filtrului de informatiicare parvin de jos în sus. Sînt numeroase si problemele statuarii scopurilor organizational dare si

precise, în speta în cadrul societatilor în tranzitie.О altă dificultate tine de controlul administrativ, cesupravegheaza actiunile membrilor organizatiei, eliminarea elementelor personale, emotionale sauirationale care scapa calculelor. Astfel, se sugereaza doua modalitati de conformare a membrilor organizatiei. Prima se refera la îngustarea timpului de actiune ai membrilor individuali ai organizatiei. Adoua modalitate de eliminare a comportamentului individual indezirabil este cea de a asigurarespectarea a trei conditii, prin care se presupune, ca membrii individual vor actiona întotdeauna însensul intereselor si obiectivelor organizatiei. Acestea sînt urmatoarele: a.individul întelege foarte clar ce se doreste de la el;b.el cunoaste precis resursele ce pot fi folosite pentru recompensareacomportamentului adecvat;c.este convins, ca riscul devierii e mai mare decît orice alt posibil

avantaj.Deseori se pune semnul egalitatii între coruptie si birocratie. Se considera ca ori de cite oriexista regula ce trebuie respectata de functionarii publici, exista şi о tentatie constantă de а о încalcaîn favoarea prietenilor şi binefacatorilor. Cresterea numarului reglementarilor şi al birocratiilor este



proportional cu posibilitatea instaiarii coruptiei.Cu alte cuvinte, administratia de tip birocraticreprezinta о necesitite a vietii moderne. Dacă ne imaginăm reîntoarcerea la о societate mai simpla

pentru a scapa de ceea ce credem a fi reguii apasatoare si birocrati servili, observam cu surprindere, caregulile şi functionarii sînt acolo cu un scop. Cu toate ca putem încerca sa îmbunatatim regulile siinstitutiile care le implementeaza, este improbabil ca le vom elimina, daca nu sîntem pregatiti sarevenim la о epocă in care sa nu existe energie nucleara, automobile, comunicatii etc. La fel din

avantaje în dezavantaje se pot transforma si unele comportamente ale birocratiei. Dupăcaracterul lor aceste comportamente pot fi neutre sau negative, dar în ansamblu lor sîntcomportamente disfunctionale, deoarece conduc fie la о slaba realizare sau la nerealizarea scopurilor organizationale, cum ar fi:- evitarea responsabilitatii prin utilizarea tehniciior birocratice, care eraudesemnate la cresterea eficientei;- plasarea responsabilitatii, respectiv evitarea acesteia prin iuarea dedecizii ca la "carte";- politica struţuiui - strategie de evitare a responsabilitatii prin evitareaconducatorului de a se confrunta cu о problema vizibila îentru toti;- politica arhivistului- ignorarea

problemelor în cunostinta de cauză;- dispersarea responsabilitatilor prin evitarea asumării propriu-zise a responsabilitatii în luarea unei decizii;- concentrarea autoritatii;-formalism siritualism;- sabotajul birocratic.

17. Necesitatea organizării societăţii De la începuturile sale societatea umană a fost impusă să facă față unui număr imens de

probleme, cum sunt: organizarea vieții sociale, dezvoltarea, asigurarea condițiilor necesare pentru viața de toate zilele, corespunderea cu evoluția acestora atît cadrul comunității cît și înexteriorul său. Astfel, întru rezolvarea problemelor fundamentale ale existenței oameniiconstruiec o serie de modele de acțiune, considerate drept forme fundamentale ale organizăriisociale.

Activitatea nu-i alteceva decît o multitudine de activități organizate și orientate în domeniulsatisfacerii unei necesități. Orice activitate reprezintă un sistem de procese comportamentarerealizate de o colectivitate activă prin diverse forme de organizare. În acest sens organizarea saustructura activității constă în stabilirea modalităților în care diferențiat se obține comportamentul

participanților în așa fel încît datorită conjugării să se realizeze funcția finală.Există o serie de cerințe fundamentale ale existenței, cărora omul trebuie să facă față, care nu

se referă numai la supraviețuirea omului izolat și independent ci și la grupurile și societatea lacele mai diferite nivele.

Una din cele mai elaborate teorii cu privire la raţiunea apariţiei organizaţiilor a fost realizatăîncă din anul 1938 de către Chester Barnard. Acesta porneşte de la premisa că oamenii trebuie săcoopereze, întrucât individul singur are o putere limitată de alegere şi acţiune. Singura cale de aînfrânge aceste limite individuale este în concepţia lui Barnard acţiunea socială de cooperare.

De exemplu când doi oameni acţionează împreună pentru a realiza un lucru ei îşi sporesccapacităţile individuale iar când recunosc aceasta formează în mod deliberat o organizaţie.

Amplificând această explicaţie cu referire la raţiunea apariţiei şi existenţei organizaţiilor, unautor american H.G. Hiks în anul 1967 sintetizează principalele avantaje care determină oameniisă se organizeze:

1. Îşi poate dezvolta şi potenţa propriile capacităţi. Deci în cadrul organizaţiilor,omul este mult mai eficient decât dacă ar lucra singur.

2. Îşi poate reduce timpul necesar realizării unui obiectiv. În unele cazuri, reducereatimpului pentru realizarea unui obiectiv poate fi mai importantă decât eficienţa. O

perioadă mai mare de timp, necesară pentru realizarea unei activităţi, sau a unuiobiectiv, de către o singură persoană sau un grup mai mic, ar putea ca în anumitesituaţii, să fie cu totul inacceptabilă.

3. Se poate bucura de avantajele cunoaşterii acumulate de generaţiile anterioare,

de a sta pe umerii celor care le-au predat.Inexistenţa organizaţiilor ar presupune necesitatea ca fiecare om, din fiecare epocă săînveţe totul singur de la început. Reiese, în mod firesc, că un alt motiv important pentru existenţa



organizaţiilor este acela că ele furnizează omului mijloace de a folosi experienţa şi cunoştinţeleacumulate de generaţiile anterioare.

Este evident faptul că există şi alte raţiuni la fel de importante, prin care este posibilăexplicaţia apariţiei şi existenţei organizaţiilor. Astfel organizaţiile dispun şi de capacitatea de arăspunde diferitelor necesităţi umane.

După cum amintea şi Aristotel omul este un „zoon politikon” deci o fiinţă socială, o fiinţă

care doreşte deci să obţină satisfacţii din relaţiile sale cu ceilalţi, care doreşte să ofere şi să primească afecţiunea familiei, colegilor, prietenilor, într -un cuvânt, a unui grup care îl acceptă şiîi oferă confort psihosocial. Foarte multe dintre organizaţii satisfac tocmai aceste necesităţiumane de „apartenenţă” de comunicare. Chiar dacă obiectivele primare ale unor organizaţii suntcele economice, ştiinţifice, politice, umanitare etc. ele pot satisface în acelaşi timp şi necesităţilesociale ale oamenilor. Deseori necesităţile sociale ale unor persoane sunt atât de bine satisfăcute

prin apartenenţa lor la o organizaţie încât nu de puţine ori, auzim formulări de genul „munca luieste viaţa lui” deci organizaţiile pot oferi şi potenţialul unor satisfacţii umane dincolo deavantajele pur materiale.

18. Organizare şi organizaţie În prezent nici un om nu se poate forma sau realiza ca individ şi nici nu poate participa laviaţa grupurilor sau a societăţii în afara organizaţiilor cu profiluri diverse. De exemplu, de la

primii ani de viaţă şi apoi pe parcursul vieţii lor oamenii se află sub auspiciile unor organizaţiisau instituţii, care le sprigină activitatea.

Prin organizarea activităţii, adică crearea organizaţiilor de profil, şi prin perfecţionareacontinuă a acestora în aşa fel, încît să corespundă realităţii în continuă transformare, se cucere scobiective din ce în ce mai mari şi mai complexe. Astfel activitatea de organizare se îmbină cucea de conducere şi dă substanţă generatoare unei funcţii şi unei profesii: activitatea managerialăşi managerul. Scopul activităţii organizatorice constă în a contribui la normarea şi ordonareaacţiunilor colective umane în aşa fel, încît să poată fi asigurată coexistenţa şi covieţuirea

membrilor organizaţiilor sau a colectivităţilor şi cooperarea eficientă a activităţii lor.. În esenţă organizarea socială nu-i altceva decît impunerea sau/şi acceptarea unui sistem de

norme, modele de acţionare, hotărîri cu scopul desfăşurării vieţii sociale. Pentru atingerea anumitor scopuri oamenii intră în relaţii reciproce. După caracterul lor

aceste relaţii pot fi foarte diferite şi specifice în dependenţă de gradul de organizare şi dezvoltarea societăţii respective. De aceea întru diminuarea situaţiilor deloc uşoare, oamenii devin membriai numeroaselor grupuri sociale, inclusiv familia în care s-au născut, precum şi ai diferitor organizaţii, colectivităţi, cum ar fi şcoala, colegiul, firmele de afaceri, ş.a. grupurile sociale şiorganizaţiile, în care este împărţită societatea modernă, domină cea mai mare parte a vieţiinoastre. Iar prin sistemul lor de autoritate se implică şi influienţează continuu membrii societăţii,contrîngînd totodată comportamentul nostru.

Organizaţia este acel tip de „sistem” social, ce rezultă din aplicarea unui model deorganizare în raport cu care i se conturează caracteristicile sale fundamentale.

Organizaţia este constituită dintr -un grup uman care acţionează pe o anumită bază normativă pentru realizarea unor scopuri precis enunţate.

19. Modele de organizare a societăţilor contemporane Pentru a fi considerate organizaţii, formele sociale trebuie să poată fi încadrate în următoarea

definiţie:- unitate socială clar delimitată de altele,- cuprinde două sau mai multe persoane-esenţiale pentru existenţa ei sunt relaţiile care-i dau funcţionalitatea (formale şi informale),- arescopuri proprii, specifice şi funcţionalitate relativ independentă,- funcţia dictează structura- înrelaţii reciproce cu mediul social mai larg.Orice organizaţie are în acelaşi timp o structurănormativă–ansamblu de norme scrise şi nescrise, formale şi informale, de roluri şi mijloace deacţiune şi o structură de personal –reţeaua indivizilor şi fişa postului cu cerinţele către persoanelecare ocupă anumite statusuri cerute de desfăşurarea activităţii instituţiei.După tipul de autoritate,



structurile organizaţionale pot fi structuri închise – puternic structurate, în care autoritatea esteînalt centralizată, ierarhiile, procedeele şi normele sunt riguros definite, iar grupurile locale şiindivizii au o autonomie redusă şi structuri lejere -slab centralizate, cu roluri şi norme mai puţindefinite şi care pot fi ajustate la particularităţile individuale şi locale.In funcţie de gradul de

structurare formele de organizare sunt clasificate în două mari tipuri: informale şi formale. În plan informal se constituie grupuri de oameni concretizate prin existenţa unor relaţii spontane

flexibile sau nedefinite cu claritate. Natura exactă a interacţiunilor dintre membrii şi chiar scopurile organizării nu sunt specificate. Calitatea de membru într -o astfel de formăorganizaţională poate fi dobândită fie în mod conştient deliberat, fie inconştient. Lipsa destructură clar definită a unei astfel de organizări nu este echivalentă cu absenţa unor norme,reţele de comunicare sau lideri. Orice organizaţie indiferent de tipul ei, dispune şi de o structurăinf ormală tocmai datorită avantajelor create de ea: 1. contribuţia la realizarea scopuluiorganizaţional. 2. facilitarea sarcinilor conducătorului. 3. producerea satisfacţiei în activitateadesfăşurată. 4. folosirea ei ca mijloc de protejare a implicaţiilor emoţionale. 5. furnizarea unuifeed- back pentru conducător.Organizaţia formală este tipul de organizare cu o structură clar definită, ea descriind normele, poziţiile şi rolurile specifice relaţiilor dintre membrii acesteiorganizaţii. Datorită accentului pus pe ordine, reguli şi reglementări, organizaţiile formale spre

deosebire de cele informale, sunt stabile şi relativ inflexibile. Calitatea de membru într -oorganizaţie formală este dobândită conştient.O altă clasificare a formelor de organizare este înfuncţie de gradul de implicare emoţională a membrilor ei şi generează două mari tipuri: primareşi secundare.Grupurile primare sunt caracterizate prin relaţii personale directe, spontane „faţă înfaţă” relaţii ce presupun o mare implicare emoţională. Ele sunt primare în principal prin acea căsunt fundamentale în formarea naturii sociale şi idealurile individului. Intimitatea şi profundaimplicare emoţională reprezintă deci fundamentul existenţei grupurilor umane.Grupurilesecundare sunt caracterizate prin relaţii raţionale de obicei formale şi impersonale de ti pcontractual, constituite ca organizaţii. Participarea membrilor la astfel de organizaţii este limitatăla realizarea anumitor scopuri, iar interacţiunea dintre membrii organizaţiei este determinată deun contract sau acord explicit ce specifică atât modul de interacţiune cât şi performanţeleaşteptate pentru realizarea scopului. Alt tip de clasificare este realizat în funcţie de obiectivele

specifice pe care le îndeplinesc diferite organizaţii. În acest sens există:Organizaţii economice(corporaţii, firme) care furnizează bunuri şi servicii.Organizaţii religioase (biserici, secte, ordine)care răspund unui anumit tip de necesităţi spirituale.Organizaţii sociale (cluburi, fundaţii,asociaţii) care au scopul de a satisface necesităţile sociale ale oamenilor de a se sprijini reciproc,de identificare, de contact cu alţi oameni.

20. Locul organizaţiilor în relaţiile sociale Organizaţiile sunt o parte majoră a componenţei structurale ale societăţii, iar locul lor în

structura organizaţiilor este proporţional rolului muncii, al relaţiilor membrilor în organizaţie, al

valorilor organizaţionale pe care aceşti membri le posedă sau le deprind pe parcursul activităţiilor şi valori pe care le pot împărtăşi între ei. Aceasta se întâmplă cu adevărat numai atunci cândorganizaţiile sunt într -adevăr elemente ale structurii societăţii.

Interacţiunea sau mai bine zis gradul de manifestare a acesteia în sistemul de rel aorganizaţiilor cu mediul social constituie un barometru care indică ce fel de societate este:dictatorială sau civilă. Organizaţiile sunt agenţii care contribuie la structurarea vieţii sociale,

participă la procesele sociale în schimbare, gradul de activitate a organizaţiilor fiind proporţionalcu cel al implementărilor în societate şi conştiinţa socială. Pe lîngă faptul că organizaţiilecontribuie la prosperarea unei societăţi, ele o pot şi afecta. Organizaţiile uneori îndeplinesclucruri care nu au fost anterior realizate ca servicii, fapt ce poate afecta societatea. De ex:implicarea în determinarea aspiraţiilor pol ale societăţii care activează sau sărăcirea ei prinutilizarea forţei de muncă ieftină, fără a investi în comunitate spre a îmbunătăţi condiţiilesalariaţilor.



Modalităţile de apariţie şi desfăşurarea a rel organizaţiilor constituie parte componentă a structurii sociale cu întregul sistem de rel realmente constituite. Noţiunea de interacţiune

presupune o legătură a obiectivelor manifestată printr -o influienţare reciprocă, incluzîndu-se însfera interdependenţei universale a fenomenelor. Interdependenţa, de fapt, stă la baza progresuluiîn general, contribuie la autodezvoltrea obiectelor şi proceselor. Organizaţiile sunt factorii majoriîn plasarea oamenilor în cîmpul muncii, asigurarea veniturilor şi alte acţiuni de bază pentru

determinarea statutului social al personalului. Motivarea scopurilor oamenilor de a se încadra şide a rămîne în organizaţii este determinată de instrumentarul în comportament şi stimul deeforturi în muncă, standardul de evaluare a fiecăruia. În societate organizaţiile de obicei suntapreciate după aria extinderii, deşi scopurile şi modalităţile realizate de organizaţii în mediulsocial continuă să rămînă şi în prezent aceleaşi. De aici pornesc şi foarte multe neînţelegeri în ce

priveşte formarea organizaţiilor

21. Relaţiile organizaţiilor administraţiei publice cu mediul social Analiza relaţiei dintre mediu şi structurile organizaţionale porneşte de la constatarea că

organizaţiile nu funcţionează într -un vacuum, ci într-un univers ale cărui componente leinfluenţează în mare măsură obiectivele, activităţile şi modul de structurare. Considerarea

organizaţiilor ca „sisteme deschise” presupune tocmai abordarea lor din perspectivainterrelaţiilor care se stabilesc între acestea şi factorii din mediul extern.Mediul se referă la

persoanele, resursele, organizaţiile sau factorii culturali care influenţează într -un fel sau altulorganizaţia de referinţă.Prima tipologie a mediilor a făcut distincţia între patru tipuri demedii:Stabil, randamizat . Acest tip de mediu este relativ stabil şi omogen. Schimbarea se

produce lent, de-a lungul timpului; iar cerinţele lui sunt distribuite întâmplător.Stabil, concentrat . Într-un astfel de mediu schimbarea se produce de asemenea lent, însă, ameninţările şirecompensele lui sunt grupate (adunate) şi nu distribuite întâmplător. O ilustrare a unui astfel demediu este o piaţă monopolistă. În acest tip de mediu supravieţuirea organizaţiei depinde decunoaşterea detaliată a mediului. Dezordonat, reactiv. În acest ti p de mediu nu numai că existăcompetiţie între organizaţii similare, dar fiecare organizaţie încearcă să-şi promoveze propriileinterese prin obstrucţionarea rivalilor.Câmp turbulent . Acesta este un mediu dinamic, înschimbare rapidă care determină organizaţiile să-şi reevalueze în permanenţă relaţiile cu alţii.Pentru a face faţă cerinţelor acestui mediu, organizaţiile sunt nevoite totodată să acorde o atenţiedeosebită procesului de cercetare în scopul dezvoltării unei tehnologii adecvate Organizaţiilecare funcţionează în medii stabile au forme structurale diferite de organizaţiile care funcţioneazăîn mediul dinamic turbulente.Astfel, în funcţie de tipurile de mediu, organizaţiile se diferenţiazăîn mod fundamental atât în ceea ce priveşte structura de organizare cât şi a mediului defuncţionare. Cele două tipuri de organizare au fost definite ca sisteme mecanice şi organice.Tipul mecanic de organizare corespunde unor condiţii relativ stabile şi este caracterizat printr -odiferenţiere foarte accentuată a şanselor de realizat, ca şi printr -o ierarhie foarte clară a

responsabilităţii şi autorităţii. Se acordă o importanţă foarte mare comunicării şi interacţiunii peverticală (între superior şi subordonaţi), ca şi loialităţii şi supunerii. Tipul organic de organizarecorespunde condiţiilor instabile, specifice situaţiilor în care apar în permanenţă probleme noinecunoscute şi care nu pot fi nici împărţit nici o distribuire a specializărilor existente. Ca atare,există o adaptare şi o redefinire permanentă a sarcinilor individuale. De asemenea, procesul decomunicare şi interacţiune dintre oameni se bazează mai mult pe informaţii şi consultaţii, decît

pe ordine şi el se poate produce la nvele mici, în funcţie de necesităţi.Astfel, se consideră că performanţa organizaţională va fi optimă atunci când sistemul mecanic este asociat cu un mediustabil, iar sistemul organic cu un mediu dinamic. Dacă nu există o adecvare între tipul de sistemşi mediu, atunci performanţa organizaţională va avea de suferit. Necesitatea adecvării dintrestructura organizaţională şi caracteristicile mediului a fost confirmată prin studiile prin care s-au

analizat două aspecte ale structurii organizaţionale:a.diferenţierea respectiv diferenţele existenteîntre orientările cognitive şi emoţionale; b.integrarea respectiv calitatea cooperării dintresubunităţile organizaţionale.S-a pornit de la ipoteza conform căreia, cu cât mediul în care



funcţionează organizaţia este mai dinamic cu atât mai mare va fi gradul de diferenţiere întresubsistemele componente. Aceasta înseamnă că într -o organizaţie care funcţionează într -unmediu stabil ar putea exista un set unitar, de program, scopuri şi aşteptări pentru toţi membriiorganizaţiei. Într -un mediu dinamic însă, cerinţele de schimbare rapidă şi flexi bilitate pot fidublate de unele cerinţe (atât ale mediului cât şi ale administrării organizaţiei) pentru condiţiimai stabile. Într-un mediu dinamic, necesitatea diferenţierii este la fel de mare cu cea a integrării.

Aceasta înseamnă că o organizaţie bine structurată în subunităţi dar care nu reuşeşte să asigurecoordonarea şi integrarea lor va deveni cu timpul ineficientă.În concluzie: orice organizaţiedispune de o structură specifică, totodată pot fi distinse elemente comune tuturor organizaţiilor aceste două perspective îşi relevă importanţa cu mai multă pregnanţă atunci când suntconsiderate relaţiile dintre structura unei organizaţii şi mediul în care funcţionează organizaţia.

22. Structura organizaţiilor Structura reprezintă un punct de referinţă în analiza organizaţiilor. Componentele majore ale structurii organizaţionale pot fi clasificate în esenţă în cinci

mări variabile: complexitatea, formalizarea, intensitatea administrativa, centralizarea şi mărimea.Complexitatea se referă la gradul de specializare, diferenţiere sau diviziune a muncii. Ea

include: numărul de niveluri ierarhice (diferenţiere verticală) ; numărul de departamente sauunităţi func-ţionale (diferenţiere orizontală) şi numărul de activităţi (diviziunea muncii sauspecializarea). Complexitatea reflectă deci gradul de diferenţiere (specializare) dintresubunităţile organizaţiei. Specializarea este de obicei realizată în funcţie de trei factori: 1) tipulde activitate (diferenţiere funcţională); 2) tipul de produse sau servicii (diferenţiere bazată pe

produc); 3) localizarea geografică (diferenţiere geografică). Forma cea mai cunoscută şi frecventutilizată de diferenţiere sau specializare este cea funcţională. Aceasta înseamnă că activităţilesunt grupate pe baza specificului muncii ce trebuie realizată. O astfel de structură de organizareeste bazată deci pe funcţie sau activitate de muncă. O a doua formă de organizare se referă iagruparea activităţilor în jurul unor produse sau servicii specifice. În acest caz organizaţia esteîmpărţită într -un număr de unităţi stabilite pe baza similarităţii produselor sau a clienţilor cecumpără aceste produse. Fiecare dintre aceste unităţi funcţionează ca un centru de profit. Aceastaînseamnă că fiecare unitate sau centru de profit este tratată ca o organizaţie inde- pendentă, fiindcondusă de o echipă a cărei responsabilitate este aceea de a-şi promova propriile interese şi de âobţine beneficii. A treia structură de organizare este cea bazată pe localizarea geografică ş i

presupune gruparea oamenilor şi activităţilor în funcţie de acest criteriu. Formalizarea se referă la gradul în care organizaţia specifică normele de comportament ale

membrilor săi printr -un sistem de reguli şi regle-mentări formale. Totodată, ea are în vederegradul de constrângere al regulii, respectiv măsura în care organizaţia va tolera devierile sauabaterile comportamentale de la reguli. Gradul de formalizare al unei organizaţii este determinatîn mare parte de mărimea ei.

Intensitatea administrativă este calculată de obicei prin două proporţii: o proporţie„administra-tivă" şi una de „conducere". Aceste două proporţii reflectă cantitatea forţei de muncă

administrative (de execuţie) şi a celei de conducere (de control) pe care o angajează organizaţia în scopul realizării funcţiilor de control şi coordonare.

Centralizarea se referă, de obicei, la locul geometric al autorităţii de luare a deciziei. Seconsideră, în general, că atunci când autoritatea luării deciziei se află concentrată în vârfulierarhiei, organizaţia este centralizată. Când însă autoritatea luării deciziei este delegată sprenivelurile inferioare, organizaţia este descentralizată.

Mărimea organizaţiei se referă de obicei la numărul membrilor organizaţiei. Aceasta esteconsiderată o variabilă importantă a struc-turii organizaţionale întrucât dezvoltarea organizaţiei(creşterea mărimii ei) influenţează toate celelalte elemente ale structurii şi, prin aceasta, însăşi

forma structurii de organi-zare. Efectele creşterii mărimii organizaţiei asupra structuriiorganizaţionale au în vedere tocmai dificultăţile create de tendinţa firească de dezvoltare aorganizaţiilor.



23. Caracteristicile organizaţiilor - constituie un sistem relativ stabil, cu capacitate de autoreglare şi auto-organizare. Ca sistemautoreglabil, organizaţia acţionează în concordanţă cu ansamblul propriu de valori şi norme şise autoreglează prin intermediul acţiunii umane care dispune de libertatea de a alege căile şimijlocele de acţiune. Auto-organizarea exprimă capacitatea organizaţiei de a reface echilibrulcomponentelor sale, în raport cu perturbaţiile ivite.

- dispune de o structură şi relaţii formale. Acestea reglementează mecanismele conducerii şiverigile funcţionale şi induc o anumită rigiditate, care obligă pe individ să ocupe o anumită poziţie, să aibă un status oficial şi să joace unul sau mai multe roluri de eficienţă şicompetenţă. Dinamismul şi complexitatea procesului de funcţionare a unei organizaţii duce laapariţia unor relaţii care reflectă interacţiuni ce nu sunt închise în reglementările oficiale,denumite elemente informale. Elementele informale se dezvoltă şi funcţionează pe suportulorganizaţiei formale şi în interiorul ei.- implică în mod necesar exercitarea actului de conducere. Conducerea are un rol esenţial înorganizarea, funcţionarea şi perfecţionarea sistemului. A conduce presupune previziune,organizare, comandă, coordonare şi control. - presupune existenţa comportamentului colectiv. Comportamentul colectiv al unei organizaţii

este rezultatul acţiunii membrilor săi, a relaţiilor dintre ei, dintre ei şi factorii de control şi de putere. Elementul central al comportamentului colectiv al organizaţiei îl reprezintă climatul.Modul în care membrii organizaţiei percep climatul duce la formarea imaginii acesteia despreorganizaţie. Organizaţiile pot fi percepute ca:- dinamice/lipsite de dinamism- „umane”/„reci” sau „dure”.

Felul în care sunt trataţi oamenii în organizaţie, locul ocupat în ierarhia organizaţională, practicile de control şi de impunere a normelor şi regulilor, sistemul de comunicare, coeziuneagrupului, loialitatea faţă de organizaţie, imaginea despre mediul de care aparţine organizaţiasunt coordonate ale climatului din organizaţie.- existenţa unui ansamblu de norme care fixează fiecărui individ norme şi direcţii deacţiune, o anumită intensitate a acţiunii. Norma este o regulă, un model de comportare care seimpune prin uz, tradiţie, consens sau autoritate. Autoritatea este cea care impune şi menţinenormativitatea în cadrul organizaţiei şi ea reprezintă puterea unei persoane sau a unui grup, învirtutea rolului sau poziţiei din cadrul organizaţiei. În organizaţie se manifestă, de regulă, o

presiune pentru asigurarea normativităţii, fapt ce presupune respingerea devianţelor, amembrilor care nu adoptă valorile, normele, scopurile propuse. Un rol important îl are aicimotivaţia. O motivaţie puternică reduce devianţa membrilor organizaţiei. Echilibrulorganizaţiei, ca sistem, depinde de comportarea conformă a membrilor săi.

24. Organizaţiile între conflicte din interior şi exterior

25. Importanţa birocraţiei în societate Înainte de a vedea ce este birocraţia, trebuie să examinăm contextul ei de prezentare – formele

autorităţii. Una din contribuţiile remarcabile ale lui Max Weber este cea de definire a puterii„probabilitatea ca un actor într.o relaţie socială va fi în poziţie de a-şi impune voinţa în urmărireaobiectivelor acţiunii sale indiferent de rezistenţa pe care o întâmpină”. Această definiţieînseamnă că dacă ai putere asupra altora, poţi să îi determini să facă ceea ce vrei, chiar dacă acestlucru nu corespunde intenţiilor şi dorinţelor lor. Weber defineşte autoritatea ca pe o probabilitate,ca o comandă cu un conţinut specific. Autoritatea implică conceptele de legitimitate şiinstrumentalitate. Weber descrie trei „tipuri pure” de organizaţii: 1) organizaţia orientată pe

lider, tipul de organizaţie în care exercitarea autorităţii se bazează pe calităţile morale şi profesionale ale liderului. 2) organizaţia patriarhală (tradiţională) se caracterizează prin existenţaunui sistem de autoritate acceptată în virtutea tradiţiei, a datinilor; 3) organizaţia birocrată este un



tip de autoritate raţional-legal, pe care Weber îl consideră ca reprezentativ pentru societateamodernă şi ea reprezintă instituţia dominantă în societatea modernă.

Autoritatea este exercitată într -un sistem de reguli şi proceduri specifice poziţiei pe careindividul o ocupă într -o anumită perioadă de timp. Weber afirma că „organizaţia poate ficonsiderată, din punct de vedere tehnic, ca fiind cea mai eficientă formă de organizare socială”.Precizia, rapiditatea, ambiguitatea, cunoaşterea dosarelor, continuitatea, discernământul,

unitatea, subordonarea strictă – acestea sunt aduse la un nivel optim într-o administraţie publică.Raţiunea eficienţei birocraţiei se află în forma sa organizaţională. Într -o organizaţie birocraticăexistă o serie de funcţiuni, iar rolul fiecărei este circumscris printr -o definire clară şi precisă aautorităţii sale. Funcţiile sunt or donate într-o ierarhie cu niveluri de autoritate gradată. Există unsistem de reguli şi proceduri, există un „birou” pentru păstrarea în siguranţă a tuturor dosarelor scrise. Un aspect important al raţionalităţii este tocmai faptul că informaţia este scrisă. Într -oastfel de organizaţie autoritatea este dată de funcţie, iar ordinile sunt ascultate, intrucât regulileimpun competenţa unei funcţii de a da ordine. Supunerea personală nu este datorată nimănui. Ease datorează regulilor şi reglementărilor.

Un accent se pune şi pe num,irea specialiştilor. Unul dintre semnele dezvoltării unei birocraţiieste creşterea numărului de conducători – profesionişti şi a numărului de specialişti-experţi.

Particularitatea organizaţiei demonstrează şi capacitatea de a calcula consecinţele acţiunii sale.Datorită ierarhiei autorităţii şi a sistemului de reguli, controlul acţiunii indivizilor de organizaţieeste asigurat de personalizare. Weber a demonstart că generarea prin autoritatea funcţiei –

birocraţia – este impersonală, eficientă şi echitabilă şi este singura modalitate de susţinere aautorităţii organizaţionale şi a administraţiei compatibile cu valorile democratice.

26. Determinarea rolului birocraţiei, inclusiv în cadrul administraţiei publice Birocraţia contribuie ca o viaţă socială să fie mai raţională. Regulile, impersonalitatea şi

eficienţa constituie unele modalităţi, prin care birocraţiile raţionalizează societatea umană. DupăWeber, aşa trăsături ale birocraţiei precum raţionalitatea organizaţiei presupune capacitatea de acalcula consecinţele acţiunilor sale, ierarhia autorităţii precum şi sistemul de reguli şireglementări formale, asigură posibilitatea de a controla acţiunile membrilor organizaţiei. Iar aceasta înseamnă depersonalizarea. La Weber birocraţia se dezvoltă cu atît mai perfect cu cît estemai dezumanizată şi are cu atît mai mult succes cu cît elimină din activitatea oficială toateelementele personale iraţionale şi emoţionale. Tipul de organizaţie pur birocratică este capabildin punct de vedere tehnic să obţină cel mai înalt grad de eficienţă.

Organizaţia birocratică inclusiv şi administraţia publică nu e un dar de la natură, ci un rezultatal intenţiei umane „construct”, în care existăo interdependenţă limitată a membrilor cu anumitămarjă de libertate, care în funcţie de strategia adoptată ţin să-şi o menţină sau să-şi o sporeascămembrii organizaţiei îşi formează comportamentul în funcţie de viziunea locală şi parţială, nudin raţionalitatea superioară sau îndelungată. Totodată în organizaţie există o integrare limitată a

membrilor, după cum obiectivele acesteia coincid sau nu şi cu cele ale membrilor actorii rămînrelativ anonimi urmărind şi interesele divergente. În cadrul administrării şi managementului public omul trebuie să fie scopul pentru care se utilizează mijloacele dar nu viceversa. Datorităsistemului de reguli şi proceduri formale birocraţia promovează un proces obiectiv şi impersonalde luare a deciziei la nivelul fiecărui departament, serviciu sau subunitate, cu toate că se

presupune că supunerea faţă de sistemul de reguli şi reglementări reprezintă principalul criteriude promovare şi apreciere a funcţionarilor.

27. Birocraţia ca o necesitate a societăţii contemporane Birocraţia a fost în mod diferit concepută de mulţi cercetători drept un model de acurateţe,minuţiozitate şi administrare efectivăj în concepţiile lor ei sînt de acord, că birocraţia, de fapt,

este cea mai eficientă formă de organizare de la începutul divizării umane, deoarece toatesarcinile sînt r eglate prin reguli strict procedurale. Dar cel care a definit şi identificat trăsăturileesenţiale ale unei organizaţii birocratice a fost sociologul german Max Weber. El defineşte



birocraţia drept sistem de autoritate raţional legală, considerînd că ea reprezintă instituţiadominantă în societatea modernă. Raţionalitatea sistemului constă în realizarea unor scopurispecifice prin desemnarea cu claritate a anumitor mijloace. Legalitatea, însă ţine de autoritateaexercitată printr -un sistem de reguli şi proceduri, căruia trebuie să i se conformeze toţi membriunei atare organizaţii. La apariţia sa prin cuvîntul birocraţie se înţelegea un oficiu cu birou de scris, termenul fiind un

derivat de la vechiul grecesc a se regla. Birocraţia este o regulă a căilor, iar definirea birocraţieiar fi un tip de organizaţie formală cu o structură specială de statuturi şi roluri în care puterea de ainfuienţa acţiunile altora creşte pe măsura înaintării spre vîrful ierarhiei organizaţionale. Tipul ideal de birocraţie al lui Weber cuprinde următoarele elemente:

- un grad înalt al specializării şi o diviziune a muncii definită clar; - cu sarcini distribuite şi obligaţii oficiale; - structura ierarhică a autorităţii cu domenii de comandă şi responsabilitate, circumscrise

cu claritate;- administraţie bazată pe documente scrise; - recrutarea personalului pe bază de abilităţi şi cunoştinţe; - angajarea personalului pe termen lung, promovarea pe baza vechimii sau meritului;

-

salariu fix;- separarea venitului privat de cel oficial;În administraţia publică birocraţia este superioară celorlalte forme de organizare, iar

eârezultatul unei administrări birocratice este: viteza, precizia, claritatea, informaţii asupradosarelor, continuitatea, unitatea, subordonarea. Conform teoriei birocratice, munca defuncţionar public constituie o carieră sau o vocaţie, care consumă capacitatea personală, deaceeafuncţionarul trebuie să fie salarizat, premiat şi să aibă satisfacţie de pe urma muncii sale.

28. Individul în organizaţie Capacitatea omului în plan inventiv este destul de mare. Cea mai mare invenţie a omului este

abilitatea de a transmite intacte şi neschimbate de la o generaţie la alta, modalităţilefundamentale de a face lucruri pe care el le-a învăţat de la generaţia precedentă. Modelele

preluate rămîn uneori neschimbate pe o durată relativ mai lungă. Procesul de transmitere acomportamentului contribuie la o imensă economie din punctul de vedere al generaţiilor succesive şi al societăţii care are o unitate durabilă şi istorică. Astfel nu mai sunt conserva tecunoaşterea şi cunoştinţele, dar se stabileşte şi o bază pentru viaţă comună, fondată pe informaţiicomune şi pe înţelegere de acelaşi tip. Aceasta se datorează faptului că toţi indivizii aparţinaceleiaşi generaţii şi primesc mai mult sau mai puţin aceiaşi ereditate culturală de la generaţia

precedentă. Ei pot mai uşor să fie în relaţie unul cu altul şi să-şi coordoneze mai eficientacţiunile. Poziţia de statut cîştigată se caracterizează prin faptul că persoana este investitădatorită anumitor acţiuni şi anumitor rezultate realizate de către acesta. Poziţia de statul de aşa

natură se manifestă cînd individul este mai mult sau mai puţin „automat instalat” pe motivuloriginii lui sociale sau apartenenţei la un anumit grup social. Deci statutul pe care omu l îl primeşte de la naştere este prescris, iar cel dobîndit prin activităţile sale este unul obţinut.

29. Forme de asociere a individului în societateOrice persoană aspiră să devină membru al unui grup, altfel denumit şi organizaţie, indiferent

de comunitatea naţională, statusul social etc. ceea ce constituie o constantă universală a oricăreiculturi. S-a evaluat că circa 80% din activităţile pe care oamenii le fac în grup pot fi făcute deunul singur şi totuşi oamenii se asociază mereu şi extrem de divers, aceasta fiind o caracteristicăa societăţii contemporane, organizate.

În raport cu acest criteriu formele de organizare sunt clasificate în două mari tipuri:

informale formale,



În plan informal se constituie grupuri de oameni concretizate prin existenţa unor relaţiispontane flexibile sau nedefinite cu claritate. Natura exactă a interacţiunilor dintre membrii şichiar scopurile organizării nu sunt specificate.

Grupul formal. este tipul de organizare cu o structură clar definită, ea descriind normele, poziţiile şi rolurile specifice relaţiilor dintre membrii acestei organizaţii. Calitatea de membruîntr-o organizaţie formală este dobândită conştient între un moment anume.

O altă clasificare a formelor de asociere este propusă în funcţie de gradul de implicareemoţională a membrilor ei şi generează două mari tipuri: primare şi secundare.Grupurile primare sunt caracterizate prin relaţii personale directe, spontane „faţă în

faţă” relaţii ce presupun o mare implicare emoţională. Cea mai importantă contribuţie aparţinelui Charles Cooley 1909 care le defineşte ca fiind caracterizate printr -o „asociere şi cooperareintimă faţă în faţă”. Ele sunt primare în câteva sensuri dar în principal prin acea că suntfundamentale în formarea naturii sociale şi idealurile individului. Intimitatea şi profundaimplicare emoţională reprezintă deci fundamentul existenţei grupurilor umane.

Grupurile secundare sunt caracterizate prin relaţii raţionale de obicei formale şiimpersonale de tip contractual, constituite ca organizaţii. Participarea membrilor la astfel deorganizaţii este limitată la realizarea anumitor scopuri, iar interacţiunea dintre membrii

organizaţiei este determinată de un contract sau acord explicit ce specifică atât modul deinteracţiune cât şi performanţele aşteptate pentru realizarea scopului. Cu alte cuvinte gradul deimplicare emoţională în organizaţiile secundare este foarte mic sau chiar absent, el fiind înlocuitde o implicare raţională, de tip instinctual, în vederea realizării unor obiective clar definite. Însfârşit un al treilea tip de clasificare este realizat în funcţie de obiectivele specifice pe care leîndeplinesc diferite organizaţii. În acest sens există: Organizaţii economice (corporaţii, firme) care furnizează bunuri şi servicii. Organizaţii religioase (biserici, secte, ordine) care răspund unui anumit tip de necesităţispirituale.Organizaţii sociale (cluburi, fundaţii, asociaţii) care au scopul de a satisface necesităţilesociale ale oamenilor de a se sprijini reciproc, de identificare, de contact cu alţi oameni.

Conform acestui criteriu pot fi deci identificate numeroase tipuri de organizaţii prinraportare la scopurile sau obiectivele specifice pe care le realizează.

30. Comunităţile umane teritoriale Comunitatea umană este un macrogrup care trăieşte într -un spaţiu geografic delimitat , dispunede o anumită organizare a activităţilor şi este conştientă de apartenenţa sa la comunitate .Comunităţile teritoriale în societatea sunt:

a) comunitatea rurală ( satul )Caracteristicile comunităţii săteşti :

Legătura familiei cu comunitatea locală exprimată de autorităţi ( persoane cu funcţii şi

rol deosebit în viaţa comunităţii : preotul , învăţătorul , primarul ca model de gospodar al satului, medicul ) . Solidaritatea grupului comunitar generată de participarea zilnică la activitatea obştii

(agricultura - activitatea predominantă la sat ).Industrializarea a generat deplasări masive dinspre mediul rural spre cel urban , cu consecinţe

negative asupra satului .Astăzi satul se prezintă depopulat , îmbătrânit şi feminizat .

Schimbările în structura formei de proprietate au generat modificări în structura socială acomunităţii rurale care au determinat apariţia următoarelor caracteristici :

Cine are pământ nu are bani să-l lucreze . S-a produs o ruptură între ţăran şi tractor

Navetiştii – se ocupă de agricultură de obicei la sfârşitul săptămânii Şomerii din activităţi neagricole sau alte categorii de persoane care s-au mutat la sat

datorită imposibilităţii vieţii la oraş .



b). comunitatea urbană (oraşul ) .Urbanizarea a fost asociată doar cu un confort asigurat de viaţa de la bloc dar care a generatmulte probleme sociale : de folosire a dotărilor – instalaţii sanitare , parcuri spaţii de cazare ,

parcări dar şi de comunicare . Sunt frecvente cazurile în care vecinii de scară , de bloc, nu secunosc , nu se salută , nu comunică .

La nivelul oraşelor s-a creat o structură diferenţiată , pe zone de rezidenţă ( centrul

oraşului , zona intermediară şi zona limitrofă ) . Locuitorii de pe aceeaşi stradă se confruntă cuaceleaşi probleme : iluminatul străzii , telefonul , ridicarea gunoiului , pavajul , plantarea şiîntreţinerea pomilor , a spaţiilor de joacă .

Un aspect particular al comunităţii urbane legat de locuire îl reprezintă comunitatea

străzii , a cartierului . Cartierele grupează laolaltă străzi vecine şi oameni diferiţi ca preocupări,ocupaţii şi nivel de instrucţie .

31. Locul grupurilor în societatea contemporană Pentru atingerea anumitor scopuri sau pentru a exista oamenii intră în relaţii reciproce. După

caracterul lor, aceste relaţii pot fi foarte diferite şi specifice în dependenţă de gradul deorganizare şi dezvoltare a societăţii respective. De aceea oamenii devin membri a numeroaselor

grupuri sociale, inclusiv familia, precum şi ai diferitor organizaţii, colectivităţi cum ar fi colegiul,şcoala, corporaţiile, ş.a. Grupurile sociale şi organizaţiile în care este împărţită societateamodernă, domină cea mai mare parte a vieţii. Prin sistemul lor de autoritate se implică şiinfluienţează continuu membrii societăţii, contrîngînd comportamentul.

Conştientizarea renunţurilor sau pierderilor inevitabile pentru activităţile întru propriarealizare este proporţională cu rezultatele cu se vor obţine ulterior.

32. Locul confesiilor (religiei) în societateReligia este considerată ca un instrument de modelare spirituală a conştiinţei. Orice religie

este un ecosistem coerent de postulate care admit în cadrul cunoaşterii mistice, prin credinţănecondiţionată, existenţa şi forţa autonomă şi totală a unei lumi supranaturale divine, creatoareşi diriguitoare a lumii vizibile şi invizibile reale al cărei destin îl conduce prin legi prestabilitesau prin voinţă. Se afirmă în literatura de specialitate, de pildă Kernbach, că încercările de adefini religia ca atare au fost împiedicate de o neclaritate semantică. De multe ori se confundăreligia cu mitologia, cu filozofia, cu superstiţia şi cu magia, toate aceste fiind, în diferite

perioade, cadre sau instrumente de constituire a religiei fără ca religia să se confunde cu ele.Conform Constituţiei cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii

în condiţiile legii. În rel dintre cultele religioase sunt interzise orice manifestări de învrăjbire.Cultele religioase sunt autonome, separate de stat şi se bucură de spriginul acestuia inclusiv prinînlesnirea asistenţei religioase în diverse domenii sociale. Menirea religiei în societate este de a

menţină valorile morale, spirituale ale indivizilor din grupurile sociale) prin intermediulcredinţelor, normelor şi cutumelor se implică în evenimentele cotidiene din viaţa individului şi asocietăţii.- intervine în reglementarea relaţiilor dintre generaţii prin intermediul unor practici şi norme

proprii. Concomitent cu afirmarea credinţei într -o forţă divină, religia se implică, prin instituţiileei în rezolvarea unor probleme, uneori esenţiale, ale vieţii personale sau ale vieţii sociale.-promovarea comportamentelor de viaţă sănătoase şi descurajarea unor practici negative.

Religia contribuie în cel puţin patru direcţii distincte privind configurarea comportamentuluiuman.

33. Tipuri de sisteme sociale



Societatea este prin excelenţă un sistem deschis, dinamic care se autoreglează. Sistemul esteun întreg, ale cărui elemente se află în relaţii determinate unele faţă de altele, formând o unitate

distinctă,cu însuşiri ireductibile la cele ale părţilor componente.

La modul general spus, prin sistem se înţelege o mulţime de obiecte care acţionează între eleatât de intens, încât stările lor sunt interdependente,modificarea unuia ducând la modificăriledeterminate în toate celelalte.Viaţa socială prezintăcaracteristici de sistem la toate nivelurile sale

de organizare: grupul de muncă, familia, intreprinderea,localitatea, societatea globală,umanitatea. Sistemul social este un concept „concret-analitic”, permiţând cunoaşterea interdependenţelor,

a modurilor de integrare a părţilor, a naturii acestor interdependenţe şi a regularităţii socialului. Conform criteriului de diferenţiere şi integrare sistemele şi subsistemele sociale pot fi: - diferenţiate şi integrate; - integrate, însă slab diferenţiate; - sisteme sociale cu grade diferite de autonomie, cu nivele variate în ceea ce priveşte

interacţiunea lor cu alte sisteme; - sisteme cu nivele diferite de acomodare, asimilare, competiţie şi cooperare în relaţie cu alte

sisteme.

Se deosebesc două tipuri de relaţii în configurarea sistemelor:1. relaţii de subordonare, care privesc raportul dintre dintre întreg şi parte, dintre sistem şi

elementele componente;2. relaţii de coordonar e, care privesc raporturile dintre elementele în cadrul sistemului,

fieraporturile dintre sistemele unui context dat sau dintre elementele unor sisteme diferite.Sistemul social, ca şi celelalte tipuri de sisteme, se caracterizează printr -o stare de echilibru

interncare poate fi static sau dinamic.Echilibrul static reprezintă o configuraţie de stări ale elementelor sistemului care sunt

reciproc compatibile, reprezentând o puternică stabilitate. Sistemele dinamice suntcaracterizate prin faptul că schimbările interne sunt continue, fără a

ajunge la forme de echilibru înalt stabile.Din punct de vedere metodologic, există o distincţie între sistemele finalist şi sistemele de

interacţiune sau suprasisteme.Sistemele finali ste se caracterizează prin faptul că întreaga lor structură şidinamică este

determinată de realizarea unei finalităţi , pe când sistemele de interacţiune nu sunt finaliste,cisunt compuse din mai multe subsisteme, de regulă finaliste, care interacţionează tinzând sărealizeze unanumit echilibru ce reprezintă o rezultantă a acestor interacţiuni.

34. Tipurile de sisteme economiceExprimarea eficientei ca si calitate a unui sistem social de a produce efecte economice utile ducela o imagine statica a notiunii de eficienta.In dinamica eficienta trebuie sa apara sub forma uneitendinte de crestere spre eficienta optima.Din acest punct de vedere deosebim doua tipuri de sisteme:• sisteme eonomice in dezvoltare, la care exista un ecart intre efectele obtinute si cererea de

bunuri si servicii de pe piata si la care cresterea eficientei economice presupune obtinerea unuivolum maxim de efecte cu un consum dat de resurse;• sisteme economice care au ajuns la o dezvoltare cantitativa maxima la care exista o identitateintre efectele obtinute si cererea de bunuri si servicii si la care cresterea eficientei economice

presupune obtinerea unui volum dat de efecte cu un consum minim de resurse;

35. Tipurile de sisteme politice

Sistemul politic reprezentat ca „un ansamblu complex al instituţiilor politice, a grupurilor social- politice, a formelor de interacţiune între ele, prin care se realizează puterea politică.”



Importanţa sist pol e determinată de faptul ca axa vieţii social-economice şi spirituale trece prin acest sit, anume aici nse concentrează interesele diverselor forţe sociale şi prin dezbateri – discuţii, aprobări – coordonări se adoptă decizii cu caracter autoritar capabile să influenţezeasupra diferitelor domenii ale vieţii publice.

În funcţie de atitudinea faţă de realitate deosebimsistemul politic conservator (se orientează spre conservarea tradiţiilor, normelor şi valorilor

sistemului existent);reformator (acceptă unele schimbări, transformări, dar nu doreşte să schimbe structura şifuncţiile sistemului existent);

progresist (îşi pune schimbarea radicală, esenţială a sistemului politic existent);reacţionar (se împotriveşte inovaţiilor, propagă valorile politice a unui sistem politic depăşit)

36. Teoria simbolurilorSimbolismul, ca teorie a simbolurilor, a existat din totdeauna, încă din vremea în care indivizii

au gasit metodele prin inzermediul cărora să-i comunice celuilalt gândurile şisentimentele.Vorbind despre simboluri, Walter Lippmann citat de Serghei Ceahotin (Violulmulţimilor prin propaganda politică, 2002, p.161) afirmă că acestea reprezintă „un truc pentru a

crea sentimentul de solidaritate şi în acelaşi timp pentru a exploata excitarea maselor. (…)Simbolul e tabu. Societatea în întregime şi conducătorii în mod special, doresc ca simbolurile

sub care ei acţionează să nu fie atinse de critică, pentru ca acestea să-şi conserve funcţia – careeste aceea de a traduce dorinţa, voinţa colectivă. Fiecare lider conştient de responsabilitatea sa seteme că critica ar putea împiedica transferul spiritului fiecăruia în simbol”. Simbolurile politiceacţionează asupra formării şi stabilizării reprezentărilor politice, determinând o reacţie dorită decel care face ca simbolul să acţioneze asupra celorlalţi indivizi.

Simbolurile politice sunt constituite atât din cuvinte, cât şi din sloganuri, insigne, logo-uri(simboluri grafice),steaguri, saluturi (gesturi), simboluri sonore. Pentru Machiavelli, „politicaeste arta de a-i face pe oameni să creadă” (Principele, 1995). Cuvintele, fie ele spuse sau scrise,

pot fi utilizate în reprezentarea unuia sau mai multor fapte concrete, simple sau complexe, cât şi pentru o abstracţie sau pentru un ansamblu de idei abstracte, ştiinţifice sau filosofice. În politică,simbolurile reprezintă în general forme simple ce desemnează idei, sisteme de idei, doctrine,scheme.

Scena politică, indiferent de spaţiul unde se desfaşoară, este dominată de simboluri, bazându-se pe convingeri. Lucien Sfez evidenţiază relaţia dintre politică, simbol şi legitimitate :„ Politica e o chestiune de simbol, căci e o chestiune de legitimitate, adică de credinţe şi memoriivalidate” (apud Chiciudean Ion, 2001, p. 54).

Simbolurile politice orientează indivizii, dar şi grupurile, masele, în privinţa schimbărilor de atitudini. Coeziunea unei societăţi se realizează în jurul simbolurilor politice, deoarece elesunt cele care trezesc şi alimentează reacţii emoţionale generale. Degradarea simbolurilor cond

uce automat la degradarea ordinii politice, în vreme ce decăderea puterii semnifică şidecăderea simbolurilor prin care s-a impus. Puterea se poate opune deteriorării simbolurilor sale, procedând ori la schimbarea acestora, prin înlocuirea cu altele noi, dar păstrând semnificaţiilecelor vechi, ori la păstrarea simbolurilor vechi şi la denunţarea celor noi ca fiind străine.

37. Teoria funcţionalismului Din punct de vedere al acestei conceptii individul reprezinta principalul element al vietii

sociale, "celula" de baza, care în cooperare cu celelalte celule, asigura desfasurarea normala a"organului" social. Din perspectiva acestei teorii actiunea sociala se explica prin agregareaactiunilor individuale estimate de interesele, trebuintele si motivatiile subiective ale actorilor sociali iar institutiile sunt simple instrumente pentru realizarea scopurilor indivizilor.

În conceptia functionalista atât infractiunea, ca tip de devianta cu caracter normativ, cât si boala, ca tip de devianta cu caracter situational, sunt privite ca stari de alienare de la ansamblulde asteptari ale colectivitatii fata de cerintele rolurilor sociale normale care trebuie îndeplinite de



indivizi pentru satisfacerea dezideratului conformismului sacial. În timp ce infractiunea esteconsiderata ca stare de alienare activa, prin faptul ca subcultura determinata se înstraineaza înmod deliberat de exigentele normative institutionalizate, boala este evaluata ca o stare dealienare pasiva, caracterizata prin dependenta fata de sistemul de îngrijiri medicale ca sisteminstitutionalizat de control social al comportamentului patologic.

Reprezentantul cel mai important al structural - functionalismului, T. Parsons a elaborat o

noua conceptie asupra deviantei si anume "devianta este un esec al solidaritatii sociale, care perturba relatiile armonioase dintre rolurile sociale care unesc si îi integreaza pe indivizi încadrul colectivitatii din care fac parte".

Ea este o "disfunctie" un conflict aparut între sistemul social si sistemul personalitatii sicare se manifesta prin incapacitatea sau încalcarea cu buna stiinta a regulilor sociale, prin refuzulindivizilor de a actiona sau a se comporta conform indicatiilor oferite de modelul cultural -normativ al grupului social din care fac parte.

Limita principala a conceptiei lui Parsons consta în postularea unei ordini sociale imuabilecare confisca actorilor sociali orice creativitate

38. Teoria conflictului

Funcţionarea organizaţiilor este puternic influenţată de conflict. Într-o formulare simplă conflictul rezultă din pluralismul intereselor, aspiraţiilor, aşteptărilor sau opţiunilor divergente.Conflictul se defineşte ca „un blocaj al mecanismelor normale de luare a deciziei, de felul celuiîn care un individ sau un grup încearcă dificultăţi în alegerea căilor sale de acţiune”. În aceastăconcepţie, se pot distinge trei clase de situaţii conflictuale:- conflicte individuale, decurgând dinconştiinţă individuală;- conflicte organizaţionale, generate de determinarea raporturilor dintregrupuri sau dintre indivizii din organizaţie;- conflicte interorganizaţionale: (între grupuri sau)între organizaţii cu opţiuni valorice diferite.Conflictul poate fi:- intraindividual – când

problemele de decizie, alegere privesc indivizii în calitate de membri ai organizaţiei aflate însituaţie problematică;- interindividual – când fiecare membru dispune de o alternativăacceptabilă, iar membrii diferiţi preferă alegeri diferite.Conflictul între grupuri la nivelulorganizaţiei are ca bază de declanşare trei categorii de variabile a. o nevoie de decizii comune,resimţită imperativ şi nemijlocit în realitate;b.existenţa unor obiective diferite, care declanşeazăalegeri concurente;c.diferenţa de percepţie în evaluarea situaţiei problematice în care se aflăorganizaţia.Pentru evitarea conflictelor în interiorul organizaţiei, este recomandabilă limitareadiferenţierii obiectivelor organizaţiei, ca urmare a cerinţelor indivizilor sau a cerinţelor funcţionale ale structurilor organizatorice componente; aceasta se poate realiza prin:- protejareacomunităţii obiectivelor individuale în organizaţie;- respectarea sistemului de recompense şiasigurarea stabilităţii acestuia;- compatibilitatea recompenselor individuale.Accesul la informaţieşi modul de utilizare a acesteia pot antrena situaţii tensionale, comunitatea de informaţii aorganizaţiei prezentând trei ipostaze posibile;- membrii dispun în egală măsură de o sursă

comună de informaţie;-

tehnicile formale de distribuire a informaţiei în organizaţie pot furniza olargă difuziune;- canale informale de informaţie pot furniza aceeaşi difuziune.Conflictele pot fiexplicite, manifestate deschis sau ascunse, latente, sub forma nemulţumirilor sau insatisfacţiilor ce pot apare în diverse organizaţii. Conflictul poate fi considerat din punct de vederecomportamental ca o formă de opoziţie care este centrată pe adversar; bazată peincompatibilitatea scopurilor, intenţiilor sau valorilor părţilor oponente, directă şi personală, încare adversarul controlează scopul sau intenţia dorită de ambele părţi . Sursele conflictuluiorganizaţional sunt determinate de: percepţii şi interpretări greşite; lipsa unei comunicărideschise şi oneste; existenţa unui climat de neîncredere între oameni;competiţie;agresivitate.Tehnicile managementului de soluţionare a conflictului sînt descries prindefinirea următoarelor cinci stiluri:1.Evitarea conflictului: o tehnică de soluţionare a conflictului

care implică: ignorarea conflictului în speranţa că va dispărea; înăbuşirea conflictului printr -ostrategie luată de rezolvare; evitarea conflictului prin discuţie; apelul la regulile birocratice casursă de rezolvare a conflictului.2.Compromisul realizat prin negociere, căutarea unor tranzacţii



şi acorduri, găsirea unor soluţii satisfăcătoare sau acceptabile.3.Competiţia care presupunecrearea unor situaţii de tipul câştig- pierdere, folosirea rivalităţii, folosirea jocurilor de putere

pentru distrugerea celeilalte părţi.4.Adaptarea care înseamnă acceptarea concesiilor, respect şiîngăduinţă.5Colaborarea care presupune: demonstrarea dorinţei de rezolvare a problemei,confruntarea punctelor de vedere divergente şi împărtăşirea informaţiilor, căutarea unor soluţiiintegratoare, găsirea soluţiilor prin care toţi pot câştiga, considerarea problemelor şi conflictelor

ca stimulative.

Raspunsuri sociologia organizatiilor.docx

Documents

Transcript of Raspunsuri sociologia organizatiilor.docx