sociologia culturii

Asist. univ drd. Sergiu Bălţătescu

Sociologia culturii

Note de cursPartea I

NOŢIUNI DE BAZĂ ÎN STUDIUL CULTURII

NOŢIUNI DE BAZĂ ÎN STUDIUL CULTURII 2

CUPRINS

CUPRINS ...................................................................................................................... 2

NOŢIUNI DE BAZĂ ÎN STUDIUL CULTURII 22................................................2

I. O istorie terminologică a teoriei culturale ............................................................... 4

1. Termenul de cultură: o comparaţie între dicţionare ...................................... ............... 4

2. Geneza şi dezvoltările conceptului de cultură ......................................... ...................... 5

II Sensul standardizat de cultură ................................................................................. 7

1. Către un concept standard de cultură .......................................................................... .. 7

2. Decentrarea perspectivelor: cultura cotidiană ............................................... ............... 8

III. Şcoli şi curente în studiul culturii (1) .................................................................. 10

(După Oxford Dictionary of Sociology, 2nd edition) ................................................ 10

1. Şcoala antropologiei culturale britanice ............................................... ....................... 10

2. Evoluţionismul clasic ....................................................................................... .............. 11 Morgan, Lewis Henry (1818–1881) ................................................................................................ 11 Tylor, Sir Edward Burnett (1832–1917) .......................................................................................... 12

3. Difuzionismul .................................................................................................... ............ 12

4. Cotitura metodologică în antropologia culturală ......................................... ............... 13

5. Şcoala funcţionalistă ................................................................................................. ..... 13 Radcliffe-Brown, Alfred Reginald (1881–1955) ............................................................................ 14 Malinowski, Bronislaw Kaspar (1884–1942) ................................................................................. 14

IV. Şcoli şi curente în studiul culturii (2) ................................................................... 16

(După Oxford Dictionary of Sociology, 2nd edition) ................................................ 16

1. Şcoala cultură şi personalitate ......................................................................... ............. 16 Benedict, Ruth Fulton (1887-1948) ................................................................................................ 17 Mead, Margaret (1901–1978) .......................................................................................................... 17

2. Antropologia simbolică ............................................................................................... ... 17

V. Standardizarea sensului culturii în antroplogie ................................................... 19

(după Bodley, 1994) ..................................................................................................... 19

1. Despre inventare de conţinuturi culturale ..................................................... .............. 19

2. Universalitatea culturii ................................................................................................. . 21

BIBLIOGRAFIE ......................................................................................................... 22

Sergiu Bălţătescu 3


I. O istorie terminologică a teoriei culturale

1. Termenul de cultură: o comparaţie între dicţionare

Etimologia termenului de cultură: introdus în 1430 din latinescul cultura, care înseamnă "cultivare" sau "tending". Oxford English Dictionary traseaza noul sens de cultură ca “cultură înaltă” până în 1920.(nn. Random House Webster’s Ellectronic Dictionary , version 1.0/1992:cul-ture (kul'chuhr) n., v. <-tured, -tur-ing>

Random House Webster’s Ellectronic Dictionary (versiunea engleză)

traducerea (S.B.)

1. artistic and intellectual pursuits and products.

1. Preocupările şi produsele artistice şi intelectuale

2. a quality of enlightenment or refinement arising from an acquaintance with and concern for what is regarded as excellent in the arts, letters, manners, etc.

2. Calitate ţinând de educaţie sau rafinament care apare din luarea de cunoştinţă şi preocuparea pentru ceea ce este socotit drept excelenţă în arte, litere, maniere, etc.

3. development or improvement of the by education or training.

Dezvoltarea sau îmbunătăţirea spiritului prin educaţie sau instrucţie

4. the sum total of ways of living built up by a group of human beings and transmitted from one generation to another.

ansamblul modurilor de viaţă construite de un grup de oameni şi transmise de la o generaţie la alta.

5. a particular form or stage of civilization, as that of a nation or period: Greek culture.

o formă sau stadiu particulare ale civilizaţiei, ca în cazul unei naţiuni sau perioade: de exemplu, cultura greacă

6. the behaviors and beliefs characteristic of a particular social, ethnic, or age group: youth culture; the drug culture.

comportamentele şi credinţele caracteristice unui anumit grup social, etnic sau de vîrstă: cultura tinerilor, cultura drogurilor

7. a. the cultivation of microorganisms, as bacteria, or of tissues, for study, medicinal use, etc. b. the product or growth resulting from such cultivation.

a. cultivarea microorganismelor, precum bacteriile şi ţesuturile, pentru studiul ştiinţific, utilizare medicinală, etc.b. produsul sau dezvoltarea care rezultă din această cultivare

8. the act or practice of cultivating the soil; tillage.

actul sau practica cultivării solului; plugărie

9. the raising of plants or animals, esp. with a view to their improvement.

9. cultivarea plantelor sau creşterea animalelor, în special în vederea îmbunătăţirii lor.

{Random House's Webster Dictionary 1992}


În DEX 1984, sunt date următoarele sensuri ale termenului “cultură”: 1. Totalitatea valorilor materiale şi spirituale create de omenire în procesul practicii social-istorice, precum şi a instituţiilor necesare pentru crearea şi comunicarea acestor valori. ■ faptul de a poseda cunoştinţe variate în aceste domenii; totalitatea acestor cunoştinţe; nivel (ridicat) de dezvoltare intelectuală la care ajunge cineva. □ Om de cultură = persoană cu un nivel intelectual ridicat, care posedă cunoştinţe universale, multe şi temeinice.2. Totalitatea lucrărilor agrotehnice necesare plantelor agricole pentru a se realiza producţii mari şi constante; ştiinţa, priceperea de a lucra pământul, de a îngriji plantele; □ cultura plantelor = ramură a agriculturii care are ca obiect cultivarea plantelor în vederea obţinerii de alimente, furaje sau materii prime. Plante de cultură = plante cultivate de om pentru folosul pe care îl aduc; ■ teren cultivat cu un anumit fel de plante. ■ creştere, prăsire a unor animale. Cultura viermilor de mătase.3. Creştere, în laborator, a bacteriilor; colonie de bacterii obţinute pe această cale. 4. (în sintagmă) Cultură fizică = dezvoltarea armonioasă a corpului, prin sport şi gimnastică, atât pentru întărirea şi menţinerea sănătăţii, cât şi pentru formarea calităţilor fizice necesare în muncă, sport, etc., la care se adaugă baza materială, cercetarea ştiinţifică, procesul de formare a specialiştilor; disciplină care se ocupă cu această dezvoltare; educaţie fizică. - din fr. coulture.După cum vedeţi, doar o mică parte se regăsesc în DEX...

Se pot spune foarte multe despre diferenţele dintre cele două dicţionare...

Miraglia, L. et. al. atrag atenţia asupra transformării termenului de cultură, înţeles astfel în American Heritage English Dictionary: “Totalitatea patternurilor de comportament transmise social, a artelor şi altor produse ale muncii şi gândirii umane” “Aţi putea spune că un aspect al culturii americane din ultimii 40 de ani este fascinaţia pentru cultura însăşi – o fascinaţie care a adus multe schimbări în modul în care vorbim, ca şi în sensurile cuvintelor folosite în mod obişnuit” Conceptul de cultură este aşadar un concept reflexiv, caracteristic modernităţii “Reflexivitatea vieţii sociale modern constă în faptul că practicile sociale sunt constant examinate şi reformate în lumina informaţiilor venite (incoming) în legătură cu aceste practici însele, aceasta modificându-le esenţial caracterul”{Giddens 1991}Pentru o discuţie mai generală, vezi şi afirmaţia: "...cultura de masă din societăţile modern industrializate, cultura înfiinţată de industriile comunicării de masă şi loisirului are un număr de trăsături care derivă din sensibilitatea modernă. Acestea sunt, în primul rând, că experienţa socială este adânc reflexivă...” {Chaney 1994}

2. Geneza şi dezvoltările conceptului de cultură

Sensul iniţial: agri-culturăÎn franceza evului mediu, termenul cultură însemna cultul religios. Se spunea “couture” sau “coture” pentru a numi un cult arat şi însămânţat; verbul “colturer” sau “couturer” denumeau acţiunea de a cultiva pământul. Termenii “coultiveure”, “cultivure”, “cultivoure”, “cultivoison” erau folosiţi în sensul culturii solului. Se pare că abia în secolul XVII “cultură” ajunge să însemne munca pământului şi, prin extensie sau prin analogie, este întrebuinţată şi în expresii precum “cultura literelor”, “cultura ştiinţelor”.{Rocher 1968}


Iluminismul dă astfel un sens secund termenului de cultură, acela de a desemna modul general de formare a spiritului. “În această epocă, aşadar, termenul “cultură” ajunsese să denumească progresul intelectual al unei persoane progresul progresul intelectual al unei persoane ori munca necesară penru un astfel de progres"Tradus în germană de către von Irwing, Adelung şi colegii lor, termenul de cultură a căpătat un sens mai extins, iarăşi prin analogie, numind progresul intelectual şi social al omului în general, al colectivităţii, al omenirii. Astfel a dobândit pentru prima oară o conotaţie colectivă. Însă a continuat să conţină ideea unei mişcări înainte, a unei ameliorări, a unei deveniri.Originea cuvântului cultură - Germania, unde a fost folosit pentru prima oară în studii de "istorie universală" - de fapt nişte vaste fresce ale istoriei lumii de la începuturi şi până în acea perioadă, din care răzbătea un puternic iz evoluţionist. Termenul de cultură a fost pus în conjuncţie cu progresul, identificându-se anumite faze prin care trece omenirea. (fazele succesive erau denumite culturi) {Rocher 1968}Jacob Burkhard (autorul faimoaselor Consideraţii asupra istoriei universale, recent traduse) clarifică şi mai mult această asociere între studiul culturii şi cel al societăţii. În Cultura renaşterii în Italia, el vorbeşte despre cultură ca formă înaltă de sociabilitate, întărind constatarea că “reflecţia asupra culturii coincide cu cu punerea problemei societăţii”. {Valade 1998} În spiritul aceluiaşi tip de reflecţie asupra culturii, Herder protestează împotriva universalismului culturii iluministe franceze, accentuând pe ceea ce numeşte “spritul naţional” (Volkgeist), încarnat prin intermediul limbii, de popor (Volk)... De sorginte germană este astfel polaritatea dintre civilizaţie (concepută ca partea exterioară, universal umană a culturii), şi cultură (înţeleasă ca mediu distinctiv, indisolubil legată de naţiune, de popor, prin care acesta se deosebeşte şi se manifestă în lume) Această distincţie, pe care Norbert Elias o pune pe seama situaţiei radical diferite a cercurilor evoluate ale clasei mijlocii din Germania în raport cu cea din Franţa (vezi fragmentul Cultură şi civilizaţie, publicat în {Lallement 1998}, p. 60), a dat naştere unei întregi serii de dezbateri, pe de-o parte asupra specificităţii naţionale a fenomenelor culturale, iar pe de altă parte asupra raportului cultură/civilizaţie. (Pentru o discuţie mai detaliată, vezi şi {Dumont 1995}Dezbaterea asupra problemei culturii în termenii modernităţii ridică problema unei alte analogii: între cultură şi excelenţă. Discursul modern asupra culturii aduce conceptul în sfera idealităţii Cultura, aşa cum este întrupată în Universitate, este excelenţa însăşi. Ea oferă imaginea idealizată a “celui mai bun sine” {Botting 1997}{Arnold 1905} Botting explică această asociere prin concurenţa a doi factori: discursul cultural al modernităţii şi pragmatismul anglo-saxon. În fapt, în ceea ce priveşte discursul cultural, ideea de excelenţă este, spune I. Bădescu, rezultatul scindării petrecute în spiritul modern între “ datul accesibil ştiinţei – generalul, legicul, etc. – şi datul obişnuit “derizoriul”, “comunul”, “fenomenul” etc.” {Bãdescu 1993} Astfel, preocuparea modernă pentru totalitate (sintetizată în vechiul imperativ Voltairian “cultivons notre jardion”) lasă loc cultivării extraordinarului, eroicului. Spiritul modern, spune Vattimo, este obsedat de “depăşire” dar, arată el în aceeaşi lucrare, Nietzche fost primul care a înţeles că tocmai fiind o categorie tipic modernă, aceasta nu poate determina o ieşire din modernitate {Vattimo 1994} Este vorba de varianta transversală a noţiunii iluministe de progres, condiţionare ideologică ce se va prelungi şi în conceptul de “alteritate” esenţial antropologiei culturale.{Vattimo 1994}Acest regim al modernităţii se caracterizează deci prin negarea cotidianului, înţeles în sensul de banal, neimportant. “din această zonă tematică a termenului de cultură s-a născut întreaga temă a bovarismului”{Bãdescu 1993}


II Sensul standardizat de cultură

1. Către un concept standard de cultură

Operaţiunea de standardizare a termenului de cultură începe în secolul al XIX-lea, o dată cu marile şcoli antropologice. Astfel, C. Taylor , într-o definiţie care se consideră a fi punctul de plecare a antropologiei culturale [Valade, 1998 #4], desemnează prin cultură “acel ansamblu complex care cuprinde cunoştinţele, credinţele religioase, arta, morala, moralei, obiceiurile şi celelalte atitudini şi uzanţe pe care le deprinde omul ca membru al societăţii” (Primitive Culture, 1871) Şcolile etnologiste aduc aşadar conceptul de cultură în sfera totalităţii experienţei umane, ceea ce înseamnă deopotrivă detaşarea de sfera ideală, ca şi de cea normativă a studiului ştiinţific al societăţii [Valade, 1998 #4] Acestei concepţii, dominante în şcoala etnologisă, i se circumscriu toate definiţiile următoare:

2. – Această moştenire socială este conceptul cheie al antropologiei culturale. Îl numim de obicei cultură (...). Cultura cuprinde tehnicile, obiectele fabricate, procedeele de fabricaţie, idei, moravuri şi de valori moştenite.Malinowski, 1931.

3. – Cultura constă în mijloacele tradiţionale de rezolvare a problemelor (...). Cultura (...) se compune din răspunsuri acceptate pentru că au obţinut succesul; pe scurt, cultura constă în soluţiile învăţate ale problemelor (learned-problems solutions).Forde, 1942.

4. – Aspectele culturale ale unui univers supra-organic cuprind semnificaţii, valori, norme, interacţiunile şi rudenia, grupările mai mult sau mai puţin coerente (sisteme sau congeres), maniera lor de a se concretiza în acţiuni caracteristice sau alte vehicule într-un univers socio-cultural empiric.Sorokin, 1947.

5. – Cultura reprezintă maniera de a trăi a unui grup.Maquet, 1949.

6. – Cultura poate fi considerată ca această parte a mediului înconjurător care este creată de om.Kluckhohn, 1949.Alfred Kroeber şi Clyde Kluckhohn, Culture. A Critical Review of Concepts and Definitions, Cambridge (Mass.), Papers of the Peabody Museum of American Archaeology and Ethnology, Harvard University, XLVII, no 1, 1952.

7. – Numim cultură întreg ansamblul etnografic care, din punct de vedere al anchetei, prezintă, în raport cu altele decalaje semnificative. Dacă se încearcă să se determine decalajele semnificative între America de Nord şi Europa, ele vor fi tratate ca nişte culturi diferite; presupunând că ne interesează deosebirile semnificative între, să zicem, Paris şi Marsilia, aceste două ansambluri urbane vor putea fi constituite provizoriu ca două unităţi culturale. Obiectul ultim al cercetărilor


structurale fiind constantele legate de asemenea decalaje, vedem că noţiunea de cultură poate corespunde unei realităţi obiective, rămânând totuşi funcţie de tipul de cercetare considerat. Aceeaşi colecţie de indivizi, cu condiţia ca ea să fie dată obiectiv în timp şi spaţiu, ţine simultan de mai multe sisteme de cultură: universal, continental, naţional, provincial, local, etc.; precum şi familial, confesional, politic, etc.

Totuşi, în practică, acest nominalism n-ar putea fi împins până la capăt. De fapt, termenul de cultură este folosit pentru regruparea unui ansamblu de decalaje semnificative ale căror limite, aşa cum demonstrează experienţa, coincid aproximativ.Faptul că această coincidenţă nu este niciodată absolută şi că ea nu se produce niciodată la toate nivelurile ăn acelaşi timp, nu trebuie să ne interzică să utilizăm noţiunea de cultură; ea este fundamentală în etnologie şi are o valoare euristică identică cu aceea de izolat în demografie. Logic, cele două noţiuni sunt de acelaşi tip. De altfel, chiar fizicienii ne încurajează să păstrăm noţiunea de cultură, căci iată ce scrie N. Bohr: “ deosebirile tradiţionale (ale culturilor umane) se aseamănă în multe privinţe cu modalităţile diferite, însă echivalente, în care poate fi descrisă experienţa fizică(1939, p.9).

8. În ceea ce ne priveşte, vom defini exclusiv planul cultural ca plan al simbolurilor, afectelor, cognitive şi conative, care pun în relaţie cu lumea, societatea şi pe el însuşi într-o civilizaţie dată. Dezvoltarea culturală ar fi azi o punere în valoare a acestor resurse simbolice în scopul de a permite individului să stăpânească mai bine natura, respectând-o în acelaşi timp, să participe mai bine la societate ştiind în acelaşi timp să fie fericit. Astfel, dezvoltarea culturală, fără să se confunde nici cu dezvoltarea societăţii, nici cu cea a personalităţii, nici cu cea a economiei, ar fi determinată de acestea, determinându-le în acelaşi timp.J. Dumazdier şi A Ripert, Loisir et culture, Paris,Le Seuil, 1966, p 33.Sursa: ; Crubellier, Histoire culturelle de la France, A. Colin, 1974, p. 19-20.[apud /Ferreol, 1996 #46]

O altă definiţie: 9. Matsumoto (2000) “un sistem dinamic de reguli – explicite sau implicite – stabilite de grupuri în scopul de a-şi asigura supravieţuirea, implicând atitudini, valori, credinţe, norme şi comportamente, împărtăşite de un grup dar găzduite (harbored) în mod diferit de fiecare unitate specifică în cadrul unui grup, comunicată de-a lungul generaţiilor, relativ stabila dar cu potenţialul de a se schimba de-a lungul timpului” (apud Ratzlaff, C et al., 1999)

Dezvoltările ulterioare aduc cu ele o specializare morfologică în studiul culturii. Astfel, sunt identificate elemente culturii “mituri, noţiuni, idei, imagini, modele, teme, configuraţii, răspândite în arii determinate, împărtăşite de anumite părţi (straturi) ale populaţiei, ceea ce a permis clasificări noi ale culturii: cultură religioasă, ştiinţifică, artistică, cultură populară sau “de elită”, “savantă” etc...”

2. Decentrarea perspectivelor: cultura cotidiană


Faza la care asistăm acum este pregătită de mai multe elemente:- specializarea extrem de ridicată în rândul studiului culturii împărtăşit acum

de numeroase discipline- criza conştientizării etnocentrismului antropologie- criza filosofică a secolului XX, care a condus la conceperea, în creuzetul

Cercului de la Viena a tezei relativismului lingvistic- apariţia mijloacelor de comunicare în masă şi dezvoltarea, în sânul

marxismului occidental dar şi a şcolii critce, unei reflecţii asupra statutului culturii de masă în societate.

- curentul postmodern în ştiinţele sociale, care a ridicat problema prăbuşirii narativelor şi a readus obişnuitul în dezbaterea ştiinţifică.

În sociologie, această influenţă poartă două curente:- etnometodologia- analiza focauldiană a dominaţiei statale prin intermediul fenomenului

cultural.Pentru a ilustra această situaţie, voi rezuma constatările lui Alain Touraine:

“Definiţiile culturii, nenumărate începând cu Taylor, sunt atât imprecise, întrucât nu sunt decât enumerări mai lungi sau mai scurte, cât şi o sursă de confuzie, întrucât nu ne dau posibilitatea să distingem între cutură şi societate. […] Ele ecplică de ce nu putem separa ideea de cultură de cea de societate, întrucât definiţia culturii este exact ceea ce face cu putinţă construcţia unei societăţi unificate care, lipsită de unitate culturală, ar apărea segmentată şi organizată mai degrabă în jurul diviziunii muncii. […] Imperiile şi regatele, aducând împreună autoritatea religioasă şi puterea politică, au acordat cea mai mare însemnătate ideii de cultură… Cultura este deci inseparabilă de puterea absolută, tradiţională sau monarhică. […] Secularizarea şi apariţia statelor-naţiuni de genul francez sau britanic, ce au devenit în cele din urmă democraţii politice, au limitat domeniul şi puterea culturii. Cultura a devenit în mare măsură cultură de clasă, sau ideologie dominantă, unind interesele şi reprezentările clasei dominante cu principiile legale şi educaţionale care foloseau la menţinerea ordinii dominante. Noua situaţie a culturii reflectă […] dezvoltarea individualismului moral şi diferenţierea sporită a subsistemelor sociale: religie, artă, familie, economie, care au redus puterea puterii centrale şi deci forţa uinificatoare a culturii. […] Cultura a devenit din ce în ce mai mult produsă prin voinţă, mai ales în ţările care şi-au cucerit unitatea naţională în secolul al XIX-lea. În vremea aceasta, intelectualii germani opus ideea de Kultur celei franceze (sau engleze) de Civilization. Aceasta dovedeşte, mult mai mult decât orice alt exemplu, Cultura nu este alcătuită doar din valori sau obiecte simbolice – corespunzând, ala cum credeau Swift şi Montesqieu, din diversitatea obiceiurilor şi cutumelor – ci este în primul rând constituentul unităţii sociale. […] Societăţile contemporane, mai ales cele mai implicate în procesul globalizării, sunt cel mai bine definite de un proces de desocializare a economiei şi de creşterea rapidă a complexul, mereu în schimbare şi în lărgire, universului tehnologic care nu poate fi transformat prin intermediul instituţiilor în comportamente şi motivaţii. Prin urmare, cadrul sociologiei clasice se prăbuşeşte. Evoluţia care, potrivit lui Tönnies, Durkheim, Linton şi mulţi alţii , ne-a condus de la comunitate la societate, de la solidaritatea mecanică la cea organică, de la status la contract, de a atribuire la realizare, sau de la o societate holistă la una individualistă, pare să se fi inversat. Astăzi, nu mai există un principiu unificator al vieţi sociale”. {Touraine 1998 }


III. Şcoli şi curente în studiul culturii (1)

(După Oxford Dictionary of Sociology, 2nd edition)

1. Şcoala antropologiei culturale britanice

Apariţia şcolii antropologiei culturale britanice, care-şi propune studiul întregului evantai de culturi şi de societăţi ale lumii, este un efect al fazei coloniale în dezvoltarea omenirii; tocmai de aceea, la început disciplina a avut tendinţa să se concentreze numai asupra societăţilor non-occidentale şi asupra celor aşa-numite "primitive".

Ea prezintă elemente comune cu sociologia, dar şi importante contraste. Din punct de vedere istoric, sociologia a studiat îndeosebi societăţile occidentale, fapt ce a

Şcoala an-tropologiei culturale britanice

Antropolo-gia sim-

bolică

Şcoala Cultură şi personali-

tate

Şcoala funcţiona-

listă

Difuzio-nismul

Evoluţio-nismul clasic

Şcoli şi curente

în studiul


generat diferenţe metodologice şi teoretice (precum şi de substanţă) între cele două discipline. Lucrul cel mai important a fost acela că sociologii occidentali, studiind propria lor societate, au putut să accepte contextul în mod tacit, înainte de a izola aspecte specifice ca ipoteze în cercetarea empirică. Antropologii sociali, în schimb, nu au putut lua nimic ca dat, şi au elaborat o metodă holistică fără ipoteze inadecvate pentru un context impredictibil.

Antropologia s-a dezvoltat din curiozitatea faţă de alte culturi, aşa cum au fost descrise de către exploratori, comercianţi şi misionari, începând din ultima parte a secolului al XV-lea. Disciplina s-a constituit ca activitate intelectuală organizată la jumătatea secolului al XIX-lea, când au fost înfiinţate societăţi ştiinţifice în Franţa, Statele Unite, Anglia şi Germania.

2. Evoluţionismul clasic

Lewis Henry Morgan şi Edward Burnett Tylor sunt principalii reprezentanţi ai acestui curent.

În secolul al XIX-lea, evoluţionismul era un curent de gândire bazat pe o analogie biologică, dar distinct de teoria darwinistă prin natura sa deterministă. Teoria darwiniană a evoluţiei afirmă că speciile naturale evoluează prin variaţie şi selecţie naturală, proces care nu reprezintă în mod necesar un progres. Totuşi, potrivit teoriei evoluţioniste, adoptate de ştiinţa sociala din epoca victoriană, societăţile sunt hărăzite îmbunătăţirii; schimbarea e progresivă şi conduce la un mai mare grad de civilizaţie şi la ameliorarea morală a societăţii umane. Asemenea teorii reprezentau elementul central al abordării societăţii şi vieţii politice în secolul al XIX-lea. Ele au sprijinit colonialismul şi sunt încă adânc înrădăcinate în gândirea occidentală.

Deşi teoria evoluţionistă în sociologie este atribuită lui Herbert Spencer, e limpede că a fost luată ca de la sine înţeleasă de autori foarte diferiţi precum Karl Marx, Friedrich Engels, Émile Durkheim şi V. Gordon Childe. Faptul că ea poate fi descoperită atât în operele teoreticienilor radicali cât şi în cele ale conservatorilor indică importanţa culturală profundă a evoluţionismului în gândirea occidentală.

Morgan, Lewis Henry (1818–1881)

Avocat al statului New York al cărui interes privind etnografia americanilor nativi l-a ajutat să dezvolte un sistem de clasificare a rudeniei (Systems of Consanguinity and Afinity of the Human Family, 1971) care a dat naştere la o istorie circumstanţială a familiei şi stat baza lucrării lui Friedrich Engels privind originile familiei şi statului.Morgan şi-a propus să analizeze progresul societăţii umane de la starea de promiscuitate originară la monogamia modernă pe care o consideră baza statului modern. În Ancient Society, el înfăţişează trei faze în dezvoltarea omenirii: sălbăticie, barbarie şi civilizaţie. Pentru Morgan, istoria a fost orientată de imperativul moral, iar legitimitatea statului modern şi relaţiile monogame au fost coincidente.


Edward Burnett Tylor este cel care propune o teorie a evoluţiei sociale care sugera stadii de la animism (vezi totemism) la religie şi monoteism.

Tylor, Sir Edward Burnett (1832–1917)

Este cel dintâi care a predat antropologia socială sub acest nume, la Oxford, începând din 1884 (deşi nu treminase o universitate).Numele său e legat în principal de formularea primei definiţii binecunoscute a culturii.În Primitive Culture (1871), Tylor şi-a adus contribuţia la dezvoltarea instrumentelor religiei comparate, în special prin teoria despre animism (care există oriunde există credinţa în demoni, suflet, stafii, demoni, etc.) pe care l-a considerat forma primordială a religiei primitive. Tylor a fost un adept al teoriei evoluţioniste, considerând că unele aspecte ale culturii sunt rămăşiţe nefuncţionale ale trecutului, în timp ce în alte elemente a văzut strategii de supravieţuire.Acest stil de analiză care a întreţesut practici culturale distincte a contribuit la dezvoltarea funcţionalismului, ce avea să devină mai târziu prima paradigmă majoră a antropologiei sociale britanice.

Alte teorii evoluţioniste ale secolului al XIX-lea pretindeau că societăţile primitive sunt rămăşite ale trecutului îndepărtat în cadrul unei ierarhii a progresului. După câte se pare, obiceiurile ce nu puteau fi explicate au fost descrise ca “reminiscenţe”.

3. Difuzionismul

Până la sfârşitul secolului al XIX-lea, teoriile difuziunii şi migraţiei au înlocuit evoluţionismul social şi controversata sa ierarhie a grupurilor de oameni. Asemănările şi deosebirile dintre culturi spre altele au fost explicate prin răspândirea influenţelor dinspre unele culturi sau prin mişcarea de populaţii. Difuzioniştii au încurajat culegerea de obiceiuri în vederea comparării lor, deşi astăzi este larg acceptată părerea că aceste comparaţii prezintă multe dificultăţi, putând exista doar puţine definiţii împărtăşite ale fenomenelor inter-culturale.

Teoria difuziunii, dezvoltată în secolul al optsprezecelea şi al nouăsprezecelea, în opoziţie cu teoria evoluţionsită, amândouă fiind preocupate de originile culturii umane. Difuzioniştii precum Robert Lowie (The History of Ethnological Theory, 1937) privesc cultura ca pe un mozaic de trăsături împrumutate, cele superioare deplasându-se de la centru, precum undele de la o piatră aruncată în lac. Mişcările acestor trăsături culturale pot fi reconstruite presupunând că trăsăturile cele mai larg distribuite sunt cele mai vechi.

Unii difuzionişti au căutat să dovedească faptul că cultura umană a apăut într-un singur loc şi că s-a răspândit de acolo prin difuziune. Similarităţile dintre templele mayaşe şi piramidele egiptene îi conduc pe antropologi precum W. Perry (1887-1949) şi Elliot Smith (1871-1937) până la a susţine că Egiptul a fost izvorul culturii umane (vezi, de exemplu, W. J. Perry, The Growth of Civilization, 1926).

Antropologia a depăşit cu mult această dezbatere, considerând că cele mai multe trăsături culturale din zone disparate s-au dezvoltat independent, şi criticându-i pe difuzionişti pentru că au extras din context artefactele culturale. De pildă, în ciuda faptului că templele mayaşe şi cele egiptene au forme similare, ele îndeplinesc funcţii


religioase complet diferite. Unele din preocupările iniţiale ale difizioniştilor s-au transmis şi şcolii istorice americană de antropologie.

4. Cotitura metodologică în antropologia culturalăLa începutul secolului XX, Bronislaw Malinowski a argumentat că obiceiurile

ar trebui explicate prin funcţia lor curentă; în schimb antropologii postbelici au respins simplificările funcţionalismului, preferând să interpreteze practicile culturale după sensul lor curent. Structuralişti precum Claude Levi-Strauss au sugerat că similarităţile dintre unele culturi vor putea fi explicate mai degrabă prin numărul limitat de posibilităţi deschise umanităţii decât prin contactul direct dintre societăţi.

Această transformare în teoria antropologică a fost însoţită de o revoluţie a metodelor de cercetare. Tradiţia timpurie a antropologiei de cabinet e bine reprezentată de opera lui James Frazer, care a încercat să sintetizeze descoperirile disparate într-o teorie speculativă a originilor. În general, însă, antropologii profesionişti de la cumpăna ultimelor veacuri au înlocuit utilizarea de dovezi furnizate de relatările străinilor cu cele colectate în propriile lor expediţii. Franz Boas i-a vizitat pe eschimoşii canadieni, Charles Seligman (1873–1940) a ajuns în Noua Guinee. Cu puţine excepţii, materialul a fost obţinut cu ajutorul traducătorilor prin interviuri standardizate, existând însă riscul problemelor de traducere şi al pierderii intuiţiilor unice ale oamenilor înşişi.

Malinowski a fost creditat cu schimbarea fundamentală a metodelor. Până la mijlocul anilor ‘20, urmând exemplul său, antropologii au fost încurajaţi să trăiască perioade de un an sau mai mulţi printre oamenii a căror limbă trebuiau s-o înveţe. S-a pus accentul pe interrelaţionarea diferitelor aspecte ale unei culturi sau pe structura sa socială, lansând astfel o provocare la adresa istoriei speculative, mai ales că adesea nu exista nici un document scris. A fost o deplasare de la compararea nediscriminatorie a caracteristicilor culturale izolate la analiza intensivă şi holistică a unei culturi întreprinsă de către un specialist de teren.

5. Şcoala funcţionalistăÎn Marea Britanie antropologia socială contemporană este distinctă de studiul

specializat al aspectelor biologice ale umanităţii. Antropologia fizică a ajuns să se axeze pe paleontologie, genetică şi chiar pe studiul primatelor. Dimensiunile fizică şi socială ale antropologiei sociale au fost mai apropiate în secolul al XIX-lea, când se credea în mod eronat că societăţile primitive existente erau inferioare atât pe o scală a evoluţiei fizice, cât şi pe una a evoluţiei sociale.

Antropologia socială britanică se identifică în general cu figuri ca Malinowski şi A.R. Radcliffe-Brown. Amândoi au fost influenţaţi de Emile Durkheim, şi deşi funcţionalismul lor a fost discreditat în mare măsură, ei au lăsat o durabilă moştenire de studii holistice şi sistematice ale societăţilor. Antropologii din şcoala britanică au avut tendinţa de a produce monografii despre politica, relaţiile de rudenie, religia şi economia unei societăţi. Ei nu au acordat vreo prioritate întâmplătoare nici unei sfere.


Radcliffe-Brown, Alfred Reginald (1881–1955)

Prin cursurile ţinute la universităţi din Anglia, America de Nord, Africa de Sud şi Australia, Radcliffe-Brown a fost unul dintre cei mai influenţi fondatori ai antropologiei sociale. Deşi cercetările sale de teren au fost mai puţin celebre decât activitatea sa academică, el a fost primul care a beneficiat de o instruire antropologică pe când era student la Cambridge şi cel dintâi deţinător al unei catedre de antroplogie socială la Cape Town, Sydney, Oxford şi Chicago.

În ceea ce priveşte concepţia sa teoretică, Radcliffe–Brown îi datorează mult lui Émile Durkheim, subliniind importanţa structurii în societate şi a funcţiilor diferitelor instituţii. Din acest motiv, abordarea sa a fost criticată ca fiind prea rigidă şi mecanică. Cu toate acestea, a fost în mod cert un excelent profesor, influenţa sa datorându-se mai mult seriei de studenţi pe care a format-o decât apariţiilor sale editoriale (relativ puţine numeric). A preferat să publice studii complete de „sociologie comparativă“ (în formularea sa) prezentând regulile care guvernează relaţiile sociale umane. Opera sa cea mai cunoscută rămâne probabil Structură şi funcţie în societatea primitivă (1952), o lucrare clasică de antropologie socială care expune cu claritate multe dintre conceptele considerate astăzi fundamentale pentru această disciplină.

Malinowski, Bronislaw Kaspar (1884–1942)

Antropolog polonez, născut la Cracovia, unde şi-a luat doctoratul în fizică şi matematică. Lectura întâmplătoare a lucrării lui Frazer, The Golden Bough, l-a atras spre antropologia socială. Ulterior, la Londra, el a realizat o teză despre aborigenii australieni. Între 1915 şi 1918, a condus cercetarea de teren în Insulele Trobriand, Noua Guinee, pe o perioadă de aproape doi ani. Aici a dezvoltat metode clasice ale cercetării intensive de teren, instalându-se în sate. A subliniat importanţa învăţării limbii băştinaşilor şi a dobândirii punctului de vedere “nativ”. În 1927 a fost numit în prima catedră de antropologie socială la Şcoala de Economie din Londra, unde seminariile lui atrăgeau şi îndrumau mulţi antropologi.


Malinowski a fost identificat cu teoria funcţionalismului. Toată cultura umană poate fi redusă, eventual, la satisfacerea nevoilor de bază. Ritualurile, pattern-urile rudeniei, schimburile economice (inclusiv faimosul ciclu kula) nu erau explicate în termenii originilor lor, ci în ai utilizărilor curente. Teoriile anterioare, care încercau să explice obiceiurile şi practicile prin termeni ai “datinilor” din timpuri îndepărtate, au fost dicreditate. Accentul lui Malinowski pus doar pe semnificaţia curentă a instituţiilor a urmărit neglijarea oricărui context istoric. El a idealizat echilibrul armonios al societăţii date. Această abordare a-istorică a dat impresia că locuitorii Trabriandului mai erau încă în Epoca de piatră, fără să aibă conflicte subordoante care ar putea genera schimbarea. Accentul pus pe observarea poporului indigen, urmărindu-se evitarea surselor secundare ale administratorilor coloniali, ale misionarilor şi comercianţilor, a implicat riscul ignorării intervenţiilor puternice ale forţelor externe şi coloniale. Chiar şi descrierile structurii politice Trobriand au neglijat schimbările recente. Jurnalul lui Malinowski, publicat postum, dezvăluie prezenţa vizibilă a străinilor albi puternici, pe care a încercat s-o elimine atât din observaţia participativă cât şi din textul lui final. În ciuda imperfecţiunilor teoriei metodologia lui funcţionalistă a avut implicaţii importante. Antropologii au fost încurajaţi să abordeze holistic societatea. Credinţele, ritualurile, rudenia, organizarea politică şi practicile economice pot fi studiate nu izolat, ci în termenii relaţiei lor reciproce.Malinowski a publicat câteva monografii importante care explorau diferite aspecte ale locuitorilor Trobriand. Dintre acestea, Argonauţii Pacificului de Vest (1922), Crime and Custom in Savage Society (1926), Sex and Repression in Savage Society (1927), The Sexual Life of Savages (1929) şi Coral Gardens and Their Magic (1935, 1948) rămân clasice în domeniu. Renumele lui internaţional i-a permis să facă vizite şi să aibă întâlniri între Africa şi Statele Unite. A fost încurajat să se pronunţe în privinţa politicilor coloniale; deseori în domenii în care nu avea cunoştinţe etnografice. Funcţionalismul lui nu a prevăzut autodeterminarea popoarelor colonizate. Jurnalul său, A Diary in the Strict Sense, of the Term (1967), a fost recunoscut, deseori spre surprinderea unora dintre primii lui discipoli, drept un text important pentru înţelegerea interacţiunii interculturale dintre antropolog şi ceilalţi.


IV. Şcoli şi curente în studiul culturii (2)

(După Oxford Dictionary of Sociology, 2nd edition)

1. Şcoala cultură şi personalitate

Dezvoltare a studiului socializării apărută în special în anii ’30 în Statele Unite. Teoria combină elementele de psihologie, antropologie şi sociologie, dar implică în special aplicaţiile principiilor psihanalitice la materialul “etnografic”. Pornind de la teoria freudiană (vezi lucrarea lui Freud Civilization and its Discontents, 1930), ea a subliniat construcţia culturală a personalităţii, focalizându-se asupra dezvoltării individului. Teoreticienii şcolii subliniază că tipurile de personalitate ar fi create prin socializare, punând un accent deosebit pe practicile educative precum hrănirea, înţărcatul şi antrenamentul de realizare a toaletei personale. Perspectiva este cel mai bine demonstrată în lucrarea antropologilor precum Gregory Bateson, Ruth Benedict, Geoffrey Gorer şi Margaret Mead. Mead, în special, a fost asociată cu doctrina principală a Şcolii: aceea că diferite culturi (sau societăţi) produc diferite tipuri de personalitate drept rezultat al diferitelor practici de socializare. Descoperirile controversate ale ei – în special cele că rolurile de sex sunt determinate mai degrabă cultural decât biologic – au influenţat o generaţie de sociologi americani să reexamineze premisele culturale asupra rolurilor bărbaţilor şi femeilor în societate.

Numeroase alte studii oferă variaţii pe această temă. În The Psychological Frontiers of Society (1945), Abram Kardiner studiază modul în care tipurile de personalitate sunt reprezentate în patternurile culturale. Kardiner şi colegii au argumentat că religia şi politica sunt ecrane pe care se proiectează orientarea de personalitate de bază a societăţii În “Antropology and the Abnormal” (Journal of General Psychology, 1934), Ruth Benedict examinează devianţa socială, atrăgând atenţia asupra faptului că un tip de personalitate valorizat într-o mai mare măsură în cadrul unei societăţi poate fi considerat deviant în alta. Ea a argumentat că fiecare societate are altă viziune despre comportamentele considerate anormale – şi că aceasta se schimbă în timp.

Şcoala Cultură şi personalitate a avut o importanţă deosebită prin studiile asupra caracterului din timpul războiului, întreprinse într-o încercare de a înţelege caracterul (şi prin aceasta strategiile) puterilor Axei, unul din rezultate fiind naraţiunea clasică a lui Ruth Benedict asupra japonezilor The Chrysanthemum and the Sword (1946). Descrierea paralelă a Statelor Unite, realizată de Mead, a apărut sub titlul And Keep Your Powder Dry (1942). După 1950 s-a pus un mare accent pe folosirea statisticilor în demonstrarea conexiunilor dintre practicile de creştere a copiilor, personalitate şi cultură. Astfel, în Child Training and Personality (1953), John Whiting şi Irving Child au folosit un eşantion intercultural de mare dimensiune pentru a scoate în evidenţă presupusele legături între experienţele in frageda copilărie sistemele de tratament ale bolilor.

În perioada postbelică, Şcoala a fost tot mai criticată pe motiv că: ar fi exagerat congruenţa între tipurile de personalitate din cadrul aceleiaşi societăţi; ar fi ignorat semnificaţia relaţiilor existente între culturi; şi, faptul cel mai grav, pentru că ar fi reificat cultura în loc de a o vedea ca pe un construct social. De asemenea, conexiunile dintre practicile timpurii de creştere a copiilor şi trăsăturile de personalitate ulterioare ale adultului s-au dovedit a fi dificil de demonstrat. Studiile şcolii Cultură şi personalitate se bucură de o slabă popularitate în sociologia şi


antropologia contemporane, chiar şi în Statele Unite, unde s-a influenţa ei s-a restrâns. Totuşi, influenţa Şcolii n-a dispărut în întregime.

Benedict, Ruth Fulton (1887-1948) Studentă al lui Frantz Boas la Universitatea Columbia, Benedict a întreprins

prima ei cercetare la începutul anilor ’20, dovedind un mare interes pentru studiile comparative. Ulterior a fost influenţată de teoria psihologică, fiind strâns asociată cu aşa-numita Şcoala Cultură şi Personalitate din antropologia americană. Cele mai cunoscute lucrări ale sale sunt probabil Patterns of Culture (1934) şi The Chrysantheum and the Sword (1946).

Mead, Margaret (1901–1978)

Antropolog cultural american, studentă a lui Rush Benedict. A argumentat că patternurile personalităţii sunt determinate mai curând cultural decât biologic. Celebra ei lucrare Coming of Age in Samoa (1928) a fost contestată de sociobiologi. Ea se baza pe o cercetare de teren mai curând nefundamentată empiric, dar putea fi apreciată în termeni care nu discreditau disciplina cercetătoarei. Mead a iniţiat un studiu critic al genului, în Sex and Temperament in Three Primitive Societies (1935). Multele ei călătorii de cercetare prin Insulele Pacificului de Sud, Noua Guinee şi Bali sunt descrise pe larg în autobiografia ei Blackberry Winter (1972).

A popularizat antropologia socială parţial prin contestarea etnocentrismului ca ideologie dominantă în Statele Unite. A fost marginalizată de cea ce a considerat ca fiind lumea masculină academică şi a rămas ataşată de Muzeul American de Istorie Naturală din New York, avansând de la asistent la director.

2. Antropologia simbolică

Clifford Geertz (n. 1926), antropologul cultural american şi susţinător reputat al antropologiei simbolice, a afirmat că comportamentul uman este în mod fundamental simbolic şi, de aceea, încărcat de sens pentru actorii sociali. Sarcina primă a etnografului este de a înţelege “reţelele de semnificaţie” pe care le-au împletit oamenii înşişi. Astfel, pentru Geertz, antropologia (şi prin implicaţie sociologia) nu este o ştiinţă experimentală, care caută legi universale, ci una interpretativă aflată în căutarea sensului. “Deep Play: Notes on the Balinese Cockfight” (în Daedalus, 1972)

Geertz introduce metoda descrierii dense. Aceasta reprezintă o descriere la scară redusă, completă şi luxuriantă ale vieţii sociale cu ajutorul observaţiei, prin intermediul căreia se pot face interpretări culturale şi generalizări mai ample. Termenul se întâlneşte în scrierile filosofice ale lui Gilbert Ryle, fiind dezvoltat de Clifford Geertz în antropologie, mai ales în celebrul său studiu despre luptele de cocoşi balineze (vezi lucrările sale The Interpretation of Cultures, 1973 şi Local Knowledge, 1983).


"Conceptul exact de cultură pe care îl adopt … este esenţial unul semiotic. Considerând, precum Max Weber, că omul este un animal prins în reţele de semnificaţie pe care singur le-a ţesut, consider cultura ca fiind exact acele reţele, iar analiza ei fiind prin urmare nu o şziinţă experimentală în căutarea unei legi, ci una interpretativă în căutarea unui înţeles. Este explicaţia pe care o caut eu… (The Interpretation of Cultures, pp. 4-5)"

Geertz compară metoda unui antropolog care analizează cultura cu cea a unui critic literar ce analizează un text: "aranjând structurile de semnificaţie şi determonind temeiul lor social şi caracterul lor de import. . . . A face etnografie este a încerca să citeşti un (în sensul de a “construi o lectură” a unui) manuscris.


V. Standardizarea sensului culturii în antroplogie

(după Bodley, 1994)

1. Despre inventare de conţinuturi culturaleJohn H. Bodley, şeful Catedrei de Antropologie culturală de la Universitatea de Stat din Washington, discută în manualul său de antropologie culturală istoricul concepţiilor antropologice asupra culturii. “Ca urmare a definiţiei date de Taylor, unii cercetători au încercat să creeze liste exhaustive universale cu conţinutul culturii, de obicei ca ghiduri pentru cercetări ulterioare. Alţii au listat şi inventariat (mapped) toate trăsăturile culturale ale unei anumite arii geografice.

Primul inventar de categorii culturale a fost întreprins în 1872 de către un comitet al “British Association for the Advancement of Science”, asistat de Tylor. Comitetul a preparat un manual de teren antropologic care a listat 66 de subiecte legate de cultură, nu într-o ordine anume, între care itemi diverşi precum canibalism sau limbaj. Cea mai cuprinzătoare listă este "Outline of Cultural Materials," publicată iniţial în 1938 şi încă folosită ca un ghid pentru catalogarea unor mari mase de date culturale din lumea întreagă în scopul anchetelor inter-culturale. Precum tabela de cuprins al unei enciclopedii gigantice, ea listează 79 de diviziuni majore şi 637 de subdiviziuni. De exemplu, "Căutarea hranei" este o subdiviziune majoră cu subdiviziuni precum culegerea, vânătoarea şi pescuitul.

Începând cu Taylor, a existat o însemnată dezbatere teoretică printre antropologi în legătură cu ceea ce constituie cele mai folositoare atribute asupra cărora trebuie să insiste un concept tehnic de cultură. De exemplu, în 1952, Alfred Kroeber şi Clyde Kluckhohn, antropologi americani, au publicat o listă cu 160 de diferite definiţii ale culturii. Deşi simplificată în concisul tablou de mai jos, lista lor indică diversitatea conceptului antropologic de cultură. Conceptul specific de cultură cu care lucrează anumiţi antropologi lucrează este o problemă importantă, întrucât poate influenţa problemele de cercetare pe care le investighează, metodele şi interpretările, ca şi poziţia pe care o iau în legătură cu problemele de politici publice.


TABEL: Diferite definiţii ale Culturii

Legate de subiect: Cultura constă în orice de pe o listă de subiecte, sau categorii, precum organizarea socială, religia sau economia.

Istorice: Cultura este moştenire socială, sau tradiţie, ce este transmisă generaţiilor ulterioare

Comportamentale: Cultura este comportament uman împărtăşit, învăţat, un mod de viaţă

Normativ: Cultura reprezintă idealuri, valori, sau reguli de a trăi

Funcţionale: Cultura reprezintă modul cum rezolvă oamenii problemele adaptării la mediu sau de a trăi împreună.

Mentale: Cultura este un complex of idei, de uzanţe învăţate, care inhibă impulsurile şi deosebesc oamenii de animale.

Structurale: Cultura constă într-un set de idei, simboluri sau comportamente ordonate în patternuri şi interconectate.

Symbolice: Cultura se bazează pe înţelesuri arbitrar asociate împărtăşite de o societate.

Cultura implică cel puţin trei componente: ce gândesc oamenii, ce fac şi produsele materiale pe care le produc. Astfel, procesele mentale, credinţele, cunoaşterea şi valorile sunt părţi ale culturii.

Unii antropologi definesc cultura în întregime ca reguli mentale care ghidează comportamentul, deşi adesea între regulile recunoscute ale unui comportament corect şi ceea ce fac oamenii există adesea mari divergenţe. Prin urmare unii cercetători acordă mai multă atenţie comportamentului uman şi produselor lui materiale.

Cultura mai are câteva proprietăţi: este împărtăşită, învăţată, simbolică, transmisă intergeneraţional, adaptativă şi integrată.

Aspectul împărtăşit al culturii înseamnă că ea este un fenomen social; comportamentul idiosincratic nu este cultural. Cultura este învăţată, şi nu moştenită în mod biologic, şi implică sensuri simbolice, arbitrar asignate. De exemplu, americanii nu se nasc ştiind că culoarea alb înseamnă puritate, şi într-adevăr acesta nu este un simbol cultural universal. Capacitatea umană de a atribui un sens arbitrar oricărui obiect, comportament sau stări îi face pe oameni enorm de creativi şi deosebeşte imediat cultura de comportamentul animal. Oamenii pot învăţa animalele să reacţioneze la un simboluri culturale, dar animalele nu-şi creează propriile simboluri. Mai mult, animalele au capacitatea limită de a produce şi utiliza unelte, dar folosirea de către oameni este suficient de largă pentru a se aşeza drept calitativ diferită iar


uneltele omeneşti poartă adesea înţelesuri simbolice profunde. Elementul simbolic al limbajului uman, în special al vorbirii, este, mai mult, o largă extindere calitativă cu mult dincolo de sistemul de comunicare al animalelor. Vorbirea este infinit mai productivă şi permite oamenilor să comunice în legătură cu lucruri aflate la distanţă în spaţiu şi timp.

Aspectul intergeneraţional al culturii i-a condus pe unii antropologi, în special pe Kroeber (1917) şi Leslie White (1949), să trateze cultura ca pe o entitate supraorganică, existând dincolo de limitele individual-umane. Indivizii se nasc în interiorul ei şi sunt transformaţi de o cultură preexistentă, ce continuă să existe şi după moartea lor. Kroeber şi White argumentează că influenţa pe care anumiţi indivizi ar putea-o avea asupra culturii este ea însăşi larg determinată de cultură. Într-un anumit sens, cultura există ca o ordine diferită a fenomenelor care poate fi cel mai bine explicată în proprii termeni.

Unii cercetători consideră că această extrem de supraorganică interpretare a culturii este o extrem de dezumanizantă negare a “liberei voinţe”, capacitatea umană de a crea şi schimba cultura. Ei vor susţine că cultura este o abstracţie, nu o entitatea reală. Este un lucru serios, pentru că faptul de a trata cultura ca pe o abstracţie neagă drepturile societăţilor pe scară mică şi a minorităţilor etnice pentru a-şi păstra moştenirea culturală în faţa ameninţărilor reprezentate de cultura dominantă. Eu consider cultura a fi o realitate obiectivă. Plec de la abordarea supraorganică prin faptul că insist asupra faptului că cultura îi include şi pe purtătorii ei umani. În acelaşi timp, oamenii pot fi lipsiţi de cultura lor împotriva propriei lor voinţe. Mulţi antropologi umanişti vor fi de acord că cultura este un fenomen observabil, şi o unică posesiune a omului.”

2. Universalitatea culturiiIdeea antropologică de bază este că toate populaţiile omeneşti au cultură.

Totuşi, conceptul de “natural” din secolul al XVIII-lea (→ Rousseau, teoria dreptului natural) era legat de ideea unei stări naturale primare, anterioară civilizaţiei.

Eroarea naturalismului: omul nu primeşte ereditar aspectele “culturale”. Mitul lui Robinson: omul sălbatic nu reinventează societatea modernă, considerată de adepţii mitului drept “normală şi naturală”. Un copil lipsit de mediul cultural nu regăseşte instinctiv comportamentele sociale (ex: legate de hrănire) şi va regresa în animalitate.Omul are universalisme şi specificităţi biologice, dar totodată universalisme şi specificităţi culturale. Ex: senzaţiile, precum foamea, sunt universale, biologice, dar pot fi trăite şi interpretate cultural.


BIBLIOGRAFIE

1. "Random House's Webster Dictionary." 1.0 ed.2. Academia R.S.R., Institutul d. l. d. B. t. 1984. Dicþionarul Explicativ Al Limbii

Române. Bucureşti: Editura Academiei R. S. R.3. Arnold, Mathew. 1905. Culture and Anarchy. London: Smith.4. Botting, Fred, 1997, "Culture and Excellence", Cultural Values, 3, (2), pp. 139-

1585. Bãdescu, Ilie, 1993, "Cultura", în Zamfir, Cãtãlin; Vlãsceanu, Lazãr (eds.),

Dicþionar De Sociologie, Bucureşti, Babel, pp. 148-152 6. Chaney, David, 1994, The Cultural Turn. Scene-Setting on Contemporary Social

History. London; New York, Routledge.7. Dumont, Louis . 1995. Eseu Asupra Individualismului. Bucureşti: Humanitas.8. Ferreol, Gilles, 1996, "Coulture Et Styles De Vie", în Ferreol, Gilles; Noreck,

Jean-Pierre (eds.), Introduction a La Sociologie, Armand Colin, 9. Giddens, Anthony, 1991, Modernity and Self-Identity: Self and Society in the

Late Modern Age. Cambridge, Polity.10. Lallement, Michel, 1998, Istoria Ideilor Sociologice. Bucureşti, Antet.11. Miraglia, Eric, Richard Law, and Peg Collins"What Is Culture ?" .12. Rocher, G., 1968, Introduction a La Sociologie Generale. Paris, Ed. du Seuil.13. Touraine, Alain, 1998, "Culture Without Society", 2, (1), pp. 140-15714. Valade, Bernard, 1998, "Cultura", în Boudon, R. (ed.), Tratat De Sociologie,

Bucureşti, Humanitas, pp. 521-554 15. Vattimo, Gianni, 1994, SfârşItul Modernitãþii. Constanþa, Pontica.

sociologia culturii

Documents

Transcript of sociologia culturii