C1. Radioul-scurt istoric

1888-Heinrich Hertz produce şi detectează primele unde radio; acestea îi vor purta

numele(unde hertziene), până când Maconi le va “reboteza” (unde radiotelegrafice)

1894-Marchizul Guliermo Marconi,inginer italian electrician(n.25.04.1874, la

Bologna, realizează primul său echipament de transmisie radio, un dispozitiv care pune în

funcţiune un clopoţel de la 10 m distanţă.

1895- Marchizul Guliermo Marconi emite unde radio şi acestea sunt recepţionate

după un deal. Acesta este considerat momentul de naştere al radioului

1897-Fizicianul rus Alexandr Popov (n.16.03.1859,Bogoslavsky) utilizeaza o

antena pentru a transmite unde radio la o distanta de 5 km.

-G.Marconi incredinteaza unei companii londoneze primul patent pentru

transmiterea mesajelor la distanta prin intermediul undelor electromagnetice.

1899-G.Marconi, care beneficia de un sprijin financiar in Anglia,lanseaza primul

semnal peste canalul Manecii.Tot in acest an se muta in SUA unde infiinteaza “American

Marconi Wireless Thelegraph Company”,prima firma de transmisie fara fir formata in Statele

Unite.

1901-Ferdinand Braun detecteaza undele radio cu ajutorul unui detector cu

cristale.

1902-Valdemar Poulsen (n.23.11.1869, Copenhaga) inventeaza generatorul cu arc,

pentru producerea undelor radio.

1904-Inventatorul germano-american Emile Berliner (n.20.05.1851, Hanovra)

concepe fonograful cu disc plat, care inlocuieste sistemul cu cilindru de ceara al lui Thomas

Alva Edison;inventia este adoptata imediat de industria inregistrarilor audio.

-John Ambrose Fleming (n.29.11.1849, Lancaster Anglia) solicita un brevet

pentru primul tub electronic cu vid; acesa este o dioda care transforma curentul alternativ in

curent continuu.

1905-Guliermo Marconi inventeaza antena radio directionala.

1906-Fizicianul canadiano-american Reginald Aubrey Fessenden

(n.06.10.1866,Milton, Quebec) inventeaza aparatul de radio cu modulare de amplitudine,

transmitand muzica si voci prin intermediul undelor radio. Până în acel moment, prin unde

radio se transmiseseră doar semnale Morse.

1907-Lee De Forest (n.26.08.1873,Council Bluffs,Iowa) si R. von Lieben

inventeaza tubul vacuumatizat de amplificare (trioda).

-In vara acestui an, De Forest foloseste instalatia facuta de el pentru a

transmite regata ce se desfasura pe lacul Erie.

1910-De Forest realizeaza o transmisie radiofonica experimentala a muzicii de

opera:Cavalleria Rusticana,cu celebrul Carusso in distributie.

1913-Se introduce radioreceptorul cu reglare in cascada si radioreceptorul cu

heterodina.

-A.Meissner inventeaza un emitator radio dotat cu tuburi electronice cu vid.

1914-Se introduce trioda de modulatie pentru trnsmitatoare radio.

1915-Are loc prima convorbire radiotelefonica transatlantica, intre

Arlington,Virginia, si turnul Eiffel din Paris.

1918-EdwinH.Armstrong concepe receptorul radio superheterodina.

1919-Se construieste radioul cu gama de frecvente scurte.

1920-Incepe sa functioneze primul post de radio cu transmisiuni regulate.

1927-Harold Stephen Block introduce in amplificatoarele audio un system de

feedback negativ,reducand astfel distorsiunile semnalelor.

1928-La 1 noiembrie, începe activitatea Societăţii Române de Radiodifuziune

1929-Se introduce radioul cu gama de frecvente medii.

1930-In Germania se construieste magnetofonul cu banda magnetica din material

plastic.

1955-5 mai-se lansează în eter Radio Timişoara

C2. Comunicarea radio

2.1 Comunicarea

La inceputul secolului al XX-lea au fost publicate primele studii empirice privind

comunicarea orala.

In cartea “Communication Theories; Origins. Methods. Uses”, publicata in 1979

la Hastings House Publishers, autorii, W. Severin si J. Tankard au prezentat un istoric al

incercarilor de definire a conceptului de comunicare,

afirmand ca definirea obiectului de studiu, ca disciplina academica, apare in al

patrulea deceniu al secolului al XX-lea, cand Weaver include in comunicare “toate procesele

prin care o minte afecteaza alta minte”.

Limitele acestei definitii sunt restranse de Hovland, Janis si Kelley, pentru care

comunicarea este “procesul prin care un individ ( comunicatorul ) transmite stimuli ( de obicei

verbali ) pentru a schimba comportamentul altor indivizi ( auditoriul )”.

Dupa parerea specialistilor Centrului pentru Implementarea Managementului

Performant (CIMP) ”Comunicarea nu inseamna doar transmiterea de cuvinte. Intr-o

comunicare eficienta conteaza atitudinea, tonalitatea, lungimea mesajului si multe alte

elemente nonverbale. De la ceea ce spui pana la ceea ce se intelege se trece prin cum spui.”

2.2 Elementele si functiile comunicarii

Elementele procesului de comunicare sunt transmitatorul sau sursa (persoana

care transmite mesajul) si receptorul sau destinatia (persoana care primeste

mesajul).Mesajul (informatia), care circula de la sursa la destinatie, se codifica intr-un semnal

si circula printr-un mijloc fizic de transmitere, numit canal (sistem nervos, aer, cablu, unde

radio, etc).

Receptionarea mesajelor se face cu ajutorul organelor de simt. Dar cum acuitatea

simturilor difera de la om la om si cum decodarea mesajului difera de asemenea de la om la

om, acelasi mesaj este receptionat si interpretat in mod diferit de catre receptori diferiti.

Pentru ca aceste distorsiuni sa fie cat mai mici, un rol deosebit il are modul in

care este elaborat mesajul, operatie care se numeste codificare. Operatiunea prin care

receptorul analizeaza, interpreteaza si intelege mesajul se numeste decodificare.

Raspunsul receptorului demonstreaza calitatea decodificarii, in conditiile in care

codificarea a fost corecta si canalul nu a distorsionat mesajul. Reactia respectivă se numeste

feedback si inchide cercul comunicarii, deoarece receptorul, la randul sau, codifica o

informatie si o comunica transmitatorului.

In procesul de comunicare pot sa intervina elemente perturbatoare, care poarta

denumirea generica de zgomote(bruiaj) si care sunt raspunzatoare de distorsionarea

mesajului.

Prin decodificarea feedback-ului se stabileste reusita procesului de comunicare.

Claude Elwood Shannon de la Bell Telephone Laboratory a fost primul care a

elaborat si publicat o teorie matematica a comunicarii (A Mathematical Theory of

Communication), in doua parti, in numerele din iulie si octombrie 1948 ale Bell System

Technical Journal .

Aceasta lucrare, prefatata de introducerea lui Warren Weaver ``Recent

contributions to the mathematical theory of communication,''a fost inclusa in The

Mathematical Theory of Communication publicata de University of Illinois Press in 1949.

su rsa d ein fo rm a re

S u rsa d eb ru ia j

tin tãm

esaj

semnal

in te rfe re n ta

tra n sm ita to r c a n a l re c e p to r

semnalul

care soseste

mesaj

Modelul comunicării după Shannon şi Weaver

Sursa: Elena Marinela Porumb, Curs de comunicare-negociere, UBB Cluj-N

In vederea atingerii unor scopuri comune, cum ar fi producerea de bunuri si

servicii, sau satisfacerea unor nevoi personale, in contextual societatii actuale, comunicarea

este un mijloc de coordonare a eforturilor si activitatilor. Cooperarea este initiata si sustinuta

prin comunicare. Ea depinde de capacitatea noastra de comunicare, de relatiile noastre

interpersonale. Al doilea rol important al comunicarii este obtinerea de informatii. De

informatii au nevoie toti, de la indivizii umili la superputeri, pentru ca informatiile ofera

putere economica, politica, sociala, prestigiu, sau, pur si simplu satisfac curiozitatea umana,

fara a avea nici o valoare utilitara.

Comunicarea contribuie si la formarea conceptului despre noi insine –

autoconceptul. Comportamentul nostru de comunicare este influentat, in buna masura, de

modul in care ne percepem pe noi insine. Mesajele si reactiile celor cu care comunicam ne

indica modul in care ne percep ceilalti. Ultima, dar nu cea din urma, nevoia de relaxare, de

distractie, de divertisment, se bazeaza, in majoritatea cazurilor, tot pe comunicare. Pentru

acest rol, conteaza mai putin natura mesajului, cat modul in care este transmis si momentul

ales.

Sintetizand, comunicarea are rol in:

cooperare

obtinerea de informatii

autoconcept

divertisment

Concluzionand- regulile de comunicare sunt legate de structura si de modul

de interactiune a indivizilor. Canalele de informatii determina cantitatea de informatii ce

tranziteaza prin sistem. Daca membrii retelei gasesc inutile interactiunile prescrise de

reguli, isi creaza un sistem propriu de informare, cel informal. Acest sistem vehiculeaza

mai multe informatii despre oameni, relatii, atitudini, valori, norme, si se dezvolta mai

ales cand apare nesiguranta, ambiguitatea, sau o problema de mare interes pentru grup.

2.3. Radioul si comunicarea

Radioul este :

cel mai simplu

cel mai ieftin

cel mai comod

mijloc de comunicare al perioadei moderne.

Este cel mai simplu pentru ca atât la transmiţător, cât si la receptor, condiţiile

tehnice şi umane sunt uşor de realizat:

Receptorul nu trebuie nici măcar să ştie să citească

Sunt telefoane mobile cu radio încorporat

Numărul mare de posturi pirat este încă un argument

Este cel mai ieftin pentru că întregul lanţ al costurilor este la nivel redus:

Echipamentele pentru realizarea si transmiterea emisiunilor sunt puţine

si relative ieftine

Costurile de exploatare sunt mici

Receptoarele sunt foarte ieftine, uneori fiind chiar accesorii la alte

aparate, deci gratis

Este cel mai comod pentru că radioul vă însoţeşte aproape oriunde:

Acasă, în bucătărie sau în dormitor

În autoturism

La serviciu

La iarbă verde

Concluzie: Radioul poate acoperi în cea mai mare măsură nevoia de

comunicare.

C3. Impactul social al mesajului radiodifuzat

Pornind de la definiţia comunicării “toate procesele prin care o minte afecteaza

alta minte”(Weaver), este clar că orice mesaj recepţionat are un efect asupra receptorului.

Exemplul clasic în domeniu este emisiunea lui Orson Welles (teatru reportaj, la

modă în perioada 1936-1939) din 1938, The war of the Worlds, dupa romanul lui Herbert

G.Wells, care a scos americanii în stradă.

Punctul culminant al obţinerii de efecte prin intermediul mesajelor radio a fost în

preajma şi în timpul celui de-al doilea război mondial, perioadă care a avut şi două mari

vedete, câte una de fiecare parte, Goebbels şi Sefton Delmer şi al său „radio negru”.

Programul lui Goebbels, Ministrul Reichului pentru luminarea poporului şi

propagandă, consta în „a dezlănţui pasiuni vulcanice, a provoca explozii de furie, a pune în

mişcare masele omeneşti, a organiza ura şi disperarea cu un calcul rece”, pentru că „esenţa

propagandei constă în a câştiga fiinţele pentru o idee, într-un mod atât de intim, de viu, încât

să sfârşească prin a i se dărui complet şi a nu mai putea renunţa la ea”.

„Radioul negru”, pretins nazist, transmitea muzică cu Marlene Dietrich, care era

antinazistă, şi insulte la adresa Papei, din parte unor aşa-zişi fascişti.

Efectul a fost atât de puternic, încât după război, Delmer a trebuit să publice o

carte pentru a dezminţi anumite neadevăruri lansate de el.

Este puţin probabil ca astăzi cineva să mai conteze pe un asemenea efect, dar

impactul, chiar mai puţin spectaculos, rămâne.

Impactul depinde şi de receptor, mesaje identice pot avea efecte diferite, în

diferite regiuni ale unei ţări, ca să nu mai vorbim de ţări diferite, de culturi diferite şi, implicit,

de reguli diferite. Culturile sunt caracterizate nu numai prin legile (regulile) lor scrise şi

nescrise, oficiale şi neoficiale, ci şi prin atitudinea faţă ele, pregnanţa modului de a le respecta

sau a le încălca.

Radioul ajută la acoperirea distanţei dintre macrosocial şi microsocial, aducând

teme publice în mediul particular, iar acestea influenţează orientările, părerile, acţiunile

receptorilor chiar în spaţiul lor intim.

Ca o concluzie reţinem părerea lui Marshall McLuhan: „Unul dintre multiplele

efecte ale televiziunii asupra radioului a fost de a împinge radioul din postura de divertisment

într-aceea de sistem nervos al informaţiei. Buletinele de ştiri, semnalele anunţând ora exactă,

informaţiile despre circulaţie şi mai ales buletinele meteo servesc acum la creşterea forţei

fireşti a radioului, spre a-i face pe oameni să se apropie şi mai mult între ei.”

C4. Prima “unealtă”: cercetarea pieţei

Cercetarea pieţei este indispensabilă oricarei întreprinderi radiofonice de succes.

Pentru un radio nou, este vital să cunoască cota de piaţă maximă ce o poate atinge în funcţie

de target-ul propus, iar un radio aflat deja în activitate, constată în ce măsură răspunde

aşteptărilor ascultătorilor vizaţi.

O cercetare anuală, bine structurată, de tipul celei americane „Oameni, locuri,

obiceiuri”, iţi poate oferi toate informatiile de care ai nevoie. Câteva obiective trebuie clar

urmărite:

Din totalul populaţiei, câţi ascultă radioul?

Dintre cei care ascultă, ce posturi preferă şi de ce?

Dintre cei care nu ascultă, câţi şi-ar schimba atitudinea, dacă li s-ar oferi

ce-şi doresc?

Dintre cei care şi-ar schimba atitudinea, câţi formează o nişă

interesantă?

Dintre cei care ascultă, câţi aparţin nişei prezumate? (întrebări esenţiale

pentru lansarea unui post de radio care să răspundă unor solicitări neacoperite de

oferta existentă)

Pentru cei care ascultă, care este repartiţia pe intervale orare?

Ce ar dori să asculte, atunci când sunt pe recepţie?

Nu uitaţi că un radio se construieşte şi funcţionează cu bani, care vin din reclame,

iar cei care contractează publicitate, trebuie să ştie de ce o fac. Deci, câteva întrebări în

sprijinul agenţiilor sunt binevenite:

Ce cumpără zilnic sau aproape zilnic?

Ce cumpără săptămânal, lunar?

Ce achiziţii intenţionează să facă în următoarea perioadă?

Intenţionează să contracteze un credit?

Obiceiurile ne pot oferi informaţii foarte folositoare, aşa că trebuie să ne

intereseze:

Care este ora obişnuită de trezire?

La ce oră servesc micul dejun şi cât durează acesta?

Se deplasează la serviciu cu maşina personală?

Dacă da, cât durează drumul? La ce oră revin acasă?

Când fac cumpărături şi unde?

La ce oră servesc cina? Se adună toată familia?

Toate aceste întrebări au un scop principal: identificarea oricărei oportunităţi de a

introduce radioul în programul subiectului, şi, dacă se poate, propriul program.

Pasul următor este de a-i convinge pe contractanţii de publicitate că oferta firmei

tale este cea mai potrivită pentru ei. De aceea, câteva întrebări trebuie să fie cu destinaţie

precisă, legată de marii cumpărători de spaţii publicitare.

Aceste cercetări sunt destul de scumpe şi este păcat să nu fie exploatate la maxim.

Concluzie: este inutil să înfiinţezi un post de radio într-o comunitate de surzi; în

rest, se cercetează.

C5. Ascultătorul – fiinţă necunoscută

Norbert Bakenhus îşi începe cartea sa „Radioul local” cu povestea falimentului

postului de radio KORAH (Kommunales Radio Hamburg), lansat în eter în ultima zi a

anului 1987 şi dispărut opt luni mai târziu.

În euforia lansării, şampanie, felicitări, iată ce remarcă autorul: „Doar un ziar

din afară a îndrăznit să pună acea întrebare evitată de toţi cei din Hamburg, în special de

Institutul pentru noile media din Hamburg : „Cine va asculta toate astea?”, întreba revista

de programe Gong din Munchen.”

Aceasta este prima întrebare ce trebuie să ne-o punem când pornim la

întocmirea unui program radio.

Dacă cercetarea pieţei, pomenită în capitolul anterior, ar oferi toate

răspunsurile, ar fi foarte simplu; din păcate, ea ne trasează doar cadrul general, direcţiile

principale, restul depinzând de flerul, experienţa, inspiraţia celui care concepe programul.

În cartea Radio management următorul enunţ este pus în chenar, pentru a-i

sublinia importanţa deosebită: „Lupta pentru audienţă se duce pentru fiecare ascultător în

parte.”

Într-adevăr, aproape întotdeauna fiecare ascultător hotărăşte singur frecvenţa pe

care poposeşte; doar că aproape toţi ascultătorii unui anumit post de radio au un mare grad

de compatibilitate. Este puţin probabil ca un tânăr de 17 ani şi un pensionar să aibă aceleaşi

preferinţe radiofonice.

Unii autori compară radioul cu tot felul de fiinţe vii. Eu îl văd ca pe o haină; la

tinereţe schimbi tot felul de „ţoale” în pas cu moda (ascultătorii tineri sunt cei mai

inconstanţi), la maturitate selectezi câteva ţinute pe care le îmbraci tot timpul, iar la

senectute nu te mai desparţi de vechile haine, chiar dacă unele sunt deja jerpelite.

Chiar şi fazele apropierii dintre ascultător şi un post de radio sunt asemănătoare

cu achiziţionarea unei haine:

1. Senzaţie - îţi place o haină, o remarci îţi place sunetul unui post

2. Informaţie - încerci haina, o verifici asculţi informaţiile, analizezi veridicitatea lor

3. Relaţie - cumperi haina şi o porţi memorezi frecvenţa şi asculţi postul respectiv

Inclusiv preambulul este asemănător, nu de fiecare dată când vizitezi un magazin

vrei să cumperi ceva, nu de fiecare dată când dai căutare pe aparatul de radio vrei să

memorezi un nou post.

Ca o concluzie, tot legată de îmrăcăminte, nu toţi tinerii vor purta aceleaşi haine,

dar moda rămâne o tendinţă, o preferinţă, o aspiraţie pentru marea majoritate.

C6. Radiojurnalistul- profesionist sau mercenar?

Faţă în faţă cu ascultătorul analizat anterior se află radiojurnalistul care încearcă

să stabilească o relaţie cu acesta.

De fapt, întrebarea din titlu e o capcană; corect ar fi – profesionist sau

profesionist mercenar?

Nimeni nu are nevoie de neprofesionişti. Chiar şi începătorii sunt atent

selecţionaţi după criterii de multe ori subiective, dar care şi-au dovedit valabilitatea în timp.

Aparent, cei mai liberi sunt jurnaliştii liber-profesionişti, aşa-numiţii free-

lancer-i, care produc materialele pe care le consideră interesante şi apoi caută piaţă de

desfacere. Realitatea nu e chiar aşa. Ei sunt în legătură cu anumiţi difuzori, ştiu preferinţele

acestora, uneori lucrează şi la comandă, deci şi în acest caz libertatea e limitată.

Cea mai mare libertate ar trebui să fie în serviciile publice şi de cele mai multe

ori aşa se şi întâmplă. Cu excepţia unor situaţii, rare, când conducătorul instituţiei este

obedient politic, jurnaliştii radioului public au cea mai mare libertate să-şi facă meseria, în

limitele legii.

Aici apare un alt pericol; jurnalişii, profitând de libertatea foarte mare, să

încerce să folosească firma în interes propriu; astfel de situaţii au fost destule, de mai mare

notorietate beneficiind cele din televiziunea publică.

Constrângerile profesionale şi legale nu pot fi considerate ca o restrângere a

libertăţii, atât timp cât resursele sunt limitate şi trebuie împărţite după anumite criterii, tacit

sau legal, acceptate.

Pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor, jurnaliştii s-au asociat în diferite

organizaţii profesionale sau sindicale, care, de cele mai multe ori, sunt în competiţie între

ele pentru un număr cât mai mare de membri şi, mai rar, conlucrează pentru un scop comun

care, şi mai rar, este unul profesional, în majoritatea cazurilor fiind vorba despre drepturile

angajaţilor.

Situaţia nu este diferită nici în alte ţări, unitatea jurnaliştilor fiind departe de a

se realiza.

Oricum, în democraţie, reducerea libertăţii presei nu duce decât pentru scurt

timp la manipularea opiniei publice, efectul pe termen lung fiind decredibilizarea mass

media şi căutarea de surse de informare alternative.

C7. Radioul- “masa cu trei picioare”

Dat fiind faptul că trei puncte determină în mod unic un plan, existenţa a trei

„picioare” viguroase determină o mare stabilitate a oricărui post de radio. Ne interesează

în primul rând: - resursele financiare

- resursele umane

- sursele de informare

Resursele financiare sunt analizate în două situaţii diferite:

1. La debutul unui nou post de radio

2. În timpul funcţionării normale a unui post de radio

Să le abordăm pe rând.

1. În condiţiile pieţei audio actuale, un post nou de radio nu se poate baza

pe intrări financiare în primele luni de activitate; pentru această perioadă, singura sursă

viabilă o reprezintă aportul de capital al investitorilor.

După ocuparea unei poziţii bine definite în peisajul audio vizat, în funcţie

de interesul stârnit de publicul atras în rândul furnizorilor de publicitate, o parte din

bugetele de promovare va fi reorientată spre noul post de radio.

2. În funcţionare normală, intrările financiare (veniturile) ar trebui să

depăşească cheltuielile, pentru a asigura un profit pentru investitori. Când activitatea

de radio este o activitate economică la fel ca oricare alta, obţinerea profitului este

obligatorie. Când interesele economice cedează întâietatea altora (politice, de

exemplu), şi aceste interese sunt susţinute şi financiar, obţinerea profitului real devine

obiectiv secundar.

Resursele umane sunt cele care aduc ascultători; aproape fiecare consumator de

radio poate spune care îi este „meniul” preferat. Pe o piaţă audio formată, nici un nou post

de radio nu poate porni la drum doar cu începători, dacă vrea să obţină rezultate într-un timp

rezonabil şi fără consumuri exagerate de resurse financiare.

Ca în orice echipă, pentru că şi un post de radio se autodefineşte prin echipa sa,

trebuie găsit un echilibru între vocile consacrate şi tinerii de talent; prea mulţi tineri de

talent pot afecta coeziunea şi disciplina echipei, prea mulţi consacraţi pot duce la

autosuficienţă, lipsa stimulului numit „răsuflarea fierbinte în ceafă” şi, în timp, la blazare şi

rutină, cu efecte consistente în domeniul audienţei. Posturile publice, din cauza unei

mobilităţi mai mici a resurselor umane, sunt mai expuse acestui pericol.

Sursele de informare trebuie să răspundă la trei cerinţe importante:

1. Acoperirea – să nu rateze evenimente importante sau atractive din aria

de interes.

2. Promptitudinea – să ofere informaţii despre evenimente într-un interval

de timp rezonabil.

3. Corectitudinea – informaţiile oferite să fie reale şi corecte.

Sursele de informare pot fi:

1. Proprii – reporterii, corespondenţii proprii, participanţi

nemijlocit la evenimente

2. Oficiale – guvern, parlament, justiţie, agenţii ale statului,

primării, etc.,prin comunicate, conferinţe de presă şi altele.

3. De specialitate – agenţii de presă, birouri de presă, alte mijloace

de informare în masă.

Toate cele „trei picioare ale mesei” sunt la fel de importante: fără resurse

umane nu poţi crea senzaţia care atrage, fără surse de informare nu poţi oferi informaţia

care convinge, iar fără resurse financiare nu poţi oferi timpul necesar pentru a ajunge la o

relaţie.

C8. Dualitatea sistemului- public/ particular

Radioul public şi radioul particular coexistă în aproape toată lumea normală.

Chiar şi Statele Unite, mama ecomomiei cu participare minimală a statului, au un sistem

public de radio.

Cele două ramuri ale sistemului se deosebesc total prin modalitatea de finanţare

şi prin misiunea lor; posturile publice au ca principală sursă de venit taxa radio, în timp ce

posturile particulare trăiesc din publicitate şi sponsorizări; particularii au ca obiectiv principal

obţinerea de profit (căci altfel dispar), posturile publice servesc interesul public general, poate

în primul rând al populaţiei neatractive din punct de vedere comercial.

Posturile de radio publice şi cele particulare sunt, în acelaşi timp, concurente şi

complementare. Această concurenţă are următoarele efecte:

1. S-a diversificat oferta pe piaţa muncii, jurnaliştii au mai multe soluţii de

angajare, vedetele au şansa unor câştiguri sporite în mediul comercial.

2. Tarifele drepturilor de retransmisie au crescut substanţial, în special la

marile evenimente sportive, posturile particulare tinzând să meargă cu oferta până la

limita de rentabilitate, pentru că, oricum, rămân cu câştigul de imagine şi, dacă

exploatează bine evenimentul, de audienţă.

3. Se produce şi o partajare în domeniul muzicii; în funcţie de specific,

fiecare post are soliştii preferaţi, pe care îi promovează cu predilectie; apar

exclusivităţi, mai cu seamă dacă trustul media are şi o casă de discuri; apar

identificări, fanii solistei X sunt şi ascultătorii postului Y. Un singur exemplu: la

posturile publice nu sunt promovate manelele, dar acestea şi-au găsit locul la câteva

posturi particulare.

Se pune problema egalităţii de şanse între cele două ramuri ale sistemului.

Particularii acuză posturile publice că au surse multiple de finanţare, taxele obligatorii,

alocaţii bugetare, publicitate, sponsorizări; publicii se plâng de restricţiile în privinţa

publicităţii, nenumăratele activităţi de interes public pe care sunt obligaţi să le desfăşoare,

inexistenţa unui sprijin pe piaţa media, aşa cum au particularii, pentru că aceştia, de

obicei, fac parte din trusturi de presă. Cum fiecare are de reproşat celuilalt câte ceva,

rezultă că echilibrul nu a fost deteriorat în mod decisiv.

Un lucru este sigur: creşterea numărului de posturi de radio nu a dus şi la

diversificarea ofertei, aceeaşi peste tot: muzică, ştiri, dezbateri (talk-show-uri, dacă vreţi),

divertisment. Probabil, când numărul de posturi de radio va fi destul de mare, astfel încât

cota de piaţă prezumată pentru alte genuri să devină atractivă, atunci şi oferta se va

diversifica.