Relații interpersonale

Viața nu poate fi concepută în afara relațiilor. Noi ne aflăm într-o relație cu tot ceea ce

există iar relațiile tale cu ceilalți oameni reflectă relația pe care o ai cu tine însuți. Toate relațiile

noastre reprezintă o oglindire a propriei noastre ființe. Noi atragem întotdeauna oameni care ne

seamănă și care gândesc la fel ca noi în privința relațiilor, indiferent dacă este vorba despre un

șef la locul de muncă, de colegi, de angajați, de prieteni, de parteneri de viață sau de cuplu. Ceea

ce nu ne place la acești oameni sunt întotdeauna acele lucruri pe care fie le facem noi înșine, fie

refuzăm să le facem, fie le credem. Dacă nu ne-ar completa într-un fel sau altul, noi nu i-am

putea atrage în viața noastră.

Cu ce fel de oameni ești înconjurat? Descrie-ți anturajul.

______________________________________________________________________________

______________________________________________________________________________

______________________________________________________________________________

Cum crezi că reflectă oamenii de care ești înconjurat nivelul tău de dezvoltare personală?

______________________________________________________________________________

______________________________________________________________________________

______________________________________________________________________________

Gândește-te la cineva din viața ta care te enervează foarte tare. Descrie trei lucruri legate de

această persoană care nu îți plac și pe care ai dori ca persoana în cauză să le schimbe.

______________________________________________________________________________

______________________________________________________________________________

______________________________________________________________________________

Acum privește profund în fința ta și răspunde la următoarea întrebare: „În ce domeniu al vieții

mele mă comport eu exact în acest fel?”

Acordă-ți suficient timp de gândire. În final întreabă-te dacă ești dispus să te schimbi. Dacă îți

vei schimba propriile tipare mentale, obișnuințele și convingerile care conduc la acest tip de

comportament, celelalte persoane fie își vor schimba la rândul lor comportamentul, fie se vor

îndepărta de tine. De exemplu, dacă ai un coleg care refuză să coopereze cu tine și să se integreze

în echipa ta, întreabă-te de ce l-ai atras în viața ta. În ce domeniu de viață refuzi tu însuți să

cooperezi? Dacă ai un iubit care se comportă rece și fără iubire, întreabă-te dacă nu cumva la

baza acestui comportament stă o convingere dobândită de tine în copilărie, când îți priveai

părinții și constatai că „iubirea este rece și nu se manifestă prin gesturi de afecțiune.”

Schimbă-ți tiparele mentale și vei constata că și ceilalți s-au transformat odată cu tine. Este inutil

să-i învinovățești pe ceilalți. Acuzațiile și condamnarea înseamnă o renunțare la puterea ta

personală. Păstrează-ți această putere căci fără ea nu vei putea face schimbările de care ai nevoie.

O victimă neajutorată nu vede niciodată calea de ieșire din situația în care se află.

Ne putem folosi puterea interioară în relațiile cu alte persoane propunându-ne să ne dezvoltăm

încrederea în noi și în ceilalți, cunoscându-ne și acceptându-ne punctele tari, punctele slabe și

trasând cu fermitate granițe personale și dezvoltându-ne stima de sine.

Pentru ca ceilalți să aibă încredere în noi și pentru ca noi să ne raportăm la ceialți cu

încredere trebuie să fim deschiși, să împărtășim în mod sincer idei, gânduri și informații și, când

este cazul, emoții și sentimente, să cooperăm cu ceilalți și dacă este cazul să îi ajutăm și să îi

susținem în atingerea propriilor obiective, să fim oameni de cuvânt, să nu facem promisiuni dacă

știm că nu le putem îndeplini, să îi respectăm pe ceilalți și să le respectăm valorile și punctele de

vedere. Nu trebuie neapărat să fii de acord cu respectiva persoană, trebuie doar să respecți

lucrurile care sunt importante pentru ea. Valorile nu sunt logice în sine, ele nu pot fi justificate

rațional, dar asta nu le face iraționale. Nu cere nimănui să justifice de ce un anumit lucru este

important pentru el decât dacă ai stabilit deja un raport solid cu persoana respectivă și vă simțiți

amândoi în siguranță când explorați acest teritoriu nou.

Relația de tip win-win

Gândește-te la o relație de-a ta. Acum alege un aspect sau o situație supărătoare din cadrul acelei

relații.

______________________________________________________________________________

______________________________________________________________________________

______________________________________________________________________________

Notează ce emoții și sentimente ai atunci când ești în acea situație.

______________________________________________________________________________

______________________________________________________________________________

______________________________________________________________________________

Cum răspunzi de obicei?

______________________________________________________________________________

______________________________________________________________________________

______________________________________________________________________________

______________________________________________________________________________

Felul în care răspunzi de obicei este în acord cu felul în care ai vrea, de fapt, să răspunzi?

______________________________________________________________________________

______________________________________________________________________________

______________________________________________________________________________

În ce alte feluri ai mai putea răspunde?

______________________________________________________________________________

______________________________________________________________________________

______________________________________________________________________________

______________________________________________________________________________

Ce ai putea să schimbi în comportament pentru ca răspunsul tău să nu amplifice situația dificilă

ci să contribuie la rezolvarea acesteia?

______________________________________________________________________________

______________________________________________________________________________

______________________________________________________________________________

______________________________________________________________________________

Ne creăm relațiile prin ceea ce facem și felul în care gândim. Pentru a exersa o oarecare influență

în orice relație, trebuie să ne raportăm la celălalt. Raportarea este dată de calitatea unei relații

între două persoane, relație bazată pe influență reciprocă și respect. Raportul nu este o formă de

manipulare. Oamenii care manipulează pot da impresia că stabilesc un raport, dar, de fapt, nu

există niciun fel de raportare în relațiile lor, pentru că nu se deschid influențelor din partea

celorlalți și pentru că nu îi respectă pe ceilalți. Pentru a exercita o influență, trebuie să fim

dispuși să ne lăsăm la rândul nostru influențați, astfel încât, atunci când construim un raport cu o

altă persoană, suntem în același timp dispuși să fim influențați de acea persoană.

Raportul ia naștere prin adoptarea celei de-a doua poziții. Când adoptăm a doua poziție,

încercăm să înțelegem cealalță persoană din punctul ei de vedere. În decursul acestui proces, ne

putem da seama că dacă am ști ce știe acea persoană, dacă am fi trecut prin experiențele prin care

a trecut ea și dacă am vrea ce vrea ea, atunci poate că am acționa exact așa cum acționează ea,

deși, din punctul nostru de vedere (prima poziție), comportamentul ei poate părea ciudat. Asta nu

justifică în totalitate conduita ei, dar o face mai ușor de înțeles.

Cum inițiezi această raportare ?

Interesându-te sincer de cealaltă persoană.

Fiind curios în legătură cu cine este, de fapt, respectiva persoană sau cum gândește.

Dorind să vezi lumea din punctul ei de vedere.

Construirea celei de-a doua poziții

Gândeşte-te şi selectează o persoană (X) pe care doreşti să o cunoşti, să o înţelegi mai bine sau să

o modelezi.

Stabileşte trei locaţii: una pentru tine însuţi/însăţi, una pentru cealaltă persoană şi o poziţie

neutră - META.

► Începe aşezându-te în poziţia „tu însuţi/însăţi”. Stai în această poziţie şi fă un „inventar” al

propriei tale experienţe legate de mediul în care te manifeşti, corpul tău fizic, gânduri,

credinţe, valori, percepţia de sine, sensul propriei misiuni în viaţă şi a viziunii asupra

existenţei în general.

► După ce ai realizat această etapă, treci în poziţia neutră - META (break-state).

► Intră în perspectiva (în papucii) lui X şi când te-ai asociat pe deplin, treci prin următoarele

etape:

1. Unde şi când te manifeşti? Cine se află în preajmă?

2. Ce comportamente şi acţiuni manifeşti în acel mediu?

3. Ce abilităţi sau capacităţi ai nevoie pentru a te manifesta şi opera efectiv în acest

mediu?

4. Ce convingeri şi valori sunt cele mai importante pentru tine în aceste împrejurări? Ce

priorităţi şi premise majore ai în legătură cu acţiunile tale?

5. Care este percepţia despre misiunea ta şi despre tine însuţi/însăţi?

6. Cine şi ce altceva este mai important pentru scopul şi misiunea ta? Pentru cine sau

pentru ce acţionezi şi exişti?

►După această etapă treci din nou în poziţia META, schimbă-ţi fiziologia şi starea internă.

► Întoarce-te la propria ta (prima) poziţie până când ai ajuns total în propria-ţi fiinţă.

Poziţia neutră META, între locaţiile „EU” şi „CELĂLALT” este o stare de tranziţie pentru o

asigurare suplimentară asupra separaţiei dintre cele două poziţii perceptuale.

Ca și raportarea, încrederea se construiește în cadrul unei relații; totuși este posibil ca tu să ai

încredere în cineva fără ca respectiva persoană să aibă încredere în tine la rândul său. O relație

bazată pe încredere reciprocă este una dintre cele mai agreabile relații cu putință și aduce foarte

multă satisfacție. Cât de bine trebuie să cunoști o persoană pentru a avea încredere în ea? Dacă

te va dezamăgi? De obicei judecăm lucrurile privind în urmă. Dacă cineva ne dezamăgește, am

putea da vina pe noi înșine și am putea hotărî să nu ne mai asumăm un asemenea risc altă dată,

sau am putea da vina pe cealaltă persoană pentru că nu s-a ridicat la nivelul așteptărilor noastre.

Oamenii au diferite praguri de încredere. Dacă ai un prag prea scăzut, vei fi prea credul și foarte

probabil vei fi adesea decepționat. Dacă, dimpotrivă, ai un prag prea ridicat, cealaltă persoană va

trebui să ofere foarte mult înainte de a-ți câștiga încrederea și devotamentul. Foarte puțini

oameni vor fi capabili să facă față exigențelor impuse de pragul tău de încredere și acest lucru te

poate izola din punct de vedere emoțional. Printre alegerile cele mai dificile pe care trebuie să le

faci în cadrul relațiilor interpersonale, se numără și următoarele:

în cine să ai încredere

cum te hotărăști să te încrezi în cineva

cât de vulnerbail ești dispus să fii pentru a avea încredere în cineva

De asemenea, un alt factor decisiv în calitatea relațiilor noastre interpersonale este

comunicarea. Iar un aspect important în privința comunicării este ascultarea. Fără aceasta, o

comunicare autentică nu poate avea loc.

Majoritatea oamenilor au impresia că sunt buni ascultători. Deși ascultarea este un proces

natural, ea poate ridica diverse probleme. Ascultarea nu înseamnă doar auzirea suntelor ci și

decodarea și interpretarea lor și integrarea în propriul sistem de gândire.

Există mai multe nivele de ascultare:

Neascultarea. Ascultătorul nu aude ce spune vorbitorul, dorește să-l întrerupă și nu îl lasă să își

termine ideile. Este perceput ca insensibil și neînțelegător.

Ascultarea marginală. Ascultătorul aude sunetele și cuvintele dar nu percepe mesajul și intenția,

este superficial și preocupat de ceea ce dorește el să comunice, generează neînțelegeri, erori,

probleme.

Ascultarea cu evaluare. Ascultătorul încearcă activ să audă ce spune vorbitorul dar nu face

efortul de a înțelege intenția acestuia. Este preocupat de conținut și nu de sentimente, tinde să

rămână detașat de conversație, evaluează mesajul strict pe baza cuvintelor ignorând mare parte

din limbajul nonverbal. Îi lipsește simpatia și empatia și generează un sentiment rigid, de

permanentă evaluare și circumspecție.

Ascultarea activă necesită atenție, concentrare și efort mental și emoțional. Ascultătorul se

concentrează asupra înțelegerii mesajului și intenției, se concentrează atât pe cuvintele spuse dar

și pe sentimentele și gesturile interlocutorului. Își suprimă propriile gânduri și sentimente pentru

a intra în realitatea vorbitorului. Ascultătorul activ transmite feedback verbal și nonverbal,

indicând că ceea ce i-a fost comunicat a fost recepționat și generează senzația de interes și

înțelegere. Ascultarea activă este nivelul ideal într-o conversație.

Stiluri de comunicare

Stilul agresiv

Cel care în comunicare este agresiv spune ceea ce gândește, simte sau vrea dar nu într-un fel care

să îl ajute sau să îl protejeze pe celălalt, ci rănindu-l sau blocându-i exprimarea. El are dreptate,

interlocutorul se înșeală, nevoile lui sunt cele mai importante și trebuie satisfăcute primele iar

părerea celuilalt nu contează, este irelevantă. Cel care este agresiv judecă, critică sau

cuplabilizează, îi place să conducă și să domine. Propozițiile lui încep cu „Tu...”, urmat de ceva

ce trebuie să faci sau de o judecată dură dacă nu ai făcut după cum a vrut el sau dacă nu

intenționezi să faci. Descrie problema într-un mod din care reiese clar că are dreptate sau că este

superior, că nu are timp să stea la discuții cu cineva ca tine și că este în folosul tău să te supui.

Cel care are un stil de comunicare agresiv cel mai adesea strigă, ridică tonul, vorbește „peste

celălalt”, îl întrerupe, insistă să aibă dreptate, aduce argumente nerezonabile în favoarea poziției

sale, se exprimă sau se comportă cu duritate, își pune la punct interlocutorul, ține predici, face

comentarii sarcastice, amenință, dă ultimatumuri sau jignește.

Stilul pasiv

Cel care în comunicare este pasiv se autoelimină, se culpabilizează, se poartă foarte amabil și

politicos, își reține gândurile, trăirile și nevoile, zâmbește, este de acord mai tot timpul, ascultă

sau se conformează fără a comenta și crede că ar greși dacă ar îndrăzni să se opună. Nu ține cont

de nevoile lui pentru a le face pe plac celorlalți și se pune în umbra lor, pare că se scuză tot

timpul și tinde să creadă că se sacrifică. Evită discuțiile în contradictoriu, nu crede că poate

spune ceva potrivit sau util și nu ripostează chiar dacă este furios. Într-un conflict devine tăcut, se

închide în sine și se retrage cu coada între picioare, punând fuga pe seama diplomației și tactului.

Se declară învins doar imaginându-și că adversarul este mai puternic. Persoanele excesiv de

pasive au o neîncredere puternică în propriile forțe, nu-și pot evalua corect limitările propriilor

personalități și au mari dificultăți în a delibera și decide. Sunt foarte ancorate în autodezaprobare

și le este teamă să fie respinși, criticați sau umiliți.

Stilul pasiv-agresiv

Cel care în comunicare este pasiv-agresiv își exprimă deghizat agresivitatea prin rezistența

directă sau indirectă la solicitări, prin amânarea sau temporizarea răspunsului, prin cereri sau

rugăminți formulate disimulat și prin atitudini lamentative și culpabilizatoare la adresa celorlalți.

Pasiv-agresivul se opune, dar nu pe față. El nu se declară învins, ci doar se preface învins. Este

cel care în față te aprobă și pe la spate te bârfește. Înghite tot dar abia așteaptă ocazia să se

răzbune.

Stilul asertiv

Cel care în comunicare este asertiv își afirmă direct nevoile, percepțiile, trăirile, gândurile sau

aspirațiile rămânând deschis la ceea ce interlocutorul gândește, simte sau vrea. Atitudinea

asertivă transmite un mesaj de tipul „Există suficient loc pentru amândoi. Nu vreau să te invadez

și nici tu să mă invadezi”. Asertivul vorbește dar și ascultă, negociază dar nu renunță la

demnitatea și nevoile lui fundamentale. El cere direct și acceptă să fie refuzat direct.

Principiile asertivității

Determină care este obiectivul tău şi adu-ţi aminte de acesta înainte de a spune orice.

Tratează interlocutorul cu amabilitate şi respect.

Nu discuta când eşti supărat.

Dacă vrei să discuţi o problemă sau să-ţi formulezi acuzele solicită permisiunea pentru

acest lucru.

Începe într-o notă cât mai pozitivă cu putinţă.

Manifestă-ţi în cea mai mare măsură cu putinţă înţelegerea şi empatia faţă de poziţia

interlocutorului.

Focalizează-te asupra sentimentelor şi dorinţelor tale şi nu ale partenerului.

Discută despre ce doreşti şi nu despre ce este rău sau despre ce nu doreşti.

Adu critici comportamentului care te deranjează şi nu persoanei partenerului.

Prezintă problema ca fiind a ta personală şi nu a partenerului.

Fii cât de specific se poate în privinţa dorinţelor tale.

Oferă soluţii alternative

Prezintă clar cat de importantă este problema pentru tine.

Arată ce esti dispus să faci pentru a ajuta.

Fii clar în a arăta ca această dorinţă a ta nu este ne-negociabilă.

Verifică dacă cele spuse de tine au fost înţelese corect.

Drepturile asertive

Dreptul de a spune „nu”, „nu știu”, „nu înțeleg” sau „nu mă interesează”.

Dreptul de a decide care sunt scopurile şi priorităţile personale.

Dreptul de a avea valori, convingeri și opinii proprii.

Dreptul de face greșeli, de te răzgândi.

Dreptul de a spune celorlalţi cum ai dori să se comporte cu tine.

Dreptul de a avea relații de prietenie cu persoane cu care te simți confortabil.

Dreptul de a-ţi schimba prietenii.

Dreptul de a nu te justifica şi a nu da explicaţii privind viaţa ta.

Dreptul de a-ţi crea viața așa cum îți dorești.

Dreptul de a cere informații şi ajutor.

Dreptul de a fi acceptat ca imperfect.

Distorsiunile cognitive. Cum ne deformăm realitatea?

Felul în care vorbim cu noi înșine (dialogul interior) sau cu ceilalți despre experiențele noastre de

zi cu zi influențează felul în care resimțim acele experiențe. Prin intermediul limbajului ne facem

lumea noastră interioară vizibilă, perceptibilă sonor, tangibilă celorlalți. Împărtășim experiențe

dintre cele mai diverse și comunicăm idei abstracte, înțelegem și ne facem înțeleși. Limbajul nu

ne limitează neapărat gândurile ci exprimarea lor către ceilalți și aceasta poate duce la diverse

neînțelegeri deoarece cuvintele pe care le folosim pot fi nepotrivite pentru a ne descrie gândurile

și pentru că s-ar putea ca alții să nu confere aceeași semnificație pe care o dăm noi anumitor

cuvinte. Ceilalți pot trăi diferit viața și pot atribui sensuri sau nuanțe diferite unor expresii

verbale. Limbajul este împărtășit de toată lumea dar semnificația este creată individual și este

posibil să nu se prezinte la fel pentru toată lumea.

Harta (cuvintele) nu reprezintă teritoriul (experiența senzorială), adică limbajul nu este real în

aceeași măsură în care experiența este reală. Nu putem exprima toate informațiile despre o

anumită experiență prin cuvinte, așadar selectăm doar anumite aspecte pe care să le comunicăm.

Limbajul șterge o parte din experiența noastră. De asemenea, limbajul generalizează aplicând

reguli provenite de la experiențe izolate unui context mult mai larg de împrejurări. Luăm un

exemplu pe care îl considerăm reprezentativ pentru o clasă de experiențe. Pe lângă aceasta,

limbajul deformează experiența- conferă o greutate sporită unor elemente și minimalizează pe

altele. Nu reflectă experiența exact deoarece acordăm mai multă importanță anumitor aspecte, în

detrimentul altora.

Așadar, în comunicarea noastră cu ceilalți:

Omitem informații: „Mă simt aiurea.” Ce anume te face să te simți aiurea?

Generalizăm: „Toate femeile sunt sensibile.” Absolut toate femeile din lume? Le-ai întâlnit pe

toate și ți-au dovedit că sunt așa? sau „Eu am întotdeauna dreptate.” Chiar niciodată nu ai

greșit?

Intuim sau „citim gândurile” celorlalți fără a ști dacă avem sau nu dreptate: „Știu că nu mă

place.” , De unde știi? sau „Știu că acum te întrebi de ce am făcut asta.”, sau „Ar trebui să știi

că nu-mi place asta.” De unde să știu dacă nu mi-ai spus?

Facem comparații: „Am făcut asta prost.” Prost în comparație cu ce?

Facem presupuneri: „Când ai de gând să te comporți responsabil?”- Presupunerea este că „Nu

te comporți responsabil acum.”, sau „De ce nu faci nimic cum trebuie?” -Presupunerea este că tu

crezi că eu nu pot face nimic cum trebuie.

Facem judecăți: „Ești egoist.” Cine emite această judecată și pe baza căror standarde?

Stările Eului

Așa cum îți amintești de la primul modul, o stare a Eului poate fi definită ca un ansamblu coerent

de sentimente, gânduri și comportamente, care devine maniera noastră concretă de a exprima un

anumit aspect al personalității noastre, la un moment dat, într-un context dat.

Starea de Părinte a Eului se manifestă în două feluri: direct, atunci când mă comport, gândesc și

simt într-un mod care copiază pe cel al părinților mei sau a altor persoane care au reprezentat

figuri parentale pentru mine, și indirect, atunci când reacționez așa cum ar fi vrut părinții mei. În

primul caz eu devin unul din părinții mei, în al doilea caz mă conformez cerințelor acestora.

Părintele are două funcții principale. Prima îi permite individului să acționeze efectiv ca un

părinte față de proprii copii, contribuind astfel la supraviețuirea rasei umane, iar cea de-a doua

funcție permite ca multe dintre răspunsuri să vină automat, ceea ce economisește și timp și

energie. Multe lucruri sunt realizate pur și simplu pentru că „așa trebuie făcut”. Acest lucru îl

scutește pe Adult să mai ia nenumărate decizii în chestiuni mărunte, putând astfel să decidă în

privința problemelor importante și lăsând mărunțișurile de rutină în grija Părintelui.

Dacă mă comport, gândesc și simt ca reacție la ceea ce se petrece în jurul meu, aici-și-acum,

utilizând toate resursele aflate la dispoziția mea ca persoană matură, se spune că mă aflu în starea

de Adult a Eului meu. De Adult este nevoie pentru supraviețuire. Persoana gândește și se

comportă prin raportare realistă la ceea ce este în jurul său, raționează urmărind ce poate face, nu

ce nu poate face, nu face promisiuni, nu ia decizii fără informații suficiente. Aceasta prelucrează

datele și calculează probabilitățile care sunt esențiale pentru a face față eficient lumii exterioare.

În starea de Adult predomină gândirea și acțiunea lucidă.

Când mă reîntorc la moduri de comportament, gândire şi simţire pe care le foloseam când eram

copil, atunci spunem că mă aflu în starea de Copil a Eului meu. Copilul este cel care are intuiție,

creativitate, spontaneitate și amuzament dar în același timp nu își asumă responsabilitatea.

Gândește-te la ultimele 24 de ore din viața ta. Au existat în această perioadă momente în care ai

gândit, ai simțit și ai acționat exact ca atunci când erai copil?

Notează ce gânduri ai avut, ce ți-ai spus în sinea ta despre tine, despre alții și despre lume

în general.

Notează ce sentimente ai trăit.

Notează cum te comportai în timp ce erai în starea de Copil.

Verifică dacă aceste gânduri, sentimente și comportamente sunt reluări ale modului în care

gândeai, simțeai și te comportai când erai copil. Poate chiar reușești să identifici ce situații

anume din trecut re-joci. Ce vârstă aveai în situațiile respective?

Au existat în această perioadă alte momente în care ai gândit, ai simțit și ai acționat într-un mod

copiat cândva de la părinții tăi sau de la alte persoane care au reprezentat pentru tine figuri

parentale?

Notează ce gânduri ai avut. Poți accesa cel mai ușor gândurile de Părinte dacă te întrebi:

„Ce aud eu în capul meu că spun mama sau tata?” Sau poate vocea pe care o auzi lăuntric

este a unei mătuși, unchi, bunic sau profesor.

Notează ce sentimente ai trăit.

Notează cum te comportai în timp ce erai în starea de Părinte

Verifică dacă în situațiile în care te aflai în starea de Părinte îți copiai gândurile, sentimentele și

comportamentele de la părinți sau figuri parentale reale sau dacă te comportai așa cum ar fi vrut

părinții tăi. Îți va fi probabil destul de ușor să identifici o persoană pe care o imitai în fiecare

situație.

Sau au existat situații în care gândurile, sentimentele și comportamentul tău au reprezentat pur și

simplu un răspuns direct aici-și-acum la ceea ce se întâmplă în jurul tău în acel moment? În

asemenea ocazii ai reacționat ca un adult mai degrabă decât să aluneci din nou în propria

copilărie.

Notează ce gânduri ai avut.

Notează ce sentimente ai trăit.

Notează cum te comportai în timp ce erai în starea de Adult.

Pentru a face distincția dacă e vorba de Adult, de Copil sau de Părinte, întreabă-te „A fost acest

gând, sentiment sau comportament adecvat ca mod de reacție adult la ceea ce se petrecea în jurul

meu în acel moment?” Dacă răspunsul este „da”, atunci consideră reacția ca provenind din starea

de Adult.

Pentru o personalitate sănătoasă și echilibrată avem nevoie de toate cele trei stări ale Eului

nostru. Avem nevoie de Adult pentru rezolvarea problemelor de aici-și-acum, ceea ce ne face să

abordăm viața în mod competent și eficient. Pentru a ne adapta în societate, avem nevoie de setul

de reguli pe care îl purtăm în Părinte. În starea de Copil, avem din nou acces la spontaneitatea,

creativitatea și forța intuitivă de care ne bucuram în copilărie.

Verifică dacă gândurile, sentimentele și comportamentele asociate stării Eului de Copil, Părinte

sau Adult formează un set constant în ceea ce te privește. Dacă manifești constant starea de

Copil, continui să retrăiești experiențe și sentimente din copilărie. Dacă începi să îți schimbi

comportamentul și să dai semnale care definesc starea de Adult a Eului tău, experiența și

sentimentele tale sunt cele ale unei persoane adulte, care reacționează la aici-și-acum. Dacă ai

manifestări exterioare copiate de la părinții tăi, reinterpretezi sentimente și trăiri de-ale lor.

În ce stare a Eului te afli în cea mai mare parte a timpului? De exemplu, o stare a Eului

predominantă ar putea fi cea de Copil. Dacă decizi să manifești mai mult o altă stare, să zicem

cea de Adult, notează comportamentele pe care ar fi nevoie să le îmbunătățești pentru a mări

această parte a Eului tău. Impune-ți să aplici cel puțin cinci comportamente în săptămâna care

urmează. Când o stare a Eului crește în intensitate, o alta sau altele trebuie să descrească, în

compensație. Modificarea energiei psihice are drept rezultat faptul că întreaga cantitate de

energie rămâne constantă.

Manifestarea stărilor Eului în relațiile interpersonale

De fiecare dată când comunic cu cineva pot alege să mă adresez din oricare din cele trei stări ale

Eului meu. La rândul ei, persoana cu care comunic poate răspunde din oricare din stările Eului

ei. Acest schimb de comunicări poartă numele de tranzacţie.

Ceilalți oameni vor relaționa adesea cu mine dintr-o stare a Eului complementară cu cea pe care

o folosesc eu. Astfel, observând din ce stare a Eului reacționează ei, pot verifica starea Eului din

care am venit eu. De exemplu, dacă mă adresez ție din starea de Părinte a Eului, șansele sunt ca

tu să-mi răspunzi din starea de Copil. Dacă eu inițiez comunicarea din starea de Adult, e probabil

ca tu să-mi răspunzi tot din Adult. De exemplu, dacă eu te întreb „Cât este ceasul?” și tu îmi

răspunzi „Este 13.45.”, avem o comunicare de la Adult la Adult, dar dacă îmi răspunzi „Da,

acum te interesează cât este ceasul! Oricum întârzii mereu! Cât ai de gând s-o mai ții așa?” te vei

comporta precum un Părinte Normativ și mă vei invita, prin admonestarea ta, să ies din starea de

Adult și să trec în starea de Copil.

Gândește-te la o ocazie recentă în care cineva părea să-ți răspundă din starea de Copil. Ce indicii

comportamentale a manifestat acea persoană pe care tu le-ai interpretat ca fiind din Copil? Ai

invitat tu la aceste răspunsuri acționând de pe poziția de Părinte? Dacă da, studiază-ți lista cu

indicii comportamentale și alege elementele datorită cărora persoana cealaltă te-a văzut sau auzit

ca Părinte. Cum ai fi putut să-ți modifici propriul comportament pentru a-l invita pe celălalt să-ți

răspundă dintr-o altă stare a Eului? Repetă exercițiul pentru alte ocazii când cineva a reacționat

față de tine din starea de Adult sau de Părinte.

Jocurile psihologice

Ți s-a întâmplat să ai vreodată o interacțiune din care atât tu, cât și cealaltă persoană să ieșiți cu

un sentiment neplăcut și să-ți spui după aceea ceva de genul: „De ce mi se întâmplă tot timpul

așa ceva?”, „Cum oare s-a întâmplat din nou chiar asta?”, „Am crezut că el/ea este altfel decât

ceilalți, dar...” Ai fost surprins de modul neplăcut în care s-au terminat lucrurile, dându-ți în

același timp seama că acel gen de lucruri ți s-au mai întâmplat și altă dată? Dacă ai avut o

asemenea interacțiune este foarte posibil că în termenii analizei tranzacționale jucai un joc.

Un joc psihologic este o suită de tranzacţii sau comunicări în care protagoniştii „interpretează” în

mod inconştient (el se joacă fără prezenţa Adultului) unul dintre cele trei roluri: Persecutor,

Salvator şi Victimă.

Fiecare dintre rolurile din acest Triunghi Dramatic presupune o desconsiderare. Persecutorul şi

Salvatorul desconsideră pe alţii. Persecutorul desconsideră valoarea şi demnitatea altora.

Persecutorii extremi pot desconsidera dreptul la viaţă al altor oameni. Salvatorul desconsideră

capacitatea altora de a gândi singuri şi de a acţiona conform iniţiativei proprii. Victima se

desconsideră pe ea însăşi. Dacă ea caută un Persecutor, atunci e de acord cu desconsiderările

Persecutorului şi se vede pe sine însuşi ca pe cineva vrednic de a fi respins şi minimalizat.

Victima care caută un Salvator va crede că are nevoie de ajutorul Salvatorului pentru a gândi

corect, a acţiona sau a lua decizii.

Toate cele trei roluri din Triunghiul Dramatic sunt neautentice. Oamenii reacţionează în acele

roluri la trecut, mai degrabă decât la prezent, folosind strategii învechite, stabilite în copilărie

sau preluate de la părinţi.

Triunghiul trebuie privit dinamic: fiecare jucător poate trece de pe o poziţie pe alta.

Rolurile din Triunghiul Dramatic

Un bărbat, să-l numim Dan, este şomer şi discută cu Robert care este asistent social. Discuţia are

loc la serviciul lui Robert:

Dan (amărât) : E tare greu fără serviciu. Nu ştiu ce să fac.

Robert: Da, înţeleg. Ai căutat ceva?

Dan: Da, dar toate joburile pe care le-am vazut pe internet sunt neinteresante pentru mine.

Robert: Mă gândesc să-ţi schimbi eventual domeniul de lucru.

Dan: Hmm. Da, dar am muncit atâta în domeniul meu.

Robert: Poţi să apelezi şi la o firmă de recrutare.

Dan: E o idee, dar nu am încredere în ăştia.

Robert: Sunt şi firme serioase.

Dan (furios): Ei na, tu n-ai chiar nimic în capul ăla?

Robert (derutat, trist): Nu ştiu ce să-ţi mai zic.

Cei doi bărbaţi se despart furioşi unul faţă de altul.

Robert joacă jocul numit „Încerc doar să te ajut”, iar Dan joacă „Da, dar”. Robert joacă rolul de

Salvator, Dan pe cel de Victimă la începutul jocului, pentru a trece în cel de Persecutor la sfârşit.

Robert sfârşeşte ca Victimă.

Unele jocuri pot dura 5 minute, altele o viaţă întreagă. Intrarea în jocul psihologic se face

inconştient şi jucătorii obţin la sfârşit un beneficiu negativ, o emoţie neplăcută, o confirmare a

unei decizii iraţionale timpurii despre sine, alţii şi lume (Dan- furie, „Nimeni nu mă poate ajuta”;

Robert- tristeţe, „Nu sunt capabil”). Adultul fiind absent, rezolvarea problemei nu are loc: Dan

este tot şomer şi după discuţia cu Robert.

În jocurile psihologice este vorba despre tranzacţii ulterioare sau acoperite, adică acele

comunicări dintre oameni în care se transmit două mesaje în acelaşi timp. Unul din ele este un

mesaj deschis sau mesaj la nivel social. Celălalt este un mesaj ascuns sau mesaj la nivel

psihologic. De cele mai multe ori conţinutul nivelului social e Adult - Adult. Mesajele de la nivel

psihologic sunt de obicei sau Părinte - Copil, sau Copil - Părinte. De exemplu, soțul întreabă

„Ce-ai făcut cu tricoul meu?” iar soția răspunde „L-am pus în sertarul tău”. Privind doar textul

scris am putea spune că a fost o comunicare de la Adult la Adult. De fapt chiar este, la nivel

social. Dar acum s-o reluăm cu sunet şi imagine: Soţul (repezit, vocea coboară la sfârşitul

propoziţiei, muşchi faciali încordaţi, sprâncene împreunate) întreabă „Ce-ai făcut cu tricoul

meu?” iar soţia (voce tremurată, ton ridicat, dă din umeri, apleacă capul înainte, priveşte pe sub

sprâncenele ridicate) răspunde "L-am pus în sertarul tău". Nivelul psihologic este un schimb de

la Părinte la Copil și de la Copil la Părinte. Dacă am formula în cuvinte mesajul transmis la acest

nivel, el ar suna cam aşa:

Soţul: „Întotdeauna îmi amesteci lucrurile!”

Soţia: „Întotdeauna mă critici pe nedrept! ”

Caracteristici ale jocurilor:

Jocurile sunt repetitive. Fiecare persoană își joacă jocul favorit iar și iar, de-a lungul

timpului. Ceilalți jucători și împrejurările se schimbă, dar tiparul jocului rămâne același.

Jocurile sunt jucate fără conștiența Adultului. În ciuda faptului că oamenii repetă iar și iar

aceleași jocuri, ei trec prin fiecare reluare a jocului lor fără a fi conștienți că fac acest lucru.

Jucătorul se întreabă doar în etapele finale ale jocului: „Oare cum s-a întâmplat asta din

nou?”. Nici chiar în acel moment oamenii nu realizează că ei înșiși sunt cei care au contribuit

la „montarea” jocului.

În orice joc, la nivel psihologic se întâmplă ceva diferit de ceea ce pare să se întâmple la

nivel social. Știm acest lucru din modul în care oamenii reiau jocul mereu și mereu, găsind

alte persoane ale căror jocuri se întrepătrund cu ale lor.

Jocurile conțin întotdeauna un moment de surpriză sau de confuzie.

Gândește-te la o interacțiune neplăcută din experiența ta recentă care să se potrivească

descrierilor jocurilor psihologice. Notează în ce a constat acea situație. Cum te-ai simțit la

sfârșitul ei? Este acesta un sentiment familiar ție?