Stressul, mecanismele de coping şi de apărare

23.01.2012 ora 10 si 12 examen aplicatii

Conform Oxford English Dictionary cuvântul „stres” provine din abrevierea cuvântului „distress” din limba engleză. Distress înseamnă dificultate, necaz, durere provocată de factori exteriori organismului. În secolul al XIX-lea, sfera noţiunii s-a lărgit, cuprinzând presiuni şi influenţe ce se exercită din exterior asupra organismului. Selye, considerat de mulţi autorul teoriei stresului, a avut dificultăţi în găsirea celui mai adecvat termen şi, pentru a fi mai bine înţeles, a făcut distincţia între eustres şi distres. Eustresul Reprezintă nivelul unei stimulări neuroendocrine moderate, optime, care menţine echilibrul şi tonusul fizic şi psihic al persoanei, starea de sănătate şi induce o adaptare pozitivă la mediu. Numit şi stresul stimulant, este indispensabil pentru viaţă, pentru menţinerea funcţiilor mentale şi fizice, şi necesar desfăşurării activităţii umane.Distresul reprezintă stresul care depăşeşte o intensitate critică, ale cărei valori variază în limite largi de la individ la individ. Este provocat de supraîncărcări, suprastimulări intense şi prelungite, care depăşesc resursele fiziologice şi psihologice personale, rezultând: scăderea performanţei, insatisfacţie, dereglări psihosomatice şi fizice.

Hans Selye (din Montreal), în urma experimentelor pe animale a descris Sindromul General de Adaptare (SGA). El a definit stresul ca fiind suma răspunsurilor nespecifice la orice solicitare a organismului. Reacţiile se traduc prin în SGA. Acesta are o evoluţie în trei stadii:1. reacţia de alarmă în care rezistenţa organismului scade, are loc o mobilizare generală a forţelor de apărare ale organismului, caracteristică fiind eliminarea hormonilor suprarenalieni în sânge, dacă organismul nu rezistă în această fază, atunci moare, dacă nu trece în faza următoare.2. stadiul de rezistenţă cu caracter adaptativ, când apărarea este mai corespunzătoare situaţiei date, are loc concentrarea şi circumscrierea în spaţiu a stării de stres, iar capacitatea de rezistenţă creşte peste medie, hormonii corticosuprarenalieni se menţin la nivel ridicat în sânge,

3. starea de epuizare dacă factorul stresant continuă să acţioneze, adaptarea nu mai poate fi menţinută şi simptomele seamănă cu cele caracteristice reacţiei de alarmă. rezistenţa scade din nou sub medie, iar îndată ce resursele se epuizează viaţa încetează.

Acest model a fost ulterior îmbogăţit sau combătut dând naştere mai multor teorii ale stresului. Modelul interacţionist (Lazarus, McGrath, Kaplan, Kasl) consideră stresul un dezechilibru intens, perceput subiectiv, dintre cerinţele impuse organismului şi capacitatea sa de răspuns. Accentul este pus pe rolul organismului de mediator între stimul şi reacţiile pe care le provoacă. Se iau în considerare procesele perceptive, cognitive, motivaţional-afective şi fiziologice în evaluarea situaţiilor stresante. În acest context s-a lansat termenul de „ajustare” (engl. „coping”) arătându-se necesitatea de a se preciza modalităţile prin care individul face faţă vieţii.

Criteriile după care se clasifică agenţii stresanţi sunt: durata de acţiune: stres acut, stres cronic; continuitatea, natura agentului: fizic, psihologic, social. efectele pe care le are: eustres, distres.Influenţele şi manifestările generale ale stresului după Cox (1978): Influenţa asupra personalităţii: agitaţie agresivitate, apatie, depresie, oboseală, deziluzie, sentiment de culpabilitate, iritabilitate, tensiune psihică, autoevaluare negativă, nervozitate, alienare; Influenţa asupra comportamentului: vulnerabilitate la accidente, dependenţă de alcool şi narcotice, crize emoţionale, bulimie sau anorexie, fumat excesiv, comportament impulsiv, tremor;

Efecte cognitive: incapacitate de a lua decizii, lipsă de concentrare, amnezii, hipersensibilitate la critici, inhibiţie / blocaj mintal; Efecte fiziologice: niveluri crescute de catecolamine în sânge şi urină, hiperglicemie,

tahicardie, tensiune arterială mărită, uscăciunea gurii, hipertranspiraţie, midriază, dispnee şi hiperventilaţie, valuri de căldură sau friguri, furnicături în extremităţi;

Influenţe asupra sănătăţii: dureri toracice şi dorsale, diaree,vertij şi leşin, micţiuni, cefalee şi migrenă frecvente, insomnii, coşmaruri nocturne, impotenţa, amenoree, boli psihosomatice propriu-zise; Influenţe asupra capacităţii de muncă: lipsa de concentrare, conflicte la locul de muncă, productivitate scăzută, frecvente accidente profesionale, insatisfacţie, instabilitate / fluctuaţie.

Simptomatologia pacientului din clinică este adesea un amestec eterogen de aspecte subiectiv-afective (emoţionale), cognitive, comportamentale şi bilogic/fiziologic, unele dintre ele îndeplinind funcţia de cauze ale stărilor subiective, iar altele de mecanisme de coping. Ele se situează la niveluri diferite.

Nivelul cognitiv se referă la procesările informaţionale şi la conţinutul acestora. El determină calitatea nivelului sbiectiv-afectiv. Nivelul comportamental se referă la comportamentele motorii învăţate, aflate sub control voluntar. Nivelul biologic/fiziologic se referă la toate modificările ce au loc în organism la nivel fiziologic şi anatomic. Modificările la nivelul sistemului nervos vegetativ generează intensitatea stării subiective. Nivelul subiectiv-afectiv se referă la trăirile subiectului şi la descrierea pe care o face propriei stări afective: pozitivă, negativă sau neutră. Mecanisme de apărare(„Les mecanismes de Defense, Theorie et Clinique”, Şerban Ionescu, Marie Madelaine Jacquet, Claude Lhote, 1997)

Activismul: gestiunea conflictelor psihice sau a situaţiilor traumatice externe recurgând la acţiune în locul reflecţiei sau trăirii emoţionale, Afilierea: căutarea ajutorului sau susţinerii altcuiva când trăim o situaţie care generează angoasă, Afirmarea de sine prin exprimarea sentimentelor (self-assertion DSM-IV): în apropierea conflictului emoţional sau a unui eveniment exterior stresant, persona care utilizează acest mecanism de apărare comunică fără cenzură sentimente şi gânduri într-un mod care nu este nici agresiv, nici manipulativ.

altruismul: a se devota altcuiva ceea ce-i permite subiectului să scape de conflict.

anularea retroactivă: iluzia conform căreia ar fi posibil să se anihileze un eveniment, o acţiune, o dorinţă purtătoare de conflict, mulţumită puterii unei acţiuni sau dorinţe ulterioare, crezute a avea un efect de distrugere retroactivă. anticiparea: constă în a-şi imagina viitorul într-o situaţie conflictuală, a experimenta în avans propriile reacţii emoţionale, prevăzând consecinţele care pot apărea, proiectând diferite răspunsuri sau soluţii posibile. ascetismul adolescentului: refuzul din partea adolescentului a oricăror plăceri corporale. Aceste mecanisme de apărare sunt destinate protejării eului de cerinţe pulsionale noi care sunt sursa angoasei.

clivajul (de sine, de obiect): acţiune de separare, de divizare de sine (clivajul de sine) sau de obiect (clivajul de obiect) sub influenţa angoasantă a unei ameninţări de o manieră care face cele două părţi să coexiste separate, pentru care nu se cunoaşte o posibilitate de compromis. contrainvestirea: energia psihică este transferată eului, care se opune tendinţei la descărcare a pulsiunii. Forţa inconştientă contrară şi cel puţin egală a acesteia, provenind din aceasta, caută să apară în conştiinţă. (de)negarea: în opera lui Freud, tema denegării are următoarele două sensuri: refuzul de a recunoaşte ca fiind proprii, imediat după ce le-a formulat, a unui gând, a unei dorinţe, a unui sentiment care este sursa conflictului; refuzul din partea unui subiect a unei interpretări exacte care îl priveşte, formulată de un interlocutor (de obicei psihanalist).

negarea: acţiunea de a refuza realitatea unei percepţii trăite ca periculoasă sau dureroasă pentru Eu. formaţiunea reacţională: transformarea caracterului permiţând o economie a refulării, din moment de tendinţele inacceptabile sunt substituite de tendinţe opuse, care devin permanente. umorul: în sensul reţinut de Freud, umorul constă în a prezenta o situaţie trăită ca traumatizantă de o manieră în care se disting aspectele plăcute, ironice, insolite. Doar în acest caz (umorul aplicat sieşi) poate fi considerat un mecanism de apărare. identificarea: asimilarea inconştientă, sub efectul plăcerii libidinale şi/sau angoasei a unui aspect, a unei proprietăţi, a unui atribut al altuia care conduce subiectul, prin asemănare reală sau imaginară, la o transformare totală sau parţială după modelul celui cu care se identifică. Identificarea este un mod de relaţionare cu lumea prin care se constituie identitatea.

identificarea cu agresorul: acest mecanism desemnează faptul că subiectul, confruntat cu un pericol exterior, se identifică cu agresorul său în modalităţi diferite relevate de Laplanche şi Pontalis (1967): fie reluând asupra sieşi agresiunea aşa cum a fost ea, fie imitând fizic sau moral persoana agresorului, fie adoptând anumite simboluri de putere care o caracterizează. identificarea proiectivă. Mecanismul constă într-o fantasmă în care subiectul se imaginează că trece parţial sau în totalitate în interiorul altuia, tinzând, de asemenea să se

debaraseze de propriile sentimente, de pulsiunile resimţite ca indezirabile şi căutând ca în acest mod să posede şi să controleze această persoană. intelectualizarea: recursul la abstractizare şi la generalizare în faţa unei situaţii conflictuale care angoasează prea mult subiectul dacă ar recunoaşte că este implicat personal.

introiecţia: includerea fantasmatică – a unui obiect, a unei părţi a acestuia sau de legătură cu acesta din urmă – care să servească de reper eului pentru aprehensiunea obiectului exterior de care este astfel posibilă detaşarea. izolarea: termenul de izolare are două sensuri; el poate desemna: o eliminare a afectului legat de o reprezentare (amintire, idee, gând) conflictuală, atâta timp cât reprezentarea respectivă rămâne conştientă; o separare artificială între două gânduri sau două comportamente care în realitate sunt legate, relaţia lor nu poate fi recunoscută fără angoasă de persoană. suprimarea (DSM-IV): tentativă de respingere voluntară, departe de câmpul conştiinţei, a problemelor, dorinţelor, sentimentelor sau experienţelor care tulbură sau îngrijorează o persoană. proiecţie: operaţie prin care subiectul expulzează în lumea exterioară gânduri, afecte, dorinţe pe care nu le cunoaşte bine sau pe care le refuză şi pe care le atribuie altora, persoanelor sau lucrurilor din jurul său.

raţionalizarea: justificare logică, dar artificială, care camuflează, în măsura în care este utilizată, adevăratele motive iraţionale sau inconştiente ale unora dintre aceste judecăţi, conduite, sentimente, pentru ca aceste adevărate motive să poată fi recunoscute fără anxietate. refularea: respingerea în inconştient a reprezentărilor conflictuale care sunt active, fiind inaccesibile conştientizării. Întoarcerea refulatului, ale cărui consecinţe pot fi anodine sau patologice, intervine în caz de refulare eşuată sau insuficientă. refugiul în reverie, fantezia autistică DSM-IV: mecanism care constă în recurgerea, într-o situaţie de conflict psihologic sau în momentul în care subiectul se confruntă cu factori stresanţi, la o reverie diurnă excesivă, substituindu-se urmăririi de relaţii intepersonale, unei acţiuni în principiu mai eficace sau rezolvării acestor probleme.

regresia: constituie întoarcerea mai mult sau mai puţin organizată şi tranzitorie – la moduri de exprimare anterioare gândirii, conduite sau relaţii obiectuale, în faţa unui pericol intern sau exterior susceptibil să provoace un exces de angoasă sau de frustrare. transformarea în contrar: mecanismul în care o pulsiune conflictuală este nu doar refulată, dar şi înlocuită de o pulsiune opusă. întoarcerea împotriva sieşi: refuzul inconştient al unui subiect a propriei agresivităţi pe care o deturnează de la altul pentru a o descărca asupra sieşi. Acest mecanism de apărare poate fi la originea sentimentelor de culpabilitate, al nevoii de pedeapsă, al nevrozei de eşec, al tentativelor de autodistrugere.

retragerea apatică: detaşarea protectoare, indiferenţă apatică, atitudinea de restrângere a relaţiilor sociale şi a activităţilor exterioare şi de supunere pasivă la evenimente, care permite unei persoane să suporte o situaţie foarte dificilă. sublimarea: termenul de sublimare are două sensuri în opera lui Freud: desexualizarea unei pulsiuni care se adresează unei persoane care ar putea (sau care a putut) fi dorită sexual. Pulsiunea, transformată în tandreţe sau în prietenie, schimbă scopul, dar obiectul rămâne acelaşi. Derivarea energiei unei pulsiuni sexuale sau agresive către activităţi valorizate social artistice, intelectuale, morale. Pulsiunea se deturnează de la obiectul şi scopul său erotic sau agresiv primitiv, dar fără a fi refulată. Este sensul cel mai obişnuit.