Puericultura Si Igiena Copilului Curs

CC UU PP RR II NN SS I. NOŢIUNI DE PUERICULTURA Şl PEDIATRIE II. IGIENA COPILULUI SI ADOLESCENTULUI III. DEZVOLTAREA COPIILOR DE 0-3 ANI IV. IGIENA COPIILOR DE VÂRSTĂ PREŞCOLARĂ V. IGIENA COPIILOR DE VÂRSTĂ ŞCOLARĂ

LLEECCTT..DDRR.. MMAANNUUEELLAA MMIIRROONN

PP UU EE RR II CC UU LL TT UU RR AA ŞŞ II II GG II EE NN AA CC OO PP II LL UU LL UU II

SCOPUL UNITĂȚII DE CURS Cunoaşterea elementelor teoretice fundamentale ale domeniului şi formarea capacităţilor

necesare promovării şi implementării conceptului de “şcoală care promovează sănătatea” OBIECTIVELE CURSULUI

Familiarizarea studenţilor cu noţiuni elementare de puericultură şi pediatrie Îmbogăţirea fondului cognitiv al studenţilor în domeniul ocrotirii şi promovării sănătăţii proprii şi

comunitare Dezvoltarea interesului pentru un comportament igienic, civilizat Să analizeze principalele aspecte privind igiena copiilor în şcoli şi grădiniţe Fixarea principalelor repere ale dezvoltării corporale (creşterii evolutive fizice) şi neuropsihice

ale preşcolarului şi şcolarului Cunoaşterea bazei fiziologice a igienei procesului instructiv-educativ în grădiniţe şi şcoli Să utilizeze eficient mijloace şi materiale didactice variate pentru predarea noţiunilor de igienă

EVALUARE Cuantificarea notei finale :

Evaluare finală ( examen scris) 50% Evaluare pe parcurs ( teme de lucru obligatorii ) 50%

Pentru fiecare formă de evaluare, în parte, trebuie obţinută nota minimă (5).

Evaluare finală: subiectele de examen vor fi selectate din conţinuturile unităţilor tematice, temele de reflecţie şi aplicaţiile cursului. Evaluare pe parcurs: întocmirea celor 4 teme obligatorii (tratarea tuturor sarcinilor este obligatorie) şi predarea acestora la datele stabilite în cadrul primei întâlniri organizatorice.

PUERICULTURA ŞI IGIENA COPILULUI

453

I. NOŢIUNI DE PUERICULTURĂ Şl PEDIATRIE I.1. COPILUL ŞL PERIOADELE COPILĂRIEI

Termenul de puericultura a fost folosit pentru prima dată de medicul francez Carron, în urmă cu

100 de ani. Acesta provine din limba latină: "puer", care înseamnă copil, şi "cultura", care înseamnă

creştere.

Astăzi puericultura este considerată ca o parte profilactică a medicinii infantile (pediatrice), spre

deosebire de pediatrie, care reprezintă partea curativă, de cunoaştere şi tratare a bolilor copilului.

DEFINIŢIE

Puericultura urmăreşte dezvoltarea normală, fiziologică, armonioasă, prin asigurarea de condiţii

optime şi prin prevenirea îmbolnăvirilor încă din perioada de concepţie, până la vârsta de 16-18 ani.

Starea de sănătate cu care o femeie îşi începe sarcina este un factor deosebit de important, dar

aceasta este condiţionată de dezvoltarea anterioară a adolescentei, care, corectându-i-se tulburările ce

pot apărea la pubertate, este ferită de riscuri în perioada de activitate genitală.

Copilăria este perioada de viaţă în care organismul uman se află în evoluţie progresivă, în

continuă modificare, datorită procesului de creştere şi dezvoltare, şi se întinde de la naştere până la

pubertate.

Cunoaşterea acestor fenomene este indispensabilă pentru o mai bună înţelegere în studierea

fenomenelor care se produc în timpul copilăriei.

Modificările suferite de organismul uman în această perioadă sunt atât sub aspect morfo-

funcţional, cât şi sub aspect psihointelectual.

Copilăria este împărţită în mod arbitrar în mai multe perioade:

1. Prima copilărie, cuprinsă între momentul naşterii şi vârsta de 3 ani, când se termină apariţia

dentiţiei temporare.

Această perioadă include:

a. perioada de nou-născut (0 - 28 zile);

b. perioada de sugar (1 lună -1 an);

c. perioada de copil mic (1 - 3 ani).

2. Copilăria a ll-a durează între 3-6 ani, când începe să apară dentiţia definitivă.

3. Copilăria a lll-a, vârsta şcolară, de la 6 ani până la pubertate.

4. Pubertatea este perioada care se anunţă prin variate trăiri afective pe fondul conştiinţei de

sine, sub dependenţa impulsurilor diferenţierii sexuale ce o însoţeşte.

MANUELA MIRON

454

I.2. PUERICULTURA ANTENATALĂ

Se referă la:

a) dezvoltarea intrauterină a produsului de concepţie; factori şi condiţii ce influenţează sarcina;

b) igiena sarcinii şi supravegherea medicală a gravidei.

Dezvoltarea intrauterină a produsului de concepţie

Profilaxia ante- şi postnatală reprezintă o condiţie necesară pentru obţinerea unui produs de

concepţie de bună calitate.

Consilierea familiei va fi făcută de către medicul pediatru, pornind chiar de la oportunitatea

sarcinii şi a naşterii, în funcţie de condiţiile de mediu familial şi a condiţiilor socio-economice ale

acesteia.

Viaţa prenatală cuprinde 2 perioade: gametogeneza genitorilor şi viaţa intrauterină propriu-zisă

care include: blastogeneza (primele 2 săptămâni de sarcină), embriogeneza (între 2 şi 12 săptămâni de

sarcină) şi viaţa fetală (din luna a IV-a de gestaţie până la naştere).

Patologia prenatală include totalitatea bolilor în care agresiunea se produce în orice moment, de

la gametogeneza până la naştere şi care se poate exprima în timpul vieţii intrauterine, după naştere sau

după un anumit interval.

Prima etapă a vieţii viitorului individ este fertilizarea ovulului; în zigot (ovulul fertilizat), există

potenţial toate trăsăturile moştenite ale organismului, dar de evoluţia satisfăcătoare sau

nesatisfăcătoare a embrionului sau a fătului sunt responsabili factorii de mediu intern (intrauterini) şi

factorii de mediu extern.

Interferenţa factorilor genetici cu factorii de mediu reprezintă bazele etiologice , ale bolilor

prenatale.

Unele dintre anomaliile genetice pot fi mimate perfect de boli determinate de noxe ale mediului.

Factorii care acţionează prenatal pot produce sterilitate, avort spontan, moartea fătului în uter sau

afectarea gravă a produsului de concepţie.

Dacă noxele sunt mai puţin severe, consecinţa acţiunii lor va fi naşterea unui copil cu

malformaţii sau naşterea prematură. Una din cauzele redutabile de mortalitate infantilă precoce o

reprezintă existenţa unor anomalii biochimice sau anatomohistologice care fac nou-născutul incapabil

de a se adapta la condiţiile vieţii postnatale şi, astăzi, există o preocupare deosebită pentru depistarea

antenatală a acestora. După modul de transmitere a caracterelor ereditare există boli dominante şi boli

recesive, iar după localizarea genei mutante, boli autosomale şi boli legate de cromozomul X.

Factorii nocivi denumiţi şi agenţi teratogeni, în funcţie de momentul acţiunii, pot determina:

embriopatii şi/sau malformaţii, când acţionează asupra produsului de concepţie până în săptămâna a

12-a de viaţă intrauterină, sau fetopatii, când acţionează între luna a IV-a de gestaţie şi ultima lună,

până la naştere.

Există o mare varietate de factori patogenici interni (intrauterini) sau de mediu extern:

- tulburări uteroplacentare şi hormonale materne;


455

- infecţii virale (rubeolă, gripă, hepatită epidemică, poliomielită, rujeolă, herpes, virusul HIV);

- infecţii bacteriene (sifilis, listerioză, TBC);

- infecţii parazitare (toxoplasmoză);

- factori endocrini (diabet);

- factori imuni (izoimunizare Rh şi ABO, boli autoimune);

- factori mecanici (boală amniotică);

- factori chimici;

- factori actiniei (razeX, ultraviolete).

Toate aceste influenţe, care pot avea efecte nedorite asupra mamei sau produsului de concepţie,

trebuie cunoscute şi evitate printr-o supraveghere atentă a femeii gravide. Aceasta se va face de către

medicul şi asistenta de la nivelul dispensarului şi cabinetului de obstretică-ginecologie cât mai precoce

posibil. Între medic şi femeia însărcinată trebuie să se stabilească o bună comunicare, femeii gravide

insuflându-i-se încrederea.

Igiena sarcinii

Orientând cu grijă anamneza, în ceea ce priveşte antecedentele personale şi heredo-colaterale

se poate elabora arborele genealogic ("pedigree"-ul) care poate permite medicului o eventuală

suspectare şi - ulterior - o depistare antenatală a bolilor genetice (prin ecografie, amniocenteză etc.).

Examenul clinic al gravidei va include: măsurarea taliei şi greutăţii, stabilirea diametrelor

bazinului, măsurarea tensiunii arteriale, forma sânilor şi a mameloanelor, eventuale carii dentare sau

rahitism.

Vârsta sarcinii va fi calculată în funcţie de data ultimului ciclu menstrual (prima zi a ultimei

menstruaţii). Nivelul fundului uterin se află, la sfârşitul lunii a lll-a, la nivelul simfizei pubiene, în luna a

IV-a depăşeşte simfiza pubiană cu 3 - 4 cm; în luna a V-a se află la jumătatea distanţei dintre simfiză şi

ombilic, în luna a Vl-a este la nivelul ombilicului, în luna a Vll-a la 3 - 4 cm deasupra ombilicului, în luna

a Vlll-a fundul uterin se află la jumătatea distanţei dintre ombilic şi apendicele xifoidian, iar în luna a IX-a

coboară la nivelul unde se afla în luna a Vlll-a.

O metodă din ce în ce mai larg folosită pentru determinarea vârstei gestaţionale este examenul

echografic, care permite totodată estimarea poziţiei fetale, a cantităţii de lichid amniotic şi, în anumite

cazuri, orientarea amniocentezei.

Dintre celelalte examene paraclinice de rutină efectuate gravidelor nu trebuie omise:

hemoleucograma, determinarea grupului sangvin şi a Rh-ului (pentru depistarea unei posibile

incompatibilităţi de grup sau Rh) şi eventual titrarea Ac (anticorpilor) anti-Rh, sumarul de urină, testări

pentru sifilis şi, eventual, infecţia HIV (ELISA, Western blot).

Ritmul examinării gravidei va fi lunar până în ultimul trimestru de sarcină, când se va face de 2 ori

pe lună şi, apoi, săptămânal, în ultima lună.

Cu ocazia fiecărei vizite medic ale i se vor recomanda gravidei norme de igienă; astfel femeile

însărcinate nu vor lucra în mediu toxic sau în schimburi de noapte, nu vor presta munci fizice grele, vor

evita fumatul, alcoolul, iar medicamentele vor fi administrate numai cu aviz medical, cunoscând faptul că

MANUELA MIRON

456

anumite medicamente administrate mamei au efecte teratogene.

Cât priveşte regimul alimentar, este demonstrat faptul că atât supraalimentaţia care duce la

producerea obezităţii, cât şi subalimentaţia au sau pot avea efecte nefavorabile asupra produsului de

concepţie. Se va recomanda gravidelor să nu crească în greutate mai mult de 10 kg în cursul sarcinii.

Regimul alimentar va fi echilibrat în proteine, vitamine şi săruri minerale.

Se vor sensibiliza gravidele la riscul pe care îl reprezintă pentru copil iradierea, iar examenele

radiologice nu se vor recomanda în perioada sarcinii.

Gravidele cu risc (vârstă înaintată a mamei, avorturi spontane în antecedente, incompatibilitate

Rh, categorii sociale defavorizate) vor beneficia de un ritm de supraveghere adaptat necesităţilor

individuale ale gravidei, asigurându-se totodată un suport psihologic şi o pregătire adecvată pentru

momentul naşterii.

I.3. PUERICULTURA NEONATALĂ Adaptarea la viaţa extrauterină Momentul naşterii este momentul în care legătura dintre făt şi mamă, reprezentată (asigurată) de

placentă, care pe tot parcursul sarcinii a realizat protecţia termică şi mecanică, şi a favorizat (facilitat)

producerea schimburilor de substanţe între făt şi organismul matern, este înlăturată. De aici,

necesitatea ca nou-născutul să facă faţă unor condiţii noi, care impun o adaptare a tuturor aparatelor şi

sistemelor.

Adaptarea respiratorie

Prima respiraţie se înregistrează imediat după naştere. Pentru ca aceasta să se producă, este

necesară: o maturizare a plămânilor, a centrilor nervoşi bulbari care coordonează respiraţia, a căilor

nervoase şi a musculaturii respiratorii. În viaţa intrauterină în plămân există un lichid de origine fetală,

fără nici o legătură cu lichidul amniotic. Acest lichid este "stors" când fătul trece bariera pelvigenitală. O

condiţie pentru producerea primei respiraţii este scurgerea sau diminuarea foarte mult a cantităţii

acestui lichid. După naştere, în plămân mai există o cantitate mică de lichid; pentru scurgerea lui se

recomandă punerea nou-născutului într-o poziţie declivă, cu capul într-o parte.

A doua condiţie pentru instalarea respiraţiei este prezenţa surfactantului care este o substanţă

secretată de celule alveolare. Rolul surfactantului este de a scădea tensiunea superficială a alveolelor,

deci de a le menţine deschise (necolabate), la nivelul lor având loc schimburile alveolo-capilare.

Scăderea presiunii parţiale a oxigenului şi creşterea presiunii parţiale a bioxidului de carbon la

trecerea prin bariera pelvigenitală constituie stimuli importanţi pentru centrul nervos respirator.

Stimulii tactili (atingere, ciupire uşoară) sau termici (variaţiile de temperatură dintre "cavitatea"

uterină şi sala de naştere) sunt la fel de importanţi în declanşarea primei respiraţii, care se produce în

primele 30" de la expulzie.

Frecvenţa normală a respiraţiilor pe minut este între 30 şi 80. Această frecvenţă scade progresiv,

pentru a ajunge la sfârşitul primului an de viaţă între 20 şi 40 pe minut.


457

Adaptarea cardio-circulatorie

În viaţa intrauterină schimburile gazoase se fac la nivelul placentei prin două artere ombilicale şi o

venă ombilicală (sângele oxigenat de la mamă trece la făt prin vena ombilicală).

O parte din sânge trece prin ficat, restul intrând în vena cavă, iar - prin orificiul Botallo - şuntează

ventriculul drept trecând în ventriculul stâng. Astfel, jumătatea superioară a corpului este mai bine

oxigenată decât jumătatea inferioară.

După naştere, datorită faptului că plămânul începe să fie irigat, creşte presiunea în cordul stâng

şi orificiul Botallo se închide. În circulaţia sistemică se produce o vasoconstricţie care duce la închiderea

canalului arterial (care face legătura între aortă şi artera pulmonară, în timpul vieţii intrauterine

asigurând scurtcircuitarea circulaţiei pulmonare).

Greutatea inimii este de 20 g, iar aceasta se dublează până la vârsta de un an (36 - 41 g). Ea

ocupă aproximativ 55% din volumul cavităţii toracice. Ritmul cardiac ia naştere este în jur de

140 bătăi/minut, variind cu condiţiile de stress şi activitate a nou-născutului. Rata frecvenţei cardiace

scade spre vârsta de un an până la 90-120 bătăi/minut.

Termoreglarea

Este legată la nou-născut de creşterea nevoilor metabolice pentru menţinerea unei temperaturi

constante a corpului. Nou-născutul are o suprafaţă mare corporală, prin care pierderile în mediu sunt

mai mari, iar ţesutul celular subcutanat este slab reprezentat. Centrul termoreglării, ca şi receptorii

capilari, nu sunt maturizaţi, ceea ce impune păstrarea unei temperaturi de confort de 25° în sala de

naştere şi saloanele nou-născuţilor normoponderali.

Adaptarea renală

Rinichiul nou-născutului este imatur anatomic şi funcţional. Greutatea rinichilor este de

aproximativ 26 g, pentru ca la sfârşitul primului an de viaţă să-şi tripleze greutatea.

Fracţiunea filtrată glomerulară (FGF) este de 23 ml/min/1,73 m2 (suprafaţa corporală), crescând

de 5 ori până la vârsta de 1an. Capacitatea de concentrare a urinei este diminuată la nou-născut, pentru

a se dubla la 1 an. Excreţia urinară este de aproximativ 60 ml urină în prima zi de viaţă, crescând la 100

- 300 ml/zi la sfârşitul primei săptămâni.

Adaptarea digestivă

La naştere există posibilitatea înghiţirii de lichid amniotic, ceea ce face necesară punerea în

poziţie declivă a nou-născutului. Eliminarea meconiului se face în primele 24-36 ore după naştere.

Secreţia de HCI gastric este normală la naştere, pentru a cunoaşte o scădere cantitativă în primele

săptămâni de viaţă. Toate enzimele necesare digestiei sunt prezente la naştere, cu excepţia amilazei

pancreatice care începe să se secrete începând din luna a 3-a, a 4-a de viaţă.

Adaptarea sistemului hematopoietic

Sediul hematopoiezei este măduva osoasă din stern, coaste şi vertebre. Ficatul şi splina

MANUELA MIRON

458

contribuie la acest proces, în special, în condiţii de stress. Dacă aportul de fier asigurat prin alimentaţie

este suficient, precursorii sunt capabili să menţină niveluri ridicate ale Hb.

Adaptarea metabolică

În momentul naşterii valoarea pH-ului sangvin este de 7,25 - 7,35, inferioară, deci, sugarului şi

copilului mic. Este vorba despre o acidoză survenită ca urmare a componentei respiratorii (acumulare

de anhidridă carbonică în sânge) şi una metabolică (acumulare de acid lactic şi piruvic în sânge); după

48 de ore dispare acidoza metabolică, iar la 15 minute după naştere, cea respiratorie. Cantitatea de apă

din organism este invers proporţională cu greutatea, iar spaţiul extracelular este proporţional mai mare

decât la adult.

Tulburările hidrice: deshidratarea sau hiperhidratarea sunt determinate sau facilitate nu numai de

imperfecţiunea funcţiei renale, dar şi de cea a reglării neurohormonale şi a permeabilităţii excesive a

membranelor.

Calcemia înregistrată în a 2-a zi de viaţă este de 7,5 mg %. Sub această valoare se poate vorbi

despre hipocalcemie.

Factorii care favorizează hipocalcemia sunt: prematuritatea, asfixia la naştere, diabetul mamei,

sindromul de insuficienţă respiratorie idiopatică, hipotiroidismul congenital.

Hipoglicemia poate surveni ca urmare a deficienţelor enzimatice în mobilizarea glicogenului

hepatic (insuficienţă de glucozo-6 fosfatază).

Sub 30 mg% (glicemia), la normoponderali, şi sub 20 - 25 mg% la prematuri se poate vorbi de

hipoglicemie. Sunt cunoscute efectele negative ale hipoglicemiilor prelungite asupra creierului.

Tulburările metabolismului proteinelor sunt generate de insuficienţa hepatică şi accentuate la

prematur; în special sinteza proteinelor necesare coagulării (protrombina).

Aspectul morfologic al nou-născutului la termen

Durata de viaţă intrauterină este de 37-41 săptămâni. La naştere, greutatea este cuprinsă între 3

000-4 000 g, lungimea este de 48 - 52 cm iar perimetrul cranian de 34-36 cm.

Ca particularităţi antropometrice putem sublinia:

proporţia capului, care reprezintă 1/4 din lungimea corpului, faţă de adult, la care reprezintă 1/8 din

lungime;

membrele superioare şi inferioare sunt scurte şi egale între ele, lungimea fiecăruia reprezentând 1/3

din talie;

poziţia este „ghemuită”, amintind de poziţia din viaţa intrauterină;

gâtul scurt, pieptul bombat, abdomenul uşor excavat la naştere.

Pielea nou-născutului este de culoare roşu-intens şi este acoperită de un strat grăsos cu rol

antiinfecţios, protector faţă de pierderile de căldură. La nou-născuţii "suprapurtaţi" pielea este lucioasă,

descuamată, uscată pe palme şi plante, aspect cunoscut sub numele de "mâini de spălătoreasă". După

primele ore de la naştere culoarea pielii este rozată, pielea este moale, catifelată, de culoare roşie-


459

violacee. Nasul este mic şi turtit.

Examinarea ombilicului este deosebit de importantă, acesta putând constitui o poartă de intrare

pentru infecţii cu evoluţie potenţial severă. Cordonul ombilical este format dintr-o venă şi 2 artere

ombilicale înglobate într-un ţesut conjunctivo-mucos. Căderea bontului ombilical se produce între a 5-a

şi 10-a zi de viaţă, iar cicatrizarea completă se produce după 3 săptămâni.

Oasele craniului sunt separate între ele prin suturi membranoase ce delimitează fontanelele,

spaţii neosificate, unde tegumentele şi aponevroza epicraniană acoperă direct meningele.

Fontanela anterioară este situată între osul frontal şi cele 2 parietale şi are formă rombică ,

urmând a se închide în jurul vârstei de 1 an, 1 an şi 2 luni.

Fontanela posterioară, triunghiulară, cuprinsă între parietale şi occipital poate fi osificată la

naştere sau se va osifica în primele 3 săptămâni.

Articulaţiile au o laxitate mai mare. Toracele are forma unui trunchi de con; diafragmul mai sus

situat face ca axa cordului să fie aproape orizontală.

De la naştere cavitatea bucală este adaptată la supt prin buze groase, musculatura obrajilor bine

dezvoltată, prezenţa plicilor gingiilor, limba scurtă, groasă şi lată.

Capacitatea stomacului este de 7 ml în prima zi de viaţă, crescând funcţional de 10 ori până în a

10-a zi de viaţă.

Ficatul reprezintă 5% din greutatea nou-născutului (120 -150 g), având un rol important la

această vârstă în menţinerea echilibrului glucozei şi metabolizarea bilirubinei.

Sistemul nervos este incomplet dezvoltat, căile nervoase fiind mielinizate parţial. Predominanţa

activităţii mezencefalice necontrolată de scoarţă determină prezenţa unei hipertonii musculare cu

persistenţa poziţiei pe care o are în uter.

Imaturitatea histologică şi biochimică a etajelor superioare explică vulnerabilitatea mai mare a

creierului în perioada de nou-născut.

I.4. "FENOMENE" (EVENIMENTE) FIZIOLOGICE ALE PERIOADEI DE NOU-NĂSCUT Aceste stări ale nou-născutului trebuie cunoscute atât de personalul de îngrijire cât şi de către

părinţi.

Scăderea fiziologică în greutate

Aceasta este consecinţa adaptării nou-născutului la viaţa extrauterină cu intensificarea

metabolismului, aportului insuficient în primele zile, eliminării de meconiu şi urină. Această scădere

reprezintă în primele 3 - 4 zile de viaţă 3 -10 % din greutatea de la naştere, urmând ca nou-născutul să

"atingă" greutatea de la naştere după 7 -10 zile.

O scădere de peste 10% din greutatea de la naştere sau nerecuperarea ponderală după 10 zile

reprezintă un semn de alarmă şi impune supravegherea stării de sănătate.

Icterul fiziologic

Apare în a 2-a zi de viaţă şi se manifestă prin colorarea în galben deschis a tegumentelor şi

MANUELA MIRON

460

mucoaselor (în special a conjunctivelor); are maximum de intensitate în a 4-a - a 5-a zi de viaţă şi

dispare complet după 6 - 7 zile. Scaunele şi urinele sunt normal colorate. Poate fi asociat cu

somnolenţă mai accentuată şi supt mai leneş.

Coloraţia icterică este determinată de creşterea nivelului bilirubinei în serul sangvin prin: hemoliza

accentuată, captarea deficitară a bilirubinei la nivel hepatic, conjugarea şi excreţia deficitară a bilirubinei

şi circuit enterohepatic accentuat prin colonizarea redusă a intestinului cu bacterii saprofite. Icterul

fiziologic nu necesită tratament special.

Apariţia icterului în prima zi de viaţă atrage atenţia asupra caracterului patologic şi necesită

depistarea cauzelor. Acelaşi lucru se impune în icterul prelungit mai mult de trei săptămâni sau care

reapare după o anumită perioadă.

Criza genitală

Se manifestă prin mărirea de volum a glandelor mamare la 3 - 6 zile de la naştere şi dispare la

vârsta de 2 - 3 săptămâni.

La apăsare se elimină un lichid asemănător colostrului. La fetiţe pot apărea pierderi de sânge prin

vagin sau o secreţie albă, iar la băiat se poate observa o uşoară mărire de volum a testiculelor. Criza

genitală nu necesită decât măsuri de igienă: curăţarea secreţiilor şi eventuale tampoane cu vată

sterilizată.

Diareea de tranziţie a nou-născutului

Apare după eliminarea meconiului la 48 - 72 de ore şi se caracterizează prin apariţia scaunelor

verzui sau decolorate, cu miros fad, în număr de 5 - 6/zi, se pare, ca urmare a efectului colonizării

intestinului. Nu se va opri alimentaţia la sân.

Descuamarea fiziologică a nou-născutului

Constă în eliminarea stratului superficial al tegumentelor, persistă timp de câteva săptămâni, fără

a necesita un tratament special, ci numai măsuri de igienă locală.

Eritemul alergic al nou-născutului

Apare în primele 2-3 zile de viaţă sub aspectul unei erupţii roşii generalizate, cu elemente

maculoase (pete), papuloase (proeminenţe) şi/sau veziculoase care nu necesită tratament special.

Febra tranzitorie a nou-născutului

Denumită şi febra de sete" apare în a 3-a - a 4-a zi de viaţă, în context de febră 38 - 39°C, cu

durată de 1 - 2 zile. Uscarea mucoaselor, agitaţie sau somnolenţă; rărirea micţiunilor şi setea vie sunt

manifestări ce însoţesc febra tranzitorie. Dacă la pierderile de urină şi meconiu se supraadaugă aportul

insuficient de lichide ori supraîncălzirea, acest incident este posibil. Prevenirea febrei de sete se face

prin alimentaţie la cerere" şi hidratare suplimentară (în caz de temperaturi ridicate) cu ceai sau apă

fiartă şi răcită, oferite suplimentar.


461

Îngrijirea nou-născutului în sala de naştere

Primul gest medical efectuat în prima secundă după naştere va fi asigurarea permeabilităţii căilor

respiratorii prin aspirarea secreţiilor din gura, nasul, faringele şi stomacul copilului, cu ajutorul sondelor

sterile flexibile. În primul minut se face o evaluare a stării copilului în funcţie de culoarea tegumentelor,

frecvenţa cardiacă şi respiratorie, o variantă modernă a scorului Apgar. Se ligaturează cordonul

ombilical după ce a fost secţionat cu o foarfecă sterilă între 2 pense aplicate pe el. Ligatura se face la

2-3 cm distanţă de tegument, cu ajutorul unui fir de nylon sau mătase. Pansamentul ombilical nu

necesită antiseptice şi se fixează cu o faşă sterilă, cu o lăţime de 5 - 8 cm. În primele ore după naştere

pansamentul ombilical va fi controlat pentru a depista eventuale sângerări.

Profilaxia oftalmiei gonococice constă în instilarea unei picături de nitrat de argint 1% în sacul

conjunctival al ambilor ochi, după ce s-a efectuat ştergerea secreţiilor cu o compresă sterilă. Această

metodă previne infecţia oculară cu gonococ care poate duce până la orbire.

În timpul acestei manevre pot surveni incidente care nu prezintă pericole: pătarea în brun a

pleoapelor, în cazul în care nitratul de argint nu a fost şters imediat, conjunctivita chimică.

În sala de naştere se face o evaluare a unor posibile malformaţii congenitale (unele beneficiază

de sancţiune terapeutică chirurgicală), stabilirea sexului copilului şi fixarea unei brăţări textile pe care se

înscrie numele mamei, pentru a putea fi identificat.

Spălarea nou-născutului este indicată dacă acesta prezintă tegumente impregnate cu meconiu,

lichid amniotic infectat sau sânge matern. Cântărirea nou-născutului după naştere este obligatorie.

Toate manevrele trebuie efectuate în aşa fel încât să se evite riscul de infecţii şi pierderile de căldură.

Îngrijirea în salonul de nou-născuţi

Nou-născutul va fi înscris în registrul de nou-născuţi al secţiei şi i se întocmeşte foaia de

observaţie, notând cu atenţie greutatea, lungimea, perimetrul cranian şi toracic. Zilnic copilul va fi

cântărit în aceleaşi condiţii, după efectuarea toaletei şi înainte de a fi alimentat. Termometrizarea are

drept scop, pe lângă evaluarea adaptării termice, evidenţierea unor posibile malformaţii, ca imperforaţia

anală, care necesită un tratament simplu dar de urgenţă.

Dacă este necesar se repetă aspirarea secreţiilor.

Se urmăreşte eliminarea primului scaun meconial, care se produce în primele 36 de ore, şi

emisia primei urini. Toaleta zilnică a nou-născutului include: spălarea cu apă călduţă şi săpun pentru

copii, ştergerea ochilor cu comprese sterile, pansarea bontului ombilical de 2 ori pe zi cu alcool de 70°

şi o compresă sterilă fixată cu o faşă.

Mamelor li se va explica că alimentaţia naturală trebuie începută cât mai precoce, în primele 6

ore de la naştere, având efect stimulator pentru secreţia lactată.

Profilaxia rahitismului se va face prin administrarea de vitamina D3 sau D2 în doză de 200 000

u.i., i.m., în a 3-a zi de viaţă, dacă nu există preparate adecvate (de bună calitate) pentru terapia zilnică

cu vitamina D care este mult mai eficientă.

Vaccinarea BCG rămâne încă o problemă în perioada neonatală, profilaxia tuberculozei tuturor

nou-născuţilor prin inoculare intradermică a vaccinului fiind obligatorie în România, reţinere impunând

MANUELA MIRON

462

numai seropozitivitatea HIV cunoscută a mamei.

În maternităţi se efectuează testarea tuturor nou-născuţilor pentru depistarea unor boli

congenitale de metabolism: fenilcetonurie, depistarea hipotiroidiei.

Este de preferat ca nou-născutul să stea în aceeaşi cameră cu mama sa, astfel realizându-se un

contact mai bun, iar mama va putea căpăta mai uşor deprinderi pentru îngrijirea lui.

Părinţii vor primi informaţiile necesare pentru pregătirea camerei nou-născutului, trusoul nou-

născutului şi igiena acestuia, cele necesare pansamentului ombilical, înfăşatului, băii şi îngrijirii pielii.

I.5. INCIDENTE FIZIOLOGICE ALE NOU-NĂSCUTULUI ŢIPĂTUL NOU-NĂSCUTULUI Ca etiologie, nu există o singură cauză, dar ţipătul persistent va stimula eforturile de elucidare a

cauzei.

Foamea este una dintre cele mai frecvente cauze de ţipăt, diferenţiind alte cauze posibile: eşecul

de a eructa aerul înghiţit, otita medie, intoleranţa la lapte. Această posibilitate este mai rar întâlnită la

sugarii alimentaţi la sân. Totuşi, anumite alimente ingerate de mamă pot produce "disstress" intestinal

copilului De obicei este vorba de un sugar obişnuit calm, la care ţipătul apare progresiv sau brusc,

asociat cu flectarea membrelor inferioare şi abdomenul destins. Evacuarea scaunului termină de obicei

episodul de disconfort abdominal (colici).

Tratamentul depinde de cauza care a produs colicile. Subalimentaţia sau supraalimentaţia pot fi

complet vindecate. Aerul înghiţit, care poate fi responsabil în parte, de disconfortul intestinal, va fi

eliminat prin tehnica posturală (vertical) şi "de bătut pe spate". Anxietatea părinţilor va fi înlăturată prin

explicarea nevoi sugarului de a fi liber şi de a ţipa şi că acest ţipăt nu dăunează fizic sau psihologic

copilului, dacă nu este exprimarea unei boli.

Folosirea sedativelor şi agenţilor anticolinergici nu numai că nu este suficientă, dar există şi

riscul supradozajului şi toxicităţii acestora la vârste mici. Constipaţia este diagnosticată adesea prin

anamneză asupra conţinutului fecal, examenul abdominal sau rectal şi sugerată de durerile abdominale.

Supozitoarele cu glicerina, clisma "pediatrică", uleiul mineral 5 -15 ml, oral, pot fi eficiente.

Stomatita albicans (candidiaza bucală)

Este o infecţie a gurii determinată de Candida albicans şi apare obişnuit la sugarii care au fost

expuşi intim la aceşti fungi în cursul pasajului prin canalul pelvigenital.

Se tratează uşor (şi eficient) cu Nistatin (Mycostatin) sol. 100.000 u/ml., 1 ml de fiecare parte a

gurii, de 4 ori pe zi, după mese, timp de 10 -14 zile.

Alimentaţia nou-născutului

Singurul aliment ideal pentru nou-născut este laptele de mamă.

Prin compoziţia sa laptele de mamă asigură tot necesarul nutritiv al sugarului şi îi conferă o

apărare antiinfecţioasă adecvată prin pasajul de Ac (anticorpi). Este ieftin şi la îndemână.

Pentru prevenirea eşecului alăptării, mama va trebui pregătită psihologic încă din anii de şcoală.


463

Cu cât nou-născutul va fi "pus la sân" mai precoce, cu atât secreţia lactată se va instala mai

rapid, iar modul de alimentare ideal este "la cerere". Nou-născutul poate suge la ambii sâni sau

alternativ (la fiecare supt celălalt sân).

După 7-10 zile nou-născuţii tind să-şi mărească spontan intervalul dintre mese, ajungând la un

ritm regulat de masă. Prânzul de noapte va fi omis imediat ce este posibil. Durata suptului nu va depăşi

15 minute, şi sugarul nu va fi lăsat să doarmă la sân.

În perioada alăptării este interzis ca mama să fumeze, să consume băuturi alcoolice, sau să bea

cafea. Totodată alimentaţia mamei trebuie să fie echilibrată, cu un aport suplimentar de lapte, zilnic, de

500 ml.

Renunţarea la alimentaţia la sân trebuie să se facă numai atunci când contraindicata este bine

justificată şi formulată de medic.

I.6. CREŞTEREA ŞL DEZVOLTAREA COPILULUI

Creşterea reprezintă procesul normal de augmentare a dimensiunilor corporale, de apoziţie de

nouă substanţă tisulară. Constă, în principal, în multiplicarea celulară şi creşterea volumului celulei.

Dezvoltarea este un proces normal care priveşte în special aspectul "complexării" funcţionale:

formarea de structuri noi, maturaţia enzimatică, "complexare" structurată, perfecţionare funcţională.

Cele două procese sunt corelate în organismul uman.

La nivelul celular, procesul de creştere se desfăşoară în 3 stadii:

faza hiperplastică, în care se produce creşterea numărului celulelor prin mitoză; ea se petrece în

cea mai mare parte intrauterin;

faza intermediară, în care are loc atât creşterea numărului, cât şi a dimensiunilor celulare;

faza hipertrofică, care este caracterizată prin creşterea dimensiunilor celulare şi se produce, în

general, postnatal.

Este greu de precizat când încetează faza hiperplastică, momentul variind de la organ la organ.

De exemplu, celulele gliale îşi epuizează posibilităţile de proliferare la 2 ani de viaţă extrauterină, în timp

ce potenţialul mitogen de creştere al celulei musculare se păstrează până la vârsta de 12 ani.

I.7. FACTORII CARE DETERMINĂ PROCESELE DE CREŞTERE ŞL DEZVOLTARE Potenţialul intrinsec (genetic) de creştere şi dezvoltare este unul dintre elementele determinante

ale proceselor normale de creştere şi dezvoltare; el joacă un rol important în determinarea ritmului de

creştere, dimensiunilor şi aspectului morfologic. Explicaţia este legată de controlul genetic al sintezei de

proteine structurale şi enzimelor.

Materialul necesar proceselor de creştere şi dezvoltare (substanţe plastice, energetice, electroliţi,

vitamine, oligoelemente) este dependent de mediu, acesta fiind al 2-lea factor determinant al proceselor

MANUELA MIRON

464

de creştere şi dezvoltare. Nutriţia, ca proces biologic, reprezintă modalitatea de a furniza organismului

materialul pentru creştere şi este legată de aportul exogen, apetit, masticaţie şi deglutiţie, digestia şi

absorbţia principiilor nutritive.

Metabolismul intermediar şi energetic precum şi funcţionarea normală a sistemelor care asigură

homeostazia mediului intern sunt necesare desfăşurării normale a funcţiei celulare.

Factorii hormonali modulează procesele de creştere şi dezvoltare potrivit informaţiei genetice

specifice pentru organismul respectiv.

În procesul de creştere şi dezvoltare intervin:

- hormonul somatotrop hipofizar (STH, QH), de care depinde multiplicarea celulară;

- insulina favorizează creşterea, facilitând sinteza proteinelor, acizilor graşi şi glicogenului; .

- hormonii androgeni produşi de corticosuprarenală sau gonade, iniţial favorizează creşterea, pentru

ca apoi să o limiteze prin accelerarea maturaţiei scheletice;

- cortizonul are efect negativ asupra creşterii, dar are efect pozitiv asupra dezvoltării (favorizează

maturizarea enzimatică);

- tiroxina are rol esenţial în maturarea biochimică şi celulară a SNC. Factorii de importanţă secundară

sunt:

- factorii prenatali care condiţionează creşterea intrauterină;

- condiţiile sezoniere;

- factorii emoţionali şi, în special, deprivarea maternă;

- controlul SNC (în encefalopatiile cronice infantile perturbarea SNC are efecte nefavorabile asupra

creşterii şi dezvoltării);

- activitatea fizică;

- afecţiunile intercurente.

Toţi factorii cunoscuţi în determinarea unei tulburări de creştere trebuie luaţi în consideraţie în

cazul unei anomalii de creştere şi dezvoltare somatică.

În practică, cea mai frecventă cauză a tulburărilor de creştere somatică este malnutriţia.

Există diferite tipuri de curbe de creştere: neuronală, de tip "limfatic", de tip scheletic sau a

ţesutului adipos subcutanat.

Screening-ul creşterii şl dezvoltării

Acest proces de creştere postnatală, cu ritmuri diferite pentru fiecare sistem şi în funcţie de

vârstă, impune alegerea judicioasă a parametrilor prin care se efectuează screening-ul procesului de

creştere şi dezvoltare.

În condiţiile în care intervine un factor perturbator (o perturbare de nutriţie sau o afecţiune

intercurentă), după îndepărtarea acestui factor apare o accelerare a creşterii numită "salt de creştere",

care permite recuperarea deficitului de creştere şi dezvoltare şi revenirea la ritmul anterior, fiziologic,

concordant cu vârsta cronologică şi maturarea biologică.

Dacă un factor perturbator acţionează în "perioada critică", întârzierea creşterii şi dezvoltării este

doar parţial recuperabilă (de exemplu, în faza hiperplazică a creşterii susceptibilitatea cerebrală este


465

maximă).

In aprecierea dezvoltării copiilor şi adolescenţilor sunt folosite criterii somatoscopice,

somatometrice, antropometrice şi fiziometrice.

Criterii somatoscopice

Pe baza observaţiei directe se pot obţine prin însumare unele impresii referitoare la:

a. gradul de robusteţe, mărimea capului; volumul, grosimea şi lungimea unor segmente; masivitatea,

care dă impresia de forţă şi rezistenţă şi permite diferenţierea unui copil robust faţă de unul mic, cu

o dezvoltare deficitară;

b. caracterizarea habitus-ului morfologic prin evaluarea raportului de mărime dintre diferite segmente

ale capului, gâtului, membrelor inferioare şi din formele corporale determinate de creşterea variabilă

a vaselor, musculaturii şi ţesutului adipos;

c. gradul de dezvoltare sexuală, ca indice de maturizare pubertară (pilozitatea pubiană, axilară şi pe

faţă, modificări de formă a glandelor mamare şi organelor genitale externe, modificarea aspectului

extern al corpului) diferenţiază cele două sexe;

d. ţinuta corpului, cu depistarea unor eventuale deformări corporale sau malformaţii (deformaţii

craniene, ale feţei, ale membrelor inferioare; displazii de creştere);

e. starea tegumentelor sub aspectul culorii, pigmentaţiei - cu posibile tulburări circulatorii, afecţiuni

sangvine, tulburări endocrine.

Criterii antropometrice

Înălţimea: variază cu vârsta, sexul, condiţiile de viaţă şj în funcţie de momentul zilei.

În anumite limite există o corelaţie între înălţime, forţă, capacitate vitală şi rezistenţă la efort.

Valorile normale vârstei sunt trecute în tabele (anexe). Pentru copilul mic s-au elaborat somatograme

care permit urmărirea curbei staturale în diferite etape.

Ritmul lunar de creştere a lungimii (taliei) până la un an este de: 4 cm în prima lună de viaţă, 3

cm în a 2-a şi a 3-a lună, 2 cm în a 4-a lună şi 1 cm în fiecare din următoarele 8 luni; deci la sfârşitul

primului an sugarul va creşte cu cel puţin 20 cm faţă de lungimea (talia) de la naştere.

Greutatea: în primul an sugarul va creşte astfel: lunar, 750 g, în primele 4 luni, 500 g în

următoarele 4 luni şi 250 g în ultimele 4 luni. În perioada de pubertate saltul ponderal va fi de 3 - 4

kg/an. Variaţiile în plus sau în minus de la standardele vârstei impun şi corectarea cauzelor.

Perimetrele cele mai importante de urmărit sunt:

- perimetrul toracic (ce oferă informaţii asupra dezvoltării cutiei toracice);

- perimetrul cranian, important pentru depistarea unor posibile microcefalii sau macrocefalii;

- circumferinţa braţului cu rol în stabilirea stării de nutriţie;

- diametrele biacromial şi biiliac la pubertate.

MANUELA MIRON

466

Criterii fiziometrice

Ne orientează asupra capacităţii de adaptare funcţională la condiţii de activitate:

a. capacitatea vitală, determinată spirometric, evaluează integritatea funcţiei pulmonare, elasticitatea

cutiei toracice, forţa musculaturii respiratorii;

b. forţa musculară: se determină cu ajutorul dinamometrului, putându-se face corelaţii între greutate,

talie şi forţa musculară;

c. aprecierea efortului fizic prin determinarea: frecvenţei cardiace, ventilaţiei şi consumului de oxigen;

d. latenţa reacţiilor motorii: cu ajutorul cronoscopului se poate determina timpul scurs de la apariţia

unui stimul auditiv sau vizual şi până la înregistrarea reacţiei; valorile sunt măsurate în secunde şi

fracţiuni de secundă şi variază în funcţie de dificultatea de diferenţiere a stimulilor, testând

capacitatea funcţională a SNC; pentru capacitatea de percepţie vizuală se utilizează tahiscopul; vor

fi cuantificate de asemenea posibilitatea coordonării mişcărilor manuale şi a preciziei prin tehnici

dextrometrice, termometrice, kinezimetrice.

Criterii de apreciere a gradului de maturizare

a. Dezvoltarea dentiţiei. La vârsta de 6 luni apar incisivii mediani inferiori; între 8-10 luni, incisivii

mediani superiori; la 10 -12 luni, incisivii laterali superiori, iar între 12-14 luni incisivii laterali inferiori,

astfel că la vârsta de 1 an copilul are 8 dinţi.

Primii molari apar la 1 an -1 an şi jumătate; caninii între 1 an şi jumătate - 2 ani, iar ultimul molar

la 2 ani - 2 ani şi jumătate. Dentiţia temporară are 20 dinţi. Cea definitivă apare la 6 - 7 ani cu primul

molar, iar ordinea schimbării este inversă decât cea a apariţiei.

b. Dezvoltarea osoasă. Osificarea oaselor lungi începe încă din viaţa intrauterină la nivelul

femurului şi humerusului. Ritmul dezvoltării osoase este determinat genetic, la fete existând un avans

de osificare încă de la naştere. Aprecierea dezvoltării osoase se face cu ajutorul radiografiei de pumn.

Fontanela anterioară are, la naştere, dimensiuni de 3/2-4/3 cm, apoi se reduce şi se inversează la 6

luni, urmând a se închide în jurul vârstei de 1 an-1 an şi 2 luni. Fontanela posterioară poate fi închisă de

la naştere, sau se închide în primele 3 săptămâni.

c. Dezvoltarea caracterelor sexuale secundare. În perioada pubertară ordinea dezvoltării lor este:

apariţia şi dezvoltarea pilozităţii pubiene şi axilare, dezvoltarea glandelor mamare, schimbarea vocii,

dispariţia unei părţi a ţesutului adipos, apariţia menarhei şi secreţiei seminale. In privinţa maturării

neurologice trebuie urmărite: reflexele arhaice (dispar spontan la vârsta de 3 - 4 luni), tonusul muscular,

postura, motilitatea spontană, dezvoltarea limbajului, afectivitatea, comportamentul social.

La copilul mai mare se apreciază amplu şi alte aspecte legate de dezvoltarea intelectuală:

atenţia, memoria imediată şi de durată, abstractizarea, reprezentarea grafică, reproducerea verbală şi

controlul sfincterian. Ceea ce este foarte important este faptul că nu trebuie să confundăm întârzierile

reale în maturizarea psihică, intelectuală şi neurologică cu lipsa de stimulare sau carenţele afective şi

educaţionale.


467

I.8. COPILUL PREMATUR ŞL COPILUL POSTMATUR DEFINIŢIE. Orice nou-născut cu greutate egală sau sub 2 500 g, născut înainte de 37 de

săptămâni de sarcină, este considerat prematur.

Trebuie făcută diferenţierea prematurului cu dismaturul, care - deşi are greutatea mai mică - are

vârsta gestaţională peste 37 săptămâni.

Postmaturul este un nou-născut cu vârsta gestaţională mai mare de 280 de zile sau 40 de

săptămâni.

Cauzele prematurităţii pot fi multiple, izolate sau asociate. Cauzele medicale ce ţin de mamă pot

fi constituţionale: talia sub 150 cm, uter infantil, predispoziţie genetică pentru naştere prematura,

traumatism ocazional sau traumatism psihic, dezlipirea prematură a placentei, placenta praevia, con-

tracţii uterine dureroase înainte de termen, uter septat. Afecţiunile cardiace, hematologice, endocrine,

diabetul zaharat şi infecţiile cronice ale mamelor (sifilis, tuberculoză, toxoplasmoză, HIV) pot fi cauze

generatoare de naştere prematură.

Dintre cauzele medicale ce ţin de făt amintim: gemelaritatea, malformaţiile congenitale,

incompatibilitatea sangvină feto-maternă (în sistemul Rh), suferinţa fetală cronică sau diabetul matern.

Nu trebuie neglijate cauzele socio-economice nefavorabile: gradul redus de educaţie sanitară,

subalimentaţia sau anemia mamei, alcoolismul şi tabagismul mamei, prestarea de eforturi fizice mari,

familiile dezorganizate.

Toate aceste cauze trebuie cunoscute de medic în stadiile incipiente de sarcină pentru o bună

cuantificare a riscului prematurităţii. Ritmul examinărilor medicale pentru aceste femei încadrate în

grupa gravidelor "cu risc" va fi modificat, în funcţie de necesităţi.

Particularităţile morfologice ale prematurului

Greutatea la naştere este sub 2500g, lungimea sub 47 cm asociate cu o vârstă gestaţională sub

37 săptămâni.

Din punct de vedere morfologic:

- capul reprezintă 1/3 din lungimea totală, spre deosebire de nou-născutul la termen, la care raportul

este de 1/4;

- faciesul este similar copilului atrepsic;

- ombilicul este implantat mai jos (mai aproape de simfiza pubiană);

- pielea este subţire;

- ţesutul adipos este absent;

- musculatura este hipotonă, subdezvoltată;

- testiculele sunt necoborâte în scrot, iar la fetiţe labiile mari nu le acoperă pe cele mici.

Particularităţile funcţionale ale prematurului

Este cu atât mai deficitară cu cât gradul de prematuritate este mai mare.

Termolabilitatea este datorată: suprafeţei mari de iradiere, izolaţiei termice deficitare prin

MANUELA MIRON

468

diminuarea ţesutului adipos, pielii subţiri, abundent vascularizate şi bogate în apă, metabolismului

energetic redus prin metabolismul bazai diminuat, imaturităţii termoreglării, absenţei transpiraţiei şi

inactivităţii musculare. Aceasta are drept consecinţă hipotermia, cu durată de 4 - 8 săptămâni şi

variaţiile termice în funcţie de temperatura mediului ambiant.

Incubatorul va fi folosit pentru prematurii cu greutate sub 1 500 g, încălzit la 33 - 35°C, asigurând

umiditatea şi aportul de oxigen (2 l/min.)

Rezistenţa la infecţii

Este scăzută prin marea uşurinţă de pătrundere a agenţilor infecţioşi prin "porţile" obişnuite,

scăderea transferului de Ac (anticorpi) de la mamă, asociată cu o capacitate redusă de producere a Ac,

pH-ul acid al pielii, permeabilitatea mare a mucoaselor.

De remarcat că la nou-născuţii cu 1500 g, activitatea fagocitară este de 51-60% din cea normală,

ceea ce face să existe o tendinţă de generalizare a infecţiilor.

Imunitatea celulară şi celulele imuno-competente sunt reduse, singurele celule din ganglioni fiind

limfocitele.

Profilactic se impune asigurarea unor îngrijiri deosebite în scopul prevenirii infecţiilor, ştiut fiind

faptul că mortalitatea prin infecţii bacteriene şi virale este de 2 - 3 ori mai mare la această categorie de

nou-născuţi.

Respiraţia, toleranţa digestivă, imaturitatea cerebrală

Respiraţia este intens solicitată datorită nevoilor crescute pentru procesul accelerat de creştere.

Ea poate fi iniţial diafragmatică.

Toleranţa digestivă. Sub greutatea de 1 200 g reflexul de supt este absent şi impune gavarea

nou-născutului.

Există o tendinţă crescută la vărsături datorită capacităţii reduse a stomacului; se adaugă

evacuarea cu întârziere a acestuia, prezenţa contracţiilor de foame, diminuarea peristaltismuiui

intestinal care antrenează meteorism şi constipaţie.

Din punct de vedere al enzimelor digestive, lipaza este în proporţie de 20 - 25% faţă de valorile

normale şi conduce la o toleranţă scăzuta pentru grăsimi.

Imaturitatea cerebrală a prematurului se manifestă prin hipotonie musculară şi imperfecţiunea

reflexelor arhaice.

În măduvă şi neuronii periferici mielinizarea este absentă sau incompletă. Prin conţinutul crescut

de apă al creierului se creează o susceptibilitate mare la acţiunea "traumatismului" biochimic sau

mecanic din timpul travaliului. Examenul neurologic din primele 36 - 48 ore poate evidenţia: nistagmus,

anizocorie, strabism. În condiţiile în care reflexul de tuse este absent, iar cel de vărsătură este prezent,

există riscul de aspiraţie care impune maximum de grijă în privinţa alimentaţiei.

Alimentaţia prematurilor

La prematurii mici, la care reflexul de supt este absent, este necesară hrănirea prin gavaj.


469

Aceasta implică introducerea unei sonde subţiri, atraumatice, pe o lungime egală cu distanţa nas-

ureche-apendice xifoidian, controlând obligatoriu dacă sonda instalată se află în stomac sau a pătruns

în căile respiratorii.

Prin sonda de gavaj se introduce lapte în stomac la un interval de 2 - 3 ore.

După 2 - 3 săptămâni şi, în funcţie de depăşirea dificultăţilor de adaptare ale copilului, se va trece

progresiv la alimentaţia cu linguriţa sau cu biberonul.

După ce a fost probată posibilitatea de deglutiţie se poate "trece" la 1- 2 mese la sân.

Laptele ideal pentru prematur, ca şi pentru nou-născutul la termen rămâne laptele de mamă.

Uneori este necesară suplimentarea cu săruri minerale, calorii şi proteine (din formule industriale de

lapte "pentru prematuri"). Dacă alimentaţia naturală nu este posibilă se folosesc preparate dietetice:

Humana 0 15%, Materna 0 15%, sau o altă formulă adaptată.

Oricum, revine cadrelor medico-sanitare susţinerea şi stimularea mamei pentru obţinerea "cu

orice preţ" a secreţiei lactate.

Postmaturul

Postmatur este nou-născutul provenit dintr-o sarcină care depăşeşte durata normală cu peste 7

zile. Deşi lungimea corpului şi perimetrul cranian sunt normale, după săptămâna a 42-a de sarcină

survine pierderea (scăderea) ponderală.

La naştere tegumentele sunt încreţite, descuamate sau impregnate cu meconiu, uneori chiar şi la

nivelul unghiilor. Ţesutul celular subcutanat este diminuat. Mobilitatea copilului este normală.

Diagnosticul de postmatur se stabileşte anamnestic (în funcţie de data ultimei menstruaţii),

echografic şi, eventual, cu ajutorul amniocentezei. De obicei, în asemenea situaţii (circumstanţe) se

decide operaţie cezariană, mai ales dacă este prezentă suferinţa fetală.

Imediat după naştere nou-născutul va fi aspirat pentru a preveni bronho-pneumonia de aspiraţie

cu meconiu. Un alt risc este reprezentat de hipervâscozitatea sangvină. Alimentaţia la sân va fi instituită

cât mai precoce posibil.

I.9. DEZVOLTAREA PSIHOMOTORIE A COPILULUI

Dezvoltarea, ca şi creşterea, începe înainte de naştere.

Nou-născutul care atinge un grad de maturizare normală a sistemului nervos trebuie să

reacţioneze la un anumit număr de stimuli.

Aceste reacţii constituie primele etape ale dezvoltării individului. Apariţia unui eveniment nu este

"punctiformă" în timp, ci "se întinde" pe o perioadă variabilă pentru fiecare individ. Ca etape principale

se descriu: perioada neonatală, primul an de viaţă, al doilea an, perioada preşcolară, perioada şcolară,

adolescenţa.

Dezvoltarea este un proces complicat: este rezultatul forţelor diferite dintre care principalele sunt:

"moştenirea" congenitală (ereditară), inteligenţa, rapiditatea maturaţiei şi calităţile stimulative ale

mediului ambiant.

MANUELA MIRON

470

Orice diminuare a oricăruia dintre aceşti factori conduce la o întârziere în dezvoltare.

Moştenirea congenitală (ereditară) a inteligenţei depinde de factorii genetici (poligenici).

Rapiditatea maturizării - la rândul său - depinde de sănătatea generală a copilului (toate bolile

debilitante induc o staţionare a dezvoltării) şi de o nutriţie corespunzătoare. Calitatea stimulativă a

mediului ambiant depinde de condiţiile sociale.

Copilului îi este necesară afectivitatea. "Fondul sonor" în care este crescut copilul reprezintă un

element la fel de important în dezvoltare.

Criteriile de apreciere a dezvoltării sunt legate de dezvoltarea motricitatii (motilităţii) în primul an

de viaţă, pentru ca apoi să devină mai variate: comunicarea verbală şi grafică, posibilitatea de adaptare

socială, posibilitatea de abstracţie, de discernământ.

Perioada neonatală

Nou-născutul prezintă, în mod normal, un ţipăt viguros; reacţiile la zgomot şi lumină sunt slabe;

mişcările nu sunt adaptate, fiind bilaterale şi anarhice, cu excepţia reflexului de supt şi deglutiţie, care

sunt coordonate perfect. Reflexele arhaice pot fi puse în evidenţă cu uşurinţă, acestea dispărând în jurul

vârstei de 4 luni (rareori mai de timpuriu).

Primul an de viaţă

Dezvoltarea motorie este caracterizată prin trecerea progresivă de la poziţia orizontală la cea

verticală şi prin dispariţia progresivă a preponderenţei tonusului flexorilor asupra extensorilor.

Primul trimestru de viaţă este dominat de: apariţia urmăririi cu privirea şi a primului surâs,

susţinerea capului.

La vârsta de 1- 2 luni sugarul reacţionează la zgomote importante, fixează cu privirea, iar către 2

luni percepe prezenţa adultului în jurul său şi ridică capul pentru scurt timp.

La 3 luni ţine capul dacă este ridicat în poziţie verticală, iar la 4 luni, susţinut, se sprijină pe

călcâie şi se rostogoleşte din decubit dorsal în decubit lateral. La 5 luni stă în şezut cu sprijin, iar la 6

luni stă în şezut fără sprijin.

Prinderea

În jurul vârstei de 4 luni, sugarul sesizează contactul, iar la 5 luni întinde mâinile spre un obiect.

La 6 luni prinde voluntar obiectele şi le manipulează; la 7 luni caută o jucărie pierdută şi apucă obiectele

cu 3 degete.

Perfecţionarea senzorială

Sugarul îşi fixează (priveşte) mâna către 3 - 4 luni, iar picioarele la 5 - 6 luni şi întoarce capul

când este strigat, la 5 - 6 luni.

Între 6-8 luni face deosebirea între figura mamei şi a altor persoane, recunoaşte un obiect şi îl ia

în mână. La 9 luni ridică o batistă care acoperă un obiect şi îl ia; duce tot la gură şi acest "interes oral"

durează până la 2 ani.


471

La 6 luni sugarul emite câteva sunete; spre vârsta de 8-9 luni reacţionează la numeroase cuvinte

familiare. Spre 10 luni spune "mama" şi "tata".

Al doilea an de viaţă

Achiziţii motorii

Mersul fără sprijin, apărut la 12-14 luni, se perfecţionează. La sfârşitul celui deal doilea an copilul

fuge, urcă o scară, se urcă singur pe un scaun. Abilitatea manuală progresează: spre 18 luni poate

suprapune 3-4 cuburi şi poate bea singur cu cana; cunoaşte "schema sa" corporală; în faţa oglinzii îşi

recunoaşte faţa. Controlul sfincterian se dobândeşte în acelaşi timp cu mersul; cel nocturn se instalează

la 2-3 ani.

Limbajul

Copilul câştigă în precizia de a înţelege, dar progresează, mai ales, în ceea ce priveşte

exprimarea; spre 2 ani începe "să facă" fraze având un vocabular ce cuprinde 300-400 de cuvinte şi

începe să pună întrebări.

Perioada preşcolară

Progresele motorii se exprimă la diferite niveluri. Alergatul şi săritul se perfecţionează. De la 3 ani

ştie să meargă cu tricicleta.

Activitatea "gestică" la nivelul mâinii câştigă în precizie, putând să se folosească de un creion, să

se hrănească singur, să se dezbrace, să se încalţe.

Limbajul

Copilul de 3 ani îşi pronunţă numele, prenumele, cunoaşte culorile. La 4 ani utilizează adjective şi

cuvinte de legătură, ştie să compare, începe să recunoască literele, povesteşte evenimente, recită,

joacă jocuri cu reguli.

Afectivitatea

La 4 ani copilul apreciază poveştile, cântecele şi începe să pună întrebări nenumărate.

Începând de la 3 ani apare "complexul Oedip", copilul este atras de părintele de sex opus. Mama

este "marea dragoste" a băiatului, iar fetele sunt atrase de taţi. Părintele de acelaşi sex reprezintă -

uneori - "un rival".

După perioada "complexului Oedip" copilul intră într-o perioadă de latenţă relativă care durează

până la adolescenţă.

Perioada şcolară

La 6 ani copilul ştie să se îmbrace, să se încalţe, îşi cunoaşte vârsta, ştie să numere până la 10.

Ştie să traverseze strada, merge la şcoală. Intră într-o perioadă în care echilibrul, comportamentul şi

personalitatea sa sunt şi mai dependente de condiţiile socio-familiale.

MANUELA MIRON

472

Este perioada marilor "avidităţi", a receptivităţii extraordinare. La şcoală copilul îşi perfecţionează

limbajul şi contactul social.

Un climat de relativă securitate atât în plan material cât şi educativ îi este absolut necesar.

I.10. COEFICIENTUL DE DEZVOLTARE ŞL INTELIGENŢĂ (QD ŞL QL)

Aceşti coeficienţi sunt utilizaţi de către psihologi pentru a caracteriza dezvoltarea copilului.

Valorile normale ale QI variază între 90 şi 110 (emotivitatea copilului poate influenţa rezultatele testelor)

şi constau în probe pentru eficienţa funcţiei de gândire, cunoştinţe şi aptitudini, probe pentru funcţii

psihice izolate: atenţie, memorie, percepţia rapidă a formelor şi culorilor, capacitatea de observare, de

diferenţiere, calcului matematic, desenul după model sau desenul tematic.

Există şi subteste de performanţă care urmăresc: completarea unor imagini lacunare, aranjarea

în succesiune logică a unor imagini, asamblarea părţilor unui întreg, pasajul prin labirint.

Orice deficienţă sesizată la un copil, indiferent că este cu aspect motor, cognitiv, verbal sau de

integrare socială necesită urmărirea atentă a acestuia şi eforturi efectuate în echipe de pediatri,

psihologi, neuropsihiatri, logopezi, fie ambulatoriu, fie în servicii specializate de recuperare.

I.11. NUTRIŢIA ŞL METABOLISMUL COPILULUI

Cea mai importantă perioadă din punct de vedere nutriţional este perioada de sugar, deoarece:

- în primele 3 luni rata creşterii, dezvoltării şi maturării sunt foarte rapide;

- multiplicarea celulelor nervoase, care necesită un aport nutritiv adecvat, începe în ultimele 3

luni de gestaţie şi continuă în primele 6 luni de viaţă, iar în absenţa unui aport nutritiv corespunzător se

produc influenţe negative asupra dezvoltării intelectuale.

Nevoile nutritive

Acestea se evaluează în funcţie de creşterea corporală adecvată. Trebuie avut în vedere că

există variaţii individuale ale ratei creşterii şi variaţii în funcţie de activităţile fizice, şi de tipul proceselor

metabolice.

Rata creşterii înregistrează un maximum între 2 săptămâni şi 12 săptămâni.

În prima lună de viaţă 40% din aportul energetic este utilizat pentru creştere, pentru ca la vârsta

de 2 ani să reprezinte numai 2%. Pentru aprecierea nevoilor nutriţionale sunt importante în special

conţinutul în grăsimi şi proteine.

Conţinutul în grăsimi al nou-născutului normoponderal este de 11%, iar la 4 luni, când îşi

dublează greutatea de la naştere, nou-născutul are cel mai mare conţinut în grăsimi din primii 2 ani

(26,3%). Câştigul de grăsimi în primele 4 luni este de 12 g/zi, iar între 4 şi 12 luni scade la 2,9 g/zi, până

la un an.

Câştigul de proteine este de 3,2 g/zi, în primul an de viaţă şi de 1,4 g/zi în cel de al 2-lea an.

Pentru depunerea unui gram de lipide se cheltuiesc 11,5 kcal iar pentru depunerea unui gram de


473

proteine numai 7,5 kcal. Fiecare gram de lipide stocate furnizează 9 kcal, când sunt mobilizate pentru

necesităţile energetice, iar 1 g de proteină furnizează 4 kcal.

În primele 4 luni de viaţă, pentru sinteza zilnică de noi ţesuturi este necesară o energie cumulată

de 120 kcal, scăzând la 39 kcal în următoarele 8 luni şi la 10 kcal în al doilea an de viaţă.

Nevoile nutritive individuale sunt mai greu de stabilit la sugar şi la copil faţă de adult, variind în

funcţie de constituţia genetică, vârstă, sex, rata creşterii diferitelor ţesuturi, activitatea fizică şi mediul

ambiant.

O nutriţie adecvată trebuie să asigure o creştere adecvată. Experţii FAO/OMS au stabilit

standarde de nevoi de factori nutritivi şi au stabilit increte zilnice recomandate (IR) sau raţii dietetice

recomandate (RDR) sau raţia zilnică permisă (RDAs) pentru majoritatea factorilor nutritivi.

Factorii nutritivi

Pentru menţinerea unei calităţi bune a vieţii şi pentru o bună dezvoltare sunt consideraţi

indispensabili următorii 7 factori nutritivi: apa; proteinele; materiile grase (lipidele); hidraţii de carbon;

vitaminele; mineralele "majore" şi oligoelementele; fibrele alimentare.

Apa nu este un factor nutritiv propriu-zis, dar este un element indispensabil vieţii şi este

component al fiecărui aliment. Fibrele alimentare nu au valoare nutritivă în sine, dar modulează

digestia şi absorbţia, au efecte antitoxice şi de reglare a tranzitului intestinal.

Apa

Este esenţială pentru viaţă. Sursa de apă este: cea ingerată, cea aflată în alimentele solide, cea

produsă prin oxidarea alimentelor (din 100 kcal oxidate rezultă 12g de apă).

Nevoia de apă pe kilogram de greutate corporală scade cu vârsta: până la 5 luni este de 170

ml/kg/zi; între 5 luni-1 an, de 150 ml/kg/zi (sau 1,5 ml pentru fiecare calorie consumată); între 1 - 3 ani

nevoia de apă este de 115 -125 ml/kg/zi, între 4 - 6 ani de 90 -100 ml/kg/zi, iar între 7-10 ani, 85 - 90

ml/kg/zi.

De remarcat sunt nevoile relativ mari de apă la sugar: la vârsta de 0 - 6 luni, la un aport energetic

mediu de 115 kcal/kg/zi sugarul are nevoie de 172,5 ml/kg/zi apă, iar între 6-12 luni, unui aport

energetic de 105 kcal/kg/zi îi corespund 157,5 ml/kg/zi apă.

Sugarii care consumă cantităţi mai mari de proteine au nevoie de un aport adiţional de apă; la fel

când temperatura mediului ambiant este ridicată sau când există pierderi anormale. La sugarul cu

greutate mică la naştere aportul excesiv de apă poate duce la intoxicaţia cu apă, iar cel insuficient la

deshidratare hipotonă, depleţie vasculară, şoc, hemoragie intracraniană.

Nevoile de minerale

Microelementele (sodiul, potasiul, calciul, fosforul etc.) şi oligoelementele (iodul, fierul, zincul,

cuprul, cromul, seleniul, cobaltul, manganul, magneziul, molibdenul, fluorul) sunt deosebit de importante

în nutriţie, fiind implicate în structura corpului, în lichidele intra- şi extracelulare cu funcţii în homeostazia

organismului; în structura unor enzime şi în producerea unor reacţii biochimice în organism.

MANUELA MIRON

474

Conţinutul scăzut în minerale în laptele de mamă face ca osmolaritatea să fie adaptată

posibilităţilor funcţionale renale la naştere şi în primele luni de viaţă.

Sodiul şi potasiul. Sodiul se găseşte în laptele uman în cantitate de 7 mEq/l, spre deosebire de

laptele de vacă, unde este de 22 mEq/l. În formulele adaptate de lapte cantitatea de sodiu nu trebuie

să depăşească 12 mEq/l, iar suma Na+ K + CI să nu fie mai mare de 50 mEq/l.

Excesul de sodiu, pentru a fi eliminat, necesită o cantitate mai mare de apă, ceea ce poate duce

la deshidratare.

Necesarul de potasiu, pentru creştere, este mai mare decât cel de sodiu. Raportul Na/K din dietă

nu va depăşi valoarea de 1, iar raportul Na + K/CI va fi cel puţin de 1,5/1 pentru a asigura o excreţie

urinară adecvată şi un echilibru acido-bazic normal.

Calciul şi fosforul. Calciul se află în cantitate de aproximativ 3 ori mai mare în laptele de vacă;

furnizează 170 mg/kg/zi faţă de laptele uman, cu un aport de 60 mg/kg/zi (absorbţia calciului din laptele

matern este însă de aproximativ 2/3, în timp ce din laptele de vacă este mult mai mică).

Raţia zilnică recomandată este de 300 - 500 mg/zi, laptele uman acoperind integral aceste nevoi.

Esenţial este nu numai aportul de calciu, ci şi raportul calciu-fosfor. Excesul de grăsimi scade

absorbţia, iar conţinutul mare de stearat şi palmitat creşte pierderile. Există o relaţie inversă între

absorbţia calciului şi fosforului. Prezenţa în intestin a unei cantităţi mari de fosfor scade absorbţia

calciului, putându-se ajunge la hiperfosfatemii şi hipocalcemii (cu risc de convulsii hipocalcemice).

În formulele adaptate de lapte se recomandă un aport minim de calciu de 40 mg/100 ml, cu un

raport Ca/P de minim 1,5 (raport optim: 2) iar fosforul în cantitate de minimum 20 mg/100 ml.

La sugarul cu greutate mică la naştere nevoile de calciu sunt mai mari şi se recomandă formule

care conţin 120 mg/100ml.

Oligoelementele. În proteine, hidraţi de carbon şi grăsimi sunt incluse carbonul, hidrogenul,

azotul, sulfurile.

În organismul uman au fost decelate 27 de oligoelemente: magneziu, fier, cupru, zinc, fluor,

seleniu, iod, mangan etc.

La om au fost bine demonstrate deficienţele pentru iod, cobalt, cupru, zinc şi fluor.

Magneziul are rol în homeostazia calciului (metabolismul osos) şi în sistemele enzimatice.

Laptele uman conţine 4 mg/100 ml, doză recomandată la sugari şi pentru preparatele adaptate de lapte.

Deficienţa de magneziu poate produce tetanii refractare la administrarea de calciu şi deficienţe

neuromusculare.

Fierul este prezent în cantitate mică atât în laptele de mamă, cât şi în cel de vacă: 0,5 ml/l, însă

biodisponibilitatea fierului din laptele uman este superioară.

Sugarii născuţi la termen şi alimentaţi natural nu vor prezenta semne de deficienţă de fier

înaintea vârstei de 6 luni. Preparatele adaptate de lapte trebuie să conţină 1 mg/100 kcal. Nevoia zilnică

de fier exogen este de 10 mg/zi (0-6 luni) şi 15 mg/zi, între 6 luni şi 3 ani, iar absorbţia fierului alimentar

în intestin este de 10%.

Suplimentarea aportului exogen după vârsta de 3-4 luni (când se epuizează rezervele din

organism) se va face sub formă de fier medicamentos (1 mg/kg/zi) sau prin alimente fortificate cu fier.


475

Cuprul este unul dintre oligoelementele esenţiale pentru sinteza enzimelor oxidative. Fiind larg

răspândit în alimente, hipocupremia survine în malnutriţii severe, sindrom nefrotic, malabsorbţie

intestinală sau diaree cronică. În formulele adaptate de lapte se recomandă 20 mcg/100 ml.

Deficienţele de cupru sunt tratate cu sulfat de cupru 1 % în doză de 2 - 3 mg/zi, oral.

Zincul este prezent în metalenzime. În preparatele adaptate de lapte doza recomandată este de

0,2 mg/100 ml.

Cea mai tipică manifestare a deficienţei de zinc este manifestată prin anorexie, falimentul

creşterii, leziuni cutanate.

Fluorul din laptele uman nu conferă protecţie împotriva cariilor dentare, fiind necesar un aport

suplimentar fie medicamentos, fie prin fluorinarea apei.

Iodul, cu rol în funcţia tiroidiană, trebuie să fie prezent în cantitate de 40 mcg, până la 6 luni şi 50

mcg între 6-12 luni.

Nevoile calorice

Nevoile medii sunt de 115 kcal/kg/zi, în primele 6 luni şi 105 kcal/kg/zi până la vârsta de 1 an.

Între 1 - 3 ani nevoile calorice sunt în medie de 1 300 kcal/zi, între 4 - 6 ani 1 700 kcal/zi, iar între 7 -10

ani de 2 400 kcal/zi.

Din cele 115 kcal/kg/zi furnizate în primele luni de viaţă, 55 kcal asigură nevoile bazale, 10-27

kcal asigură activitatea fizică, iar restul de 35 kcal sunt utilizate pentru creştere.

Caloriile sunt furnizate de grăsimi, hidrocarbonate (principalele furnizoare) şi proteine, fiind de

recomandat la copii ca 30 - 35% din calorii să fie furnizate de grăsimi, 35 - 65% de hidrocarbonate şi 7 -

16% de proteine.

Sugarii cu greutate mică la naştere necesită un aport caloric sporit, până la 150 kcal/kg/zi, la

sfârşitul primei luni de viaţă.

Nevoile de grăsimi

Grăsimile sau lipidele sunt formate în special din trigliceride şi reprezintă cea mai compactă

sursă de energie. Sunt unica sursă de acizi graşi esenţiali, transportă vitaminele liposolubile şi

acţionează asupra lipemiei.

Nevoile de grăsimi totale !a sugari variază între 3,5 şi 6,5 g/kg/zi, reprezentând 30 - 55% din

aportul energetic.

Necesarul de lipide totale trebuie să fie asigurat jumătate sub formă animală şi jumătate sub

formă vegetală (eventual cele animale pot reprezenta 1/4 din totalul grăsimilor).

Acidul linoleic, pentru asigurarea unei bune creşteri, trebuie să reprezinte cel puţin 1 % din

aportul caloric zilnic.

Nevoile de hidraţi de carbon (glucide)

Hidraţii de carbon (carbonhidraţii, hidocarbonatele) reprezintă principala sursă energetică rapid

utilizabilă. Sunt furnizate sub formă de zaharuri naturale sau sintetice. Hidraţii de carbon reprezintă 1%

MANUELA MIRON

476

din greutatea corporală.

Nevoile de glucide sunt de 12-14 g/kg/zi la sugar, furnizând 35 - 65% din caloriile totale. Nevoile

sunt crescute în caz de frig, detresă respiratorie etc.

Nevoile de proteine

Proteinele sunt indispensabile vieţii, intrând în structura celulară, în compoziţia enzimelor şi a

hormonilor. Au rol în echilibrul osmotic, transportă metaboliţii, hormonii şi substanţele toxice în

organism.

Nevoile de proteine se înscriu în limite largi, dar o cantitate ce variază între 2 - 3,5 g/kg/zi, la

sugarul care primeşte un aport energetic de 110 kcal şi 150 ml apă/kg/zi, este rezonabilă.

Proteinele din laptele uman, fiind de bună calitate, sunt necesare în cantitate de 2 - 2,4 g/kg/zi în

prima lună de viaţă şi de 1,5 g/kg/zi la vârsta de 6 luni.

La copil 70% trebuie să fie proteine animale (carne de pasăre, vită, porc, peşte, lapte, brânzeturi,

ouă) şi 30% proteine vegetale (boabe de fasole, mazăre, cereale, soia etc.).

Importantă este compoziţia în aminoacizi esenţiali. Aceştia sunt în număr de 9: leucina,

izoleucina, valina, lizina, metionina, fenilalanina, triptofanul, tirozina şi histidina. Cistina şi taurina pot fi

consideraţi aminoacizi esenţiali la sugarii prematuri, având rol în dezvoltarea creierului.

Nevoile de vitamine

Sunt substanţe indispensabile, în cantităţi mici, pentru, buna funcţionare şi dezvoltare a

organismului uman, fiind implicate în catalizarea proceselor metabolice celulare.

Grupul vitaminelor liposolubile cuprinde: vitaminele A, D, E şi K; grupul vitaminelor hidrosolubile

cuprinde: vitamina C şi complexul B (Bi, B2, B6, B12, folaţi, niacină, biotină, acid pantotenic, inozitol,

colină şi carnitină).

Sursele de vitamine sunt parţial endogene sau exogene.

Pentru unele vitamine, nevoile fiziologice nu pot fi asigurate prin alimentaţia curentă. Este cazul

vitaminei D care necesită suplimentare precoce (din primele 5 - 6 zile de la naştere).

În prezent aproape toate produsele industriale de lapte şi alte produse dietetice industriale sunt

suplimentate cu majoritatea vitaminelor.

Există situaţii (circumstanţe, stări, boli) în care se poate produce o deficienţă vitaminică:

malabsorbţia globală şi administrarea de medicamente care se comportă ca antimetaboliţi ai

vitaminelor, utilizarea excesivă a vitaminelor în stare hipermetabolică sau catabolismul excesiv, anomalii

genetice.

Fibrele vegetale

Sunt polizaharide nedigerabile din structura plantelor cuprinzînd: lignina, hemiceluloza şi

pectinele. Rolul lor este acela de a mări bolul fecal, de a facilita absorbţia sărurilor minerale, de a

favoriza eliminarea lipidelor şi de a mări excreţia de azot.


477

I.12. CRITERII DE APRECIERE A UNEI BUNE STĂRI DE NUTRIŢIE

Un aspect important este stabilirea aportului adecvat dietetic, iar în cazul în care există probleme

în alimentaţia naturală, se poate face proba suptului. Pentru cei alimentaţi artificial se vor cere informaţii

asupra tipului de lapte, a cantităţii consumate, numărului de mese, aportului de proteine (din carne, ou

etc.), legume şi fructe.

Evaluarea dietetică este primul pas în definirea stării de nutriţie.

În perioada de creştere starea nutriţională se reflectă în rata de creştere, ritmul maturării,

mărimea atinsă de copil şi cantitatea de grăsimi.

În copilărie, procesul de creştere şi dezvoltare, precum şi proporţiile corpului sunt puternic

influenţate de "mediatorul" nutriţional.

Evaluarea stării de nutriţie pe baza datelor antropometrice se face prin determinarea indicelui

ponderal sau nutriţional (raportul între greutatea reală şi cea ideală pentru vârsta respectivă). Un indice

ponderal între 0,9 -1,1 atestă o stare de nutriţie bună; peste 1,2 atestă obezitatea, iar sub 0,9 atestă

sub-ponderabilitatea sau malnutriţia. Între 0,9 - 0,75 malnutriţia (distrofia I) este uşoară şi reversibilă;

între 0,6-0,75 este o formă medie de malnutriţie (distrofie II), recuperabilă cu eforturi mai mari; sub 0,6

este o malnutriţie severă (distrofie III) greu de redresat şi cu posibile sechele.

Dacă malnutriţia survine prin carenţă nutritivă globală se vorbeşte de malnutriţie protein-calorică,

iar dacă predominantă este carenţa proteică se vorbeşte de malnutriţia proteică sau distrofia

edematoasă.

În afara greutăţii şi lungimii se fac aprecieri asupra grosimii şi tonicităţii plicii cutanate.

Nivelul hemoglobinei şi al hematocritului furnizează informaţii referitoare la nutriţia cu fier.

Nu trebuie omise determinările lipidelor, hidraţilor de carbon (sub forma nivelului glucozei serice),

oligoelementelor (fierul, zincul şi cuprul).

Determinările pot viza vitaminele şi, în special, vitamina D prin stabilirea cantităţii în ser a 25 -

hidroxi-colecalciferolului.

Legată de starea de nutriţie a copilului este şi dezvoltarea psihomotorie evaluată clinic sau prin

teste psihologice.

I.13. ALIMENTAŢIA SUGARULUI Alimentaţia naturală Singurul aliment care permite dezvoltarea, creşterea şi maturarea optimă este, în primele luni de

viaţă, laptele uman.

În laptele uman există toţi factorii nutritivi necesari sugarului în primele 4-6 luni de viaţă,

prezentând anumite variaţii fiziologice de la o zi la alta, de la un supt la altul sau chiar între începutul şi

sfârşitul suptului. În timp ce sugarul alimentat la sân primeşte o raţie care înregistrează în cursul

aceleiaşi zile, şi chiar în cursul aceluiaşi supt, variaţii importante, concordante cu nevoile sale, sugarul

alimentat artificial primeşte formule calculate mecanic şi constante din punct de vedere cantitativ şi

MANUELA MIRON

478

calitativ. De exemplu, la sfârşitul suptului, conţinutul în grăsimi al laptelui este mai mare, fapt ce ţine de

secreţia de prolactină, indusă chiar de supt, şi are un efect de control asupra apetitului, producând

sugarului senzaţia de saţietate.

Alimentaţia la sân oferă sugarului alimentul specific şl este recomandată tuturor sugarilor, pentru

că laptele matern este complet şi pentru că alimentaţia la sân favorizează şi interrelaţia mamă - copil.

Viitoarea mamă trebuie pregătită pentru alăptare înainte de naştere şi va respecta anumite

măsuri foarte utile: spălarea zilnică a mameloanelor cu apă şi fricţionarea sânilor cu un prosop aspru

după care sânii vor fi expuşi la aer; în ultima perioadă a sarcinii, când începe să se instaleze secreţia

lactată, în scopul evitării înfundării canalelor galactofore, sânii vor fi storşi cu blândeţe; se va evita

purtarea sutienelor; mameloanele mici şi ombilicate vor fi tracţionate de 10-12 ori pe zi, în ultimele 3 luni

de sarcină. Cu cât nou-născutul va fi "pus" mai precoce la sân, cu atât secreţia lactată se va instala mai

repede. Cu toate că unele supturi nu aduc cantităţi suficiente pentru hrană, ele sunt esenţiale pentru

instalarea lactaţiei, mai ales dacă se practică alimentaţia "la cerere". Cantitatea secreţiei lactate este de

300-500 ml/zi, la sfârşitul primei săptămâni, 500-800 ml la sfârşitul primei luni şi 800 -1 150 ml în luna a

4-a - a 6-a postnatale.

Nu este influenţată de paritate, vârstă, sezon, climă, mărimea sânilor sau revenirea ciclului, dar

suferă influenţe negative în caz de stress sau obezitate.

Compoziţia colostrului

Compoziţia colostrului este reprezentată de:

- proteine în proporţie de 2,7 g%, cu conţinut bogat în aminoacizi liberi (dintre care o importanţă

deosebită o are triptofanul);

- lipide în proporţie de 3 g%, cu valori ale colesterolului inferioare celui din laptele matern;

- hidrocarbonate în proporţie de 4 - 5%, reprezentate de lactoză şi oligo-zaharide cu rol în stimularea

florei bifidogene intestinale;

- săruri minerale: calciu şi fosfor în concentraţii mai mici decât laptele matern;

- imunoglobulină A, care apără nou-născutul de infecţiile cu bacili Gram negativi;

- lizozim şi lactoferină cu rol antibacterian;

- macrofage activate care transmit limfocitelor din intestinul sugarului informaţia genetică de la mamă

şi au rol în apărarea antiinfecţioasă (bacteriană) şi antivirală,

După 2-3 săptămâni de tranziţie laptele se maturizează. Laptele de mamă are un pH de 6,8-7,4 şi

o valoare calorică de 670 kcal/l.

Compoziţia laptelui de mamă

Proteine: 1 -1,2 g% cu o valoare energetică de 7% din valoarea calorică; deşi în cantitate mică,

au o valoare biologică deosebită prin conţinutul crescut în albumine (0,6 g%) şi conţinutul scăzut în

cazeină (0,4 g%), fiind deci un lapte albuminos. Conţinutul în azot neproteic este de 0,05 g%, dintre

care 0,013 g% aminoacizi liberi.

Cazeina (complex fosfolipidic) contribuie la coagularea laptelui sub influenţa presurei şi produce


479

lactofactor bifidus 2 (rol în dezvoltarea florei bifidogene care are efect trofic asupra mucoasei şi

împiedică dezvoltarea germenilor).

Aminoacizii esenţiali şi neesenţiali sunt bine reprezentaţi în laptele matern. Coeficientul de

utilizare a proteinelor din laptele matern este de 100%. Lipidele reprezintă 50-60% din valoarea

energetică. Sunt în cantităţi variabile, crescute de obicei la sfârşitul suptului.

Acizii graşi nesaturaţi (acidul linoleic are rol deosebit în procesul de creştere şi asigură 3,5 - 6%

din valoarea calorică totală). Trigliceridele sunt în proporţie de 98%, iar colesterolul de 30 - 40 mg%.

Glucidele sunt în proporţie de 60 - 70% şi dau o valoare energetică de 40%. Ele sunt

reprezentate de lactoză şi oligozaharide.

Lactoza, prezentă sub forma izomerului beta, contribuie la sinteza galactocerebrozidelor (are rol

în celula nervoasă şi favorizează dezvoltarea florei bifidogene).

Oligozaharidele cuprind: glucoza, galactoza, fructoza, N-acetil-glucozamina şi acidul sialic care

intră în structura celulei nervoase.

Sărurile minerale. Fierul este în cantitate insuficientă (0,05 - 0,07 mg%), sodiul 6 - 8 mEq/l

(concentraţie ideală), calciul 35mg%, fosforul 15 mg% (deci raportul Ca/P este ideal, adică 2).

Vitaminele sunt în cantităţi suficiente, cu excepţia vitaminei D, care este în cantitate de 22 -100

u/l (faţă de un necesar de 400 - 800 u/zi). Laptele uman are următoarele calităţi biologice şi

imunologice:

- prezenţa Ac transmişi prin lapte care protejează nou-născutul împotriva bolilor cu poartă de intrare

digestivă (poliomielită, shigelloză, salmoneloză);

- prezenţa lactoferinei care fixează fierul şi împiedică multiplicarea bacteriană;

- prezenţa lizozimului care degradează membrana bacteriană;

- prezenţa acidităţii prin flora bifidogenă.

Avantajele alimentaţiei naturale

- asigură un aport nutritiv suficient atât cantitativ, cât şi calitativ;

- asigură un aport caloric corespunzător vârstei;

- este o metodă economică, la îndemână, permiţând alimentaţia "la cerere" şi autoreglarea cantităţii;

- conţine Ac imunizanţi şi factori biologici cu rol antiinfecţios.

Dezavantajele alimentaţiei artificiale, sunt: supra- sau subalimentaţia cantitativă sau calitativă;

diareea enterală infecţioasă prin lipsa tehnicii aseptice; intoleranţa la laptele de vacă.

Compoziţia laptelui de vacă

Proteine: în cantitate de 3,4 - 3,5 g% cu predominanţa cazeinei (este un lapte cazeinos).

Albuminele sunt reprezentate în proporţie mai mare de beta-lactalbumină cu rol alergizant. Coeficientul

de utilizare a proteinelor din laptele de vacă este de 95%.

Grăsimi: în cantitate de 3,4 - 3,5 g%, cu pondere mai mare a acizilor graşi saturaţi, ceea ce face

să aibă un coeficient de utilizare a grăsimilor mai redus decât laptele uman. Dintre acizii saturaţi

predomină acidul stearic, făcând ca grăsimile să aibă un coeficient de absorbţie de 75%.

MANUELA MIRON

480

Hidrocarbonate: în cantitate de 4,8 g %, (conţinut scăzut de lactoză), ceea ce conduce la o

toleranţă digestivă şi o absorbţie intestinală mai mică. Totodată, favorizează flora intestinală microbiană

patogenă de tip E.coli.

Sărurile minerale: 0,7 g%, cu sodiul 25 mEq/t şi raportul Ca/P de 1,3, ceea ce face ca absorbţia

calciului să scadă, favorizând apariţia rahitismului. Datorită conţinutului crescut în proteine şi săruri

minerale, osmolaritatea laptelui de vacă este crescută, forţând bariera renală pentru eliminare. Valoarea

sa biologică; imună, de apărare este practic nulă.

Dezavantajele majore ale laptelui de vacă sunt:

- posibilitatea infecţiilor digestive;

- tetania neonatală datorată hipocalcemiei prin scăderea raportului Ca/P;

- riscul de alergie prin fracţiunea beta-lactaglobulinei.

Alimentaţia mixtă

Se utilizează în cazul în care există dovezi certe că mama este hipogalactică.

Cât timp mama mai are lapte, preparatele de lapte se vor administra numai cu linguriţa pentru a

nu grăbi înţărcarea. Ca şi în alimentaţia artificială se vor folosi preparate de lapte adaptat, parţial

adaptat sau, de necesitate, preparate de lapte de vacă modificat. Tehnica alimentaţiei mixte se face

conform regulii complementarităţii (de preferinţă) sau de substituţie (alternant).

Incidentele sunt similare alimentaţiei artificiale; în plus există riscul de scădere progresivă a

secreţiei lactate şi înţărcarea precoce.

Diversificarea alimentaţiei

Trebuie să se facă după 3 luni şi jumătate - 4 luni şi nu mai târziu de 6 luni şi constă în două

componente: alimentaţia lactată şi alte alimente decât laptele. Se vor creşte progresiv atât varietatea

alimentelor oferite, cât şi cantităţile respective (nu se trece la un alt aliment până nu s-a ajuns la o

cantitate suficientă a alimentului precedent). Ca alimente de diversificare există 4 categorii:

- alimente la îndemână (cereale, făinuri tuberoase);

- suplimente proteice (unele legume; produse animale: carne, peşte,ou);

- suplimente de vitamine şi minerale (vegetale, fructe);

- suplimente energetice (zahăr, grăsimi).

Prepararea alimentaţiei pentru sugari şl copii mici

Pentru prepararea hranei sugarului cu alimentaţie diversificată şi a copilului mic la domiciliu, se

impune respectarea normelor de igienă în timpul prelucrării şi administrării. Astfel, persoana care

pregăteşte hrană se va spăla pe mâini cu apă şi săpun, "ustensilele" folosite vor fi spălate cu detergent

şi opărite înainte de utilizare; fructele şi legumele care vor fi servite crude se aleg cu grijă şi se spală din

abundenţă sub jet de apă rece.

Pentru servirea mesei se recomandă spălarea pe mâini a persoanei care serveşte. Alimentele de

diversificare vor fi servite cu linguriţa, într-un climat de calm, prezentate într-o formă cât mai


481

atrăgătoare. Dorinţa copilului în cel de-al 2-lea an de viaţă de a mânca singur trebuie încurajată. Se vor

oferi alimente de consistenţă crescută, se va trece treptat de la piureuri, tocături şi dulciuri moi, la

alimente mai compacte (carne fiartă sau friptură), legume tăiate în bucăţi mici. Raţia alimentară se va

compune dintr-o gamă largă de materii prime, în funcţie de sezon, de tradiţia de familie, de

disponibilităţi.

Mama trebuie să varieze meniul, să alterneze judicios diferitele preparate în cursul zilei.

Pentru formarea deprinderilor alimentare se va insista asupra modului corect de a mânca, se va

imprima obiceiul spălării mâinilor înainte şi după masă, grija de a nu vorbi, de a nu se juca în timpul

mesei.

Masa servită în comun are pentru copil implicaţii importante de ordin educativ şi social, exemplul

părinţilor fiind covârşitor.

Se vor evita: porţii prea mari, starea de tensiune nervoasă, forţarea copilului să mănânce mai

mult decât doreşte, lipsa de confort, mustrarea copilului în timpul mesei, meniurile monotone.

I.14. ALIMENTAŢIA COPILULUI DE LA 1 LA 15 ANI Nevoi nutriţionale Alimentaţia trebuie adaptată permanent modificărilor morfofiziologice ale vârstei, trebuind să

îndeplinească anumite condiţii:

1. să fie variată;

2. să predomine radicalii bazici faţă de cei acizi (mai multă carne slabă, slănină, peşte, brânză, ouă, unt,

pâine albă şi neagră, orez, cacao, nuci);

3. să conţină substanţa de lest pentru funcţia motorie a intestinului;

4. să evite sosurile, prăjelile şi condimentele.

Particularităţile legate de vârstă. Copilul în vârstă de 1- 3 ani

Numărul meselor pentru grupa de vârstă 1- 3 ani va fi de 3 mese şi o gustare. Orele de masă vor

fi fixe. Se vor evita dulciurile între mese. Setea va fi potolită cu apă. Repartiţia caloriilor este

următoarea: -15 - 20% dimineaţa; 40 - 50% la prânz; 20 - 30% seara; -10-15% gustare.

Nevoile energetice sunt între 90 şi 100 kcal/kg/zi.

Proteinele. Vor fi în proporţie de 3-4 g/kg/zi şi vor acoperi 10 -15% din raţie, dintre care 2/3 vor fi

de origine animală (brânză de vaci, carne, gălbenuş de ou, peşte, lapte).

Glucidele. Nevoile zilnice sunt de 10 -12 g/kg/zi şi trebuie să acopere 40 - 50% din raţia calorică.

Lipidele. Necesarul zilnic este de 4-5 g/kg/zi, acoperind 40% din raţia calorică; se recomandă să

predomine lipidele animale. Acidul linoleic, indispensabil creşterii, se găseşte în majoritatea substanţelor

grase.

Sărurile minerale. Sunt indispensabile funcţiilor vitale, în special calciul, fosforul, potasiul, dar şi

magneziul, siliciul şi cuprul. Nevoile sunt crescute în stări febrile şi efort. Nevoile zilnice sunt de: 1-2 g/zi

de K; 1 g/zi de Ca; 55 mg/zi de P; 0,4 mg/kg/zi de Fe; 0,1 mg/kg/zi de Cu.

MANUELA MIRON

482

Vitaminele. Au rol în catalizarea reacţiilor enzimatice şi oxidoreducerii şi sunt necesare în

cantităţi mai mari la copil datorită procesului de creştere. Vitamina A este necesară în doză de 2500

u/zi, vitamina D în cantitate de 400-800 u.i./zi. Vitaminele din grupul B sunt indispensabile proceselor de

creştere şi funcţiei SNC, hematopoiezei. Necesarul de vitamina C zilnic este de 50 mg/zi (crescut în

infecţii şi stări de oboseală fizică şi psihică).

Apa, element indispensabil vieţii, este necesară în cantitate de 70-100 ml/kg/zi.

Greşeli în alimentaţia copilului mic: 1. supraalimentaţia cu hidraţi de carbon; 2. administrarea de

lapte în exces.

Alimentaţia preşcolarului (3 - 6 ani)

Nevoile calorice în această perioadă scad la 80 kcal/kg/zi fiind asigurate prin: proteine: 2-2,5

g/kg/zi (surse: lapte, carne, brânză, ou, pâine, legume); lipide: 3g/kg/zi (surse: lapte, unt, grăsimi

animale); glucide: 10 g/kg/zi (surse: fructe, legume, făinoase, dulciuri); vitamine: cu excepţia vitaminei

D, în condiţiile unui regim alimentar bogat în legume şi fructe, nu este necesar un aport suplimentar;

săruri minerale: fier (surse: gălbenuş de ou, ficat, fructe, zarzavaturi), calciu (surse: lapte şi derivate).

Numărul de mese va fi de 3 plus o gustare.

Carnea este obligatorie zilnic, în cantitate de 60 -100 g/zi (tocată până la 4 ani), oul fiert tare

zilnic, laptele şi brânzeturile de 2 ori pe zi, peşte de 2 ori pe săptămână. Sursă de lichide vor fi:apa,

laptele, sucul de fructe. Repartiţia caloriilor:

20% - 25% dimineaţa;

40% - 45% la prânz;

20% - 30% seara; -10% gustarea.

Alimentaţia şcolarului

În această perioadă copilul este mult mai activ şi expus bolilor contagioase. Activitatea fizică şi

intelectuală necesită suplimentare calorică. Datorită creşterii este necesar să se respecte echilibrul

albumină umană/albumină vegetală şi raportul albumină/grăsimi/hidraţi de carbon.

Nevoile proteice sunt de 3,5 g/kg/zi între 8 -11 ani şi de 2,5 - 2,8 g/kg/zi între 12 -15 ani. Trebuie

asigurat un aport suplimentar de proteine vegetale din legume şi soia. Nevoile de lipide sunt de 1,5

g/kg/zi la 11 ani şi de 3g/kg/zi la 6 ani. Nevoile de glucide sunt de 8 -10 g/kg/zi. Raportul

proteine/lipide/glucide în alimentaţie trebuie să fie 1/1/4. Alimentele trebuie să fie proaspete, suficiente

cantitativ şi cu valoare biologică ridicată. În perioadele reci se recomandă conţinutul mai mare în

grăsimi, în alimentaţie, acestea furnizând o cantitate mare de energie într-un volum mic (se preferă

uleiurile vegetale şi untul). Aportul de lichide va fi asigurat prin apă, supe, fructe, sucuri.

Repartiţia caloriilor: 20% - 25% dimineaţa; 40% - 45% la prânz; 20% - 25% seara; -10% -15% la

gustare.


483

TEME DE REFLECȚIE

1. Definiţi puericultura ca parte profilactică a medicinei infantile. 2. Enumeraţi factorii care determină procesele de creştere şi dezvoltare ale copilului. 3. Ce urmăreşte screening-ul creşterii şi dezvoltării copilului? 4. Explicaţi avantajele alimentaţiei naturale a sugarului.

5. Precizaţi nevoile nutriţionale corelate cu vârstele copilului.

TEMĂ OBLIGATORIE Nr.1. Comentaţi sintagma “Orice copil are dreptul la dezvoltare fizică şi psihică armonioasă” .

MANUELA MIRON

484

II. IGIENA COPILULUI SI ADOLESCENTULUI

II.1. OBIECTIVUL ŞL IMPORTANŢA IGIENEI COPILULUI ŞL ADOLESCENTULUI

Igiena copilului şi adolescentului este o ramură a igienei. Ea se ocupă cu studierea factorilor care

influenţează starea de sănătate a colectivităţilor de copii şi tineri, în scopul eliminării sau al restrângerii

acţiunii factorilor vătămători şi al folosirii celor cu acţiune pozitivă, pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi

promovarea sănătăţii copiilor şi tineretului.

Igiena copilului şi adolescentului elaborează norme igienico-sanitare privind condiţiile de viaţă

cele mai potrivite pentru dezvoltarea unor generaţii tinere cât mai robuste şi sănătoase.

Atât elaborarea normelor igienico-sanitare, cât şi aplicarea lor, se fundamentează pe cunoaşterea

caracteristicilor relaţiilor organismului tânăr cu mediul ambiant natural şi social.

Aceste relaţii sunt deosebite de cele ale adulţilor, datorită, pe de o parte, posibilităţilor de

adaptare diferenţiată a organismului tânăr, iar pe de altă parte, datorită condiţiilor relativ specifice în

care se desfăşoară viaţa şi activitatea copiilor şi adolescenţilor în colectivităţi.

De asemenea, particularităţile de răspuns adaptativ ale organismului tânăr sunt determinate de

caracteristicile procesului de dezvoltare, proces care poartă la rândul său amprenta acţiunii condiţiilor

de viaţă.

Igiena copilului şi adolescentului are deci ca scop elaborarea şi aplicarea unor măsuri adecvate

medicale şi psihosociale pentru asigurarea condiţiilor celor mai bune de viaţă şi activitate ţa

colectivităţilor, pentru păstrarea şi promovarea sănătăţii copiilor şi tineretului. Este vorba de o activitate

medicală care reclamă cunoştinţe din mai multe domenii, ale psihologiei, pedagogiei şi sociologiei

copiilor şi tinerilor.

Conţinutul concret al igienei copilului şi adolescentului este determinat de nevoile societăţii în

raport cu gradul său de dezvoltare, mai cu seamă în raport cu sarcinile şi obiectivele pe care societatea

le pune pentru ridicarea bunăstării populaţiei; de mijloacele pe care colectivitatea le pune în slujba

acţiunii de ocrotire profilactică; de tendinţele evolutive ale stării de sănătate a populaţiei şi a

colectivităţilor de copii şi adolescenţi; de dezvoltarea concepţiilor şi cunoştinţelor în domeniul medical,

de posibilităţile de influenţare medicală a fenomenelor negative şi pozitive care caracterizează starea de

sănătate a populaţiei (dezvoltarea fizică şi psihică, morbiditatea şi mortalitatea populaţiei).

Condiţii şi factori care determină orientarea igienei copilului şi adolescentului pe plan mondial şi în ţara noastră

Încercări de sinteză istorico-filozofică recente consideră secolul al 20-lea ca secol al descoperirii

copilului atât din punct de vedere al ocrotirii sănătăţii, cât şi din acela al instruirii şi educării, secolul în


485

care s-a născut şi dezvoltat pediatria şi s-au pus bazele igienei copiilor şi tineretului, secol în acelaşi

timp de dezvoltare intensă a pedagogiei ştiinţifice.

Declaraţia proclamă ca principii practice dreptul copilului de a trăi într-un mediu sănătos, de a se

dezvolta într-o deplină stare de sănătate şi de a primi în condiţii de egalitate o instruire adecvată şi o

pregătire corespunzătoare rolului pe care ca viitor adult îl va avea în societate. Deşi adoptate de toate

statele din O.N.U., aplicarea în practică a principiilor acestei declaraţii se face în condiţii de gravă

limitare politică sau economică în numeroase ţări.

Un raport al Biroului Regional O.M.S. pentru Europa menţionează pentru ţările din această zonă,

reducerea continuă în ultimii 10 ani a mortalităţii şi creşterea constantă a speranţei de viaţă.

Scăderea cea mai spectaculoasă a mortalităţii s-a înregistrat la grupele tinere de populaţie. S-au

redus decesele prin boli infecţioase şi parazitare, fără să se înregistreze însă modificări importante ale

morbidităţii prin viroze (boli respiratorii, hepatice). Ca probleme de importanţă crescândă pentru

sănătatea copiilor şi adolescenţilor sunt menţionate malformaţiile congenitale, traumatismele şi

intoxicaţiile accidentale, bolile alergice, tumorile maligne şi inadaptarea mentală şi socială.

Sarcinile igienei copiilor şi tinerilor

Volumul şi natura problemelor de profilaxie în domeniul ocrotirii sănătăţii şi caracterul măsurilor

de intervenţie în colectivitate sunt determinate în fiecare moment şi pe termen lung în ţara noastră de

următorii factori:

- industrializarea ţării, urbanizarea, accelerarea ritmului construcţiilor de locuinţe; dezvoltarea

învăţământului şi a culturii, dezvoltarea ocrotirii sănătăţii sunt factori care acţionează determinant şi

pozitiv asupra stării de sănătate. Judecat după efectele sale asupra stării de sănătate, procesul de

dezvoltare economico-socială acţionează ca un factor de fond pentru profilaxia generală. Dar acest

proces prezintă unele aspecte contradictorii asupra cărora igiena şi medicina preventivă acţionează

modificator.

- Sarcini complexe de igienă şi pediatrie preventivă derivă direct din procesul de industrializare care

influenţează pozitiv starea de dezvoltare fizică şi neuropsihică a populaţiei tinere dar care generează

fenomene locale de poluare a mediului şi modificări extrem de rapide ale caracterului activităţii

tinerilor, solicitând procesele de adaptare prin trecerea de la munca tradiţională agricolă sau

meşteşugărească din trecut la cea industrială mecanizată şi automatizată de astăzi, de la munca

preponderent fizică la cea intelectuală;

- urbanizarea acţionează în ţara noastră pozitiv asupra dezvoltării fizice şi neuropsihice a populaţiei

tinere, dar poate produce unele fenomene de dezadaptare prin trecerea de la viaţa rurală tradiţională

la condiţiile de solicitare complexă adaptativ-comportamentală, a aglomerării urbane

(supraîncordarea mecanismelor de reglare ergotropă, solicitarea sistemelor de adaptare

psihoafectivă);

- dezvoltarea învăţământului şi diversificarea acestuia constituie un factor cu acţiune considerabilă

stimulatorie asupra dezvoltării neuropsihice a copiilor şi adolescenţilor, cu condiţia evitării

supraîncărcării prin dozarea justă a efortului şi a asigurării condiţiilor corespunzătoare de mediu în

MANUELA MIRON

486

care se desfăşoară activitatea de instruire;

- dezvoltarea reţelei de instituţii pentru instruirea, educarea şi ocrotirea copiilor, în rapaort cu cerinţele

dezvoltării sociale, impune cu necesitate realizarea condiţiilor de ambianţă, de îngrijire, de regim de

viaţă, de solicitare în procesul de instruire în concordanţă cu particularităţile adaptive ale perioadelor

evolutive ale copiilor şi adolescenţilor.

Problemele de profilaxie, în cadrul ocrotirii sănătăţii copiilor, se diversifică în funcţie de grupa de

vârstă a populaţiei la care se referă:

- pentru populaţia în vârstă de 0-3 ani, sarcina de bază a activităţii profilactice este promovarea

dezvoltării fizice şi neuropsihice, prevenirea bolilor transmisibile, călirea organismului, corectarea

tulburărilor de nutriţie şi a prematurităţii, prevenirea rahitismului şi mai ales stimularea dezvoltării

neuropsihice (psihomotricitate, funcţiuni de cunoaştere, vorbire şi comportament sănătos).

Depistarea timpurie a întârzierilor în dezvoltarea fizică şi neuropsihică, a deficienţelor de vedere şi

mai ales a deficienţelor de auz şi de vorbire, precum şi corectarea acestor întârzieri şi deficienţe,

constituie premise pentru asigurarea unui nivel corespunzător şi progresiv mai bun al sănătăţii

copiilor din prima copilărie. Educaţia sanitară a familiilor şi pregătirea atentă a cadrelor medicale şi de

îngrijire pentru aceste sarcini trebuie să devină o preocupare constantă;

- dezvoltarea învăţământului preşcolar şi perspectiva generalizării acestuia, într-o primă etapă, pentru

grupele de vârstă de 5-6 ani, schimbă fundamental rosturile grădiniţei. Aceasta devine instituţia cu

important rol de instruire şi educaţie, de stimulare sistematică a dezvoltării fizice şi neuropsihice a

copiilor. Aceasta este în concordanţă cu potenţialul formativ biopsihologic al preşcolarului, cercetări

recente apreciind că până la 4 ani copilul achiziţionează 50% din inteligenţa generală de la 15-16 ani.

Au mai puţine dificultăţi de adaptare şcolară în clasa I copiii care au frecventat 1-2 ani, cel puţin o

grădiniţă. Îmbunătăţirea dotărilor cu echipament didactic şi sanitar, grija pentru funcţionalitatea

grădiniţelor, asigurarea unei alimentaţii adecvate constituie sarcini de mare însemnătate pentru

promovarea sănătăţii şi a dezvoltării preşcolarilor.

Supravegherea medicală activă descoperă din timp deficienţele de vedere, deficienţele de auz,

care trebuie corectate; întârzieri în dezvoltarea vorbirii pot constitui un handicap în însuşirea scrisului şi

cititului la vârsta şcolară.

Regimul de activitate din grădiniţe are la bază programe de activităţi cu caracter de instruire

solicitante ale proceselor cognitive, ale atenţiei, memoriei şi gândirii. Dozarea acestor activităţi pentru a

nu supraîncarcă funcţional sistemul nervos, alternarea judicioasă cu programe de educaţie fizica pentru

dezvoltarea motricitatii şi corectarea ţinutei, activităţi recreative-odihnă, prin somn, jocuri libere, plimbări,

impune respectarea unor scheme de regim de viaţă ştiinţific fundamentate.

Formarea comportamentului de bază, sprijinit de deprinderi sănătoase, precum şi armonizarea

comportării de relaţie cu grupul, fixate în această perioadă au o mare stabilitate şi constituie mijloc de

promovare a dezvoltării armonioase, a personalităţii, condiţie a sănătăţii mintale. Baza sănătăţii mintale,

igiena vieţii psihice trebuie constituite de timpuriu.

Programe adecvate de televiziune şi o literatură potrivită înţelegerii şi gustului copiilor lărgesc

orizontul preşcolarilor şi gama capacităţii cognitive şi de adaptare.


487

Supravegherea alimentaţiei în cantinele şcolare şi universitare are ca scop evitarea

dezechilibrului nutriţional, adecvat alimentaţiei la caracterul activităţii şi la starea fiziologică a copiilor.

Procesul instructiv-educativ solicită intens structurile funcţionale nervoase, neurosenzoriale şi

psihointelectuale. Se cuvine a evita atât suprasolicitarea elevilor, cit şi regimul de subsolicitare, căci în

ambele situaţii se tulbură profund motivaţia pentru activitatea şcolară. Cercetările au arătat că din

perturbarea raportului dintre cerinţe şi capacităţi rezultă dezadaptarea şcolară, fenomen a cărui

prevenire şi combatere preocupă intens pe toţi oamenii şcolii din ţara noastră. Cunoaşterea relaţiei

dintre capacităţi şi cerinţe este de cea mai mare importanţă în activitatea de sfătuire a elevilor în scopul

unei corespunzătoare orientări profesionale.

Supravegherea activă a colectivităţilor şcolare prin examenele periodice de bilanţ al stării de

sănătate evidenţiază deficienţe ale stării fizice şi psihice-senzoriale de adaptare şcolară sau

comportamentale care nu sunt deloc neglijabile.

Avem un tineret care se dezvoltă armonios, fizic şi neuropsihic. Sub acţiunea factorilor care

determină acceleraţia dezvoltării biologice şi mentale a copiilor şi adolescenţilor, generaţiile prezente de

adolescenţi de 15 ani au în medie o înălţime cu 10 cm mai mare decât acum 30 de ani. A crescut

corespunzător şi armonios greutatea corporală. Se dezvoltă nivelul de cunoştinţe şi capacităţi al copiilor

şi adolescenţilor în directă legătură cu perfecţionarea învăţământului.

II.2. PARTICULARITĂŢILE RĂSPUNSULUI ORGANISMULUI COPIILOR LA ACŢIUNEA FACTORILOR DE MEDIU

Pentru a înţelege nu numai rosturile igienei copiilor şi tinerilor, ci şi mijloacele pe care le foloseşte

şi metodele sale de lucru, este necesară cunoaşterea legilor care guvernează relaţiile dintre organismul

tânăr şi mediul său de viaţă:

- factorii de mediu nu acţionează niciodată izolat şi totdeauna în complexe ecologice şi sociale.

Acţiunea factorilor naturali asupra organismului uman nu poate fi niciodată înţeleasă decât în contextul

condiţiilor sociale în care trăieşte omul;

- organismul în creştere are o sensibilitate crescută la acţiunea factorilor de mediu şi aceasta se

reflectă în intensitatea reacţiilor şi calitatea lor diferenţiată de ale adultului. Reacţiile organismului în

dezvoltare au tendinţa de generalizare rapidă. Răspunsul la acţiunea noxelor are un caracter global sau

cel puţin de reacţie în bloc a organelor de care sunt legate funcţional sau genetic. Reactivitatea la adulţi

ca urmare a puternicei diferenţieri a ţesuturilor şi organelor este mai autonomă pe sectoare indepen-

dente ale economiei sale fiziologice;

- reacţiile organismului copiilor trebuie să fie totdeauna judecate în funcţie de vârstă şi sex. S-a

acumulat un volum important de date şi observaţii care arată că sexul masculin în perioada evolutivă

are o receptivitate mai mare şi un răspuns negativ mai pregnant decât cel feminin. De asemenea,

reacţiile organismului copilului sunt condiţionate de starea lui de dezvoltare.

În toate problemele de diagnoză profilactică, fenomenele dezvoltării au o valoare diagnostică de

acelaşi rang cu fenomenele specifice bolii. Toată patologia şi fiziologia copilului are componente

determinate de procesul de creştere.

MANUELA MIRON

488

Homeostazia copilului se menţine cu atât mai greu, cu cât vârsta este mai mică, deci nevoile

metabolice de creştere sunt mai mari.

Un ţesut în plin proces de creştere intensă reacţionează diferit la acţiunile agenţilor patogeni în

comparaţie cu acelaşi ţesut în perioada creşterii lente.

Manifestările patologice de etiologie identică poartă o puternică amprentă a vârstei copilului, şi

aceasta datorită particularităţilor morfologice şi funcţional reactive diferite ale diverselor etape evolutive;

- în trecut, asupra copilului acţionau factori cu mare agresivitate, factori ai mediului natural şi

social cu mare putere agresivă. In prezent avem de-a face cu factori care acţionează insidios, care se

asociază, se completează. Avem de-a face deci cu agresiuni polifactoriale, care determină tulburări,

deficienţe şi acţiuni de o etiologie policauzală.

Trebuie, de asemenea, să menţionăm prevalenta influenţei mediului social în complexul de

acţiuni care se exercită asupra organismului uman.

Metode de cunoaştere şi acţiune ale igienei Metodele igienei copilului şi adolescentului sunt strâns legate de natura fenomenelor pe care le

studiază şi a mijloacelor cu care acţionează. Ele pot fi grupate în următoarele categorii:

- metode fizice, chimice şi biologice, pentru cunoaşterea factorilor din mediul natural;

- metode fiziologice, biochimice, biofizice, metode clinice pentru cunoaşterea organismului în

dezvoltare;

- metode medico-sociale, pentru cunoaşterea unor aspecte ale mediului social, familial, în care trăiesc

copiii şi adolescenţii;

- metode psihologice şi psihosociale.

II.3. CARACTERISTICILE GENERALE ALE DEZVOLTĂRII FIZICE ŞL NEUROPSIHICE A COPIILOR Se înţelege prin termenul de creştere uneori folosit cu înţeles de dezvoltare fizică a copiilor

ansamblul fenomenelor de sporire a dimensiunilor (volumului) şi greutăţii corpului şi de modificări ale

formelor corporale cauzate de schimbarea raportului de mărime a diferitelor segmente ale corpului.

Dezvoltarea umană trebuie privită ca o serie dinamică de modificări morfologice şi funcţionale

care ocupă 2 decenii din evoluţia ontogenetică umană, începe din momentul concepţiei şi se încheie cu

atingerea stadiului de adult. Este vorba de fenomene cantitative evidente dar nu trebuie neglijate

complexele fenomene de diferenţiere a unor organe şi ţesuturi, care intră treptat în activitate în perioada

de dezvoltare ca şi fenomenele de regresie a unor ţesuturi şi organe care involuează (ţesutul limfoid) în

acelaşi timp.

Într-o accepţiune elementară creşterea are loc într-un organism viu atunci când procesele de

asimilare depăşesc în intensitate pe cele de dezasimilare, O încercare veche de mai bine de un secol

de definiţie a dezvoltării făcea pediatrul francez Bouchut (1867), care atrăgea atenţia medicilor asupra

importanţei fenomenelor de creştere în medicina infantilă spunând: „Creşterea este una dintre cele mai

curioase manifestări ale forţei motrice care reglează, dirijează şi coordonează naşterea şi dezvoltarea


489

fiinţelor umane" (cit. de De Toni).

Creşterea este o proprietate a tuturor organismelor vii care permite acestora să-şi sporească

masa corporală proprie pe seama asimilării substanţelor din ambianţă. Aceasta l-a făcut pe Verworn să

definească creşterea ca fenomenul de augmentare a substanţei vii. Friedenthal a precizat conceptul

adăugând că această augmentare are loc ca rezultat al unei diviziuni celulare. Schlloss defineşte mai

complet creşterea vorbind despre o creştere corelativă şi tipospecifică a masei somatice în intervale

definite de timp. Robertson o consideră ca o transformare a substanţelor alimentare neorganizate în noi

entităţi chimice, constituente ale ţesuturilor. Aron defineşte creşterea ca "o augmentare a masei prin

diviziunea celulelor, creşterea dimensiunilor şi modificărilor formelor externe şi ale proporţiei corpului,

precum şi a ţesuturilor şi organelor în cea mai mare măsură în sens progresiv, dar, de asemenea şi în

sens regresiv". Rossle (1923) caută să introducă în conceptul de creştere un criteriu funcţional strâns

legat de cel morfologic, considerând creşterea o augmentare datorită adăugării de masă vie având o

valoare structurală şi funcţională. Această definiţie ne lămureşte de ce adultul care adaugă o masă

corporală constituită din ţesut adipos se îngraşă dar nu "creşte".

Cercetările cu izotopi radioactivi au demonstrat că şi ţesuturile considerate ca relativ stabile, cum

sunt ţesutul osos şi de depozit, au un metabolism care le face să participe foarte viu la schimbările de

substanţă şi energie ale organismului cu mediul. Aceasta 1-a făcut pe Bertalanffy ca în 1960 să

definească creşterea ca o sporire cantitativă a unui sistem viu rezultând din prevalenta anabolismului.

Fenomenele procesului de dezvoltare se pot evidenţia la diverse nivele ale organizării fiinţei

umane: la nivel subcelular, la nivel celular, tisular (visceral), la nivelul organismului în întregul său şi la

nivelul colectivităţii umane.

Dezvoltarea la nivelul organismului în întregul său

Din punct de vedere biofizic s-a arătat că profilul general al curbei creşterii este de tip sigmoidal.

Această curbă poate fi divizată în două segmente principale reflectând o fază de autoacceleraţie şi o

fază de autoin-hibiţie. Forma sigmoidală a curbei însă lasă să se întrevadă interacţiunea a două forţe

contrare şi a căror acţiune se face simţită tot mai evident pe măsură ce creşte vârsta. Punctul geometric

în jurul căruia se inflectează curba creşterii umane este corespunzător pubertăţii (aproximativ la 14 ani)

când greutatea a ajuns la circa 60% din cea a adultului.

În prima fază de autoaccelerare, viteza creşterii tinde să fie proporţională cu creşterea care deja

s-a efectuat, iar în a doua fază de autoinhibiţie viteza este proporţională cu creşterea încă necesară.

Fenomenele se compară cu cele observate în cursul reacţiilor chimice autocatalitice monomoleculare

(Robertson şi Ostwal). În aceste reacţii produsele de sciziune ale moleculelor acţionează ca nişte

catalizatori favorizând continuarea procesului. După D. Ancona autolimitarea creşterii corporale ar fi

generată în primul rând de modificarea condiţiilor mecanice, în raport cu rezistenţa materialului, în

special scheletic, dar mai importantă este schimbarea raportului dintre suprafaţă şi volum. Creşterea

somei organismelor pluricelulare ar provoca un dezechilibru între funcţiile care depind de suprafaţă

(schimburi osmotice, respiratorii, eliminarea cataboliţilor) şi cele dependente de volum (metabolismul).

De aceea se crede că dezvoltarea este favorizată mai ales de factorii care acţionează asupra suprafeţei

MANUELA MIRON

490

(suprafaţa absorbantă intestinală, suprafaţa respiratorie) şi este limitată de cei legaţi de volumul

corporal (Bertalanffy).

Dezvoltarea somatică se desfăşoară eu un consum energetic care cu greu poate fi apreciat cu

exactitate.

La nivelul organismului în întregul său pot fi măsuraţi parametrii dezvoltării corporale, pot fi

evaluate capacităţi funcţionale şi schimbări ale formelor şi habitatului corporal. S-au elaborat numeroase

încercări de sinteză a acestor metrii şi gruparea lor în tipuri de creştere sau tipuri constituţionale cărora

le-ar corespunde tipuri caracteristice de adaptare, comportament şi patomorfoză.

Dezvoltarea la nivelul organismului în întregul său este controlată de factori genetici dar

condiţionată în limite foarte largi de influenţa factorilor mezologici.

Dezvoltarea la nivelul colectivităţii

La nivelul grupurilor umane dezvoltarea fizică se caracterizează prin variabilitatea cantitativă a

parametrilor, prin dispersia valorilor acestor parametri în jurul unui nivel mediu.

Variabilitatea şi nivelul mediu sunt dependente de condiţiile de viaţă ale grupurilor umane.

Observaţiile pe perioade lungi (pe generaţii succesive) au evidenţiat fenomene de acceleraţie a

dezvoltării copiilor şi adolescenţilor şi modificări corespunzătoare somatice fiziometrice ale adulţilor.

Evaluarea somatometrică şi fiziometrică a dezvoltării copiilor şi tinerilor pe loturi reprezentative de

populaţie permite stabilirea standardelor de referinţă pentru aprecierea dezvoltării.

Dezvoltarea neuropsihică

Dezvoltarea neuropsihică a copiilor şi adolescenţilor se manifestă prin procese de maturizare

morfologică şi funcţională a sistemului nervos: mielinizarea (creşterea vitezei influxului nervos),

dezvoltarea activităţii bio-electrice, integrarea ierarhică a funcţiilor sistemului nervos, reglarea rapor-

turilor dintre procesele excitatorii şi inhibitorii, perfecţionarea activităţii perceptive şi de învăţare;

dezvoltarea funcţiilor psihodinamogene (viaţa afectivă şi motivaţii); dezvoltarea conştiinţei morale

individuale şi a conştiinţei sociale.

În raport cu nevoile adaptative ale organismului, dezvoltarea are loc prioritar în acel domeniu

funcţional care este mai necesar într-o etapă ontogenetică considerată. Maturizarea sistemelor

funcţionale cerebrale o precedă pe cea gonadică. Oricare ar fi domeniul funcţional la care ne referim se

poate constata în timpul dezvoltării exigenţa unor secvenţe în care plasticitatea formativ evolutivă apare

ca maximă. Astfel, pentru însuşirea limbajului vorbit, perioada de maximă plasticitate se situează în

primii 2—3 ani de viaţă, posibilităţile de însuşire a unei limbi străine la vârsta de 4-6 ani, scăzând relativ

treptat la pubertate. După acest moment capacitatea de restabilire a limbajului vorbit după o afazie

traumatică se reduce foarte mult în comparaţie cu etapa evolutivă anterioară pubertăţii.

Dezvoltarea posibilităţilor cognitiv-intelectuale atinge un maxim între 15-17 ani, pe când forţa

musculară ajunge la nivelul maxim abia la 23-25 ani pentru bărbat.


491

Legile dezvoltării copiilor şi tinerilor

Cercetările sistematice cu privire la dezvoltarea umană începute încă din primele decenii ale

secolului al 19-lea au avut ca rezultat cunoaşterea legităţilor după care se desfăşoară fenomenele

creşterii.

Dezvoltarea copiilor şi tinerilor se desfăşoară sub influenţa hotărâtoare a condiţiilor de viaţă care

determină particularităţile individuale şi de grup ale dinamicei acestui proces şi evoluţia nivelului mediu

al dezvoltării unor colectivităţi omogene. Ritmul dezvoltării scade cu vârsta. Fenomenul creşterii se

înscrie în curbe cu aspect parabolic. Dezvoltarea are un ritm foarte rapid în perioada intrauterină. Ritmul

dezvoltării diferitelor ţesuturi, organe, aparate şi sisteme ale organismului ca şi al unor segmente

corporale privite în mod izolat este diferit pentru aceeaşi perioadă de timp dată. Creşterea este

allometrică iar sensul este cefalocaudal. Dezvoltarea rapidă a unor organe şi ţesuturi este însoţită de o

creştere mai lentă, o stagnare sau chiar o regresiune a altor organe şi ţesuturi. Dar dezvoltarea fiecărui

organ şi ţesut se face în strânsă corelaţie cu dezvoltarea tuturor ţesuturilor în creştere. Dezvoltarea

organelor aparatului respirator influenţează favorabil aparatul cardiovascular şi nervos. Dezvoltarea

normală a creierului condiţionează dezvoltarea organelor de simţ. Dezvoltarea analizatorilor favorizează

activitatea nervoasă superioară normală. Dezvoltarea fizică a celor două sexe are particularităţi care le

diferenţiază. Deosebirile încep încă din stadiile precoce ale dezvoltării intrauterine.

Influenţa mediului geografic şl a climei asupra dezvoltării fizice a copiilor

O îndelungată confruntare a omului cu factorii ambianţei ecologice a permis dezvoltarea unor

largi posibilităţi de adaptare la variaţiile ample ale condiţiilor geografice şi de climă. Influenţa acestor

condiţii asupra dezvoltării fizice umane este în mare măsură explicabilă prin dependenţa strânsă dintre

mediul ecologic şi vegetaţia şi fauna marilor regiuni geografice, prin raportul dintre acest mediu natural

şi condiţiile generale de viaţă şi de muncă ale oamenilor.

Influenţa succesiunii anotimpurilor asupra dezvoltării fizice a copiilor

Observaţii sistematice au arătat că dezvoltarea staturală a sugarului este mai redusă în perioada

octombrie-martie şi mai vie în perioada martie-septembrie. Pentru preşcolar şi şcolar se pare că lunilor

cu cea mai intensă însorire (aprilie-iulie) le corespunde creşterea cea mai intensă staturală (Schmidt,

Monard, Raynolds, Sontag). Şi dezvoltarea ponderală ar avea o evoluţie similară sezonieră. Sugarii

înregistrează creşterea cea mai intensă în greutate în lunile august-septembrie. Centrii de osificare apar

mai rapid în cursul primăverii.

Palmer apreciază că greutatea creşte de 3-5 ori mai rapid toamna decât primăvara.

Alimentaţia populaţiei şl dezvoltarea fizică a copiilor şl adolescenţilor

Alimentaţia raţională este un factor de promovare a dezvoltării organismului tânăr.

Influenţa negativă a alimentaţiei asupra dezvoltării fizice a copiilor şi adolescenţilor se face simţită

fie prin nivel redus statural şi ponderal, în condiţii de malnutriţie, fie prin exces ponderal determinat de

supraalimentaţie.

MANUELA MIRON

492

Influenţa bolilor cronice asupra dezvoltării

Unele boli ale rinichiului, ficatului, inimii, ale intestinului pot să cauzeze tulburări grave ale

creşterii copilului. De asemenea, bolile glandelor endocrine şi bolile metabolice sunt cauzatoare de

importante şi multiple anomalii ale dezvoltării.

Influenţa locuinţei asupra dezvoltării fizice a copiilor şl tinerilor

Observaţii interesante, făcute şi în primele decenii ale sec. 20, în ţările industrializate, au subliniat

încă o dată relaţia dintre starea sanitară a locuinţei şi sănătatea şi dezvoltarea copiilor şi adolescenţilor.

În ţara noastră, s-a arătat că locuinţa copiilor cu dezvoltare fizică deficitară oferă condiţii mai

nesatisfăcătoare de spaţiu şi confort.

Astfel, s-a putut stabili o legătură directă între mortalitatea infantilă şi locuinţa insalubră şi

suprapopulată. Şi dezvoltarea fizică a copiilor de vârstă şcolară poate fi influenţată negativ de starea

sanitară deficitară a locuinţelor.

Influenţa urbanizării asupra dezvoltării copiilor şl tinerilor

Urbanizarea progresivă a tuturor ţărilor dezvoltate asigură pentru o proporţie crescândă de

populaţie condiţii de viaţă, de muncă, de acces la informaţie şi cultură şi de ocrotire a sănătăţii, diferite

de cele existente în mediul rural.

Influenţa condiţiilor social-economice şl de trai ale populaţiei asupra dezvoltării fizice şl

neuropsihice

Acţiunea condiţiilor social-economice ale populaţiei asupra dezvoltării fizice şi neuropsihice a

copiilor şi adolescenţilor a fost evidenţiată încă din secolul al 19-lea.

Condiţiile de viaţă determinate de nivelul veniturilor şi al instruirii şcolare, de statutul profesional şi

de nivelul de cultură ale populaţiei influenţează intens şi dezvoltarea copiilor în perioada prenatală şi

postnatală.

Condiţionarea multifactorială a variabilităţii locoregionale a nivelului de dezvoltare fizică

Mediul social şi ecologic influenţează dezvoltarea fizică a copiilor şi adolescenţilor, acţionând în

permanenţă prin ansamblul de factori şi condiţii care definesc nivelul de trai al populaţiei. Nivelul de trai

al colectivităţilor umane prezintă o mare diversitate în funcţie de dezvoltarea social-istorică, economică

şi culturală a societăţii în întregul său, a claselor şi păturilor sociale, de capacitatea colectivităţilor de a

produce bunuri materiale şi spirituale necesare populaţiei şi de posibilităţile de acces al diverselor clase

şi categorii sociale la repartiţia bunurilor produse de colectivitate. Diversitatea nivelului de trai al

familiilor şi, legat de acesta, variabilitatea dezvoltării fizice sunt în primul rând o funcţie de apartenenţa

acestor familii la pături şi clase sociale diferite. Cercetările menţionate în capitolele precedente

argumentează prin rezultatele lor suficient de convingător cu privire la acest fenomen de variabilitate a

dezvoltării fizice ca efect al inegalităţii sociale.


493

II.4. INSTRUIREA ŞL EDUCAŢIA INSTITUŢIONALIZATĂ CA FACTORI DE STIMULARE A DEZVOLTĂRII

PSIHOINTELECTUALE ŞL SOCIALE A COPIILOR ŞL ADOLESCENŢILOR

Într-un recent raport O.N.U. cu privire la problemele care confruntă în prezent omenirea în ceea

ce priveşte educaţia şi ocrotirea sănătăţii copiilor şi tinerilor se acordă o atenţie deosebită promovării

dezvoltării neuropsihice a acestora. Se consideră ca deosebit de oportună începerea de timpuriu a

procesului de "socializare", în sensul de asimilare de cunoştinţe, de reguli de folosire a acestor

cunoştinţe, de asimilare a regulilor, a valorilor societăţii, de comportare în societate, prin interiorizarea

normelor de valoare ale grupului social.

Factori ai mediului intern care influenţează dezvoltarea copiilor. factori interni ai

organismului matern În ultimele 2-3 decenii s-au acumulat observaţii care arată deosebita importanţă a factorilor interni

ai organismului matern pentru dezvoltarea embrionară, foetală şi pentru dezvoltarea postnatală a

copiilor. Malformaţii ale uterului - compresiunea exercitată de tumori uterine sau de forma unui bazin

strâmt pot produce grave vătămări ale dezvoltării intrauterine. Tulburări hormonale ale gravidei şi în

special hipotiroidia şi diabetul vătămează dezvoltarea embrionului şi fătului; uneori sunt suficiente

pentru acestea chiar numai tulburări uşoare hormonale. Administrarea de insulina, hormoni sexuali şi

hormoni suprarenalieni în cantităţi mari la gravide pot determina embrio şi foetopatii.

Factori genetici

Variabilitatea individuală în creşterea copiilor şi tinerilor este condiţionată de factori genetici.

Particularităţile de sex ale dezvoltării copiilor şi tinerilor sunt determinate genetic. S-a constatat că încă

din perioada dezvoltării intrauterine, fetele au un avans în ceea ce priveşte maturizarea scheletică,

fenomen evident la naştere şi care se păstrează tot timpul creşterii. Procesul de osificare a cartilagiilor

de creştere se încheie la fete cu circa 2 ani mai timpuriu decât la băieţi. Este probabil că şi unele

caracteristici fiziologice, capacităţi adaptive ale celor două sexe, să aibă acelaşi determinism genetic.

Factori endocrini

Se acceptă că toţi hormonii fătului şi copilului mic au o acţiune cu precădere de tip anabolic şi ca

atare favorizează creşterea ca nişte catalizatori endogeni.

Funcţiile endocrine se pare că încep către luna 3-5 a vieţii intrauterine, ca urmare a dezvoltării

glandelor endocrine proprii ale copilului şi ca urmare a activităţii placentare care permite trecerea unor

hormoni materni în circulaţia foetală. Din acest moment se admite că se face simţită acţiunea timusului

prin hormonul său tisular limfocitar şi a pancreasului insular.

Controlul sistemului nervos asupra creşterii

Sistemul nervos central cu funcţia sa de integrare controlează prin verigile subiacente neuro-

endocrino-humorale procesele de creştere din organism.

Observaţii numeroase au arătat o corelaţie pozitivă între indicii funcţionali neuro-corticali şi cei ai

MANUELA MIRON

494

dezvoltării corporale. Suprasolicitarea copiilor cu sarcini şcolare, ca şi supraîncordările emoţionale

durabile pot, de asemenea, să inhibe creşterea. Din contră, vacanţele raţional folosite sunt perioade de

creştere mai intensă staturo-ponderală.

II.5. CRITERII, METODE ŞL TEHNICI DE EVALUARE A DEZVOLTĂRII COPIILOR Dezvoltarea copiilor şi tinerilor se manifestă prin fenomene exterioare (dimensiuni, forme

corporale şi capacităţi funcţionale, forme de comportare) care pot să fie apreciate separat şi în

ansamblu pentru caracterizarea evoluţiei acestui proces biologic şi psihologic. Au fost stabilite criterii şi

metode care îngăduie aprecierea dezvoltării copiilor şi adolescenţilor pe secţiuni de vârstă sau urmărire

longitudinală, pe baza examinărilor periodice.

Metode somatoscopice

Pe baza observaţiei directe, se pot obţine prin însumarea unor impresii izolate, date pentru:

- aprecierea gradului de robusteţe, mărimea corporală, volumul, grosimea, lungimea unor segmente

corporale, gradul de armonie somatică sau existenţa unor dismorfisme;

- caracterizarea habitusului morfologic rezultând din raporturile de mărime ale .principalelor segmente

ale corpului, cap, gât, membre inferioare şi din formele corporale determinate de creşterea variabilă

a oaselor, musculaturii şi ţesutului adipos subcutanat, perioadele succesive de alungire şi rotunjire

corporală după Stratz, datele fiziognomice ale lui Zeller, prima modificare de înfăţişare etc.;

- pe baza datelor somatoscopice obţinute se pot aprecia gradul de dezvoltare al caracterelor sexuale

secundare al maturizării pubertare (creşterea pilozităţii pubiene) axilare şi a feţei; modificările de

formă şi volum ale glandei mamare şi a organelor sexuale externe; modificarea aspectului exterior

corporal ca diferenţiere de sex;

- se pot face observaţii asupra ţinutei corpului şi semnala unele deformări corporale.

De asemenea, se poate aprecia starea tegumentelor şi mucoaselor din punctul de vedere al

coloraţiei şi pigmentării, în special pentru sesizarea unor tulburări ale circulaţiei periferice, afecţiuni

sanguine, tulburări endocrine etc.

Datele obţinute prin examenul somatoscopic capătă o deosebită valoare diagnostică pentru

starea de dezvoltare, prin corelarea lor cu datele somatometrice şi fiziometrice.

Încercările de a se fundamenta ştiinţific prin aprecierea somatoscopică a unor varietăţi de tipuri

morfologice corporale sunt vechi (Hippocrate, Sigaud, Lombrosse, Viola, Pende, Kretschmer şi mai

recent Sheldon).

Cele mai utilizate criterii pentru aprecierea somatometrică a dezvoltării copiilor şi adolescenţilor

sunt următoarele:

Înălţimea corpului

Înălţimea corpului rezultă din însumarea lungimii membrelor inferioare, a trunchiului, gâtului şi

capului. Înălţimea copiilor variază cu vârsta, sexul şi condiţiile de viaţă. Înălţimea se modifică uşor în


495

timpul zilei scăzând spre seară datorită tasării cartilagiilor intervertebrale şi accentuării curburilor

coloanei vertebrale din pricina oboselii aparatului musculoliga-mentar care menţine aceste curburi.

În anumite limite, între înălţimea copiilor şi adolescenţilor şi forţa musculară, capacitatea vitală şi

rezistenţa la efort este o corelaţie pozitivă. Corelaţia înălţimii cu randamentul şcolar subliniată de unii

cercetători trebuie apreciată ca un fenomen de coincidenţă, atât înălţimea, cât şi randamentul şcolar

fiind determinate de aceleaşi complexe de condiţii.

Înălţimea se măsoară cu ajutorul antropometrului pentru preşcolari şi şcolari şi cu ajutorul

pediometrului pentru copiii de 0-3 ani, copilul fiind complet dezbrăcat - lunar până la 1 an, trimestrial 1-3

ani, semestrial pentru preşcolari şi anual pentru şcolari.

Aprecierea ştiinţifică a înălţimii unui copil se face cu ajutorul normelor de orientare valabile pentru

fiecare ţară.

Greutatea

Greutatea corpului copiilor şi adolescenţilor rezultă din suma masei ţesuturilor şi organelor.

Modificările greutăţii în timpul copilăriei şi adolescenţei constituie un indicator preţios despre creşterea

organismului tânăr.

Greutatea băieţilor este în permanenţă mai mare decât a fetelor, cu excepţia perioadei dintre 11-

14 ani, când greutatea fetelor depăşeşte pe cea a băieţilor. Greutatea sporeşte în perioada

prepubertară prin creşterea masei musculare şi a oaselor, prin creşterea viscerelor şi prin dezvoltarea

ţesutului adipos mai intensă la fete şi dispus la acestea în jumătatea inferioară a corpului (abdomen,

şolduri, coapse şi regiunea mamară).

După pubertate, în adolescenţă greutatea băieţilor este sporită în special prin creşterea masei

musculare (masa corporală activă). Efortul fizic intens, munca la temperaturi ridicate, stările emoţionale

negative, însoţite de anorexie (perioadele de efort intelectual crescut), deficienţele alimentare duc, de

asemenea, la scăderea greutăţii. Odihna în vacanţă, mai ales în condiţii climatice schimbate, gustările

în şcoală şi în pauzele de muncă în întreprinderi, supraalimentaţia pot determina creşterea greutăţii

copiilor şi adolescenţilor. Aprecierea ţesutului adipos se face prin măsurarea grosimii plicii cutanate,

care nu trebuie să depăşească 1 cm pe faţa posterioară a braţului. Diagnosticul de obezitate se face

când greutatea a depăşit limitele normalului statistic.

Greutatea se măsoară cu cântarul de persoane, copilul fiind complet dezbrăcat, înainte de masă.

Variabilitatea individuală a greutăţii este dată de condiţii particulare nutriţionale-metabolice,

genetice, de muncă şi odihnă, de vârstă şi sex.

Pentru aprecierea dezvoltării, folosind criteriul greutăţii, sunt utilizate tabele care îngăduie

caracterizarea acesteia prin comparaţie cu normele de orientare.

Perimetrul toracic

Perimetrul toracic creşte în general în ritmul dezvoltării în ansamblu a corpului. Perimetrul medio-

toracic se măsoară în centimetri cu panglica metrică la nivelul articulaţiei chondrosternale a coastei a

IV-a (anterior) şi imediat mai jos de vârfurile omoplaţilor în perioada de repaus respirator, la sfârşitul

MANUELA MIRON

496

unei expiraţii şi înainte de începutul inspiraţiei. Circumferinţa toracică este mai mare la fete numai în

perioada prepubertară şi pubertară (între 11-15 ani).

Mărimea perimetrului toracic informează despre dezvoltarea cutiei toracice. Activitatea sportivă,

precum şi odihna în vacanţe cu un regim raţional de mişcare, de educaţie fizică, stimulează creşterea

perimetrului toracic, astfel încât măsurarea perimetrului toracic poate fi utilizată în controlul influenţei

educaţiei fizice asupra dezvoltării copiilor şi tinerilor.

Prin diferenţa dintre circumferinţa toracică maximă şi cea minimă se obţine ampliaţia sau excursia

toracică care de la 2-3 cm la vârsta preşcolară ajunge la 6-7 cm la 14-17 ani. Mărimea excursiei

toracice exprimă capacitatea funcţională respiratorie şi depinde de elasticitatea cutiei toracice, de

puterea musculaturii respiratorii, de gradul de exersare a funcţiei respiratorii. Educaţia fizică, odihna în

aer liber, regimul de viaţă raţional stimulează dezvoltarea excursiei toracice.

Metode fiziometrice

Criteriile fiziometrice sunt folosite pentru aprecierea unor capacităţi funcţionale de adaptare a

organismului la condiţiile de activitate.

Capacitatea vitală

Capacitatea vitală (CV.) exprimă în cmc volumul maxim de aer expulzat printr-o respiraţie forţată

consecutivă unei inspiraţii maxime. CV .se măsoară cu spirometrul şi poate fi înregistrată începând de

la vârsta preşcolară când copiii pot înţelege şi executa proba potrivit indicaţiilor tehnice necesare. CV.

este la toate vârstele mai redusă la fete decât la băieţi. Diferenţele dintre sexe, reduse în medie la 1-300

cc până la 13 ani, se accentuează după vârsta de 14 ani, când creşterea, CV. la fete are un ritm mai

lent, iar la băieţi creşterea continuă şi după vârsta de 18 ani, depăşind 3500-4000 cm3 în medie. CV.

corelează puternic cu înălţimea corpului. CV. depinde de integrarea funcţională a pulmonului, de

volumul cavităţii toracice, de elasticitatea acesteia, de forţa musculaturii respiratorii, de antrenamentul

funcţional al respiraţiei.

Forţa musculară

Forţa musculară se poate măsura de la vârsta de 3-6 ani cu ajutorul dinamometrului. Cel mai

frecvent se măsoară forţa musculară a mâinii copiilor şi tinerilor. Se poate însă cu dinamometre speciale

măsura şi forţa de contracţie a muşchilor braţului, trunchiului, membrelor inferioare. Forţa de contracţie

a muşchilor mâinii creşte de la cea 12 kg la 7 ani la 40,5 kg la 18 ani pentru băieţi şi, respectiv de la 11

kg la 26 pentru fete. La toate vârstele, valorile medii obţinute la băieţi depăşesc pe cele ale fetelor. Între

datele dinamometrice, înălţime şi greutate există o corelaţie pozitivă mai intensă la băieţi la care şi

masa musculară este mai mare în raport cu greutatea totală, decât la fete. Forţa musculară atinge

valorile maxime la 20-25 ani pentru băieţi şi la 17-18 ani pentru fete.

Forţa musculară scade în stările de boală, în tulburările de nutriţie şi alimentaţie, în stările de

oboseală, în condiţii deficitare de muncă şi de viaţă şi, din contră, creşte prin exerciţii, în condiţii de

alimentaţie raţională ca urmare a unui regim de educaţie fizică raţional organizat, în vacanţe, în corelaţie


497

cu ameliorarea dezvoltării staturo-ponderale.

Forţa musculară şi modificările acesteia se pot studia şi ergografic; curba ergografică permite

caracterizarea posibilităţilor de activitate musculară în funcţie de factori ai mediului de viaţă şi de

activitate.

Latenţa reacţiilor motorii

Cu ajutorul unui chronoscop se poate măsura durata de timp care trece de la apariţia unui stimul

auditiv sau vizual sau a unui stimul verbal şi o reacţie legată de stimul de obicei prin instructaj verbal.

Acest timp variază în funcţie de intensitatea şi dificultatea de diferenţiere a stimulilor. Starea de

oboseală, prezenţa unor nocivităţi la locul de muncă, alimentaţia deficitară, starea de boală fac să se

alungească latenţa reacţiilor şi tulbură capacitatea de diferenţiere a stimulilor.

Latenţa reacţiilor scade cu vârsta de la cea 0,60" la 7 ani până la 0,50" la 11 ani (stimuli luminoşi

de intensitate redusă).

Latenţa reacţiilor este mai scurtă pentru stimulii sonori decât pentru cei luminoşi şi este mai lungă

pentru stimulii verbali.

Capacitatea de percepţie rapidă a imaginilor poate să fie evidenţiată cu ajutorul tachistoscopului.

Pentru aprecierea aptitudinilor profesionale se folosesc metode de investigaţie a posibilităţilor de

coordonare a mişcărilor manuale şi de precizie a mişcărilor prin tehnici dexterimetrice şi kinezimetrice.

De asemenea, se utilizează metode de apreciere a capacităţii de estimare a dimensiunilor, distanţelor

(vederea în adâncime) şi de însuşire a unui stereotip motor, operaţional, verbal, prin repetarea

sarcinilor.

În prezent, se dezvoltă metode şi tehnici de examinare a capacităţii de recepţie şi de prelucrare a

informaţiei, care se măsoară cu unitatea de măsură „bit".

II.6. CRITERII DE APRECIERE A GRADULUI DE MATURIZARE EVOLUTIVĂ Dezvoltarea dentiţiei Dentiţia temporară apare începând de la vârsta de cea 6 luni când erup incisivii mediani inferiori.

Copilul are 20 dinţi de lapte la 2 1/2 ani. Erupţia dinţilor se face mai devreme în mediul urban şi la copiii

cu o mai bună dezvoltare. Întârzieri de 4-10 luni în apariţia dinţilor sunt determinate de tulburări de

nutriţie, rahitism, hipotirodism, afecţiuni ale sistemului nervos. Dentiţia definitivă începe să apară între 6-

7 ani cu primul mare molar. Apoi dinţii de lapte se schimbă în ordinea în care au apărut. La 12 ani apar

molarii II sau dinţii de 12 ani, iar la 20-25 apar măselele de minte. Atât dentiţia de lapte, cât şi cea

definitivă, apare mai precoce la copiii cu condiţii favorabile de viaţă.

Dezvoltarea osoasă

Diafizele sunt osificate la naştere iar dintre epifize prezintă puncte de osificare mai constante,

epifiza inferioară a femurului, cea superioară a tibiei, cuboidul etc.

Fetele prezintă încă de la naştere un avans în ceea ce priveşte procesele de osificare şi

MANUELA MIRON

498

păstrează această precocitate în tot timpul dezvoltării ulterioare. Osificarea se face cu întârziere la copiii

cu condiţii deficitare de viaţă (alimentaţia cu carenţe de vitamine şi proteine) şi mai ales la cei la care

lipseşte laptele din alimentaţie, sau la cei hipotiroidieni. Aprecierea dezvoltării osoase se face până la

vârsta şcolară cu ajutorul radiografiei pumnului şi compararea datelor individuale cu standardele

cuprinse în atlasele uzuale întocmite în mai multe ţări.

Dezvoltarea caracterelor secundare sexuale

Principalele caractere sexuale secundare se dezvoltă într-o ordine caracteristică: apariţia şi

dezvoltarea pilozităţii pubiene şi axilare, dezvoltarea glandelor mamare, schimbarea vocii, dispoziţia

caracteristică a ţesutului adipos, culminând cu apariţia menarhei şi a secreţiei seminale.

Menarha apare la circa 13 ani (13 ani ± 1 an pentru fetele din mediul urban şi la circa 1 an mai

târziu în mediul rural), iar secreţia seminală la 14-15 ani. Apariţia ciclului mai devreme de 9 ani şi mai

târziu de 17 ani trebuie considerată a avea cauze patologice.

Ciclul menstrual se instalează mai precoce la fetele care au condiţii mai bune de viaţă, la cele

mai bine dezvoltate corporal.

Instalarea mai precoce a menarhei a fost notată în numeroase ţări, ca o manifestare a procesului

general de acceleraţie a dezvoltării copiilor şi tinerilor.

II.7. CRITERII, METODE ŞL TEHNICI PENTRU EXAMINAREA PSIHOLOGICĂ A COPIILOR Caracterul criteriilor de examinare psihologică este diferit în funcţie de grupa de vârstă a

subiectului. Pentru copilul sugar şi copilul mic până la 3 ani se utilizează metode care pun în evidenţă:

- reacţiile generale şi specifice ale copilului la stimuli senzoriali elementari şi la prezenţa obiectelor şi

persoanelor din jurul său;

- evoluţia motricitatii, mersul, apucarea şi mânuirea obiectelor;

- dezvoltarea limbajului vorbit - dezvoltarea limbajului ca mijloc de comunicare şi ca instrument de

gândire;

- reacţiile emoţionale ale copilului în relaţiile cu persoanele din jur.

Au fost elaborate numeroase tehnici utilizabile de către medici pediatri şi psihologi care îngrijesc

copiii sugari şi copilul mic până la 3 ani (A. Gesell, Berylei în S.U.A., Hetzer şi R.S. Kolmer în

Germania).

Examinarea se face lunar până la un an iar după aceea, trimestrial.

Sistemul de notare cel mai utilizat este cel al înregistrării prezenţei răspunsurilor într-un inventar

de reacţii comportamentale considerate ca normale pentru fiecare vârstă.

Pentru vârstele mai mari şi anume pentru preşcolar, şcolar şi adolescent se folosesc rnaî ales

următoarele grupe de probe de examen psihologic:

- probe de eficienţă pentru funcţiile gândirii, cunoştinţe şi aptitudini;

- probe care se adresează unor funcţii psihice izolate: atenţie, memorie, percepţie rapidă de forme şi

culori, capacitatea de observaţie, de diferenţiere, de calcul aritmetic, desen după model, desen


499

tematic;

- probe pentru examinarea aptitudinilor: aptitudini motorii, putere de observaţie, gândire tehnică,

rapiditate şi precizia mişcărilor etc.;

- probe pentru diagnoza trăsăturilor de personalitate: inventar de trăsături ale personalităţii mergând

până la sesizarea unor micro-simptome psihopatice; probe proiective (Rorschach etc.).

Rezultatele probelor trebuie interpretate în coroborare cu datele de observaţie directă (obţinute

de examinatori, de la familie, din şcoală), în corelare cu datele privitoare la condiţiile de mediu, de viaţă

ale copilului, mai ales atunci când diagnoza înclină către stări deficitare cu o semnificaţie gravă. Este de

asemenea necesar ca datele psihologice obţinute la un moment dat să fie confruntate cu evoluţia

anterioară a copilului.

Printre probele cele mai utilizate în examinarea psihologică a dezvoltării intelectuale la copii

menţionăm proba Wechsler-Bellevue pentru copii, probă care este constituită dintr-un complex de

subteste printre care subteste verbale, de informaţie (de cunoştinţe), de înţelegere generală, operaţii

aritmetice simple şi memorare de cifre, operaţii de gândire, implicând analogii; subteste de performanţă

(neverbale); completarea unor imagini lacunoase, aranjarea în succesiuni logice a unor serii de imagini,

reproducerea de modele geometrice prin cuburi colorate, asamblarea de părţi ale unui întreg,

codificarea unor imagini prin cifre, pasajul printr-un labirint.

Experienţa de cercetare din ţara noastră subliniază utilitatea metodelor pentru aprecierea

capacităţii de învăţare ca tehnici foarte potrivite pentru investigarea posibilităţilor de adaptare ale copiilor

şi adolescenţilor la solicitările activităţii intelectuale în cadrul procesului instructiv-educativ.

TEME DE REFLECȚIE 1. Precizaţi obiectivele şi importanţa igienei copilului. 2. Enumeraţi şi argumentaţi în ce măsură factori ai mediului intern influenţează dezvoltarea

copiilor. 3. Enumeraţi şi explicaţi metodele şi tehnicile de evaluare a dezvoltării copiilor.

TEMA OBLIGATORIE Nr. 2

Explicaţi cum sprijiniţi şcoala (grădiniţa) în care vă desfăşuraţi activitatea sau cum ar

trebui considerat acest sprijin, în efortul de îmbunătăţire a mediului social şi fizic pentru a reflecta conceptul de promovare a sănătăţii (activităţi practice concrete).

MANUELA MIRON

500

III. DEZVOLTAREA COPIILOR DE 0-3 ANI

III.1. DEZVOLTAREA CREIERULUI ŞL A DIFERITELOR APARATE SENZORIALE

În această perioadă evolutivă, dezvoltarea creierului este legată de obicei de evoluţia proceselor

de mielinizare a diferitelor părţi ale sistemului nervos. Aceasta face ca în primii 3 ani de viaţă să se

realizeze treptat un tablou neurofiziologic relativ asemănător cu cel al adultului. Procesul mielinizări

interesează în primul rând sistemele funcţionale cele mai utile pentru menţinerea vieţii copilului nou-

născut şi sugar. De exemplu, mielinizarea ramurii vestibulare a perechii a VII-a începe înaintea ramurii

cohleare; nou-născutul cu căile nervoase nemielinizate este din acest punct de vedere o fiinţă

subcorticală.

Dezvoltarea neuropsihică normală presupune o evoluţie corespunzătoare a fenomenelor de

dezvoltare senzorială psiho-motorie a funcţiunilor de cunoaştere, a vorbirii şi a vieţii emoţional-afective a

copilului.

În primul an de viaţă nu pot fi depistate decât tulburările grosolane ale dezvoltării vederii şi în

special deficienţele care sunt caracteristice ca semne de malformaţii congenitale. Abia la 3 ani pot fi

aplicate unele metode obiective de depistare a tulburărilor de vedere mai fine.

Tulburările de dezvoltare a auzului, cu caracter de surditate netă bilaterală, nu depăşesc ca

frecvenţă 1%. Se admite totuşi că surdităţi parţiale uşoare, unilaterale, se pot întâlni cu o frecvenţă de

10% (este vorba de surdităţi care nu ating banda conversaţională). Chiar şi până la 3 luni se pot

observa reacţii de clipire la zgomote neaşteptate de circa 30 dB ca semn al unui auz normal. Între 3 şi

12 luni copilul se orientează către locul de emitere a unor zgomote sub 30 dB. De la vârsta de 3 ani se

pot face examene de acumetrie. Dezvoltarea normală a auzului şi vederii condiţionează o evoluţie de

asemenea normală în ceea ce priveşte psiho-motricitatea şi dezvoltarea funcţiunilor de cunoaştere.

Dezvoltarea psiho-motorie

Perfecţionarea mecanismelor de coordonare statică are un mers descendent cefalo-caudal,

procesele de maturizare a materiei începând cu segmentul cefalic. Principalele repere care permit

aprecierea dezvoltării psiho-motorii a copilului în primii 3 ani de viaţă sunt următoarele: la 2 luni începe

să ridice capul; la 4 luni aşezat ventral ridică şi roteşte capul; la 5-6 luni stă aşezat fără ajutor; la 8 luni

se deplasează târându-se; la 9 luni se ridică din poziţia culcat în poziţia aşezat; la 10 luni se ridică în

picioare cu ajutor; la 11 luni merge cu sprijin; la 12 luni merge fără ajutor.

Perfecţionarea posibilităţilor de coordonare dinamică în activitatea de mişcare a copilului permite

stabilirea de relaţii mai complexe cu ambianţa şi în acelaşi timp, îngăduie dezvoltarea funcţiunilor de

cunoaştere şi a vieţii afective. Un rol important în activitatea motorie îl reprezintă prehensiunea ca formă

elementară de contact cu mediul. La 3 luni copilul prezintă reflexul tonic al mâinii; la 4 luni prinde


501

obiectele cu toată mâna; la 6 luni poate să flecteze degetele; la 8 luni duce obiectul la gură; la 9 luni

opune policele celorlalte degete iar la 10 luni poate să realizeze pensa police-index. Dezvoltarea psiho-

motorie este stimulată de solicitările mediului ambiant, copilul lipsit de îngrijirea normală prezentând

totdeauna, printre altele, şi o întârziere a dezvoltării motricitatii. Între 2-3 ani se perfecţionează mersul şi

echilibrul, ceea ce permite copilului să urce trepte, să meargă pe plan înclinat şi să se caţere.

Dezvoltarea vorbirii

Pentru dezvoltarea normală a vorbirii este necesară integritatea funcţională a organelor fonaţiei, a

auzului şi a centrilor corticali corespunzători.

Încă din prima lună copilul trece de la ţipătul monoton la ţipătul modulat ca rudiment de

semnalizare mai întâi a unor nevoi şi mai apoi a unor efecte de mulţumire sau nemulţumire.

Din luna a doua copilul emite grupe de sunete cu aspect consonantic şi vocalic pe care le repetă

îndelung prin autoimitare. După 6 luni articulează imitând grupe de sunete din cuvintele pronunţate de

cei din jur. Încă din primele luni de viaţă copilul reacţionează liniştindu-se la auzul vocii umane. După 6-

7 luni el îşi diferenţiază reacţiile la cuvintele celor din jur când acestea sunt însoţite de mimică

expresivă, apoi prin condiţionare repetată copilul ajunge să întoarcă capul către un obiect denumit,

înţelegerea cuvintelor se realizează după 7-9 luni.

Către sfârşitul primului an copilul începe să utilizeze, sub acţiunea vorbirii adulţilor, grupe de

sunete în scop de comunicare a unor conţinuturi psihice şi în scopul influenţării celor din jur.

La 10-12 luni imită cuvintele pronunţate de cei din jur (perioada de „psitacism") iar la 12-15 luni

copiii pronunţă cuvinte având caracterul de exprimare a unor dorinţe sau afecte.

De la 13 la 14 luni cuvintele sunt aplicate la obiecte sau persoane, limbajul căpătând o importantă

funcţie denominativă; copilul pune numeroase întrebări cu privire la denumirea obiectelor şi

persoanelor.

La 2 ani cunoaşte 3-400 cuvinte dintre care circa 200 constituie vocabularul activ.

Până la 18 luni cuvintele sunt juxtapuse în propoziţii care nu ascultă de reguli gramaticale, sau

cuvântul exprimă o întreagă situaţie (deci o propoziţie), dar de la 18 luni copilul construieşte propoziţii cu

verbe, propoziţii corecte sintactic la 2 ani.

Dacă la împlinirea vârstei de 3 ani nu a reuşit să atingă această etapă, copilul are cu siguranţă o

întârziere a dezvoltării neuropsihice, chiar dacă a pronunţat cuvinte la 1 an. La sfârşitul anului al 3-lea

copilul începe să se exprime în fraze.

Dezvoltarea activităţii de cunoaştere

În prima jumătate de an predomină activitatea analitică pe baza datelor senzoriale obţinute

despre caracteristici imediate ale obiectelor pe calea senzaţiilor de gust, miros şi tactil kinestezice. Din a

doua jumătate a primului an, se dezvoltă mai rapid activitatea receptorilor de distanţă şi anume

funcţiunea vizuală şi auditivă. Este posibilă acum coordonarea funcţiilor optico-kinestezice, în special în

legătură cu activitatea de prehensiune şi manipulare a obiectelor în spaţiul tridimensional.

Zilnic copilul foloseşte un timp care însumează circa 1 oră pentru privirea atentă a obiectelor

MANUELA MIRON

502

(vârsta privirii). Deşi în această perioadă copilul desfăşoară o activitate motrice bogată, aceasta se face

nu atât cu un scop şi mai puţin într-un scop de cunoaştere, ci numai pentru succesul acţiunii imediate.

Cu toate acestea, după vârsta de 1 an se dezvoltă procesele de comparare şi de diferenţiere a

obiectelor, după caracterele exterioare de formă, dimensiuni şi relaţii spaţiale ale lucrurilor. Copilul

descoperă legile elementare ale relaţiilor spaţiale dintre lucruri dar manipulează încă obiecte după regu-

la încercării şi erorii.

De la 2 ani se evidenţiază dezvoltarea unor laturi mai complexe ale funcţiei vizuale şi anume

observaţia care capătă un rol determinant în activitatea de cunoaştere a copilului. Datorită observaţiei,

copilul poate să sorteze obiectele după formă şi culoare, ca şi după dimensiune şi îşi modifică în mod

corespunzător comportarea faţă de obiecte, eliminând treptat principiul încercării şi greşelii. După 2 1/2

ani, ca urmare a dezvoltării limbajului, copilul are posibilitatea lărgirii cunoaşterii în domeniul relaţiilor

spaţiale şi de timp ale obiectelor. El poate avea reprezentări voluntare despre obiecte, putând deci

opera nu numai cu lucruri prezente ci şi cu ceea ce ştie despre obiecte. La această vârstă se

elaborează noţiuni prin generalizarea unor caracteristici exterioare ale obiectelor. Atât elaborarea

acestor noţiuni cât şi reprezentarea obiectelor este ajutată de dezvoltarea limbajului vorbit.

Gândirea este concretă iar raţionamentul are o schemă elementară exprimată în forma cea mai

simplă de legătură subiect-predicat. Atenţia este extrem de labilă. Copilul se întrerupe din jocul cel mai

interesant de 3-4 ori pentru a face altceva (între 2 şi 3 ani). Durata activităţii neîntrerupte creşte de la 10

minute la 2 ani la 15 minute la 3 ani. Memoria verbală involuntară este extrem de activă. De asemenea,

memoria de recunoaştere şi reproducere a cuvintelor este foarte eficientă la vârsta aceasta. Între 1 an şi

2 ani desenul copiilor este redus la treapta de mâzgăleală fără formă. Între 2 şi 3 ani copilul este în

stare să schiţeze mai mult sau mai puţin incomplet un oval care reprezintă un cap de om. La 3 ani

figurează omul printr-un oval cu două mici apendice lineare neregulate, cu semnificaţie de membre.

Dezvoltarea vieţii emoţional-afective

Copilul este la naştere o fiinţă preponderent subcorticală şi din punct de vedere neurofiziologic

funcţiunile vegetative sunt cele mai dezvoltate. Numai treptat se dezvoltă funcţiile de control şi integrare

corticală. De aceea şi relaţiile sale cu mediul sunt sărace şi rudimentare. S-a constatat că nou-născutul

are nevoie de stimuli mai puternici decât copiii mai mari pentru intrarea în relaţie cu ambianţa.

Manifestările afective sunt bipolare, strict legate de nesatisfacţie (ţipăt şi plâns) şi satisfacţie (liniştea).

Aceste manifestări sunt declanşate din mecanisme interne de automatisme. Încă din primele luni după

naştere copilul este strâns legat de mamă sau de persoanele care îl îngrijesc printr-un monotropism

preponderent instinctual. Unii specialişti vorbesc de o diadă copil-mamă în această perioadă. Intre cei

doi membri ai acestui sistem de relaţii se stabilesc multiple comunicări, un bogat schimb de informaţii

infra şi extraverbale şi verbale din partea mamei (legănare şi mângâiere, luarea în braţe, strângerea la

piept) şi semnele cum ar fi ţipătul, privirea, mimica, zâmbetul din partea copilului. Orice schimbări în

acest sistem de informaţii aduc tulburări importante în legăturile copil-mamă. Mama acţionează asupra

copilului în această perioadă ca un stimul agreabil dacă răspunde la nevoile de hrană în mod liniştit,

fără bruscare, fără enervare, dacă mângâie copilul şi poate acţiona ca un stimul negativ dacă mama


503

este agasată, enervată, inhibată în actele de îngrijire a copilului, dacă este nervoasă, represivă şi

agresivă, aşa cum se întâmplă atunci când ea nu a dorit copilul.

Mama este în acelaşi timp sursă bogată de stimulare socială şi mediatoare care amortizează sau

amplifică acţiunea stimulilor din ambianţa copilului. Sugarul înconjurat de afecţiune şi corect îngrijit este

mai rezistent la situaţiile conflictuale şi la agresiunile mediului. Au arătat aceasta observaţiile făcute

asupra sugarilor cu fistulă gastrică la care s-a demonstrat strânsa legătură între tonusul afectiv şi

aciditatea secreţiei gastrice. Când tonusul afectiv era scăzut, în condiţiile carenţei de îngrijire, se

reducea secreţia gastrică şi prin aceasta erau determinate tulburări ale creşterii ponderale şi ale

dezvoltării osoase.

Către luna a 4-5-a de viaţă copilul poate exprima bucuria sau tristeţea, către luna a 6-a mânia,

către luna a 8-a tandreţea. La vârsta de 6-8 luni, manifestă mai accentuat reacţii de teamă şi nelinişte în

lipsa mamei şi în prezenţa unei persoane străine. Aceste reacţii sunt cu atât mai intense cu cât copilul

este mai legat de mamă. Se pare că la această vârstă copilul diferenţiază foarte precis figurile umane,

putând să deosebească figura mamei de o mască. Separarea de mamă sau de persoanele obişnuite

provoacă reacţii negative mai ales între vârstele 5-24 luni. Caracterul experienţelor afective mai ales în

primul an de viaţă, are importanţă pentru organizarea comportamentului copiilor. Iritaţia, nervozitatea,

nemulţumirea, mânia, bruscarea sau indiferenţa mamei orientează comportarea copilului preponderent

către reacţii de apărare-atac, respingere, de agresivitate. Dimpotrivă, echilibrul emoţional ai ambianţei,

liniştea şi constanţa sentimentelor, acceptarea copilului de mediul în care trăieşte, îi orientează com-

portamentul către fenomenele normale de relaţii echilibrate şi adecvate cu ambianţa. De aceea o mare

însemnătate prezintă, pentru dezvoltarea psihismului copilului, personalitatea mamei, echilibrul său

psihic, aceasta cu atât mai mult cu cât copilul trebuie să se supună la o serie de interdicţii înainte de a

înţelege sensul de valoare a normelor de comportament.

Între 2-3 ani se dezvoltă relaţiile cu alţi copii, iar jocul cu păpuşile foloseşte copilului pentru

reprezentarea relaţiilor dintre copii şi adulţi.

Un rol negativ în educarea copiilor îl au manifestările excesive de dragoste maternă care sufocă,

de îngrijire anxioasă pentru că poate determina atitudini comportamentale de dependenţă exagerată

sau chiar fenomene nevrotice anxioase. De asemenea, atitudinea de indiferenţă sau de răceală afectivă

influenţează negativ dezvoltarea psihismului copilului, care evoluează de la o comportare egocentrică

presocială la stabilirea unor legături normale cu persoanele din jur.

între 2-3 ani se situează o perioadă de dificultăţi educaţionale denumită prima fază de

încăpăţânare sau „prima criză de personalitate".

Unii specialişti vorbesc de o adevărată pubertate infantilă care se manifestă prin nelinişte, reacţii

mai numeroase de opoziţie (în această perioadă copilul spune nu de 4 ori mai mult decât da),

comportare capricioasă, o regresiune în ceea ce priveşte deprinderile de curăţenie, şi care sunt cu atât

mai ample cu cât ambianţa familială este mai autoritară, stânjenind iniţiativele copilului şi primele forme

de manifestare infantilă ale unei cunoştinţe de sine care ajunge astfel să se exprime ca opoziţie faţă de

anturajul educaţional.

Între 2-3 ani copilul poate să manifeste sentimente mai complexe de simpatie, de milă, de gelozie

MANUELA MIRON

504

şi se pronunţă unele tendinţe de accentuare a timidităţii la cei cu trăsături mai accentuate de inhibiţie în

comportare.

După 2 ani se face simţit rolul autorităţii paterne, care ajută copilul să-şi realizeze simţul autorităţii

drepte şi să-şi creeze imaginea de ordine ierarhică a ambianţei sale de viaţă.

Au fost descrise reacţii psihice destul de intense în unele cazuri la copii de 2-4 ani care au fost

internaţi pentru scurtă durată, în vederea unor intervenţii chirurgicale în special O.R.L. (insomnii,

anorexii, stări anxioase, o ataşare exagerată a copiilor faţă de mamă la întoarcerea acestora după

internarea în spital). Separarea temporară sub vârsta de 3 luni, ca şi o separare mai de durată după

vârsta de 2 ani, nu par a avea o importanţă patogenică.

III.2. REGULI DE IGIENĂ PRIVIND STRUCTURA ŞI CONŢINUTUL REGIMULUI ZILNIC AL COPIILOR DE 0-3 ANI Regimul de viaţă al copilului până la 3 ani se organizează avându-se în vedere nevoile de

activitate, de odihnă şi somn, nevoile educative ale copilului. O importanţă deosebită pentru fixarea

momentelor principale şi a conţinutului regimului zilnic la această vârstă este dezvoltarea periodicităţii

circadiene a principalelor funcţiuni ale copilului. Această periodicitate este determinată de influenţa

mediului fizic şi social. Dezvoltarea periodicităţii nictemerale se face treptat în primul an de viaţă şi după

aceea, având ca premiză maturizarea organo-funcţională a aparatelor senzoriale şi efector-motorii după

naştere. Rezistenţa electrică cutanată oscilează în raport cu ritmul nictemeral încă din prima săptămână

de viaţă. Repartiţia perioadelor de somn şi de veghe se adaptează acestei periodicităţi după 2-3

săptămâni, t° corporală după 2-3 săptămâni, frecvenţa pulsului după 4-20 săptămâni, eliminările de

urină, sodiu şi potasiu urinar după 4-20 săptămâni, eliminările de fosfat şi creatină după 16-22 luni.

Nevoia de somn este cu atât mai mare şi perioadele de somn în 24 ore cu atât mai lungi, cu cât

copilul este mai mic şi anume:

la 2- 6 luni - 16 ore de somn;

la 7- 9 luni - 14—15 ore de somn;

la 10-18 luni - 13—14 ore de somn;

la 19-36 luni - 12—13 ore de somn.

Ritmul şi durata perioadelor de somn şi veghe sunt determinate de periodicitatea zi-noapte şi de

aşezarea în timp şi frecvenţa momentelor de administrare a hranei. Treptat ciclul nictemeral impune

concentrarea treptată a perioadelor de somn în timpul nopţii şi a perioadelor de veghe şi activitate în

timpul zilei.

Alimentaţia poate fi administrată după următoarea schemă:

- la copiii de 1-2 luni se dau 7 mese la orele: 6, 10, 12, 14, 18, 22, 2;

- la copiii de 2-3 luni se dau 6 mese, reducându-se masa de la ora 2;

- după 6 luni se dau 5 mese, scoţându-se masa de la ora 22, care e păstrată numai pentru cei cu

tulburări de dezvoltare.

Fixarea acestui ritm al meselor deprinde de copil să se trezească în preajma orelor de masă.

Iniţial, între mese, copilul are doar scurte perioade de veghe, somnul fiind distribuit de-a lungul întregii


505

perioade de zi-noapte.

La sfârşitul primului trimestru copilul prezintă în afara somnului de noapte 3 perioade de somn în

timpul zilei, de câte 2-3 ore. Sugarul mai mare doarme de 2-3 ori pe zi câte lVs-2 ore. Către vârsta de 1

Vs ani copilul are 2 perioade de somn, iar după această vârstă doarme o dată pe zi timp de 2-3 ore.

Durata somnului de noapte este la sugar de minimum 8 ore şi nu depăşeşte 11-12 ore. În trimestrul II şi

III, nevoia de somn este manifestată în cursul dimineţii între 10 şi 12 şi după amiaza între orele 15-17.

În trimestrul IV nevoia de somn se resimte între orele 11-14. Este indicat ca să nu se prelungească

perioada de somn, în dauna perioadelor de veghe şi nici acestea în dauna odihnei prin somn.

Perioadele de veghe sunt apreciate că însumează:

la 2-6 luni 8 ore în 4 perioade de 2 ore;

la 7-9 luni 9-10 ore în 3 perioade de 2-3 ore;

la 10-18 luni 10-11 Vs ore în 3 perioade de 3-4 ore;

la 19-36 luni 11-12 ore în 2 perioade de 4-6 ore.

Copilul de 6 luni normal prezintă circa 56 % din timpul de 24 ore perioade de somn sau de

somnolenţă. Copilul de aceeaşi vârstă cu tulburări ale dezvoltării neuropsihice de tipul oligofreniei

torpide doarme sau este somnolent în 72% din acest timp.

Somnul este odihnitor dacă este profund şi liniştit. Din camera în care dorm copiii trebuie

îndepărtaţi stimulii care pot tulbura somnul şi în special zgomotul şi lumina puternică. Aerisirea

camerelor înainte de somn şi deschiderea ferestrelor în timpul somnului este indicată. Somnul de zi în

aer liber este mai adânc şi mai odihnitor şi prezintă o importanţă deosebită pentru creşterea rezistenţei

nespecifice a copilului.

Schimbarea copiilor înainte de somn favorizează confortul pentru somn. Copiii care au deprins un

anumit ritual de adormire şi care prin aceasta nu tulbură pe alţi copii, pot fi lăsaţi în voia acestor

deprinderi, dacă prin aceasta adorm repede. După trezire copiii prezintă o perioadă de trecere de Va—

Vs oră în care reacţiile copiilor pot să aibă un caracter neadecvat cu fenomene de excitabilitate crescută

sau de inhibiţie pronunţată. Copiii cu tulburări de somn (somn superficial, somn întrerupt, agitat, somn

neodihnitor sau din contră hipersomnie sau terori nocturne) trebuie cercetaţi din punct de vedere

medical.

Scoaterea la aer curat zilnic, oricare ar fi vremea, este foarte utilă pentru întărirea sănătăţii. Este

nevoie pentru aceasta de circa 2 ore de plimbare în cărucioare neînchise sau pentru scurte deplasări pe

jos, care pot fi şi prilej de instruire pentru copil.

Baia copiilor, înfăşatul, schimbatul, alimentaţia însumează zilnic circa o oră pentru un copil. Acest

timp trebuie utilizat şi pentru educaţia comportamentului social al copiilor, pentru dezvoltarea limbajului

şi pentru elaborarea şi consolidarea deprinderilor de curăţenie.

III.3. CONŢINUTUL REGIMULUI EDUCATIV ÎN CREŞE. ACTIVITATEA DE JOC ŞL ELABORAREA DEPRINDERILOR Regimul zilnic educativ în creşe are ca obiectiv stimularea dezvoltării fizice şi neuropsihice a

copiilor. Deosebit de importantă este stimularea dezvoltării sociale a copiilor în sensul educării

MANUELA MIRON

506

comportamentului acestora în relaţiile cu obiectele şi persoanele de îngrijire şi în sensul favorizării

răspunsurilor adaptative adecvate la schimbările obişnuite, fireşti ale ambianţei şi la situaţiile create de

mediul educaţional (interdicţii şi permisiuni).

Copilul trebuie să devină cât mai independent în satisfacerea unor nevoi imediate (de a mânca,

de a se îmbrăca, cu cât mai puţin ajutor) saşi însuşească spiritul de colaborare activă cu cei care-1

îngrijesc, să-şi elaboreze reprezentări elementare de bine şi de rău, să respecte ordinea lucrurilor în

aşezarea lor în ambianţă; să capete ideea de curăţenie corporală proprie şi a obiectelor cu care vine în

contact, să capete o comportare politicoasă.

În îngrijirea copiilor trebuie avută în vedere dezvoltarea psihomotorie. Grija pentru dezvoltarea

motricitatii începe să se manifeste încă de la înfăşarea corectă şi folosirea hainelor care nu jenează

mişcările membrelor şi circulaţia periferică la nivelul segmentelor corporale.

Înainte de îmbăiere - în timp ce un copil este cântărit şi îmbăiat, următorul copil trebuie lăsat

complet liber să se mişte în voie. Exerciţiile fizice pasive sunt recomandate de unii specialişti numai la

sugarii leneşi.

Încă din primele luni copilul trebuie aşezat ventral timp de 5 minute pentru a-l stimula la

exersarea mişcărilor de extensie dorsală. Copilul nu trebuie ţinut în poziţie şezând înainte de a face

aceasta în mod spontan, pentru evitarea deformărilor de coloană.

În a doua jumătate de an trebuie favorizată deplasarea prin târâre a copiilor pe covor sau în

ţarcuri mari, cu ajutorul jucăriilor colorate. În mişcare.

În al doilea an trebuie exersat, mersul prin exerciţii de deplasare în picioare, sau prin exerciţii

fizice ritmice (20' pe zi).

În al treilea an trebuie să se exerseze alergarea, săritura şi mişcarea în echilibru (30' pe zi).

Copilul trebuie să evolueze de la motricitate impulsivă necoordonată la motricitatea coordonată.

Mişcările impulsive rămân caracteristice oligofrenilor care efectuează acest tip de mişcări cu o frecvenţă

de 3 ori mai mare în 24 de ore.

Motricitatea mâinilor încă greu de coordonat la această vârstă permite copiilor de 1-2 ani să

efectueze încercări de a desena care au caracterul inform al unor mâzgăleli. Între 2-3 ani poate figura

capul de om sub forma unui oval cu notarea ochilor şi a gurii. La 3 ani încearcă să figureze omul în

formă de păianjen. Cadrul firesc în care se dezvoltă copilul din punct de vedere psihomotor este jocul,

care are o mare importanţă de ordin instructiv-educativ. În luna a 3-a copilul îşi face circa 9' de joc iar în

luna a 12-a copilul se poate juca circa 7 ore.

Încă de la 1/2 an copilul se joacă cu obiectele tratând însă materialul - jucăriile - în mod

nespecific; copilul loveşte în orice obiect.

Abia la sfârşitul primului an îşi apropie obiectele pentru a se juca, tratându-le în funcţie de

caracteristicile lor de utilizare. Dar copilul încă nu are în vedere rezultatul activităţii sale cu obiectele. În

al doilea an copilul descoperă rezultatul activităţii sale cu obiectele. Evoluţia jocului se face de la o

activitate de joc fără scop Ia jocuri orientate pentru obţinerea unor rezultate. În general, până la 3 ani

jocurile copilului sunt un soi de antrenare în activitatea de manipulare a obiectelor jucării, de observare,

de explorare senzorială, schiţând şi rudimente de jocuri cu rol. Prin aceasta jocurile favorizează


507

dezvoltarea posibilităţilor motorii de ansamblu ale copiilor şi contribuie la exersarea funcţiunilor de

cunoaştere şi la îmbogăţirea vieţii social-afective a copiilor.

Preferinţele copiilor pentru anumite jucării şi anumite tipuri de jocuri se schimbă cu vârsta.

La 2-4 luni copiii preferă jucăriile viu colorate, în special în roşu, şi jucăriile care sună. Încă de la

5-6 luni copiii preferă jucării care îi îndeamnă la deplasare.

La 8 luni au nevoie de jucării sonore incasabile, iar la 9-10 luni se împrietenesc cu ursuleţii şi

păpuşile. La 10-15 luni pot lucra cu hârtie colorată şi manifestă plăcere de a manipula cutii şi flacoane.

Între 15-30 luni sunt indicate balonaşele şi bilele netede uşoare, mingile mari viu colorate. După 21-24

luni preferă jocurile de tras şi urcare pe scăriţe şi tobogane, pe planşee înclinate, să umple şi să

golească recipiente cu nisip sau îşi exersează mişcările mai fine ale mâinilor prin înşirarea de perle, prin

jocuri de construcţii cu cuburi, piramide inele, prin modelare de plastilină şi jocul cu creioane colorate.

Dezvoltarea limbajului poate fi stimulată prin imagini desenate, poveşti ilustrate.

In jocul cu păpuşile poate să-şi însuşească cunoştinţele despre haine, mobilier, veselă şi alte

obiecte din ambianţă şi poate schiţa jocuri cu roluri, utilizarea unor jucării muzicale inclusiv a discurilor

de muzică, poate să contribuie la dezvoltarea aptitudinilor perceptive pentru tonuri.

În permanenţă copilul trebuie educat pentru a fi curat.

Aşezarea pe oliţă poate fi începută încă de la 6-7 luni de 3-4 ori pe zi, nu mai mult de 10'. La

sfârşitul anului al doilea copiii sunt curaţi în timpul somnului de zi. După doi ani poate fi folosită

aşezarea pe scaunul toaletei.

De la 13 luni, copilul trebuie să cunoască săpunul şi prosopul; la 16 luni trebuie să înceapă a se

antrena pentru spălarea mâinilor, iar de la 19 luni şi pentru spălarea feţei. După 2 ani se poate începe

elaborarea deprinderii de spălare a dinţilor.

Până la 18 luni copiii trebuie să fie învăţaţi a folosi linguriţa şi cana.

O atenţie deosebită trebuie acordată jucăriilor şi materialului didactic necesar în activitatea

stimulatoare a copiilor. Jucăriile şi dispozitivele pentru joc se şterg şi se dezinfectează zilnic.

Se va asigura, după posibilităţi, somnul în aer liber al copiilor şi scoaterea lor la aer în fiecare zi

favorabilă, păstrându-se izolarea de grupă.

Se va manifesta exigenţă crescută pentru asigurarea şi respectarea igienei individuale a

personalului, a mamelor şi copiilor, aplicându-se forme variate de educaţie sanitară.

TEME DE REFLECȚIE

1. Precizaţi regulile de igienă privind structura şi conţinutul regimului zilnic al copiilor de 0-3 ani.

MANUELA MIRON

508

IV. IGIENA COPIILOR DE VÂRSTĂ PREŞCOLARĂ

IV.1. CARACTERISTICI EVOLUTIVE FIZICE ŞI NEUROPSIHICE ALE PREŞCOLARULUI

Denumită de specialişti şi vârsta jocului, perioada evolutivă cuprinsă, între 3-6 ani se

caracterizează printr-o mare plasticitate formativă şi, dacă din punct de vedere al dezvoltării fizice şi

neuropsihice trecerea copilului mic în perioada preşcolară se face aproape insensibil, la sfârşitul

acesteia se situează un moment de o importanţă covârşitoare cu mare semnificaţie psihologică şi

socială şi anume intrarea în şcoală.

Evoluţia somatică, însemnată în această perioadă, este însoţită de importante achiziţii pe planul

funcţiunilor psihice de cunoaştere şi de elaborare a deprinderilor comportamentale elementare utile la

adaptarea psihosocială a copiilor.

Dezvoltarea corporală a preşcolarilor

Ritmul creşterii staturale rămâne destul de viu în această perioadă. Rata anuală a creşterii este

de 5,5-6,5 cm şi scade treptat în comparaţie cu perioada precedentă. Astfel, înălţimea băieţilor din

mediul urban creşte de la 95,3 cm±3,3 cm la 3 ani la 101 cm la 4 ani, 108,2 cm±5 cm la 5 ani şi la

114,6 cm±5,2 cm la 6 ani. Fetele au înălţimea mai mică cu aproximativ 1 cm iar datele medii din mediul

rural sunt mai reduse cu aproximativ 2-3 cm. Creşterea în înălţime pare a fi mai intensă între 4-6 ani.

Greutatea creşte de la 14,3 kg la 3 ani la 16,2 kg la 4 ani, 18,3 kg la 5 ani şi 20,5 kg la 6 ani. Rata

creşterii anuale pentru greutate este de circa 2 kg. Nivelul mediu ponderal al fetelor este cu 0,2-0,4 kg

mai redus, copiii din mediul rural prezentând o greutate medie cu 0,6-1,5 kg mai redusă.

Circumferinţa toracică creşte de la 52,2 cm la 3 ani, la 56,7 cm la 6 ani, iar circumferinţa craniană

ajunge de la 50,2 cm la 3 ani la 51,3 cm la 5 ani. Circumferinţa craniană a fetelor este cu circa 0,5 cm

mai redusă decât a băieţilor.

Dezvoltarea aparatului locomotor la vârsta preşcolară

Osificarea oaselor lungi începe încă din perioada embrionară prin înlocuirea ţesutului cartilaginos

cu cel osos. Încă din luna a doua de sarcină apar în femur şi humerus primele zone de osificare, astfel

încât din naştere diafizele oaselor lungi sunt osificate, iar epifizele numai la unele dintre oase. În

perioada de vârstă a preşcolarului mic se continuă dezvoltarea oaselor, articulaţiei pumnului începute

încă din primul an de viaţă. Dezvoltarea oaselor la copil se face într-o ordine relativ stabilă. Astfel, la 3

ani apare vizibil pe radiografie osul piramidal, la 4-5 ani semilunarul şi trapezoidul, iar după 5 ani

scafoidul şi la 6-7 ani trapezul şi trapezoidul.

Între vârsta osoasă şi greutate s-a găsit un coeficient de corelaţie r=0,60, iar cu înălţimea

r=+0,44. La vârstele mai mari acest coeficient de corelaţie poate ajunge până la +0,95.


509

Dezvoltarea oaselor se face cu deficienţe la copiii cu condiţii neigienice de viaţă, în special cu

alimentaţie neraţională, prin carenţe de proteine şi de vitamine. Lipsa vitaminei D cu rol antirahitic

tulbură asimilarea sărurilor de calciu şi favorizează apariţia deformărilor şi tulburărilor de creştere a

oaselor de origine rahitică. Semnele rahitismului instalate în prima copilărie pot să rămână prezente şi

în perioada de vârstă a preşcolarului (gambele curbate, deformarea cutiei toracice).

Tulburări ale dezvoltării oaselor pot să fie provocate şi de insuficienţa radiaţiilor ultraviolete în

încăperi fără însorire directă, în localităţi cu atmosfera încărcată de praf şi fum. Deformări ale oaselor

pot produce şi exerciţiile fizice şi mişcarea necorespunzătoare pentru vârsta preşcolară. Soarele,

alimentaţia bogată în proteine, săruri de calciu şi vitamine, educaţia fizică raţională, exerciţiile fizice

moderate constituie factori de stimulare pentru dezvoltarea normală a oaselor. Musculatura

preşcolarului este încă slab dezvoltată. Greutatea musculaturii raportată la masa întregului corp

reprezintă circa 27%; muşchii preşcolarului au proporţional mai multă apă în componenţă şi mai puţine

substanţe proteice decât musculatura adulţilor.

La preşcolarul mic se dezvoltă mai ales musculatura mare de la nivelul centurii scapulare şi

pelvine. Musculatura mai mică a extremităţilor, cu rol în activitatea motorie, se dezvoltă după 5-6 ani.

Musculatura mâinilor se dezvoltă la 6-7 ani. De asemenea, la această vârstă se perfecţionează

funcţional şi cresc mai intens muşchii flexori şi mai lent cei extensori.

Excitabilitatea neuro-musculară măsurată la nivelul mâinii creşte o dată cu vârsta şi este ceva

mai crescută la mâna dreaptă în comparaţie cu cea stângă.

Capacitatea de mânuire a obiectelor se dezvoltă la preşcolar în funcţie de vârstă. Precizia

mişcărilor se măreşte între 3-6 ani. Timpul utilizat de copiii de 4 ani pentru o probă de dexteritate

manuală este de cea 2 ori mai mare decât al celor de 7 ani. După 6-7 ani se capătă rapiditate mai mare

în execuţia mişcărilor. Fetele au o îndemânare mai mare decât băieţii de aceeaşi vârstă. Repetarea

unor mişcări de mânuire a obiectelor în cadrul unor probe de învăţare duce la îmbunătăţirea

randamentului de lucru al copiilor cu circa 15-25% faţă de randamentul iniţial. Dar, mânuirea obiectelor

de către preşcolar se face cu dificultăţi cu atât mai mari, cu cât dimensiunea acestor obiecte este mai

mare.

Mişcările preşcolarului sunt imprecise şi din cauza dezechilibrului funcţional între muşchii flexori

care sunt mai dezvoltaţi şi extensori mai puţin dezvoltaţi. Datorită dezvoltării insuficiente şi a lipsei de

maturizare a musculaturii, copiii preşcolari nu pot face eforturi statice prelungite, cum sunt cele care îi

obligă să stea timp mai îndelungat în picioare sau şezând.

De aceea preşcolarii au nevoie de schimbarea frecventă a poziţiei, de mişcare - ca mijloc de

prevenire a oboselii. Mişcările copiilor preşcolari au o insuficientă coordonare, sunt inegale, neprecise şi

neritmice. Aceste caracteristici sunt cu atât mai pregnante, cu cât vârsta e mai mică. O dată cu

dezvoltarea oaselor, cu creşterea şi dezvoltarea musculaturii şi cu perfecţionarea analizorului

kinestezic, se ameliorează şi activitatea motrice a preşcolarului.

Imperfecţiunea motorie a preşcolarului de 3-4 ani apare evidentă când se observă mişcările de

fugă sau de mers, caracterizate prin inegalitatea paşilor, prin lipsa mişcărilor de coordonare a braţelor,

prin prezenţa multor mişcări suplimentare şi incapacitatea de a păstra poziţia corectă a corpului şi a

MANUELA MIRON

510

direcţiei de mers. La 6-7 ani, copiii au mişcările în mers mai coordonate, cu ritmul mai egal, mişcările

suplimentare sunt mai reduse, paşii mai egali, iar viteza de deplasare creşte. Educaţia fizică are o

importanţă deosebită pentru dezvoltarea motricitatii copiilor preşcolari.

Dezvoltarea insuficientă a musculaturii copiilor face ca aceştia să aibă posibilităţi mai reduse de

păstrare a poziţiei corecte.

Dezvoltarea schemei corporale şl fenomenele de lateralizare la preşcolari

Omul se adresează mediului înfruntându-1 nu frontal ci cu latura sa dreaptă. Asimetria

funcţională este determinată de dominantă hemisferică. Frecvenţa stângacilor printre preşcolari este

apreciată la valori care variază între 4-7%. In unele cazuri lateralitatea de dreapta sau de stânga este

neo-mogenă şi interesează nu numai mâinile ci şi ochiul şi membrele inferioare, în alte cazuri

lateralitatea este alternă încrucişată.

Pentru activitatea copiilor, în special pentru desen, este importantă lateralizarea mâinii şi a

ochiului. Dominanta hemisferică pare a fi determinată genetic. Dar stângacii pot fi antrenaţi funcţional

pentru a utiliza ambele mâini. Constrângerea severă a stângacilor pentru a lucra cu mâna dreaptă poate

să determine dificultăţi de adaptare la activitatea şcolară (tulburări de scris şi comportament). Copiii cu

lateralizare stângă trebuie să fie de timpuriu îndemnaţi pentru dezvoltarea ambidextră. Copiii stângaci

pot fi evidenţiaţi cu teste clinice. Pentru mână se pot folosi tapingul, scoaterea unor beţe de chibrit din

cutia respectivă, distribuirea pe masă a unor cartonaşe, efectuarea unor desene simple. Pentru picior,

copilul este invitat să lovească o minge cu piciorul sau să intre într-un cerc. Ochiul dominant este găsit,

prin metoda privirii unui obiect îndepărtat printr-un carton perforat. Se susţine de specialişti că stângacii

prezintă mai frecvent tulburări de vorbire, de citit şi scris.

Dezvoltarea aparatului cardiovascular

Greutatea inimii creşte la vârsta de 6-7 ani de circa 5-6 ori în comparaţie cu greutatea inimii nou-

născutului. Prin aceasta volumul sistolic se măreşte, de asemenea, la 7-8 ani de circa 9-10 ori faţă de

copilul nou-născut.

Frecvenţa cardiacă a copiilor de 3-4 ani este de 87-88/minut; la 5 ani de 84; la 6 ani de 81 şi la 7

ani de 80.

Sub influenţa unor factori ca: lumina puternică, schimbări de temperatură, efort muscular, emoţii

intense, digestie, frecvenţa cardiacă creşte. Tensiunea arterială creşte cu vârsta de la 95-58 mmHg la

3-4 ani, la 98-60 mmHg la 5-6 ani şi 99-64 mmHg la 7-8 ani.

Circulaţia sângelui se face mai rapid la vârsta preşcolară decât la copiii mai mari, ceea ce

favorizează o irigare mai intensă a ţesuturilor şi asigurarea acestora cu substanţe nutritive de care au

nevoie pentru creştere şi dezvoltare.

Vasele sanguine au o elasticitate şi un calibru relativ mai mare la preşcolari decât la vârsta

şcolară. Cantitatea de sânge este relativ mai mare la copiii de vârstă preşcolară, reprezentând circa 7-

8% din greutatea copiilor în comparaţie cu 5-6%, cât reprezintă la adulţi. Volumul total al sângelui este

de 1,3 1 la 5 ani şi 1,5 1 la 6 ani. Hematopoeza la copiii preşcolari este influenţată negativ de factorii


511

infecţioşi şi toxici. Anemiile pot să fie provocate de alimentaţia neigienică, de infecţii şi paraziţi.

Impurificarea aerului atmosferic în localităţi cu substanţe toxice industriale, influenţează negativ tabloul

sanguin al preşcolarilor.

Dezvoltarea aparatului respirator

Căile respiratorii superioare au diametrul redus, iar mucoasa lor este uşor lezată de acţiunea

răcelii, a prafului, a uscăciunii. De aceea, aerul respirat trebuie să fie curat. Hipertrofii amigdaliene cu

infecţii repetate rino-faringiene pot fi provocate de lipsa de igienă a aerului. Anginele streptococice

repetate duc la infecţie reumatismală şi leziuni cardiace.

Frecvenţa respiraţiilor scade de la 31-28 respiraţii/minut la 2-3 ani, la 26-25 respiraţii/minut la 4-6

ani. Respiraţia copilului preşcolar este neregulată şi mişcările respiratorii au o amplitudine ce se

modifică la influenţa celor mai neînsemnaţi factori externi sau interni. În timpul somnului, respiraţiile sunt

mai rare.

Capacitatea vitală creşte de la circa 915 cm3 la 5 ani până la 1130 cm3 la 6 ani şi 1360 cm3 la 7

ani, fetele având o capacitate vitală cu circa 100 cm3 mai redusă. Valorile capacităţii vitale reprezintă un

coeficient de corelaţie r = +0,51-0,85 cu datele înălţimii şi greutăţii. Extensia toracică creşte de la 3,5 cm

la 3 ani la 5 cm la 7 ani. Preşcolarii mici, respiră defectuos, adesea cu gura deschisă, datorită

frecventelor inflamaţii ale mucoaselor nasului şi rinofaringelui. În timpul exerciţiilor fizice copiii trebuie să

fie învăţaţi să respire pe nas, cu gura închisă şi să expire pe gură.

Dezvoltarea limbajului vorbit în perioada preşcolară impune fixarea unor reflexe complicate

respiratorii, legate de vorbire. Perturbarea acestor reflexe stă la baza unor tulburări de vorbire, cum e

bâlbâiala.

Exerciţiile fizice raţional efectuate stimulează dezvoltarea cutiei toracice, a capacităţii vitale,

măresc elasticitatea toracelui şi favorizează creşterea rezistenţei copiilor la efort şi la îmbolnăvirile

respiratorii.

Dezvoltarea aparatului digestiv

Până la vârsta de 3 ani, aparatul digestiv al copiilor se dezvoltă şi se perfecţionează funcţional,

adaptându-se alimentaţiei diversificate a adulţilor. Dinţii temporari ce se dezvoltă până la 3 ani sunt mai

mici şi mai fragili decât dinţii permanenţi, coroana lor e mai lată şi mai scundă. Dinţii de lapte se pot

caria când gura nu este îngrijită şi supravegheată stomatologic.Îîn cazul cariilor, dinţii trebuie plombaţi la

vreme. Cariile se dezvoltă mai frecvent la copii cu tulburări ale metabolismului calciului şi atunci când

apa de băut are fluor mai puţin decât este necesar. Schimbarea dinţilor temporari începe la 6 ani.

Anterior se realizează fenomenul resorbţiei radiculare care este încetinit dacă există o mortificare

pulpară prin carierea dinţilor temporari. Dinţii permanenţi apar în ordinea următoare: la 6 ani apar primii

molari inferiori şi superiori şi incisivii centrali inferiori; la 7 ani apar incisivii centrali superiori. Schimbarea

dinţilor se face mai devreme în mediul urban, la copii corect alimentaţi, la copii fără tulburări de

mineralizare. Dinţii temporari ai preşcolarilor trebuie îngrijiţi ca şi dinţii permanenţi deoarece uzura

dinţilor de lapte se face mai uşor datorită mai redusei durităţi a smalţului şi ca urmare, patologia dentară

MANUELA MIRON

512

la această vârstă este frecventă. Depistarea cariilor dentare trebuie să înceapă încă de la 3-4 ani.

Deformări dentomaxilare apar la preşcolarii care au deprinderea sugerii degetului.

Stomacul copiilor preşcolari are o capacitate anatomică mai redusă decât a şcolarilor şi măsoară

la 3-4 ani 575-750 cm3.

Numărul glandelor gastrice creşte, de asemenea, cu vârsta, fiind la 6 ani de circa 5 ori mai

numeroase decât la vârsta de 2 luni. Atât volumul mai redus cât şi posibilităţile secretorii mai mici ale

stomacului preşcolarilor impun fragmentarea meselor şi organizarea unui regim alimentar care să nu

ducă la tulburări de digestie.

Intestinul subţire ca şi cel gros au o mucoasă fină, însă cu posibilităţi de absorbţie crescută.

Musculatura netedă este redusă.

Infecţiile intestinale şi tulburările digestiei intestinale pot să ducă la inflamaţii cronice ale

mucoasei colonului, la colite cu efecte negative asupra dezvoltării fizice şi neuropsihice.

Dezvoltarea aparatului urinar şl a glandelor endocrine

Greutatea rinichilor creşte lent în perioada preşcolară. Din punct de vedere funcţional rinichiul

este foarte solicitat datorită nevoilor metabolice legate de procesul creşterii. Aceasta conferă rinichiului

o oarecare fragilitate funcţională. De aceea, bolile generale şi infecţioase ale preşcolarilor se pot însoţi

adesea de îmbolnăviri ale rinichiului. De asemenea, frigul poate să determine tulburări ale funcţiei

renale. Vezica urinară are la 5 ani o capacitate fiziologică de circa 180 cm3. Funcţiunea de eliminare a

urinei este controlată de voinţă în momentul în care s-au format deprinderile copilului de a fi curat. Iritaţii

vezicale sau ale zonei anogenitale, tulburări nervoase provocate de o deficienţă anatomică a coloanei

vertebrale, prezenţa unor viermi intestinali pot cauza eliminări involuntare de urină în timpul somnului

noaptea şi uneori ziua în timpul veghii. Copiii cu aceste tulburări trebuie să fie atent examinaţi medical şi

să fie cruţaţi de observaţii în prezenţa altor copii.

Dezvoltarea organelor genitale interne şi externe în perioada preşcolară se face lent. Uneori la

băieţi se observă o coborâre incompletă a testiculelor în scrot. Dacă până la vârsta şcolară nu se

observă prezenţa ambilor testiculi în scrot este necesară intervenţia terapeutică endocrină sau

chirurgicală.

Dintre glandele endocrine, tiroida, timusul, pancreasul, hipofiza şi suprarenala influenţează

creşterea în perioada de vârstă preşcolară. La copiii cu insuficienţă tiroidiană creşterea este încetinită,

iar dezvoltarea osoasă şi a dinţilor se face cu deficienţe, fenomen observat mai ales la copiii suferinzi de

distrofie endemică (guşă).

Caracteristicile metabolismului

În strânsă legătură cu creşterea ţesuturilor şi organelor în organismul preşcolarilor se desfăşoară

fenomene de asimilare şi dezasimilare foarte intense, pentru a asigura pe de o parte dezvoltarea, iar pe

de altă parte cheltuiala de energie necesară activităţii la această vârstă. Cheltuiala pentru asigurarea

nevoilor metabolismului bazai este de circa 42-44 cal/kg corp, adică de circa 2 ori mai mare ca la adult

(23 cal/kg corp). Dar pentru a acoperi cheltuiala de energie a copiilor preşcolari impusă în afară de


513

metabolismul bazai şi de activitatea acestora şi, în special, de activitatea lor de mişcare, sunt necesare

cea 100 cal/kg corp. Aceste nevoi energetice trebuie acoperite prin alimentaţie.

Metabolismul proteinelor este intens la preşcolari. Sinteza de proteine se face pe baza

substanţelor alimentare ingerate. De aceea, în alimentaţie trebuie să fie prezente proteinele şi în special

cele de origine animală. Când acestea sunt reduse cantitativ, în alimentaţie apar tulburări de dezvoltare

şi scăderea rezistenţei organismului la îmbolnăviri. Sursa principală de energie pentru organism se află

în alimentele bogate în grăsimi şi hidrocarbonate.

Nevoile de apă ale organismului preşcolarilor sunt mai mari ca ale adulţilor. Preşcolarul suportă

greu lipsa apei, iar circulaţia apei în organism se face mai rapid. Un copil de 5-6 ani are nevoie zilnic de

circa 1200 cm3 de apă.

Căldura produsă în organism în procesele metabolice se elimină prin tegumente, prin respiraţie şi

excreţie. Rolul principal în schimburile de căldură între organismul copilului preşcolar şi ambianţă îl are

pielea. Suprafaţa tegumentelor raportată la greutatea corpului este mai mare Ia preşcolar (462 cm2/kg

corp) decât la adult (291 cm2/kg corp). Pielea poate pierde mai multă căldură dacă se măreşte circulaţia

periferică prin vasodilataţie şi poate să cruţe organismul de răcire prin vasoconstricţie periferică.

Vasodilataţia şi vasoconstricţia sunt reglate de mecanisme nervoase şi umorale, ca urmare a acţiunii

temperaturii ambiante. La vârsta preşcolară, posibilităţile organismului de menţinere constantă a

temperaturii proprii la schimbarea condiţiilor termice ale mediului, deci mai mari ca la copilul mic, sunt

încă reduse şi, ca urmare, preşcolarul poate răci mai repede sau se poate uşor supraîncălzi. Aceasta

explică frecvenţa mare a îmbolnăvirilor prin răceală la această vârstă.

Dezvoltarea sistemului nervos

Creierul creşte rapid în primii ani de viaţă, încât la 3 ani cântăreşte circa 1100 g iar la 5-8 ani

1200 g. În această perioadă se realizează perfecţionarea funcţională a activităţii nervoase superioare,

se dezvoltă activitatea motorie, limbajul, activitatea de cunoaştere şi viaţa afectivă. Relaţiile copilului

preşcolar cu mediul sunt mult mai bogate decât la copilul mic. El are posibilităţi crescute de mişcare, de

contact cu obiectele şi persoanele din jur. Prin intrarea în colectivităţi organizate în grădiniţe, copilul

preşcolar îşi dezvoltă posibilităţile de adaptare la regulile de comportare ale grupului din care face parte.

La baza acestor transformări funcţionale stau intense modificări anatomofiziologice în scoarţa cerebrală,

în activitatea armonioasă a centrilor corticali şi subcorticali şi a diverselor arii corticale. În această

perioadă se evidenţiază în special rolul funcţional al lobului frontal care creşte ca masă şi îşi

perfecţionează legăturile cu celelalte zone corticale. Se dezvoltă legăturile interneuronale prin

îmbogăţirea arborizaţiilor dendritice.

Excitabilitatea neuromusculară scade uşor de la 3 la 7 ani, fiind nevoie de o intensitate mai mare

a stimulului electric pentru a produce o excitaţie liminară a nervului sau muşchiului. Aceasta reflectă

rolul preponderent pe care îl ocupă centrii nervoşi superiori şi în special ai scoarţei cerebrale în reglarea

activităţii de relaţie a preşcolarului. În stările de oboseală, ca şi în condiţii nefavorabile de mediu,

slăbirea activităţii de reglare a scoarţei cerebrale la preşcolari determină tulburări în activitatea

nervoasă, stări de excitabilitate şi iritabilitate crescute.

MANUELA MIRON

514

De la 3 la 7 ani se îmbunătăţeşte capacitatea copiilor de a răspunde prompt la un stimul vizual

sau auditiv. Aceasta se reflectă în reducerea timpului de reacţie sau a latenţei reacţiilor motorii având Ia

bază maturizarea progresivă a sistemului nervos la această vârstă. Această scădere este destul de

importantă, reprezentând la 6-7 ani până la 50 % din latenţa reacţiilor de la 3 ani. Scăderea timpului de

reacţie se observă mai intens la 4-5 ani. Reacţiile motorii sunt mai prompte la fete decât la băieţi.

O dată cu vârsta creşte şi capacitatea preşcolarului de a rezolva o sarcină şi de a învăţa o probă,

fixând un stereotip dinamic. Randamentul copiilor la o probă de învăţare, fie că este vorba de o

activitate de diferenţiere a unor imagini sau de învăţare a unei probe motorii de mânuire a unor obiecte,

creşte în funcţie de vârstă. Acest lucru e posibil datorită capacităţii tot mai crescute a mişcărilor de

control vizual, kinestezic, a mişcărilor şi a posibilităţilor mai mari de înţelegere a sarcinilor.

Oboseala, starea de boală şi zgomotul influenţează negativ activitatea sistemului nervos,

modificând excitabilitatea neuromusculară, alungând latenţa reacţiilor motorii şi reducând randamentul

în activitatea de învăţare.

Dezvoltarea vederii

Se perfecţionează activitatea de analiză vizuală a formelor, dimensiunilor, culorilor şi a relaţiilor

spaţiale a obiectelor. Se dezvoltă percepţia întregului şi a relaţiilor dintre întreg şi parte şi vederea în

adâncime. Posibilităţile copiilor de control vizual kinestezic al mişcărilor fine ale mâinii cresc, pregătind

gestul complicat al grafismului, gest care se dezvoltă în activitatea de desen a preşcolarului. Preşcolarul

raportează datele vizuale privind situarea obiectelor în spaţiu la propria schemă corporală şi poate să le

situeze sus, jos, la dreapta, la stânga, de la 5-6 ani. Printre şcolari se întâlnesc cu o frecvenţă de 2 %

cazuri de strabism evident sau latent (heteroforie). Oboseala vizuală a preşcolarilor se manifestă ca

fenomen de oboseală, de convergenţă şi oboseală de acomodare. După vârsta de 5 ani se pot depista

miopii.

Tulburările de vedere pot prezenta următoarele semne de prezumţie: deplasarea prudentă în

spaţiu cu explorarea vizuală de aproape şi pipăirea obiectelor; privirea obiectelor foarte de aproape sau

de la distanţă crescută; grimase la privirea de aproape sau de departe a obiectelor; privirea cu un singur

ochi a obiectelor; sensibilitatea excesivă oculară la lumina puternică; dificultăţile în percepţia culorilor;

aprecierea deficitară a situări obiectelor în spaţiu; lăcrimarea şi înroşirea ochilor; stare de greaţă şi

cefalee cu indispoziţie generală după efortul intens vizual. În prezenţa acestor semne copiii trebuie să

fie supuşi unui examen de specialitate.

Dezvoltarea auzului

Funcţia urechii se perfecţionează din punct de vedere acustic, nervos şi psiho-intelectual, de

analiză a stimulilor auditivi. Copilul este capabil să diferenţieze fin mesajul sonor şi să-1 integreze din

punct de vedere psiho-intelectual aşa cum se întâmplă mai ales cu mesajul sonor al limbajului vorbit. La

copiii care prezintă tulburări de vorbire şi dislexii se găsesc deficienţe ale mecanismului de integrare

auditivă (21,6%). Cercetarea audio-logică a preşcolarilor pune în evidenţă la 10% din cazuri tulburări de

auz sub 20 dB; 5% cazuri de tulburări uşoare unilaterale care nu ating banda conversaţională; 1%


515

cazuri de surditate netă bilaterală cu nonperceptarea sunetelor de 100 dB. Trebuie suspectaţi de

tulburări de auz preşcolarii care prezintă tulburări de vorbire şi modificări ale comportamentului (dis-

atenţie, indisciplină). Examenul audiometric pentru audiţia tonală, liminară cu casca se poate face la 4

ani. Pentru copiii mai mici se pot utiliza probe în care se pronunţă de examinator cuvinte, cerându-se

copilului să arate imaginile reprezentate de aceste cuvinte sau probe de repetare a unor cuvinte

disilabice.

Dezvoltarea vorbirii la vârsta preşcolară

În perioada de evoluţie preşcolară se dezvoltă limbajul vorbit ca sistem de comunicare cu

oamenii. Preşcolarul poate transmite verbal nu numai date nemijlocite, dar cu ajutorul limbajului interior,

copilul poate să opereze mintal planificând activitatea sa spontană, gândind cu voce tare. Vorbirea se

perfecţionează din punct de vedere fonetic prin eliminarea dificultăţilor de pronunţare a unor sunete sau

grupuri de sunete, dificultăţi care persistă în mod fiziologic până la vârsta de 3 ani, 4 ani. La 5-6 ani

aceste dificultăţi devin tot mai reduse. De asemenea, se dezvoltă vocabularul copiilor, ajungând la 4 ani

la circa 1.600 cuvinte la 5 ani la 3.000 cuvinte şi la 6 ani 3.500 cuvinte. La 3-4 ani utilizează substantive

abstracte, adjective cu semnificaţii de dimensiuni, noţiuni spaţiale, iar peste 4 ani începe să utilizeze

cuvinte care semnifică deosebiri şi asemănări între lucruri. Sub influenţa educaţiei copilul îşi însuşeşte

modalităţile corecte de utilizare a formelor gramaticale.

Cele mai frecvente tulburări de vorbire ale preşcolarului sunt dislaliile, tulburările de ritm ale

vorbirii şi balbismul. Când se depistează un copil cu tulburări de vorbire este necesar să se caute în

ambianţă eventualele cazuri de tulburări similare la alţi membri ai colectivităţii care eventual au servit de

model negativ pentru copilul cu deficienţe ale limbajului vorbit. Copiii cu tulburări de vorbire trebuie

îngrijiţi logopedic şi din punct de vedere medical.

Dezvoltarea activităţii psihice a copilului preşcolar

Copilul de vârstă preşcolară stabileşte relaţii cognitive mai complexe cu obiectele din jur,

manifestând un interes deosebit pentru cunoaşterea denumirii acestora. Pe baza comparaţiilor el

constată diferenţele şi mai apoi asemănările dintre obiecte, dezvoltând formele elementare de abstrac-

tizare cu generalizări de la particular la particular, prin sesizarea mai întâi a unor caracteristici

neesenţiale ale lucrurilor. Copilul poate asculta cu atenţie mai stabilă fraze şi povestiri scurte şi este în

stare să descrie în termeni simpli imagini ale unor obiecte sau scene. Poate reţine povestiri scurte după

câteva repetări, memorând fidel cuvintele, intonarea şi ritmul acestora. Creşte în această perioadă nu

numai volumul memoriei, dar şi durata păstrării, fidelitatea în reactualizarea cunoştinţelor. Se dezvoltă

mai ales memoria afectivă, memoria imaginilor, memoria voluntară. Reprezentările de timp sunt difuze

până la 3-4 ani, abia Ia 5-6 ani copilul foloseşte corect noţiunile de ieri, azi, mâine, poimâine.

Atenţia voluntară este mai stabilă, totuşi concentrarea atenţiei este posibilă doar pentru scurte

perioade (10-15 minute); în activităţi care cer un efort intelectual crescut (joc de sortare 15 minute la 3

ani, 18 minute la 6 ani). Pentru activităţi mai uşoare şi mai dinamice atenţia are o concentrare mai de

scurtă durată (joc de construcţie 24 minute la 3 ani, 48 minute la 6 ani).

MANUELA MIRON

516

La preşcolar se remarcă transformări importante ale proceselor gândirii. Copilul trece de la

judecăţi explicative naive şi manifestă capacitatea de a sesiza relaţii cauzale şi de a desprinde notele

esenţiale ale obiectelor şi fenomenelor. Se dezvoltă şi se perfecţionează operaţiile şi formele

elementare ale gândirii, de formare şi de folosire a noţiunilor de gen şi a judecăţilor simple. El poate

surprinde relaţii dintre parte şi întreg.

După 5 ani îşi formează noţiunea de număr prin enumerare şi poate să numere câteva obiecte

de acelaşi fel. la vârsta de 5-7 ani percepţia devine mai analitică, observaţia mai organizată orientată

pentru îndeplinirea unei sarcini. Reprezentările capătă un conţinut mai bogat de obiecte, de fapte, de

stări psihice trecute. Gândirea preşcolarului de 5-6 ani mai păstrează caracterul concret intuitiv, dar

sesizează mai uşor legăturile cauzale, se lărgeşte sfera noţiunilor cărora se subordonează obiectele

concrete. Copilul poate să rezolve independent unele probleme de gândire legate de activitatea

concretă pe care o desfăşoară. Copilul şi-a însuşit un număr important de cuvinte şi formulează

propoziţii şi fraze corecte gramatical. Creşte gradul de concentrare a atenţiei şi copilul este în stare să-şi

adapteze activitatea pentru îndeplinirea unor sarcini. Conduita se disciplinează, observaţia se

organizează potrivit scopului, se dezvoltă interesele de cunoaştere şi pentru însuşirea scrisului, a

cititului, a numeraţiei şi se manifestă aptitudini verbale pentru desen sau muzică.

Reacţiile emoţional-afective sunt la preşcolarul mic puţin durabile. Preşcolarul mai mare începe

să înţeleagă gluma, comicul unor situaţii, suferinţele şi bucuria celor din ambianţă şi sesizează mai clar

ceea ce e permis şi ceea ce nu e permis să se facă. Se adâncesc legăturile afective cu părinţii şi cu

persoanele din ambianţa educativă, dezvoltându-se sentimentul de ruşine, de mulţumire, de prietenie.

Apar încercări de motivaţie a conduitei şi a unor acte voluntare. Se fixează uneori durabil reacţii de

încăpăţânare generate de conflictul dintre dorinţele şi preferinţele copilului şi dependenţa sa de adulţii

care se opun îndeplinirii unora dintre aceste dorinţe.

Se consideră că un preşcolar care împlineşte 6 ani poate fi şcolarizat fără dificultate dacă la

examenul medical şi psihologic se găseşte că: este dezvoltat satisfăcător din punct de vedere somatic,

având înălţimea mai mare de 107 cm şi greutatea mai mare de 17 kg; poate să execute un ordin verbal

simplu, cerând efectuarea câtorva operaţiuni legate una de alta, se orientează în ceea ce priveşte

momentul zilei, situându-l de dimineaţă sau după-amiază; poate să definească în termeni de utilizare

câteva noţiuni simple - scaunul, masa, furculiţa, calul (se apreciază răspunsul ca foarte bun dacă copilul

descrie obiectul); poate să copieze un romb după model (imaginea va avea unghiurile rotunde dacă

dezvoltarea psihică este corespunzătoare vârstei de circa 3 ani, va avea aspectul unui pătrat la 5 ani şi

rombul va fi corect la 6 ani; poate să numere 10-12 obiecte de acelaşi fel; poate să repete propoziţii de

10-12 silabe.

Prima examinare medical-psihologică pentru aprecierea dezvoltării somatice şi neuropsihice în

vederea şcolarizării trebuie să se facă încă de la 5 ani.


517

IV.2. IGIENA PROCESULUI INSTRUCTIV-EDUCATIV ÎN GRĂDINIŢE

BAZELE FIZIOLOGICE ALE IGIENEI PROCESULUI INSTRUCTIV-EDUCATIV

Perioada preşcolară se caracterizează prin desfăşurarea unei activităţi foarte variate, bogată în

mişcări, care solicită procese complexe de cunoaştere, însoţite de manifestări emoţional-afective şi

volitive.

Activitatea de joc are la preşcolar un rol important în dezvoltarea acţiunilor, în exercitarea şi

perfecţionarea posibilităţilor copiilor de a rezolva problemele concrete ale relaţiilor imediate cu obiectele

şi persoanele din ambianţă.

Persistenţa atenţiei depinde la preşcolari atât de gradul de interes pe care îl au copiii pentru

activitatea lor, cât şi de intensitatea efortului psihosenzorial cerut de activitate. Atenţia se menţine mai

puţin în jocurile în care se cere copiilor sortarea unor obiecte: 15 minute la 3 ani şi 18 minute la 6 ani şi

ceva mai mult în jocurile de concentraţie. Experimental s-a putut arăta că prezentarea unor imagini de

diafilm menţine atenţia preşcolarilor mici timp mai îndelungat decât povestirea simplă. Descrierea unor

ilustraţii plictiseşte pe copii mai repede. Preşcolarii sunt impresionaţi numai de povestirile expresive.

Preşcolarii de 3-4 ani întâmpină dificultăţi dacă au sarcină să urmărească mai multe acţiuni

simultane. Cu cât sunt mai mici, cu atât au atenţia mai fluctuantă, se întrerup din activitate la apariţia

unor excitanţi neaşteptaţi, reflectând dificultăţi de concentrare suficientă a proceselor nervoase.

Variaţiile fiziologice ale capacităţii de lucru

Posibilitatea organismului de adaptare a preşcolarului la solicitările condiţiilor de activitate sunt

limitate în timp şi în funcţie de intensitatea efortului. Când durata şi intensitatea acestor solicitări

depăşesc un anumit prag, începe să apară şi să se dezvolte oboseala. Semnul caracteristic oboselii

este reducerea capacităţii de lucru, care se manifestă prin scăderea calitativă şi cantitativă a lucrului

efectuat. Acesta este semnul care ne informează că ceea ce se solicită de la organismul copilului

începe să depăşească posibilităţile adaptative ale acestuia.

Modificările capacităţii de lucru a copiilor au la bază schimbări fiziologice, psihice,

neurovegetative şi umorale, cu o dinamică tipică în timpul zilei şi al săptămânii.

În timpul zilei predomină procesele fiziologice de cheltuială de energie caracteristice activităţii, iar

în timpul nopţii, cele de refacere funcţională, specifice repausului.

Observaţii sistematice au arătat că temperatura corpului se modifică în timpul unei succesiuni zi-

noapte, crescând treptat de dimineaţă până la ora 17, când depăşeşte 37°C, apoi scade ajungând la

sub 30°C în timpul nopţii şi începe să crească lent în jurul orei 5 dimineaţa. Pulsul, de asemenea, creşte

dimineaţa, ajungând maxim la orele 11-12, scade uşor la amiază (orele 13-14) pentru ca să crească din

nou la ora 17. În timpul nopţii către orele 2-3, frecvenţa cardiacă are nivelul cel mai scăzut.

O curbă asemănătoare cu a frecvenţei cardiace prezintă şi rezistenţă electrică cutanată. Excreţia

urinară are, de asemenea, un maximum în timpul zilei şi un minimum noaptea. Nevoia de somn la

preşcolari este notată mai frecvent între orele 13-14 şi 20-7.

Corespunzător cu aceste modificări fiziologice ritmice variază şi capacitatea de lucru a copiilor.

MANUELA MIRON

518

Astfel posibilităţile de lucru ale copiilor preşcolari cresc de dimineaţă, treptat, ajungând la nivelul cel mai

crescut între orele 9-11, după care încep să scadă în timpul amiezii până la orele 15-16. Capacitatea de

lucru creşte apoi puţin la orele 17-18, după care posibilităţile de activitate ale copiilor se reduc treptat,

ajungând la un nivel coborât la orele 19-20. După aceste ore copilul preşcolar nu mai poate avea nici o

activitate cu caracter obligatoriu.

Factori care influenţează capacitatea de lucru a preşcolarilor

Capacitatea de lucru a copiilor depinde de dezvoltarea fizică şi neu-ropsihică a acestora. Cu cât

dezvoltarea staturală şi ponderală este mai bună şi dezvoltarea neuropsihică este mai satisfăcătoare,

cu atât posibilităţile de efort intelectual şi fizic al preşcolarului sunt mai crescute. De asemenea,

capacitatea de lucru a preşcolarilor creşte o dată cu vârsta: se dezvoltă posibilităţile centrilor nervoşi de

coordonare motorie şi psihosenzorială şi creşte capacitatea celulelor nervoase de rezistenţă la

oboseală.

Se măreşte capacitatea de antrenare a unor funcţiuni, de fixare a unor deprinderi datorită

posibilităţilor tot mai mari de elaborare şi fixare a unor stereotipuri dinamice extrem de importante în

procesul instructiv-educativ.

Capacitatea de lucru nu este sensibil diferită la preşcolari în raport cu sexul acestora, deşi s-a

constatat că băieţii dispun de o mai crescută forţă musculară decât fetele. Fetele au mai multă

îndemânare şi posibilităţi sporite faţă de băieţi în efectuarea unor mişcări fine şi precise.

Capacitatea de lucru a preşcolarilor depinde, de asemenea, de durata şi intensitatea efortului

cerut.

O activitate care durează prea mult, chiar dacă nu cere un efort mare, devine obositoare. În

aceste condiţii, interesul pentru activitatea respectivă se reduce, efortul pentru îndeplinirea sarcinilor se

măreşte şi preşcolarul nu mai simte plăcerea obişnuită a activităţii.

Tot atât de obositoare poate deveni pentru preşcolar o activitate monotonă, neinteresantă, care

nu stimulează curiozitatea, care nu prezintă nimic nou în sarcinile impuse. Din contră, o activitate

interesantă poate concentra atenţia preşcolarilor timp mai îndelungat. Copilul preşcolar nu se poate

adapta la eforturi mai intense, fie fizice, fie intelectuale, decât dacă acestea sunt de scurtă durată (jocuri

de mişcare, activitate obligatorie cu concentrare mare a atenţiei). Când se organizează astfel de

activităţi, este bine ca în funcţie de vârstă, după perioadele de activitate de 5-7 minute să se introducă

mici pauze de 2-3 minute.

De asemenea, copilul preşcolar suportă greu menţinerea în nemişcare timp mai îndelungat

(peste 15-20 minute), ceea ce impune sarcini de efort static pentru grupe importante musculare, încă

insuficient dezvoltate pentru aceasta. Este mai uşor efortul dinamic din activitatea de mişcare în care

diversele grupe musculare intervin activ sau se odihnesc potrivit cu nevoile de moment. De aceea este

indicată efectuarea unor activităţi cu mişcare după cele care obligă la şederea pe scaun, la măsuţă.

O deosebită importanţă pentru capacitatea de lucru a copiilor o are starea de sănătate a

acestora: în zilele premergătoare îmbolnăvirilor, ca şi în perioadele de convalescenţă, posibilităţile de

lucru ale preşcolarilor se reduc simţitor. Chiar şi răceli uşoare pot să determine uneori reducerea


519

capacităţii de lucru a copiilor. Afecţiunile cronice ca: t.b.c, reumatism, diabet, tulburări endocrine infecţii

repetate dentare, amigdaliene, netratate fac să scadă capacitatea de lucru a preşcolarilor. Tot astfel

acţionează şi tulburările de nutriţie şi alimentaţie.

De asemenea, trebuie să se aibă în vedere rolul perturbator al unor stări psihoafective, ca teama,

constrângerea, plictiseala, tristeţea, care pot determina reducerea intensă a capacităţii de lucru a

preşcolarilor.

Temperaturile prea crescute sau prea scăzute şi lipsa mai ales de aer curat în încăperile în care

copiii lucrează sau se odihnesc fac să se reducă posibilităţile de lucru ale preşcolarilor. Pentru igiena

regimului de activitate a preşcolarilor sunt de cea mai mare importanţă controlul temperaturilor din

camerele folosite de copii, ventilarea regulată şi permanentă a încăperilor, odihna, precum şi

desfăşurarea unei bogate activităţi variate.

O influenţă pozitivă asupra capacităţii de lucru o exercită şi iluminarea bogată, naturală şi

artificială a încăperilor utilizate de copiii preşcolari.

Zgomotul acţionează, de asemenea, ca un factor ce reduce intens capacitatea de lucru a

preşcolarilor. De aceea, se impune prevenirea acestor fenomene prin măsuri educative

corespunzătoare şi prin mijloace de izolare a grădiniţelor de sursele generatoare de zgomot cu ajutorul

perdelelor de plantaţii de arbori.

Reguli de igienă pentru regimul de activitate a preşcolarilor

Norme de igienă privind durata unor forme principale de activitate a preşcolarilor

Jocurile copiilor în grădiniţe pot să fie pasive, didactice sau spontane, în care caz copiii îşi

perfecţionează simţul de observaţie, îşi dezvoltă atenţia şi capacitatea de manipulare a obiectelor:

apreciază mărimea acestora şi sesizează asemănările şi deosebirile dintre ele, relaţiile lor spaţiale.

În jocurile active predomină mişcarea, activitatea musculară şi prin aceasta se perfecţionează

deprinderile motorii. În timpul jocurilor copiii preşcolari sunt capabili de un efort mai susţinut decât

activitatea obligatorie. Se dezvoltă funcţiunile de cunoaştere şi capacitatea de adaptare la colectiv, se

educă hotărârea, curajul. Jocurile educative au rolul de factor important pentru scăderea oboselii, pentru

odihna activă, când ele se desfăşoară în aer liber sau în încăperi bine ventilate.

Jocurile pot să dureze 15-20 de minute pentru preşcolarii mici şi 20-30 minute pentru cei mijlocii

şi mari. Jocurile în aer liber nu trebuie să aibă loc în zilele de iarnă cu temperatura sub 5 grade C sau în

zilele cu vânt. Vara trebuie să se evite expunerea la soare fără pălăriuţe, să se folosească terenul

umbrit şi o îmbrăcăminte potrivită care să împiedice supraîncălzirea.

Deosebit de utile sunt plimbările preşcolarilor. Ele au rolul de a activa schimburile respiratorii şi

de a perfecţiona funcţiunile cardiovasculare, în acelaşi timp, plimbările sunt un prilej de îmbogăţire a

cunoştinţelor. Plimbările nu trebuie să depăşească 15-20 minute pentru preşcolarii din grupa mică şi

mijlocie şi 30 minute pentru cei mari. În timpul plimbărilor îmbrăcămintea trebuie să fie adecvată vremii,

pentru evitarea fie a supraîncălzirii, fie a răcirii copiilor. Activităţile obligatorii este bine să se desfăşoare

pe cât posibil în aer liber. Ele nu trebuie să depăşească 15-20 minute pentru grupa mică şi 25-30

minute pentru preşcolarii mari.

MANUELA MIRON

520

În cursul unei zile sunt recomandate două perioade de activitate obligatorie, cu o pauză de 10-15

minute pentru preşcolarii mijlocii şi cei mari.

Perioada de activitate obligatorie trebuie situată numai în cursul dimineţii, între 9,30 şi 10,30.

Conţinutul activităţii obligatorii ar trebui simplificat pentru reducerea efortului în zilele de luni şi sâmbătă,

când capacitatea de lucru a copiilor este mai scăzută.

Înainte de începerea activităţii obligatorii camera de grupă trebuie aerisită.

Dacă în timpul activităţii copiii au manipulat obiectele sau au lucrat cu plastilină, trebuie neapărat

să fie obligaţi să-şi spele mâinile cu apă şi săpun.

De asemenea, înainte şi după fiecare perioadă de joc pasiv sau activ să se aerisească încăperea

în care are loc activitatea copiilor, prin deschiderea geamurilor.

În timpul activităţii preşcolarilor, reacţiile lor de adaptare la sarcini trebuie să fie atent observate,

pentru a sesiza la timp dacă eforturile solicitate sunt corespunzătoare posibilităţilor copiilor. Deosebită

atenţie trebuie să se acorde copiilor care nu răspund satisfăcător diferitelor sarcini. Acest lucru este

necesar pentru a se vedea cauzele acestor neadaptări (indispoziţie trecătoare, oboseală, stare de

boală, sarcină dificilă etc.).

Educaţia fizică a preşcolarilor

Mişcările preşcolarilor sunt neprecise, necoordonate, iar copiii obosesc uşor şi îşi pierd cu

uşurinţă echilibrul.

Se recomandă mişcările de echilibru şi cele ce contribuie la o bună dezvoltare a muşchilor

coloanei vertebrale şi deci la formarea ţinutei corecte.

În general, mişcările trebuie să fie interesante pentru copii şi să stimuleze pozitiv centrii nervoşi

aflaţi încă în dezvoltare. De aceea este bine să se folosească cu precădere mişcările naturale (mers,

fugă, sărituri), efectuându-se puţine mişcări care să acţioneze asupra unor anumite grupe musculare.

De asemenea se vor evita mişcările complicate, cum ar fi, de exemplu, ridicarea ritmică a

mâinilor în mers, coordonarea respiraţiei cu mişcările efectuate, etc.

La această grupă de vârstă se vor executa în special jocuri mobile şi exerciţii fizice simple sub

supravegherea educatoarei.

Jocurile mobile (de mişcare) este bine să se facă zilnic cât mai mult timp în aer liber; în zilele reci

şi umede aceasta urmează a se practica în încăperi. Jocurile trebuie să dureze cel puţin 15-20'.

Jocurile pot fi libere sau organizate de către educator. Sunt indicate în special, jocurile de imitaţie

şi cele de orientare în spaţiu şi în timp. Un bun efect au jocurile cu mingea, cele care necesită mici

alergări, sărituri peste obstacole mici, mersul într-un picior, ca şi jocurile ce au drept scop dezvoltarea

văzului şi simţului tactil.

Exerciţiile fizice pentru copii de 3-4 ani au drept scop educarea disciplinei, precizia mişcărilor şi

învăţarea copiilor cu noi mişcări. Cu preşcolarii mici exerciţiile fizice se fac timp de 10-15 minute. Cele

mai potrivite vârstei sunt exerciţiile de echilibru, fuga, mersul, aruncările.

Se pot efectua, de asemenea, şi unele mişcări analitice pentru dezvoltarea unor muşchi (ai

membrelor superioare, muşchii vertebrali, ai membrelor inferioare) sub formă de flexiune, aplecare.


521

Este deosebit de important ca în timpul jocurilor şi al exerciţiilor fizice copiii să fie învăţaţi să

respire pe nas. În anotimpul cald, pentru a preveni obosirea şi încălzirea organismului, nu se vor

practica exerciţii fizice la temperaturi ale aerului care depăşesc 30°C.

La această vârstă se pot practica o dată, de două ori pe săptămână, câte 15-20 minute, mişcări

însoţite de muzică, sub supravegherea educatoarei. Multe forme de exerciţii fizice se pot aplica zilnic: 4-

5 minute de gimnastică de dimineaţă cu 15-20 minute exerciţii fizice o dată sau de două ori pe

săptămână, alternând cu 20-25 minute mişcări însoţite de muzică (o dată sau de două ori pe

săptămână). La toate aceste forme de educaţie fizică se va acorda atenţie respiraţiei pe nas şi

îmbrăcămintei copiilor. Jocurile de mişcare colective trebuie să aibă un conţinut tematic mai bogat.

Preşcolarii mari pot folosi patinele şi schiurile şi pot începe vara înotul, sport ce dezvoltă, în special,

musculatura toracică şi funcţia respiratorie.

Oboseala. Ca urmare a oricărui fel de activitate a preşcolarului, în ţesuturile şi organele

interesate în această activitate apare după un timp variabil starea de oboseală ce obligă la încetarea

activităţii şi la odihnă.

Oboseala apare în celulele nervoase ca urmare a activităţii acestora. Oboseala reduce

capacitatea de efort şi impune intrarea organismului în repaus pentru recuperarea energiei consumate

în timpul activităţii. Apariţia oboselii are rol de mecanism fiziologic, care reglează funcţiunile interesate

în activitate şi împiedică epuizarea organismului, prin stabilirea succesiunii ritmice a activităţii cu odihna.

Când oboseala e uşoară, ea nu cuprinde decât centrii nervoşi şi organele care au participat direct

la activitate. Schimbarea activităţilor cu solicitarea la efort a altor centri nervoşi şi sisteme funcţionale

(de ex. după o povestire se poate trece la o activitate de joc liber ales) reface celulele şi funcţiunile care

au activat anterior.

Oboseala intensă este provocată de o activitate de intensitate obişnuită, însă de lungă durată,

sau de eforturi de scurtă durată, dar de intensitate crescută.

Apariţia oboselii poate fi favorizată de starea de sănătate deficitară, alimentaţie insuficientă,

condiţii de ambianţă nefavorabilă (disconfort termic, iluminare insuficientă, zgomot mare în încăperi).

Semnele cele mai caracteristice ale oboselii preşcolarului sunt următoarele: scăderea atenţiei,

efectuarea cu greşeli a sarcinilor, starea de nelinişte motorie sau moleşeală, irascibilitate crescută,

modificarea dispoziţiei de lucru şi a comportării în colectiv, somnolenţă.

Igiena odihnei preşcolarului. Pauzele dintre diferitele perioade ale activităţii

După orice activate obligatorie este necesară o pauză pentru înviorarea copiilor; durata acestei

pauze trebuie să fie de minim 10 minute şi trebuie să permită mişcarea în voie a copiilor, deplasarea de

la locurile de lucru, alergarea în aer liber. Recreaţia copiilor trebuie să se facă întotdeauna în încăperi

bine ventilate, curate, sau afară, pe un loc adăpostit de radiaţia solară. Pauzele copiilor preşcolari

trebuie supravegheate, pentru ca timpul de recreaţie să nu fie folosit pentru jocuri care solicită prea mult

efort şi ar accentua oboseala acumulată anterior. Într-o pauză nesupravegheată copiii fac prea mult

zgomot prin strigăte, ţipete, influenţând negativ capacitatea lor de lucru pentru momentele următoare

ale regimului zilei. Pauzele dintre activităţile obligatorii trebuie să fie folosite pentru consolidarea

MANUELA MIRON

522

deprinderilor de curăţenie a copiilor (folosirea spălătorului, folosirea closetului, folosirea prosopului) ori

de câte ori este nevoie, dar în mod obligatoriu înainte de gustări şi în perioada pregătirii lor pentru

somn.

De asemenea în aceste pauze, la ora 10 şi la ora 16 se poate da copiilor gustare.

Igiena activităţilor recreative în perioadele de activitate

În regimul zilnic al preşcolarilor trebuie înscrise obligatoriu jocuri, mai ales în aer liber, care

înviorează pe copii după somnul de zi.

Aceste jocuri se aleg după preferinţele copiilor, cu posibilitatea schimbărilor de la jocuri statice la

jocuri dinamice (de la lectură sau audiţie muzicală, la plimbări instructive şi la jocuri distractive).

Locul cel mai potrivit în regimul zilnic al acestor activităţi alese de copii este dimineaţa, între micul

dejun şi prima activitate cu caracter obligatoriu, după gustarea de la ora 10, după somnul de la amiază

şi după masa de seară, înainte de culcare. Activităţile la alegere trebuie să însumeze cea 5-6 ore pe zi,

iar distribuirea în programul zilnic al copiilor trebuie stabilită în raport cu nevoile impuse de curba

fiziologică a capacităţii lor de lucru. Circa 1/3 din durata acestor activităţi este utilizată în cursul dimineţii,

iar celelalte 2/3 în cursul după-amiezii, când capacitatea de lucru a copiilor este mai redusă.

Trebuie utilizată fiecare zi în care copiii pot să se joace afară, pentru folosirea aerului ca mijloc de

întărire a sănătăţii şi să nu fie reţinuţi în încăperi decât dacă vremea e nefavorabilă: ploaie, vânt,,

temperaturi sub -5°C. În zilele în care copiii trebuie să rămână în încăperi, acestea trebuie să fie

ventilate de mai multe ori pe zi.

Igiena spectacolelor pentru copiii preşcolari

Spectacolele nu trebuie să fie mai lungi de 5-10 minute pentru preşcolarii mici şi de 10-20 minute

pentru cei mijlocii şi mari, şi să nu conţină scene violente, brutale. În cursul acestor spectacole nu

trebuie să se ajungă la solicitarea îndelungată a vederii copiilor. Filmele sau diafilmele trebuie să fie de

bună calitate din punctul de vedere al peliculei şi al proiecţiei. În timpul spectacolelor pentru copii,

pauzele trebuie să fie la intervale mai scurte (pentru recreerea copiilor), iar sala de teatru sau

cinematograf trebuie să aibă o foarte bună ventilaţie. În caz de epidemii este necesară evitarea

aglomerării copiilor la cinematograf, teatru etc.

Vizionarea spectacolelor de televiziune influenţează pozitiv nivelul de cunoştinţe al preşcolarului.

Acţiunea negativă asupra preşcolarului apare dacă urmăreşte acele spectacole care nu sunt destinate

vârstei. Fixarea copilului în faţa ecranului de televizor timp mai îndelungat reduce somnul de noapte,

obosindu-1 prin neînţelegerea sau prin impresionarea psihoafectivă exagerată a subiectelor dramatice

prinse în emisiunile televiziunii pentru maturi.

Igiena somnului la preşcolari

Nevoia de somn a preşcolarilor este mai crescută decât a şcolarilor. Se apreciază că la vârsta

preşcolară de 5-7 ani necesităţile de somn ale copiilor sunt de circa 12-13 ore din 24.

Odihna preşcolarilor prin somn se realizează în perioada somnului de zi de circa 2-2 1/2 ore şi


523

într-o perioadă mai lungă a somnului de noapte de circa 10-11 ore.

Aceste perioade cuprinse în regimul zilnic al copiilor trebuie să fie respectate, pentru a se ajunge

la o deprindere a copiilor cu succesiunea regulată a perioadelor de activitate şi odihnă din cursul zilei.

Somnul de zi trebuie să înceapă la circa 1/2 oră după terminarea mesei. Pregătirea pentru somn

trebuie să cuprindă spălarea mâinilor şi a gurii după masă şi schimbarea hainelor pentru somn. Înainte

de somn încăperea trebuie să fie ventilată iar temperatura să nu depăşească 22°C iarna şi 24°C vara.

Camera trebuie protejată contra iluminării puternice din timpul zilei şi a zgomotelor. Somnul copiilor este

necesar să fie supravegheat, în unele grădiniţe se foloseşte cu succes somnul de zi în verande sau pe

terase acoperite. După somnul de zi şi schimbarea hainelor, copiii pot lua gustarea. Somnul de noapte

trebuie să înceapă nu mai târziu de ora 20,30 la circa 1/2 oră după masa de seară şi trebuie precedat

de o perioadă de circa 30 minute de jocuri distractive şi de pregătirea vestimentară şi igienică a copiilor

pentru somn (spălarea mâinilor şi a gurii, spălarea picioarelor, folosirea toaletelor sau a oliţelor,

îmbrăcarea hainelor pentru dormit). Oricare ar fi anotimpul, dormitorul trebuie bine ventilat înainte de

culcarea copiilor; aerul să nu conţină praf sau mirosuri şi nici gaze provenite de la sobe defecte.

Şi somnul de noapte al copiilor trebuie supravegheat. Copiii cu somnul neliniştit sunt adesea

obosiţi sau slăbiţi, având o stare de sănătate deficitară.

Adormirea copiilor se face greu seara dacă aceştia sunt impresionaţi de vizionarea vreunui

spectacol, de o povestire care i-a emoţionat, dacă au fost contrariaţi şi au primit observaţii severe etc.

De aceea, în perioada dinainte de somn, copiii preşcolari nu trebuie îndemnaţi să desfăşoare asemenea

activităţi. Cauzele indispoziţiilor la trezire trebuie cercetate din punct de vedere medical.

În timpul somnului copiii cu enurezis pot fi treziţi pentru a urina. Deosebită grijă şi tact educativ

trebuie arătate copiilor ce s-au trezit cu patul ud, fie întâmplător, fie că sunt enuretici. Orice fel de

observaţie zgomotoasă din partea educatorilor poate să complice situaţia psihoafectivă a acestor copii.

În aceste cazuri, măsurile medicale trebuie să le completeze neapărat pe cele educative: regim adecvat

alimentar cu restrângerea lichidelor spre seară şi la masa de seară, golirea vezicii înainte de culcare şi

cel puţin o dată în timpul nopţii.

Reguli de igienă privind organizarea regimului zilnic al preşcolarilor în grădiniţe

Regimul de viaţă al preşcolarilor trebuie să fie structurat într-o succesiune regulată de momente

şi perioade în care se desfăşoară activitatea şi odihna. Această succesiune trebuie folosită raţional

pentru formarea deprinderilor igienice şi practice, de exersare corectă a educaţiei fizice, de călirea

organismului, fixarea meselor principale şi a gustărilor etc.

Respectarea programului zilnic şi organizarea acestui program potrivit regulilor ce permit fixarea

unui răspuns stereotip funcţional uşurează adaptarea copiilor la condiţiile de activitate din grădiniţe.

Principalele elemente ale regimului zilnic pentru preşcolari

Este bine ca scularea copiilor preşcolari să nu se facă înainte de ora 7. Dacă somnul începe la

8,30 seara, copiii trebuie să doarmă până la ora 7,30 dimineaţa.

Imediat după trezire, copiii trebuie să facă gimnastica de înviorare timp de 2-5 minute într-o

MANUELA MIRON

524

încăpere cu ferestrele larg deschise, sau în aer liber, atunci când este posibil.

Apoi copiii trebuie deprinşi cum să folosească toaleta, spălătorul şi să se îmbrace singuri.

Micul dejun trebuie luat într-o atmosferă calmă la măsuţe special construite pentru vârsta lor, timp

de circa 30 minute.

După micul dejun care trebuie să se încheie până la orele 8,30-9, copiii pot să înceapă în

încăperea de grupă sau pe terenul grădiniţei diferite jocuri la alegere, timp de 30-60 minute. După ora

9,30 încep activităţile cu caracter obligatoriu, care au o durată de 10-20 minute pentru preşcolarii mici,

20-25 minute pentru grupa mijlocie şi 30-35 minute pentru cea mare. Activitatea obligatorie este bine să

se efectueze cât mai mult în aer liber.

La preşcolarii mijlocii (5-6 ani) se pot efectua zilnic în cursul dimineţii două perioade de activităţi

obligatorii cu o pauză între ele de 10-15 minute.

La preşcolarul de 6-7 ani, activitatea de instruire capătă o importanţă mai mare, putându-se

introduce în regimul zilnic 2 perioade de activitate obligatorie. În grădiniţa cu orar redus copiii primesc o

gustare la sfârşitul activităţii obligatorii.

După activităţile obligatorii programul prevede o perioadă de aproximativ 1/2 oră pentru

efectuarea unor jocuri şi activităţi distractive la alegere, sau plimbări în aer liber înainte de masă.

Plimbările se fac în jurul grădiniţei şi nu trebuie să depăşească 10-20 minute pentru preşcolarii mici, 15-

20 minute pentru cei mijlocii şi 20-30 minute pentru cei mari. Este foarte indicat ca plimbările să se facă

în zone de plantaţii, parcuri, nu în locuri de circulaţie.

Jocurile, ca şi plimbarea dinainte de masă, nu trebuie să obosească copiii, nici să-i

supraîncălzească, pentru că prin aceasta se tulbură activitatea secretorie a glandelor digestive.

După spălarea obligatorie a mâinilor înainte de masă se serveşte prânzul copiilor la orele 12-

12,30. Masa copiilor nu ar trebui să dureze mai mult de 30-40 minute. Apoi urmează din nou spălarea

mâinilor şi a gurii şi pregătirea copiilor pentru somnul de zi. Somnul de zi durează aproximativ 2-2 1/2

ore, de la 13,30 la ora 16.

După somnul de zi se serveşte copiilor din grădiniţele cu orar normal şi săptămânal o gustare.

Aproximativ la orele 16,30-17 începe o nouă perioadă în care preşcolarii mici şi mijlocii

desfăşoară activităţi şi jocuri la alegere, iar cei; mari la nevoie şi o activitate obligatorie de 30 de minute.

Masa de seară trebuie să fie servită la orele 19-19,30. După masa de seară se prevede o scurtă

perioadă de jocuri distractive, după care începe pregătirea pentru somnul de noapte.

Copiii trebuie să fie culcaţi la ora 20,30 iar preşcolarii mari cel mai târziu la ora 21, aceasta vara.

Respectarea momentelor principale şi mai ales adaptarea conţinutului şi duratei activităţii la

condiţiile colectivităţii, la capacitatea de lucru a grupelor este de cea mai mare importanţă.

La începutul anului şi după vacanţă, în perioada de adaptare a copiilor la regimul de grădiniţe, se

pot reduce perioadele de activitate care cer efort intens şi, în special, durata plimbărilor. În cadrul

activităţii în aer liber trebuie să se aibă în vedere condiţiile de temperatură exterioară, pentru adaptarea

îmbrăcămintei, în scopul evitării atât a răcelilor cât şi a supraîncălzirii.


525

Supravegherea medical-psihologică a preşcolarilor

Obiectivele principale ale regimului educativ-instructiv în grădiniţe constau în pregătirea

preşcolarilor pentru şcoală: elaborarea şi fixarea unor deprinderi igienice pentru păstrarea curăţeniei

corporale şi a curăţeniei încăperilor grădiniţei, precum şi dezvoltarea formelor adecvate de comportare

cu copiii şi adulţii din colectivitate.

Din punct de vedere medical, dezvoltarea somatică şi starea de sănătate trebuie supravegheate

prin examene periodice efectuate de 2 ori pe an.

Este important să se ştie că încă de la vârsta de 4-5 ani pot fi observate deformări ale coloanei

vertebrale, dezvoltarea insuficientă a bolţii piciorului, tulburări de postură care impun gimnastica

colectivă. Între 4-6 ani un examen atent al vederii poate găsi la 1 din 5 copii tulburări de vedere. 2/3 din

aceste tulburări au nevoie de intervenţia oftalmologică. Copiii găsiţi cu tulburări de auz la depistarea

audiologică trebuie îndrumaţi spre terapia sau corectarea deficienţei.

Tulburările de vorbire nu trebuie neglijate. Studiul antecedentelor copiilor mai mari de 8 ani cu

tulburări psihice serioase arată că au prezentat în antecedente şi în starea prezentă tulburări ale

limbajului vorbit.

Unele deprinderi ca roaderea unghiilor, sugerea degetului şi tulburările de comportament trebuie

atent cercetate pentru descoperirea factorilor cauzali. La copiii preşcolari tulburări de comportament se

notează în cazurile de deficit al dezvoltării neuropsihice în stările psihotice şi pre-psihotice, precum şi în

stările grave conflictuale generate de mediul educaţional carenţial.

Pot avea tulburări de comportament copiii cu lateralizare neomogenă sau constrânsă, copiii legaţi

afectiv în mod exagerat de mamă, în primele săptămâni de la intrarea în colectivitate. De asemenea, se

pot întâlni copii cu manifestări nevrotice variate - tulburări de somn, anorexie, tulburări de vorbire,

mutism, copii al căror mediu de provenienţă trebuie corectat în vederea găsirii factorilor neurogeni

(eventuale traume afective, mediu dezorganizat, deces în familie, exemple proaste de educaţie sau a

unor deficienţe ale sănătăţii, infecţii cronice sau acute etc.). Printre tulburările cu caracter nevrotic se

găsesc la preşcolari anxietatea excesivă şi terorile nocturne adesea cu automatisme ambulatorii

nocturne.

Instabilitatea psihomotorie este un sindrom complex motor psihointelectual şi afectiv, caracterizat

prin nelinişte motorie disatenţie (atenţie fără concentrare şi tenacitate, superficialitate afectivă). În

aceste cazuri este necesar de eliminat o epilepsie psihomotorie, o atingere cerebrală frontală,

hipertiroidismul, o encefalopatie, o parazitoză intestinală.

Copilul preşcolar neglijat din punct de vedere educaţional se caracterizează prin lipsa

deprinderilor de curăţenie, întârzierea dezvoltării limbajului, sărăcirea afectivă şi asprimea prematură a

caracterului.

Copiii cu deprinderi alimentare bizare ca geofagia prezintă semne de anomalii instinctiv-afective

ce trebuie avute în observaţie.

Tendinţele autoerotice manifestate la aceste vârste au ca punct de plecare factori iritativi ai

zonelor ano-genitale care pot fi înlăturaţi.

Printre manifestările nevrotice se notează la această vârstă retenţia de urină şi fecale - ca semn

MANUELA MIRON

526

de reacţie psihoafectivă în urma unui traumatism psihic.

Pentru depistarea precoce a unor eventuale tulburări prepsihotice este recomandat a se

supraveghea atent din punct de vedere al evoluţiei psihice, copiii preşcolari cu tulburări grosolane ale

relaţiei cu persoanele din jur, copiii cu interese patologice pentru anumite obiecte sau particularităţi ale

obiectelor, cei cu reduse capacităţi de adaptare la schimbarea mediului, copiii cu anxietate excesivă, cu

tulburări de vorbire, ale activităţii motorii, ce au dezvoltare intelectuală parcelară.

TEME DE REFLECȚIE

1. Precizaţi regulile de igienă pentru regimul de activitate a preşcolarului. 2. Argumentaţi rolul educaţiei fizice la vârsta preşcolară.

TEMA OBLGATORIE Nr. 3 Introducerea educaţiei pentru sănătate în toate unităţile de învăţământ a fost

implementată ca disciplină opţională. Având în vedere câteva obiective ale programului “Educaţie pentru sănătate” explicaţi,

exemplificând cu o unitate de învăţământ care vă este accesibilă: - Caracteristicile din punct de vedere sumatic, fiziologic, mintal, emoţional, social, spiritual al copiilor; - Implicarea în formarea unui stil de viaţă sănătos; - Condiţiile de igienă a microclimatului în grădiniţă.


527

V. IGIENA COPIILOR DE VÂRSTĂ ŞCOLARĂ V.1. DEZVOLTAREA FIZICĂ ŞI NEUROPSIHICĂ ÎN PERIOADA CELEI DE A III-A COPILĂRII ŞI A ADOLESCENŢEI

Nivelul dezvoltării staturale, ponderale şl ale perimetrului toracic Sub raportul înălţimii, băieţii din mediul urban cresc de la 121,5 cm la 7 ani, la 141,5 cm la 11 ani,

168,3 cm la 15 ani şi 174,2 cm la 18 ani. Greutatea medie este de 22,9 kg la 7 ani, 33,9 kg la 11 ani,

55,5 kg la 15 ani şi 65,3 kg la 18 ani. Datele medii ale dezvoltării staturale în mediul rural sunt pentru

aceleaşi vârste cu 4-7 cm mai reduse, iar pentru greutate cu 3-6 kg mai mici. De la 7 până la 10-11 ani

datele privind înălţimea şi greutatea băieţilor sunt mai mari decât pentru fete. Acestea din urmă au o

dezvoltare staturo-ponderală mai rapidă decât băieţii între 10-11 ani şi 14-15 ani. Prima încrucişare a

curbei dezvoltării înălţimii şi greutăţii băieţilor cu cea a înălţimii şi greutăţii fetelor se face în prezent mai

devreme decât în urmă cu câţiva ani.

Ritmul creşterii

Într-o primă perioadă dintre 7-10 (11) ani creşterea este relativ lentă. După 10-11 ani ritmul

creşterii staturale şi ponderale se accentuează până la 14-15 ani, după care ritmul creşterii scade până

la 17-18 ani. Astfel, rata anuală de creştere a înălţimii este de 4-5 cm până la 10-11 ani şi în medie de

6-7 cm în perioada următoare, nedepăşind 1-1,5 cm la 17-18 ani. Acelaşi fenomen este vizibil şi pentru

greutate şi anume o rată a creşterii anuale de 2-3 kg la 7-11 ani, după care creşterea este mai rapidă,

ajungând să depăşească 6 kg pe an la 14-15 ani; după această vârstă rata creşterii ponderale scade la

2 kg pe an între 17-18 ani. Fenomenul este similar atât la fete cât şi la băieţi, cu deosebirea că ritmul de

creştere se accentuează mai precoce la fete, mai târziu la băieţi şi, de asemenea, acest ritm se reduce

mai rapid la fete şi mai târziu la băieţi.

Un ritm asemănător de creştere se constată şi pentru perimetrul toracic şi anume rata de creştere

anuală este de circa 1,5-2 cm în perioada de creştere lentă, de 3-4 cm în perioada de creştere intensă,

după care sporul anual nu mai depăşeşte 1 cm spre vârsta de 18 ani. Din datele obţinute în ţara noastră

rezultă că sporul ponderal şi statural este maxim între 11-14 ani pentru fete şi 12-15 ani pentru băieţi. În

perioada de creştere intensă statura se măreşte, preponderent prin alungirea membrelor inferioare.

Creşterea intensă corporală precede momentul instalării pubertăţii (momentul menarhei şi cel al

începutului secreţiei seminale). Trunchiul creşte mai ales în semestrul care precede momentul instalării

pubertăţii. Urmărirea curbei dezvoltării staturale şi ponderale poate să ne informeze despre intrarea

copiilor în perioada prepuberală. S-a constatat creşterea mai întâi a greutăţii şi mai apoi a înălţimii în

această perioadă prepuberală. Trunchiul se dezvoltă crescând în lungime şi în grosime mai intens după

momentul instalării pubertăţii.

MANUELA MIRON

528

Modificări corporale în perioada prepuberală şl în adolescenţă

Până Ia 8-9 ani, din punct de vedere somatoscopic, băieţii prezintă un aspect corporal infantil,

care cu mici modificări se menţine astfel până către 10-11 ani. De la această vârstă se accentuează

dezvoltarea organelor genitale interne şi externe până la 12 ani, când se instalează pubarha şi devine

manifestă creşterea intensă a înălţimii. Către 13 ani, o dată cu creşterea în continuare a organelor

genitale şi a înălţimii, se notează fenomene discrete de telarhă: pilozitatea pubiană este de tip feminin;

se schimbă vocea şi se notează uneori fenomene de ginecomastie.

La 15-16 ani se maturizează celulele gonadice şi apare pilozitatea feţei. La 16-17 ani dispare

ginecomastia, pilozitatea pubiană capătă caracterul masculin, implantarea perilor capului este, de

asemenea, de tip masculin, şi se notează acneea juvenilă. După 17-19 ani începe osificarea cartilagiilor

de conjugare. În ceea ce priveşte modificările fetiţelor, se remarcă până la 8-9 ani o creştere lentă a

uterului, iar după această vârstă o creştere mai rapidă uterină. La 10-11 ani se remarcă instalarea

telarhei, o creştere mai evidentă a greutăţii, creşterea intensă a înălţimii, se instalează pubarha şi se

remarcă modificări funcţionale ale mucoasei vaginale. Între 11-12 ani se notează creşterea glandei

mamare, creşterea organelor genitale interne şi externe, creşterea bazinului (evazarea bazinului şi

creşterea diametrului transvers), şi începe să se dezvolte pilozitatea axilară. Intre 12-14 ani se

instalează primul ciclu lunar (menarha) care este neregulat şi anovulatoriu. Primele cicluri pot să se

însoţească de fenomene dismenoreice care pot să dea tulburări de randament şcolar şi să fie cauza de

absenţe de la şcoală, în mediul urban se semnalează cazuri în care menarha se instalează între 9-10

ani (0,6%), şi între 10-11 ani în proporţie de 2,7%. Între 16-17 ani cazurile de menarha nu se mai

întâlnesc decât în proporţie de 0,8%.

Momentele care caracterizează maturizarea în perioada prepubertară şi adolescenţă pot fi

influenţate de următorii factori: condiţiile de viaţă, condiţiile de muncă, stimulii psihici (culturali-

educaţionali), condiţiile sezonier-climatice. Factorii hotărâtori sunt condiţiile de viaţă şi de muncă.

Declanşarea modificărilor morfo-fiziologice ale prepubertăţii şi pubertăţii se face sub acţiunea unui factor

necunoscut care se presupune că este de natură genetică (corelaţia pozitivă între vârsta menarhei

fetiţei şi vârsta menarhei mamei acesteia). Lobul anterior hipofizar stimulează creşterea prin hormonul

somatotrop şi parenhimul glandular al tiroidei, suprarenalei şi glandelor gonadice. In perioada

prepubertară şi adolescenţă curba creşterii volumului hipofizei este paralelă cu creşterea somatică. Sub

acţiunea hormonilor gonadotropi se secretă androgenii testiculari şi hormonii foliculari şi luteina.

Hormonii gonadiei favorizează dezvoltarea organelor genitale interne şi externe, a caracterelor sexuale

secundare şi în perioada prepubertară stimulează şi creşterea înălţimii şi dezvoltarea musculaturii.

După instalarea pubertăţii, în adolescenţă, hormonii gonadiei limitează creşterea staturală prin

favorizarea osificării cartilagiilor de conjugare. La băieţii prepuberi se poate constata în unele cazuri o

veritabilă prepubertate cu trăsături feminine şi anume: tendinţă la obezitate, aspect corporal ginoid,

ginecomastie, hiperlaxitatea ligamentelor articulare, picior plat. În aceste cazuri dezvoltarea aspectelor

somatoscopice viriloide se face mai lent. În unele cazuri se constată deficienţe ale echilibrului hormonal

tiro-ovarian cu creşterea importantă a volumului tiroidei, ceea ce duce la sindromul cunoscut al guşei

puberale. Modificările tiroidiene pot să fie numai trecătoare sau pot să se însoţească de fenomene


529

funcţionale hipertiroidiene, care necesită tratament. Schimbarea vocii se datoreşte creşterii cartilagiu-lui

tiroid şi cricoid sub acţiunea testosteronului. Secreţia seminală este localizată în timp aproximativ între

14-15 ani. Se consideră ca o pubertate precoce cea care se manifestă sub vârsta de 9 ani şi ca

pubertate tardivă cea care se manifestă după 15 ani la fetiţe şi după 16 ani la băieţi.

Modificările prepubertare încep în mediul rural cu un an mai târziu decât în mediul urban.

Menarha se instalează în prezent la noi în ţară cu aproximativ un an mai devreme decât în urmă cu

circa 40 de ani. Maturizarea mai precoce, pubertară, poate să determine dezadaptări de la viaţa de

colectivitate şi în general tendinţa de respingere din partea grupului de către cei mai puţin dezvoltaţi.

Întârzierea maturizării morfologice poate să fie însoţită şi de o întârziere a dezvoltării afectivităţii. La cei

cu o creştere intensă foarte rapidă în perioada prepubertară se pot realiza fenomene de dizarmonie cu

dezvoltarea musculară insuficientă şi ca atare de fatigabilitate crescută, cu fenomene de albuminurie

ortostatică şi manifestări de colaps ortostatic. În aceste cazuri efortul fizic trebuie atent dozat, iar din

punct de vedere medical sunt necesare fortifiantele şi somnul suficient. În cazurile de dezvoltare

accentuată a ţesutului adipos trebuie văzut dacă nu este vorba şi de un regim alimentar hipercaloric şi

lipsă de mişcare. Se întâlnesc mai rar decât în trecut cazurile de slăbiciune corporală accentuată, ca

sindromul de anorexie mentală. În aceste cazuri încadrarea într-un colectiv şi trimiterea într-un climat

stimulant pot să de rezultate pozitive.

Dezvoltarea funcţională a aparatului respirator

Tulburările respiratorii de la nivelul nasofaringelui pot să constituie factori de perturbare

funcţională a sistemului nervos (tulburări ale atenţiei) datorită tulburărilor circulatorii reflexe generate de

aceste deficienţe. Laringele se dezvoltă încet până la începutul prepubertăţii; creşte rapid în perioada

prepubertară şi adolescenţă, când se realizează şi diferenţierea sexuală.

Cutia toracică îşi schimbă în această perioadă înfăţişarea infantilă din perioada preşcolară,

apropiindu-se de forma exterioară de adult. Volumul inspirator se amplifică prin coborârea treptată a

sternului şi accentuarea oblicităţii coastelor. Se trece de la respiraţia predominant abdominală la cea de

tip toracic. Spatele cifotic, toracele înfundat, toracele în pâlnie, devierile scoliotice ale coloanei

vertebrale, ca şi poziţia ghemuit, aplecat, stânjenesc ventilaţia pulmonară. De asemenea, se restrânge

amplitudinea mişcărilor respiratorii în cazul în care elevul respiră cu toracele rezemat de marginea

anterioară a pupitrului. Frecvenţa respiraţiilor este de circa 20-22/minut la 11-14 ani, fete şi 17-20/minut

la 11-14 ani, băieţi. Ritmul respirator este mai regulat iar amplitudinea mişcărilor respiratorii se

adaptează nevoilor de ventilaţie. Ampliaţia toracică poate să depăşească 5-7 cm la 10-15 ani.

Capacitatea vitală măsoară circa 1 100-1 200 cm3 la 7 ani, circa 1 900 cm3 la 12 ani, 2 700 cm3 la 15

ani şi 3 700 cm3 lal8 ani. Elevii din şcolile sportive au o capacitate vitală cu 500-700 cm3 mai mare.

Fetele au o capacitate vitală cu 200-500 cm3 mai redusă decât băieţii.

Caracteristici evolutive ale aparatului circulator

În cazul de creştere rapidă şi intensă corporală, cordul rămâne în urmă în raport cu dezvoltarea

somatică, fenomen care are consecinţe hemodinamice negative tradus printre altele şi prin fenomene

MANUELA MIRON

530

de excitabilitate crescută a muşchiului cardiac. Frecvenţa cardiacă scade de la circa 89-90 bătăi/minut

la 78/minut la 18 ani. Scăderea frecvenţei cardiace se face intens după instalarea pubertăţii. Volumul

total sanguin creşte de la 1,6 1 la 7 ani la 2 1 la 10 ani şi 5 1 la 16 ani pentru băieţi (3,34 1 pentru fete).

Hemoglobina totală creşte de la 233 g la 7-9 ani la 370 g la 13 ani şi la 617 g la 14-15 ani, pentru băieţi

şi 435 g pentru fete. Minut volumul cardiac creşte de la 2,1 1 la 6 ani la 2,9 1 la 11 ani, 3,5 1 la 14 ani.

Tensiunea arterială se modifică crescând de la 90/53 milimetri la 7 ani la 100/57 la 11 ani, 113/64 la 15

ani şi 118/65 la 18 ani. Cu excepţia vârstelor dintre 10 şi 14 ani, tensiune arterială este mai redusă la

fete decât la băieţi cu circa 1,5-4,3 mmHg. În preajma instalării pubertăţii se constată în unele cazuri o

creştere a tensiunii arteriale maxime peste 140 mmHg, fenomen care evoluează ca un sindrom benign

de hipertonie juvenilă în cazul în care nu sunt prezente semne de atingere renală sau endocrină, care

să constituie baza organică a unui asemenea sindrom. Labilitatea neurovegetativă crescută în această

perioadă poate să se manifeste cu fenomene de creştere importantă a frecvenţei pulsului în

ortostatismul prelungit (peste 20 minute) frecvenţa cardică depăşind cu peste 40 bătăi pe cea din

clinostatism.

Caracteristicile dezvoltării aparatului digestiv şi aparatului urinar

Aciditatea secreţiei gastrice, exprimată sub forma acidului clorhidric liber, creşte în adolescenţă şi

în special la băieţi între vârstele de 13-15 ani, în comparaţie cu fetele. Ficatul reprezintă 3,8% din

greutatea corporală la 5 ani, 3,6% la 10 ani şi 2,4% la adult. Pancreasul cântăreşte la 12 ani aproximativ

30 g.

Premolarii definitivi şi incisivii centrali inferiori se schimbă la 6 ani, incisivii centrali superiori la 8

ani, caninii la 9-11 ani, molarii la 12 ani, molarii de minte apar la 18-25 ani. Caracteristicile funcţionale

ale aparatului digestiv impun fragmentarea meselor în trei mese principale şi o gustare.

La 15 ani rinichiul cântăreşte 105-120 g reprezentând aproximativ 1/320 din greutatea corporală.

Creşterea rinichilor se face relativ repede în perioada prepubertară şi în adolescenţă. Volumul vezicii

urinare are la 7-8 ani 500-840 cm3, la 9-10 ani 570-940 cm3, la 12-13 ani 840-1 240 cm3. Din punct de

vedere topografic, raporturile vezicii urinare cu bazinul se modifică rapid până la 4 ani şi mai lent între 9

şi 12 ani, când vezica urinară capătă poziţia caracteristică adultului. De la 6 la 13 ani cresc eliminările

pe zi de NaCl, fosfaţi şi azot total urinar. După această vârstă eliminările menţionate se apropie de cele

caracteristice adultului.

Dezvoltarea sistemului osteomuscular şl a motricitatii

În perioada de dezvoltare a şcolarului mic, mijlociu şi în adolescenţă, sistemul osos este sediul

unor intense procese de creştere şi diferenţiere. La 7 ani devine vizibilă radiografie epifiza cubitală

distală, la 10 ani osul piziform. O dată cu intrarea în adolescenţă începe sudarea epifizelor de obicei în

ordinea următoare: epifizele oaselor metacarpiene între 14-15 ani pentru fete şi 16 ani pentru băieţi;

epifizele falangelor mediane între 1.5-16 ani pentru fete şi 17-18 ani pentru băieţi; epifizele distale

radiale între 17-18 ani pentru fete şi 18-19 ani pentru băieţi; epifizele distale cubitale între 17-18 ani

pentru fete şi 18-19 ani pentru băieţi.


531

Dezvoltarea masei musculare se face mai ales în perioada pubertară şi relieful muscular

constituie o caracteristică sexuală a bărbaţilor, faţă de dispoziţia specifică ţesutului adipos la nivelul

bazinului,coapselor şi toracelui la fete.

Între capacitatea de activitate fizică şi forţa musculară s-a stabilit o strânsă dependenţă.

Între curba creşterii puterii de contracţie a muşchilor mâinii şi cea a creşterii staurale a celor două

sexe apare o legătură evidentă, descrisă de Smedley şi Hollbrăgge. Analizând datele obţinute de

Smedley, Quetelet şi Scheltz, Wesggerath a stabilit că la toate vârstele, fetele prezintă o forţă

musculară mai redusă decât băieţii. Creşterea anuală a forţei musculare se diminuează după 16 ani

pentru fete şi continuă cu ritm intens la băieţi după această vârstă. Relaţia dintre dezvoltarea corporală

şi performanţele obţinute la săritura în lungime a fost cercetată de Bach care studiind 150.000 cazuri

între 10-40 ani, a obţinut o curbă a îmbunătăţirii performanţei în funcţie de vârstă, asemănătoare cu cea

a creşterii staturale (Hollbrăgge). Stemmlef a făcut observaţii asemănătoare în ceea ce priveşte şi alte

performanţe ale elevilor (fugă, săritură în înălţime, aruncarea greutăţii), iar Collumbine şi colaboratorii au

arătat că de la 10 la 20 de ani creşte rapid capacitatea de a ridica greutăţi. Hettinger şi Miiller au găsit o

corelaţie intensă între forţa musculară maximă a antebraţului şi vârstă, înălţime şi greutate la copiii şi

adolescenţii de 6-14 ani. Forţa musculară a mâinii este la 8 ani de 10-13 kg; la 11 ani de 16-20 kg; la 15

ani de 10-25 kg; la 18 ani de 25-49 kg.

Relaţia dintre vârstă, sex şi forţa musculară a fost analizată de Hettinger pe baza rezultatelor

unor cercetători ca Burke, Dementieff, Hettinger, Miiller, Lehmann şi Szakall, Quetelet, arătând că forţa

musculară ajunge la bărbaţi la valori maxime la 25 ani. Faţă de acest nivel, forţa musculară a copiilor de

6 ani reprezintă 20% iar cea a celor de 10 ani numai de 40%.

O dată cu instalarea pubertăţii, diferenţele dintre sexe devin evidente, la 14 ani fetele având

numai 50% din forţa maximă a bărbaţilor, iar băieţii 60%. La 18 ani forţa musculară a băieţilor ajunge la

90%, a fetelor reprezintă numai 60% (Hollbrăgge). Hettinger a putut să arate că este de asemenea

diferită pe sexe şi în funcţie de vârstă capacitatea de antrenare musculară. Aceasta reprezintă la vârsta

de 5-10 ani numai 35-55% din capacitatea de antrenare musculară a adulţilor de 20-30 ani; adolescenţii

şi tinerii de 10-20 ani dispun de o capacitate mai mare de antrenare musculară şi anume de circa 75%

pentru băieţi şi de 45% pentru fete. Aceste fapte arată că pentru tineri capacitatea maximă de adaptare

la efortul fizic este atinsă după vârsta de 18 ani.

La aprecierea stării morfofuncţionale a coloanei vertebrale se va avea în vedere cifoza care

interesează segmentul dorsal, sau cifoză totală a adolescenţilor şi care interesează toate segmentele

coloanei, precum şi scoliozele cu modificările compensatorii ale segmentelor coloanei. Spatele rotund

poate să apară din cauza unei slăbiciuni a musculaturii statice a spatelui.

La examenul neuromotricităţii trebuie avute în vedere deficienţele motorii uşoare a căror cauză

organică nu este evidentă. Aceste deficienţe se pot manifesta ca tulburări în repartiţia tonusului

muscular piramidal şi extrapiramidal, ca persistenţă a sinokineziilor, sau ca o insuficienţă conceptuală a

gesturilor fie din lipsa înţelegerii sarcinii motorii, fie din imposibilitatea de reprezentare a actului motor.

Dischineziile pot să aibă şi o origine emoţional-afectivă aşa cum se întâmplă în neîndemânarea

emotivilor, în neîndemânarea impulsivilor (demaraj brusc, mişcări intempestive), în mişcările

MANUELA MIRON

532

dezordonate ale agitaţilor, în motricitatea cu greşeli ale neatenţilor, în gestica temătoare cu ezitări a

anxioşilor. Pot să se manifeste disgnozii motrice prin needucare din cauza unei predilecţii pentru

activitatea intelectuală, cu neglijarea activităţilor fizice şi manuale. Tremurăturile cinetice sau

intenţionale şi statice au o origine organică. Apar tremurături care tulbură activitatea motorie şi în stările

emoţionale excesive, în oboseala pronunţată, tremurături produse prin medicaţii stimulante, tremurături

în hipertiroidism.

Dezvoltarea creierului

Până la 6 ani creierul atinge aproape greutatea celui adult (1.200-1.300 g). Între 13-18 ani se

observă o creştere de masă encefalică în regiunea hipotalamică şi în zona lobilor frontali. De

asemenea, se dezvoltă legăturile nervoase dintre diferitele zone corticale şi subcorticale. Între 15:19 ani

zona hipotalamo-hipofizară se vascularizează intens. Sistemul neurovegetativ prezintă în special în

perioada prepuberală o labilitate crescută manifestată prin cefalee, ameţeli, dureri abdominale, stări de

colaps orto-static, hipertonie pasageră. Activitatea bioelectrică este dominată de undele de tip alfa care

au o frecvenţă mai crescută la fete.

Dezvoltarea vorbirii

În perioada de la 6-18 ani se realizează importante perfecţionări fonetice ale limbajului vorbit; se

constată frecvenţa mai redusă a dificultăţilor copiilor de pronunţare a unor foneme dau cuvinte decât în

etapa anterioară de dezvoltare. Se dezvoltă rapid lexicul. La intrarea în şcoală copilul posedă un

vocabular activ de 800-900 cuvinte, la sfârşitul clasei a IV-a acest fond lexical este de 1.500-1.600

cuvinte, lărgindu-se considerabil numărul de cuvinte abstracte utilizate curent.

De asemenea, se perfecţionează structura gramaticală a limbajului vorbit în ceea ce priveşte

morfologia şi sintaxa. Debitul verbal al copiilor creşte în perioada de la 10-13 ani de la 60 la 120

cuvinte/minut. Cresc, de asemenea, posibilităţile asociative verbale. Se manifestă pasiunea pentru

discuţie, pentru dezbaterea unor probleme şi se constituie stilul personal în exprimarea verbală. În

această perioadă pot să apară tulburări ale ritmului vorbirii şi în special tahilalii şi în perioada

prepuberală creşte frecvenţa balbismului, mai ales la băieţi. În perioada schimbării vocii, forţarea vocii

poate duce la disfonii durabile. Pot să rămână ca deficienţe durabile unele tulburări de articulaţie de tipul

sigmatismului interdental şi lateral sau de tip rinolalic, condiţionate de conformaţii vicioase ale aparatului

de fonaţie.

Dezvoltarea limbajului citit

Însuşirea limbajului citit este mai dificilă decât învăţarea limbajului vorbit, deoarece nevoia de a

citi este mai puţin imperioasă decât nevoia de a comunica prin vorbire. Interesul pentru citit se trezeşte

la copii ca urmare a stimulărilor din ambianţă şi în special din mediul familial. S-a constatat că 85% din

copiii cu tulburări de citit provin din familii care nu posedă cărţi în casă.

Învăţarea cititului înseamnă cucerirea unui nou mijloc de comunicare şi de cunoaştere şi în

esenţă semnifică înţelegerea de către copil a legăturilor dintre semnele grefice (literele scrise) şi vorbit.


533

Sunt specialişti care susţin că cititul se poate învăţa înainte de însuşirea scrisului. Cu toate acestea,

încă din antichitate învăţarea cititului se face simultan cu a scrisului. Copilul poate să ajungă la această

înţelegere încă de la 5 ani (vârsta optimă 6-7 ani).

Însuşirea limbajului citit este posibilă fără dificultăţi mari, dacă copilul are o vorbire corectă, dacă

percepe corect semnele şi sunetele şi dacă are un nivel intelectual corespunzător vârstei de 6 ani.

Prima treaptă a învăţării cititului este lectura subsilabică, posibilă la 6-7 ani; ca urmare, copilul

recunoaşte literele scrise.

A doua treaptă o constituie lectura silabică pe baza căreia se ajunge la recunoaşterea cuvintelor.

A treia treaptă constă din învăţarea lecturii cuvintelor şi a grupurilor de cuvinte (7-8 ani). Abia

după acest studiu se ajunge la lectura curentă, monotonă (9-10 ani) şi la lectura expresivă (după 10

ani). Se consideră că s-a învăţat cititul când copilul poate citi urmărind rândurile cu ochii, fără

pronunţarea cuvintelor şi reuşeşte să perceapă suita de idei a textului.

Învăţarea cititului se face cu întârziere de 2-3 ani la elevii cu dezvoltare intelectuală submijlocie.

Tulburările în dezvoltarea limbajului citit se numesc dislexii şi pot fi definite ca asimbolii pentru

ansambluri de litere şi litere izolate. Aceste tulburări pot să apară şi la copiii cu o dezvoltare intelectuală

normală şi să ducă la serioase fenomene de inadaptare şcolară. Formele mai frecvente de manifestare

a dislexiilor sunt:

- inversiunea literelor care se aseamănă într-un cuvânt;

- permutarea de silabe sau grupuri de litere;

- inversiunea de cuvinte.

Printre factorii care favorizează dislexiile se pot menţiona: deficienţele de vedere şi de auz,

întârzieri în dezvoltarea vorbirii, deficienţe ale dezvoltării intelectuale, erori pedagogice, lipsa de

stimulare în ambianţa copilului.

Dislexiile sunt mai frecvente la băieţi, la copiii cu tulburări de lateralizare, la stângaci, la cei care

au vorbit târziu şi au un vocabular sărac.

Întârzierea gravă în dezvoltarea intelectuală de nivelul imbecilităţii, împiedică însuşirea cititului şi

a scrisului. Debilul mintal poate să ajungă să citească litere şi cuvinte şi poate să scrie copiind cuvintele.

De aceea, trebuie acordată o deosebită atenţie medico-pedagogică copiilor care nu au învăţat să

citească cuvinte în primul an de şcoală.

Au fost descrise cazuri în care deşi din punct de vedere intelectual şi senzorial copilul nu prezintă

deficienţe, totuşi el vădeşte o redusă capacitate de învăţare a scrisului şi cititului. Această tulburare a

fost denumită legastenie. Dificultăţile de citit au în aceste cazuri şi o componentă congenital-familială,

dar nu au putut fi legate de localizări lezionale cerebrale.

Copilul cu dislexie trebuie să primească o susţinută îngrijire logopedică şi medical psihologică în

cazul în care s-au instalat şi complicaţii psihogene, generate de sentimentul de eşec.

Dezvoltarea limbajului scris

În activitatea şcolară 50% din volumul de sarcini este activitatea de scriere. Scrisul e o formă

complexă de activitate umană şi constă în esenţă în codificarea fenomenelor prin semne grafice.

MANUELA MIRON

534

Însuşirea limbajului scris are la bază elaborarea unor complexe deprinderi motorii, a unor complicate

praxii şi gnozii care presupun intense legături între mari zone ale scoarţei fronto-parietale şi temporo-

occipitale. Pentru ca un copil să-şi poată însuşi scrisul este necesar ca el să se orienteze în spaţiul

grafic, să controleze vizual-kinestezic gestul grafic (cu implicaţie deci a unor mecanisme de reglare

tonico-posturale şi de coordonare cinetică a activităţii mâinii), să aibă o dezvoltare normală a

inteligenţei.

Din punct de vedere fiziologic, s-a constatat că copiii trasează mai uşor liniile în sistemul de

orientare orizontal-vertical, decât în sistemul oblic. Chiar şi semnele circulare sunt mai uşor scrise de

copii decât liniile oblice. Rombul poate fi desenat la vârsta de 6 ani.

Învăţarea scrisului se face cu serioase dificultăţi şi durează circa 4 ani (primele 4 clase). În aceste

clase deficienţele de scris au o frecvenţă variabilă descrescândă cu vârsta şi anume: 35% în cl. I, 25%

în cl. a Il-a, 17% în cl. a III-a, 10% în cl. a IV-a.

Cele mai frecvente dificultăţi se exprimă sub forma următoarelor categorii:

- înlocuiri de litere în cuvânt: fie din cauza asemănărilor fonetice (de exemplu: j înlocuit cu g), fie

din cauza asemănărilor grafice (de exemplu: m este confundat şi înlocuit cu n), fie din pricina unor

confuzii de foneme auzite defectuos sau pronunţate defectuos (înlocuieşte pe r cu 1, în Grigore

pronunţând şi scriind Gligole);

- adaosuri sau omiteri de litere sau silabe - ruina de cuvinte, adică alterarea structurii cuvintelor,

elevul scriind "pec" în loc de "pleacă", "vacat" în Ioc de "vacanţă", "origat" în loc de "organizat" etc.

Mai sunt încă şi tulburări de scris care interesează mai ales aspectul grafic-estetic al scrisului şi

anume: trăsături nesigure ale conturului literelor, inegalitatea literelor, lipsa de paralelism a elementelor

liniare ale literelor, neorizontalitatea rândurilor, toate acestea denotând mai ales dificultăţi ale executării

gestului grafic datorită unor tulburări ale controlului senzorio-motor. Aceste tulburări sunt denumite

disgrafii şi ele constituie serioase motive de handicap a unor şcolari din primele clase care, deşi sunt

bine dezvoltaţi din punct de vedere intelectual, au un randament şcolar nesatisfăcător din cauza

greutăţilor în activitatea de scris.

Printre copiii cu tulburări disortografice descrise se găsesc o proporţie mare cu dezvoltare

intelectuală submijlocie.

Un procent de circa 18% din aceşti copii au şi tulburări de vorbire. La ei se găsesc şi fenomene

de lateralizare neomogenă. În 60% din cazuri sunt prezente sinkineziile şi alte deficienţe tonico-cinetice

ale motricitatii.

Nivelul cultural scăzut al familiei constituie un factor de agravare a acestor tulburări tulburări de

scris. Cercetări recente arată că latenţa reacţiilor la copiii cu tulburări de scris este mai lungă decât a

celor fără tulburări. Ei au serioase dificultăţi în recepţia şi prelucrarea informaţiei evidenţiate mai ales în

perceperea unor stimuli stimulativ (Tănăsescu Gheorghe).

Scrisul vertical şi cu alfabet simplificat se însuşeşte mai uşor de elevii începători decât scrisul

oblic. Electromiografic s-a putut arăta că scrisul vertical solicită mai puţin musculatura mâinii şi

antebraţului decât cel oblic - la elevii din primele clase (Tănăsescu Gh., Stănciulescu E.).

În timpul învăţării scrisului muşchii mâinii şi antebraţului drept sunt foarte solicitaţi, ducând la


535

oboseală musculară chiar după perioade scurte de timp de 5-7 minute de scris; contractura statică

prelungită din musculatura mâinii şi antebraţului difuzează uşor la elevii mici în grupe musculare întinse

la distanţă chiar de partea opusă.

Randamentul activităţii intelectuale, de gândire, creşte de circa 8-10 ori în intervalul de timp de la

clasa I la clasa a IV-a. În perioada prepuberală se pot constata uneori stagnări ale dezvoltării

posibilităţilor de gândire şi chiar schimbări trecătoare ale conţinutului gândirii - cu tendinţe paralogice,

dar şi cu lărgirea uneori considerabilă a orizontului în care se mişcă gândirea adolescentului.

Se dezvoltă, de asemenea, posibilitatea de însuşire a unor scheme operaţionale (algoritmi), cu

ajutorul cărora se rezolvă sarcinile impuse de procesul instructiv-educativ.

Dezvoltarea funcţiunilor de cunoaştere se realizează progresiv până la 15 ani pentru inteligenţa

generală. După această vârstă se dezvoltă unele domenii mai particulare, ale activităţii de cunoaştere.

Sunt specialişti care admit că inteligenţa generală atinge optimum-ul dezvoltării sale între 18-20 ani.

Pentru cei dotaţi din punct de vedere mental, adolescenţa aduce o dezvoltare rapidă a gândirii

abstracte în dauna gândirii pragmatice, a posibilităţilor de gândire matematică şi de dezbatere filosofică

a problemelor. De la această vârstă se poate deosebi contemplatorul împrăştiat, de pedantul aspru cu

sine şi cu cei din jur.

Maturizarea afectivă

Viaţa afectivă devine în această perioadă mai complexă. Se socializează impulsurile sexuale,

care evoluează de la neliniştea vagă prepubertală, la apropierea timidă ambivalentă de sexul opus, la

orientarea manifestă către partenerul de care se ataşează cu sentimentele profunde şi generoase ale

sfârşitului de adolescenţă. Perioada prepuberală este vârsta lecturilor "interzise" şi a informării sexuale

întâmplătoare şi de aceea primejdioasă.

Adolescenţa este vârsta iubirilor tandre, nemărturisite şi a jurnalelor intime. Pentru băieţi este

aceasta şi o perioadă a nesiguranţelor de sine - cu tendinţe autoerotice - fără consecinţe grave dacă nu

se complică cu complexe afective şi manifestări obsesiv-fobice. În perioada de ambitendinţă din

preadolescentă se poate manifesta şi orientarea homosexuală - cel mai adesea rezultat al unor iniţieri

de către adulţi vicioşi.

Mediul social poate să favorizeze o dezvoltare echilibrată a vieţii afective, sau din contră poate să

inducă fenomene conflictuale între impulsurile individuale şi normele sociale admise, sau poate să

determine o socializare dificilă a acestor impulsuri în condiţiile unor solicitări erotice intense, în special

pe calea mijloacelor de informare în masă, întârziind maturizarea personalităţii tânărului.

Structurarea personalităţii se face lent în această perioadă, dar nu fără aspecte contradictorii

generate încă din perioada prepuberală de profundele transformări psihosomatice ale preadolescentului

şi care pun sub semnul întrebării toate certitudinile vârstei anterioare. Aceste transformări şi aceste

schimbări de raporturi dintre individ şi ambianţă generează o experienţă socială care se traduce prin

forme noi de afirmare a personalităţii. Aceasta se face în funcţie de trăsăturile de bază ale personalităţii

- fie prin accentuarea tendinţelor de repliere, fie prin respingerea critică tenace şi fermă sau chiar brutal

agresivă, a normelor impuse de adulţi.

MANUELA MIRON

536

În aceste condiţii se pot nota uneori manifestări de originalitate verbal vestimentară sau de mod

de viaţă - ori opţiuni pentru noutăţi răsunătoare pentru alternative de extremă - pentru non-conformism

agresiv - neiertător faţă de disciplina adulţilor şi mai ales faţă de slăbiciunile morale ale acestora.

Către 16 ani se manifestă gustul pentru problematizare pentru aderarea la teorii şi sisteme.

Entuziasmul altruist se poate strâns împleti cu introspecţia cea mai ascuţită şi tendinţa de elaborare de

sisteme se îngemănează cu aplicarea hiperanalitică şi gustul marcat pentru subtilităţi. Adolescentul este

extrem de sensibil la problematica socială a momentului şi colectivităţii.

Între 14 şi 18 ani se stabilizează şi se maturizează interesele profesionale, se fundamentează

mai realist motivaţiile.

Personalitatea adolescentului se structurează în procesul de confruntare a acestuia cu sistemul

de valori acceptat de societate. Din această confruntare rezultă nevoia adolescentului de a-şi alege un

model de existenţă, nevoia de frumos, nevoia de prietenie, nevoia de opţiune pentru idealuri înalte.

Acordarea unor responsabilităţi sociale tinerilor le uşurează maturizarea lor socială.

Din contră, menţinerea tinerilor până după vârsta de 20-25 de ani, în condiţii doar de şcolarizare,

întârzie acest proces şi poate genera conflicte între tendinţele hiperprotective ale societăţii şi cerinţele

tineretului pentru un status social corespunzător posibilităţilor lui biologice şi psihosociale.

Semnele precoce ale tulburărilor de dezvoltare a personalităţii

Tulburările de dezvoltare a personalităţii pot să fie favorizate de condiţiile de viaţă

nesatisfăcătoare şi în special de mediul educaţional nociv.

Este de cea mai mare importanţă să se cunoască semnele precoce ale unor deteriorări sau

dezorganizări psihice ale copilului şi adolescentului, în vederea intervenţiei medicale de specialitate. Se

consideră astfel că este necesar să avem în vedere sub acest aspect copiii şi adolescenţii care:

au o comportare neadecvată faţă de realitate, fie în sensul unei retrageri autiste fie în sensul unei

înfruntări brutal-agresive;

prezintă preferinţe pentru folosirea anumitor obiecte şi evită să le folosească pe altele;

au o activitate cognitivă, fie insuficientă, fie exagerat focalizată sau exagerat împrăştiată;

au o viaţă imaginativă, fie extrem de săracă, fie de-a dreptul magico-halucinatorie;

au o atitudine constrângătoare abstractă sau concretă, limitând mobilitatea şi a gândirii şi a

acţiunii;

au posibilităţi de comunicare cu oamenii, atât pe plan verbal cât şi emoţional afective, fie prea

restrânse, fie distorsionate până la bizar;

prezintă stări durabile de anxietate excesivă;

prezintă deficienţe funcţionale în sfera limbajului şi distorsiuni ale schemelor obişnuite motorii.

Găsirea acestor simptome în evoluţia psihică a copiilor şi adolescenţilor trebuie să constituie o

indicaţie pentru o eventuală evoluţie spre un dezechilibru grav mintal, chiar o psihoză.

Cercetările de specialitate au pus în evidentă la şcolarul mic mai ales tulburări ale activităţii

psihice care necesită măsuri medical-pedagogice terapeutice şi profilactice.

Neliniştea motorie este mai frecventă la băieţi (17%) decât la fete (6,8%) mai ales în colectivităţile


537

şcolare din oraşele mari, la copiii surmenaţi şi Ia cei care au condiţii de mediu familial dezorganizat.

Ticurile se găsesc de asemenea mai frecvent la băieţi (4,5%) decât la fete (2,6%).

Tulburările de somn se manifestă, fie ca tulburări ale adormirii, ceea ce duce la reducerea

timpului de somn, fie ca întreruperi ale somnului şi somn neliniştit, deci neodihnitor (15%).

Deprinderile patologice printre care cea mai răspândită roaderea unghiilor, mai ales între 9-13

ani, fenomen care se reduce în adolescenţă.

- Tulburări ale poftei de mâncare (4,5%).

- Enurezisul cu procente de 4-5%.

- Tulburările de vorbire mai frecvente la băieţi (3-4%) decât la fete (1-3%).

- Tulburări neurovegetative manifeste ca fenomene vasculare (cefalee, ameţeli), sau fenomene

spastice (dureri abdominale).

Hiperemotivitate cu fenomene marcate inhibitorii, cu manifestări obsesiv-fobice sau cu fenomene

anxioase.

- Tulburări de tip depresiv, mai frecvente reacţii de tip hipocondric, sau reacţii de tip melancoliform,

încercări de siucid.

- Tulburări de tip schizoid, cu instabilitate, izolare, comportament bizar, gândire disociată.

- Tulburări de tip paranoid - cu manifestări de turbulenţă revendicativă, cu atitudini de neîncredere şi

intoleranţă.

- Manifestări perverse - furt, minciună, delincventă gravă. Principalii factori etiologici din mediul de

viaţă ai acestor tulburări par a fi următorii: lipsa de supraveghere educaţională sau greşeli grave de

educaţie, mediu familial dezorganizat, patologie mintală în familie, condiţii economico-sociale şi de

locuinţă deficitare.

V.2. IGIENA ACTIVITĂŢII ŞCOLARE

La copii şi adolescenţi randamentul la proba de lucru, ca şi latenţa reacţiilor motorii şi capacitatea

de diferenţiere a stimulilor reflectă o perioadă de randament maxim în primele ore ale dimineţii şi de

scădere la amiază în jurul orei 13-14. Capacitatea de lucru creşte din nou după amiază până la orele

16-17, după care se observă scăderea randamentului foarte evidentă după ora 20 .

Cercetări mai recente au arătat că în cursul unei săptămâni capacitatea de lucru a elevilor este

mai redusă în prima şi ultima zi a săptămânii, creşte treptat de luni până miercuri şi începe să scadă de

joi până sâmbătă. În zilele cu o mai redusă capacitate de lucru este necesar ca solicitările şcolare să fie

mai mici. S-au observat de asemenea reduceri importante ale capacităţii de lucru la sfârşitul

trimestrelor, la sfârşitul anului şcolar şi după perioade de lucrări de control sau de examene.

Factorii care influenţează capacitatea de lucru a elevilor Vârsta şi sexul Pentru aceeaşi intensitate şi durată a efortului fizic sau intelectual, modificările fiziologice sunt

mai intense la copiii şi adolescenţii de vârstă mai mică. Aceasta depinde de o crescândă capacitate de

MANUELA MIRON

538

adaptare la efort la vârstele mai mari determinate nu numai de perfecţionarea progresivă a organelor

efectoare, ci şi de o mai bună coordonare a funcţiilor vitale interesate în efort. Forţa musculară

reprezintă la 6 ani cea 20% din cea a adultului, la 10 ani cea 40%, la 14 ani cea 50-60%, iar la 18 ani

90%. De la 18 la 25 de ani forţa musculară mai creşte la băieţi cu circa încă 10% din cea a adultului.

Pentru fete, forţa musculară creşte de la 7-18 ani de 3 ori iar pentru băieţi de 4 ori.

In raport cu vârsta se perfecţionează de asemenea procesele de elaborare şi fixare a unor

stereotipuri dinamice extrem de importante în procesele de învăţare. Antrenarea creşte de la 6 la 25 ani

cu 100%. Dexteritatea manuală se dezvoltă continuu până la 20,5 ani pentru băieţi şi până la 22,7 ani

pentru fete. Posibilităţile de efort maxime sunt atinse o dată cu terminarea creşterii, în jurul vârstei de

22-24 ani la băieţi şi 20 ani pentru fete. Aceste fenomene sunt condiţionate nu numai de creşterea cu

vârsta a posibilităţilor adaptative ale sistemului nervos şi ale aparatelor senzoriale şi neuromusculare, ci

şi de dezvoltarea capacităţii funcţionale a cordului (creşterea volumului bătaie şi a volumului sanguin pe

unitatea de timp) şi a pulmonului (creşterea capacităţii vitale). Creşte de asemenea, cu vârsta, şi

volumul total de sânge şi hemoglobina totală, ceea ce favorizează posibilităţile sângelui de transport de

oxigen în organism.

Capacitatea de lucru este diferită la fete în comparaţie cu băieţii. Forţa musculară a fetelor este

mai redusă decât a băieţilor încă de la 8-10 ani, reprezentând după pubertate circa 2/3 din aceasta.

Acest fenomen este determinat de masa musculară redusă a fetelor şi probabil de structura şi fiziologia

fibrei musculare diferite la cele două sexe, precum şi de proporţia mai mare a ţesutului adipos şi de

membrele relativ mai scurte la fete. După pubertate deosebirile dintre sexe se accentuează şi în ceea

ce priveşte capacitatea de adaptare la efort a aparatului cadio-vascular, respiraror şi în privinţa

volumului total sanguin şi a hemoglobinei totale mai reduse la fete decât la băieţi.

Trebuie subliniat că dacă fetele au o capacitate mai redusă de adaptare la efortul de intensitate şi

durată crescută, ele au posibilităţi satisfăcătoare pentru efectuarea unor activităţi în care se cere fineţe

motrice, rezistenţa la monotonie, precizie şi rapiditate în operaţie. Fetele au aptitudini verbale,

dexteritate manuală, posibilităţi de observaţie rapidă, memorie imediată şi o rapiditate a scrierii mai

crescute decât ale băieţilor.

Capacitatea de lucru a adolescentelor se reduce în perioada ciclului lunar când creşte şi riscul de

accidentare.

Dezvoltarea fizică

Schlessinger a formulat părerea că adolescenţii cu dezvoltare mai accentuată în grosime au şi o

forţă de contracţie musculară mai mare. În cercetări asupra capacităţii de efort fizic la preadolescenţii şi

adolescenţii de 11-18 ani s-a putut arăta o mai bună adaptare la efortul dozat în funcţie de înălţime şi

greutate. Astfel, dacă la băieţii mai înalţi frecvenţa cardiacă creşte faţă de repaus cu cea 33% pentru

efortul de 300 kgm/minut, la cei cu înălţime mai mică creşterea frecvenţei cardiace ajunge la 46-61%.

Observaţii similare au fost făcute şi în legătură cu greutatea corporală, cu circumferinţa toracică,

circumferinţa braţului şi a coapsei. Pentru capacitatea de adaptarea a copiilor şi adolescenţilor la efortul

fizic, se pare că, cea mai mare importanţă este masa corporală, activă, adică proporţia din masa


539

corpului reprezentată de musculatură.

Este necesar, de asemenea, de avut în vedere variabilitatea înălţimii şezând a adolescenţilor din

şcolile profesionale şi creşterea acesteia în perioada de la 14-20 ani în medie cu 5-10 cm. În aceeaşi

măsură se modifică şi spaţiul de apucare al adolescentului în înălţime.

Neconcordanţa dintre înălţimea meselor de lucru şi cea a elevilor determină o dificilă adaptare la

efortul fizic a organismului adolescenţilor, un randament mai scăzut la lucru, reacţii cardiovasculare mai

intense şi un mai mare consum de oxigen. Trebuie avută în vedere, de asemenea, şi diferenţa de

dimensiuni corporale dintre fete şi băieţi, mai ales în locurile de muncă în care ambele sexe sunt

utilizate nediferenţiat. După pubertate fetele nu numai că au înălţimea şi masa corporală mai reduse

decât băieţii de aceeaşi vârstă, dar au şi lungimea membrelor inferioare relativ mai redusă faţă de

lungimea trunchiului. Este evident că fetele pot să fie supuse la condiţii de intensă solicitare dacă sunt

obligate să lucreze la maşini şi cu unelte construite, având în vedere dimensiunile şi proporţiile

corporale ale bărbatului adult.

Pentru adolescenţi ar fi indicat ca mişcările cele mai obositoare să fie făcute cu membrele

inferioare şi mai puţin cu braţele.

Intensitatea, durata şl caracterul solicitărilor

S-a apreciat că pentru a efectua un efort fizic care durează mai multe ore, intensitatea solicitărilor

trebuie să nu depăşească 15-20% din efortul maximal. Copiii şi adolescenţii nu se pot adapta la eforturi

intense şi de durată, din pricina creşterii frecvenţei cardiace necesare pentru agumentarea minut-

volumului cardiac. Aceasta determină o stare de suferinţă respiratorie a muşchiului cardiac. Organismul

în creştere se adaptează mai satisfăcător la solicitările de intensitate crescută însă de scurtă durată.

Efortul static determină mai uşor oboseala decât cel dinamic datorită unei stimulări neurogene

mai reduse, a restrângerii ventilaţiei pulmonare, a reducerii circulaţiei locale la nivelul muşchilor în

activitate şi datorită preponderenţei metabolismului anaerob. Aceste fenomene sunt mai restrânse dacă

efortul static este mai mic de 1/5 din forţa maximă de contracţie a grupei musculare respective.

Un efort dinamic care reprezintă 50% din capacitatea de efort maximal produce o oboseală ce

poate fi îndepărtată de o pauză care egalează timpul de lucru. Un efort static de aceeaşi intensitate

impune o pauză de 10 ori mai mare decât timpul efectiv de lucru. Munca efectuată în poziţii care solicită

la efort static grupe musculare importante este mai obositoare decât aceea care oferă posibilitatea

reducerii importante a acestui efort. Activitatea de pilire şi tăiere a metalelor, efectuată în poziţia

corectă, se face cu un randament mai bun şi cu o cheltuială energetică mai redusă decât cea efectuată

în poziţie care obligă flectarea accentuată a trunchiului pe coapse (poziţie joasă), sau aceea în care

obligă elevul la hiperextensia coloanei (poziţia înaltă). Deosebit de obositoare sunt poziţiile de muncă

ghemuit sau în care se foloseşte musculatura unui singur hemicorp.

Organismul copiilor şi adolescenţilor se adaptează mai uşor la activităţile musculare dinamice

decât la cea statică, la activitatea care permite pauze scurte, la activităţile variate şi interesate,

activităţile care corespund aptitudinilor. Starea fiziologică a organismului condiţionează de asemenea

capacitatea de lucru. Starea de antrenament facilitează randamentul în activitate. În perioada de

MANUELA MIRON

540

început a dimineţii (înainte de ora 8), la amiază (orele 14-15) şi noaptea între orele 20-7, capacitatea de

lucru a copiilor şi adolescenţilor este mai redusă.

Munca în timpul nopţii este foarte vătămătoare pentru femei şi este interzisă pentru adolescenţi.

În perioada de incubaţie a unor boli uşoare, chiar răceli banale, şi în convalescenţă după diverse

îmbolnăviri, scade capacitatea de lucru fizic şi intelectual; mai intens şi mai durabil este afectată

capacitatea de lucru în cursul unor boli cu evoluţia cronică, cum sunt reumatismul, boli şi tulburări

endocrine. De asemenea, s-a constatat că tulburările de nutriţie prin carenţe alimentare, în special

proteinice şi vitaminice, ca şi obezitatea, reduc capacitatea organismului tânăr la adaptare la efortul

intelectual şi fizic. Hipofuncţia şi hiperfuncţia tiroidiană, hipofuncţia suprarenalei ca şi alte tulburări

endocrine (hipofiză) pot să influenţeze negativ capacitatea de lucru a copiilor şi adolescenţilor.

Starea emoţională afectivă (tristeţea, teama, neliniştea, contrazicerea, constrângerea,

dezinteresul) sunt stări psihice care de asemenea pot să reducă în mod substanţial capacitatea de lucru

a copiilor şi adolescenţilor. Atitudinea pedagogilor şi a părinţilor privind munca elevilor poate să fie un

factor de intensă mobilizare a capacităţii de lucru a acestora.

Oboseala

Cercetările au arătat că starea de oboseală a copiilor şi adolescenţilor se manifestă prin: senzaţia

de oboseală, semnalată de elevii mai mari şi reducerea capacităţii de înţelegere a problemelor mai

abstracte şi restrângerea posibilităţilor de generalizare, comparare, de diferenţiere şi de efectuare a

unor operaţiuni de însumare, asociere, memorare, tulburări de atenţie. Apariţia acestor dificultăţi

produce un dezechilibru între dificultatea sarcinii de îndeplinit şi efortul voluntar necesar pentru aceasta,

ceea ce duce la supaîncordarea funcţiilor interesate şi restructurarea mecanismelor de adaptare la

efort, şi ca urmare, la fenomene psihofiziologice subiective şi obiective: sentiment de insuficienţă

personală, depresiuni, iritabilitate, nelinişte, apatie, schimbarea atitudinii faţă de muncă, modificarea

comportamentului în clasă şi în familie, somn neliniştit sau insomnie.

Reducerea capacităţii funcţionale a analizorilor vizuali, auditivi, kinestezic-motor şi cutanat face

ca reacţiile la stimuli auditivi şi vizuali să aibă o latenţă mai lungă, diferenţierea intensităţii stimulilor mai

deficitară, mişcările mai lente şi mai puţin precise. În oboseala mai intensă datorită unor fenomene de

compensare funcţională şi unor tulburări de coordonare funcţională, apar tulburări variate la nivelul unor

organe: cefalee, palpitaţii, dureri precordiale, hipertensiune trecătoare, senzaţii de sufocaţii, dureri

abdominale, anorexie şi flatulenţă, crize colice, creşterea de volum a tiroidei cu semne de hipertiroidie,

hipofuncţie suprarenală, anemie, dureri musculare, creşterea în mod trecător a temperaturii corpului. În

funcţie de intensitatea efortului creşte nivelul metabolismului, care, dacă nu este acoperit de un aport

energetic proteinic şi vitaminic corespunzător, duce la pierderea în greutate. Ca urmare, pot să apară

tulburări ale randamentului şcolar.

Cauzele cele mai importante ale oboselii sunt:

- intensitatea şi durata prea mare a efortului;

- recreaţie şi odihnă redusă;

- lipsa de activitatea de mişcare;


541

- activitatea extraşcolară prelungită;

- reducerea orelor de somn;

- starea de sănătate deficitară;

- condiţii de lucru şi de viaţă în familie necorespunzătoare.

Fenomenele de oboseală fiziologică dispar după odihnă. Ele se accentuează la sfârşitul

săptămânii, la sfârşitul trimestrelor, în perioada examenelor şi lucrărilor de control, la sfârşitul anului

şcolar. Dacă odihna nu reuşeşte să înlăture toate fenomenele oboselii se realizează cu timpul o

însumare care duce la oboseala cronică, sau surmenajul care necesită întreruperea lucrului pentru mai

multă vreme şi tratament medical.

Odihna

Oboseala este înlăturată prin odihnă, iar aceasta este un factor care condiţionează menţinerea

capacităţii de lucru. Nevoia de odihnă este resimţită subiectiv ca mijloc pentru îndepărtarea senzaţiei de

oboseală. Prin odihnă se realizează încetarea activităţii care a determinat oboseala şi se favorizează

procesele trofotrope de refacerea capacităţii celulare, a organelor sau sistemelor care au fost interesate

în activitate.

Organismul se odihneşte în timpul pauzelor scurte spontane din timpul lucrului, în timpul unor

pauze organizate de durată variabilă 5-15 minute ca recreaţiile, pauzele în atelier şi după terminarea

programului de muncă. Introducerea unor pauze de 20 minute după 2 ore de lucru reduce numărul de

întreruperi spontane ale lucrului şi durata unor operaţiuni şi îmbunătăţirea indicatorilor funcţionali

neurofiziologici (Sapejnieev). Odihna este eficace numai dacă reuşeşte să îndepărteze efectele care au

dus la oboseală, refacerea capacităţii sistemului nervos, a aparatelor neu-rosenzoriale şi neuromotorii, a

aparatelor cardiovascular şi respirator precum şi reechilibrarea metabolică a organismului prin

recuperarea energiei cheltui-te şi neutralizarea efectelor metaboliţilor generaţi de efort.

Odihna în vacanţă dă posibilitatea refacerii capacităţii de lucru după perioade de solicitare

intensă a elevilor şi studenţilor (trimestre sau semestre). Schimbarea climatului în timpul odihnei de vară

are un efect de stimulare a proceselor de refacere. Concediul de vară nu trebuie să fie mai mic de 30 de

zile.

Probleme de igienă legate de începerea şcolii la vârsta de 6 ani

În prezent se observă în toate ţările dezvoltate din punct de vedere economic o scurtare a

copilăriei biologice.

Indicaţia de începere a şcolii la 7 ani îşi are originea în antichitate (Atena). Ca şi astăzi se

recomanda de către unii, şcolarizarea la 6 ani (Sparta). Aristotel în "Politica" recomandă ca până la

vârsta de 5 ani copiii să nu fie supuşi la eforturi pentru a nu se tulbura creşterea; de la 5 la 7 ani ei

trebuie "să asiste ca spectatori la exerciţiile pe care le vor învăţa în perioada următoare". Vârsta de 7

ani pentru începerea şcolii corespunde concepţiei celor care "împart perioadele vieţii prin numere

septenare". În multe ţări dezvoltate şcoala începe la 6 ani. În ţări în care până în prezent începerea

şcolii era fixată la 7 ani, se caută alungirea duratei şcolii generale şi prin coborârea vârstei de

MANUELA MIRON

542

şcolarizare de la 7 ani la 6 ani. Se semnalează astfel că în S.U.A. există state în care începerea şcolii

este preconizată la 4 ani, în altele de la 5-6 ani sau în altele la 7 şi chiar 8 ani. În Germania începerea

şcolii se face pentru toţi copiii care au împlinit 6-61/2 ani. În Anglia şcoala începe la 5 ani, în schimb în

Suedia la 7 ani; În Elveţia la 6 sau 7 ani. Procentul de copii neşcolarizabili variază şi în funcţie de

criteriile utilizate pentru aprecierea posibilităţilor acestora, în general între 10-30%, iar în unele ţări chiar

mai mult.

Părerea că vârsta cea mai potrivită pentru începerea şcolii este Ia împlinirea a 7 ani şi nu mai

devreme pare mai răspândită şi mai ales susţinută de medici. Pedagogii, din contră, cred că trebuie să

se ţină seama de perioadele de dezvoltare caracterizate printr-o mare receptivitate în procesul de

instruire şi pentru începerea şcolii ar fi suficientă împlinirea vârstei de 6 ani.

Norme pentru durata activităţii în clasă

Studii mai sistematice au fost efectuate în trecut pentru stabilirea normelor fiziologice privind

durata activităţii în clasă şi durata unei lecţii (Sikorsky, Frederich, Burgerstein, Ebbinghaus, Laser,

Dankworth, Kemsies, Toljatink, Baade, Nussbaum, Rivlina ş.a.).

Lungimea lecţiilor este indicat să nu depăşească 30 minute pentru clasele I-II şi 40-50 minute

pentru clasele mari.

Cercetările psihofiziologice de la noi au arătat că după 4 ore de activitate, la şcolarii de la clasele

I-IV şi de 5 ore pentru elevii mai mari

(clasele V-XI) scade intens capacitatea de lucru reflectată în următoarele manifestări:

- se reduce latenţa reacţiilor motorii la stimuli senzoriali şi verbali, scade capacitatea de

diferenţiere a calităţii stimulilor, se tulbură raportul de adecvenţă dintre intensitatea stimulilor şi a

reacţiilor, se reduce posibilitatea de păstrare în memorie a cuvintelor sau simbolurilor, scade capaci-

tatea de diferenţiere a unor categorii gramaticale (morfologice) în favoarea diferenţierilor după sensul

semantic al cuvintelor.

Capacitatea cea mai bună de lucru se găseşte dimineaţa între orele 9-11 pentru elevii mici, între

9-12 ani pentru elevii din clasele mari, iar după amiaza, între orele 15-18. Cea mai redusă capacitate de

lucru se observă între orele 13-15. Oboseala de la sfârşitul programului la clasa a IV-a se face simţită

chiar şi după 4 ore de lucru în ultimele 2-3 zile ale săptămânii.

Capacitatea de lucru a elevilor din clasa I scade rapid la ora a patra cu 1,6 ori faţă de ora întâia.

Fenomene asemănătoare se constată şi la adolescenţi, fie că era vorba de activitatea teoretică,

fie că era vorba de activitatea practică.

Aceste fapte arată că activitatea şcolarilor din clasa I în ora a patra, a celor din clasele II-IV Ia ora

a cincea şi a celor mai mari în ora a şasea, are un randament slab şi nu oferă condiţii favorabile

desfăşurării normale a procesului instructiv-educativ. Chiar dacă ora a şasea nu cuprinde lecţii cu teme

de pregătit acasă, prezenţa ei în orar întârzie începerea pregătirii lecţiilor şi reduce din timpul de somn.

În prezent este evidentă pentru unele ţări tendinţa aplicării unor norme privind numărul de ore de

clasă pe zi, mai apropiate de cele fiziologice.

Durata activităţii zilnice şi săptămânale de clasă în şcolile noastre este aşa cum rezultă din


543

sondajele efectuate, apropiată în general de normele fiziologice.

în baza cercetărilor proprii şi a datelor din literatură apreciem că orarele claselor II-IV nu trebuie

să depăşească 24 ore/săptămână şi 4 ore/zi, iar la clasa I numărul de ore ar trebui să fie încă redus

până la cea 18-20 ore săptămână, adică cea 3-4 ore/zi.

Timpul prelungit pentru pregătirea lecţiilor este luat de elevi mai ales din timpul lor pentru odihnă

activă sau somn. Cauza principală a acestui fenomen este volumul mare de teme ce se dau elevilor

pentru pregătirea acasă: teme de scris, teme de învăţat.

Din observaţiile specialiştilor factorii care determină acest volum însemnat de teme de pregătit

acasă sunt:

deficienţe ale modului de repartizare a temelor de către cadrele didactice; se dau elevilor să

pregătească teme numeroase, dificil de rezolvat, fără ca fiecare profesor să aprecieze şi să dozeze

ponderea sarcinilor elevilor de la toate disciplinele zilei respective;

volumul mare de materiale prevăzut de programele de învăţământ şi de manualele didactice.

Dată fiind această situaţie se impune o mai mare grijă a cadrelor didactice pentru repartizarea

echilibrată pe materii şi zile de lucru a temelor aşa încât efectuarea lor să nu depăşească în nici o zi 1-2

ore pentru elevii mai mici şi 3 ore pentru elevii mai mari. Programele de învăţământ trebuie astfel dozate

ca volum de cunoştinţe încât să permită respectarea normelor fiziologice pentru activitatea de clasă şi

de studiu individual al elevilor.

Norme pentru somnul de noapte

Nevoile de odihnă pentru somn sunt mai mari pentru copii şi adolescenţi decât pentru adulţi.

Normele pentru durata somnului şcolarilor au fost stabilite de pediatri şi igienişti la valori cuprinse

între 11-12 ore la 7 ani şi 9 ore la 18 ani.

Holzer dă norme mai mari cu 1 1/2-2 ore pentru vârste de şcolari mici şi mijlocii (7-14 ani).

Cercetările efectuate în Germania (Hellbriigge şi colab., Graf şi Rutenfranz; Doraberger şi

Grassman; Guthof şi colab.) au arătat că elevii beneficiază de orele de somn prevăzute în general de

normele menţionate.

Dar anchete efectuate în Anglia (Rovenhill), Norvegia (Kay) şi Franţa (R. Mathevon) arată în

general că durata somnului este în realitate, atât în oraşe cât şi în mediul rural, mai mică decât normele

menţionate cu cea 1-2 ore pentru unele vârste.

În studiul lui R. Mathevon, s-a arătat o legătură între durata şi calitatea somnului şi randamentul

şcolar şi comportamentul elevilor. Somnul este neodihnitor pentru 6% din elevii claselor mici şi 50% din

cei ai ultimelor clase. De asemenea, s-a notat un procent important de elevi cu somn agitat şi cu

dificultăţi de adormire. Graf şi Rutenfranz au găsit la elevii din clasele de după-amiază o durată de somn

mai lungă decât la cei de dimineaţă, ceea ce determină să se creadă, ţinând seama şi de datele lui

Terman şi Hoeking, că începerea şcolii de dimineaţă înainte de ora 9 scurtează timpul necesar de

somn, fenomen cu urmări negative pentru şcolari.

Este evident că, în cazurile în care durata zilnică a activităţilor şcolare depăşeşte normele

fiziologice, se scurtează timpul pentru odihnă prin somn. Pentru aceleaşi motive, foarte puţini copii

MANUELA MIRON

544

semnalează că au o perioadă de somn la amiază. În ceea ce priveşte calitatea somnului studiul francez

menţionat arată că în 40% din cazurile studiate, radioul şi televizorul funcţionează după culcarea

copilului, iar în 18% din cazuri emisiunile se pot auzi din camera în care s-a culcat elevul.

Cercetări efectuate la noi arată că durata somnului este mai ales redusă din cauza unei

defectuoase organizări a regimului zilnic.

V.3. ASPECTE CARACTERISTICE ALE IGIENEI ACTIVITĂŢII PRACTICE PRODUCTIVE A ELEVILOR Fiziologia efortului fizic la şcolari Activitatea fizică musculară este nedespărţită de manifestări funcţionale corespunzătoare extrem

de complexe în centrii nervoşi care controlează munca fizică. Activitatea musculară determină multiple

modificări funcţionale, cardiovasculare, respiratorii, nervoase, neurohormonale şi umorale.

Adaptarea organismului la efortul muscular se face pe cale reflexă. La nivele diferite de solicitare

musculară organismul răspunde cu modificări funcţionale a căror amploare depinde de intensitatea

efortului şi de durata acestuia.

Atâta vreme cât efortul nu depăşeşte capacitatea de adaptare fiziologică a organismului,

răspunsul funcţional se menţine în starea de echilibru (Steady-state) până în momentul când nevoile

adaptative se schimbă ca urmare, fie a intensificării solicitărilor, fie a reducerii capacităţii de muncă.

Activitatea musculară se însoţeşte de mărirea metabolismului, ceea ce duce la creşterea

producerii de căldură care poate să depăşească la un efort muscular foarte intens, până la de 10 ori pe

cea din repaus. Proporţional cu intensificarea efortului muscular creşte consumul de oxigen şi

eliminarea de bioxid de carbon. În funcţie de consumul de oxigen se apreciază intensitatea efortului

fizic. Consumul de oxigen creşte în primele 2-3 minute după începerea activităţii musculare şi se

menţine la un nivel relativ constant dacă efortul nu depăşeşte capacitatea de adaptare. Câteva minute

după încetarea lucrului consumul de oxigen rămâne însă crescut, apoi scade rapid, la nivelul de repaus.

Se apreciază că după încetarea lucrului muscular consumul de oxigen crescut este necesar acoperirii

datoriei de oxigen contractate de organism la începutul lucrului, când activitatea musculară s-a

desfăşurat pentru un timp limitat în bună parte pe seama unor procese de anaerobioză.

Intensitatea efortului fizic a fost apreciată şi în funcţie de numărul de kcal cheltuite pe unitatea de

timp ca indicator al modificărilor metabolice din organism şi în special pe baza consumului de oxigen

determinat de muncă. Aceasta s-a obţinut prin calcularea echivalentului caloric al volumului de 02

consumat ştiindu-se că la 1 litru oxigen corespunde la 4,85 calorii.

Cheltuiala de energie depinde şi de masa musculară angajată în lucru - fiind mai redusă în

munca manuală 0,9-1,2 kcal/minut şi mai mare în munca în care sunt utilizate grupe de muşchi mari

(6,0-8,5 kcal/minut).

Ca urmare a nevoilor crescute de oxigen în timpul activităţii musculare, creşte frecvenţa pulsului

linear cu intensitatea efortului muscular dinamic până la frecvenţa de 160/minut.

Pentru efortul fizic maximal, frecvenţa pulsului poate să atingă 180-210/minut şi să depăşească

această cifră. Frecvenţa pulsului este cu atât mai mare pentru o aceeaşi încărcare cu efort muscular cu


545

cât dezvoltarea fizică este mai nesatisfăcătoare, vârsta este mai mică şi condiţiile de lucru mai

deficitare: temperaturi ridicate, zgomot, poziţie incomodă în timpul lucrului.

Frecvenţa pulsului creşte în primele 1-2 minute după începerea lucrului şi se menţine la nivelul

atins câtă vreme capacitatea de efort a organismului nu este depăşită. Dacă posibilităţile de adaptare la

efort au fost întrecute, frecvenţa pulsului creşte continuu până la epuizare. După încetarea lucrului

frecvenţa pulsului revine la nivelul de repaus în 1-10 minute cu atât mai repede cu cât efortul a fost mai

uşor sau cu cât capacitatea de , adaptare este mai bună.

Pentru un acelaşi efort, copiii de 9 ani reacţionează cu o creştere a frecvenţei pulsului de 2-3 ori

mai mare decât tinerii de 19 ani.

În timpul muncii fizice creşte şi frecvenţa respiraţiilor şi amplitudinea mişcărilor respiratorii. Ca

urmare, se măreşte ventilaţia pulmonară până la 10-12 ori valoarea ventilaţiei de repaus.

Frecvenţa respiratorie pentru efortul maximal este cu atât mai redusă cu cât vârsta este mai mare

şi anume: 70 resp./min la 4-6 ani; 54 resp./min la 12-13 ani; 46 resp./min la băieţii de 16 ani şi 51

resp./min la fetele de aceeaşi vârstă.

Minut-volumul respirator creşte de la 10 1/min la 20 1/min - o dată cu creşterea efortului fizic de la

60 kgm/min la 300 kgm/min pentru copiii de 11 ani.

Tensiunea arterială maximă şi minimă cresc ajungând în condiţiile de efort maximal să

depăşească 18 cm pentru maximă şi 10 cm pentru minimă.

Căldura crescută produsă în organism de efortul fizic se reflectă în creşterea t° centrale şi a t°

cutanate şi intensificarea fenomenelor de termoliză prin vasodilataţie periferică

TEME DE REFLECȚIE

1. Precizaţi în ordine logică etapele dezvoltării fizice a copiilor de vârstă şcolară mică 2. Ce aspecte principale vizează respectarea igienei la şcolarul mic. 3. Fiziologia efortului fizic la şcolari.

TEMA OBLIGATORIE Nr.4

Alcătuiţi un scurt eseu despre rolul de formator şi facilitator al dezvoltării armonioase a

copilului, urmărind câteva repere: - asigurarea educării populaţiei şcolare pentru un stil de viaţă sănătos; - facilitarea accesului la o informare corectă, avizată atât în mediul urban cât şi în mediul rural; - realizarea în mod indirect şi a educaţiei adulţilor; - diminuarea numărului de îmbolnăviri şi reducerea comportamentelor cu risc; - contribuirea într-o oarecare măsură la creşterea calităţii actului medical

MANUELA MIRON

546

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Anca I. (red.): Urgenţe în pediatrie Ed. Medială, Bucureşti 1996. Ciofu Carmen: Interacţiunea părinţi-copii. Ed ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1989. Ciofu Carmen: Sepsis şi şoc neonatal. Med modernă 1996, III, 5,257 - 262; Med Modernă 1996, III,

6,310-314. Ciofu Carmen: Examenul clinic în pediatrie. Ed. Ştiinţifică şi Eciclopedică Bucureşti 1986. Ciofu Carmen, Ciofu E.P.: Dicţionar de pediatrie Ed Univers Encielopedic 1995. Dumitrescu Marinela & Dumitrescu Sorina: Educaţie pentru sănătate mentală şi emoţională-Ghid

metodologic pentru pregătirea cadrelor didactice-Colecţia Șt. Educaţiei. Ed.Arves, 2005. Geormăneanu M.: Pediatrie Ed.Didactică şi Pedagogică Bucureşti 1996. Mănescu Sergiu et. al.: Igiena .Ed. Medicală 1996. Steele R. W.: Pediatric Infectious Disease The Parthenon Publishing Group 1994. Rubin E. Farber J.L.: Pathology. sec ed. J.B. Lippincott Co 1994. Winick M: Nutrition, Pregnancy and Early Infancy Ed. Williams and Wilkins, London, Sydney, 1989.

Puericultura Si Igiena Copilului Curs

Documents

Transcript of Puericultura Si Igiena Copilului Curs