AGRESIVITATEA ÎN ADOLESCENŢĂAgresivitatea reprezintă una dintre cele mai vechi probleme de cercetare, dar în aceeaşi

măsură actuală pentru domeniul ştiinţelor umaniste. Studiul ei presupune luarea în considerare a

nemumărate variabile, astfel încât, oricât de multe studii s-ar face, rămân la fel de multe

răspunsuri de găsit. În literatura de specialitate occidentală, în ultimii 30 de ani au existat

preocupări intense pentru această problematică şi dovadă în acest sens sunt cercetările – şi

implicit, rapoartele de cercetare – publicate. În România, preocupările pentru acest fenomen de

amploare – mai ales în viaţa şcolii – sunt de dată relativ recentă.

Lucrări etologice clasice, cu cercetări riguroase asupra agresivităţii în lumea animală,

susţin cu argumente cauzele naturale ale agresivităţii. Instinctul de agresiune a scăpat de sub

control, afirma K. Lorenz cu privire la societatea umană în lucrarea On Aggression (tradusă la

noi sub titlul Aşa-zisul rău. Despre istoria naturală a agresiunii). În capitolul “Pledoarie pentru

umilinţă”, autorul ne îndeamnă să depăşim prejudecăţile şi să reflectăm cu mai mare atenţie la

rezultatele cercetărilor şi experimentelor legate de comportamentul agresiv al animalelor; scopul

ar fi evitarea, în măsura posibilului, a pericolelor datorate pierderii controlului asupra acestui

instinct de agresivitate. Dar nu numai dinspre etologie vin argumente demne de a fi luate în

considerare, ci şi dinspre antropologie, psihologie, economie, biologie. Astăzi, în condiţiile unei

societăţi „moderne”, „avansate” care însă nu îşi mai poate rezolva singură problemele şi care

pare să fi pierdut din vedere un remediu esenţial împotriva efectelor negative ale mediului şi

eredităţii – ne referim aici la educaţie – antropologii consideră a fi imperios necesar să ne

întoarcem spre exemplele pozitive, reuşite ale altor culturi mai puţin „civilizate”, şi să încercăm

să învăţăm ceva din experienţa acestora.

Un alt argument pentru necesitatea aprofundării acestei teme este şi importanţa înţelegerii

agresivităţii în contextul familiei (post)moderne şi al relaţiei de cuplu. Familia (post)modernă se

află într-o situaţie de criză; relaţiile din cadrul ei s-au modificat profund. Copiii tind să aparţină

epocii postmoderne, părinţii/profesorii aparţin mai degrabă – ca mod de gândire – epocii

moderne. Conflictul între generaţii se acutizează, iar o perioadă critică, realmente de criză, în

care toate aceste probleme sunt supradimensionate este perioada adolescenţei; în adolescenţă,

agresivitatea reprezintă o problemă benignă, cel mai adesea, tulburările de comportament

dispărând odată cu sfârşitul acestei perioade. Modul în care este depăşită această perioadă dificilă

şi urmările ei depind în mare măsură de sprijinul celor care fac parte din mediul adolescentului:

familia, prietenii, şcoala, comunitatea.

“Viaţa de familie este prima şcoală a emoţiilor. În acest creuzet intim, învăţăm să

recunoaştem atât emoţiile proprii, cât şi reacţiile celorlalţi la emoţiile noastre; cum să gândim

aceste emoţii şi cum să alegem reacţiile; cum să citim şi să ne exprimăm speranţele şi temerile.”

(D. Goleman, 2001, p. 11). Din păcate, familia actuală nu mai oferă nici modelul, nici

“creuzetul” cel mai potrivit pentru dezvoltarea coeficientului de inteligenţă emoţională, unul

dintre factorii esenţiali în prevenirea şi/sau limitarea manifestărilor necontrolate ale agresivităţii.

În condiţiile în care interesul pentru fenomenul agresivităţii şi a violenţei în societatea

actuală s-a globalizat, impunându-se cu necesitate găsirea unor soluţii pentru prevenirea şi/sau

limitarea acestui fenomen, lucrarea noastră se înscrie în efortul de analiză a cauzelor, factorilor şi

formelor de manifestare ale agresivităţii la vârsta adolescenţei şi de descoperire a unor posibile

soluţii în acest scop.

Dar de ce studiul agresivităţii la vârsta adolescenţei?

Se pare că, în căutarea senzaţionalului, relatările recente din mass media despre actele de

violenţă comise de adolescenţi au îndreptat atenţia mai degrabă asupra anormalului decât asupra

schimbărilor fireşti, specifice acestei perioade. Aceasta se întâmplă în ciuda faptului că, în

societatea occidentală, cercetările recente indică totuşi o diminuare evidentă în decursul anilor 90

a violenţei în comunităţile de adolescenţi (G. Adams, M. Berzonsky (coord.), 2009, p. 15). Trei

sunt principalele noastre argumente pentru alegerea acestei teme de cercetare:

• Adolescenţa este o perioadă de profunde schimbări fireşti atât în plan fiziologic

(testosteronul, hormonul considerat responsabil de declanşarea manifestărilor agresive,

ajunge la cotele cele mai ridicate), cât şi psihologic (dorinţa de maturizare, de câştigare

a independenţei faţă de adult). Acumularea oboselii (se învaţă mai mult în cursul nopţii,

pentru că este linişte), insomniile, durerile de cap, consumul de cafea, alcool şi

medicamente sporesc treptat agresivitatea. În consecinţă, aceste transformări pot

conduce adesea la apariţia conflictelor (între adolescenţi şi/sau adolescenţi şi persoane

din anturajul acestora). Aceste schimbări specifice fireşti justifică nevoia unei informări

temeinice atât pentru adolescenţi cât şi pentru adulţii semnificativi din viaţa lor.

• Adolescenţii de azi nu sunt identici cu cei din urmă cu 20 de ani şi nici cu cei de acum

40 de ani. Schimbările sociale, existenţa într-o societate caracterizată prin cinism social

şi dinamică externă (M. Dincă, 2002, p. 105) determină nevoia unui studiu asupra

problemei agresivităţii la adolescentul postmodern.

• Adolescenţii reprezintă viitorii părinţi, modelele de comportament pentru generaţiile

care vor urma. Acest cerc vicios va continua să existe dacă nu vom încerca, cel puţin, să

limităm comportamentele agresive scăpate de sub control la generaţiile actuale de

adolescenţi.

De ce este adolescenţa specială? Pentru că este o perioadă de răscruce, de întrebări şi

decizii ce pot afecta viitorul individului. Ei trebuie să înveţe să-şi dozeze timpul acordat familiei,

prietenilor, hobby-urilor, muncii. Alegerea lor în privinţa şcolii pe care o vor urma poate

influenţa numărul de opţiuni cu privire la piaţa muncii. Dacă vor depăşi cu bine această perioadă

şi se vor maturiza, vor putea spera la reuşita socială şi profesională. Dacă nu ...

Demersul nostru porneşte aşadar de la premisa că adolescenţa, perioadă de transformări

majore, presupune şi apariţia mai frecventă, în mod natural am spune, a unor conflicte între copii

şi adulţi. Cauza este aceea a dorinţei de maturizare, de renunţare la dependenţa de părinţi şi

încercarea de responsabilizare.

Scopul nostru este acela de a veni în sprijinul adolescenţilor, dar şi celor care intră în

contact cu aceştia. Vom realiza acest deziderat demonstrând că, în condiţiile unei societăţi aflate

într-un ritm alert de schimbare, adolescenţii şi adulţii au nevoie de informare cu privire la

normalitatea schimbărilor specifice acestei vârste şi sprijin pentru antrenamentul în vederea

controlului emoţiilor; aceasta, deşi s-ar putea considera că studiul, şi mai ales intervenţia la

vârsta adolescenţei ar putea fi tardivă pentru a preveni şi/sau limita manifestările agresive.

Nu considerăm nicidecum inutilă încercarea de a descoperi ce se ascunde în spatele

măştilor afişate de adolescenţii de astăzi. Sintagma „perioadă de tranziţie”, atât de uzitată în

ultimii ani, surprinde acest caracter trecător al manifestărilor specifice adolescenţei. Din păcate,

multe dintre remediile propuse sau puse în practică de către părinţi, profesori sau alţi educatori şi

chiar de către adolescenţii înşişi s-au dovedit ineficiente. Dovadă sunt statisticile alarmante cu

privire la infracţiunile comise la această vârstă, a vagabondajului, a abandonului şcolar, a

conflictelor deschise cu părinţii sau alţi adulţi semnificativi din viaţa lor, a numărului minorelor

care devin prea timpuriu mame sau care îşi abandonează copiii nou-născuţi, a sinuciderilor etc.

Aceste manifestări apar ca o formă de protest împotriva unor adulţi care fie au uitat ce înseamnă

să fii adolescent, fie – din indiferenţă, alte priorităţi sau lipsă de informare – nu înţeleg

schimbările şi sentimentele pe care le încearcă un adolescent al zilelor noastre.

Astfel, un alt deziderat mărturisit al lucrării noastre este acela de schimbare de viziune

asupra problemelor specifice. Ne referim la acele mituri specifice societăţilor occidentale, creaţie

mai degrabă a eşecului instituţiei educative postmoderne (includem aici familia, şcoala,

comunitatea, mass media) şi mai puţin schimbărilor inerente vârstei, atitudinii greşite faţă de

transformările specifice adolescenţilor şi mai puţin faţă de manifestările în sine ale acestora.

Adolescentul postmodern primeşte mai puţină atenţie din partea adulţilor semnificativi din viaţa

lui, are la dispoziţie mai puţine modele comportamentale pozitive care să-i ofere ieşirea din

impas şi infinit mai multe influenţe cu valoare negativă din partea celor care au devenit

înlocuitorii (mass media, grupul de „prieteni”) educatorilor tradiţionali (părinţii, bunicii,

educatorii specializaţi).

Fiind o temă atât de generoasă şi date fiind dimensiunile acestei lucrări, am preferat să

tratăm mai degrabă aspectele normale ale agresivităţii specifice adolescenţei şi mai puţin aria

vastă a devianţei comportamentale care cuprinde mai multe „feţe” mergând până la formele

grave cum ar fi suicidul.

Pentru aceasta, am considerat necesară prezentarea şi analiza succintă a principalelor

teorii explicative ale agresivităţii, a factorilor şi a formelor de manifestare ale acestora, dar şi a

unor măsuri de prevenire şi limitare a comportamentului agresiv (prin prezentarea unor exemple

de programe aplicate cu succes şi evidenţierea unor caracteristici ale unui program eficient)

descrise în literatura de specialitate. Cea mai consistentă parte a tezei este însă reprezentată de

cercetarea investigativă care şi-a propus:

• analiza forţei predictive asupra manifestărilor agresive la adolescenţi a unor factori

precum specificul mediului familial, genul, statutul preferenţial în grupul de colegi,

imaginea de sine, etapa de vârstă, coeficientul emoţional;

• diferenţierea unor forme de manifestare în funcţie de gen;

• punerea în evidenţă a frecvenţei unor forme de manifestare agresivă (de exemplu,

resentimentul şi suspiciunea ca indicatori ai agresivităţii pasive);

• şi, în final, pe baza nevoilor constatate, propunerea unui program de limitare a

manifestărilor agresive la adolescenţi.

Cele mai frecvente confuzii apar cu privire la aria conceptelor de agresivitate şi violenţă.

Astfel, în urma analizei poziţiei specialiştilor vis-a-vis de definirea celor două concepte am putut

reţine că agresivitatea presupune intenţia de a produce prejudicii unei/unor persoane, iar uneori

această intenţie este acceptabilă din punct de vedere etic: depăşirea unor obstacole, rezolvarea

unei probleme, reprezintă o potenţialitate a fiinţei umane ce poate sta la baza comportamentului

violent, deşi nu orice act agresiv trebuie să devină şi violent şi are o arie mai largă, dar o

intensitate mai mică a manifestărilor decât violenţa.

Dincolo de toată această varietate, de multitudinea faţetelor din care poate fi analizată, de

diversitatea cauzală şi a formelor de manifestare am adoptat pentru următoarea definiţie a

agresivităţii: conduită intenţionată care vizează producerea unor prejudicii (rănire, distrugere,

daune) unor persoane (inclusiv propriei persoane) sau obiecte.

Pentru clarificarea conceptului, am considerat necesară şi prezentarea succintă a

principalelor accepţiuni teoretice exprimate în literatura de specialitate de-a lungul timpului.

Considerând drept criterii de clasificare domeniul de cunoaştere cărora aparţin aceste teorii

explicative, impactul lor în lumea ştiinţifică, dar şi complexitatea explicaţiilor oferite, am

identificat următoarele accepţiuni şi teorii:

• accepţiunea etologică,

• accepţiunea biofiziologică (teorii biologice, biochimice, neurologice),

accepţiunea antropologică,

• accepţiunea psihosociologică (teoria frustrare – agresivitate, teoria învăţării

sociale, teoria psihanalitică, teoriile personalităţii, teoria alegerii raţionale),

• accepţiunea pedagogică.

Agresivitatea este o însuşire prezentă în lumea animală pe toată scara ei evolutivă, au

afirmat etologii; ei atrag atenţia asupra faptului că în cazul fiinţei umane, dincolo de utilitatea ei

pentru succesul unei acţiuni, agresivitatea a evoluat de la sensul de reacţie înnăscută în scopul

adaptării spre acela de „comportament distructiv şi violent orientat spre persoane, obiecte sau

spre sine” (în G. Ferreol, A. Neculau, 2003, p. 120).

Trăim într-o societate care nu mai are timp, care se grăbeşte. Încotro? Nu se ştie şi poate

nici nu mai contează atâta vreme cât ne lăsăm purtaţi de val fără să încercăm cel puţin să ne

împotrivim curentului. Poate că un moment de reflecţie, un moment cu noi înşine ar reuşi să ne

trezească. Dar poate că ne lipseşte curajul; K. Lorenz vorbeşte în Cele opt păcate capitale ale

omenirii civilizate de “incapacitatea oamenilor moderni de a sta fie şi numai un timp scurt cu ei

înşişi. Ei evită orice posibilitate de autoreflecţie şi meditaţie cu o consecvenţă plină de frică, de

parcă s-ar teme ca nu cumva reflecţiile să-i pună în faţa unui autoportret înfiorător.” (K. Lorenz,

1996, pp. 36 – 37).

Depăşirea aceastei situaţii este posibilă în condiţiile unei schimbări majore, care însă, din

păcate, fiind vorba de schimbări de natură socială, se vor produce în timp. Considerăm că o

soluţie eficientă rămâne însă educaţia, depăşirea stării de indiferenţă şi ieşirea din acest cerc

vicios al ignoranţei.

FORMELE DE MANIFESTARE ALE AGRESIVITĂŢII

Toate ştiinţele sociale au fost atrase de studiul cauzalităţii agresivităţii umane. Unele şi-au

focalizat atenţia asupra cauzelor comune pe scară largă ale luptei (de exemplu, istoria şi ştiinţele

politice); altele, dimpotrivă, şi-au îndreptat atenţia asupra agresiunii individuale (de exemplu,

psihologia socială).

Pornind de la aceste idei, demersul nostru şi-a propus să parcurgă mai multe etape în

vederea identificării unor posibili factori de risc şi a cauzelor determinante ale manifestărilor

agresive:

• identificarea bazei biologice a agresiunii umane;

• cercetarea diverselor variabile (sociale, psihologice etc.) care influenţează

pattern-urile agresiunii şi mediază tranziţia de la agresiune la violenţă;

• în final, conturarea unor posibile căi de prevenire şi limitare a agresiunii umane.

Este important să înţelegem că acceptarea unei baze biologice şi a predispoziţiei către

agresiune nu reprezintă echivalentul ideii conform căreia unele fiinţe umane sunt programate să

fie violente; violenţa este rezultatul unor input-uri biologice puternice, dar în acelaşi timp şi a

influenţelor situaţionale şi de mediu.

Acceptarea acestei determinări multiple a agresivităţii umane ne oferă baza pentru

căutarea unor căi eficiente de prevenire şi limitare a agresivităţii într-o societate dominată de

conflicte, uneori extrem de violente; sarcina nu este una uşoară mai ales în condiţiile în care

comportamentul uman dă totuşi dovadă de extremă flexibilitate în termeni de practică a violenţei.

În ceea ce priveşte agresivitatea în adolescenţă, R. Epstein aduce o viziune contrară

opiniei exprimate în mod curent, considerând că agitaţia specifică adolescenţilor de azi se

datorează fenomenului de „extensie artificială a copilăriei” dincolo de pubertate. În ultimul secol,

tinerii au fost „infantilizaţi”, iar cei mai în vârstă au fost trataţi ca şi copii, fiind de asemenea

izolaţi faţă de adulţi. De aceea nu ne miră constatarea că, în multe culturi vestice, adolescenţii

socializează aproape exclusiv cu alţi adolescenţi. Mai mult, studii asupra inteligenţei, percepţiei

şi memoriei relevă faptul că adolescenţii sunt superiori în multe privinţe adulţilor. Cu alte

cuvinte, agitaţia adolescenţei este o creaţie a epocii actuale (şi de aici derivă şi modificările de

neurofiziologie a creierului lor). Reţinem aşadar concluzia lui R. Epstein: „trebuie să înlocuim

mitul creierului imatur al adolescenţilor cu o viziune corectă asupra capacităţii şi înţelegerii

adolescenţilor în istorie, asupra adolescenţilor din alte culturi şi asupra potenţialului cu adevărat

extraordinar al tinerilor noştri de azi.” (R. Epstein, 2007, www.sciamind.com).

Agresivitatea, ca şi comportament intenţionat spre producerea unor răni sau disconfort,

are un spectru larg de manifestăti care variază de la rănirea fizică până la forme mai discrete –

dar cu consecinţe poate la fel de serioase – precum pasivitatea, indiferenţa sau refuzul implicării.

Astfel, dincolo de percepţia comună, empirică, specialiştii constată că agresivitatea îmbracă

forme extrem de variate:

• fizice: lovire, răniri;

• verbale: injurii, ameninţări, ironie, sarcasm, calomnie;

• afective: intimidare, indiferenţă, plictiseală.

Comportamentul agresiv cunoaşte, aşadar, o multitudine de feţe, care pot fi exprimate

într-o varietate de moduri. Crima sau lovirea unei persoane sunt forme bine definite şi acceptate

ale comportamentului agresiv. Dar, unele manifestări precum „bârfa” sau omiterea

„neintenţionată” a transmiterii unui mesaj important către un coleg pentru a-l pune pe acesta într-

o lumină defavorabilă în faţa şefului pot fi interpretate tot ca fiind agresive. Este de la sine

înţeles, în acest caz, că demersul cercetării unui fenomen de o asemenea complexitate presupune

mai întâi parcurgerea unor etape intermediare cum ar fi:

• definirea clară a comportamentului agresiv ( adoptarea unei definiţii operaţionale;

• diferenţierea clară între variatele forme de expresie a agresiunii (de exemplu, direct /

indirect, fizic / verbal etc.) şi realizarea unei clasificări coerente şi cuprinzătoare a

acestor forme;

• stabilirea unei corespondenţe optime între definiţia operaţională pentru care

cercetătorul optează şi instrumentele prin care doreşte să măsoare comportamentul

agresiv.

Un asemenea demers este însă foarte dificil de realizat. D. Parrott şi P. Giancola propun, pornind

de la raţionamentele practice menţionate mai sus, un nou model taxonomic bazat pe combinaţia

dintre două variabile dihotomice care reflectă modalităţi variate prin care este exprimată

agresiunea: direct / indirect şi activ / pasiv. În fiecare dintre cele patru forme de expresie, au fost

identificate şi analizate variate subtipuri cum ar fi agresivitatea fizică, verbală, posturală,

distrugerea proprietăţii şi furtul. Claritatea analizei după criterii clare şi încadrarea formelor de

expresie în categorii bine delimitate oferă un real suport în alegerea instrumentelor de cercetare a

manifestărilor agresive.

Cât priveşte vârsta adolescenţei, atât observaţiile empirice, cât şi cercetările sistematice

au pus în evidenţă existenţa unor forme de manifestare mai puţin evidente ale agresivităţii:

agresivitatea pasivă şi agresivitatea indiferenţei, aşa cum au fost puse în evidenţă şi de

rezultatele cercetării noastre practice. Agresivitatea pasivă poate deveni uneori un mod de viaţă,

iar de obicei cauzele unor asemenea manifestări se află adânc înrădăcinate în copilărie.

Descrierea manifestărilor acestei forme ne surprind prin asemănarea lor cu cele specifice multor

adolescenţi astăzi: rezistenţă pasivă la îndeplinirea unor sarcini de rutină din contextul social sau

ocupaţional, reproşul că nu sunt înţeleşi, apreciaţi de ceilalţi, faptul că este ursuz şi certăreţ,

critică şi dispreţuieşte fără temei autoritatea, se arată invidios şi ranchiunos faţă de cei ce par să

aibă mai mult noroc, dă glas unor nemulţumiri exagerate şi persistente, legate de propria soartă

nefericită, alternează între sfidarea ostilă şi pocăinţă. Aceste manifestări au fost puse în evidenţă,

de altfel, şi de rezultatele cercetării noastre aplicative, unde resentimentul şi suspiciunea, ca

indicatori ai agresivităţii, au demonstrat o frecvenţă ridicată în rândul adolescenţilor investigaţi.

Agresivitatea indiferenţei este o altă formă de manifestare care poate descrie foarte bine

comportamentul adolescentului postmodern: lipsa implicării, a participării, refuzul de a gândi, de

a crea, de a trăi evenimentele, cu alte cuvinte, de a exista. Ea se manifestă adesea nu numai în

relaţia cu familia, ci şi cu şcoala şi cu covârstnicii, ceea ce a transformat adolescentul

postmodern într-o fiinţă modulară (A. Toffler), care nu se implică profund, abandonează repede

în faţa oricărui obstacol, indiferent de provocare. Totuşi nu putem să nu ne întrebăm: să fie

aceasta doar o mască afişată de adolescenţi ca măsură de autoapărare în faţa unei societăţi care

nu le permite sau nu încurajează maturizarea?!

CONCLUZII FINALE

Agresivitatea rămâne o preocupare pe cât de veche, pe atât de actuală pentru specialişti.

Subiectul este inepuizabil, cauzele sunt de fapt complexe cauzale, formele de manifestare sunt

variate, aşa încât şi măsurile de prevenire şi/sau limitare sunt greu de prescris atât pentru situaţii

generale cât şi pentru cazuri particulare.

Pe parcursul întregii noastre lucrări am urmărit să analizăm ce reprezintă şi ce înţelegem

prin agresivitate şi care este specificul ei la vârsta adolescenţei. Dificultatea definirii conceptului

de agresivitate se datorează şi numeroaselor perspective teoretice cu privire la această

problematică; în plus, normele sociale şi culturale determină această diversitate de puncte de

vedere (unele culturi privesc manifestările agresive ca fiind fireşti, altele dimpotrivă). Astfel,

pentru uşurinţa înţelegerii discursului, orice demersul investigativ trebuie să înceapă cu

delimitarea conceptelor; noi am propus, ca urmare a analizei literaturii de specialitate următoarea

definiţie a agresivităţii: conduită intenţionată care vizează producerea unor prejudicii (rănire,

distrugere, daune) unor persoane (inclusiv propriei persoane) sau obiecte.

O contribuţie teoretică importantă a lucrării noastre rezidă şi în prezentarea generoasă (pe

măsura temei propuse) a argumentelor furnizate de diferite orientări explicative ale agresivităţii

umane. Demersul nostru şi-a propus să parcurgă mai multe etape în vederea prezentării unor

posibili factori de risc şi a cauzelor determinante ale manifestărilor agresive: identificarea bazei

biologice a agresiunii umane; analiza diverselor variabile (sociale, psihologice etc.) care

influenţează pattern-urile agresiunii şi mediază tranziţia de la agresiune la violenţă şi, în final,

conturarea unor posibile căi de prevenire şi limitare a agresiunii umane. Astfel, teoriile au variat

de la motivaţia agresivă înnăscută, la evidenţierea factorilor fiziologici înnăscuţi (temperament,

nivelul hormonal) sau a unor stimuli adverşi, a diferenţelor culturale în ceea ce priveşte

agresivitatea, la sublinierea impactului experienţelor frustrante anterioare sau a forţelor

înnăscute, inconştiente care influenţează comportamentul şi au culminat cu teoriile sociale

(teoria învăţării sociale).

Am aflat că agresivitatea a fost considerată fie o forţă vitală, un instinct (de

supravieţuire), fie un comportament determinat de factori interni (fiziologici, neurologici) sau

externi (factori care produc frustrare, modele oferite de mediu – familie, mass-media,

comunitate). Oricare ar fi explicaţia, fie ea parţială sau complexă, a acestui comportament,

important pentru noi, ca specialişti în ştiinţele educaţiei – şi nu numai pentru noi –, este să găsim

acele modalităţi eficiente de prevenire şi/sau limitare a manifestărilor agresive.

Agresivitatea, ca formă de conduită orientată în direcţia producerii unor prejudicii asupra

unor obiecte, persoane (şi chiar propria persoană), prezintă o gamă extrem de variată de

manifestări. Astfel, spectrul agresivităţii umane, aşa cum preciza etologul I. Eibl – Eibesfeldt în

lucrarea Agresivitatea umană (1995), variază de la manifestarea directă asupra unui obiect sau

fiinţă (prin lovire, jignire verbală sau ironizare) până la cea indirectă (a vorbi de rău pe cineva

sau chiar a refuza comunicarea sau contactul social). Formele de manifestare agresivă sunt

variate şi au fost clasificate după criterii diverse, dar reţinem modelul taxonomic propus de D.

Parrott şi P. Giancola bazat pe combinaţia dintre două variabile dihotomice care reflectă

modalităţi variate prin care este exprimată agresiunea (direct/indirect şi activ/pasiv) şi identifică

variate subtipuri cum ar fi agresivitatea fizică, verbală, posturală, distrugerea proprietăţii şi

furtul. O încadrare corectă a formei de manifestare, dublată de definirea operaţională a

conceptului analizat reprezintă o bună premisă pentru orice demers investigativ (stabilirea

ipotezelor, alegerea metodelor metodelor de cercetare şi a instrumentelor corespunzătoare).

Prezentarea generală a factorilor determinanţi şi ai formelor de expresie ale agresivităţii

au fost însă dublate de precizări cu referire la agresivitatea în adolescenţă. Schimbările de natură

biologică, dorinţa de a deveni independent şi în acelaşi timp de a rămâne dependent, căutarea

identităţii şi schimbările de natură cognitivă specifice perioadei adolescenţei sunt tot atâtea

motive de a analiza schimbările specifice ale perioadei adolescenţei şi impactul acestora asupra

dezvoltării unor forme de manifestare agresivă. Perioadele de tranziţie – pubertatea, adolescenţa,

schimbarea şcolii sau a locuinţei, modificările relaţiilor familiale (divorţ, deces, naşterea unui

copil etc.) – au fost evidenţiate ca potenţiale generatoare ale agresivităţii individului; cu atât mai

mult schimbările de comportament ale adolescentului pot fi un semn al interacţiunii dintre

schimbările de natură psihologică şi trecerea de la ciclul gimnazial la cel liceal. Mai mult,

maturizarea timpurie poate afecta comportamentul agresiv al adolescentului: fetele par să fie

dezavantajate, dezvoltarea lor mai rapidă ducând uneori la asocierea cu „prieteni” mai în vârstă

alături de care comit acte antisociale.

Lucrarea noastră propune şi o schimbare de viziune asupra adolescenţei, schimbare care

porneşte de la constatarea lui R. Epstein: „trebuie să înlocuim mitul creierului imatur al

adolescenţilor cu o viziune corectă asupra capacităţii şi înţelegerii adolescenţilor în istorie,

asupra adolescenţilor din alte culturi şi asupra potenţialului cu adevărat extraordinar al tinerilor

noştri de azi.” (R. Epstein, 2007).

Dintre formele de manifestare ale agresivităţii în adolescenţă, am ales să analizăm două

mai speciale şi cu posibile consecinţe extrem de serioase: agresivitatea pasivă şi agresivitatea

indiferenţei.

Cât priveşte măsurile de prevenţie şi/sau limitare a manifestărilor agresive, argumentele

au vizat analiza unor elemente specifice: dezvoltarea autocontrolului şi a empatiei cu rol

demonstrat. Cum cele mai multe dintre programele de intervenţie sunt derulate la nivelul şcolii,

este reconfimat rolul aceastei instituţii, în condiţiile în care părinţii par să fi „demisionat” din

rolul lor educativ sau uneori nu recunosc puterea educativă a şcolii şi nu sprijină îndeajuns

eforturile acesteia în prevenirea şi limitarea tulburărilor de comportament ale copiilor lor. Cum

poate acţiona prevenirea comportamentului agresiv în şcoli? Prin crearea unui mediu de învăţare

care să stimuleze dezvoltarea comportamentului prosocial şi acordarea de ajutor celor care deja

se manifestă agresiv să înlocuiască răspunsurile nepotrivite cu o atitudine pozitivă, prosocială.

Putem constata că măsurile de prevenire a comportamentului agresiv în adolescenţă, pentru a se

dovedi eficiente, trebuie implementate cât mai de timpuriu. Ele constau în eliminarea, în măsura

posibilului sau mai degrabă limitarea acţiunii factorilor de risc pe care studiile i-au pus în

evidenţă. Aşadar, în adolescenţă, putem vorbi mai degrabă de măsuri de limitare a

comportamentului agresiv, deoarece prevenirea este de departe mai eficientă la vârstele timpurii.

Măsurile de prevenire trebuie mai degrabă să facă referire la comportamentul părinţilor,

profesorilor sau altor adulţi semnificativi care, în această perioadă să fie pregătiţi de shimbările

specifice vârstei, să le înţeleagă şi să ajute adolescentul să depăşească în mod firesc problemele

inerente. Protecţia copilului contra oricăror forme de abuz, educarea părinţilor şi formarea pentru

„profesiunea de părinte”, responsabilizarea comunităţii locale în problemele de educaţie,

încheierea de parteneriate cu diferite instituţii, implicarea tinerilor în activităţi de voluntariat cu

caracter social (în căminele de bătrâni, casele de copii, spitale etc.) în vederea educării toleranţei

şi a responsabilităţii, dar şi pentru creşterea sentimentului utilităţii sociale etc. sunt tot atâtea

posibile măsuri de prevenire şi limitare a comportamentului agresiv ce şi-au dovedit eficienţa în

cadrul diferitelor programe implementate mai mult în afară şi sporadic la noi.

Reţinem, în final şi importanţa focalizării programelor de prevenire şi limitare a

comportamentului antisocial pe abilitarea indivizilor aflaţi în situaţia de risc şi nu numai pe

dezvoltarea unor deprinderi generale de rezolvare de probleme şi luare de decizii, pe formarea de

abilităţi cognitive generale pentru rezistenţa la influenţele media şi interpersonale (într-o epocă în

care rolul educatorului a fost preluat de către televizor), de abilităţi de creştere a autocontrolului

şi stimei de sine, însuşirea unor strategii de adaptare la situaţii stresante prin utilizarea

deprinderilor cognitive de coping şi tehnicilor de relaxare comportamentală, formarea unor

deprinderi generale interpersonale şi asertive.

Concluziile cercetării practice atenţionează asupra frecvenţei ridicate asupra unor forme

de manifestare agresivă în rândul adolescenţilor (ne referim aici la agresivitatea pasivă), dar şi a

impactului factorilor de mediu familial şi a coeficientului emoţional scăzut. Aceste constatări ne

determină să reconsiderăm, dincolo de prudenţa cu care unii specialişti vorbesc despre o posibilă

colaborare şcoală – familie, importanţa educării familiei, a viitorilor părinţilor în sensul

responsabilizării lor pentru profesiunea de educatori. De aceea, recomandăm implicarea

părinţilor şi a profesorilor – ca adulţi semnificativi din viaţa adolescenţilor – în programele de

prevenire/limitare a manifestărilor agresive în adolescenţă. Mai mult, subliniem faptul că

adolescenţii sunt viitorii părinţi, iar ignorarea problemelor cu care adolescentul de azi se

confruntă, ar putea echivala cu agravarea problemelor de agresivitate la generaţiile viitoare.

Constatările noastre pot fi şi punctul de plecare pentru construirea altor programe şi proiecte cu

caracter educativ:

• educarea la copii şi adolescenţi, dar şi la părinţi (actuali şi viitori) a comportamentului

prosocial şi a inteligenţei emoţionale, formarea de abilităţi cognitive generale pentru

rezistenţa la influenţele media şi interpersonale (într-o epocă în care rolul educatorului

a fost preluat de către televizor), de abilităţi de creştere a autocontrolului şi stimei de

sine, însuşirea unor strategii de adaptare la situaţii stresante prin utilizarea

deprinderilor cognitive de coping şi tehnicilor de relaxare comportamentală, formarea

unor deprinderi generale interpersonale şi asertive;

• formarea şi dezvoltarea prin programele de formare a viitoarelor (şi actualelor) cadre

didactice a competenţelor necesare prevenirii şi gestionării unor situaţii conflictuale

atât în şcoală cât şi în afara ei (dezvoltarea inteligenţei emoţionale, a autocontrolului,

cunoaşterii emoţiilor proprii şi ale celorlalţi, gestionarea eficientă a relaţiilor

interpersonale, negocierea şi soluţionarea conflictelor etc.),

• conjugarea eforturilor tuturor partenerilor educativi – familia, şcoala, comunitatea,

mass media, stimularea măsurilor de politică educaţională în direcţia protecţiei

copilului contra oricăror forme de abuz, educarea părinţilor şi formarea pentru

„profesiunea de părinte”, responsabilizarea comunităţii locale în problemele de

educaţie, încheierea de parteneriate cu diferite instituţii (Ministerul de Interne,

Ministerul Muncii etc.), implicarea tinerilor în activităţi de voluntariat cu caracter

social (în căminele de bătrâni, casele de copii, spitale etc.) în vederea educării

toleranţei şi a responsabilităţii, dar şi pentru creşterea sentimentului utilităţii sociale.

BIBLIOGRAFIE

• Adams, G., Berzonsky, M. (coord.) (2009). Psihologia adolescenţei. Manualul

Blackwell, Editura Polirom, Iaşi.

• Adler, A. (1996). Cunoaşterea omului, Editura Iri, Bucureşti.

• Adler, A. (1995). Psihologia şcolarului greu educabil, Editura Iri, Bucureşti.

• Allan, J., Nairne, J., Majcher, J. A. (1996). Violence Prevention. A Group

Discussion Approach, Ontario Institute for Studies in Education.

• Alba, A. (2002). „Elemente de psihopatologia stărilor depresive şi acţiunea ca

organizator al timpului în adoelscenţă”. În Revista de psihologie aplicată. Revista

Centrului de Studii şi Cercetări Psihologice, Timişoara.

• Albu, E. (2002). Manifestări tipice ale devierilor de comportament la elevii

preaolescenţi. Prevenire şi terapie, Editura Aramis, Bucureşti.

• Albu, G. (2002). În căutarea educaţiei autentice, Editura Polirom, Iaşi.

• Andreescu, A., Constantin, R., Condurache, C. (coord.) (2009). Repere teoretice şi

practice în consilierea şcolară, Editura Newline, Constanţa.

• Anghel, E. „Adolescenţii şi formarea identităţii de sex-rol”. În Revista de

psihoterapie experienţială, nr. 22 / sepembrie 2002, pp. 12 – 15.

• Arădăvoaice, Gh., Popescu, Şt., (f.a.), Teste psihologice de autoevaluare.

Autocunoaşterea personalităţii, Editura Antet, Filipeştii de Târg, Prahova.

• Banciu, D., Rădulescu, S. M., Voicu, M. (1985). Introducere în sociologia

devianţei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.

• Bernard, J. (1982). The Future of Marrige, Yale University Press, New Haven and

London.

• Bloom, A. (2006). Criza spiritului american, Bucureşti, Ed. Humanitas.

• Boxer, P., Tisak, M. (2003). „Adolescent Attributions about Aggression: An Initial

Investigation”, în: Journal of Adolescence, Volume 26, Issue 5, October, Pages

559 – 573 (www.sciencedirect.com).

• Briers, S, Baveystock, S. (2008). Îngeri adolescenţi, Editura Curtea Veche,

Bucureşti.

• Bunescu, Gheorghe, Democratizarea educaţiei şi educaţia părinţilor.

www.1educat.ro, accesat iunie 2007.

• Campbell, A. (2006). “Sex Differences in Direct Aggression: What Are The

Psychological Mediators”, în: Aggression and Violent Behavior, Volume 11, Issue

3, May – June, pages 237 – 264 (www.sciencedirect.com).

• Chelcea, S. (2000). Metodologia cercetării sociologice, Bucureşti, Editura

Economică.

• Clerget, S. (2008). Criza adolescenţei. Căi de a o depăşi cu succes, Bucureşti,

Editura Trei.

• Cosnier, J. (2002). Introducere în psihologia emoţiilor şi a sentimentelor, Editura

Polirom, Iaşi.

• Cotiga, A.C. „Strategii de abordare a agresivităţii (o perspectivă eclectică)”. În

Revista de psihoterapie experienţială, nr. 23 / decembrie 2003, pp. 32 – 35.

• Dincă, M. (2002). Adolescenţa şi conflictul originalităţii, Editura Paideia,

Bucureşti.

• Dincă, M. (2004). Adolescenţi într-o societate în schimbare, Editura Paideia,

Bucureşti.

• Dinu, M. (2008). Fundamentele comunicării interpersonale, Editura All,

Bucureşti.

• Dixon, H. G., Scully, M.L., Wakefield, M.A., White, V. M., Crawford, D.A.

(2007) „The Effects of Television Advertisment for Junk Food Versus Nutricious

Food on Children’s Food Attitudes and Preferences”, în: Social Science &

Medicine, Volume 65, Issue 7, October, pages 1311 – 1323

(www.sciencedirect.com).

• Dobson, J. (2002). Creşterea copiilor, Editura Noua Speranţă, Timişoara.

• Edens, J.F., Aggressive Children’s Self-Systems and the Quality of Their

Relationships with Significant Others. În: Agression and Violent Behaviour,

volume 4, issue 2, summer 1999, pages 151 – 177, (www.sciencedirect.com).

• Eibl – Eibesfeldt, I. (1995). Agresivitatea umană, Editura Trei, Bucureşti.

• Eibl – Eibesfeldt, I. (1998). Iubire şi ură, Editura Trei, Bucureşti.

• Elias, M., Tobias, S., Friedlander, B. (2003). Stimularea inteligenţei emoţionale a

adolescenţilor, Editura Curtea Veche, Bucureşti.

• Ekman, P. (2009). De ce mint copiii, Editura Trei, Bucureşti.

• Epstein, R. (2007). The Myth of the Teen Brain, www.sciammind.com, April –

May.

• Estévez Lόpez, E., Murgui Pérez, S, Musitu Ochoa, G., Moreno Ruiz, D. (2007).

„Adolescent Aggression: Effects of Gender and Family And School

Environments”, în: Journal of Adolescence, Article in Press, Corrected Proof,

disponibil online la 19 noiembrie 2007 (www.sciencedirect.com).

• Ferns, T. (2007). „Considering Theories of Aggression in an Emergency

Department Context”. În: Accident and Emergency Nursing, Volume 15, Issue 4,

October 2007, pages 193 – 200 (www.sciencedirect.com).

• Ferréol, G., Neculau, A. (coord.) (2003). Violenţa. Aspecte psihosociale, Editura

Polirom, Iaşi.

• Funk, J. B., Bechtoldt Baldacci, H., Pasold, T., Baumgardner, J., Violence

Exposure in Real – Life, Video Games, Television, Movies, And the Internet: Is

There Desensitization?, în: Journal of Adolescence, Volume 27, Issue 1, February

2004, paginile 23 – 39, (www.sciencedirect.com).

• Gardner, H. (2006). Mintea disciplinată, Ed. Sigma, Bucureşti.

• Gheorghe, V. (2006). Efectele televiziunii asupra minţii umane şi despre creşterea

copiilor în lumea de azi, Editura Prodomos, Bucureşti.

• Gheorghe, V., Criveanu, N., Drăgulinescu, A. (2006). Efectele micului ecran

asupra minţii copilului, Editura Prodomos, Bucureşti.

• Goleman, D. (2001). Inteligenţa emoţională, Editura Curtea Veche, Bucureşti.

• Goleman, D. (2005). Emoţiile distructive. Dialog ştiinţific cu Dalai Lama

consemnat de Daniel Goleman, Editura Curtea Veche, Bucureşti.

• Goleman, D. (2007). Inteligenţa socială, Editura Curtea Veche, Bucureşti.

• Griffith Fontaine, R., On Line Decision Making and Antisocial Behavior: Some

Essential But Neglected Issues, în: Clinical Psychology Reviw, Volume 28, Issue

1, January 2008, pages 17 - 35, (www.sciencedirect.com).

• Griffiths, M., Violent Video Games and Aggression. A Reviwe of the Literature, în:

Aggression and Violent Behavior, Volume 4, Issue 2, Summer 1999, Pages 203 –

212. (www.sciencedirect.com).

• Harris, A., Lurigio, A.J., Mental Illness and Violence: A Brief Review of Research

snd Assesment Strategies, în: Journal of Adolescence, Volume 30, Issue 5,

October 2007, Pages 885 – 890, (www.sciencedirect.com).

• Hersov, L.A., Berger, M. (sub ed.) (1978). Aggression and Anti-Social Behaviour

in Childhood and Adolescence, Book Supplement to the Journal of Child

Psychology and Psychiatry, no. 1, Pergamon Press, London.

• Howitt, D., Cramer, D. (2006). Introducere în SPSS pentru psihologie, Editura

Polirom, Iaşi.

• Iluţ, P. (1997), Abordarea calitativă a socioumanului, Iaşi, Editura Polirom.

• Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, UNICEF (2006). Violenţa în şcoală, Editura

Alpha MDN, Bucureşti.

• Kerr, J.H., A Critique of The Development of The Competitive Aggressiveness And

Anger Scale, în: Psychology of Sport and Exercise, Article in Press, Corrected

Proof, disponibil online la 12 ianuarie 2008, (www.sciencedirect.com).

• Killen, K. (2001). Copilul maltratat, Editura Eurobit, Timişoara.

• Krueger, E., Casey, M.A. (2005). Metoda focus grup. Ghid practic pentru

cercetarea aplicată, Editura Polirom, Iaşi.

• Lambert, Rothchild, Altland, Green (1972). Adolescence. Transition form

Childhood to Maturity, California.

• Landis, D., Gaylord-Harden, N.K., Malinowski, S.L., Grant, K.E., Carleton, R.A.,

Ford, R.E., Urban Adolescent Stress and Hopelessness, în: Journal of

Adolescence, Volume 30, Isssue 6, December 2007, Pages 1051 – 1070,

(www.sciencedirect.com).

• Legeron, P. (2003). Cum să te aperi de stres, Editura Trei, Bucureşti.

• Legeron, P. (2008). Eul, foamea şi agresivitatea, Editura Trei, Bucureşti.

• Lelord, F., André, C. (2003). Cum să ne exprimăm emoţiile şi sentimentele,

Editura Trei, Bucureşti.

• Lorenz, K. (2005). Aşa-zisul rău. Despre istoria naturală a agresiunii, Editura

Humanitas, Bucureşti.

• Lorenz, K. (1996). Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, Editura

Humanitas, Bucureşti.

• Malim, T., Birch, A., Hayward, S. (2000). Psihologie comparată, Editura Tehnică,

Bucureşti.

• Marcelli, D., Berthaut, E. (2007). Depresie şi tentative de suicid la adolescenţă,

Editura Polirom, Iaşi.

• Marcus, S. (1997). Empatie şi personalitate, Editura Atos, Bucureşti.

• Marina, Jose A. (2006). Inteligenţa eşuată, Ed. Polirom, Iaşi.

• McCall, G., Shields, N. (2008). „Examining the evidence from small-scale

societies and early prehistory and implications for modern theories of aggression

and violence”, in Aggression and Violent Behaviour, Volume 13, Issue 1, January

– February 2008, pages 1 – 9 (www.sciencedirect.com).

• Milcu, M. [2005] (2008). Psihologia relaţiilor interpersonale. Competiţie şi

conflict, Editura Polirom, Iaşi.

• Miotto, P., De Coppi, M., Frezza, M., Petretto, D., Masala, C., Preti, A., Suicidal

Ideation and Aggressiveness in Scool-Aged Youth, în: Psychiatry Research,

Volume 120, Issue 3, October 2003, Pages 247 – 255, (www.sciencedirect.com).

• Mitrofan, I. (coord.) (2001). Psihopatologia, psihoterapia şi consilierea copilului,

Editura Sper, Bucureşti.

• Mitrofan, N. (1996). Agresivitatea umană în Neculau, A. (coord.), Psihologie

socială. Aspecte contemporane, Editura Polirom, Iaşi, pp. 433 – 443.

• Morris, D. (1991). Maimuţa goală, Editura Enciclopedică, Bucureşti.

• Munsey, B (sub red.) (1980). Moral Development, Moral Education and

Kohlberg. Basic Issues in Philosophy, psychology, Religion, and Education,

Religious Education Press, Birgmingham Alabama.

• Munteanu, A. (1993) Responsabilităţile cuplului parental. În: Revista Psihologia,

nr. 2 / 1993, p. 19 –21.

• Murphy, T., Hoff Oberlin, L. (2007) Agresivitatea pasivă. Cum să o recunoşti şi

controlezi la tine şi la ceilalţi, Editura Trei, Bucureşti.

• Neamţu, C. (2003). Devianţa şcolară, Editura Polirom, Iaşi.

• Neculau, A. (1998). Psihosociologia rezolvării conflictului, Editura Polirom, Iaşi.

• Neculau, A. (coord.) (1998). Psihologie socială, Editura Polirom, Iaşi.

• Nuţă, A. „Agresorii ascunşi”. În Revista de Psihoterapie experienţială, nr. 9 /

septembrie 1999, pp. 23 – 25.

• Oancea-Ursu, Gh. (1998). Ereditatea şi mediul în formarea personalităţii, Editura

All, Bucureşti.

• Parrott, D.J., Giancola, P.R. (2006). „Addressing ‚The Criterion Problem’ in The

Assessment of Aggressive Behavior: Development of a New Taxonomic System”

in: Neuroscience & Biobehavioral Review, Volume 30, Issue 3, pages 276 – 291,

available online 25 september 2006 (www.sciencedirect.com).

• Păun, E. (1999). Şcoala. Abordare sociopsihopedagogică, Editura Polirom, Iaşi.

• Păunescu, C. (1994). Agresivitatea şi conduita umană, Editura All, Bucureşti.

• Petermann, F. & Petermann, U. [1978] (2006). Program terapeutic pentru copiii

agresivi. Editura RTS, Cluj Napoca.

• Popa, C., Stratilescu, D. (2006). „Impactul televiziunii asupra profilului

personologic în preadolescenţa şi adolescenţă (I)”. În Revista de psihologie, nr. 3-

4, pp. 161 – 172.

• Proctor, L.J., Children Growing Up in a Violent Community: The Role of The

Family, în: Aggression and Violent Behavior, Volume 11, Issue 6, November –

December 2006, pages 558 – 576.

• Ramirez, J.M., Andreu, J.M., Aggression and Some Related Psychological

Constructs (Anger, Hostility, and Impulsivity). Some Constructs From A Research

Project. În: Psychology of Sport and Exercise, Article in Press, avaible online 2

August 2005 (www.sciencedirect.com).

• Ranschburg, J. (1979). Frică, supărare, agresivitate, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti.

• Rapee, R., Spence, S., Cobham, V., Wignall, A. (2007). Cum să vă ajutaţi copilul

cu probleme de anxietate. Un ghid pas-cu-pas pentru părinţi, Editura ASCR,

Cluj-Napoca.

• Rapee, R., Wignall, A., Hudson, J., Schniering, C. (2009). Tratamentul anxietăţii

la copii şi adolescenţi. O abordare fundamentată ştiinţific, Editura ASCR, Cluj-

Napoca.

• Rădulescu, S. (2004). Devianţă, criminalitate şi patologie socială, Editura

Lumina Lex, Bucureşti.

• Ribot, Th. (2002). Ereditatea psihologică, Bucureşti, Editura Iri.

• Rich, C. L., Gidycz, C. A., Warkentin, J. B., Loh, C., Weiland, P., Child and

Adolescent Abuse and Susequent Victimization: A Prospective Study, în: Child

Abuse and Neglect, Volume 29, Issue 12, December 2005, pages 1373 – 1394,

(www.sciencedirect.com).

• Rimé, B. (2008). Comunicarea socială a emoţiilor, Editura All, Bucureşti.

• Roco, M. (2001). Creativitate şi inteligenţă emoţională, Editura Polirom, Iaşi.

• Rogers, C. (2009). A deveni o persoană, Editura Trei, Bucureşti.

• Rosenberg, M. (2005). Comunicarea nonviolentă – un limbaj al vieţii, Elena

Francisc Publishing, Bucureşti.

• Rudică, T. (2006). Psihologia frustraţiei, Editura Polirom, Iaşi.

• Sandu, D. (1992). Statistică în ştiinţele sociale. Probleme teoretice şi aplicaţii

pentru învăţământul universitar, Universitatea Bucureşti, Bucureşti.

• Sartori, G. (2005). Homo videns, Editura Humanitas, Bucureşti,.

• Saxton, L. (1986). The Individual, Marriage and The Family, Wadsworth

Publishing Company, Belmont, California.

• dr. Sells, Scott (2007). Adolescenţi scăpaţi de sub control, Editura Humanitas,

Bucureşti.

• Selye, H. (1956). The Stress of Life, McGraw – Hill Book Company, USA.

• Sfăroiu, V., Vancea, F. (2002), „Training-uri intensive de optimizare a capacităţii

de relaţionare la adolescenţi”. În Reivsta de psihoterapie experienţială, iunie

2002, pp. 14 – 17.

• Stan, Emil (2004a). Despre pedepse şi recompense, Institutul European, Iaşi.

• Stan, Emil (2007). Educaţia în postmodernitate, Institutul European, Iaşi.

• Stan, Emil (2009). Managementul clasei, Institutul European, Iaşi.

• Stan, E. (2004b). Pedagogie postmodernă, Institutul European, Iaşi.

• Stanciu, I. Gh. (1986). O istorie a pedagogiei universale şi româneşti până la

1900, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

• Stănciulescu, E. (1997). Sociologia educaţiei familiale, Editura Polirom, Iaşi.

• Sterian, M. (2004). Agresivitatea mediatică şi personalitatea, Editura Paideia,

Bucureşti.

• Stoica-Constantin, A. (2004). Conflictul interpersonal. Prevenirea, rezolvarea şi

diminuarea efectelor, Editura Polirom, Iaşi.

• Stratilescu, D., Popa, C. (2006). „Impactul televiziunii asupra profilului

personologic în preadolescenţa şi adolescenţă (II)”. În Revista de psihologie, nr. 3-

4, pp. 173 – 182.

• Şchiopu, U. (1997a). Criza de originalitate la adolescenţi, Bucureşti, EDP.

• Şchiopu, U. (coord.) (1998). Dicţionar enciclopedic de psihologie, Editura Babel,

Bucureşti.

• Şchiopu, U. (coord.) (1997b). Dicţionar de psihologie, Editura Babel, Bucureşti.

• Şchiopu, U., Verza, E. (1997c). Psihologia vârstelor, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti.

• Şoitu, L.; Hâvărneanu, C. (2001). Agresivitatea în şcoală, Institutul European,

Iaşi.

• Tien-Tan, A. „Agresivitatea: când instinctul nu mai este controlat”. În Revista de

psihoterapie experienţială, nr. 20-21 / aprilie – iunie 2003, pp. 44 – 49.

• Toffler, A. (1995). Şocul viitorului, Editura Z, Bucureşti.

• Vrăsmaş, E. A. (2002). Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis,

Bucureşti.

• Wilks, F. (2003). Transformarea sentimentelor, Editura Curtea Veche, Bucureşti.

• Wilson, E. (2003). Sociobiologia, Editura Trei, Bucureşti.

• Zamfir, C. (coord.) (iunie 1997). Pentru o societate centrată pe copil (Raport

realizat de Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii), Bucureşti.

• Zamfir, C., Vlăsceanu, L. (coord.) (1993). Dicţionar de sociologie, Editura Babel,

Bucureşti.

• Zlate, M., Zlate, C. (1982). Cunoaşterea şi activarea grupurilor sociale, Editura

Politică, Bucureşti.

• www.parinti.com .

• www.sciencedirect.com .

• *** Microsoft Encarta Enciclopedy, 1998, Microsoft Company.