Istoria psihologieiPrimul psiholog autentic este poporul

Cunoasterea psihologica a fost incercata din cele mai vechi timpuri, poate inca din momentul in care oamenii deveneau constineti de ei insisi. Psihologia luata doar ca preocupare cognitiva empirica si ipotetica este straveche. Psihologia ca stiinta este de data recenta, nu are mai mult de un secol.

Termenul de psihologie cu toata etimologia sa greceasca, este modern si apare pentru prima data in titlul unei lucrari de morala a lui Rudolf Goclenius tatal tiparita la Marburg in 1590. In sensul modern, pentru a desemna stiinta fenomenelor omenesti, termenul a fost intrebuintat intaia oara de Chr. Wolff care publica o Psychologia empirica (1732) bazata pe observatie precum si o Psychologia rationalis (1734) care cuprindea speculatii abstracte asupra spiritului.

John Locke, in a sa Incercare asupra intelectului uman (1690) se margineste la observatia si analiza facultatilor psihice fara a vorbi de o substanta spirituala. In operele materialistilor francezi din secolul al XVIII-lea, d'Holbach, Lamettrie, Cabanis, apare aceeasi tendinta de desprindere a psihologiei de filozofie, prima urmand sa fie considerata printre stiintele naturale.

Empirismul englez al secolului al 17-lea reducea funcţiile psihice la fenomene previzibile cu legi proprii. În teoria mecanicistă a lui Thomas Hobbes "sufletul" nu-şi găsea niciun loc. Într-o lucrare din 1704, Leibnitz menţionează pentru prima dată existenţa unor procese subconştiente.

Adevărat părinte al psihologiei este considerat Johannes Nikolaus Tetens, care în lucrarea sa Philosophische Versuche über die menschliche Natur und ihre Entwicklung (1777) (Consideraţii filozofice asupra naturii umane şi desvoltării sale) face o descriere amănunţită a funcţiilor şi proceselor psihice cu valabilitate până în timpurile noastre.

Începând cu secolul al 19-lea psihologia a început să se contureze ca disciplină de sine stătătoare. În acelaşi timp s-au dezvoltat diverse curente şi diferite orientări, în funcţie de concepţiile respectivilor psihologi. Ca în orice ramură a ştiinţei care s-a desprins din filozofie, probleme pur filozofice asupra naturii spiritului n-au încetat să fie dezbătute, ducând chiar la apariţia unei filozofii a spiritului sau psihologii filozofice.

Psihologia experimentală, fondată pe lucrările lui Wilhelm Wundt şi William James, îşi îndreaptă în special atenţia asupra problemelor generale cum sunt comportamentul şi dispoziţia, incluzând şi stările patologice, importante pentru psihologia clinică.

Şcoala fenomenologică cu Wilhelm Dilthey, Franz Brentano şi Karl Jaspers consideră procesele psihice ca fenomene indivizibile, în timp ce Behaviorismul, bazat în mare parte pe lucrările lui Ivan Petrovici Pavlov, priveşte comportamentul uman ca manifestare condiţonată, o asociaţie de stimuli cu răspunsuri specifice.

În psihologia germană un loc deosebit îl ocupă Psihologia configuraţionistă (Gestaltpsychologie), ai cărei reprezentanţi (Max Wertheimer, Wolfgang Köhler) privesc viaţa psihică ca un întreg unitar.

Încă de la sfârşitul secolului al 19-lea, Sigmund Freud foloseşte ca metodă terapeutică Psihanaliza şi inaugurează Psihologia abisală.

Psihologia umanistă, apărută ca reacţie împotriva behaviorismului şi psihanalizei, are rădăcini în Existenţialism şi pune accentul pe experienţa individuală, încercând să explice esenţa fiinţei umane prin investigaţii calitative (Abraham Maslow).