DUMITRU PATRAŞCU

PSIHOLOGIE ŞI SOCIOLOGIE MANAGERIALĂ

UNITY 1

PSIHOLOGIE GENERALĂ

CHIŞINĂU - 2002

2

Manual de lucru

Numele, prenumele

Psihologie şi sociologie managerială

Unity 1

Psihologie generală

3

Curs elaborat de Dumitru Patraşcu, doctor habilitat în pedagogie, profesor universitar

Curs: Psihologie şi sociologie managerială

Unity 1. Psihologie generalăUnity 2. Sociologie Unity 3. Psihologie şi sociologie managerială

Unity 1 Se dezvăluie bazele generale ale psihologiei.

4

CUPRINS

PROGRAMUL CURSULUI .......................................................... 31. Obiectul şi sarcinile psihologiei...................................................42. Metodele psihologiei.....................................................................63. Istoria formării psihologiei moderne şi locul ei în sistemul altor ştiinţe....................................................123.1. Curente psihologice ................................................................ 123.2. Structura psihologiei moderne................................................... 194. Psihicul şi activitatea.................................................................... 205. Individul şi personalitatea............................................................276. Sfera cognitivă al personalităţii.................................................. 326.1. Atenţia .........................................................................................326.2. Senzaţia şi percepţia ....................................................................346.3. Memoria .......................................................................................376.4. Gândirea...................................................................................... ..406.5. Imaginaţia......................................................................................437. Particularităţile individuale ale personalităţii .........................457.1. Voinţa.........................................................................................457.2. Sentimentele ..............................................................................497.3. Temperamentul.......................................................................... 527.4. Caracterul................................................................................... 547.5. Aptitudinile ............................................................................... 578. Relaţiile interpersonale .............................................................. 608.1. Latura comunicativă, interactivă şi perceptivă a comunicării .................................................................. 608.2. Comunicarea în grupuri şi colective ......................................... 64SARCINI PENTRU LUCRUL DE SINESTĂTĂTOR ...............68GLOSAR............................................................................................71 BIBLIOGRAFIE...............................................................................76

PROGRAMUL CURSULUI

Obiectul şi sarcinile psihologiei. Metodele cercetărilor psihologice.Istoria formării psihologiei moderne şi locul ei în sistemul altor ştiinţe. Curente

psihologice. Structura psihologiei moderne.Psihicul şi activitatea.Individul şi personalitatea. Sfera cognitivă al personalităţii. Atenţia. Senzaţia. Percepţia.

Memoria. Gândirea. Imaginaţia.Particularităţile individuale ale personalităţii. Voinţa. Sentimentele. Temperamentul.

Caracterul. Aptitudinile.Relaţiile interpersonale. Latura comunicativă a comunicării (transmiterea informaţiei).

Latura interactivă a comunicării (interacţiunea). Latura perceptivă a comunicării (percepţia reciprocă între oameni). Comunicarea în grupuri şi colective.

5

1. OBIECTUL ŞI SARCINILE PSIHOLOGIEI

În decurs de secole omul constituie obiectul studierii multor generaţii de savanţi. Omenirea îşi cunoaşte istoria proprie, originea, caracterul biologic, limbile şi obiceiurile, şi în această cunoaştere psihologiei îi revine un rol deosebit. Un înţelept antic a spus, că pentru un om nu este obiect mai interesant decît alt om. La baza dezvoltării psihologiei stă interesul permanent în ascensiune pentru natura existenţei umane, condiţiile dezvoltării şi informării ei în societatea umană, particularităţile interacţiunii cu alţi oameni. În prezent, desfăşurarea multor genuri de activitate în producţie, ştiinţă, medicină, artă, învăţămînt, în jocuri şi sport este cu neputinţă fără cunoaşterea şi conceperea legităţilor psihologice.

Ce prezintă psihologia ca ştiinţă? Însuşi termenul în traducere din limba greacă antică înseamnă – psihologie* – ştiinţă despre suflet (psyche – „suflet” şi logos – „ştiinţă, învăţătură”).

Studierea, interpretarea sufletului constituie prima etapă a formării obiectului psihologiei. Deci, la început psihologia era definită ca ştiinţa despre suflet. Dar a răspunde la întrebarea, ce este sufletul, s-a dovedit a fi complicat. În diferite epoci istorice savanţii atribuiau diverse sensuri acestui cuvânt. Formarea şi dezvoltarea concepţiilor ştiinţifice asupra esenţei psihicului totdeauna a ţinut de determinarea problemei principale a filozofiei – corelaţia între materie şi conştiinţă, substanţa materială şi spirituală. Anume pe marginea acestei probleme au apărut două curente diametral opuse: idealismul şi materialismul. Reprezentanţii filozofiei idealiste considerau psihicul ca fiind primar, ca existînd de sine stătător, independent de materie, ca manifestare a spiritului material, nemuritor. Interpretarea materială a psihicului se manifestă în faptul că psihicul este considerat drept un fenomen secundar, derivat de la materie.

Tratarea materialistă în conceperea psihicului a fost respinsă de filozofia idealistă, care consideră psihicul omului ca manifestare a vieţii lui spirituale, considerând că acesta nu se supune aceloraşi legi ca şi tot mediul material.

Dar e cu neputinţă a studia comportamentul, nestudiind gîndurile, simţurile, impulsurile. De aceea în psihologie a parvenit o criză. Ieşirea din această situaţie critică a indicat-o filozofia materialismului dialectic. Materialismul dialectic recunoaşte un singur început pentru tot ce există – materia, iar psihicul, gândirea, conştiinţa se consideră ca secundare, derivate de la materie. Materialismul dialectic se bazează pe date ştiinţifice şi practice şi pe măsura dezvoltării lor concretizează şi aprofundează concluziile sale.

* Cuvintele evidenţiate indică noţiunile noi, care urmează a fi însuşite. Cunoaşterea acestor noţiuni se va verifica în testare.

6

Ce dar reprezintă obiectul cunoaşterii ştiinţifice în psihologie de pe poziţiile materialismului dialectic? Sarcina principală a psihologiei constituie studierea legităţilor activităţii psihice în dezvoltarea ei. Domeniul fenomenelor, studiate de psihologie, este vast. El cuprinde procese, stări şi proprietăţi ale omului ce au grad diferit de complexitate, - de la distincţia elementară a unor particularităţi ale obiectului, ce influenţează asupra organelor de simţ, pînă la lupta motivelor personalităţii. Unele din aceste fenomene sînt deja studiate profund, iar descrierea altora se reduce doar la o simplă fixare a observaţiilor.

Însă activitatea teoretică nu se limitează la aceasta. Scopul ei final constă în faptul ca să fie dezvăluită esenţa fenomenelor studiate. Cercetarea sistemului fenomenelor psihice în general – de la senzaţii elementare pînă la particularităţile psihice ale personalităţii, orientată spre dezvăluirea legilor obiective, cărora ele se supun, are o semnificaţie foarte importantă pentru crearea bazei ştiinţifice, soluţionarea problemelor sociale, perfecţionarea organizării instruirii şi educaţiei.

2. METODELE PSIHOLOGIEI

Ştiinţă este mai întâi de toate o cercetare, de aceea caracteristica ştiinţei nu se limitează la determinarea obiectului ei, ea include şi determinarea metodei ei. Metodele – sînt nişte modalităţi prin intermediul cărora se identifică obiectul ştiinţei. Psihologia, ca şi oricare altă ştiinţă, foloseşte nu o metodă ci un sistem întreg de metode sau metodici particulare.

În psihologia actuală se evidenţiază următoarele patru grupuri de metode: organizatorice, empirice, metode de prelucrarea a datelor şi metode de corecţie.

Metodele organizatorice includ metoda comparativă, metoda longitudinală, metoda secţiunii transversale. Cercetările de acest gen permit a determina legăturile şi dependenţele între fenomenele de diverse tipuri, de exemplu, între dezvoltarea fiziologică, psihologică şi socială a personalităţii.

Particularităţile şi legităţile dezvoltării psihice pot fi identificate cu ajutorul a două tipuri principale de cercetare: secţiuni transversale şi longitudinale.

Metoda longitudinală – constituie cercetare multiplă a unora şi aceloraşi persoane pe parcursul unui timp îndelungat. Scopul cercetărilor longitudinale înregistrarea dezvoltării somatice şi psihice a personalităţii.

Metoda longitudinală în comparaţie cu metoda secţiunilor transversale posedă un şir de avantaje:

- cercetarea longitudinală permite a efectua prelucrarea datelor referitor la toate perioadele de vârstă ale omului;

7

- cercetările longitudinale stabilesc structura individuală şi dinamica dezvoltării fiecărui om;

- doar cercetările longitudinale permit a analiza interdependentă şi relaţiile de reciprocitate dintre unele componente aparte ale personalităţii în evoluţie, permite a soluţiona problema perioadelor critice în dezvoltare.

Neajunsul principal al cercetărilor longitudinale constituie pierderile inutile de timp, necesare pentru organizarea şi desfăşurarea lor.

Esenţa cercetărilor transversale sau secţionale ale dezvoltării psihice constă în faptul, că concluziile privind particularităţile dezvoltării făcute în baza cercetărilor unora şi aceloraşi caracteristici în grupuri de oameni de vârstă diferită în comparaţie, diferitor niveluri de dezvoltare, cu diverse particularităţi ale personalităţii. Avantajul principal al acestei metode constituie rapiditatea cercetării – posibilitatea de a primi rezultate într-o perioadă scurtă de timp. Cu toate acestea, cercetările în secţiunile transversale sînt statice şi nu oferă posibilitatea de a trage concluzii privind dinamica procesului de dezvoltare, continuarea lui.

Metoda comparativă – constă în cercetarea unor mecanisme de comportare şi actelor psihologice aparte în procesul dezvoltării şi în comparaţie cu fenomenele similare ale altor organisme. O extindere mai vastă această metodă, numită şi „comparativ-genetică” a obţinut în zoopsihologie şi în psihologia copilului.

Metode empirice – observaţii asupra anumitor fapte (evenimente), clasificarea lor, stabilirea legăturilor legitative între ele; includ: observarea şi introspecţia, metodele experimentale (de laborator, naturală, de formare); psihodiagnostice (teste, anchete, chestionare, interviuri, discuţii); analiza produselor activităţii, metoda biografică.

Grupul de metode empirice în psihologie, tradiţional, începând din perioada cînd psihologia a devenit ştiinţa de sine stătătoare, se consideră principal.

Observaţia în psihologie se desfăşoară în două forme – ca autoobservare, sau introspecţie şi din exterior, sau aşa - numită observare obiectivă.

Cunoaşterea psihicului personal prin autoobservare totdeauna se efectuează într-o oarecare măsură prin intermediul observaţiilor activităţii externe.

Observarea obiectivă se va baza pe unitatea interiorului şi exteriorului, subiectivului şi obiectivului. Aceasta se consideră cea mai simplă şi cea mai răspândită metodă în psihologie din toate metodele obiective. Observarea ştiinţifică are nemijlocit puncte comune cu observarea în viaţă. Din această cauză este necesar, mai întâi de toate, a determina condiţiile comune principale, căror va corespunde observarea pentru a deveni metodă ştiinţifică.

8

Prima cerinţă de bază este existenţa obiectivului bine definit.În conformitate cu obiectivul va fi stabilit planul observării, fixat în schemă.

Caracterul planificat şi caracterul sistematic ale observaţiei constituie trăsătura ei fundamentală în calitate de metodă ştiinţifică. Şi dacă observarea rezultă din obiectivul bine definit, atunci ea va căpăta un caracter efectiv. Este absolut imposibil a observa totul în măsura diversităţii a tot ce există. Din această cauză orice observare poartă un caracter electiv, parţial.

Avantajul principal al metodei observării obiective constă în faptul, că ea permite studierea proceselor psihice în condiţii naturale. Totodată observarea obiectivă, menţinându-şi semnificaţia, în mare măsură trebuie să fie completată cu alte metode de cercetare. Faţă de procedura de observare sînt prezentate următoarele cerinţe:

a) determinarea sarcinilor şi obiectivului;b) alegerea obiectivului, subiectului şi situaţiei;c) alegerea metodei de observare, ce influenţează cel mai puţin asupra

obiectivului cercetat şi ce asigură cel mai mult culegerea informaţiei necesare;d) alegerea metodei de înregistrare a celor observate (modul de consemnare

a datelor);e) prelucrarea şi interpretarea informaţiei primite.Neajunsul principal al metodei de observare constă în faptul, că starea

psihologică, particularităţile personale ale observatorului pot influenţa asupra rezultatelor observării. O anumită dificultate prezintă interpretarea datelor.

Observarea se foloseşte, mai întâi de toate, cînd este necesară o intervenţie minimă în comportamentul natural, intercorelaţia oamenilor, cînd este tendinţa de a primi o oglindire integră a evenimentelor.

Metoda experimentală – activitatea de cercetare în vederea studierii relaţiilor cauza – efect, care propune următoarele:

- cercetătorul însăşi generează fenomenul studiat şi influenţează activ asupra lui;

- experimentatorul poate varia, schimba condiţiile în care se desfăşoară fenomenul;

- în experiment există posibilitatea de a reproduce rezultatele în repetate rânduri;

- în rezultat experimentul stabileşte legităţile cantitative ce permit formularea matematică.

9

Sarcina fundamentală a experimentului psihologic constă în faptul ca să facă admisibile pentru observarea exterioară obiectivă particularităţile importante ale procesului psihologic interior.

Experimentul, ca metodă, a apărut în domeniul psihofizicii şi psihofiziologiei şi a obţinut a răspândire largă în psihologie. Dar s-a schimbat însuşi caracterul experimentului: de la studierea corelaţiei unui excitator fizic şi procesului psihic corespunzător lui, el a trecut la studierea însăşi a legităţilor desfăşurării a proceselor psihice în anumite condiţii obiective. Contra experimentului de laborator au fost desemnate trei considerente. Se indică asupra caracterului artificial analitic şi abstract al experimentului.

O variantă specifică a experimentului, ce reprezintă o formă intermediară între observare şi experiment, constituie metoda aşa – numitului experiment natural. Tendinţa lui fundamentală este de a îmbina caracterul experimental al cercetărilor cu caracterul natural al condiţiilor. Logica acestei metode reprezintă: acţiunii de experiment se supus condiţiile, în care se desfăşoară activitatea studiată, dar însăşi activitatea se observă în desfăşurarea ei naturală. În schimbul studierii fenomenelor în condiţii de laborator, cercetătorii tind a ţine cont de influenţă şi a selecta condiţiile naturale, corespunzătoare scopurilor lor. Rolul experimentului natural este important în procesul studierii posibilităţilor cognitive ale omului la diferite etape de vârstă şi la determinarea principiilor concrete de formare a personalităţii.

Şi, în sfârşit, metoda experimentală include şi experimentul ca mijloc de influenţă, schimbare a psihologiei omului. O asemenea varietate a metodei de experiment se numeşte experiment de formare. Specificul ei constă în faptul, că ea serveşte concomitent şi ca mijloc de cercetare, şi mijloc de formare a fenomenului studiat. Pentru experimentul de formare este caracteristica intervenţia activă a cercetătorului în procesele psihice, studiate de el.

Metode psihodiagnostice. Obiectivul diagnozei psihologice contemporane constă în fixarea şi descrierea deosebirilor psihologice atît între oameni, cît şi între grupuri de oameni, uniţi conform anumitor caracteristici.

În numărul caracteristicilor diagnosticate (apreciate) în dependenţă de sarcinile de cercetare pot fi incluse diferenţele psihologice conform vârstei, sexului, studiilor şi culturii, stării psihice, particularităţilor psihofizice etc.

Unul dintre tipurile metodei de psihodiagnoză constituie testele psihologice. Cuvântul englez „test” înseamnă „probă” sau „încercare”. Testul este o încercare scurtă, standardizată, care nu cere, de regulă dispozitive tehnice complicate, ce se supune standardizării şi prelucrării matematice a datelor. Cu ajutorul testelor se

10

tinde a determina anumite aptitudini, deprinderi, putinţe (sau lipsa lor), a caracteriza mai exact anumite calităţi ale personalităţii.

La cele mai răspândite mijloace de cunoaştere a fenomenelor psihologiei se referă diverse chestionări. Scopul chestionării constă în primirea informaţiei despre faptele obiective şi subiective conform celor expuse de chestionaţi.

Toată diversitatea metodelor de chestionare poate fi limitată la două tipuri de bază:

1) chestionarea „tet-a-tet” – un interviu, desfăşurat de către cercetători conform unui anumit plan;

2) chestionarea indirectă – anchete, destinate pentru îndeplinirea de sine stătător.

În interviul standardizat formularea întrebărilor şi comunicutivitatea lor sînt determinate preventiv şi sînt aceleaşi pentru toţi chestionaţii. Metodica interviului nonstandard, din contra, se caracterizează printr-o flexibilitate totală şi variază în limite mai vaste. Cercetătorul, care se conduce doar de planul general al interviului, are dreptul, în corespundere cu situaţia concretă, singur să formuleze întrebări şi să schimbe ordinea punctelor planului.

Anchetarea – (chestionarea indirectă) de asemenea are specificul său. Se consideră, că la anchetarea este mai raţional de a fi aplicată cînd este necesar a determina atitudinea oamenilor în privinţa întrebărilor discutabile acute sau intime, sau a chestiona un număr mai mare de oameni într-un termen relativ mic.

De obicei, se recomandă a îmbina anchetarea şi interviul, aşa cum această metodică concomitent cu cuprinderea unui număr mare de chestionaţi în termen relativ scurt, permite a obţine un material pentru o analiză profundă.

Metoda convorbirii (discuţiei) constituie un mijloc auxiliar pentru interpretarea suplimentară a problemei studiate. Convorbirea trebuie să fie totdeauna organizată conform planului în corespundere cu sarcinile cercetării şi nu trebuie să poarte un caracter de şablon (model) sau standardizat.

Metoda studierii produselor activităţii se foloseşte vast în psihologia istorică, psihologia copilului.

O diversitate a metodelor studierii produselor activităţii constituie metoda biografică. În calitate de material servesc scrisorile, zilnicele, biografiile, produse ale creaţiei copiilor, scrisul etc.

În multe cazuri în cercetările psihologice se foloseşte nu o singură metodă ci cîteva, care pot, fiecare în parte, să completeze pe celelalte, reflectînd noi direcţii ale activităţii psihice.

11

La metodele corecţiei psihologice se referă: autotreningul, treningul în grup, metodele influenţei terapeutice.

Psihologia contemporană prin diverse căi influenţează asupra activităţii practice a oamenilor. Ajutorul psihologic mai des şi mai efectiv se manifestă nu numai în situaţii reale, dar şi în insuccesul retrăit subiectiv. Această retrăire poate fi acută şi să se exprime într-o profundă nemulţumire de sine, faţă de cei din jur, faţă de viaţă în general, iar uneori şi în suferinţă. În asemenea cazuri este necesar nu doar ajutorul consultativ ci şi cel psihoterapeutic. În asemenea cazuri este necesar a vorbi referitor la metodele de corecţie desfăşurate de psiholog în activitatea sa. În prezent metodele de corecţie psihologică – reprezintă un grup vast de procedee, programul şi metode de influenţă asupra comportamentului oamenilor: include autotreningul, treningul în grup.

Apariţia şi implementarea metodei antrenamentelor autogene ţin de numele psihoterapeutului german I. Şhultz. Graţie lucrărilor lui în toate ţările antrenamentul autogen s-a răspândit vast, mai întâi de toate, ca metodă de tratament şi profilaxie a diferitor tipuri de nevroză şi dereglărilor funcţionale în organism. Ulterior experienţa practică a demonstrat, că antrenamentul autogen – este un mijloc eficient al psihoigienii şi psihoprofilaxiei, precum şi al dirijării stării psihologice a omului în condiţii extreme. În antrenamentele autogene se folosesc trei direcţii de bază de influenţă asupra stării sistemului nervos:

1) formarea priceperilor de relaxare totală a muşchilor corpului;2) folosirea rolului activ al imaginaţiilor, imaginilor senzoriale;3) rolul de reglare şi programare a cuvântului, rostit nu numai verbal, dar şi

în gând.Complexul de exerciţii, care constituie esenţa antrenamentelor autogene,

reprezintă acel mijloc, care nu doar contribuie la creşterea aptitudinilor de rezervă a omului, ci şi permanent perfecţionează activitatea mecanismelor de programare a creierului.

Prin trening în grup de obicei se subînţeleg nişte forme specifice de însuşire a cunoştinţelor şi unor priceperi în sfera comunicării precum şi formele de corecţie corespunzătoare lor. Referitor la metodele treningului social-psihologic, există o mulţime de clasificări, dar, în esenţă, toate evidenţiază două clasificări importante, domenii ce se intersectează parţial – discuţiei în grup şi jocuri. Metoda discuţiei în grup se foloseşte în general sub formă de analiză a unor situaţii concrete şi sub formă de autoanaliză în grup. Dintre metodele de joacă ale treningului social-psihologic o semnificaţie mai largă a obţinut metoda jocurilor cu roluri.

12

În prezent practica treningului în grup reprezintă o ramură a psihologiei aplicate ce se dezvoltă rapid. Treningul social-psihologic în ţara noastră se foloseşte pentru pregătirea specialiştilor de profil diferit: conducătorilor, profesorilor, medicilor, psihologilor etc. El se aplică pentru corecţia dinamicii conflictelor de familie, îmbunătăţirea relaţiilor dintre părinţi şi copii etc.

Metodele de prelucrare a datelor – reprezintă analiza materialului, includ în sine metoda cantitativă (aplicarea statisticii matematice, prelucrarea datelor la maşina de calcul) şi metoda calitativă (diferenţierea materialului pe grupe, analiza).

3. ISTORIA FORMĂRII PSIHOLOGIEI MODERNE ŞI LOCUL EI ÎN SISTEMUL ALTOR ŞTIINŢE

3.1. Curentele psihologicePrimele concepţii despre psihic ţineau de animism (din latină „anima” –

spirit, suflet) – viziuni antice, conform cărora totul ce există pe lume are suflet – sufletul era conceput ca o substanţă independentă de corp, ce dirijează toate obiectele vii şi nevii.

Conform filozofului Greciei antice Platon (a. 427-347 î.e.n.) sufletul unui om exista înainte de a se împreuna cu corpul. El este forma şi curentul spiritului universal. Fenomenele spirituale Platon le subdiviza în raţiune, curaj (în concepere modernă-voinţă) şi dorinţă (motivaţie).

Unitatea armonioasă raţionale, aspiraţiilor mobile şi dorinţelor atribuie integritate vieţii spirituale a omului. Platon aduce asemenea listă a sentimentelor: mînie, teamă, dorinţă, tristeţe, dragoste, gelozie, invidie.

Punctul culminant al psihologiei antice a devenit doctrina (învăţătura) despre suflet a lui Aristotel (a. 384-322 î.e.n.) Sufletul, conform lui Aristotel, nu este material, el este forma corpului viu, cauza şi scopul tuturor funcţiilor vitale ale corpului. Forţa motrice a comportamentului omului este năzuinţa (activitatea internă a organismului), legată cu simţul satisfacţiei sau nesatisfacţiei. Perceperea senzitivă constituie începutul cunoaşterii. Păstrarea şi reproducerea senzaţiilor constituie memoria. Gândirea se caracterizează prin formarea concepţiilor generale, aprecierilor şi concluziilor. O formă aparte a activităţii intelectuale constituie raţiunea, introdusă din exterior în formă de raţiune divină.

Sub influenţa atmosferei, caracteristice evului mediu (mărirea influenţei bisericii asupra tuturor laturilor vieţii societăţii, inclusiv şi ştiinţei), tractarea animistă a sufletului de către Platon şi Aristotel se îmbină cu conceperea creştină a esenţei omului. Sufletul este o formă divină, supranaturală, din care cauză

13

studierea vieţii spirituale trebuie să fie supusă legităţilor teologice. Analizei de către om poate fi supus doar aspectul exterior al sufletului, orientat spre lumea materială. Cele mai mari mistere ale sufletului devin accesibile numai în experienţă religioasă (mistică).

În evul mediu se acumulează materiale concrete privind particularităţile anatomice, fiziologice ale organismului uman ca unele din bazele psihicului. În special este necesar de menţionat activitatea gânditorilor arabi din secolele IX-XII Avicenna şi Averroes.

Din secolul XVII se începe o epocă nouă în dezvoltarea cunoştinţelor psihologice. Ea se caracterizează prin încercările de a pătrunde lumea spirituală a omului, în special de pe poziţii filozofice generale, teoretice, fără o bază experimentală necesară. R. Descartes (1596-1650) ajunge la concluzia referitor la diferenţa totală ce există între sufletul omului şi corpul lui: „Corpul după natura sa întotdeauna divizibil, pe cînd spiritul – este invizibil”. Dar sufletul capabil a efectua mişcări în corp. Această doctrină dualistă contradictorie a iniţiat problema, numită psihofizică cum sînt legate între ele procesele fizice (fiziologice) şi psihice (spirituale)? Descartes a fondat bazele concepţiei deterministe (cauzale) a comportării cu ideea ei centrală a reflexului ca răspuns motrice firesc al organismului la iritaţia fizică exterioară. El a fost fondatorul psihologiei introspective, interpretând conştiinţa ca cunoaşterea nemijlocită a subiectului referitor la ceea ce se petrece în el, cînd el gândeşte.

Încercarea de a uni din nou corpul şi sufletul omului, divizate de doctrina lui Descartes, a întreprins-o filozoful olandez Spinoza (1632-1677). Nu există o formă spirituală deosebită, ea întotdeauna este una dintre manifestările materiei. Sufletul şi corpul sînt determinate de unele şi aceleaşi cauze materiale. Spinoza presupunea, că asemenea tratare dă posibilitatea de a cerceta fenomenele psihcului cu aceeaşi precizie cum se cercetează liniile şi suprafeţele în geometrie.

Filozoful german G. Leibniz (1646-1716), respingând egalitatea psihicului şi conştiinţei, stabilită de Descartes, a introdus noţiunea de psihic inconştient. În sufletul omului are loc neîntrerupt o activitate latentă a forţelor psihice – unui număr imens de percepţii mici. Din ele apar dorinţele şi pasiunile conştiente. Leibniz a încercat să lămurească legătura între psihic şi filozofic în om nu ca interacţiune, ci ca corespundere în formă de armonie, creată datorită înţelepciunii divine.

În secolul XVIII de către filozoful german Ch. Wolff a fost introdus termenul „psihologie empirică” ca una dintre direcţiile psihologiei, principiul căreia în observările asupra fenomenelor psihice concrete, clasificarea lor şi

14

stabilirea legăturii fireşti între ele, verificată prin experienţa. Acest principiu a devenit fundamentul doctrinei întemeietorului psihologiei empirice filozofului J. Lock (1632-1704). Lock consideră sufletul omului ca un mediu pasiv, incapabil de a percepe, comparând-o cu o tablă curată, pe care nu este scris nimic. Sub influenţa impresiilor senzoriale sufletul omului, deşteptându-se, se umple cu idei simple, începe să gândească, adică să formeze idei complicate.

Evidenţierea psihologiei ca ştiinţă de sine stătătoare a avut loc în anii 60 ai secolului XIX. Acest fapt este legat de crearea instituţiilor de cercetări ştiinţifice speciale – laboratoarelor şi instituţiilor psihologice, catedrelor în instituţiile superioare de învăţămînt, precum şi de implementarea experimentului pentru studierea fenomenelor psihice. Prima variantă a psihologiei experimentale ca disciplină ştiinţifică de sine stătătoare a fost psihologia fiziologică a savantului german W. Wundt (1832-1920), fondatorul laborator psihologic în lume. În domeniul conştiinţei al presupunea că acţionează o anumită cauzalitate psihică, supusă cercetării ştiinţifice obiective.

Fondatorul psihologiei ştiinţifice ruse se consideră I. Secenov (1829-1905). În cartea sa „Reflexele creierului” (1863) procesele psihologice principale obţin o interpretare fiziologică. Ele au aceeaşi schemă ca şi reflexele: încep de la acţiunea din exterior, continuă în activitatea sistemului nervos central şi se termină cu activitatea de răspuns – mişcare, faptă, vorbire. Prin asemenea tratare Secenov a încercat „sa smulgă” psihologia din cercul lumii interioare a omului. Dar în această împrejurare a fost subapreciat specificul realităţii psihice în comparaţie cu baza ei fiziologică, nu s-a ţinut cont de rolul factorilor culturali şi istorici în formarea şi dezvoltarea psihicului omului.

La începutul secolului XX în psihologie apare o situaţie de criză: metoda introspecţiei nu e dat rezultatul semnificative; nu s-a izbutit a concretiza specificul realităţii psihice; a soluţiona problema legăturii între fenomenele psihice şi cele fiziologice, s-a observat o ruptură considerabilă între teoria psihologică şi datele activităţii experimentale. Încercările de a trece această perioadă de criză au adus la formarea câtorva şcoli influente (direcţii) în ştiinţa psihologică.

Aşa apare „behaviorismul” (din engl. „behaviour” – „comportare”) – direcţie, ce respinge conştiinţa ca obiect al cercetării ştiinţifice şi reduce psihicul la diverse forme de comportare ca reacţie a organismului la mediul extern. Fondatorul acestui curent este savantul american D. Watson (1878-1958). El consideră, ca sarcina fundamentală a behaviorismului constă în acumularea cercetărilor în aşa mod ca să fie posibil a spune anticipat, care va fi reacţia omului la situaţia (stimulul) corespunzător. Comportamentul este sau rezultatul instruirii –

15

obţinute individual prin intermediul probelor şi greşelilor, sau memorizarea a repertoriului deprinderilor. Având drept principiu ideea că în comportamentul omului nu este nimic înnăscut şi orice manifestare a lui este un produs a stimulării externe Watson a început în masă a copiilor de vârstă fragedă (pruncilor).(În lucrările sale psihologul se referă la metodica lui I. Pavlov despre reflexele condiţionate). Watson a distribuit noţiunii „comportament” un sens uniform. În doctrina sa rămânea doar a formula „stimularea-reacţia” ca o unitate de relaţie a organismului în mediu. Astfel, datorită bihevioriştilor ştiinţa psihologică s-a transformat în „psihologie fără psihic”- Cu toate acestea, ideile biheviorismului au influenţat esenţial asupra dezvoltării multor ştiinţe, inclusiv şi lingvisticii, antropologiei, sociologiei, au devenit una din sursele ciberneticii, au contribuit la elaborarea problemei instruirii (didacticii).

În atmosfera predominării filozofiei idealiste se formează gestaltpsihologia – una din direcţiile psihologiei secolului XX, ce studiază psihicul din punct de vedere al structurilor integre, gestaltelor. Numele său această şcoală şi l-a primit de la cuvântul german ”gestalt”, ce înseamnă „formă”, „structură”, „configuraţie integră”, adică un tot întreg organizat, proprietăţile căruia nu pot fi obţinute din proprietăţile părţilor sale. Prima lucrare teoretică în acest domeniu a fost lucrarea lui W. Koller „Gestaltele fizice în repaus şi stare statică”. În ea autorul tinde a restructura metoda psihologică de lămurire prin principiul fizico-matematic. După părerea sa, ca intermediar între ele câmpul fizic şi percepţia integrală trebuie să devină o nouă fiziologie – o filozofie nu din elemente şi căi izolate, dar din structuri integre şi dinamice, adică din gestalte. Cu acest scop Koller a schiţat fiziologia imaginară a creierului, care se baza pe concepţii fizico-chimice. În această lucrare principală este ideea izomorfismului (elementele şi raporturile într-o sistemă corespund elementelor şi raporturilor în alta) proceselor fiziologice şi psihologice. Însă relaţiile a două rânduri de fenomene (psihice, fizice) se preconizau conform tipului paralelismului şi nu a legăturii cauzale. Gestaltiştii afirmau nu numai imposibilitatea reducerii formelor psihice la componentele lor ci şi existenţa unor legi deosebite ale gestaltului. Ei considerau, că psihologia, bazându-se pe aceste legi, se va transforma într-o ştiinţă fixă, cum este fizica. Neputinţa de a elabora o schemă unică a analizei realităţii psihice a fost premisa decăderii şcolii gestalpsihologiei în anii antibelici.

Nici o învăţătură psihologică nu a generat atâtea divergenţe considerabile în aprecieri, ca doctrina neuropatologului austriac, psihiatrul şi psihologul S. Freud (1856-1939), întemeietorul psihoanalizei.

16

Frendismul – este un curent în psihologia sec. XX, în care se dezvăluie dificultatea excepţională a vieţii psihice a omului, se pune întrebarea despre viaţa sexuală a acestuia, frendismul pretindea la crearea unei noi „imagini a omului”, concepţii noi despre lume.

Nenumăratele observări ale psihiatrilor şi neuropatologilor au demonstrat, că omul nicidecum nu este acea fiinţă intelectualizată, cum era redat de psihologia sec. XIX. Anume aceste observaţii au devenit izvorul teoriei psihoanalitice freudiste. Una din cauzele răspândirii ei vaste constă în faptul că în această teorie s-a dezvăluit, mai deplin decît în alte teorii, dificultatea excepţională a vieţii psihice a omului. În lucrările lui Freud, în calitate de problemă psihologică serioasă, a fost pusă problema vieţii sexuale a omului.

Desemnând un şir de probleme noi şi indicând fenomenele, ce nu au fost supuse cercetării psihologice, freud, totuşi, a prezentat aceste fenomene în teoria sa într-o formă hipertrofiată. El a propus un model nou de studiere a personalităţii, în care se menţionează, că personalitatea este formată din trei componente principale, evidenţiate prin termenii: „id” (inconştientul) „ego” (eu) şi „super-ego” (supra-eu). Id – componentul cel mai simplu (primitiv, purtătorul de instincte (sau libido): se supune principiului satisfacţiei. Ego urmează principiul realităţii – ţine cont de particularităţile lumii exterioare, proprietăţile şi relaţiile ei. În sfîrşit, supra-ego serveşte ca purtătorul standardelor-morale, aceasta este acea parte a personalităţii, care exercită rolul de critic şi cenzor. Deoarece cerinţele faţă de ego din partea diferitor instanţii – id şi super-ego – sînt incompativile, ego se află inevitabil în stare de conflict, ce crează o tensiune insuportabilă. Din această tensiune ego iese cu ajutorul unor „mecanisme de protecţie” speciale – înlocuire, sublimare etc.

Înlocuirea înseamnă înlăturarea activă, dar neconştientizată de personalitate, a simţurilor, gândurilor şi tendinţelor spre acţiune din conştiinţă. Deplasându-se în domeniul inconştientului, ele continuă să motiveze comportarea şi se retrăiesc în formă de senzaţii de nelinişte. Sublimarea – unul din mecanismele prin intermediul căruia energia sexuală interzisă se destinde în forma altor tipuri de activităţi, acceptabile pentru societate, de exemplu, în artă.

La Freud energia psihică a substituit-o pe cea biologică şi a apărut în rolul forţei motrice principale a dezvoltării sociale şi organismul şi societatea s-au dovedit a fi nu altceva, decît materialul, din care libidoul îşi modelează formele sale.

Unul din reprezentanţii de vază ai curentului genetic al ştiinţei psihologice a fost savantul elveţian J. Piajet. Cu siguranţă în psihologia mondială nu se va găsi un alt savant, care a realizat atît de mult în domeniul dezvoltării intelectului

17

copilului. Folosind analiza sistematică şi structurală, Piajet înaintează principiul referitor la metoda genetică ca principiu metodologic de îndrumare al cercetării psihologice.

Acordând atenţia de bază formării intelectului copilului, Piajet sublinia, că în psihologia ştiinţifică orice cercetare trebuie să se înceapă cu studierea dezvoltării şi anume formarea mecanismelor intelectuale la copil explică cele mai bine natura lor şi funcţionarea la cei maturi. Conform opiniei lui Piajet, în baza genetică trebuie să se formeze nu doar unele ştiinţe ci şi teorii cunoaşterii. Această idee a devenit baza creării de către el a epistemologiei genetice, adică ştiinţei despre mecanismele şi condiţiile formării la om a diferitor forme şi tipuri de cunoştinţe, noţiuni, operaţii cognitive.

Neajunsul principal al concepţiei lui Piajet constă în faptul că, ignorând dezvoltarea personalităţii integre a copilului, forţa motrice principală a dezvoltării intelectului el o vedea în însăşi intelectul. La Piajet printre factorii dezvoltării intelectului nu este asemenea factor, ca activitatea.

Cel mai vast curent ştiinţific ce exprimă spiritul psihologiei contemporane este psihologia cognitivă („cognito” în traducere din latină înseamnă „cunoaştere”) – concepţia despre organismul omului ca sistemă, preocupată de căutările active ale datelor şi prelucrarea informaţiei. Reprezentanţii ei U. Neisser, A. Pavyio etc. în comportarea subiectului un rol important atribuie cunoştinţelor. Pentru ei, principală devine problema referitor la organizarea cunoştinţelor în memoria subiectului, corelaţia componentelor verbale şi imaginare în procesele memorizării şi gândirii. Această psihologie a apărut sub o anumită influenţă a direcţiei teoretico-informaţionale. Noţiunea de bază a psihologiei cognitive este - „schema”. Ea reprezintă planul disponibil al omului de colectare şi programul de prelucrare a informaţiei despre obiecte şi evenimente. Percepţia, memoria, gândirea şi alte procese cognitive sînt determinate de scheme tot aşa cum construcţia organismului de către genotip.

În rezultat, psihologia cognitivă a dezvăluit particularităţile cele mai importante, specifice activităţii cognitive: selectivitatea, determinările de către mediu, caracterul incomplet al schemelor cognitive etc.

Altă direcţie importantă, care, la fel ca şi psihologia cognitivă, a apărut ca antiteză biheviorismului şi psihoanalizei, reprezintă psihologia umanistă. Fondatorii psihologiei umaniste au dorit să corecteze impreciziile biheviorismului şi psihoanalaizei în ce priveşte interpretarea omului şi să aleagă o psihologie mai corectă, esenţială. În calitate de obiect al cercetării se afirmă concepţia

18

personalităţii creative – o problemă, care nu a fost abordată de altă şcoală. Sarcina unei asemenea personalităţi constituie autorealizarea, autoactualizarea.

Unul din cei mai convingători reprezentanţi ai curentului umanist a fost A. Maslow. El consideră aspiraţia continuă a omului spre autoactualizare, spre autoexprimare – sursa principală a comportării, activităţii, faptelor omului. Necesitatea de autoactualizare are un şir de funcţii. Mai întâi de toate, este necesitatea umană de a face bine oamenilor (în esenţa sa omul este bun). Al doilea principiu important – omul este obligat a fi acel, care el poate deveni. Prin alte cuvinte, omul trebuie să-şi realizeze potenţialul, ceea ce el poate.

Care este neajunsul principal al teoriei lui Maslow ? În fond ea reprezintă o varietate a tendinţei biologizante. Desigur, e plăcut a conştientiza că ne naştem buni, nobili şi devenim răi involuntar. Dar calităţile morale nu sînt înnăscute: nu există oameni ce se nasc buni şi nu există oameni, ce se nasc răi. Ei se formează astfel. Însăşi recunoaşterea, că trăsătura etică poate fi înnăscută, duce la biologizare.

O contribuţie semnificativă în dezvoltarea psihologiei secolului XX au adus L.Vâgoţki (1896-1934), A.Leontev (1903-1979), P.Galperin (1902-1988).

L. Vâgoţki a introdus noţiunea despre funcţiile psihice superioare (gândire în noţiuni, vorbire raţională, memorie logică, atenţie spontană) ca forma a psihicului specific omului, social condiţionată, de asemenea a pus bazele concepţiei culturale şi istorice a dezvoltării psihice a omului. Funcţiile nominalizate iniţial există ca forme ale activităţii exterioare şi doar mai târziu – ca proces interior total. Ele provin din formele comunicării verbale dintre oameni şi sînt utilizate prin semne lingvistice. Sistema semnelor determină comportarea într-o măsură mai mare, decît mediul înconjurător, deoarece semnul, simbolul conţine un program în formă compactă de comportament. Funcţiile superioare se dezvoltă în procesul instruirii, adică activităţii comune a copilului şi maturului.

A. Leontiev a efectuat un ciclu de cercetări experimentale, ce dezvăluie mecanismul formării funcţiilor psihice superioare ca proces de „Cultivare” a formelor acţiunilor instrumental-simbolice superioare în structurile subiective a psihicului omului.

P. Galperin este autorul concepţiei formării acţiunilor intelectuale (imaginilor, noţiunilor) pe etape. El cerceta procesele psihice (de la percepţie la gândire inclusiv) ca activitate orientativă a subiectului în situaţii problematice. Însăţi psihicul în plan istoric apare doar în situaţia vieţii mobile pentru orientare în baza imaginii şi se realizează cu ajutorul acţiunilor (imaginilor, noţiunilor).

19

Realizarea practică a acestei concepţii permite a spori considerabil eficacitatea instruirii.

3.2. Structura psihologiei contemporanePsihologia modernă reprezintă un sistem destul de ramificat de discipline

ştiinţifice, ce se află în diferite trepte de formare şi legate cu diverse domenii ale practicii. De obicei principiul de bază al clasificării psihologiei se consideră principiul dezvoltării psihicului în activitate. În baza acestui fapt se evidenţiază următoarele ramuri ale psihologiei.

Psihologia muncii – studiază particularităţile psihologice ale activităţii de muncă a omului, aspectele psihologice ale organizării ştiinţifice a muncii. Ea are un şir de capitole, care reprezintă ramuri de sine stătătoare ale ştiinţei psihologice: psihologia inginerească, psihologia aviaţiei, psihologia cosmică.

Psihologia pedagogică cercetează legităţile psihologice ale instruirii şi educaţiei omului. Din capitolele ei fac parte: psihologia instruirii, psihologia educaţiei, psihologia profesorului şi psihologia activităţii instructiv-educative cu copii cu diverse anomalii.

Psihologia medicală studiază aspectele psihologice ale activităţii mediului şi comportării bolnavului. Se divizează în neuropsihologie, ce studiază raportul fenomenelor psihice cu structurile fiziologice ale creierului, psihofarmacologia, ce studiază influenţa substanţelor curative asupra activităţii psihice a omului; psihoterapia, ce studiază şi foloseşte mijloacele de acţionare psihică pentru tratarea bolnavului, psihoprofilaxia şi psihoigiena.

Psihologia juridică cercetează problemele psihologice, ce ţin de realizarea sistemului legislativ. Ea de asemenea are un şir de ramuri: psihologia judiciară, psihologia criminologică, psihologia reeducării prin muncă.

Psihologia militară cercetează comportarea omului în condiţiile de luptă, aspectele psihologice ale relaţiilor dintre comandanţi şi subalterni, metodele propagandei psihologice şi antipropagandei etc.

Urmează a evidenţia psihologia sportului, comerţului, creaţiei ştiinţifice şi artistice.

În baza clasificării ramurilor psihologiei pot fi stabilite aspectele psihologice ale dezvoltării. Conform acestui principiu se evidenţiază un şir de ramuri ale ei, în care se desfăşoară principiul dezvoltării:

- psihologia vârstelor studiază ontogeneza diferitor procese psihice şi calităţii psihologice ale personalităţii omului în dezvoltare, ea are un şir de ramuri:

20

psihologia copilului, psihologia adolescentului, psihologia omului matur, gentopsihologia;

- psihologia dezvoltării anomale sau psihologia specială, ce se ramifică în oligofrenopsihologia, surdopsihologia, tiflopsihologia;

- psihologia comparativă cercetează formele filogenetice în viaţa psihică.În baza clasificaţiei ramurilor psihologiei pot fi stabilite aspectele

psihologice ale relaţiilor personalităţii şi societăţii. În acest caz se evidenţiază încă un şir de ramuri ale ştiinţei psihologice, grupate prin noţiunea „psihologia socială”.

Din cele expuse mai sus poate de imaginat, cît de vast este spectrul aplicării practice a psihologiei, ce include sarcini de diferită amploare – de la cercetarea percepţiei de către om a indicaţiilor dispozitivului pînă la studierea fenomenelor psihice în masă.

Este necesar a menţiona, că un loc aparte între alte ramuri ale psihologiei în ocupă aşa-numita psihologie generală. Ea nu reprezintă o ramură a ştiinţei psihologice, care s-ar fi putut plasa într-un rând cu psihologia pedagogică, psihologia juridică, psihologia medicală, psihologia comparativă etc. În sarcinile psihologiei generale intră elaborarea problemelor metodologiei şi istoriei psihologiei teoriei şi metodelor cercetării legităţilor ale apariţiei dezvoltării şi existenţei fenomenelor psihice. Ea studiază activitatea cognitivă şi practică. Rezultatele cercetării în domeniul psihologiei generale constituie baza fundamentală a dezvoltării tuturor ramurilor şi compartimentelor ştiinţei psihologice.

În cursul psihologiei generale se prezintă ideea ştiinţifică despre principiile generale teoretice şi metodele principale ale psihologiei, se caracterizează noţiunile ştiinţifice de bază ale psihologiei. Pentru comoditatea cercetării aceste noţiuni se grupează în trei categorii de bază: procese psihice, stări psihice, proprietăţi psihice sau particularităţi ale personalităţii.

4. PSIHICUL ŞI ACTIVITATEA

Problema psihicului omului este poziţia-cheie în psihologie. Psihicul omului este conştiinţa omului. Conştiinţa se subînţelege ca o formă aparte a reflectării, care constituie trăsătura comună a tuturor funcţiilor psihice ale omului. Dezvoltarea tuturor funcţiilor psihice în interdependenţă asigură formarea la om a reflecţiei internă a lumii externe, într-o oarecare măsură, a modelului acestei lumi.

La animale psihicul se formează şi se dezvoltă în procesul activităţii lor de adaptare la mediul ambiant. Reproducerea însă şi dezvoltarea vieţii omului se

21

înfăptuieşte în procesul reformării naturii. Conştiinţa individuală, care este studiată de psihologie, se formează şi se dezvoltă în strânsă legătură cu ştiinţa socială. Individul însuşeşte forma ideală de reflectare în procesul real de includere în viaţă societăţii: omul nu poate exista în afara acestei vieţi, î afara sistemului relaţiilor sociale. Neînsuşind această formă omul nu poate să se dezvolte ca om, ca membru al societăţii, ca personalitate.

Aşadar, conştiinţa este forma supremă a psihicului, forme ce integrează, rezultatul condiţiilor istorico-sociale a formării omului în activitatea de muncă la o comunicare permanentă cu alţi oameni. Conştiinţa este nu altceva decît existenţa conştientizată.

A. Petrovski evidenţiază următoarele patru caracteristici psihologice de bază ale conştiinţei:

1. Conştiinţa este totalitatea cunoştinţelor despre lumea înconjurătoare. În structura conştiinţei intră toate procesele cognitive: simţul, percepţia, memoria, gândirea, imaginaţia.

2. deosebirea subiectului şi obiectului, întărită în conştient, adică ceea ce aparţine „Eu-lui” omului şi „Noneu-lui” lui.

3. Asigurarea activităţii omului ce presupune un scop. Drept exemplu poate servi citatul vestit al lui K. Marx: „Păianjenul execută operaţiuni, ce amintesc operaţiunile ţesătorului, şi albina prin construcţia celulelor sale de ceară face de ruşine unii oameni-arhitecţi. Însă şi cel mai rău arhitect se deosebeşte iniţial de cea mai bună albină prin faptul că înainte de a construi celula din ceară, el deja a construit-o în capul său”. La finele procesului de muncă primim un rezultat, care deja la începutul acestui proces a fost în imaginaţia omului. Omul nu numai schimbă forma celor ce sînt date de natură; în cele date de natură, el desfăşoară concomitent scopul său conştient, care ca legitate determină modul şi caracterul acţiunilor sale şi cărui el trebuie să supună voinţa sa. Astfel în funcţia conştiinţei intră formarea scopurilor activităţii, totodată se determină motivele ei, se adoptă decizii hotărâte, se ţine cont de ordinea executării acţiunilor etc.

4. Prezenţa aprecierilor emoţionale în relaţiile dintre personalităţi. În conştiinţa omului intră şi lumea sentimentelor, unde se reflectă relaţiile complicate şi, mai întâi de toate, cele sociale, în care este inclus omul.

O condiţie obligatorie a formării şi manifestării calităţilor specifice ale conştiinţei, indicate mai sus este limbajul. După cum se ştie, limbajul este un sistem obiectiv aparte, în care este imprimată experienţa social-istorică sau conştiinţa socială. Fiind însuşit de un om concret, limbajul devine conştiinţa reală a acestui om.

22

Multe cunoştinţe, relaţii, retrăiri, ce constituie lumea internă a fiecărui om, nu se conştientizează de către el. Inconştientul – este o parte componentă obligatorie a activităţii psihice a fiecărui om. Analiza conceptuală a conceperii ştiinţifice moderne a problemei inconştientului se împarte în două direcţii de bază: teoria psihoanalizei (întemeietor S. Freud) şi teoria directivei psihologice inconştiente. Acestea sunt două metode de operare cu fenomenul inconştientului în legăturile lui cu psihicul în general. Psihoanaliza concepe conştientul şi inconştientul ca elemente a activităţii psihice ce se exclud reciproc. Psihologia directivei, dimpotrivă, având drept principiu ideea integrităţii psihicului se bazează pe conceperea unităţii fundamentale a personalităţii omului.

Concepţiile moderne despre fenomenologia inconştientului permit a desfăşura următoarele principii.

În zona conştiinţei clare îşi găseşte reflectare doar o mică parte a tuturor semnalelor primite concomitent din mediul intern şi extern al organismului. Semnalele nimerite în zona conştientului clar se folosesc de către om pentru dirijarea conştientă a comparării sale. Celelalte semnale deasemenea sînt folosite de organism pentru reglementarea unor procese, însă, la nivel inconştient. Din punctul de vedere contemporan al conceperii, conştientul şi inconştientul activează într-un regim de unitate armonizată. Atunci cînd în faţă ne apar circumstanţele ce fac dificilă alegerea strategiei comportării sau necesită o metodă nouă de rezolvare, aceste circumstanţe nimeresc în zona conştientului clar. Dar cum numai decizia este primită, strategia este găsită, dirijarea comportamentului se transmite în sfera inconştientului, iar conştiinţa se eliberează pentru rezolvarea dificultăţilor apărute din nou. Necatând că în fiecare moment dat doar o mică parte a tuturor proceselor se reglementează conştient, conştiinţa poate acorda o anumită influentă şi asupra proceselor inconştiente. Inconştientul uneşte toţi acei factori, care influenţează la reglementarea comportamentului, care se desfăşoară fără particularitatea nemijlocită a conştiinţei.

Mulţi cercetători consideră, că în domeniul inconştientului intră de asemenea: fenomenele psihice, ce apar în somn, reacţii de răspuns generate de excitanţii neconştientizaţi; mişcările, devenite automate; careva impulsuri spre activitate, în care lipsesc scopurile conştiente etc. Inconştientul nu poate fi considerat ca nivel inferior al psihicului, deoarece este un fenomen psihic al omului, care este determinat de condiţiile sociale ale conştiinţei omului şi indisolubil este legat cu ea.

Pentru a concepe mai bine legităţile de funcţionare a activităţii psihice a omului, particularităţile desfăşurării şi construcţiei ce urmează a lua cunoştinţă cu

23

faptul, cum este organizat organul său de activitate psihică - creierul – şi cum corelează cu el diverse manifestări ale vieţii psihice a omului.

Pa parcursul de lungă durată a evoluţiei lumii organice - de la cele mai simple animale monocelulare pînă la om – mecanismele fiziologice ale comportării se complicau continuu. Astfel, la organismele monocelulare unica celulă îndeplinea toate funcţiile activităţii vitale. Acesta este un organ de simţ, motor, digestiv. Desigur, că posibilităţile lui sînt foarte limitate. La animalele dezvoltate are lor specializarea organelor, exprimată prin apariţia celulelor, unica funcţie a cărora devine recepţia semnalelor (receptorii). Alte celule îşi asumă exercitatea activităţii musculare sau secreţiei diferitor glande (efectorii). Dar specializarea divizează organele şi funcţiile, iar vitalitatea integră a organismului necesită o legătură continuă între ele, ce se obţine datorită sistemului nervos central, ce funcţionează ca un tot întreg.

La toate vertebratele planul general de construcţie a sistemului nervos este similar. Elementul de bază al sistemului nervos constituie celulele nervose sau neuronii. Neuromul este format din corpul celulei şi ramificaţii – dendrite (ce percep excitarea) şi axioni (ce transmit exitarea). Contactul axonului cu dendritul sau corpul altei celule nervoase se numeşte sinaps. Sinapsului i se atribuie un rol hotărâtor în explicarea mecanismului de stabilire a legăturilor noi în sistemul nervos.

Sistemul nervos central (SNC) constă din creier şi măduva coloanei vertebrale. Diferite părţi ale ei execută diverse tipuri de activităţi nervoase complicate. Cu cît mai sus este amplasată oricare parte a creierului, cu atît mai complicate sînt funcţiile ei. Mai jos de toate se află măduva coloanei vertebrale – ea reglementează activitatea unor grupuri musculare şi organe interne. Însă cînd se vorbeşte despre procese psihice complicate funcţia creierului reprezintă o activitate complicată în comun cu un întreg sistem de organe.

Pentru a concepe organizarea proceselor psihice complicate în creier, este necesar a fi cunoscut cu organizarea funcţională a creierului omului. Principiile unei asemenea organizaţii au fost elaborate de psihologul de vază A. Luria.

Creierul omului ce asigură recepţia şi prelucrarea informaţiei, crearea programelor acţiunilor proprii şi controlul asupra îndeplinirii reuşite a acestora, totdeauna funcţionează ca un tot întreg. Însă acesta este un aparat complicat şi diferenţiat, ce este constituit dintr-un şir de părţi, şi dereglarea funcţionării normale a fiecărei din ele se va reflecta inevitabil asupra funcţionării lui. În creierul omului de obicei sînt evidenţiate trei blocuri principale, fiecare din ele având un rol aparte în asigurarea activităţii psihice. Primul menţine tonusul scoarţei cerebrale, necesar

24

pentru desfăşurarea reuşită a proceselor atît de recepţie şi prelucrare a informaţiei, cît şi proceselor de formare a programelor şi controlului executării lor. Al doilea bloc asigură însă şi procesul recepţiei, prelucrării şi păstrării informaţiei ce ajunge la om din lumea exterioară. La treilea bloc elaborează programele de comportare, asigură şi reglementează realizarea lor şi participă la controlul executării lor reuşite. Toate trei blocuri sînt amplasate în diferite aparate ale creierului şi doar funcţionarea lor în concordanţă aduce la organizarea reuşită a activităţii conştiente a omului.

Să caracterizăm succint fiecare din blocurile enumerate. Primul – blocul tonusului scoarţei cerebrale sau blocul energetic al creierului. Pentru realizarea normală a activităţii vitale şi autoreglementării comportării este necesară menţinerea optimă a tonusului scoarţei cerebrale. Numai asemenea tonus poate asigura selecţia reuşită a semnalelor existente, păstrarea urmelor lor, elaborarea programelor de comportare necesare şi controlul permanent asupra executării lor. Tot aparatul complex, ce intră în componenţa blocului are un rol important pentru funcţionarea scoarţei cerebrale ce constă în următoarele. Tonusul permanent al scoarţei cerebrale se menţine în general datorită a două surse. Pe de o parte, pentru menţinerea stării de viociune (trează) a scoarţei cerebral, este necesar un flux permanent de informaţie din lumea exterioară: animalul, lipsit de asemenea flux de excitări exterioare, adoarme; este cunoscut de asemenea ce efect generează „lipsa informaţională” după aflarea de lungă durată a omului într-o cameră întunecoasă şi izolată acustic (în aceste cazuri apar halucinaţii, care parţial compensează neajunsul în fluxul permanent de excitări exterioare). Astfel, prima sursă pentru starea de viociune a scoarţei cerebrale este fluxul permanent de excitări de la periferii. A doua sursă nu mai puţin importantă, de menţinere permanentă a tonusului scoarţei cerebrale constituie impulsurile, ce ajung la ea de la procesele de schimb interne ale organismului, ce reprezintă baza dorinţelor interne.

Primul bloc deschis nu participă de unul singur nici la recepţia şi prelucrarea informaţiei, nici la elaborarea programelor de comportare, el asigură doar tonusul scoarţei cerebrale. Al doilea bloc, care va fi menţionat, este legat nemijlocit cu analiza şi sinteza semnalelor, aduse de organele de simţ din exterior, prin alte cuvinte, cu recepţia, prelucrarea şi păstrarea informaţiei primite de către om. El constă din aparate, amplasate în părţile posterioare ale scoarţei cerebrale (regiunile parietală, temporală (al tâmplelor), occipitală). La figurat, acest bloc este un sistem de aparate centrale, care recepţionează informaţia vizuală, sonoră şi tactilă. Prelucrează sau „codifică” această informaţie şi păstrează în memorie urmele experimentale primite. Aparatele acestui bloc pot fi concepute şi la secţii centrale

25

(corticale) ale sistemelor de recepţie (analizatori). Totodată secţiile corticale ale analizatorului vizual sînt amplasate în regiunea occipitală, acustic – în temporală iar tactil – înparietală.

Al treilea bloc al creierului realizează programarea, reglarea şi controlul activităţii omului. Din acest bloc fac parte aparate, amplasate în secţiile anterioare ale emisferelor mari. Un rol hotărâtor îl au secţiile frontale ale creierului.

Activitatea conştientă a omului începe cu recepţia şi prelucrarea informaţiei şi se termină cu formarea intenţiilor, elaborarea programelor de acţiune corespunzătoare şi executarea acestor programe prin acte exterioare (motorie) şi interioare (intelectuale). Pentru aceasta este necesar un aparat special, care ar putea crea şi menţine invenţiile necesare, elabora programele de acţiune corespunzătoare, executarea lor prin actele necesare şi, ce este foarte important, permanent a urmări acţiunile ce au loc, comparând efectul acţiunii exercitate cu intenţiile iniţiale.

Cum s-a menţionat deja, toate fiinţele vii sînt capabile de a reacţiona de sine stătător, transformând şi menţinând legăturile vitale cu lumea înconjurătoare, desfăşurând o activitate. Întreprind o caracteristică a fiinţelor vii, în societatea umană acţiunile active au manifestări caracteristice şi în măsura specificului său au fost numite „activitate”.

Activitatea omului este un fenomen complicat. Aceasta este o categorie social-istorică. În realitate, orice activitate individuală are legătură strânsă cu activitatea societăţii, orice individ – cu alţi oameni. Din această cauză aici principalul este – studierea activităţii individuale în sistemul relaţiilor sociale, ce se formează în societatea dată, la etapa dezvoltării istorice date.

Ce anume în activitatea individuală studiază psihologia? În activitate se formează, dezvoltă, manifestă într-un mod sau altul tot sistemul de proces, stări şi particularităţi ale individului, care, de regulă, sînt desemnate ca psihice.

Ce anume impune omul să acţioneze într-un anumit mod într-o anumită situaţie? Sursa activităţii omului, ca şi a oricărei fiinţe vii, sînt necesităţile lui, adică starea individului, ce exprimă dependenţa lui de condiţiile concrete ale existenţei şi dezvoltării.

Necesităţile pot fi divizate conform provenienţei şi conform obiectului. Conform provenienţei sale necesităţile pot fi naturale (organice) şi culturale. Necesităţile naturale ţin de necesitatea păstrării şi menţinerii vieţii omului şi a urmaşilor lui (hrană, somn, protecţie contra frigului şi căldurii etc.) . Nesatisfacerea necesităţilor naturale generează moartea omului sau generarea lui. Obiectele necesităţilor culturale includ atît obiectele ce servesc pentru satisfacerea unei necesităţi naturale (furculiţa, farfuria), cît şi obiectele necesare pentru comunicarea

26

cu alţi oameni, pentru participarea în viaţa socială. Nesatisfacerea necesităţilor culturale nu generează moartea fizică a omului, dar generează moartea socială.

Conform caracterului obiectele necesităţii pot fi divizate în materiale. Ce ţin de obiectele culturii materiale (hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, obiectele de uz casnic) şi spirituale, ce determină dependenţa de produsele conştiinţei sociale (necesitatea de împărtăşire a gândurilor şi sentimentelor, de primire a informaţiei, de a asculta muzică etc.). Este evidentă legătura tuturor necesităţilor între ele.

Însă necesitatea de sine stătător nu iniţiază o activitate conştientă, iar în cel mai bun caz poate fi cauza comportării instinctive sau impulsive. Pentru apariţia activităţii, orientate spre un anumit scop este necesar a corela necesitatea cu obiectul, prin care poate fi satisfăcută necesitatea dată. Necesitatea conştientizată devine motivul comportării. Noţiunilor motiv şi scop le revine un rol important în analiza psihologică a activităţii. O activitate nemotivată, la fel ca şi o activitate fără scop, nu poate exista. Motivul şi scopul formează prin esenţa sa vectorul activităţii, ce determină direcţia ei, precum şi mărimea eforturilor depuse de subiect în procesul desfăşurării ei. Acest vector organizează tot sistemul proceselor şi stărilor psihice, ce se formează, desfăşoară în procesul activităţii.

Atunci cînd se vorbeşte despre motivele activităţii omului (comportării lui în întregime), se au în vedere careva impulsuri la activitate retrăite subiectiv. Pentru subiect motivul se manifestă ca o forţă stimulatoare nemijlocită, ca cauza comportării lui.

Însă, fiind un impuls intern la activitate, motivul nu determină caracteristicile ei concrete. Cum anume va fi activitatea, ca rezultat al unui motiv concret, se determină de scop. Motivul se referă la necesitate, care stimulează activitatea, scopul – la obiectul, asupra căruia este orientată activitatea şi care trebuie să fie în procesul desfăşurării ei transformat în produs.

Scopul activităţii este imaginarea ideală a rezultatului ei ulterior, care, ca legitate, determină caracterul şi aptitudinea omului. Anume scopul şi motivul stabilesc selectivitatea percepţiei, particularităţile atenţiei, extragerea informaţiei din memorie etc. Sarcina analizei psihologice a activităţii constă în studierea influenţei activităţii asupra dezvoltării proceselor psihice, stărilor şi proprietăţilor omului, structura psihică a omului în întregime.

Deci, activitatea este sistemul dinamic al interacţiunii omului şi lumii, în procesul căreia se realizează apariţia imaginii psihice şi întruchiparea lui în obiect. Imaginea dată se manifestă ca scopul conştientizat al activităţii. Care n-ar fi nivelul conştientizării activităţii, conştientizarea scopului totdeauna va rămâne particularitatea ei necesară.

27

5. INDIVIDUL ŞI PERSONALITATEA

Omul, evoluând din lumea animală datorită muncii şi, dezvoltându-se în societate, desfăşurând o activitate comună cu alţi oameni şi comunicând cu ei, devine personalitate, subiect al cunoaşterii şi reorganizării active a lumii materiale, societăţii şi a sine însăşi.

Omul se naşte pe lume deja om. Această afirmaţie numai la prima vedere pare a fi un adevăr, ce nu necesită demonstrare. Faptul este că la embrionul omului în gene sînt programate premise naturale pentru dezvoltarea particularităţilor şi calităţilor proprie omeneşti. Configuraţia corpului noului născut presupune posibilitatea mersului în poziţie verticală, structura creierului asigură posibilitatea dezvoltării intelectului, structura mâinii – perspectiva folosirii uneltelor de muncă etc., şi prin acestea pruncul – este deja om prin totalitatea posibilităţilor sale – se demonstrează faptul apartenenţei pruncului neamului omenesc, ce se fixează în noţiunea individ (spre deosebire de puiul de animal, care îndată după apariţia pe lume şi pînă la sfârşitul vieţii este numit făptură). În noţiunea „ individ” este întruchipată apartenenţa de origine a omului. Individ poate fi considerat şi noul născut şi cel matur la etapa primitivă şi locuitorul foarte instruit al ţării civilizate.

Prin urmare, vorbind despre un om concret, că el este individ, noi în fond afirmăm, că el potenţial este om. Născându-se individ, omul treptat capătă o anumită însuşire socială, devine personalitate. Însă în copilărie individul se include în sistemul relaţiilor sociale, creat istoric, care deja există la apariţia lui. Dezvoltarea ulterioară a omului în societate creează o asemenea îmbinare de relaţii, care îl formează ca personalitate, adică ca om real, nu doar ce nu este asemănător altor oameni, dar şi altfel acţionând, gândind, suferind, inclus în relaţiile sociale în calitate de membru al societăţii, coparticipant al procesului istoric.

Prin personalitate în psihologie se desemnează calitatea de sistem (socială), dobândită de către individ într-o activitate concretă şi comunicare şi ce caracterizează măsura reprezentării relaţiilor sociale în individ. Prin urmare, personalitatea poate fi concepută doar în sistemul relaţiilor stabile dintre personalităţi, care se exprimă prin conţinut, valori, sensul activităţii comune pentru fiecare participant. Aceste relaţii între personalităţi se manifestă în particularităţi individuale concrete şi faptele oamenilor, formând o calitate deosebită a însăşi activităţii în grup.

28

Personalitatea fiecărui om este înzestrată cu o combinare de trăsături şi particularităţi psihologice specifice doar ei, ce formează individualitatea ei, ce compun originalitatea omului, deosebirea lui de alţi oameni. Individualitatea se manifestă în trăsăturile temperamentului, caracterului, în deprinderi, interese predominante, în calităţile proceselor cognitive (percepţie, memorie, gândire, imaginaţie), în aptitudini, stilul individual al activităţii etc. Nu există doi oameni identici cu o combinare identică a particularităţilor psihologice indicate – personalitatea omului este excepţională în individualitatea sa.

După cum noţiunile „individ” şi „personalitate” nu sînt identice, personalitatea şi individualitatea, la rândul său, formează o unitate, dar nu identitate. Aptitudinea de a aduna şi înmulţi repede „în gând” numere mari, visarea, obiceiul de a roade unghiile şi alte particularităţi ale omului se manifestă ca trăsăturile individualităţii lui, dar nu fac parte obligatorie din caracteristica personalităţii lui, deoarece ele pot şi să nu fie prezentate în formele activităţii şi comunicării, importante pentru grupul, în care este inclus individul, ce este înzestrat cu aceste trăsături. În cazul cînd trăsăturile individualităţii nu sînt prezentate în sistemul relaţiilor dintre personalităţi, atunci ele sînt considerate neesenţiale pentru caracteristica personalităţii individului şi nu obţin condiţii pentru dezvoltare. Particularităţile individuale ale omului pînă la un anumit timp rămân „tăcute”, pînă cînd ele nu vor deveni necesare în sistemul relaţiilor dintre personalităţi, subiectul cărora va fi omul concret ca personalitate.

Problema corelaţiei formei biologice (naturale) şi celei sociale în structura personalităţii omului se consideră una din cele mai complicate şi discutabile în psihologia modernă. Un loc de vază îl ocupă teoriile, care evidenţiază în personalitatea omului două substructuri principale, formate sub acţiunea a doi factori – biologic şi social. A fost înaintată ideea că toată personalitatea omului se descompune în organizaţie „endopsihică” şi organizaţie „exopsihică”. „Endopsihica” ca substructură a personalităţii exprimă mecanismul interior al personalităţii omului. Identificată cu organizarea nuro-psihică a omului. „Exopsihica” se determină prin relaţia omului faţă de mediul exterior. „Endopsihica” include asemenea trăsături ca recepţionarea, particularităţile memoriei, gândirii şi imaginaţiei, capacitatea de a depune un efort de voinţă, impulsivitatea etc., iar „exopsihica” – un sistem de relaţii ale omului şi experienţa lui, adică interesele, vocaţiile, idealurile, sentimentele predominante, cunoştinţele formate etc.

Care este poziţia faţă de concepţia indicată referitor la aceşti doi factori? Trăsăturile şi laturile organice naturale există în structura individualităţii

29

personalităţii omului ca elemente ale ei social condiţionate. Naturalul (calităţile anatomice, fiziologice şi altele) şi socialul formează o unitate şi nu pot fi opuse mecanic una alteia ca substructuri independente ale personalităţii. Aşadar, recunoscând rolul naturalului, biologicului şi socialului în structura individualităţii, este imposibil a evidenţia substructurile biologice în personalitatea omului, în care ele există deja în formă reorganizată.

Introducându-ne la problema conceperii esenţei personalităţii, este necesar a ne opri la structura personalităţii, cînd ea se cercetează ca calitate de sistem „transcendentă” a individului. Examinând personalitatea în sistemul relaţiilor subiective, se evidenţiază trei tipuri de subsisteme ale existenţei ca personalitate a individului (sau trei aspecte ale tratării personalităţii).

Primul aspect al examinării – subsistemul intraindividual: personalitatea se interpretează cu particularităţile ce aparţine subiectului; personalul este adâncit în spaţiul intern al existenţei individului. Al doilea aspect – subsistemul personal interindividual, cînd domeniul determinării şi existenţei lui devine „spaţiul relaţiilor dintre indivizi”. Al treilea aspect al examinării – subsistemul personal metaindividual. Aici se acordă atenţia asupra influenţei, care individul o manifestă voluntar sau involuntar asupra altor oameni. Personalitatea se percepe sub alt punct de vedere: caracteristicile ei principale, care încercau a le observa în calităţile individului, urmează a fi căutate nu numai la el însăşi, dar şi la alţi oameni. Continuând în alţi oameni, odată cu moartea individului, personalitatea nu moare total. Individul ca purtător al personalităţii moare, dar continuă a trăi, personificat în alţi oameni. În cuvintele „el trăieşte în noi şi după moarte” nu este nici mistică, nici metaforism, este constatarea faptului reprezentării ideale a individului după dispariţia lui materială.

Bineînţeles, că personalitatea poate fi caracterizată doar în unitatea a toate trei aspecte ale examinării propuse: individualităţii ei, prezentării în sistemul relaţiilor dintre personalităţi şi, în sfârşit, în alţi oameni.

În cazul cînd la soluţionarea problemei despre faptul, de ce omul devine mai activ, noi analizăm esenţa necesităţilor în care este exprimată nevoia de ceva sau de cineva, ce duce la activitate, atunci pentru a stabili ce va genera activitate, este necesar a analiza, prin ce se determină tendinţa ei, unde şi asupra cui această activitate este orientată.

Totalitatea motivelor stabile, ce orientează activitatea personalităţii şi relativ independenţi faţă de situaţiile existente, se numeşte tendinţa personalităţii omului. Rolul fundamental al tendinţei personalităţii revine motivelor conştientizate.

30

Interesul – este un motiv ce contribuie la orientarea într-un oarecare domeniu, iniţierea cu faptele noi, reflectarea mai deplină şi profundă a realităţii. Subiectiv – pentru individ – interesul se observă în tonul emoţional pozitiv, care-l capătă procesul de cunoaştere, în dorinţa de a face cunoscut mai profund cu obiectul, a cunoaşte mai mult despre el, a-l înţelege mai bine.

Aşadar, interesele se manifestă în calitate de mecanism stimulator permanent al cunoaşterii.

Interesele – latura importantă a motivării activităţii personalităţii, dar nu unica. Un motiv esenţial al comportării constituie convingerile.

Convingerile – un sistem de motive ale personalităţii, ce o stimulează a proceda în conformitate cu părerile, principiile şi concepţiile sale. Conţinutul necesităţilor, ce se folosesc în formă de convingeri, sînt cunoştinţele despre lumea înconjurătoare a naturii şi societăţii, conceperea lor determinată. Atunci cînd aceste cunoştinţe formează un sistem reglementat şi organizat de concepţii (filozofice, estetice, etice, natural-ştiinţifice etc.), ele pot fi examinate ca concepţie despre lume.

Prezenţa convingerilor, ce cuprind un cerc larg de probleme în domeniul literaturii, artei, vieţii sociale, activităţii de producţie, mărturisesc despre nivelul înalt al activităţii personalităţii omului.

Interacţionând şi comunicând cu oamenii, omul se evidenţiază pe sine din mediul înconjurător, se simte subiectul stărilor sale fizice şi psihice, al acţiunilor şi proceselor, se exprimă ca „Eu”, ce se opune „altor” şi totodată este indivizibil legat cu el.

Retrăirea existenţei „Eu-lui” propriu constituie rezultatul unui proces de lungă durată al dezvoltării personalităţii, care începe în copilăria fragedă şi care este menţionat ca „descoperirea Eu-lui”. Copilul de un an începe să conştientizeze diferenţele senzaţiilor corpului propriu de acele senzaţii, care sînt generate de obiectele aflate în afară. Apoi la vârsta de 2-3 ani copilul desparte procesul ce-i produce satisfacţie şi rezultatul acţiunilor proprii cu obiectele de acţiunile cu aceleaşi obiecte ale celor maturi, înaintând ultimilor cerinţe: „Eu singur!”. El pentru prima dată începe să se conştientizeze în calitate de subiect al propriilor acţiuni şi fapte (în vorbirea copilului apare pronumele personal), nu numai evidenţiindu-se din mediul înconjurător, dar şi contrapunându-se celorlalţi). („Aceasta este a mea, nu a ta!”).

Este cunoscut faptul, că în perioada adolescenţei şi tinereţii se măreşte tendinţa spre autopercepţie, spre conştientizarea locului său în viaţă şi pe sine însăşi ca subiect al relaţiilor cu cei din jur. De acest fapt ţine formarea

31

autocunoaşterii. La elevii din clasele superioare se formează imaginea „Eului” personal. Imaginea „Eu” – un sistem stabil de concepţii ale individului despre sine însuşi, relativ stabil, nu totdeauna conştientizat, retrăit de individ ca irepetabil, în baza cărui el creează interacţiunea sa cu alţii. Imaginea „Eu”, prin acest fapt, se include în sistemul personalităţii. Ea se manifestă ca o directivă faţă de sine. Ca orice directivă, imaginea „Eu” include trei componente:

În primul rând, componentul cognitiv: reprezentare despre aptitudinile sale, aspect, importanţa socială etc.

În al doilea rând, componentul emoţional de apreciere: respectul pentru propria persoană, autocritica, iubirea de sine (egoismul), autoînjosirea.

În al treilea rând, componentul de conduită (de voinţă) – tendinţa de a fi înţeles, a cuceri simpatie, a-şi ridica statutul (calitatea) sau dorinţa de a rămânea noebservat, a evita aprecierea şi critica, a ascunde neajunsurile sale etc.

Imaginea „Eu” – reprezintă un sistem de concepţia a individului despre sine însuşi, nu todeauna conştientizat, retrăit de către individ ca irepetabil, în baza căruia îşi făureşte interacţiunea sa cu alţii. Imaginea „Eu” este şi premisă, şi consecinţă a interdependenţei sociale. Faptic psihologii fixează nu o singură imagine „Eu” la om, ci o mulţime de „Eu-imagini” ce se schimbă una pe alta alternativ, ori acţionând pe primul plan al autocunoştinţei, ori pierzându-şi semnificaţia în situaţia dată a interdependenţei sociale. „Eu-imaginea” – este o formare nu statică, ci dinamică a personalităţii individului „Eu-imaginea” poate fi retrăită ca o reprezentare despre sine chiar în momentul retrăirii, de obicei menţionată în psihologie ca „Eu real”, dar, posibil, mai corect ar fi de numit „Eu curent” sau momentan al subiectului.

„Eu-imaginea” concomitent este şi „Eu-l ideal” al subiectului – acel, care el ar fi trebuit să devină, după părerea sa, ca să corespundă criteriilor interioare ale reuşitei.

Să indicăm încă o variantă a apariţiei „Eu-l imaginii” – „Eu-l fantastic” – aşa cum subiectul ar dori să devină, dacă ar fi posibil pentru el, cum ar dori să se vadă. Construirea fantasticului „Eu” propriu este specifică nu doar tinerilor, dar si oamenilor maturi. La aprecierea semnificaţiei motivate a acestui „Eu-imagine”, este important a cunoaşte, nu s-a dovedit a fi substituită conceperea obiectivă de către individ a poziţiei şi locului său în viaţă cu „Eu-l” fantastic al său. Predominarea reprezentărilor fantastice despre sine în structura personalităţii, ce nu sînt însoţite de fapte, ce ar contribui la realizarea celor dorite, dezorganizează activitatea şi autoconştiinţa omului şi, în sfârşit, îl poate trauma crud din cauza necorespunderii evidente a celor dorite cu realitatea.

32

Măsura adecvată a „Eu-lui imagine” se clasifică la studierea unuia din cele mai importante aspecte – autoaprecierea personalităţii.

Autoaprecierea – aprecierea personalităţii a sine însuşi, posibilităţilor sale, calităţii şi locului printre alţi oameni. Aceasta este latura cea mai esenţială şi mai mult studiată în psihologie a autoaprecierii personalităţii. Cu ajutorul autoaprecierii are loc reglarea comportării personalităţii.

În ce mod personalitatea realizează autoaprecierea? Lui K. Marx îi aparţine un gând adevărat: omul mai întâi se priveşte în alt om ca în oglindă. Doar comportându-se faţă de omul Pavel ca faţă de sine, omul Pentru începe să se comporte faţă de sine însăşi ca faţă de om. Cu alte cuvinte, cunoscând calităţile altui om, personalitatea primeşte informaţiile necesare, care permit a forma aprecierea proprie. Astfel, personalitatea se orientează la oarecare grupă de referinţă (reală sau ideală), idealurile căreia sînt idealurile ei (a personalităţii), interesele ei etc. În procesul comunicării ea permanent se verifică cu etalonul şi în dependenţă de rezultatele verificării rămâne mulţumită de sine sau nemulţumită. O autoapreciere prea înaltă sau prea joasă poate deveni o sursă interioară a conflictelor personalităţii. Desigur, această conflictualitate se poate manifesta diferit.

Autoaprecierea exagerată duce la aceea, că omul este predispus să se supraaprecieze în situaţii, care nu dau nici un motiv pentru aceasta. În rezultat el deseori se loveşte de reacţiunile celor din jur, care-i resping pretenţiile, se irită, manifestă suspiciune, neîncredere, mândrie, îngâmfare preconcepută, agresivitate şi, în cele din urmă, poate pierde contactele necesare dintre personalităţi, se poate izola, devenind retras, rezervat.

Autoaprecierea excesiv de joasă poate mărturisi despre dezvoltarea complexului inferiorităţii, neîncrederii stabile în sine, refuzului iniţiativei, indiferenţei, autoacuzării şi neliniştii.

Pentru a înţelege un om este necesar a ne imagina clar acţiunea formelor ce se cristalizează inconştient, de dirijare a personalităţii prin comportamentul său, a acorda atenţie asupra sistemului total de aprecieri, prin care omul se caracterizează pe sine şi pe alţii, a vedea dinamica schimbării acestor aprecieri.

6. SFERA COGNITIVĂ A PERSONALITĂŢII

6.1. AtenţiaActivitatea psihică nu se poate desfăşura orientată spre un anumit scop şi

productiv, dacă omul nu se concentrează asupra la ceea ce el face. Atenţia –este

33

orientarea şi concentrarea conştiinţei asupra unui obiect real sau ideal, ce presupune majorarea nivelului activităţii senzaţionale, intelectuale şi motrice a individului.

Conform provenienţei sale şi metodelor de realizare, de obicei se evidenţiază două tipuri de atenţie: involuntară şi voluntară.

Atenţia involuntară este numită de asemenea pasivă, forţată, aşa cum ea apare şi se menţine indiferent de scopurile puse în faţa omului. Activitatea în asemenea cazuri pasionează omul de una singură, în măsura caracterului captivant, interesului şi suprainocerilor (surprizelor).

Spre deosebire de ceea involuntară, atenţia voluntară este dirijată de un scop conştientizat. Este în strânsă legătură cu voinţa omului şi se formează în rezultatul eforturilor de muncă, de aceea ea mai este numită voluntară, activă, premeditată. Luând decizia de a desfăşura o anumită activitate, noi realizăm această decizie, orientând conştient atenţia noastră chiar şi asupra la ceea ce nouă nu ne este interesant la momentul dat, dar ce considerăm necesar a desfăşura. Funcţia de bază a atenţiei voluntare este reglarea activă a desfăşurării, proceselor psihologice.

Cum s-a mai menţionat, atenţia înseamnă legătura conştiinţei cu un obiect anumit, concentrarea asupra lui. Particularităţile acestei concentrări stabilesc proprietăţile principale ale atenţiei. La ele se referă: stabilitatea, concentrarea, distribuirea, comunicarea şi volumul.

Stabilitatea – este caracteristica temporară a atenţiei, durata concentrării ei asupra unuia şi aceluiaşi obiect.

Concentrarea atenţiei – gradul sau intensitatea atenţiei, adică indicele de bază al exprimării ei, cu alte cuvinte, - acel focar, în care este adunată toată activitatea psihică sau conştientizată.

Prin distribuirea concentraţiei se subînţelege aptitudinea omului retrăită subiectiv, de a ţine în centrul atenţiei concomitent un număr anumit de diverse obiecte.

Mulţi psihologi consideră, că distribuirea atenţiei, în fond, constituie latura inversă a comutării ei. Această comunicare reprezintă transferarea conştientizată şi intenţionată a atenţiei de la un obiect la altul. În general, comunicarea atenţiei înseamnă posibilitatea de orientare rapidă într-o situaţie complicată, schimbătoare.

Altă particularitate a atenţiei – este volumul ei. Este cunoscut faptul, că omul nu poate să se gândească concomitent la lucruri diferite şi să execute acţiuni diverse. Această limitare obligă a diviza informaţiile venite din exterior în părţi, ce nu depăşesc posibilităţile sistemului de prelucrare. În acest mod omul posedă

34

posibilităţi foarte restrânse de percepţie concomitentă a unor obiecte independente unul faţă de altul – acesta şi este volumul atenţiei. Particularitatea lui importantă şi determinată este aceea, că el, practic, nu se supune reglării la instruire şi antrenare.

Distragerea atenţiei – transferarea involuntară a atenţiei de la un obiect la altul. Ea apare la acţiunea excitanţilor străini asupra omului, ce desfăşoară în acest moment o oarecare activitate.

Neatenţie se numeşte incapacitatea omului de a se concentra asupra a ceva anumit într-o perioadă lungă de timp. Se întâlnesc două tipuri de neatenţie: imaginară şi reală.

Neatenţia imaginară – este neatenţia omului faţă de obiectele şi fenomenele înconjurătoare, generează de concentrarea excesivă a atenţiei lui asupra oricărui obiect. Neatenţia imaginară este rezultatul concentraţiei mari şi limitarea atenţiei. Neatenţia imaginară ca rezultat al concentraţiei interioare nu pricinuieşte o mare daună activităţii, deşi complică orientarea omului în lumea înconjurătoare. Mai rea este neatenţia reală. Omul, ce suferă de asemenea neajuns ca neatenţie reală, fixează şi menţine cu greutate atenţia voluntară asupra unui obiect sau acţiune. Una din cauzele neatenţiei reale constituie supraîncărcarea creierului cu o cantitate mare de impresii.

6.2. Senzaţia şi percepţiaSenzaţia şi percepţia sînt strâns legate între ele. Şi una şi alta reprezintă aşa

numita reflectare senzorială a realităţii obiective, ce există independent de conştiinţă şi în rezultatul acţiunii ei asupra organelor de simţ: în aceasta constă unitatea lor. Dar percepţia – este reflectarea obiectelor şi fenomenelor în conştiinţa omului la influenţa nemijlocită a lor asupra organelor de simţ. Senzaţia însă –este un proces psihic simplu, ce constă în reflectarea unor particularităţi, obiecte şi fenomene ale lumii materiale, precum şi a stărilor interioare ale organismului la acţiunea nemijlocită a excitanţilor asupra receptorilor corespunzători.

Sursa fundamentală a cunoştinţelor noastre referitor la lumea exterioară şi la corpul personal sînt senzaţiile. Ele compun canalele principale, prin care informaţia despre fenomenele lumii exterioare şi despre stările organismului ajunge la creier, dând posibilitate omului de a se orienta în mediul înconjurător şi în corpul său.

Aşadar, senzaţiile constituie sursa iniţială a tuturor cunoştinţelor noastre despre lume. Obiectele şi fenomenele realităţii, ce acţionează asupra organelor de simţ ale noastre, se numesc excitanţi, iar acţiunea excitanţilor asupra organelor de

35

simţ – iritare. Iritarea, la rândul său, generează în sistemul nervos o excitare, Senzaţia apare ca reacţie a sistemului nervos la un excitant sau altul iritant şi ca orice fenomen psihologic are caracter reflector.

Din timpuri străvechi se distingeau cinci tipuri principale de senzaţii: mirosul, pipăitul, văzul şi auzul. Această clasificare a senzaţiilor este corectă, deşi nu completă.

Evidenţiind cele mai mari şi esenţiale grupuri de senzaţii, ele pot fi divizate în trei tipuri principale: senzaţii interoreceptive, propioreceptive şi exteroreceptive.

Senzaţiile interoreceptive, ce semnalizează despre starea proceselor interioare ale organismului, conduc spre creier excitările de la pereţii stomacului şi intestinului, inimii şi sistemului sanguin şi altor organe interne. Aceasta este cea mai veche şi elementară grupă de senzaţii. Senzaţiile proprioreceptive asigură semnalele despre poziţia corpului în spaţiu şi compun baza mişcărilor omului, jucând un rol hotărâtor în reglarea lor. A treia şi cea mai mare grupă de senzaţii constituie senzaţiile exterioreceptive. Ele conduc informaţia din lumea exterioară la om şi reprezintă grupa de bază a senzaţiilor, ce leagă omul de mediul extern. Toată grupa de senzaţii exteroreceptive se divizează convenţional în două subgrupe: senzaţii de contact şi de distanţă. Senzaţiile de contact sînt generate de acţiunea aplicată nemijlocit pe suprafaţa corpului şi a organismului de percepere corespunzător. Exemple de senzaţie de contact constituie gustul şi pipăitul.

Senzaţiile de distanţă sînt generate de excitanţii ce acţionează asupra organelor de simţ la o oarecare distanţă. La aceste senzaţii se atribuie mirosul şi în special auzul şi văzul.

Diverse tipuri de senzaţii se caracterizează nu doar prin specificul lor, dar şi prin proprietăţile comune. Din aceste proprietăţi fac parte: calitatea, intensitatea, durata şi localizarea în spaţiu.

Calitatea – este particularitatea de bază a senzaţiei date, ce o deosebeşte de alte tipuri de senzaţii şi se variază în limitele tipului dat de senzaţii.

Intensitatea senzaţiei – constituie caracteristica a ei şi se determină prin forţa excitantului ce acţionează asupra stării funcţionale a receptorului.

Durata senzaţiei – caracteristica temporară a ei. Ea de asemenea se determină prin starea funcţională a organelor de simţ, dar în primul rând, prin timpul de acţionare a excitantului şi intensitatea lui.

După cum senzaţia nu apare concomitent cu începutul acţionării excitantului, ea şi dispare nu concomitent cu sfârşitul acţionării. Această inerţia a senzaţiilor se manifestă în aşa numită postacţiune. Senzaţia vizuală, de exemplu,

36

posedă o anumită inerţie şi dispare nu imediat după sfârşitul acţiunii, ce a fost cauzată de excitant. Urma de la excitant rămâne în formă de imagine ulterioară.

Atunci cînd vorbeam despre senzaţii, am observat, că conţinutul lor nu iese în afara formelor elementelor de reflectare. Însă, procesele reale ale reflectării lumii externe depăşesc limita celor mai elementare forme. Omul trăieşte nu în lumea sunetelor izolate sau petelor colorate, sunetelor sau atingerilor, el trăieşte în lumea lucrurilor, obiectelor şi formelor, în lumea situaţiilor complicate, adică ce n-ar percepe omul, el are de a face nu cu senzaţii aparte ci cu imagini în întregime.

Reflectarea acestor imagini depăşeşte limitele senzaţiilor izolate, bazându-se pe lucrul comun al organelor de simţ, sinteza unor senzaţii aparte în sistemele complexe complicate. Doar în rezultatul a asemenea asociere senzaţiile izolate se transformă în percepţie, trec de la reflectarea unor particularităţi la reflectarea obiectelor şi situaţiilor în întregime.

Deci, percepţia – este reflectarea intuitiv-imaginară a obiectelor şi fenomenelor realităţii în totalitatea părţilor şi particularităţilor lor diferite, ce acţionează la momentul dat asupra organelor de simţ.

Percepţia posedă cîteva particularităţi anumite: obiectualitate, integritate, caracter constant, caracter conştient, apercepţie.

Obiectualitatea se exprimă în raportarea informaţiilor, recepţionate din lumea exterioară la lumea reală. Obiectualitatea, nefiind o calitate înnăscută, efectuează funcţia de orientare şi reglare în activitatea practică.

Altă particularitate a percepţiei este integralitatea. Spre deosebire de senzaţie, care reflectă unele proprietăţi ale obiectului, percepţia dă imaginea lui integrală. Ea se formează în baza generalizării cunoştinţelor despre unele particularităţi în calităţi ale obiectului, recepţionate în formă de diverse senzaţii.

De integritatea percepţiei ţine structura ei. Percepţia în mare măsură nu reacţionează la senzaţiile noastre momentane şi nu reprezintă totalitatea simplă a acestora. Noi percepem o structură generalizată faptic abstractizată din aceste senzaţii, care se formează pe parcursul unei perioade de timp. Dacă omul ascultă o oarecare melodie, notele auzite anticipat continuă să răsune în gândul lui, cînd răsună altă notă. De obicei, ascultătorul înţelege creaţia muzicală, adică percepe structura ei în întregime. Evident, că ultima notă auzită singură nu poate fi bază pentru asemenea înţelegere – în gândul ascultătorului continuă să răsune toată structura melodiei cu diverse interconexiuni ale elementelor ce fac parte din această structură. Analogic este procesul de percepţie a ritmului. Sursele integrităţii şi structurii percepţiei se află în particularităţile însăşi a obiectelor reflectate.

37

Caracterul constant al percepţiei se numeşte stabilitatea relativă a obiectelor la schimbarea condiţiilor. Datorită caracterului constant noi percepem obiectele înconjurătoare ca stabile relativ, conform formai, mărimii, culorii etc. Perceperea repetată a unora şi aceloraşi obiecte în diferite condiţii asigură stabilitatea imaginii în legătură cu condiţiile schimbătoare. Fără caracterul conştient al percepţiei omul n-ar fi putut să se orienteze în lumea diversă şi schimbătoare.

Caracterul conştient al percepţiei. A percepe conştient un obiect – înseamnă a-l numi în gând (în sine), adică a-l atribui unei anumite grupe, clase, a-l generaliza într-un cuvânt. Chiar şi atunci cînd vedem un obiect necunoscut noi ne stăruim a sesiza în el asemănătoarea cu alte obiecte cunoscute de noi.

Percepţia depinde nu doar de excitaţie, ci şi de însăşi subiectul ce percepe. Percep nu ochiul şi urechea, ci omul viu concret, şi din această cauză în percepţie totdeauna se manifestă particularităţile personalităţii. Dependenţa percepţiei de conţinutul vieţii psihice a omului, de particularităţile personalităţii lui se numeşte apercepţie.

Percepţia, ca şi senzaţia, constituie un proces reflector. I. Pavlov a demonstrat, că în baza percepţiei stau reflexele condiţionate, legăturile nervoase temporare, ce se formează în scoarţa emisferelor mari ale creierului la acţiunea obiectelor şi fenomenelor lumii înconjurătoare asupra receptorilor.

În comparaţie cu senzaţiile percepţia constituie o formă mai înaltă a activităţii analitico-sintetice a creierului. Fără analiză este imposibilă percepţia conştientizată.

În baza clasificării percepţiilor, la fel ca şi a senzaţiilor, stau diferenţele în analizatorii ce participă în percepţie. În corespundere cu aceea, care analizator joacă un rol predominant în percepţie, se deosebesc: percepţii vizuale, auditive, tactile olfactive şi gustative. De obicei, percepţia reprezintă rezultatul acţionării a unui şir de analizatori.

6.3. MemoriaDupă cum se ştie, orice retrăire, impresie sau mişcare a noastră lasă o

anumită urmă, care se poate menţine timp îndelungat şi în condiţiile corespunzătoare se manifestă din nou şi devine obiectul conştiinţei. De aceea prin memorie se subînţelege memorarea (notarea), păstrarea, recunoaşterea ulterioară şi reproducerea urmelor experienţei anterioare, ce permit a colecta informaţie, fără a pierde în această împrejurare cunoştinţele, informaţiile, deprinderile anterioare.

38

Astfel, memoria este un proces psihic complicat, compus din cîteva procese aparte, legate între ele.

În calitate de principii generale pentru evidenţierea diferitor tipuri de memorie serveşte dependenţa caracteristicilor ei de particularităţile activităţii pentru memorare şi reproducere. Cu toate acestea, unele tipuri de memorie se divizează în conformitate cu trei criterii de bază:

1) conform caracterului activităţii psihice, predominante în activitate, memoria se împarte în: motorie, emoţională, imaginativă, verbal-logică;

2) conform scopurilor activităţii – voluntară şi involuntară;3) conform duratei memorării şi păstrării materialului – de scurtă durată, de

lungă durată şi operativă.Memoria motorie reprezintă memorarea, păstrarea şi reproducerea diferitor

mişcări şi a sistemelor lor. De obicei, un indice al memoriei motorii bune constituie dibăcia fizică a omului, îndemânarea în muncă, „mâinile de aur”.

Memoria emoţională – este memoria pentru sentimente. Capacitatea de a compătimi pe cineva, a suferi împreună cu eroul cărţii este bazată pe memoria emoţională.

Memoria imaginativă – este memoria la reprezentări, imagini din natură şi viaţă, precum şi la sunete, mirosuri, gusturi. Ea este vizuală, auditivă, tactilă, olfactivă şi gustativă.

Conţinutul memoriei verbal-logice îl reprezintă gîndurile noastre. Gîndurile nu există fără vorbire, de aceea memoria pentru gânduri şi se numeşte verbal-logică. Bazându-ne pe dezvoltarea altor două tipuri de memorie, memoria verbal-logică devine principală în raport cu ele şi dezvoltarea ei depinde dezvoltarea celorlalte tipuri de memorie. Există, totuşi, şi o asemenea divizare a memoriei în tipuri, care este nemijlocit legată cu particularităţile însăşi a activităţii desfăşurate actual. Astfel, în dependenţă de scopurile activităţii memoria este divizată în memorie voluntară şi involuntară. Memorarea şi reproducerea, în care lipseşte un scop special pentru a memoriza ceva, se numeşte memorie involuntară. În cazurile, cînd acesta este un proces, orientat spre un anumit scop, se vorbeşte despre memorie voluntară.

În ultimul timp o atenţie deosebită cercetătorii acordă proceselor, ce se desfăşoară la etapa iniţială a memorării. Pentru ca un material sau altul să se imprime în memorie, el trebuie să fie prelucrat de subiect în modul corespunzător. Acest proces se retrăieşte subiectiv ca ecoul evenimentului desfăşurat recent: pentru o clipă noi continuăm să vedem, auzim etc. ceea ce nu percepem nemijlocit (stă în faţa ochilor, răsună în urechi etc.). Aceste procese au fost numite memorie

39

de scurtă durată: spre deosebire de memoria de lungă durată, pentru care este caracteristică păstrarea îndelungată a materialului după repetarea lui de multe ori şi reproducere, memoria de scurtă durată se caracterizează prin păstrare pe o perioadă scurtă de timp.

Prin noţiunea memorie operativă se indică procesele, ce deservesc acţiunile, operaţiile actuale, realizate nemijlocit de om. Atunci cînd executăm o oarecare acţiune complicată, de exemplu, aritmetică, o efectuăm pe părţi, pe bucăţi. Concomitent reţinem „în gând” unele rezultate intermediare pînă atunci cînd avem nevoie de ele. În măsura avansării spre rezultatul final „materialul prelucrat” poate fi uitat.

Pe lângă tipurile de memorie se evidenţiază şi procesele ei: memorizarea, păstrarea, recunoaşterea şi reproducerea şi uitarea.

Prima etapă a memorării – aşa numita memorarea nepremeditată sau involuntară, adică memorarea fără un scop stabilit anticipat, fără folosirea a careva metode. Se memorează involuntar multe din ceea ce omul întâlneşte în viaţă: obiectele înconjurătoare, fenomenele, evenimentele vieţii cotidiene, faptele oamenilor, conţinutul cărţilor, citite fără nici un scop instructiv.

De memorarea involuntară se va deosebi memorarea voluntară (premeditată), ce se caracterizează prin faptul, că omul îşi pune un anumit scop – a memora ceva, ce a fost fixat şi foloseşte metode speciale de memorare. În procesul instruirii memorarea premeditată deseori capătă forma de învăţare pe de rost, adică repetării de nenumărate ori a materialului didactic pînă la memorarea lui totală şi exactă. Astfel, de exemplu, se memorizează poeziile, definiţiile, formulele, legile etc.

Succesul memorării depinde de asemenea de faptul, în ce măsură materialul este conştientizat (înţeles) de om. La memorarea mecanică a cuvântului, obiectele, evenimentele, mişcările se memorează anume în acel mod, în care ele au fost percepute, fără careva transformări. Memorarea mecanică se bazează pe poziţia spaţială şi consecutivitatea temporală a obiectelor memorării. Memorarea conştientizată se bazează pe conceperea legăturilor logice interioare între părţile materialului. S-a demonstrat, că memorarea conştientizată este mult mai productivă decît cea mecanică. Conştientizarea materialului se realizează prin diferite metode şi, mai întâi de toate, prin evidenţierea în materialul studiat a ideilor principale şi gruparea lor în formă de plan. O metodă utilă de memorare reprezintă de asemenea comparaţia, adică găsirea asemănărilor şi deosebirilor între obiecte, fenomene, evenimente etc. Eficienţa memorării depinde mult şi de repetare.

40

Ceea ce omul a memorizat, creierul reţine un timp mai mult sau mai puţin îndelungat. Păstrarea ca proces al memoriei are legităţile ei. S-a stabilit, că păstrarea poate fi dinamică şi statică. Păstrarea dinamică se manifestă în memoria operativă, iar cea statică – în memoria de lungă durată. În timpul păstrării dinamice materialul se schimbă puţin, la cea statică, din contra, el se supune reconstruirii, prelucrării.

La procesele memorizării se atribuie, de asemenea, recunoaşterea şi reproducerea. Recunoaşterea unui obiect are loc în momentul percepţiei lui şi înseamnă, că are loc percepţia obiectului, care s-a format la om anterior în baza impresiilor personale sau în baza descrierilor verbale.

Reproducerea se deosebeşte de percepţie prin aceea, că ea se înfăptuieşte după aceasta, în afara ei. Reproducerea imaginii obiectului e mai dificilă decît recunoaşterea. Astfel, elevului îi este mai uşor să recunoască un text al cărţii la recitirea lui, decît să-l reproducă, să-şi amintească conţinutul lui. Experienţa menţionează ca memorarea materialului, însoţită de reproducerea repetabilă, este mai efectivă, decît citirea repetată a materialului didactic fără autocontrol.

Uitarea se exprimă prin imposibilitatea de a-şi aminti sau în recunoaşterea şi reproducerea greşită.

Există deosebiri individuale ale memoriei. Memoria la oameni se manifestă diferit, se deosebeşte prin conţinutul şi volumul informaţiei memorizate şi păstrate. Deosebirile se referă la fel şi la puterea memoriei, viteza de memorizare şi reproducere. Individualitatea memoriei se manifestă, deasemenea în faptul, pe care formă de reprezentări, mai cu seamă, se bazează omul la memorizare. Unii memorizează mai bine ceea ce pot vedea, alţii – ce pot auzi, alţii – ce poate fi înfăptuit practic. În conformitate cu acest fapt se deosebesc următoarele tipuri de memorie: vizuală, auditivă şi motorie. Mai des se întâlneşte tipul combinat de memorie – auditiv-motorie, vizual-motorie, vizual-auditivă.

6.4. GândireaInformaţia, primită de individ din mediul înconjurător, permite a prezenta

omului nu numai latura exterioară a obiectului, dar şi cea interioară, a prezenta obiectele în lipsa lor, a prevedea schimbarea lor în timp, a se îndrepta cu gândul în depărtări nemărginite. Acest fapt este posibil datorită procesului de gândire. În psihologie prin gândire se subînţelege procesul psihic de căutare şi descoperire a noului esenţial, social-condiţionat, invizibil legat cu vorbirea, un proces de reflectare a realităţii în procesul de analiză şi sinteză al ei.

41

Gândirea apare în baza activităţii practice, din cunoaşterea senzitivă şi depăşeşte limitele ei.

Senzaţia şi percepţia reflectă unele laturi ale fenomenului, momentelor activităţii în combinaţii mai mult sau mai puţin plăcute. Gândirea stabileşte o corelaţie între senzaţii şi percepţii, confruntă, compară, deosebeşte şi dezvăluie relaţiile. Astfel, gândirea cunoaşte mai profund esenţa lumii înconjurătoare, reflectă existenţa în legături şi relaţii. Dezvăluirea relaţiilor, legăturilor între obiecte reprezintă sarcina esenţială a gândirii: prin acest fapt se determină calea specifică a gândirii spre cunoaşterea tot mai profundă a existenţei.

Orice gândire se săvârşeşte în generalizări. Gândirea – este deplasarea gândului ce dezvăluie legătura, care duce de la izolat spre comun şi de la comun spre izolat.

Pentru gândirea omului mai esenţială este interconexiunea nu cu cunoaşterea senzitivă, ci cu vorbirea şi limbajul. Forma superioară a gândului se consideră gândirea verbal-logică, prin intermediul căreia omul, bazându-se pe codurile limbajului, devine capabil a reflecta legături, relaţii complicate. A forma noţiuni, a face concluzii şi a rezolva probleme teoretice complicate. Mai mult decît atît, gândirea omului nu este posibilă fără limbaj, indiferent de formele în care ea s-a desfăşurat.

În procesul activităţii de gândire omul cunoaşte lumea înconjurătoare cu ajutorul operaţiilor mintale speciale. Aceste operaţii compun diverse interconexiuni. Operaţiile de gândire principale sînt analiza, sinteza, comparaţia, abstractizarea, concretizarea şi generalizarea.

Analiza – este descompunerea întregului în părţi sau evidenţierea imaginară a unor semne (laturi), acţiuni, relaţii ale întregului. Într-o formă elementară analiza se exprimă în descompunerea obiectelor în părţi. Masa, de exemplu, poate fi descompusă în aşa părţi ca capacul, picioarele, sertarele, piesele de fixare etc.

Sinteza – unificarea imaginară a părţilor, particularităţilor, acţiunilor într-un tot întreg. Operaţia de sinteză este opusă analizei. În procesul de sinteză se stabileşte raportarea unor obiecte sau elementelor lor la obiectul sau fenomenul complicat în întregime.

Analiza şi sinteza se desfăşoară totdeauna în unitate. Se analizează ceea ce include în sine ceva comun, întreg. Sinteza, la fel, presupune analiza: pentru a unifica unele părţi, elemente într-un tot întreg, aceste părţi şi particularităţi este necesar a fi primite în rezultatul analizei. În activitatea de gândire analiza şi sinteza ca şi cum ar ieşi înainte consecutiv pe primul plan.

42

Comparaţia – este stabilirea asemănărilor şi deosebirilor între obiecte şi fenomene sau unele particularităţi ale lor. Comparaţia, practic, se observă la aşezarea obiectelor unul lângă altul, de exemplu, un creion lângă alt creion, riglă lângă bancă etc.

Abstractizarea – constă în faptul, că subiectul, evidenţiind careva particularităţi, proprietăţi ale obiectului studiat, nu ţine seama de altele. Astfel, noi putem vorbi despre culoarea verde ca despre una ce influenţează binefăcător asupra vederii omului, neîndicând obiectele concrete, ce au culoarea verde. În acest proces particularitatea, despărţită de obiect, se gândeşte independent de alte particularităţi ale obiectului, devine obiect de sine stătător al gândirii. Abstractizarea, de obicei, se realizează în rezultatul analizei. Anume pe calea abstractizării au fost create noţiunile abstracte de lungime, lăţime, cantitate, egalitate, cost etc.

Concretizarea presupune reîntoarcerea gândului de la comun şi abstract la concret în scopul dezvăluirii conţinutului. La concretizare se referă în acel caz, dacă gândul expus este necesar altora sau este necesar a indica exprimarea generalului într-o unitate. Atunci cînd suntem rugaţi a da un exemplu, în general, rugămintea constă în concretizarea expunerilor precedente.

Generalizarea - unificarea imaginară a obiectelor şi fenomenelor conform particularităţilor lor comune şi esenţiale.

Toate operaţiunile indicate nu se manifestă izolat, în afara intercalării reciproce. În baza lor apar operaţiuni mai complicate, aşa cum sînt clasificarea / sistematizarea etc. Fiecare dintre operaţiile de gândire poate fi examinată ca acţiune de gândire corespunzătoare. Gândirea omului nu doar include în sine diverse operaţiuni, ci şi se desfăşoară la diferite niveluri, în diverse forme, ceea ce permite a vorbi despre existenţa diferitor tipuri de gândire.

Una din cele mai răspândite în psihologie este clasificarea tipurilor de gândire în dependenţă de conţinutul problemei în cauză. Aici se evidenţiază gândirea intuitiv-acţională, intuitiv-plastică (imaginară) şi verbal-logică.

Particularităţile gândirii intuitiv-acţionale se manifestă în faptul, că problemele se soluţionează cu ajutorul transformării reale, fizice a situaţiei, aprobării proprietăţilor obiectelor. Această formă a gândirii este caracteristică copiilor pînă la 3 ani. Copilul de această vârstă compară obiectele, punând obiectele unul peste altul sau alipindu-l de altul; el analizează, desfăcând în bucăţi jucăria sa. Copilul gândeşte, acţionând. Mişcarea mâinii la această etapă depăşeşte gândirea. Din această cauză acest tip al gândirii, mai este numit de mână. Nu trebuie de considerat, că gândirea intuitiv – acţională nu se întâlneşte la cei maturi. Ea deseori se aplică în viaţa de toate zilele (de exemplu, la permutarea mobilei în

43

odaie, la necesitatea utilizării tehnicii puţin cunoscute) şi este necesară, cînd nu este posibil a prevedea complet rezultatele unor acţiuni (activitatea cercetătorului, constructorului).

Gândirea intuitiv-plastică ţine de operarea cu imaginile. Despre acest tip de gândire se spune că atunci cînd omul rezolvând o problemă, analizează, compară, generalizează diferite imagini, reprezentări despre fenomene şi obiecte. Gândirea intuitiv-plastică redă mai deplin toată diversitatea caracteristicilor reale diferite ale obiectului. În imagine poate fi fixată imaginea obiectului concomitent din cîteva puncte de vedere. În această calitate, gândirea intuitiv-plastică este practic indivizibilă de imaginaţie. Astfel, începând reparaţia apartamentului, noi anterior ne putem imagina rezultatul. Gândirea intuitiv-plastică permite a reda forma imaginii la asemenea lucruri şi relaţiilor lor, care de sinestătător sînt invizibile.

Gândirea verbal-logică funcţionează în baza mijloacelor lingvistice şi reprezintă cea mai târzie etapă de dezvoltare a gândirii. Pentru gândirea verbal-logică este caracteristică folosirea noţiunilor, construcţiilor logice, care uneori nu au exprimare plastică-directă (de exemplu preţ, onestitate, mândrie etc.) datorită gândirii verbal-logice omul poate stabili cele mai generale legităţi, preconiza dezvoltarea proceselor în natură şi societate, generaliza materialul didactic intuitiv diferit.

În acelaşi timp chiar şi gândirea cea mai abstractă nu se desprinde de experienţa intuitiv - emoţională / afectivă /senzorială.

Trebuie de menţionat că toate tipurile de gândire sînt într-o legătură reciprocă indisolubilă. Începând o oarecare acţiune practică, noi avem în închipuire aceea imagine, care urmează a fi realizată. Unele feluri de gândire permanent trec reciproc unul în altul. Este practic imposibil a delimita gândirea intuitiv-plastică de cea verbal-logică, în acele cazuri, cînd conţinutul problemei îl constituie diferite scheme, grafice. Prin urmare, încercând a determina tipul gândirii, nu vom uita, că acest proces este totdeauna relativ şi convenţional. De obicei la om sînt acţionaţi toţi componenţii eventuali şi urmează a vorbi despre predominarea relativă al unui sau altui tip de gândire. Doar dezvoltarea tuturor tipurilor de gândire în unitatea lor poate asigura reflectarea corectă şi suficient de completă a realităţii de către om.

6.5. ImaginaţiaImaginile, cu care operează omul, includ în sine nu doar obiectele şi

fenomenele percepute anterior. Imaginile permit omului să iasă în afara lumii reale

44

în timp şi spaţiu. Anume aceste imagini, ce transformă, modifică experienţa omului, constituie caracteristica principală a imaginaţiei.

Imaginaţia, ca baza oricărei activităţi creative se manifestă în toate domeniile vieţii culturale, făcând posibilă creaţia artistică, ştiinţifică şi tehnică. Din acest punct de vedere, totul ce ne înconjoară şi este creat de mâna omului, toată lumea culturală, spre deosebire de naturală – toate acestea reprezintă produsul imaginaţiei şi creaţiei omului, întemeiate pe baza acestei imaginaţii.

Posibilitatea imaginaţiei de a anticipa evenimentele, a prevedea sosirea unor sau altor evenimente, demonstrează legătura indisolubilă dintre imaginaţie şi gândire. La fel ca gândirea, imaginaţia apare într-o situaţie problematică se motivează prin necesităţile personalităţii, este condiţionată de nivelul dezvoltării conştiinţei sociale. Însă, spre deosebire de gândire, conţinutul principal al căruia constituie noţiunile, ce permit a cunoaşte generalizat şi medializat lumea, imaginaţia decurge într-o formă imaginară concretă în formă de reprezentări clare. În imagini concrete, create de imaginaţie, deseori se dezvăluie unele sau alte gânduri abstracte. Orice scriitor, pictor în procesul creaţiei se stăruie să redie, să lămurească gândul său altora, dar nu prin noţiuni abstracte, ci cu ajutorul imaginilor concrete. Este suficient a ne aminti orice fabulă, poveste, zicătoare. Pretutindeni căutăm gândul principal, ideea principală, care se dezvăluie plastic, intuitiv în aceste creaţii.

Altă caracteristică specifică, particularitate a imaginaţiei este posibilitatea folosirii ei în situaţii problematice, nedeterminate, atunci cînd datele iniţiale nu se supun analizei precise.

Astfel, se ajunge la concluzia, că imaginaţia sau fantezia reprezintă un proces psihic de creare a imaginilor, ce include preconizarea rezultatului final al activităţii şi ce asigură întocmirea programei de comportare în acele cazuri, cînd situaţia problematică se caracterizează prin nedeterminare.

Imaginaţia, ca şi toate celelalte procese psihice, reprezintă funcţia scoarţei emisferelor mari. Caracterul complicat, nedeterminat al imaginaţiei, legătura ei cu emoţiile dau temei pentru a presupune, că mecanismele fiziologice ale ei sînt amplasate nu numai în scoarţă, dar şi în segmentele mai adâncite ale creierului.

În acelaşi timp imaginile, apărute în creier, efectuează o acţiune de reglare asupra proceselor periferice, schimbând funcţionarea lor. În această privinţă, din toate procesele psihice, imaginaţia ţine mai mult de procesele organice şi permite a influenţa asupra lor. Din viaţa zilnică se cunoaşte în ce mod tabloul, creat de imaginaţie, generează accelerarea pulsului, schimbarea respiraţiei, paliditatea feţei etc.

45

Deseori se întâlnesc cazuri de sugerare a unor boli. De obicei aceasta se manifestă la persoanele sensibile cu imaginaţie bogată. (Atunci cînd Flober scria scena otrăvirii Emei Bovari, eroinei romanului vestit, el percepea clar gustul arsenicului în gură).

Imaginaţia poate funcţiona la diferite niveluri. Deosebirea lor se determină, mai întâi de toate, prin faptul, cît de activ, conştient se atârnă omul faţă de acest proces. În măsura exprimării activităţii se deosebesc două feluri de imaginaţie: pasivă şi activă. Pentru imaginaţia pasivă este caracteristică crearea imaginilor, care nu se realizează în viaţă, programelor, care nu se înfăptuiesc sau în genere nu pot fi înfăptuite.

Imaginaţia pasivă poate fi premeditată şi nepremeditată. Imaginaţia premeditată creează imagini ce nu ţin de voinţă. Aceste imagini au fost numite visuri-iluzii. În visuri cel mai clar se observă legătura imaginaţiei cu necesităţile personalităţii.

Imaginaţia pasivă nepremeditată se observă la slăbirea activităţii conştiinţei, dereglările ei, în starea somnolentă, în somn etc. O manifestare mai accentuată a imaginaţiei pasive constituie halucinaţia, în timpul căreia omul percepe un obiect inexistent.

Spre deosebire de imaginaţia pasivă, imaginaţia activă poate fi reprodusă şi creativă. Imaginaţia reprodusă are în baza sa crearea unor sau altor imagini, corespunzătoare descrierii. Acest fel de imaginaţie reprezintă atributul obligatoriu al oricărei activităţi ştiinţifice şi se manifestă în procesul citirii literaturii, studierii hărţilor geografice, descrierilor istorice, cercetării desenelor şi proiectelor. Imaginaţia creativă se exprimă prin crearea unei imagini, idei noi, originale. Imaginaţia creativă reprezintă o operare activă, cu un anumit scop cu reprezentările intuitive în căutarea căilor de satisfacere a necesităţilor. Imaginaţia creativă se manifestă în toate domeniile artei, în inovaţii, în domeniul ştiinţei şi tehnicii. Produsul imaginaţiei creative totdeauna poate fi materializat, adică întruchipat în formă de obiect, iar imaginea poate rămânea la nivelul conţinutului ideal, deoarece este imposibil a-l înfăptui în practică.

Un tip aparte al imaginaţiei constituie idealul ca imagine a viitorului dorit. A avea un ideal (a visa) – înseamnă a crea imagini ale viitorului, plăcute pentru noi, imaginile celor, ce omul ar dori să realizeze, dar în momentul dat este cu neputinţă, aceea ce satisface cele mai tainice dorinţe. Visul (idealul) se manifestă ca o condiţie necesară de realizare în viaţă a forţelor creative ale omului.

46

7. PARTICULARITĂŢILE INDIVIDUALE ALE PERSONALITĂŢII

7.1. VoinţaConştientizând necesitatea de a acţiona şi luînd o decizie corespunzătoare,

omul nu întotdeauna trece la realizarea ei.Numai prin motivaţie această trecere este imposibil de explicat, cum este

imposibil a explica şi faptul, din ce cauză uneori oamenii nu întreprind nimic real pentru realizarea planurilor, deciziilor sale, pentru a satisface din cînd în cînd chiar şi cele mai emoţionale interese. Atunci cînd oamenii ce posedă cunoştinţe şi deprinderi analogice, au aceleaşi păreri şi concepţii despre viaţă, încep soluţionarea problemei, acţionând cu diferit grad de hotărâre şi intensitate, acest fapt este considerat ca manifestare a voinţelor.

Voinţa – este reglementarea conştientă de către om a comportamentului şi activităţii sale, exprimată prin însuşirea de a depăşi dificultăţile interne şi externe la săvârşirea acţiunilor şi faptelor orientate spre un anumit scop. Voinţa corelează cu toată conştiinţa omului ca una din formele reflectorii realităţii, funcţia căreia este autoreglarea conştientă a activităţii lui în condiţiile dificile ale activităţii vitale. În baza acestei autoreglări stă interdependenţa proceselor de excitare şi inhibiţie a sistemului nervos. În conformitate cu acest fapt psihologii evidenţiază în calitate de concretizare a funcţiei generale indicate mai sus, altele două – de activizare şi de inhibare. Uneori prima funcţie mai este numită prin termenul motrice sau stimulativă.

Acţiunile volitive şi voluntare se dezvăluie în baza mişcărilor şi acţiunilor involuntare. Cele mai simple din mişcările involuntare constituie cele reflectorii, ca, de exemplu, micşorarea şi mărirea pupilei, clipitul, înghiţitul, strănutul etc.

Particularitatea specifică a comportării volitive se manifestă în retrăirea stării „Eu trebuie”, dar nu „Eu vreau”, deşi, desigur, urmează a ţine cont de posibilitatea coincidenţei comportării volitive şi impulsive („Eu vrea să-mi îndeplinesc datoria”). Din această cauză, exprimându-ne la figurat, viaţa noastră reprezintă o luptă permanentă între comportarea volitivă şi cea obişnuită, de toate zilele. Contrar acţiunilor involuntare, cele conştiente sînt mai caracteristice pentru comportarea omului, orientate spre realizarea scopului pus. Anume orientarea conştientă spre un anumit scop a acţiunilor caracterizează comportarea volitivă.

Încă o particularitate importantă a comportării volitive este considerată legătura ei cu depăşirea obstacolelor, interne sau externe. Obstacolele interne subiective sînt condiţionate de comportarea omului, subiectul acţiunii volitive şi pot fi generate de oboseală, dorinţa de a se distra, frică, ruşine, mândrie neîntemeiată, inerţie, lene etc.

Un rol important în învingerea dificultăţilor în calea realizării scopului joacă conştientizarea semnificaţiei ei, şi totodată conştientizarea obligaţiei sale. Cu cât este mai semnificativ scopul pentru om, cu atît mai multe obstacole el depăşeşte. În

47

unele cazuri realizarea scopului se dovedeşte a fi mai scumpă decît viaţa şi atunci acţiunile volitive pot genera moartea subiectului. Ca confirmare a acestei situaţii pot servi exemplele de moarte a ostaşilor în timpul torturilor sau rezultatele mortale ale luptelor sportive.

Conceperea materială a naturii voinţei nu presupune recunoaşterea acelui fapt, că cauzele acţiunilor şi faptelor sînt generate de mediul înconjurător material şi social. Voinţa, alături de alte laturi ale psihicului, are bază materială în formă de procese cerebrale nervoase.

În general voinţa are o natură convenţional reflectorie. Informaţia recepţionată despre acţiuni se compară cu programul deja existent. În cazul, cînd informaţiile primite nu corespund programei, create în scoarţa creierului, atunci se schimbă sau însăşi activitatea, sau programul.

Astfel, comportarea volitivă reprezintă rezultatul interacţiunii multor procese fiziologice destul de complicate ale creierului cu acţiunile mediului înconjurător.

Acţiunile volitive se deosebesc conform dificultăţii lor. În acel caz, cînd într-o iniţiativă se vede clar scopul, ce trece nemijlocit în acţiune şi nu iese în afara situaţiei existente, se vorbeşte despre act volitiv simplu. Acţiunea volitivă complicată presupune pătrunderea între impuls şi acţiunea nemijlocită a elementelor suplimentare. Momentele şi etapele esenţiale ale procesului volitiv sânt: apariţia impulsului şi formularea scopului; etapa analizei (discuţiei) şi lupta motivelor, luarea deciziei; executarea.

Conţinutul principal al primei etape în dezvoltarea acţiunii volitive constituie apariţia impulsului şi conştientizarea scopului. Nu orice impuls poartă un caracter conştient. În dependenţă de faptul în ce măsură este conştientizată acea sau altă necesitate, ele sînt divizate în pasiune şi dorinţă. Dacă individul conştientizează doar nesatisfacerea situaţiei curente şi în această împrejurare însăşi necesitatea se conştientizează nu destul de clar, şi ca rezultat, nu se conştientizează căile şi mijloacele pentru realizarea scopului, atunci motivul realităţii constituie pasiunea. Pasiunea este vagă, neclară: omul conştientizează, că lui ceva îi lipseşte sau el are nevoie de ceva, dar ce anume, nu înţelege.

Însă a dori, încă nu înseamnă a acţiona. Dorinţa – mai degrabă este a cunoaşte ceea, ce dă impuls spre acţiune. Până ca dorinţa să se transforme în motiv nemijlocit al comportării, iar mai târziu în scop, ea este apreciată de omul, care analizează toate condiţiile, ce ajută sau împiedică realizarea ei. Având o forţă de imbold, dorinţa acutizează conştientizarea scopului acţiunii viitoare şi formării planuui ei, se conştientizează, deasemenea căile şi mijloacele eventuale de realizare a scopului.

48

În rezultatul schimbării semnificaţiei diferitor necesităţi ale omului poate apărea lupta motivelor. Lupta motivelor include analiza în gând de către om a acelor principii, care spun despre toate plusurile şi minusurile acţiunilor în acea sau altă direcţie, analiza faptului, cum anume trebuie de acţionat. Lupta motivelor deseori este însoţită de o tensiune interioară considerabilă şi reprezintă retrăirea conflictului interior profund dintre argumentele raţiunii şi sentimentele, motivele de caracter personal şi interesele sociale, între „vreau” şi „trebuie” etc.

Luarea deciziei constituie momentul final al luptei motivelor: omul hotărăşte să acţioneze într-o anumită direcţie, preferind unele scopuri şi motive şi respingând altele. Luînd decizia, omul simte, că desfăşurarea ulterioară a evenimentelor depinde de al, şi acest fapt iniţiază sentimentul responsabilităţii specific pentru actul volitiv.

Procesul de luare a deciziei este destul de complicat şi tensiunea interioară, ce-l însoţeşte, creşte progresiv. Însă după primirea deciziei, omul simte o anumită uşurare, aşa cum tensiunea interioară se micşorează.

Însă a lua decizia nu înseamnă a o realiza. Uneori intenţia poate fi nerealizată şi lucrul început nu se duce pînă la sfârşit. Esenţa acţiunii volitive constă nu în lupta motivelor şi nu în luarea deciziei, ci în realizarea ei. Doar acel, ce poate realiza deciziile sale poate fi considerat om cu voinţă puternică.

Etapa de executare a acţiunii volitive are a structură interioară complicată. În fond, executarea deciziei de obicei ţine de o oarecare durată de timp-termen. Daca executarea deciziei se amână pe un termen lung, atunci se vorbeşte despre intenţie. Însă doar intenţia este insuficientă pentru realizarea acţiunii volitive. Ca şi în oricare altă acţiune, aici se poate de evidenţiat etapa de planificare a căilor de realizare a sarcinii puse. Planificarea reprezintă o activitate mintală complicată, căutarea celor mai raţionale metode şi mijloace de realizare a deciziei luate.

Acţiunea planificată nu se realizează automat: pentru ca decizia să treacă în acţiune, este necesar un efort volitiv conştient. Efortul volitiv se retrăieşte ca o tensiune conştientă, ce găseşte o descărcare în acţiunea volitivă. În prezent prin efort volitiv se subînţelege forma stresului emoţional, ce mobilizează resursele interioare ale omului şi ce creează motive suplimentare spre acţiune pentru realizarea scopului. Efortul volitiv pătrunde în toate elementele actului volitiv, începând cu conştientizarea scopului şi terminând cu executarea deciziei.

Una din caracteristicile integrale ale voinţei este puterea ei. Puterea de voinţă se manifestă la toate etapele actului volitiv, dar cel mai clar, în faptul, care obstacole au fost depăşite cu ajutorul eforturilor volitive. Puterea de voinţă se

49

manifestă de asemenea şi în faptul, care tentaţii şi ispite au fost refuzate de om, cum poate să-şi reţină sentimentele, să nu admită acţiuni impulsive.

La etapa de iniţiere a acţiunii volitive nu se poate de a nu menţiona şi asemenea calitate a voinţei ca stăpânirea de sine. Stăpânirea de sine permite a inhiba acţiunile, sentimentele, gândurile, situaţiile neadecvate. În esenţă, stăpânirea de sine este manifestarea funcţiei de inhibiţie a voinţei.

7.2. SentimenteleTotul, cu ce are contact omul în viaţa sa, generează o oarecare relaţie,

oarecare sentimente. Sentimentele sînt foarte variate. Unele relaţii personale ale omului se manifestă chiar şi faţă de calităţile şi particularităţile obiectelor înconjurătoare – omului poate să nu-i placă culoarea obiectului, tembrul vocii, gustul mâncării etc. O relaţie mai complicată apare faţă de faptele şi situaţiile din viaţă. Domeniul sentimentelor include în sine ciudă şi patriotism, bucurie şi frică, exaltare şi tristeţe.

Sentimentele – atitudinea omului faţă de obiectele şi fenomenele realităţii, retrăită în forme diferite.

Cercetând particularităţile specifice ale omului, urmează, mai întâi de toate, a menţiona, că sentimentele poartă un caracter personal: în ele se reflectă semnificaţia obiectelor şi fenomenelor pentru omul în cauză într-o situaţie concretă. Aşadar hrana, propusă unui am sătul şi unui flămând, va genera sentimente diferite.

Sentimentele nu doar reflectă relaţiile omului faţă de obiecte, ci şi au o oarecare informaţie despre ele. În acest sens reflectarea obiectului constituie un component cognitiv al emoţiilor, iar reflectarea stării omului în acest moment – componentul ei subiectiv. Sentimentele sînt legate indisolubil cu necesităţile personalităţii. Conform corelaţiei şi funcţiilor specifice în satisfacerea necesităţilor subiectului sentimentele pot fi divizate în două grupe fundamentale. Prima grupă constă din retrăiri, ce redau o nuanţă emoţională obiectelor necesităţilor, transformându-le prin aceasta în motive. Pentru apariţia acestor retrăiri este suficientă acutizarea oricărei necesităţi şi prezenţa obiectului ce-i corespunde.

La grupa a doua a fenomenelor emoţionale se referă acele, care apar la prezenţa impulsului principal, adică activităţii (interne şi externe) şi exprimă o anumită atitudine a subiectului faţă de condiţii aparte, ce înlesnesc sau împiedică realizarea ei (frică, mânie), faţă de realizarea concretă în ea (bucurie, întristare), faţă de situaţiile create sau eventuale etc.

50

Astfel, sentimentele au o condiţionare dublă: pe de o parte, de către necesităţile omului, care determină relaţia lui faţă de obiectul emoţiilor, pe de altă parte – de capacitatea lui de a reflecta şi concepe unele particularităţi ale acestui obiect. Relaţiile de reciprocitate ale obiectivului şi subiectivului concretizează, din ce cauză alături de aprecierea raţională a obiectului omul referitor la el are poziţia sa personală, ce include retrăirea emotivă.

O caracteristică specifică a sentimentelor reprezintă polaritatea lor. Această se manifestă atât în cele mai simple retrăiri: satisfacţie sau nesatisfacţie, cât şi în sentimente mai complicate: dragoste – ură, bucurie – scârbă, veselie – tristeţe etc.

O latură hotărâtoare a sentimentelor constituie integritatea, adică excepţionalitatea în raport cu alte stări şi alte reacţii. Sentimentele cuprind tot organismul, ele atribuie stării omului un anumit tip de retrăiri.

Încă o particularitate foarte importantă a sentimentelor constituie legătura lor cu activitatea vitală a organismului. Sub influenţa sentimentelor se modifică activitatea organelor interne ale omului: organelor circulaţiei sangvine, respiratorii, digestive, glandelor de secreţie internă şi externă. Intensitatea şi durata excesivă a retrăirilor poate genera dereglări în organism. Astfel, M. Astvaţaturov considera, că inima mai des este afectată de frică, ficatul – de mânie, stomacul – de apatie şi stare de depresiune sufletească.

Un rol hotărâtor în decurgerea sentimentelor efectuează scoarţa emisferelor mari. I. Pavlov a demonstrat, că anume scoarţa reglează decurgerea şi exprimarea emoţiilor, ţine sub control toate fenomenele, ce au loc în corp. Acordă a influenţă de inhibare asupra centrelor subcorticoli, îi dirijează.

Animalele cu emisferele mari înlăturate dau dovada de o excitare emoţională foarte mare şi permanentă la cea mai neînsemnată ocazie.

Conform formei decurgerii toate stările emotive se divizează în ton emotiv, dispoziţie, emoţii, afect, stres, frustrare, presiune şi sentimente superioare. Cea mai simplă formă a retrăirii emotive este aşa-numitul ton sentimental emotiv. Prin ton sentimental se subînţelege o nuanţă emoţională, o nuanţă calitativă specifică a procesului psihic, ce dau un impuls subiectului pentru păstrarea sau înlăturarea lor. Este cunoscut faptul, că unele culori, sunete, mirosuri pot de sine stătător, indiferent de semnificaţia lor, de amintiri şi gânduri, legate de ele, să ne genereze un sentiment plăcut sau neplăcut.

Prin dispoziţie se subînţelege starea emotivă generală, ce dă nuanţă comportării individului pentru o perioadă îndelungată de timp. Dispoziţia depinde

51

considerabil de starea generală a sănătăţii, de funcţionarea glandelor de secreţie internă, în special de tonusul sistemului nervos.

Emoţiile reprezintă retrăirea nemijlocită, temporară a unui oarecare sentiment. Exemplu de emoţii poate servi plăcerea, admiraţie, pe care o simte suporterul, urmărind un joc bun a sportivilor de înaltă clasă.

Tradiţional, se evidenţiază următoarele tipuri de emoţii: bucurie, suferinţă, mânie, repulsie, dispreţ, frică, ruşine.

Cea mai puternică reacţie emoţională este afectul. Afectul în traducere din latină înseamnă „frământare sufletească”, „pasiune”. Este o stare emoţională puternică şi, relativ, de scurtă durată, ce ţine de schimbarea bruscă a circumstanţelor vitale, importante pentru subiect, şi urmată de manifestare motorice exprimate categoric şi de schimbarea în funcţiile organelor interne. Orice sentiment poate fi retrăit într-o formă de aspect. Uneori afectul se manifestă în stângăcia tensionată a mişcărilor ţinutei, vorbirii. Afectul apare brusc, pe neaşteptate în formă de izbucnire, impuls. Afectele se reflectă negativ asupra activităţii omului, coborând brusc nivelul caracterului organizat al ei. În stare de afect omul nu-şi dă seama ce face, faptele lui sînt lipsite de sens, se săvârşesc fără a lua în consideraţie circumstanţa.

Încă un domeniul vast al stărilor omului se concentrează prin noţiunea stres. Prin stres (din engleză – „presiune”, „tensiune”) se subînţelege starea emoţională, ce apare ca răspuns la diverse acţiuni extremale.

Conform manifestărilor sale, apropiată de stres este starea de frustrare. Frustrarea (din latină – „frustratio” – „minciuna”, „dereglare”, „eşuare a planurilor”) – starea omului, generată de greutăţile de neînvins, ce apar în calea realizării scopului. Frustrarea – este însoţită de o gamă întreagă de emoţii negative, capabile de a dezorganiza conştiinţa şi activitatea. În stare de frustrare omul poate manifesta iritări, deprimări sufleteşti, agresivitate externă şi internă.

O formă specială a retrăirii emotive reprezintă pasiunea. Conform intensităţii excitaţiei emotive pasiunea se apropie de afect, iar conform duratei şi stabilităţii seamănă cu dispoziţia. În ce constă specificul pasiunii? Pasiunea reprezintă un sentiment puternic, stabil, autocuprinzător, ce determină direcţia gândurilor şi faptelor omului. Cauzele formării pasiunii sînt destul de diverse – ele pot fi stabilite de convingeri conştientizate (de exemplu, pasiunea savantului pentru ştiinţă), pot reieşi din pasiunile trupeşti sau să aibă provinenţă patologică.

O formă deosebită a retrăirii reprezintă sentimentele superioare, în care este cuprinsă toată bogăţia relaţiilor omeneşti. În dependenţă de domeniul concret, la

52

care ele se atribuie, sentimentele se divizează în etice (morale), estetice şi intelectuale.

Sentimentele etice (morale) se numesc sentimentele, retrăiri de oameni la percepţia fenomenelor realităţii şi comparaţia acestor fenomene cu normele, elaborate de societate.

La sentimentele etice se referă simţul datoriei, omenia, bunăvoinţa, dragostea, prietenia, patriotismul, compătimirea etc.

Sentimentele intelectuale se numesc retrăirile, ce apar în procesul activităţii cognitive a omului. Cea mai tipică situaţie, ce generează sentimentele intelectuale reprezintă situaţia problematică.

Sentimentele estetice reprezintă atitudinea emotivă a omului faţă de frumosul în natură, viaţa oamenilor, artă.

Trebuie de menţionat, că divizarea examinată a sentimentelor este convenţională. De obicei sentimentele, trăite de om, sînt atît de complicate şi multilaterale, încât este greu a le atribui unei anumite categorii.

7.3. TemperamentulProblema, despre care va merge vorba, preocupă omenirea mai mult de 25

veacuri. Interesul pentru ea ţine de caracterul evident a deosebirilor individuale dintre oameni. Psihicul fiecărui om este unical, excepţionalitatea lui ţine atât de particularităţile construcţiei biologice şi fiziologice şi dezvoltarea organismului, cît şi compoziţia relaţiilor şi contactelor sociale, unică în felul său. La substructurile biologic condiţionate ale personalităţii se atribuie în primul rând temperamentul. Când se vorbeşte despre temperament, se au în vedere deosebirile psihice dintre oameni – deosebiri conform profunzimii, intensităţii, stabilităţii emoţiilor, impresiei emotive, ritmului, energiei acţiunilor şi alte particularităţi dinamice, individual-statornice ale vieţii psihice, comportării şi activităţii. Cu toate acestea, temperamentul şi în prezent rămâne în multe privinţe o problemă discutabilă şi nesoluţionată. Însă, necatând la variaţiile abordării problemei savanţii şi practica recunosc, că temperamentul este o temelie biologică pe care se formează personalitatea cu fiinţa socială.

Fondatorul ştiinţei despre temperament se consideră medicul din Grecia Antică Hipocrat (sec. V î.e.n.). El afirmă, că oamenii se deosebesc prin corelaţia celor patru „sucuri ale organismului” de bază: sângelui, flegmei, fierei galbene şi fierei negre, ce intră în componenţa lui. Reieşind din această doctrină, cel mai renumit medic antic după Hipocrat Claudiu Galenus (sec. II î.e.n.) a elaborat prima tipologie a temperamentelor. Conform doctrinei lui tipul temperamentului depinde

53

de predominarea unuia din sucuri în organism. El a evidenţiat temperamentele, care şi în prezent se bucură de o mare popularitate: sanguinic (din latină sanguis - sânge), flegmatic (din greacă phlegma-flegmă), holeric (din greacă chole – bilă, fiere) şi melancolic (din greacă melas chole – bilă, fiere neagră). Această concepţie fantastică a avut o influenţă puternică asupra savanţilor pe parcursul a multor secole.

Aşadar, temperamentul este totalitatea individual-specifică, natural condiţionată a manifestărilor dinamice ale psihicului, care se manifestă identic în activitatea diversă, indiferent de conţinutul, scopurile şi motivele ei, rămânând permanente la vîrsta matură şi în legătura lor reciprocă caracterizează tipul temperamentului.

În prezent ştiinţa dispune de un număr enorm de date, ca să dea o caracteristică deplină tuturor tipurilor de temperament conform unui program armonios. Însă pentru alcătuirea caracteristicilor psihice a celor patru tipuri tradiţionale, de obicei se evidenţiază următoarele particularităţi de bază ale temperamentului.

Senzitivitatea se determină prin faptul, care este cea mai mică putere a acţiunilor externe pentru apariţia unei reacţii psihice a omului şi care este viteza apariţiei acestei reacţii.

Reactivitatea se caracterizează prin gradul de spontaneitate a reacţiilor la acţiunile exterioare şi interioare de aceeaşi putere (observaţie critică, cuvânt jignitor, ton ridicat, chiar şi un sunet).

Activitatea demonstrează faptul, cît de intensiv (energic) omul influenţează asupra lumii externe şi depăşeşte obstacolele în realizarea scopurilor (insistenţa, orientarea spre un anumit scop, concentrarea atenţiei).

Raportul între reactivitate şi activitate determină, de ce depinde în mai mare măsură activitatea omului: de circumstanţele neprevăzute externe sau interne (dispoziţie, evenimente neprevăzute) sau de scopuri, intenţii, convingeri.

Plasticitate şi rigiditate – dovedesc, cît de uşor şi maleabil se adaptează omul la influenţele externe (plasticitate) sau cît de inactivă (inertă) şi refractară la nou este comportarea lui.

Ritmul reacţiilor caracterizează viteza de dezvăluire a diferitor reacţii şi procese psihice, ritmul vorbirii, dinamic gesturilor, agerimea minţii.

Extraversia, introversia determină de ce depind preponderent reacţiile şi activitatea omului-de impresiile exterioare, ce apar în momentul dat (extravert), sau de la imaginile, reprezentările şi gîndurile ce ţin de trecut şi viitor (introvert).

54

Excitarea emoţională se caracterizează prin faptul, cît de neînsemnată influenţa este necesară pentru apariţia reacţiei emotive şi cu ce viteză ea apare.

Ţinând cont de proprietăţile enumerate, se fac următoarele caracteristici psihologice ale tipurilor principale ale temperamentului:

Sanguinic – este omul cu o vădită activitate psihică, ce reacţionează iute la evenimentele din jur, ce tinde spre schimbarea deasă a impresiilor, comparativ uşor retrăieşte insuccesele şi neplăcerile, este mai vioi, mobil, cu o mimică şi mişcări expresive, extravert.

Flegmatic este omul stăpânit, calm cu tendinţe şi dispoziţie ferme, cu perseverenţă şi profunzime a simţurilor, cu regularitate în acţiuni şi vorbire, cu exprimare externă neînsemnată a stărilor sufleteşte. De regulă, el se împrietineşte greu cu oamenii noi, reacţionează slab la impresiile externe, este introvert.

Holeric – om foarte energic, capabil a se considera lucrului cu o deosebită pasiune, este rapid şi impulsiv, nestăpânit, predispus spre izbucniri emoţionale impetuoase şi schimbări bruşte a dispoziţiei, cu mişcări iuţi. Sânt posibile dificultăţi în comutarea atenţiei, el este mai degrabă, extravert.

Melancolic – om sensibil, cu retrăiri profunde, impresionabil, dar în aparenţă ce reacţionează slab la lumea înconjurătoare, cu mişcări reţinute şi vorbire înăbuşită. Majoritatea melancolicilor sînt introverţi.

Se poate considera stabilit faptul, că tipul temperamentului la om este înnăscut, iar de care anume particularităţi ale organizării lui înnăscute el depinde nu este stabilit definitiv.

7.4 CaracterulÎn traducere din greacă „caracterul” înseamnă „imprimare”, „indiciu”.Într-adevăr, caracterul reprezintă nişte indicii speciali, care îi capătă omul,

trăind în societate. La fel cum individualitatea personalităţii se manifestă în particularităţile desfăşurării proceselor psihice (memorie bună, imaginaţie bogată, agerime etc.) şi în trăsăturile temperamentului, ea se observă şi în trăsăturile de caracter.

Caracterul reprezintă totalitatea particularităţilor individuale stabile ale personalităţii ce se formează şi manifestă în activitate şi comunicare, condiţionând metodele de comportare tipice pentru individ.

Personalitatea omului se caracterizează nu doar prin ceea ce el face, dar şi prin ceea cum el face aceasta. Acţionând în baza intereselor şi concepţiilor comune, tinzând spre aceleaşi scopuri în viaţă, oamenii pot depista în comportarea

55

lor în societate, în faptele şi acţiunile lor, particularităţi individuale inegale, uneori contrare.

Particularităţile individuale, ce formează caracterul omului se atribuie mai întâi de toate la voinţă (de exemplu, fermitatea sau incertitudinea, timiditatea) şi la sentimente (de exemplu, optimism sau deprimare) şi într-o oarecare măsură şi la intelect (de exemplu superficialitate sau chibzuinţă). De astfel, manifestările caracterului sînt formaţiuni complexe şi într-un şir de cazuri, practic, nu pot fi repartizate conform categoriilor volitive, emoţionale şi proceselor intelectuale (de exemplu, suspiciunea, mărinimia, dărnicia, vrăjmăşia, etc.).

Un moment important în formarea caracterului este faptul cum omul se atârnă faţă de mediul ambiant şi faţă de sine însuşi – aşa şi faţă de altul. Aceste relaţii constituie baza pentru clasificarea celor mai importante trăsături de caracter.

Caracterul omului se manifestă, în primul rând, prin faptul cum el se atârnă faţă de alţi oameni: rude şi apropiaţi, colegi de serviciu şi de studii, cunoscuţi etc. Ataşarea stabilă sau instabilă, principialitatea şi lipsa de principialitate, sinceritatea şi falsitatea, tactul şi brutalitatea) demonstrează atârnarea omului faţă de alţii.

În al doilea rând, specific pentru caracter este atârnarea omului faţă de sine: amorul propriu, sentimentul propriei demnităţi, umilinţa, sau neîncrederea în propriile puteri. La unii oameni pe primul plan se plasează amorul propriu şi egocentrismul (plasarea pe sine însuşi în centrul evenimentelor), la alţii – spiritul de sacrificiu în lupta pentru scopul comun.

În al treilea rând, caracterul se observă în relaţiile omului faţă de acţiune. Astfel, la cele mai preţioase trăsături ale caracterului se referă conştiinciozitatea şi punctualitatea, seriozitatea, entuziasmul, responsabilitatea pentru lucrul însărcinat şi preocuparea pentru rezultatul lucrului.

În al patrulea rând, caracterul se manifestă în atârnarea omului faţă de obiecte: nu numai atârnarea în general faţă de proprietate, ci şi acurateţea sau neglijenţa în adresarea cu obiectele sale, cu îmbrăcămintea, încălţămintea, cărţile, materialele didactice etc.

Activitatea omului şi comportarea lui, mai întâi de toate, se determină de acele scopuri, care şi le pune în faţă şi determinanta principală a comportării lui şi activităţii totdeauna rămâne orientată personalităţii lui – totalitatea intereselor, idealurilor şi concepţiilor lui. Însă doi oameni, la care în orientarea personalităţii se observă multe nuanţe comune şi scopurile cărora coincid, pot esenţial să se deosebească prin metodele de realizare a acestor scopuri, folosite de ei. În baza acestor diferenţe stau particularităţile caracterului personalităţii. În caracterul omului ca şi cum ar fi instalat un program al comportamentului lui tipic în

56

circumstanţe tipice. Trăsăturile de caracter astfel posedă un anumit stimul, o forţă de motivare, care în cea mai mare măsură se descoperă în situaţii de criză la necesitatea de a face o alegere a acţiunilor, depăşirea dificultăţilor considerabile.

Caracterul, ca şi temperamentul, demonstrează dependenţa de particularităţile fiziologice ale omului şi, înainte de toate, de tipul sistemului nervos. Particularităţile temperamentului lasă o amprentă asupra manifestărilor caracterului, determinând particularităţile dinamice ale apariţiei şi decurgerii lor. În ultima instanţă trăsăturile temperamentului şi caracterului formează, practic, un aliaj indisolubil, ce determină oblic chipul general al omului, caracteristica lui individuală.

Particularităţile temperamentului se pot opune sau pot contribui la dezvoltarea anumitor laturi ale caracterului. Unui flegmatic îi este mai greu decît unui holeric sau sanguinic să-şi formeze iniţiativa şi fermitatea. Pentru un melancolic o problemă serioasă este depăşirea timidităţii şi neliniştirii. Formarea caracterului, ce se înfăptuieşte într-un grup de un nivel înalt de dezvoltare, creează condiţii favorabile pentru dezvoltarea la holerici a stăpânirii de sine mai mari şi autocriticii, la sanguinici - sârguinţa, la flegmatici-activitatea.

Apariţia particularităţilor caracterului, natura lui, posibilitatea sau imposibilitatea schimbării constituie tema discuţiilor de demult ale psihologilor şi deseori – un motiv pentru aprecieri categorice, ce sînt proprii unei conştiinţe obişnuite.

Individul atinge maturitatea socială, posedând un sistem de trăsături de caracter formate.

Cum se explică, că viaţa „imprimă” personalitatea omului chiar şi în condiţii similare conform diferitor modele. Înainte de toate trebuie de recunoscut, că „materialul iniţial” într-adevăr la oameni diferiţi nu este egal.

Omul se naşte cu diferite particularităţi ale funcţionării creierului, sistemului endocrin. Aceste particularităţi determină condiţiile în care se vor dezvolta psihicul personalităţii. Aceste deosebiri în condiţiile fiziologice este doar prima cauză a diferenţelor caracterelor oamenilor.

Se va ţine cont şi de faptul, că „condiţiile de viaţă similare” (chiar şi într-o familie) este o noţiune foarte şi foarte relativă. Doar acest fapt, că fratele mai mare s-a obişnuit să se considere mai matur şi în ceva superior celui mic, creează circumstanţe absolut nesimilare, ce contribuie şi împiedică formarea a asemenea trăsături de caracter, cum sânt: trufia şi grija, responsabilitatea şi indiferenţa, spiritul de sacrificiu sau invidia.

57

Însă odată cu acestea există şi multe alte condiţii, care nu sînt identice. Caracterul în mult este rezultatul autoeducaţiei. În caracter se acumulează deprinderile omului. Caracterul se manifestă în activitatea oamenilor, însă în ea el şi se formează. Caracterul nu este dat omului de la natură. Nu există caracter, care nu ar fi posibil de corectat. Referirile la aceea că „eu am aşa caracter şi num pot face nimic cu mie” din punct de vedere psihologic sînt neîntemeiate. Fiecare om este responsabil de manifestările caracterului său şi este în stare să se ocupe de autoeducare.

Aşadar, caracterul este o însuşire a personalităţii, obţinută în timpul vieţii, ce se include în sistemul relaţiilor sociale, în activitatea în comun şi comunicarea cu alţi oameni şi, astfel, obţinând individualitatea sa.

Imprimându-se asupra exteriorului omului, caracterul capătă o exprimare mai clară prin faptele lui, comportament, activitate. Despre caracter se judecă, în primul rând, în baza faptelor oamenilor, prin care mai deplin se reflectă esenţa lor.

Este cunoscută zicala orientală: „Seamănă fapte, vei culege deprinderi, seamănă deprinderi – vei culege caracter, seamănă caracter – vei culege soarta”. Sistemul acţiunilor şi faptelor obişnuite reprezintă fundamentul caracterului omului. De la analiza faptelor spre sinteza lor în caracter în chipul psihologic al personalităţii şi de la caracterul înţeles – la faptele aşteptate şi preconizate – iată calea de pătrundere în esenţa caracterului individual.

Omul în esenţa sa este activ. Mişcările şi acţiunile, îndeplinirea cărora în anumite condiţii devin o necesitate pentru om, precum e cunoscut, se numesc obişnuinţe. Cel mai reuşit portret nu va da atâtea date despre caracterul omului, cît vor da mişcările şi acţiunile obişnuite de el.

Şi totuşi, datele obiective şi incontestabile despre caracterul omului le redau nu aceste acţiuni şi mişcări spontane ale omului şi nu trăsăturile exterioare ale chipului său, ci acţiunile şi faptele lui conştiente şi intenţionate. Anume după fapte judecăm despre ceea ce reprezintă omul.

Aşadar, caracterul are o esenţă socială, adică depinde de concepţia despre lume a omului, conţinutul şi caracterul activităţii lui, de grupul social în care el trăieşte şi activează, de interacţiunea activă cu alţi oameni.

7.5. AptitudinileDoi elevi răspund la o lecţie aproape identic. Însă pedagogul apreciază

diferit răspunsurile lor. Pe unul îl laudă, de altul nu este mulţumit „ei au aptitudini diferite, - explică al. Al doilea elev ar fi putut răspunde cu mult mai bine.” Doi tineri se înscriu la institut. Unul susţine examenele, altul – nu. Mărturiseşte oare

58

acest fapt, că unul dintre ei posedă aptitudini mai înalte? La această întrebare nu se poate da răspunsul, pînă nu va fi determinat, cât timp pentru pregătire a întrebuinţat fiecare tânăr. Prin singurul factor – însuşirea cunoştinţelor – nu se determină aptitudinile.

Aptitudinile – sînt asemenea particularităţi ale omului, de care depinde reuşita însuşirii cunoştinţelor, priceperilor, deprinderilor, însă care nu se reduce la prezenţa acestor cunoştinţe, deprinderi şi priceperi.

Aptitudinile şi cunoştinţele, aptitudinile şi priceperile, aptitudinile şi deprinderile nu sînt identice unele altor. Referito la deprinderi, priceperi şi cunoştinţe aptitudinile se manifestă ca o oarecare posibilitate.

Aptitudinile – sînt posibilităţi, iar nivelul necesar de măiestrie într-un oarecare domeniu – este actualitatea. Aptitudinile muzicale ce s-au descoperit la un copil, nici într-un caz nu este garanţia, că acest copil va deveni muzician. Aptitudinile se arată numai în activitatea care nu poate fi realizată în lipsa acestor aptitudini. Nu se poate vorbi despre aptitudinile omului pentru desen, dacă nu s-a încercat a-l învăţa să deseneze, dacă nu a însuşit nici o deprindere, necesară pentru desen.

Vorbind despre aptitudini, este necesar a caracteriza particularităţile lor calitative şi cantitative. Pentru un pedagog în mod egal este important să cunoască şi faţă de ce manifestă aptitudini elevul, iar ca urmare, care particularităţi individuale ale personalităţii lui se includ în procesul de activitate ca condiţii obligatorii a reuşitei (caracteristica calitativă a aptitudinilor), şi în ce măsură este capabil elevul să execute cerinţele, înaintate de această activitate, cît de repede, mai uşor şi mai fundamental el însuşeşte deprinderile, priceperile şi cunoştinţele în comparaţie cu alţi elevi (caracteristica cantitativă a aptitudinilor).

Aptitudinile reprezintă o totalitate a calităţilor psihice, cu o structură compusă. Aptitudinile generale sau calităţile generale ale personalităţii – sânt manifestări psihologice destul de concrete, care deja au început să fie cercetate de psihologi. La asemenea calităţi generale ale personalităţii, care în condiţii de activitate concrete se pot manifesta ca aptitudini, se referă calităţile individual-psihologice ale omului, ce caracterizează apartenenţa lui unuia din cele trei tipuri de oameni.

Pentru tipul artistic este specifică claritatea imaginilor, apărute în rezultatul influenţei directe, impresiilor vii, emoţiilor. Pentru tipul gânditor – predominarea abstracţiilor, construcţiilor logice, teoretizării. Apartenenţa omului tipului artistic nici într-un caz nu indică faptul, că el este total destinat activităţii artistice. Este evident altceva – reprezentantului acestui tip îi este mai uşor decît altui să

59

însuşească o activitate, ce necesită impresionabilitate, atitudine emoţională, asupra evenimentelor, expresivitate şi viabilitate a fanteziei.

Aşadar, structura fiecărei aptitudini concrete ca pregătire a personalităţii pentru activitatea dată, se distinge printr-o complexitate înaltă, include în sine un complex de calităţi, printre care sînt principale şi secundare, comune şi speciale.

Treaptă supremă de dezvoltare a aptitudinilor se numeşte talent. Talentul este îmbinarea aptitudinilor, ce permit omului posibilitatea de a efectua o oarecare activitate de muncă complicată în mod reuşit de sinestătător şi original. Ca şi aptitudinile talentul reprezintă doar posibilitatea însuşirii măiestriei înalte şi reuşitelor semnificative în creaţie. În ultima instanţă realizările creative depind de condiţiile social-istorice de existenţă a omului.

Talentul este îmbinarea aptitudinilor, o totalitate a lor. O aptitudine aparte, izolată nu poate fi un analog al talentului, chiar dacă ea a atins un nivel foarte înalt de dezvoltare şi este clar pronunţată.

Structura talentului se determină în ultima instanţă, de caracterul cerinţelor ce sînt înaintate personalităţii de către activitatea dată. De aceea aptitudinile componente ale talentului vor fi total diferite, dacă comparăm, de exemplu, un compozitor talentat şi un constructor de avioane talentat.

În rezultatul studierii unui şir de copii talentaţi , s-a reuşit depistarea unor aptitudini importante, care în totalitatea formează o structură a dotaţiei intelectuale.

Prima particularitate a personalităţii, care poate fi depistată în acest mod este atenţia, concentrarea, disponibilitatea permanentă pentru o muncă intensivă. A doua particularitate a personalităţii unui copil dotat este în legătură indisolubilă cu prima şi constă în faptul, că disponibilitatea pentru muncă se transformă la el în înclinaţie pentru muncă, în dragoste de muncă, în necesitate de a munci. Al treilea grup de particularităţi ţine direct de activitatea intelectuală: acestea fiind particularităţile gândirii, rapiditatea proceselor de gândire, sistematizării intelectului, posibilităţi mari de a analiza şi generaliza, productivitatea înaltă a activităţii mintale.

Aptitudinile indicate, care în totalitate formează o structură a vocaţiei intelectuale, conform multor observări psihologice asupra copiilor dotaţi, se manifestă la majoritatea covârşitoare a asemenea copii şi se deosebeşte doar prin nivelul de exprimare a fiecărei din aceste aptitudini în parte.

Ca şi toate particularităţile individual-psihice ale personalităţii, aptitudinile nu se obţin de către om în mod definit, ca ceva dat lui de la natură, înnăscut, ei se formează pe parcursul vieţii şi în activitate. Pe lume omul se naşte fără proprietăţi

60

psihice, ci doar cu posibilitatea obţinerii lor. În aşa sens şi urmează a concepe principiul folosit în psihologie, că aptitudinile nu sînt înnăscute.

Negarea aptitudinilor ca fiind înnăscute nu are caracter absolut. Nerecunoscând aptitudinile ca înnăscute, psihologia nu neagă aptitudinile diferenţiale înnăscute, incluse în structura creierului şi care pot deveni condiţia executării reuşite a unei acţiuni oarecare. Aceste particularităţi morfologice şi funcţionale ale construcţiei creierului, organelor de simţ şi motrice, care se manifestă în calitate de premise naturale de dezvoltare a aptitudinilor, se numesc predispoziţii.

Să cercetăm raportul între aptitudini şi predispoziţii în baza unui exemplu concret. Astfel la predispoziţiile înnăscute se atribuie şi mirosul foarte fin sensibilitatea foarte înaltă a analizatorului olfactiv. Constituie acest fapt o oarecare aptitudine? Nu, pentru că orice aptitudine este o aptitudine faţă de cave, faţă de o oarecare activitate umană. În caz contrar, însăşi cuvântul „Aptitudine” îşi pierde sensul. Din această cauză o asemenea particularitate a organizării neuropsihice a omului rămâne o predispoziţie impresoinală.

De construcţia creierului nu este preconizat, ce specialităţi şi profesiuni, ce ţin de simţul olfactiv perfect, se vor institui istoric în societatea umană.

Un factor de o importanţă esenţială al dezvoltării aptitudinilor omului sînt interesele speciale stabile. Interese speciale sînt interesele faţă de conţinutul unui anumit domeniu al activităţii umane, care se dezvoltă într-o înclinare de a se preocupa profesional de acest fel de activitate. Se menţionează, că apariţia interesului faţă de o oarecare activitate de muncă sau de studiu este strâns legată de ea şi serveşte drept punct iniţial pentru dezvoltarea ei. „Dorinţele noastre, - conform lui Goethe, - sînt presimţirile aptitudinilor noastre latente, prevestitorii celor, ce von fi în stare să le săvârşim”.

8. RELAŢIILE INTERPERSONALE

8.1. Laturile comunicative, interactive şi perceptivă ale comunicăriiCe este comunicarea? Comunicarea este un proces multilateral al

dezvoltării contactelor între oameni, iniţiat de necesitatea activităţii în comun. Comunicarea include în sine schimbul de informaţie între participanţii ei, care poate fi caracterizat în calitate de latură comunicativă a comunicării. A doua parte a comunicării – interacţiunea celor ce comunică-schimbul nu numai de cuvinte în procesul vorbirii, ci şi schimbul de acţiuni, fapte şi, în sfârşit, a treia latură a comunicării presupune perceperea reciprocă a celor ce comunică.

61

În procesul unitar al comunicării, se evidenţiază, ca regulă, trei laturi: comunicativă (de transmitere a informaţiei); interactivă (de intercaţiune) şi perceptivă (de percepţie). Comunicarea cercetată în aspectul unităţii acestor trei laturi se manifestă ca un mijloc de organizare a activităţii în comun şi relaţiilor între oameni încadraţi în această activitate.

Aşadar procesul multiplan al comunicării are trei laturi. Să cercetăm caracteristicile fiecărei dintre ele.

La început, cîteva cuvinte despre funcţiile comunicării la nivel individual al vieţii omului. Ele sînt diverse, dar, ca regulă, se evidenţiază trei clase ale acestor funcţii: informaţional – comunicativă, reglementar – comunicativă şi emoţional – comunicativă. Şi în baza acestui fapt se evidenţiază trei laturi ale comunicării: ca schimb de informaţie, ca interacţiune între personalităţi şi ca percepere (înţelegere) reciprocă între oameni.

Latura comunicativă a comunicării este transmiterea informaţiei. În procesul comunicativ se desfăşoară nu numai „circularea informaţiei”, ci şi un schimb activ de informaţie. Un rol aparte pentru fiecare dintre participanţi îl are importanţa informaţiei cu condiţia că informaţia nu numai este primită, ci şi înţeleasă, pricepută.

Caracterul schimbului de informaţie dintre oameni se determină prin faptul că cu ajutorul unui sistem de semne partenerii pot influenţa unul asupra altuia. Altfel spus, schimbul de asemenea informaţie presupune obligatoriu o influenţă asupra partenerului.

Influenţa comunicativă ca rezultat al schimbului de informaţie este posibilă doar în cazul, cînd ambii participanţi dispun de un sistem unic de codificare.

În condiţiile comunicării umane pot apărea bariere de comunicare absolut specifice, care poartă un caracter social şi psihologic. Deosebirile pot fi sociale, politice, religioase, profesionale etc.

Transmiterea oricărei informaţii este posibilă doar cu ajutorul semnelor, mai exact – sistemelor de semne. Ca regulă, se deosebesc comunicarea verbală şi nonverbală. Fiecare dintre ele formează sistemul de semne proprii. La mijloacele comunicării verbale se atribuie vorbirea (graiul). Vorbirea (graiul) – este activitatea comunicării (exprimării, interacţiunii, informării) cu ajutorul limbii. Vorbirea este un mijloc aparte de comunicare, cel mai desăvârşit, propriu doar omului. Aşadar, vorbirea(graiul) este o comunicare verbală, adică un proces de comunicare prin intermediul limbii. Se deosebesc două forme de vorbire: externă şi internă. Graiul extern se subdivizează, la rândul său, în oral şi scris, iar cel oral – în monologic şi dialogat. Toate formele vorbirii interacţionează strâns între ele.

62

La pregătirea vorbirii orale sau scrise are loc faza internă de pronunţare a vorbirii în gând. Aceasta şi este vorbirea internă.

Vorbirea externă, precum s-a spus, poate fi orală sau scrisă. Prin vorbirea scrisă se subînţelege vorbirea prin intermediul semnelor de scris. Vorbirea auzită, pronunţată de cineva, se numeşte vorbire orală. Vorbirea orală poate fi monologică şi dialogată. Vorbirea dialogată se menţine prin replici reciproce ale celor ce comunică, mai numită altfel, limbă vorbită. Vorbirea monologică continuă destul de mult, nu este întreruptă cu replicile altora şi necesită o pregătire preliminară.

După cum s-a menţionat, transmiterea a oricărei informaţii este posibilă doar prin intermediul semnelor, sistemelor de semne. În procesul comunicării de obicei se evidenţiază comunicarea verbală (în calitate de sistem de semne se foloseşte vorbirea) şi nonverbală (când se folosesc sisteme de semne nonverbale).

Comunicarea verbală este procesul de comunicare prin intermediul limbii; foloseşte în calitate de sistem de semne vorbirea umană. Prin vorbire aici se subînţelege limba vorbită (sonoră) naturală.

Comunicarea neverbală – este referinţa emoţională, ce însoţeşte o exprimare verbală, sistemul de semne, ce include în sine gesturile, mimica, tembrul glasului, diapazonul, tonalitatea, plânsul, râsul, tempoul vorbirii.

Comunicarea vizuală („contactul ochilor”) – este un domeniu nou de cercetări. Este demonstrat că, ca şi toate mijloacele nonverbale, contactul ochilor este un adaos semnificativ al comunicării verbale.

Latura interactivă a comunicării este interacţiunea oamenilor prin intermediul organizării activităţilor în comun, interacţiunea interpersonală, adică totalitatea legăturii şi influenţei reciproce dintre oameni. Interacţiunea interpersonală reprezintă o consecutivitate a reacţiilor, desfăşurate în timp ale oamenilor la acţiunile reciproce.

Aşadar, o condiţie iniţială a comunicării reuşite este corespunderea comportării oamenilor ce interacţionează aşteptărilor reciproce. În unele situaţii se descoperă un antogonim al poziţiilor, ce reflectă prezenţa valorilor, sarcinilor şi scopurilor ce se exclud reciproc, fapt care duce uneori la o duşmănie reciprocă apare conflictul interpersonal. În activitatea desfăşurată în comun cauzele conflictelor pot fi divergenţele tematice de serviciu şi interesele personale. O cauză a apariţiei conflictelor mai constituie şi barierele nedeterminate în comunicare, ce împiedică reglementarea interacţiunii celor ce comunică. Bariera de sens în comunicare – este necoinciderea sensurilor cerinţei expuse, rugăminţii, ordinului pentru partenerii în comunicare, ce creează o piedică pentru înţelegerea reciprocă

63

şi interacţiune. De aceea „în comunicare un rol important îl are priceperea de a se plasa în locul celui, cu care comunici, altfel spus, conceperea strategiei şi tacticii comportării partenerului în situaţia dată.

Un loc nu mai puţin important în comunicare îl ocupă influenţa psihologică. Influenţa psihologică este o unitate structurală, un component al comunicării. În esenţa sa aceasta este pătrunderea unei personalităţi (sau unui grup) în psihicul altei personalităţi (sau grup). Scopul şi rezultatul acestei pătrunderi sînt schimbările, restructurarea fenomenelor psihice individuale sau ale grupului (concepţiilor, relaţiilor, părerilor, stărilor etc.). Influenţa psihologică nicidecum nu este atît de puternică, cu toate că în anumite condiţii poate genera schimbări considerabile în psihicul oamenilor, şi prin care – în activitatea lor şi comportament.

O formă aparte a comunicării oamenilor – reprezintă prietenia ca un sistem stabil individual-selectiv a relaţiilor reciproce şi interacţiunii şi se caracterizează prin ataşarea reciprocă a celor ce comunică, şi un nivel înalt a satisfacţiei în comunicarea reciprocă. Dezvoltarea prieteniei reprezintă o respectare a codului ei nescris, ce confirmă necesitatea înţelegerii reciproce, sinceritatea, încrederea, ajutorul reciproc activ, interesul reciproc faţă de treburile celuilalt, sentimentelor deyinteresate. Încălcările serioase ale codului prieteniei aduc la încetarea ei, sau la reducerea prieteniei, la relaţii superficiale, sau chiar la transformarea în opoziţie sau duşmănie.

O prietenie ideală – este o sinceritate profundă, o încredere deplină, o dezvăluire fără ezitare a Eu-lui său intim. Valoarea prieteniei constă nu numai într-o autodeschidere deplină ci şi o agreare necondiţionată a altuia.

Astfel, pentru conceperea mecanismului interacţiunii este necesar de determinat, cum intenţiile, motivele, concepţiile unui individ se „suprapun” asupra concepţiilor despre partener, astfel spus, cum se formează imaginea partenerului de comunicare.

După cum s-a menţionat, interacţiunea nu este posibilă fără înţelegere reciprocă. Totodată este foarte important cum este perceput partenerul de comunicare. Acest proces se manifestă ca o parte componentă obligatorie a comunicării şi convenţional poate fi numită ca latura perceptivă a comunicării. Latura perceptivă a comunicării – este perceperea altui om: particularităţilor lui exterioare, coraportul lui cu caracteristicile personale ale individului perceptor şi interpretarea faptelor lui. Merge vorba nu atît despre percepere, cît despre cunoaşterea altui om. În cel mai general plan se poate de spus, ca perceperea unui om înseamnă perceperea particularităţilor exterioare, coraportarea lor cu

64

caracteristicile personale ale individului perceptor şi interpretarea în această bază a faptelor lui. Contrapunerea pe sine însuşi cu altul se efectuează ca şi cum din ambele părţi: fiecare din parteneri se compară cu celălalt.

Concepţia despre alt om este strâns legată cu nivelul autocunoaşterii proprii. Această legătură este dublă: dintr-o parte bogăţia concepţiilor despre sine determină şi bogăţia concepţiilor despre alt om, din altă parte – cu cît mai mult se deschide alt om, cu atît mai vaste sînt concepţiile despre sine însuşi. Astfel, omul se concepe pe sine însuşi prin alt om. Analiza conştientizării pe sine însuşi prin alt om include două laturi: identificare şi reflectare. Să cercetăm aceste mecanisme:

Identificarea este metoda de a înţelege alt om prin compararea conştientă sau inconştientă a lui cu caracteristicile subiectului însăşi. Identificarea se manifestă în calitatea unui mecanism de cunoaştere şi înţelegere a altui om.

Reflecţia – este încă un mecanism pentru înţelegerea altui om. În psihologie prin reflecţie se subînţelege conştientizarea de către individul în acţiune a faptului, cum el este perceput de către partenerul de comunicare.

Comunicarea, precum s-a arătat, nu poate fi redusă la o simplă transmitere a informaţiei pentru ca să fie reuşită, ea presupune în mod obligatoriu legătura inversă (reacţia) – primirea de către subiect a informaţiei despre rezultatul interacţiunii.

Unele trăsături ale aspectului fizic al omului (faţa, mâinile, umerii), pozele, gesturile, intonaţiile se manifestă ca purtători de informaţie, care trebuie luată în consideraţie în procesul comunicării. În special, ca purtător foarte informativ al semnalelor de reacţie este faţa interlocuitorului sau ascultătorului.

Familia – este primul grup social, care influenţează activ asupra formării, personalităţii copilului. Particularităţile relaţiilor reciproce dintre părinţi şi copii şi specificul comunicării lor, prin care aceste relaţii se exprimă în familie, manifestă o mare influenţă asupra formării personalităţii copilului. Nivelul înalt al informării reciproce a părinţilor şi copiilor, este una din cauzele principale a concepţiilor lor adecvate despre particularităţile personale reciproce, ce asigură o decurgere normală a comunicării în familie. Informarea reciprocă a părinţilor şi copiilor poate fi asigurată numai din contul diversităţilor sferelor şi temelor lor de comunicare.

Specificul comunicării părinţilor şi copiilor nu numai formează relaţiile lor interpersonale, dar şi manifestă o mare influenţă asupra formării dexterităţii (deprinderii) comunicării copiilor cu alţi oameni.

65

8.2. Comunicarea în grupuri şi colectiveOmul ca personalitate se formează într-un grup şi este un reprezentant direct

şi indirect (mediatizat) al relaţiilor din acest grup. Grupul – este o comunitate limitată la număr, evidenţiată din totul social în baza unor criterii (caracterului activităţii executate, apartenenţei sociale sau de clasă, structurii, componenţei etc.). Dar prin ce un colectiv diferă de un grup? Colectivul – este un grup, unde relaţiile interpersonale se mediatizează prin conţinutul social-preţios şi personal – important al activităţii în comun, şi în această constă deosebirea lui de bază de alte grupuri.

A fost făcută o încercare de a compara influenţa asupra personalităţii de către un grup neorganizat şi un colectiv stabilit. Absolut pe neaşteptate s-a clarificat, că influenţa de convingere a părerii oamenilor adunat întâmplător se manifestă într-o măsură mai mare asupra individului, dec părerea unui colectiv organizat, din care face parte acest individ.

Însă caracterul paradoxal al acestui aspect întemeiat experimental este doar aparent. Cunoscând bine colectivul în general, mulţi membri ai lui, individul conştient, selectiv reacţionează la părerea fiecăruia, orientându-se la relaţiile şi aprecierile, care s-au format în activitatea în comun, la valorile, care sînt acceptate şi afirmate de către toţi. Însă starea individului într-un grup întâmplător, neorganizat în condiţiile deficitului informaţiei despre persoanele ce formează acest grup, contribuie la majorarea sugestibilităţii. Astfel, dacă comportamentul omului într-un grup neorganizat, întâmplător, se determină doar de poziţia, care şi o alege pentru sine mai des – intenţionat, într-un colectiv există încă o posibilitate specifică – autodeterminarea colectivistă a personalităţii. Personalitatea se atărnă selectiv faţă de influenţa unei comunităţi concrete, acceptând una şi respingând alta, în dependenţă de factorii mediatori - aprecieri, concepţii, idealuri.

Autodeterminarea colectivă a personalităţii apare în acele cazuri, cînd comportamentul personalităţii în condiţiile presiunii special organizate a grupului, este determinat, in general, de scopurile grupului şi sarcinile de activitate, orientările valorice stabile.

În alt plan al cercetărilor psihologice a fost determinat un fenomen, care şi-a primit denumirea de identificare colectivistă. Acesta este fenomenul legăturilor interpersonale, care presupune o aşa motivaţie a atitudinii faţă de tovarăş ca membru al colectivului, cînd subiectul, reieşind din principiile conceptuale de o înaltă moralitate se atârnă faţă de alţii ca şi faţă de sine însuşi şi către sine însuşi ca şi faţă de toţi alţii în colectiv, cînd contrapunerea „Eu” şi „Ei” se înlocuieşte cu concepţia „Noi”.

66

Integrarea colectivistă în egală măsură presupune dezicerea de la atotiertarea altruistă şi de atârnarea egoistă şi de consumator faţă de cei din jur. Umanismul, grija de prieten, ca şi exigenţa faţă de dânsul, este o normă a relaţiilor colectiviste. Aşa apare o climatul psihologic favorabil pentru o dezvoltare multilaterală şi armonioasă a personalităţii. O încălcare a principiilor integrării psihologice este comportamentului; cînd individul faţă de sine şi faţă de alţii în aceeaşi situaţie sau situaţie similară, aplică diferite norme morale şi îşi bazează faptele sale, reieşind din asemenea norme.

În rezultatul interacţiunii active cu alţi membri ai grupului, hotărând sarcini concrete, individul obţine orientări valorice proprii. Însuşirea lor presupune şi un gen de control asupra personalităţii; exercitat real de către grup sau de o persoană împuternicită din grup. Orientarea spre valorile grupului, asupra concepţiei lui, impune personalitatea de a evidenţia un cerc de persoane poziţia şi aprecierea cărora sînt mai esenţiale pentru el. Cum ar trebui de numit acest grup de persoane în interiorul colectivului, care îl alege individual, pentru a se conduce de pierderile, aprecierile lor, grupul de persoane, care obţine un statut de preferinţă pentru subiect? Acest grup de persoane este numit, de obicei, ca grup de referinţă.

Grup de referinţă – se numeşte grupul, care a atras prin ceva un om, de normele şi valorile căruia el se conduce sau tinde a se adapta la ele, membru al căruia ar deveni cu plăcere. În conceperea grupului de referinţă cel mai important este factorul aprecierii: orientarea subiectului asupra aprecierii faptelor sale, calităţilor lui personale, circumstanţelor de o importanţă esenţială ale activităţii şi altele din partea grupului de referinţă. Din mulţimea de oameni ce î-l înconjoară individul îi alege pe acei, pe care el îi înzestrează cu o calitate aparte, subiectiv importantă pentru el – o calitate de referinţă (etalon). În condiţiile comunicării cercul său de referinţă personalitatea, ca subiect al cunoaşterii devine un obiect al autocunoaşterii, conştient sau inconştient evidenţiind indivizi, capabili s-o aprecieze conform parametrilor pe care ea însăşi îi consideră ca cei mai importanţi.

Aşadar, fiecare om îşi are grupul său de referinţă, de cerinţele căruia el, indiscutabil, ţine cont, la părerea căruia el se orientează. Este bine, dacă cerinţele, aşteptările, interesele idealurile şi alte valori ale orientării tuturor grupurilor referente pentru personalitatea dată mai mult sau mai puţin coincid sau se dovedesc a fi apropiate şi, ce este foarte important, ţin de scopurile şi idealurile social importante. Dacă acestea lipsesc, apoi personalitatea apartenenţă a două grupuri de referinţă, orientate opus, retrăieşte un conflict intern grav.

67

Valorile, care constituie un fundament adânc al activităţii sociale importante a grupului, formează concomitent şi baza pentru preferinţele în interiorul grupului şi alegerii conform indicilor de referinţă.

Individul, care a acumulat un număr maxim de asemenea alegeri de referinţă, se manifestă ca liderul grupului dat.

Liderul – este o personalitate, după care ceilalţi membri ai grupului recunosc dreptul de a-şi asuma deciziile de răspundere, ce ating interesele lor, direcţiile principale şi caracterul activităţii, grupului în general. Astfel, fiind personalitate cu cea mai mare autoritate, liderul are un rol central în organizarea activităţii în comun şi reglementarea relaţiilor reciproce în grup.

Aproape că cea mai importantă caracteristică a liderului este legată de selectivitate, preferinţei, care îl este atribuită de către membrii grupului, evidenţiindu-l dintre toţi conform unor criterii, ce urmează a fi supuse unui studiu psihologic. Ce constituie baza acestei alegeri? Este demonstrat experimental, că aici totul depinde de nivelul de dezvoltare al grupului. Cu cît este mai înalt nivelul de dezvoltare al grupului, cu cît mai mult relaţiile interpersonale sânt mediatizate prin conţinutul şi valori ale activităţii sociale în comun, cu atît este mai probabil, că apariţia şi stabilizarea liderului în grup se desfăşoară ca realizarea anume a acestor relaţii. În esenţă, liderul – este cea mai referentă persoană din grup în raportul cu activitatea în comun, un oarecare membru mediu al relaţiilor interpersonale, ce îşi manifestă influenţa asupra eficacităţii activităţii grupului.

68

SARCINI PENTRU LUCRUL DE SINE STĂTĂTOR

1. Compuneţi schema logică a bazei cunoştinţelor pe tema cursului.

69

2. Din alternativele enumerate selectaţi acelea, care constituie sfera de cunoaştere a personalităţii.

1. atenţia2. senzaţia3. voinţa4. sentimentele5. memoria6. temperamentul7. gândirea8. percepţia9. caracterul10. aptitudinile11. imaginaţia12. creierul13. conştiinţa14. psihicul

3. Eliminaţi cuvintele de prisos1. senzaţie, percepere, voinţă;2. sanguinic, holeric, flegmatic, atletic;3. extraversie, intraversie, labilitate, reactivitate;4. idealism, materialism, dualism, behaviorism;5. sublimaţie, libido, freudism, gestalte;6. audiere, interviu, anchetare, autotrening;7. gesturi, mimică, pantomimă, limbă;8. miros, auz, văz, pipăit;9. memorizare, recunoaştere, reproducere, păstrare, activitate;10. bucurie, mirare, suferinţă, afect.

4. Daţi definiţia cît mai exactă posibila temperamentului, caracterului, memoriei.

5. Enumeraţi cît mai multe feluri de senzaţie.

6. Din lista propusă alegeţi fazele actului volitiv:1. apariţia impulsului şi formularea scopului;2. etapa de discutare şi lupta motivelor;

70

3. decizia;4. executarea;5. terminarea (acţiunii).

7. Alegeţi trei componente ale aspectului „Eu-lui”:1. „Eu-l” ideal;2. „Eu-l” fantastic;3. „Eu-l” real;4. „Eu-l” ireal.

8. Numiţi operaţiunile de bază ale gândirii1. analiză;2. sinteză;3. comparaţia;4. abstracţia;5. imaginaţia;6. concretizarea;7. generalizarea;8. concluzia

71

GLOSAR

Nr. Noţiunea Conţinutul (definiţia)

1. Psihologie Ştiinţa despre suflet (în traducere din greacă antică)

2. Sarcina de bază a psihologiei Studierea legităţilor activităţii psihice în dezvoltarea ei

3. Metoda longitudinală Cercetarea multiplă a unora şi aceloraşi persoane pe parcursul unui timp îndelungat

4. Metoda comparativă Cercetarea unor mecanisme de comportare şi actelor psihologice în procesul dezvoltării în comparaţie cu fenomenele similare ale altor organisme

5. Metodele empirice Observaţia asupra anumitor evenimente, clasificarea lor, stabilirea legăturilor legitative între ele, includ observarea, autoobservarea metodele experimentale (de laborator, naturală, de formare); psihodiagnostice (teste, anchete, interviuri, discuţii); analiza produselor activităţii; metoda biografică.

6. Metodele de psihocorectare Ansamblul de proceduri ale programelor şi metodelor de influenţă asupra comportamentului oamenilor; include autotreningul, treningul în grup

7. Metoda de prelucrare a datelor

Analiza materialului; include în sine metodele cantitative (utilizarea statisticii matematice, prelucrării datelor la calculator) şi metodele calitative (diferenţierea materialelor pe grupuri)

8. Animism (din lat. „anima” – spirit, suflet) – concepţii antice; conceperea sufletului ca o esenţă independentă de corp, ce dirijează toate obiectele vii şi nevii

9. Platon Savant şi filozof din Grecia Antică (a. 428-348 î e. n.); reprezenta sufletul ca o unitate armonioasă a bazei raţionale, tendinţelor mobile şi dorinţelor, vorbea despre unitatea vieţii spirituale a omului

72

10. Aristotel Savant şi filozof din Grecia Antică (a. 384-322 î e. n.); considera că sufletul nu are corp, el este forma corpului viu, pricina şi scopul tuturor funcţiilor vitale ale ei

11. I. Secenov Întemeietorul psihologiei ştiinţifice ruse, a interpretat procesele psihologice prin cele fiziologice

12. Behaviorism (din eng. „behavor” – comportament); o direcţie în psihologia sec XX., ce neagă conştiinţa ca obiect al studiului ştiinţific şi reducând psihicul la diverse forme al comportamentului ca o reacţie a organismului la mediul exterior; fondator – J. Watson)

13. Gestalpsihologia Una din direcţiile psihologiei sec. XX, ce studiază psihicul din punctul de vedere al unităţii structurilor (formelor), gestalelor, fondator - V. Keller

14. Freudism Un cuvînt în psihologia sec. XX, în care se desfăşoară complexitatea exclusivă a vieţii psihice a omului, se pune întrebarea vieţii lui sexuale; fondator - I. Freud

15. Psihologia cognitivă Concepţia despre organismul uman ca un sistem, preocupată de căutări active a informaţiei şi prelucrarea ei; reprezentanţii – A. Noisser, A. Pavliio

16. Psihologia umanitară Obiectul cercetării – personalitatea creativă sănătoasă, scopul căreia este autorealizarea şi autoactualizarea; reprezentant A. Maslou

17. Concepţia L. Vigoţki Introducerea concepţiei despre funcţiile psihice supreme: gândirii, vorbirii, atenţiei, formarea concepţiei cultural-istorice a dezvoltării psihice a omului

18. Aportul lui A. Leontiev în psihologie

Efectuarea unui ciclu de cercetări, ce desfăşoară mecanismul de formare a funcţiilor supreme ale psihicului

19. P. Galperin Autorul concepţiei formării în etape a acţiunilor mentale (imagini, concepţii)

73

20. Psihicul omului Conştiinţa omului, fenomenele psihice interne, imaginarea aspectului subiectiv al omului

21. Conştiinţa Forma supremă de integrare a psihicului, rezultatul condiţiilor social-istorice a formării omului în activitatea de muncă în permanenţă comunicare cu oamenii

22. Individ Apartenenţa de origine a omului

23. Personalitate O calitate de sistem a omului, obţinută de individ în activitatea de muncă şi comunicare, şi care caracterizează măsura reprezentării relaţiilor sociale în individ

24. Aspectul (imaginea „Eu-lui”) Un sistem de închipuiri al individului despre sine însuşi, stabil, nu totdeauna conştientizat, retrăit ca irepetabile, în baza căruia el îşi construieşte interacţiunea sa cu alţi oameni

25. Atenţia Îndreptarea şi concentrarea conştiinţei asupra oricărui obiect real, ce presupune majorarea activităţii senzoriale, intelectuale şi motorie ale individului

26. Senzaţia Un proces psihic simplu, ce constă în reflectarea unor particularităţi ale obiectelor şi fenomenelor lumii materiale, deasemenea şi stărilor interne ale organismului la acţiunea directă a excitanţilor asupra receptorilor corespunzători

27. Percepţia Reflectarea în conştiinţa omului a obiectelor sau fenomenelor la acţiunea lor directă asupra organelor si simţ

28. Memoria Memorarea, păstrarea şi reproducerea ulterioară a urmelor experienţei anterioare

29. Gândirea Un proces psihic de căutare şi descoperire a noului esenţial, social condiţionat, indivizibil legat cu vorbirea, un proces de reflectare generalizată a realităţii în procesul de analiză şi sinteză al ei

30. Imaginaţia Un proces psihic de creare a imaginilor, ce include preconizarea rezultatului activităţii intuitive şi care asigură crearea

74

programei de conduită în acele cazuri, cînd situaţia problematică se caracterizează prin nedeterminare

31. Voinţa Reglementarea conştientă de către om a comportamentului şi activităţii proprii, exprimată prin însuşirea de a depăşi dificultăţile interne şi externe la săvârşirea acţiunilor şi faptelor cu un anumit scop

32. Sentimentele Reacţionările interne ale omului la obiecte şi fenomene ale realităţii, retrăite în diferite forme

33. Emoţiile Retrăirea temporară a unui sentiment oarecare

34. Temperamentul Totalitatea manifestărilor dinamice ale psihicului, individual – specifică, natural – condiţionată

35. Sanguinic Un om cu activitatea psihică, ce tinde la o schimbare rapidă a impresiilor, ce retrăieşte uşor nereuşitele, mobil, cu o mimică şi gesturi expresive

36. Flegmatic Un om imperturabil, cu tendinţe şi dispoziţie stabile, cu sentimente permanente, cu exprimarea externă slabă a stărilor sufleteşti

37. Holeric Un om energic, capabil a se consacra acţiunii cu o pasiune aparte, un om iute şi impulsiv, predispus spre izbucniri emoţionale impetuoase şi schimbări bruşte ale dispoziţiei

38. Melancolic Un om impresionabil, sensibil, însă, care extern reacţionează slab la împrejurimi, cu mişcări reţinute, voce înăbuşită

39. Caracterul O totalitate a particularităţilor stabile, individuale ale personalităţii, totalitate ce se formează şi se exprimă în activitate şi comunicare

40. Aptitudinile Particularităţi psihologice ale omului de care depinde reuşita însuşirii cunoştinţelor, perceperilor, deprinderilor, însă care singure nu se reduc la prezenţa

75

acestor conştiinţe, priceperi, deprinderi

41. Talentul Treapta superioară a dezvoltării aptitudinilor; îmbinarea aptitudinilor, ce dau posibilitate omului să execute reuşit, de sine stătător şi în mod original o oarecare activitate de muncă complicată

42. Comunicarea Un proces multiplan al dezvoltării contactelor între oameni, iniţial de necesitatea activităţii în comun

43. Latura comunicativă a comunicării

Transmiterea informaţiei

44. Comunicarea verbală Procesul comunicării prin intermediul limbii

45. Comunicarea nonverbală Atitudinea emoţională, ce însoţeşte exprimarea prin vorbire

46. Latura interactivă a comunicării

Interacţiunea oamenilor prin intermediul organizării activităţii lor în comun: interacţiunea interpersonală

47. Latura perceptivă a comunicării

Percepţia altui om; criteriilor lui exterioare, coraportarea lui cu caracteristicile individului perceput şi interpretarea faptelor lui

48. Grupul O comunicare limitată ca număr, evidenţiată din totul social în baza anumitor criterii

49. Colectivul Un grup, unde relaţiile interpersonale se mediatizează prin conţinutul social-preţios şi social-important al activităţii în comun

50. Liderul O personalitate, după care ceilalţi membri ai grupului recunosc dreptul de a-şi asuma deciziile responsabile, ce ating interesele lor şi direcţiile principale şi caracterul activităţii grupului în general

76

BIBLIOGRAFIE

1. Buzdugan T. Psihologia pe înţelesul tuturor, Bucureşti Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., 1999.

2. Cismovici A. Rsihologie generală, Iaşi, Editura Plirom, 1996.3. Popescu-Neveanu P. Dicţionar de psihologie, Bucureşti, Editura Albatros,

1978.4. Zlate M. introducere în psihologie, Casa de Editură şi Presă, “Şansa”” –

S.R.L., 1996. 5. Введение в психологию / Под. общ. ред. А. В. Петровского. – М., 1995.6. Рогов Е. И. Общая психология. – М., 1995.7. Патрашку Д. Психология и Педагогика. Юнита 1. Психдология. –

Кишинэу, 2002.

77