Universitatea București

Facultatea de Litere

Specializare: Comunicare și relații publice

Disciplina: Pragmatică și lingvistică

Analiza unei secvențe conversaționale

din perspectiva pragmaticii

Student Mădălina Dima

Anul II – Grupa 1

Profesor Olga Bălănescu

„M-am dus la Sf. Ion să fac o vizită doamnei Maria Popescu, o veche prietină, ca s-o

felicit pentru onomastica unicului său fiu, Ionel Popescu, un copilaş foarte drăguţ de vreo

opt anişori. N-am voit să merg cu mâna goală şi i-am dus băieţelului o minge foarte mare

de cauciuc şi foarte elastică. Atenţiunea mea a făcut mare plăcere amicei mele şi mai ales

copilului, pe care l-am găsit îmbrăcat ca maior de roşiori în uniformă de mare ţinută. După

formalităţile de rigoare, am început să convorbim despre vreme, despre sorţii agriculturii -

d. Popescu tatăl este mare agricultor - despre criză ş.cl (și celelalte). Am observat doamnei

Popescu că în anul acesta nu se prea vede la plimbare, la teatru, la petreceri... Doamna mi-a

răspuns că de la o vreme i se urăşte chiar unei femei cu petrecerile, mai ales când are copii.

-Să-ţi spun drept, cât era Ionel mititel, mai mergea; acu, de când s-a făcut băiat mare,

trebuie să mă ocup eu de el; trebuie să-i fac educaţia. Şi nu ştiţi dv. bărbaţii cât timp îi ia

unei femei educaţia unui copil, mai ales când mama nu vrea să-l lase fără educaţie!

Pe când doamna Popescu-mi expune părerile ei sănătoase în privinţa educaţiei copiilor,

auzim dintr-o odaie de alături o voce răguşită de femeie bătrână:

-Uite, coniţă, Ionel nu s-astâmpără!

-Ionel! strigă madam Popescu; Ionel! vin' la mama!

Apoi, cătră mine încet:

-Nu ştii ce ştrengar se face... şi deştept... Dar vocea de dincolo adaogă:

-Coniţă ! uite Ionel! vrea să-mi răstoarne maşina !... Astâmpără-te, că te arzi!

-Ionel! strigă iar madam Popescu; Ionel ! vin' la mama!

-Sări, coniţă! varsă spirtul! s-aprinde!

-Ionel! strigă iar mama, şi se scoală repede să meargă după el. Dar pe când vrea să iasă pe

uşe, apare micul maior de roşiori cu sabia scoasă şi-i opreşte trecerea, luând o poză foarte

marţială. Mama ia pe maiorul în braţe şi-l sărută...

-Nu ţi-am spus să nu te mai apropii de maşină când face cafea, că daca te-aprinzi, moare

mama? Vrei să moară mama?

-Dar - întrerup eu - pentru cine aţi poruncit cafea, madam. Popescu?

-Pentru dumneata.

-Da de ce vă mai supăraţi?

-Da ce supărare!”

I. L. Caragiale – Vizită...

Prin realizarea acestui proiect îmi propun să analizez un fragment din schița Vizită..., a

lui Ion Luca Caragiale, având în vedere dimensiunea pragmatică a comunicării.

Am optat pentru această secvență conversațională dintr-o opera a lui I. L . Caragiale,

pentru că, după părerea mea, acesta a anticipat într-o oarecare măsură apariția disciplinei

pragmaticii, întreaga s-a operă fiind un act pragmatic prin excelență.

Caragiale este prezentat ca un apărător înverșunat al scrisului său, luptând cu editorii,

pentru ca aceștia să-i respecte textul integral, ortografia și punctuația. Șerban Cazimir scria

în Sensurile trec, întrebarea rămâne că: „nici o altă problemă a receptării lui Caragiale n-a

produs atâtea divergențe ca încercarea de a defini viziunea sa asupra omului, atitudinea sa

față de propriile plăsmuiri, semnificația distinctă a râsului caragialesc”.

George Ronetti la apariţia volumului Momente afirma (1901): Nu momente maiestre,

monumente! Momentele şi schiţele sunt mici instantanee de viaţă, prin care ne oferă o

imagine complexă, a societăţii timpului. Critica literară a remarcat talentul excepţional a

lui Caragiale, în surprinderea unor aspecte semnificative ale vieţii intime şi publice, în

realizarea unei tipologii variate şi reprezentative. Marea performanţă a lui Caragiale este că

realizează aceste lucruri pe un spaţiu mic, două-trei-patru pagini. Deci prima caracteristică

esenţială a acestor proze este conciziunea. În aceste proze scurte se observă talentul

dramaturgului prin ştiinţa dialogului foarte scurt, dar care individualizează spihologii. O

replică demonstrează de multe ori nivelul de cultură, interesul dominant, psihologia

personajului. Din două trei trăsături Caragiale sugerează un caracter. Înscenarea este

prezentă şi aici prin preţioase observaţii, comentarii ale autorului. Caragiale are o viziune

critică, satirică asupra realităţii. Aceste proze scurte alcătuiesc un adevărat mozaic realist,

satiric al societăţii contenporane autorului.

În vederea analizei textului ales, este necesară definirea unor concepte fundamentale

din cadrul pragmaticii.

Actul pragmatic este enunțul care spune ceva dincolo de cuvinte, în spatele

cuvintelor, ascunde ceva în interiorul său, un ceva care poate fi mai mult important decât

enunțul în sine. Acesta intervine acolo unde există acțiune, întrebuințare vie a limbii,

conversație. Actul pragmatic reprezintă, mai degrabă, o invitație la descifrare, decât o

formulă lingvistică clară, explicită. Negarea implicită este cel mai obișnuit tip de act

pragmatic.

Pragmatica interpretează enunțul, pe care-l putem numi act pragmatic, in funcție de

context, prin care putem întelege suma sau rezultatul a ceea ce s-a spus până atunci, așa-

numita pre-istorie a actului pragmatic respectiv.

Contextul reprezintă totalitatea împrejurărilor și detaliilor de ordin fizic sau psihic

care determină într-o măsură mai mare sau mai mică performarea actului pragmatic. Este

dinamic, în plină desfășurare, realizat de însăși participarea celor doi locutori la actul

vorbirii. Nuanțează diferența dintre perspectiva gramaticală (obiectivă) și cea a

vorbitorului (subiectivă). Din punct de vedere gramatical, considerăm elementele ca

structuri sintactice izolate ori ca părți ale une paradigme gramaticale, însă din perspectiva

vorbitorului, ni se oferă o realizare concretă a primelor date într-un context social-istoric și

individual determinat. Contextul devine o chestiune de referință, care ne comunică ceva, ne

introduce în temă.

Contextul situațional reprezintă manifestarea atitudinală a vorbitorilor într-o anumită

situație de comunicare. Acest context determinnă construcția mesajului pe o anumită axă

structurală, fie pe axa informațională, fie pe cea afectivă. Este într-o strânsă legătură cu

contextul în care se desfășoară situația.

Actul de comunicare este comportamentul cu valorea de comunicare pentru cei de

față. Mijloacele de comunicare pot fi ligvistice, extraligvistice sau de ambele tipuri.

Distribuția mijloacelor de comunicare depinde de situație.

Interacțiunea verbală este relația care se stabilește între interlocutori. Aceasta este de

două tipuri: de tranziție, care traduce raportul de inegalitate dintre interlocutori, și

personală care traduce un raport de egalitate dintre interlocutori, fie prin vărstă, statul

socio-profesional etc. Interacțiunile verbale personale sunt mult mai variate și au caracter

neoficial. Ele oferă cele mai spectaculoase forma de discurs, deaoarece relația dintre cei

doi locutori o permite. Interacțiunile verbale de tranziție sunt oficiale și precizează în

permanență drepturile și obligațiile reciproce.

Canalul de comunicare determină tipul contextului situațional și structura mesajului.

Comunicarea scrisă se realizează sub forma unor formulări definitive, care exclud

negocierea sensurilor între emițător și receptor, iar comunicarea orală reprezintă, prin

formulările sale, domeniul retușabil.

Registrul reprezintă o anumită variantă a limbii selectată în funcție de situația de

comunicare. Acesta poate fi clasificat în funcție de domeniul discursului (tehnic sau non-

tehnic), modalitatea discursului (scris sau oral) și stilul discursului (colocvial sau oficial).

Evenimentul verbal este alcătuit dintr-un grup de acte verbale cu aceeași funcție.

Evenimentele verbale pot avea următoarele funcții în tipul comunicării: funcția expresivă

unde atenția este concentrată asupra emițătorului în cadrul actului verbal, funcția

persuasivă unde enunțul este imperativ, construit la persoana a II – a și încearcă să-l

convingă pe receptor, funcția referențială unde enunțul se concentrează asupra subiectului

și este construit la persoana a III – a, funcția poetică unde atenția este îndreptată asupra

formei mesajului, funcția de contact unde mesajul este astfel construit încât emițătorul cere

un răspuns grabnic din partea receptorului, verificând astfel daca acesta din urmă îi acordă

atenția cuvenită, funcția metalingvistică iese în evidentă prin preocuparea pentru codul pe

care se bazează comunicarea, și funcția contextuală (situațională).

Actul verbal corespunde intenției comunicative a vorbitorilor, ceea ce înseamnă că

distingem mai multe acte verbale în funcția de axa referențială dezvoltată și de participarea

subiectivă, nemijlocită a fiecărui vorbitor la constructia conversației.

Actele verbale sunt de cinci tipuri: directive care reprezintă întenția locutorului emitent

de a-l determina pe interlocutor să îndeplinească un anumit demers. Poate fi construit atât

cu ajutorul indicilor speficifi (vorbirea la imperativ), cât și prin intermediul indicilor

nespecifici, atunci când mesajul are apectul unei informații ” - Mi-e frig!”. Se desfășoară în

ambele tipuri de interacțiune verbală și poate genera act pragmatic.

Actul verbal declarativ este acela care poate schimba statutul interoculorilor prin

simpla sa enunțare. Poate apărea în ambele tipuri de interacțiune verbală și poate genera

act pragmatic în condițiile în care volumul anterior de cunoștințe permite, printr-o

interpretare logică, apariția acestui mesaj suplimentar actului pragmatic.

Actul verbal comisiv enunță o promisiune luată de locutorul emitent față de

interlocutorul său. Poate fi construit cu sau fără ajutorul indicilor specifici, nuanța lui

comisivă fiind dată de desfășurarea firească a conversației sau de volumul de cunoștințe

existent între interlocutori.

Actul reprezentativ transmite informații interlocutorului. Această informație poate fi

strict obiectivă, imparțială, sau poate fi transmisă prin intermediul unei atitudini subiective.

Este cel mai frecvent act verbal din conversația cotidiană. Asigură, prin dezvoltarea lui

constantă, susținerea axei referențiale. Schimbarea axei referențiale, prin introducerea de

noi informații, determină apariția actului pragmatic.

Actul expresiv redă starea de spirit a vorbitorului, atitudinea pe care acesta o are în

timpul conversației. Este susținut îndeaproape de contextul situațional și trebuie să fie în

concordanță cu contextul desfășurării conversației. El poate consta și într-o exprimare

artistică deosebită, la fel cum poate consta și într-o exprimare colocvială.

Indiferent de tipul de act verbal, distingem 3 componente structurale pe care le dețin

toate actele verbale: componenta perlocuționară, consecința, răspunsul, reacția stârnită de

actul verbal respectiv, componenta ilocuționară care reprezintă nuanța comunicării

propriu-zise a actului verbal ( în baza acesteia se stabilește clasificarea actului verbal într-

una din categoriile menționate) și componenta locuționară, reprezentată de

gramaticalitatea în sensul lingvisticii tradiționale a textului, a mesajului.

Din punct de vedere pragmatic, există două principii de bază ale comunicării.

Principiul cooperativ presupune formularea intervențiilor verbale ale fiecărui participant

la un act comunicativ. Acesta se bazează pe 4 maxime.

Maxima cantității reclamă furnizarea de către locutori a tuturor informațiilor necesare

și numai a lor, fără date suplimentare. Încălcarea acestei maxime se poate realiza printr-un

exces de informație, dar și prin lipsa informațiilor corespunzătoare.

Maxima calității reclamă furnizarea de către locutori numai a acelor informații pe care

ei le consideră adevărate. Conform acestei maxime, ei nu ar trebui să susțină lucruri pe

care nu le pot dovedi. Încălcarea ei se pretrece foarte des în vorbirea cotidiană, dar și în

alte tipuri de intervenții verbale.

Maxima relevanței îi obligă pe locutori să facă afirmații doar de subiectul discutat.

Respectându-se cerința acestei maxime, planul referențial rămâne constant pe tot parcursul

schimbului verbal. De îndată ce se schimbă referentul, atenția locutorilor va fi focalizată

asupra unui alt aspect, iar ei vor face afirmații despre cu totul altceva decât la începutul

conversației.

Maxima manierei obligă la o comunicare clară, fără ambiguități, prolixități,

caracterizată prin logică.

Un alt principiu al comunicării este principiul politeții. El reglementează

desfășurarea normală a schimburilor verbale, în sensul participării eficiente a ambilor

locutori la actul comunicării prin menținerea unor raporturi interumane amiabile. Acesta nu

trebuie rezumat numai la componenta sa de suprafață, civilitatea, ci implică o latură

esențială a comportamentului comunicativ. Respectrea principiului politeții duce, în mod

inevitabil, la imposibilitatea realizării actului comunicativ. Comunicarea realizată în sensul

respectării principiului politeții, trebuie să fie astfel îndeplinită, încât să nu prejudicieze

imaginea publică a locutorului.

Principiul politeții își supordonează o serie de maxime în realizarea sa: maxima

tactului, a generozității, a aprobării, a dezaprobării, a modestiei, a acordului, a simpatiei

și a auto-ignorării.

În funcție de atitudinea adoptată de interlocutor, distingem două tipuri de alegeri

strategice: politețea pozitivă, care este integrativă și asigură desfășurarea optimă a relațiilor

interumane și politețea negativă, care instituie menținerea distanțelor între locutori și

frânează desfășurarea optimă a relațiilor sociale.

Elementele deictice aduc un plus de claritate, de precizie asupra unor noțiuni sctrict

delimitate: timp, spațiu, identitatea personală sau socio-profesională a individului.

Distingem următoarele categorii de elemente deictice: temporale, spațiale, personale,

sociale, textuale sau argumentative.

Deicticele temporale circumscriu temporal, fie momentul desfășurării actului

conversațional, fie o plasare a unui element la care se face referire.

Această circumscriere temporală poate fi făcuta în funcție de percepția pe care

vorbitorul o are asupra timpului, percepție ce poate fi obiectivă sau subiectivă.

Deicticele spațiale sunt elemente care aduc un plus de informație asupra spațiului în

care se desfașoară actul conversațional sau asupra locației unui referent despre care se face

vorbire. Pot reprezenta atât proiecția obiectivă a vorbitorului asupra locației respective, dar

și proiecția subiectivă a acestuia.

Elementele deicticele personale indentifică participanții la actul conversațional sub

aspectul identității lor personale. Acestea pot avea, de asemenea, o dublă realizare,

obiectivă sau subiectivă. Decupează act pragmatic deoarece redau atitudinea total

personală a vorbitorului față de peroana astfel numită.

Deicticele sociale circumscriu, din punct de vedere socio-profesional, participanții la

actul conversational. Este definit astfel statutul socio-profesional al acestora, ceea ce

implică desfășurarea discursului într-un anumit registru discursiv. Pot fi obiective sau

subiective și, ca și în cazul celorlalte elemente deictice, asigură premiza construirii actului

pragmatic.

Elementele deictice textuale sau argumentative se disting de celelalte categorii pentru

faptul că ele cunosc doar realizarea suiectivă, deoarece ele exprimă nemijlocit atitudinea

vorbitorului în momentul construirii actului conversațional. Acestea sunt argumente în

vederea susținerii unei anumite atitudini conversaționale a vorbitorului care poate fi de

ezitare, de satisfacție, de reproș, de eludare etc. Ele apar numai în contextul discursului

informal sau pot fi folosite în scopul mimării autenticității în exprimare.

În fragmentul ales, contextul este reprezentat de inteția autorului de a-și vizita „o

veche prietină” și de a o felicita „pentru onomastica unicului său fiu, Ionel Popescu, un

copilaş foarte drăguţ de vreo opt anişori”.

Atitudinile vorbitorilor sunt informale, între aceștia existând o relație de prietenie,

comportamentul lor este degajat, iar exprimarea directa ester presărată cu termeni,

colocviali. Astfel, contextul situațional este unul familiar, neoficial.

Interacțiunea verbală dintre cei doi locutori este personală, deși nu ne sunt aduse la

cunoștință nici vărsta sau statutul lor socio-profesional. Puntem însă deduce din limbajul

colocvial și din exprimarea directă, relația apropiată din participanții la actul

conversațional.

Comunicarea se realizează față în față și reprezintă cel mai bun canal de comunicare,

deoarece permite obținerea și furnizarea de informații cu un consum redus de energie

printr-un contact direct care poate fi eficientizat printr-o multitudine de tehnici și metode.

Se regăsește în textul dat actul verbal reprezentativ, cel mai frecvent in conversația

cotidiană, atât în discuția dintre madam Popescu și autor, cand această îi oferă informații

cu privire la modul în care își petrece timpul în ultima vreme, cât și în conversația dintre

doamna Popescu și femeia bătrână, care ne dezvăluie comportamentul lui Ionel.

Actul verbal expresiv din fragment este prezent atunci când madam Popescu afirmă

cu mândrie „-Nu ştii ce ştrengar se face... şi deştept...”, dar și când exclamă îngrijorată „-

Ionel! strigă iar mama, şi se scoală repede să meargă după el.”.

Prin excesul de informație pe care doamna Popescu i-l dă autorului, legat de percepția

ei despre educație, se încalcă maxima cantității „Pe când doamna Popescu-mi expune

părerile ei sănătoase în privinţa educaţiei copiilor, [...]”.

Maxima calității este încalcată de doamna Popescu, care, deși afirmă cu tărie cât de

importantă este pentru ea educația copilului său, nu este capabilă să-și astâmpere baiatul.

Faptul că a așteptat ca acesta să crească pentru a începe să-l educe, denotă că are o

concepție greșită despre ceea ce înseamnă să crești un copil „cât era Ionel mititel, mai

mergea; acu, de când s-a făcut băiat mare, trebuie să mă ocup eu de el”.

Este de asemenea încalcată maxima relevanței atunci când doamna Popescu îi spune

autorului „-Nu ştii ce ştrengar se face... şi deştept...”, afirmație prin care deviază cu totul de

la subiectul anterior legat de „părerile ei sănătoase în privinţa educaţiei”.

Maxima manierei este încalcată de doamna Popescu, exprimarea acesteia fiind

încalcită și plină de repetiții „acu, de când s-a făcut băiat mare, trebuie să mă ocup eu de el;

trebuie să-i fac educaţia. Şi nu ştiţi dv. bărbaţii cât timp îi ia unei femei educaţia unui copil,

mai ales când mama nu vrea să-l lase fără educaţie!”.

Există în fragmentul ales politețea pozitivă, în cadrul căreia este prezentă maxima

generozității: „ -Da de ce vă mai supăraţi? / -Da ce supărare!”. Este de asemenea prezentă

și maxima interesului atunci când autorul îi observă „doamnei Popescu că în anul acesta nu

se prea vede la plimbare, la teatru, la petreceri...”. Explicația lungă și încurcată pe care

aceasta o dă autorului, apare maxima acordului, doamna Popescu dorindu-și într-un fel

aprobarea lui pentru acțiunile sale, confirmarea că are dreptate în ceea ce spune și că

acționează corect. Exprimarea directa, familiară dinte locutori reliefează prezența maximei

simpatiei.

Politețea negativă este prezentă în comunizarea dintre doamna Popescu și femeia

bătrână. Deși nu-i răspunde acesteia din urmă când o atenționează de comportametul lui

Ionel, doamna Popescu îl cheamă pe baiat pentru a-l împiedica să se rănească și pentru a o

liniști pe femeie. „ -Uite, coniţă, Ionel nu s-astâmpără! / -Ionel! strigă madam Popescu;

Ionel! vin' la mama!”.

Textul abundă în elemente deictice, care aduc un plus de claritate noțiunilor strict

delimitate.

Deicticele temporale obiective sunt exprimate cu ajutorul numelor proprii, „la Sf.

Ion”, de unde ne dăm seama că acțiunea se petrece iarna, pe data de 7 ianuarie, ziua

sărbătorii menționate. Există și deictice temporale subiective realizate cu ajutorul

adverbelor de timp „acu” locuțiunilor adverbiale de timp „de la o vreme” și cuvintelor

indexicale „ cât era Ionel mititel”, „când s-a facut băiat mare”.

Elementele deictice spațiale din text sunt doar subiective, în care se desfașoară actul

conversațional putând fi doar dedus, și anume reședința familiei Popescu. Exprimarea

acestora mai este realizată și prin intermediul adverbului de loc „alături”, „dincolo”.

Deicticele personale sunt realizate cu ajutorul pronumelor personale de politețe „dv.”,

„dumneata”, a substantivelor comune „coniță”, „madam” și al cuvintelor indexicale „o

veche prietină”, fapt care denotă respectul dintre interlocutori.

Elementele deictice sociale sunt mai slab nuanțate decât celelalte, realizarea lor

făcându-se prin intermediul subtantivelor comune „coniță” și „madam”.

Deicticele textuale sau argumentative sunt de asemenea prezente în textul ales și sunt

susținute de interjecții „uite”, substantive comune și proprii „coniță”, „Ionel”, verbe la

imperativ „sări”, „astâmpără-te”, conjuncții coordonatoare adversative „dar”.

Din punctul de vedere al registrului verbal, domeniul discursului este non-tehnic,

modalitatea discursului este orală și stilul discursului este colocvial, conversația dintre

locutori fiind una simplă și familiară, pe teme diverse, dar firești.

În concluzie, examinând fragmentul din perspectivă pragmatică, am realizat că actul

conversațional a fost realizat cu succes, întrucât se supune tuturor conceptelor pragmaticii.

Bibliografie

Bălănescu, Olga – „Texte și pre-texte”, Editura Ariadna, București, 1998

Plett, F. Heinrich – „Știința textului și analiza de text”, Editura Univers, Bucuresti, 1983