LRC Pragmatica

of 47 /47
1 CUPRINS: Curs 1 Introducere concepte: limba vorbita, comunicare, definitia pragmaticii……………………………………………………………………… 2 Curs 2 Contextul. Tipuri de contexte.............................................. ................................. 5 Curs 3 Expresii indexicale. Tipuri de dexis................................................. .................... 8 Curs 4 Acte verbale- clasificare, conditii de reusita............................................... ....... 14 Curs 5 Principii pragmatice- Principiul cooperativ- maximile principiului cooperativ, implicaturi conversationale....................................... ........................................ 19 Curs 6 Principul politetii............................................. ................................................... 23

Embed Size (px)

description

Curs de pragmatica

Transcript of LRC Pragmatica

Page 1: LRC Pragmatica

1

CUPRINS:

Curs 1

Introducere concepte: limba vorbita, comunicare, definitia

pragmaticii……………………………………………………………………… 2

Curs 2

Contextul. Tipuri de contexte............................................................................... 5

Curs 3

Expresii indexicale. Tipuri de dexis..................................................................... 8

Curs 4

Acte verbale- clasificare, conditii de reusita...................................................... 14

Curs 5

Principii pragmatice- Principiul cooperativ- maximile principiului cooperativ, implicaturi conversationale............................................................................... 19

Curs 6

Principul politetii................................................................................................ 23

Page 2: LRC Pragmatica

2

CURS 1

Introducere

concepte: limba vorbită, comunicare, definirea pragmaticii

În societatea actuală, oamenii par a fi concentraţi asupra comunicării scrise (nu atît

scrisori, cît mai ales e-mail, chat) în detrimentul comunicării orale, faţă-n faţă. Această formă

de comunicare interumană nu trebuie minimalizată, iar comunicarea scrisă nu trebuie

absolutizată.

Limba vorbită este prima apărută şi prima achiziţionată; în practică, limba vorbită este

principalul mijloc de comunicare; din perspectivă socio-culturală, limba vorbită pune în

evidenţă modul în care indivizii interacţionează pe plan social şi cultural, ȋn timp ce în textul

ştiinţific nu se stabilesc relaţii între autor şi receptor/cititor; de asemenea, o serie de mijloace

pe care le utilizăm în comunicarea orală sînt parţial/deloc transmisibile în scris (este vorba

despre mijloacele paralingvistice: tonul vocii, intensitatea, tipul de voce).

Luînd în considerare cunoscuta schemă a factorilor comunicării propusă de Roman

Jakobson (1964), putem vedea mai bine distincţia dintre oral şi scris. Astfel, funcţionarea

canalului oral determină caracterul reversibil al rolurilor de emiţător şi receptor, fiecare

asumîndu-şi succesiv cele două roluri; funcţionarea canalului scris face ca rolurile de emiţător

şi receptor să fie ireversibile. În ceea ce priveşte codul utilizat, canalul oral se caracterizează

printr-o deschidere absolută faţă de variantele teritoriale (dialecte) şi sociale (idiolecte) ale

unei limbi, pe cînd scrisul impune norme stricte în alegerea acestor variante. De cele mai

multe ori, contextul situaţional în care are loc comunicarea nu are importanţă pentru

comunicarea scrisă; în cazul comunicării orale, datele contextului imediat sînt implicite,

referirea la acestea fiind posibilă şi prin mijloace non-verbale şi/sau paraverbale. Diferenţa de

canal de comunicare atrage diferenţe de structură a mesajului: scrisul implică formulări

definitive, care exclud negocierea sensurilor între emiţător şi receptor, oralul este domeniul

retuşabilului şi al sensurilor negociabile între partenerii coprezenţi.

Multe dintre aspectele considerate specifice oralităţii (ezitări, reformulări, rectificări,

reluări) sunt interpretate ca negramaticale din perspectivă strict lingvistică; ele sunt însă

perfect justificate din perspectivă comunicativă, fiind un reflex al unui comportament

cooperativ şi strategic, menit să favorizeze obţinerea rezultatului scontat de emiţător.

Page 3: LRC Pragmatica

3

Să ne imaginăm următoarele enunţuri:

1) E curent în cameră. – constatare, solicitare indirectă („închide fereastra!”)

2) Deştept băiat! – ironie

Posibilitatea de a înţelege aceste enunţuri în felul indicat reflectă faptul că, în anumite

condiţii, un enunţ exprimă mai mult ori chiar altceva decît sensul lui “literal” sau că unul şi

acelaşi enunţ poate exprima lucruri diferite în circumstanţe diferite: enunţul 1 poate constitui

o aserţiune/constatare, o prevenire sau o solicitare indirectă. Asemenea situaţii, foarte des

întîlnite în comunicarea curentă, nu pot fi explicate prin regulile nici unui tip de gramatică.

Condiţiile concrete (contextul comunicativ) în care are loc comunicarea afectează atît

producerea, cît şi receptarea enunţurilor.

Modul în care aceste condiţii acţionează la polul emiterii şi la cel al receptării, ca şi

efectele lor asupra structurii enunţurilor şi a comunicării constituie obiectul pragmaticii.

Aşadar, domeniul pragmaticii este comunicarea orală, folosirea efectivă a limbii în

comunicare. Pragmatica reprezintă cîmpul lingvisticii practice, al limbajului în acţiune.

Termenul (gr. pragma - „acţiune”, în acest caz - acţiunea de utilizare a limbii) a fost

intodus de Charles Morris (1938). Lingvistul considera că sînt posibile trei relaţii:

a) relaţia semnelor cu obiectele, unde semnele desemnează şi denotă (dimensiunea

semantică);

b) relaţia formală a semnelor cu alte semne, în care semnele se implică (dimensiunea

sintactică);

c) relaţia semnelor cu interpreţii, în care semnele se exprimă (dimensiunea pragmatică).

După Stephen Levinson (1984), pragmatica pare să se dezvolte pe două căi distincte:

- în sens larg, pragmatica se ocupă de psihopatologia comunicării şi de evoluţia sistemelor

simbolice (v. Charles Morris);

- în sens restrîns, pragmatica este studiul oricărei referinţe făcute de vorbitor la context.

Astfel, se pot concepe două modele de pragmatică:

Page 4: LRC Pragmatica

4

pragmatica 1 studiază tot ceea ce ţine de situaţia în care a fost folosit un enunţ şi nu doar

de structura lingvistică a frazei utilizate. Este pragmatica în care enunţul este influenţat de

context, acesta adăugînd noi informaţii, nu neapărat lingvistice, la cele deja spuse.

ex. A venit numai George.

Pentru ca enunţul să fie înţeles pe deplin, trebuie să ştim care este ansamblul de persoane care

trebuia să vină şi nu au venit, eventual de ce nu au venit etc.

pragmatica 2 se ocupă de efectul vorbirii asupra situaţiei de comunicare. Astfel, enunţul

lingvistic, pe lîngă informaţia pe care o furnizează, oferă informaţii şi de raporturile

instituite între vorbitor şi participanţii la conversaţie (relaţii de deferenţă, de familiaritate,

de subordonare etc., se pune o întrebare, se dă un ordin, se promite etc.)

ex.

1. (sînt în Bucureşti şi vorbesc la telefon cu un prieten din Braşov)

La noi plouă. Mai vrei să vii?

interpretarea făcută de receptor – avînd în vedere că la Bucureşti plouă, mai vrei să vii aici

aşa cum te hotărîseşi? În această situaţie, întrebarea formulată poate fi extrasă dintr-un text,

este o parte a discursului emiţătorului. Aici, receptorul a avut acces (indirect) la informaţia

despre contextul comunicativ şi interpretarea a fost uşor de făcut. În exemplul următor, nu

mai avem informaţie despre context, ci ea trebuie recuperată pentru o decodare corectă a

enunţului.

Page 5: LRC Pragmatica

5

CURS 2

CONTEXTUL. TIPURI DE CONTEXTE

Pentru pragmatică, este fundamental conceptul de context comunicativ. Acesta este un

ansamblu al factorilor care, dincolo de sensurile determinate de structura lingvistică a

enunţurilor, afectează semnificaţia acestora.

Termenul desemnează orice informaţie de bază care se presupune că e împărtăşită de

emiţător şi receptor, şi contribuie la interpretarea unui anumit enunţ de către un receptor.

Contextul comunicativ se defineşte prin următoarele componente:

a) situaţia de comunicare – identitatea, rolul (tată, fiu, profesor, elev, medic, pacient etc.) şi

statutul social relativ al interlocutorilor, locul şi momentul comunicării;

b) supoziţii despre ceea ce interlocutorii ştiu sau consideră de la sine înţeles, despre opiniile

şi intenţiile lor în situaţia dată; informaţiile pe care participanţii le posedă în comun

(despre firea celuilalt, despre modul în care reacţionează celălalt);

c) contextul lingvistic propriu-zis – locul unde se inserează enunţul în ansamblul discursiv

din care face parte.

Contextul comunicativ înglobează o componentă sociologică (a), una psihologică (b) şi

una lingvistică (c). Geoffrey Leech defineşte drept context orice informaţie de bază (engl.

background knowledge) care se presupune că este împărtăşită de emiţător şi de receptor şi

contribuie la interpretarea de către receptor a ceea ce înţelege emiţătorul printr-un anumit

enunţ.

Tipologie

Există trei tipuri de contexte:

a) context generic – accentul cade pe fondul comun de cunoştinţe al participanţilor; aceştia

împărtăşesc un anumit univers, o anumită cultură.

b) context deictic – partcipanţii împărtăşesc aceeaşi situaţie de comunicare.

Page 6: LRC Pragmatica

6

c) context discursiv – participanţii împărtăşesc acelaşi context lingvistic.

Comun, împărtăşit, reciproc

Prin observare, ne însuşim aspecte din mediul înconjurător, însă numai o mică parte

din ceea ce observăm va putea fi valorificat, deci va putea deveni informaţie. Se poate vorbi

chiar despre o piaţă a informaţiei, în care fiecare dintre noi este un actant care lansează oferte

şi stabileşte cererea de informaţie: cât este dispus să ofere, cât cere în schimbul ofertei sale.

Oferta reprezintă lansarea informaţiei relevante pentru noi la un moment dat; cererea

se referă atât la solicitarea de detalii privitoare la oferta lansată, cât şi la încercarea de a

construi o semnificaţie pentru ceea ce percepem. Oferta echivalează cu iniţierea unei

conversaţii, iar atunci „când două persoane iniţiază o conversaţie, ele stabilesc o legătură

socială;

Conversaţia de zi cu zi poate începe în urma observării unor aspecte din realitatea

extraverbală, însă prima informaţie verbală transmisă este informaţia-start, prin care îi arătăm

virtualului interlocutor că suntem dispuşi să stabilim o relaţie de comunicare. Acesta va lua în

considerare oferta noastră şi, prin urmare, va acţiona, sau nu o va lua în considerare, deci nu

va acţiona. De fiecare dată când apare termenul nepreferat (oferta a fost respinsă), se încearcă

stabilirea unui alt punct comun.

În literatura de specialitate, termenii opinii şi cunoştinţe au fost de multe ori folosiţi

unul pentru celălat. Benny Lee (2001) consideră că există diferenţe între cei doi în ceea ce

priveşte gradul de certitudine în legătură cu o informaţie deţinută de participanţii la actul de

comunicare. Astfel, prin observare, informaţie de gradul al doilea şi interacţiune stabilim

opiniile, iar prin experienţă directă şi informaţie de gradul întâi formulăm cunoştinţele.

Lee (2001, 24-25) distinge între noţiunile comun, împărtăşit şi reciproc, ce pot apărea

alături de cei doi termeni prezentaţi mai sus. Cunoştinţele comune (engl. common knowledge)

reprezintă informaţia pe care membrii unei comunităţi o deţin în comun şi care se bazează pe

faptul că au fost educaţi conform unor principii specifice acelei comunităţi, iar totalitatea

acestora alcătuieşte fondul primar de cunoştinţe.

De exemplu, într-un compartiment de tren poate apărea următoarea secvenţă de interacţiune

verbală:

Page 7: LRC Pragmatica

7

A: Bună seara!

B: Bună seara!

A: Până unde mergeţi?

B: Până la Braşov. dar dumneavoastră?

A: Eu merg mai departe [+– informaţie]

Atunci când îi spunem interlocutorului nostru că mergem la Braşov, el va şti că ne

îndreptăm spre o localitate din România. El nu ne cere detalii despre situarea oraşului, pentru

că a primit o informaţie pe care o recunoaşte. Ea face parte din cunoştinţele comune ce au la

bază experienţe similare cu ale noastre: în copilărie (a vizitat oraşul), în timpul şcolii (i s-a

predat despre oraş la orele de geografie). Odată ce a fost stabilit punctul comun, interacţiunea

verbală poate continua, iar cei doi participanţi la actul de comunicare pot vorbi despre vacanţa

petrecută în Poiana Braşov, despre Festivalul la care au luat parte etc., totul având legătură cu

„informaţia” stabilită anterior.

Kreckel (apud Lee, 2001, 25) defineşte cunoştinţele comune drept „acele cunoştinţe pe

care două sau mai multe persoane le au în comun ca rezultat al faptului că au fost crescute

într-o cultură, subcultură, regiune asemănătoare şi potrivit unui sistem educaţional similar”,

iar cunoştinţele împărtăşite drept „cunoştinţele comune negociate (bazate pe interacţiune)

folosite pentru interacţiuni viitoare”. Aşadar, a vorbi despre ceva ce ştiu toţi participanţii la

actul de comunicare înseamnă a stabili cunoştinţele împărtăşite (engl. shared knowledge), iar

totalitatea acestora alcătuieşte fondul comun de cunoştinţe. Concluzia pe care o putem trage

este următoarea: cu cât contribuţia celor doi interactanţi este mai mare, cu atât ei vor stabili

mult mai uşor fondul comun (engl. common ground).

Termenul care se opune cunoştinţelor comune şi cunoştinţelor împărtăşite este cel de

cunoaştere reciprocă (engl. mutual knowledge). El se referă la un tip special de cunoaştere:

ceea ce două sau mai multe persoane deţin în comun, cu o valoare de certitudine de 100%.

Aceasta înseamnă că participanţii la interacţiune ştiu cu siguranţă că aspectul despre care

vorbesc le este cunoscut foarte bine, iar gradul maxim de certitudine rezultă din experienţa

directă.

Lucrările de specialitate definesc fondul comun destul de vag: „ceva deţinut în comun”, fără a

preciza la ce se referă prin termenul „ceva”. Lee considera că ceea ce este deţinut în comun

sunt cunoştinţele împărtăşite, pentru că ele se bazează pe interacţiunea verbală, astfel încât

putem vorbi despre fond comun stabilit (engl. established common ground). Se ajunge la acest

Page 8: LRC Pragmatica

8

fond comun prin interacţiune verbală şi el cuprinde cunoştinţele împărtăşite de partcipanţii la

conversaţie.

CURS 3

Expresii indexicale. Tipuri de deixis

Cu cât doi sau mai mulţi vorbitori au mai multe lucruri în comun, cu atât ei vor folosi

mai puţine cuvinte pentru a identifica lucrurile familiare. Acest principiu explică folosirea

frecventă a pronumelor sau adjectivelor demonstrative aceasta/ asta, aceea/ aia, acesta/ ăsta,

celălalt/ ăstălalt etc., a pronumelor, a morfemelor care indică timpul enunţării. Toate acestea

se referă la realitatea extraverbală şi sunt numite deictice.

Emile Benveniste consideră că limbajul oferă şi semne vide (nonreferenţiale) în raport

cu realitatea, pe care fiecare locutor şi le însuşeşte prin discurs1. Astfel, limbajul, ca sistem de

semne, este marcat de expresia subiectivităţii. Odată învăţat de vorbitor, acesta intră într-un

sistem specific de referinţe a cărui cheie este „eu”. Altfel spus, raportarea la realitatea

extraverbală se face prin prisma fiecărui individ care ia parte la actul de comunicare: pentru

fiecare dintre noi, aici este sala de clasă, apartamentul, casa în care locuim, oraşul, ţara etc.

Totul depinde de sistemul de referinţă adoptat de emiţătorul enunţului.

În mod tradiţional, se disting trei tipuri principale de deixis: personal, spaţial şi

temporal. Acestea presupun codarea prin forme specifice:

a rolului participanţilor la interacţiunea verbală (emiţător, receptor, auditor);

a poziţiilor spaţiale în raport cu poziţia partcipanţilor la schimbul verbal;

a momentelor şi intervalelor temporale la care se fac referiri, în raport cu momentul în

care este emis un enunţ.

La tipurile menţionate, cercetările mai noi adaugă încă două: deixis textual şi deixis social.

Primul presupune codarea referirii la segmentul discursiv în care este plasat enunţul

considerat, iar cel de-al doilea se referă la codarea distincţiilor sociale referitoare la identitatea

participanţilor şi a relaţiei sociale dintre aceştia.

Folosirile deictice pot fi gestice sau simbolice. Interpretarea primei categorii

presupune referirea la un mod fizic de monitorizare a schimbului verbal (gest indicativ

propriu-zis, indicare prin tonalitatea vocii, direcţia privirii etc.). Pentru interpretarea

folosirilor simbolice este necesară numai cunoaşterea coordonatelor contextuale ale

schimbului verbal.

1

Page 9: LRC Pragmatica

9

Folosirile non-deictice pot fi anaforice sau cataforice. În cazul utilizării anaforice, o

formă pronominală sau adverbială trimite la un referent anterior desemnat printr-o altă formă.

În cazul în care substitutul anticipă în discurs un anumit referent, vorbim despre o folosire

cataforică.

ex.

Mâna asta mă doare.

(folosire deictică gestică)

Strada asta mi-a plăcut întotdeauna.

M-am născut la Ploieşti şi am locuit aici totdeauna.

(folosiri deictice simbolice)

ex.

Ieri am fost la Bucureşti. Acolo m-am întâlnit cu un vechi prieten.

Omul i-a spus că trebuie s-o ia la stânga. A făcut aşa şi a ajuns unde vroia.

(folosiri non-deictice anaforice)

Acolo mi-ar plăcea să locuiesc: la Salonic.

Asta a cumpărat el: un palton de firmă.

(folosiri non-deictice cataforice)

Tipuri de deixis

Deixis personal

Delimitarea rolurilor de bază într-o comunicare verbală (emiţător şi receptor) se

realizează prin pronume personale şi prin acordul între verb şi subiect. O primă distincţie care

merită atenţie este aceea între emiţător (cel care vorbeşte) şi sursa unui enunţ, precum şi între

receptor şi ţinta enunţului.

În limba română, spre deosebire de alte limbi, se aplică sistematic regula omiterii pronumelui

personal de persoana I şi a II-a singular şi plural, în poziţia sintactică de subiect, cu excepţia

situaţiei în care vorbitorul vrea să accentueze persoana (ex. ia-ţi şi tu o bluză mai frumoasă)

sau vrea să stabilească o relaţie de opoziţie între emiţător şi receptor.

Page 10: LRC Pragmatica

10

În conversaţia curentă, pronumele de aceste două persoane au o frecvenţă redusă. În

schimb, funcţia de identificare a celor doi poli ai comunicării este preluată de forma de

persoană a verbului predicat.

Analiza textelor dialectale pune în evidenţă folosiri specifice ale pronumelor

personale. Astfel, în relatarea unor poveşti, apare foarte des persoana I plural. Acest fapt poate

avea diverse explicaţii:

prezenţa persoanei I plural poate fi o consecinţă a modului în care a fost elicitat textul

(ce persoană a folosit anchetatorul în întrebarea adresată subiectului). Folosirea

persoanei a II-a plural în întrebare poate fi legată fie de intenţia anchetatorului de a-l

determina pe subiect să adopte o viziune generalizatoare în descrierea unor acţiuni şi

practici curente (deci să nu-şi prezinte propria experienţă), fie de aplicarea de către

subiectul anchetat a normelor propriului sistem comunicativ, care presupune

exprimarea deferenţei faţă de adulţi necunoscuţi prin utilizarea persoanei a II-a plural.

relatarea la persoana I plural reflectă includerea experienţei subiectului, dar traduce şi

intenţia acestuia de a da relatării o valoare de generalizare.

În alte texte, subiecţii folosec în relatarea unor evenimente persoana a II-a singular, cu

valoarea persoanei generale: modul de acţiune în comunitatea respectivă este prezentat drept

prototip general al acţiunii descrise.

Formele de vocativ servesc, de asemenea, la delimitarea unui anumit rol comunicativ, acela de receptor. În astfel de cazuri, vocativul poate îndeplini fie (a) funcţia de iniţiere a unei conversaţii, fie (b) o funcţie fatică (prin care emiţătorul controlează şi menţine deschis canalul de comunicare).

A: Ce faci, Ionele?

B: Uite, ţaţă Vasilică, mă joc.

Deixis spaţialDeterminarea coordonatelor cadrului spaţial în care are loc un

schimb verbal, în funcţie de poziţia ocupată de participanţi în

momentul enunţării, se realizează prin folosirea unor adverbe şi

pronume demonstrative: aici/ acolo, acesta/ acela (cu diverse

variante regionale). Conţinutul semantic al acestora exprimă opoziţia

apropiat/depărtat, în raport cu plasarea spaţială a emiţătorului.

Page 11: LRC Pragmatica

11

Atunci când ne aflăm într-un decor familiar numai unuia dintre participanţii la comunicare,

distanţele devin relative, iar deicticele gestice nu mai trimit la spaţiul circumscris în care se

desfăşoară conversaţia. Astfel, sunt apropiate elementele configuraţiei spaţiale cunoscute sau

accesibile senzorial ambior parteneri; apropiat (aici) înseamnă cunoscut pentru colocutori.

ex.

I-a tot otrăvit pe lupi aicea la ocol.

Ca deicitc gestic, aici poate fi folosit fără nici un fel de referire la cadrul spaţial al schimbului

verbal, ci numai pentru a concretiza – prin transfer asupra emiţătorului – o situaţie relatată.

ex.

Şi i-a dat aicea peste… aici l-a lovit drept peste spinare… [despre urs]

Era bătăuş… d-icea din vale.

Spre deosebire de aici, acolo este frecvent folosit anaforic pentru raportare la un loc descris

anterior, sau cataforic pentru raportare la un loc menţionat ulterior. Chiar şi în aceste cazuri, el

îşi menţine funcţia de deictic de depărtare.

Deixis temporal

Dexisul temporal se exprimă prin mai multe categorii de forme:

forme temporale ale verbelor;

forme adverbiale care nu fac nici un fel de referiri la moduri de măsurare a timpului

folosite într-o comunitate, ci presupun în exclusivitate raprtarea la momentul enunţării

(acum, atunci, de curând, îndată, imediat);

adverbe sau construcţii adverbiale care implică raportarea la moduri de măsurare a

timpului adoptate într-o comunitate (ieri, alaltăieri, azi, mâine, poimâine,

răspoimâine, peste o oră, la anul, la vară, săptămâna viitoare, duminica trecută).

În privinţa perechii antonimice acum/ atunci, trebuie observată diferenţa dintre cei doi termeni

în privinţa conţinutului temporal desemnat: acum desemnează strict momentul enunţării, pe

când atunci poate desemna oricare moment care nu coincide cu acela al enuţării, fie anterior

(folosire anaforică), fie ulterior (folosire cataforică) acestui act.

- folosire anaforică:

Vacile le mulgem de la douăzeci mai, cam pe-atuncea.

- folosire cataforică:

Şi atuncea, la săptămâna după… sau când vor ei […]

Page 12: LRC Pragmatica

12

Atuncea, pă timpu nostru, trebuia să ai sacure […]

Deixis social

Domeniul de manifestare a acestui tip de deixis sunt reprezentate de formele pronominale de

politeţe, titlurile de adresare şi câteva particularităţi ale realizării acordului cu subiectul sau al

determinanţilor adjectivali cu cuvintele determinate. Aşadar, vorbim de deixis social în

momentul în care unul dintre participanţii la interacţiunea verbală alege să se adreseze într-o

manieră specifică, prin care îşi exprimă deferenţa faţă de interlocutorul său. Limba română, la

fel ca şi celelate limbi romanice (fr. tu – vous; sp. tu/ vos – usted/ ustedes; it. tu/ voi – lei; ptg.

tu – você, dar şi ger. du – Sie), are posibilitatea de a diferenţia rolul participanţilor la

comunicare prin pronumele de politeţe:

- tu/ voi – dumneata/ dumneavoastră,

- el/ ea – dumnealui/ dumneaei,

- ei – dumnealor.

Referirea deferentă se realizează fie prin structura dumneata + verb la singular, fie prin

structura dumneavoastră + verb la plural, care semnalează relaţia cu o persoană din afara

comunităţii, persoană care se află într-o poziţie de superioritate socială.

În limba literară, adresarea prin formule incluzând funcţia sau titlul este coocurentă numai cu

enunţuri având predicatul la plural dacă direcţia comunicării este de la inferior la superior, iar

adresarea prin prenume precedat de vocativul domnule nu poate fi folosită de la inferior către

superior.

În cazul direcţiei de comunicare tânăr → bătrân, sunt folosiţi termeni de adresare specializaţi

pentru diverse tipuri de relaţii sociale (nene, nea, neică, ţaţă, ţăţică, gagă, mătuşă, leliţă);

aceşti termeni de adresare pot fi însoţiţi de prenume.

Măi, ţăţico, îmi zice soră-mea.

Ce cauţi, leliţă?

Tipurile de forme care funcţionează ca mărci ale deixisului social sunt similare cu acelea care

marchează deixisul personal. Într-un enunţ, funcţia de deictic personal şi cea de deictic social

nu pot fi separate: emiţătorul îşi desemnează un interlocutor (prin deicticul personal) şi, în

acelaşi timp, caracterizează natura relaţiei cu acesta (prin deicticul social).

Page 13: LRC Pragmatica

13

Deixis textual

Referirea la locul din structura discursului în care se inserează un anumit enunţ are puţine mărci specifice. Cu acest rol sunt folosite elemente care funcţionează în mod obişnuit ca deictice temporale (atunci) sau spaţiale (pronumele demonstrative), precum şi unele elemente cu valoare modală (aşa). De cele mai multe ori, vorbitorii simt nevoia să semnaleze introducerea unei teme în discurs:

Nunta mea a fost aşa…

Oile se cresc în felul următor…

sau încheierea discursului pe o anumită temă:

Cam asta ar fi povestea cu cartofii.

Ăsta-i mersul oilor…

Şi astea făceam…

Aceste mărci sunt oarecum ambigue, deoarece ele se raportează anaforic sau cataforic la textul pe care îl delimitează. Referirea pe care o implică nu are în vedere propoziţiile care compun discursul (aşa cum se întâmplă în cazul folosirilor anaforice/ cataforice propriu-zise), ci ceea ce s-a povestit/ descris prin emiterea acestor propoziţii. Ţinând cont de exemplele oferite până acum, observăm că faptul este normal: integrarea unei secvenţe în discurs presupune în mod necesar raportarea la secvenţele precedente şi/ sau următoare.

În multe cazuri, deixisul textual este asociat cu semnificaţii temporale, pentru că – într-o relatare – cronologia acţiunilor este un factor esenţial în organizarea textului. Elemente cu funcţie de ordonare cronologică a discursului ar fi: pronume demonstrative, adverbe deictice (precedate de prepoziţii), adverbe prpriu-zise, locuţiuni.

Alte forme de deixis textual marchează raporturi concesive între secvenţa anterioară şi enunţul pe care îl deschid; astfel, se neagă existenţa unei relaţii cauză-efect între acestea.

Da, oricum, trebuie, eu sunt a mai mare, trebuia s-am grijă d-ăilalţi.

În tot cazul, până la urmă m-am hotărât.

Page 14: LRC Pragmatica

14

CURS 4

Actele verbale – clasificare, condiţii de reuşită

Austin distinge cinci clase de acte ilocuţionare: verdictive, exercitive,comisive, comportamentale şi expozitive:

verdictive. Actele verdictive sunt definite ca expresie a unei judecăţi bazate pe dovezi sau pe argumente de bun simţ; sunt marcate de verbe ca: a considera, a socoti (că), a interpreta (ca), a estima, a evalua, a precia, a analiza, a caracteriza, a descrie, a înţelege;

exercitive. Actele exercitive sunt definite ca expresie a unei decizii în favoarea sau împotriva unei acţiuni; sunt marcate prin verbe ca: a sfătui, a cere, a ruga, a implora, a se opune, a comanda, a ordona, a numi, a preveni;

comisive. Actele comisive sunt expresia angajării pentru realizarea unei anumite acţiuni şi sunt marcate prin verbe ca: a promite, a garanta, a se angaja, a paria, a consimţi, aplănui, a accepta;

comportamentale (behabitative). Actele comportamentale sunt expresia atitudinii faţă de comportarea celorlalţi sau faţă de evenimentele care îi privesc pe aceştia. Sunt marcate prin verbe ca: a critica, a blestema, a binecuvânta, a se scuza, a mulţumi, a felicita, a se plânge, a deplânge, a protesta, a saluta;

expozitive. Actele expositive sunt definite ca expresie a unei păreri, a unor moduri de argumentare, de intervenţie într-o conversaţie. Sunt marcate prin verbe ca: a afirma, a nega, a obiecta, a remarca, a spune, a explica, a numi (un obiect), a se referi la, a defini.

Austin însuşi consideră această clasificare drept provizorie, semnalând lipsa de omogenitate a anumitor clase, cum ar fi 4 şi 5.De o utilizare mai largă se bucură varianta propusă de Searle (1977). Autorul identifică 12 dimensiuni pe care se poate urmări diferenţierea actelor.

Acestea sunt:

1. obiectivul (engl. point) sau scopul actului. De exemplu, obiectivul unui ordin este de a-l determina pe interlocutor să efectueze o anumită acţiune; cel al unei promisiuni este de angajare a emiţătorului în vederea realizării unei anumite acţiuni.Obiectivul ilocuţionar nu coincide cu forţa ilocuţionară, reprezintă numai o parte a acesteia. Astfel, mai multe acte pot avea acelaşi obiectiv, dar forţe ilocuţionare diferite: de exemplu, ordinele şi rugăminţile).

Page 15: LRC Pragmatica

15

2. direcţia realizării unei concordanţe între cuvinte şi realitate. Prin anumite acte (aserţiuni, explicaţii), se efectuează punerea de acord a cuvintelor cu diverse aspecte ale realităţii. In cazul altor acte, cum ar fi ordinele, solicitările, promisiunile, se întâmplă invers: constatarea unei anumite stări de fapt determină cuvintele.

3. starea psihologică exprimată (atitudinea faţă de conţinutul propoziţional al enunţului). Principalele tipuri de atitudini exprimate de actele ilocuţionare sunt: convingerea, definitorie pentru aserţiuni, explicaţii; intenţia, definitorie pentru promisiuni, ameninţări, dorinţa, voinţa, definitorie pentru ordine, solicitări etc.

4. intensitatea cu care este prezentat obiectivul ilocuţionar. Observaţi diferenţa dintre actele exprimate prin enunţuri ca Propun să-l invităm şi pe el. / Insist să-l invităm şi pe el. Sau : Cred că el e de vină. / Jur că el e de vină.

5. statutul sau poziţia relativă a interlocutorilor. Ordinele presupun o relaţie de la superior la inferior; corespondentele lor, în cazul relaţiei inverse, sunt sugestiile, propunerile.

6. modul în care actul se leagă de interesele E sau ale R. De exemplu, promisiunile se raportează la interesele receptorului, în timp ce ameninţările se raportează la interesele emiţătorului.

7. relaţia cu ansamblul discursului. Există expresii performative care leagă un enunţ de restul discursului: răspund, deduc, obiectez etc.

8. conţinutul propoziţional, diferit în funcţie de indicatorii forţei ilocuţionare. De exemplu, predicţia se distinge de relatare prin raportare la viitor/raportare la trecut.

9. statutul obligatoriu sau opţional de act verbal al anumitor acte. Anumite acte pot fi realizate ca acte verbale, darn u în mod necesar. Searle dă exemplul actului de clasificare, a cărui realizare poate lua atăt forma unui enunţ performativ (Clasific actele verbale în cinci categorii), cât şi forma unei acţiuni practice, neînsoţite de o realizare verbală.

10. necesitatea unei instituţii extralingvistice pentru performare. Acte ca botezul, căsătoria, declaraţia de război presupun existenţa unei instituţii specializate şi o anumită poziţie a emiţătorului şi a receptorului în raport cu această instituţie. Cele mai multe acte nu necesită însă o asemenea condiţie (de exemplu, aseţiunile, promisiunile, mulţumirile).

11.existenţa sau nonexistenţa unui verb performativ care să poată funcţiona ca verb ilocuţionar. Anumite verbe care desemnează ilocuţii (a se lăuda, a ameninţa, a insulta) nu sunt folosite performativ.

12. stilul de performare a actului ilocuţionar. Anumite acte care au acelaşi conţinut propoziţional şi acelaşi obiectiv ilocuţionar se pot distinge

Page 16: LRC Pragmatica

16

prin modul în care sunt performate. Observaţi diferenţa dintre actul de a anunţa ceva cuiva şi actul de a-i mărturisi ceva!

Luând ca bază primele trei criterii, dar ţinând seama şi de celelalte criterii, Searle stabileşte următoarele clase de acte ilocuţionare:

acte reprezentative – acte care exprimă angajarea emiţătorului faţă de adevarul propoziţiei enunţate. Verbele performative care servesc drept mărci ale acestei clase sunt: a afirma, a sugera, a presupune, a deduce, a insista, a conchide etc.

acte directive – exprimă încercarea E de a-l determina pe R să efectueze o anumită acţiune, deci sunt acte orientate spre receptor. Acestei clase îi sunt caracteristice verbe performative de tipul: a ordona, a cere, a solicita, a ruga, a invita, a sfătui etc.

acte comisive – sunt actele prin care se exprimă angajarea E de a realiza o anumită acţiune, deci sunt acte orientate spre emiţător. Verbele performative specifice sunt: a promite, a făgădui, a se angaja (să), a jura, a ameninţa etc.

acte expresive – acte prin care se exprimă atitudinea emiţătorului faţă de starea de lucruri specificată de conţinutul propoziţional. Conţinutul propoziţional atribuie o proprietate fie emiţătorului, fie receptorului. De exemplu, mulţumirile atribuie o proprietate receptorului, pe când scuzele atribuie o proprietate emiţătorului. Verbe performative specifice: a mulţumi, a felicita, a se scuza, a deplânge, a face un compliment etc.

declaraţii – actele prin intermediul cărora se realizează o anumită stare de fapt (adică a spune un anumit lucru înseamnă a face lucrurile astfel) şi a căror îndeplinire reclamă un anumit cadru instituţionalizat. Clasa include actele performative convenţionale: declaraţiile legate de ceremonii, sentinţele, formulele testamentare etc.). Verbele performative specifice sunt: a declara, a numi, a concedia, a boteza, a da afară etc.

În concluzie, clasificarea lui Searle ne conduce la idea că, în esenţă, există un număr limitat de lucruri pe care le putem realize cu ajutorul cuvintelor, şi anume:

le putem spune celorlalţi cum sunt lucrurile – actele reprezentative; încercăm să-i determinăm pe alţii să acţioneze într-un anumit fel – actele directive; ne angajăm noi înşine să efectuăm anumite acţiuni – actele comisive; ne manifestăm propriile sentimente şi atitudini – actele expresive; producem schimbări ale unor stări de fapt prin enunţuri specializate – declaraţiile.

Page 17: LRC Pragmatica

17

Condiţii de reuşită

Condiţiile de reuşită sunt condiţiile de a căror satisfacere depinde performarea cu succes şi fără deficienţe a unui anumit act ilocuţionar.

Referindu-se la actele convenţionale realizate prin rostirea unor declaraţii oficiale, a unor sentinţe, a unor decizii testamentare, a unor formule incluse în desfăşurarea unor ceremonii, cum ar fi căsătoria, Austin afirmă că reuşita acestora este legată de safisfacerea unui set de condiţii, şi anume:

A. condiţii privind procedura convenţională presupusă de performarea actului considerat, care trebuie să aibă un anumit efect:

procedura trebuie să includă rostirea anumitor cuvinte de către anumite personae, în anumite circumstanţe;

persoanele şi circumstanţele trebuie să fie adecvate pentru invocarea procedurii.

B. condiţii privind execuţia procedurii: procedura trebuie să fie executată de toţi participanţii corect; procedura trebuie să fie executată de toţi participanţii complet.

C. condiţii privind sinceritatea: invocând procedura, persoanele respective trebuie să aibă atitudinea

implicată de acea procedură; participanţii trebuie să se comporte ulterior în mod corespunzător celor

implicate de procedură.

Încălcarea acestor condiţii, numite condiţii de reuşită (engl. felicity conditions), determină un anumit de nereuşită a actului. Deficienţele de procedură sau de execuţie sunt considerate de Austin rateuri (engl. misfires), care fac ca actul să fie vid, fie pentru că recunoscut de participanţi (încălcarea condiţiei A), fie pentru că e viciat (încălcarea condiţiei B). Nerespectarea condiţiei de sinceritate C este considerată abuz, actul respectiv devenind fals.

În realitatea comunicării, nereuşita este adesea rezultatul încălcării simultane a mai multor condiţii.

Searle concepe altfel condiţiile de reuşită, legându-le de modul de exprimare a forţei ilocuţionare a unui enunţ. El propune 4 categorii de condiţii:

A. Condiţia esenţială – cea care impune o anumită structurare a enunţului. Este condiţia care arată ce exprimă un act, drept ce contează el. Astfel, solicitarea e înţeleasă ca o încercare a E de a-l determina pe R să efectueze o anumită acţiune, întrebarea ca o încercare a E de a obţine o informaţie de la R, salutul ca o recunoaştere politicoasă a R de către E.

B. Condiţiile preliminare definesc o serie de premise situaţionale generale pentru performarea diverselor categorii de acte. De exemplu, pentru soliciatre e necesar ca:

R să poată realize acţiunea solicitată;

Page 18: LRC Pragmatica

18

E să creadă că R este capabil să o realizeze; să nu fie sigur pentru colocutori că R sa realize acţiunea respectivă din

proprie iniţiativă.Pentru întrebare:

E să nu cunoască răspunsul (excepţie fac întrebările retorice, întrebările test); pentru colocutori să nu fie sigur că R va furniza informatia fără intervenţia E.

C. Condiţiile de sinceritate definesc acele cerinţe privind convingerile, sentimentele, intenţiile E, care sunt considerate adecvate pentru un anumit tip de act. De exemplu, pentru solicitare, condiţia de sinceritate e ca E să dorească în mod real îndeplinirea de către R a acţiunii solicitate, pentru afirmaţii, E să creadă ceea ce asertează; pentru întrebări, E să dorească în mod real obţinerea informaţiei solicitate.

D. Condiţia de specificare a conţinutului propoziţional formulează restricţii asupra acestei componente a actului comunicativ (conţinutul propoziţional). De exemplu, pentru solicitare, ordin sau sfat, enunţul trebuie să exprime o acţiune viitoare a R; pentru promisiune, o acţiune viitoare a E; afirmaţia sau întrebarea pot avea orice conţinut propoziţional.

Page 19: LRC Pragmatica

19

CURS 5

Principii pragmatice – principiul cooperativ, maximele principiului cooperativ, implicaturile conversaţionale

Principiile pragmatice fundamentează cele mai diverse tipuri de activităţi care presupun claborarea între indivizi, inclusiv comunicarea prin limbaj. Dintre principiile prgmatice, două sunt esenţiale: principiul cooperativ şi principiul politeţii. Acestea expilică modul în care se realizează cele două funcţii de bază ale comunicării verbale: funcţia informativă (principiul cooperativ) şi funcţia socială (principiul politeţii).

Principiul cooperativPrincipiul cooperativ a fost formulat de filozoful britanic H. P. Grice în studiul Logic

and Conversation, publicat în 1968. Autorul a pornit de la ideea că activitatea verbală reprezintă o formă de comportament raţional, care are în vedere atingerea anumitor obiective. După Grice, schimburile verbale nu sunt succesiuni de enunţuri fără legătură între ele, ci expresie a unor eforturi de cooperare. Conform acestui princiupiu, orice intervenţie a unui participant la un schimb verbal trebuie să fie structurată, în momentul în care se realizează, în concordanţă cu obiectivele sau direcţia acceptată a schimbului verbal în curs (în care e angajat participantul respectiv). Respectarea acestui principiu presupune emiterea de către fiecare participant exclusiv a replicilor adecvate conversaţional în momentul considerat. Nerespectarea preocupărilor interlocutorului reflectă o atitudine necooperativă. În acelaşi timp, orice activitate de receptare se bazează pe acceptarea ideii că interlocutorul respectă întotdeauna principiul cooperativ. Lingvistul face o analogie cu regulile de circulaţie: atunci când ne aflăm pe şosea, pornim de la premisa că toţi şoferii cunosc regulile de circulaţie şi le vor respecta. Pricipiul cooperativ asigură coerenţa şi continuitatea discursivă.

Principiul cooperativ se concretizează sub forma a patru maxime: maxima cantităţii, a calităţii, a relevanţei şi a manierei.

Maxima cantităţii reglementează cantitatea de informaţie furnizată de fiecare participant la un schimb verbal, adică partiipanţii trebuie să furnizeze toate informaţiile necesare în raport cu obiectivul conversaţional şi cu stadiul discuţiei. Altfel spus, informaţia furnizată nu trebuie să fie nici insuficientă, nici excedentară. Aceasta implică respectarea a două submaxime:

fiecare participant trebuie să furnizeze întreaga cantitate de informaţii necesară; fiecare participant trebuie să nu furnizeze mai multă informaţie decât este necesar.

Maxima calităţii cere ca interlocutorii să spună numai adevărul. Orice informaţie falsă sau care nu poate fi verificată nu trebuie folosită. Deci colocutorii nu trebuie să afirme lucruri pe care le consideră false şi nu trebuie să susţină lucruri pentru care nu dispun de dovezi adecvate.

Maxima relevanţei cere ca interlocutorii să nu facă decât afirmaţii strict legate de subiectul conversaţiei.

Maxima manierei priveşte modul în care trebuie formulate intervenţiile în cadrul unui schimb verbal, presupunând claritate, manifestată prin evitarea obscurităţii, a ambiguităţii, a prolixităţii şi structurarea logică a enunţurilor.

Page 20: LRC Pragmatica

20

Grice propune o ierarhie a maximelor asociate principiului cooperării. Astfel, pe primul loc se situează maxima calităţii, celelalte maxime fiindu-i subordonate, deoarece intră în acţiune pe baza presupunerii că locutorul spune adevărul.

Referidu-se la relaţia dintre maxime, Leech face o serie de observaţii:

Prima se referă la relaţia dintre maxima cantităţii şi cea a calităţii. Maxima cantităţii intră frecvent în concurenţă cu maxima calităţii, în sensul că maxima cantităţii este sacrificată în favoarea celei a calităţii: L nu furnizează cantitatea de informaţie necesară tocmai pentru a evita să spună neadevăruri. De exemplu, în dialogul următor:A: Unde locuieşte Ion acum?B: Undeva, prin nordul Moldovei, B, neştiind precis unde locuieşte Ion, preferă soluţia informaţiei insuficiente celei a informaţiei inexacte.

O altă observaţie se referă la relaţia dintre maxima relevanţei şi cea a cantităţii. Maxima relevanţei sprijină indirect maxima cantităţii, în măsura în care contribuie la atingerea obiectivelor conversaţionale. Este posibil ca informaţia furnizată ca răspuns la o întrebare să nu fie răspunsul aşteptat, ci numai o sugestie pe baza căreia se poate reconstitui răspunsul. De exemplu, într-un dialog ca:A: Unde e ciocolata pe care am lăsat-o pe masă?B: Ionel a trecut adineauri pe aici, prin informaţia pe care o furnizează, B sugerează un posibil răspuns la întrebarea lui A.

Cea de-a treia observaţie face referire la legătura strânsă dintre maxima manierei şi cea a relevanţei, care favorizează comunicarea în forma cea mai directă a obiectivului urmărit de locutor. Altfel spus, claritatea vizează nu numai textul (deci modul de folosire a limbii), ci şi mesajul (deci transparenţa pentru interlocutor a intenţiilor comunicative ale emitătorului).

Nerespectarea cerinţelor uneia dintre maxime poate lua diverse forme, şi anume: încălcare tacită şi neostentativă; sustragere de la respectarea unei maxime sau mai multor maxime; sacrificarea uneia dintre maxime, atunci când aceasta intră în conflict cu alta; încălcare evidentă a unei maxime.

În toate cazurile, rezultatul este generarea de implicaturi.

Implicaturi conversaţionale

Implicatura este un tip de deducţie pragmatică legată de contextul comunicativ în care este emis enunţul. Implicaturile asigură coerenţă şi continuitate schimburilor verbale.

Un implicatum se referă la starea psihologică sau la atitudinea care trebiue să i se atribuie emiţătorului pentru a privi ca justificabilă, în anumite împrejurări, încălcarea unei/unor maxime conversaţionale sau pentru a considera o astfel de încălcare nu drept reală, ci drept aparentă, în măsura în care se respectă spiritul maximei respective.

Grice distinge între implicaturile convenţionale şi cele conversaţionale. Primele desemnează un grup de presupoziţii asociate prin convenţie cu uzul anumitor forme lingvistice. De exemplu, în enunţul Ion e tânăr; de aceea are atâta energie, locuţiunea adverbială de aceea nu asertează cauzalitatea, aşa cum ar face conjuncţiile fiindcă, deoarece, ci o implică sau o presupune prin convenţie. Spre deosebire de implicaturile convenţionale, implicaturile conversaţionale se întemeiază pe natura cooperativă a schimburilor verbale. Ele

Page 21: LRC Pragmatica

21

reprezintă o strategie conversaţională curentă, folosită pentru a transmite mai mult sau chiar altceva decât sensul literal al enunţurilor.

Implicaturile conversaţionale au, după Grice, câteva trăsături caracteristice, care le individualizează atât în raport cu deducţiile logice, cât şi în raport cu alte tipuri de deducţii pragmatice, cum ar fi presupoziţiile. Aceste trăsături sunt:

a) implicaturile sunt calculabile, adică sunt identificate de receptor pe baza unui calcul, în cursul căruia se ţine seama de câţiva factori esenţiali: sensul convenţional al cuvintelor care alcătuiesc enunţul şi referinţele pe care acesta le cuprinde, principiul cooperativ şi maximele acestuia şi contextul comunicativ. Altfel spus, pentru fiecare implicatură se poate construi o argumentare, exprimând felul în care raţionează receptorul, luând în considerare factorii amintiţi. În dialogul:

A: Cât e ceasul?B: Au început ştirile la ProTV, implicatura este trecut de 7 poate fi calculată de A ţinând seama de conţinutul şi de referinţele din enunţul lui B, precum şi de informaţiile generale pe care le posedă în comun cu emiţătorul, pe baza presupunerii că acesta vrea să coopereze, dar nu poate oferi întreaga cantitate de informaţie (pentru că nu are ceas sau nu este un ceas în cameră).

b) implicaturile sunt anulabile, prin adăugarea unei propoziţii sau, dacă nu contează pentru aportul informaţional al enunţului. De exemplu, enunţul Ion are trei copii conţine implicatura cantitativă numai 3, care poate fi anulată prin adăugarea propoziţiei dacă nu chiar mai mulţi.

c) implicaturile sunt nondetaşabile. Nefiind legate de forma lingvistică a enunţurilor care le conţin, implicaturile conversaţionale nu dispar dacă se operează substituţii sinonimice. De exemplu, în aceaşi context comunicativ, enunţul Ce prieten bun! îşi păstrează valoarea ironică, indiferent de cuvintele folosite: enunţurile Ce prieten extraordinar!, Ce amic nemaipomenit!, Grozav prieten! au acelaşi sens ironic într-un anumit context comunicativ.

d) implicaturile conversaţionale sunt nonconvenţionale şi pot avea o anumită nedeterminare. Fiind dependente în cea mai mare parte de contextual comunicativ, unele enunţuri pot determina deducţii diferite din partea interlocutorilor, fiecare valorificând un alt aspect al fondului comun de informaţii cognitive. De exemplu, enunţul Ion lucrează ca un automat poate determina implicaturi diverse: lucrează mecanic, fără să gândească, lucrează sistematic, Ion nu oboseşte.

Implicaturile conversaţionale pot fi:

standard – cele care, pornind de la presupunerea că emiţătorul respectă principiul cooperării, se bazează pe capacitatea receptorului de a amplifica prin deducţii ceea ce se spune;

non-standard – figurile de stil bazate pe încălcarea sau exploatarea deliberată şi evidentă a unor maxime conversaţionale. Metafora – Maria are mâini de aur, ironia – Deştept băiat!, tautologia – Legea e lege sunt exemple de implicaturi non-standard.

Page 22: LRC Pragmatica

22

Implicaturile standard pot fi:

generalizate, cele care, în circumstanţe normale, sunt regulat asociate cu o anumită expresie lingvistică. De exemplu, într-un enunţ ca O maşină a lovit un copil, prezenţa articolelor o şi un determină implicatura generalizată că nici maşina, nici copilul nu sunt legate de persoana emiţătorului şi a receptorului.

particularizate, cele care nu sunt propriu-zis dependente de structura lingvistică a unui enunţ, ci de contextual comunicativ în care este emis enunţul. Într-un dialog ca:A: Unde o fi Paul?B: Uite o maşină roşie în faţa casei Ioanei, intervenţia lui B nu constituie, aparent, un răspuns la întrebare. Admiţând însă că B respectă principiul cooperativ (deci vrea să furnizeze informaţia solicitată), A va face apel la informaţiile aparţinând fondului comun cu B şi va putea găsi, printr-o deducţie simplă, legătura logică între intervenţia colocutorului şi întrebarea sa, şi anume B va implica conversaţional că Paul este la Ioana. Aceasta este o implicatură particularizată.

Page 23: LRC Pragmatica

23

CURS 6

PRINCIPIUL POLITEŢII

Perspectiva curentă asupra politeţii este fundamental prescriptivă. Politeţea este înţeleasă ca un set de norme sociale (care variază de la o comunitate la alta) din care decurg reguli practice de comportament pentru membrii fiecărei comunităţi considerate. Respectarea normelor caracterizează comportamentul politicos, nerespectarea lor e considerată impoliteţe.

Pragmatica atribuie conceptului de politeţe o semnificaţie mai largă şi mult mai profundă, considerând-o nu drept atribut al bunei creşteri, ci drept constantă a comportamentului comunicativ, determinată de natura interacţională a procesului de comunicare. Politeţea în sens pragmatic desemnează ansamblul strategiilor lingvistice care servesc la instituirea, menţinerea sau dezvoltarea relaţiilor interpersonale (Green 1989).

Principiul politeţii este considerat drept un complement necesar al principiului cooperativ. Dacă principiul cooperativ reglementează aspectele legate de asigurarea coerenţei discursive, principiul politeţii reglementează aspectele privind realizarea şi menţinerea coeziunii sociale.

Teorii pragmatice ale politeţii

1. Teoria propusă de Robin Lakoff

Lakoff formulează 2 reguli ale competenţei pragmatice:a) fii clar!b) fii politicos!

Prima regulă constituie baza pentru ceea ce autoarea numeşte regulile conversaţiei (regula cantităţii, a calităţii, a relevanţei şi a manierei). Acestea corespund întocmai maximelor lui Grice şi reprezintă un ansamblu de restricţii privind folosirea formrlor lingvistice în conversaţie.

A doua regulă a competenţei pragmatice stă la baza aşa-numitelor reguli ale politeţii. După Lakoff, acestea sunt:

a) regula formalităţii;b) regula ezitării;c) regula egalităţii sau a camaraderiei, toate fiind orientate spre receptor.

Spre deosebire de regulile conversaţiei, regulile politeţii sunt mutual exclusive, în sensul că fiecare dintre ele e corelată cu un anumit tip de situaţie comunicativă; aplicarea inadecvată a unei reguli sau neaplicarea ei e o sursă de neînţelegeri între colocutori.

Fiecare regulă determină prezenţa unor mărci lingvistice specifice în structura enunţurilor:

Regula a – care reclamă menţinerea distanţelor în cursul conversaţiei – este legată de următoarele mărci:

Page 24: LRC Pragmatica

24

- construcţii impersonale (în locul celor la pers. I şi pers. a II-a);- pronume de politeţe;- anumite formule de adresare (cu menţionarea titlului şi a numelui de familie);- folosirea termenilor tehnici.Regula se aplică în cazul unei diferenţe recunoscute între statutul social al

participanţilor. Neaplicarea ei în contexte în care e considerată adecvată determină calificarea emiţătorului drept lipsit de educaţie; aplicarea ei în contexte inadecvate atrage considerarea emiţătorului drept pretenţios, pompos în exprimare.

Regula b cere ca emiţătorul să-i ofere receptorului posibilitatea unei alegeri. Ea se aplică în situaţiile în care participanţii au un statut comparabil, fără să fie însă apropiaţi. Mărcile lingvistice ale aplicării acestei reguli sunt:

- enunţurile interogative (în locul celor imperative);- formule de tipul: vă/te rog, (dacă) eşti/sunteţi bun etc.- mărcile explicite ale ezitării: mă rog, ei bine, în fine etc.- folosirea eufemismelor pentru transmiterea unor informaţii necesare, dar neplăcute;- formulele restrictive sau de minimalizare: într-o anumită măsure, într-un anumit

sens, un fel de, într-un fel etc.- cuvintele cognitive: presupun, cred, bănuiesc, îmi închipui, mă gândesc (că) etc.

Regula c reclamă din partea emiţătorului un comportament care să-l determine pe receptor să se simtă în largul său. Se aplică în situaţia în care partenerii au statut egal sau în cazul inegalităţii de statut, dacă este iniţiată de locutorul cu statut superior. Mărcile acestei reguli sunt:

- pronumele de pers. a-II-a sg.;- folosirea prenumelui sau a hipocoristicelor cunoscute numai intimilor;- formule care exprimă solidaritatea (înţelegi, ştii, între noi).

2. Teoria lui P. Brown şi S. Levinson

Cea mai coerentă teorie pragmatică a politeţii este cea formulată de Brown şi Levinson într-un studiu publicat în 1978. După mărturisirea lor, modelul s-a configurat ca urmare a încercării de a oferi un răspuns la întrebarea De ce există exprimare indirectă?

Două ipoteze stau la baza teoriei lor:- ipoteza privind raţionalitatea comportamentului uman (inclusiv a celui comunicativ);- ipoteza privind existenţa aşa-numitei face, imaginea publică pe care şi-o reclamă

fiecare individ.

Prima ipoteză se referă la capacitatea oricărei persoane de a determina mijloacele pentru realizarea unui anumit scop, de a le evalua şi de a le alege pe cele mai potrivite.

A doua ipoteză se referă la imaginea publică individuală, care are două aspecte complementare:

Page 25: LRC Pragmatica

25

primul se referă la dorinţa de independenţă a individului; acest aspect e desemnat prin termenul negative face (eu negativ);

al doilea aspect se referă la faptul că fiecare individ îşi construieşte şi încearcă să le impună celorlalţi un ansamblu de imagini favorabile ale personalităţii sale, din nevoia de a fi apreciat şi aprobat de ceilalţi. Acest aspect este desemnat prin termenul positive face (eu pozitiv).

În cursul activităţilor interactive, imaginea individului poate suferi modificări, uneori în sensul degradării. Recunoaşterea acestei vulnerabilităţi face ca indivizii să coopereze pentru menţinerea reciprocă a imaginii. Politeţea se întemeiază pe o astfel de colaborare.

O serie de acte verbale – şi nonverbale – au, prin natura lor, un potenţial ameninţător. Brown şi Levinson vorbesc despre acte care ameninţă imaginea individuală (engl. face threatening acts). De exemplu, actele din clasa directivelor limitează libertatea de acţiune a receptorului, iar cele din clasa comisivelor afectează eul negativ al emiţătorului.

Alte acte, cum ar fi scuzele, exprimând regretul pentru o acţiune sau un gest al emiţătorului, afectează eul pozitiv al acestuia.

În aceste condiţii, singura atitudine raţională din partea emiţătorului este adoptarea unui comportament strategic, menit să diminueze potenţialul ameninţător al actelor respective.

În esenţă, un astfel de comportament presupune fie exprimarea neambiguă (engl. on record) a intenţiilor comunicative, dar cu intervenţia unor acţiuni redresive explicite sau implicite, care să contracareze eventualele prejudicii aduse participanţilor prin performarea actului considerat, fie o exprimare ambiguă (engl. off record) a intenţiilor, care să permită negocierea sensurilor.

În anumite situaţii, exprimarea neambiguă a intenţiilor comunicative fără acţiune redresivă are totuşi valoarea unui comportament strategic. Este cazul situaţiilor de maximă urgenţă, în care eficienţa comunicării trece pe primul plan (de exemplu, dacă i se face rău cuiva şi vrem să-l ajutăm, putem folosi construcţii imperative pentru formularea unor solicitări: Chemaţi un doctor!; Telefonaţi la Salvare!; (Adu) apă! etc), al situaţiilor în care prejudiciul adus prin performarea actului este foarte redus ori practic nul (Aşteptaţi cinci minute ca să vă semneze directorul adeverinţa) sau al situaţiilor în care superioritatea socială a emiţătorului faţă de receptor este incontestabilă (de exemplu, un ministru care se adresează secretarei).

Alegerea de către emiţător a unui tip de strategii sau a altuia presupune evaluarea gradului în care actele sale afectează imaginea receptorului sau propria imagine. O asemenea evaluare se face în funcţie de trei variabile sociologice:

- distanţa socială (D) – relaţie simetrică, bazată pe atribute sociale stabile, dar dependentă şi de frecvenţa interacţiunilor sau de domeniile în care se manifestă acestea;

- puterea relativă (P) – relaţie asimetrică, exprimând direcţia din care se exercită controlul interacţiunii (dinspre emiţător sau dinspre receptor);

- gradul de interferenţă pe care îl prezintă actul în raport cu dorinţa de autonomie sau de aprobare a individului (I), variabilă definibilă cultural şi situaţional.

Acţiunea redresivă asociată exprimării neambigue a intenţiilor comunicative defineşte cele două tipuri fundamentale de politeţe distinse de Brown şi Levinson: politeţea negativă, orientată spre satisfacerea eului negativ al participanţilor, şi politaţea pozitivă, orientată spre satisfacerea eului pozitiv al acestora.

Prin urmare, politeţea este concepută ca un comportament strategic al indivizilor, urmărind satisfacerea exigenţelor legate de imaginea lor publică în scopul menţinerii sau al restabilirii echilibrului interacţional şi a unei atmosfere de cooperare în cursul proceselor comunicative.

Page 26: LRC Pragmatica

26

Politeţea negativă

Politeţea negativă corespunde ritualurilor de evitare. Ea reflectă preocuparea emiţătorului de a nu stânjeni libertatea de acţiune a receptorului, constituind nucleul comportării respectuoase. Politeţea negativă intervine ca o frână necesară în cursul interacţiunii, efectul său social fiind de menţinere a distanţelor, cu scopul de a asigura buna funcţionare a activitătii comunicative.

În planul expresiei, politeţea negativă se caracterizează prin asocierea cu limbajul formal, oficial, precum şi prin apelul la mecanisme de atenuare a prejudiciului posibil determinat de performarea diverselor acte.

Principalele strategii ale acestui tip de politeţe, descrise de Brown şi Levinson, sunt:

1) Exprimarea indirectă convenţională a forţei ilocuţionare, care reprezintă un compromis între dorinţa emiţătorului de a fi direct şi aceea de a fi indirect, pentru a nu-i crea constrângeri receptorului.Ex.: formularea interogativă a solicitărilor, de obicei în enunţuri modalizate (poţi,

vrei etc.): Poţi / vrei sa-mi arăti cartea aceea?

2) Atenuarea forţei ilocuţionare a enunţurilor prin apelul la cuvinte sau construcţii care introduc restricţii privind valoarea performativelor sau a altor componente ale unui enunţ.Ex.: O să vină să ne vadă, presupun / bănuiesc / cred / după toate probabilităţile.

3) Pesimism interacţional: formularea explicită a presupunerii că este puţin probabil ca receptorul să vrea sau să poată realiza o anumită acţiuneEx.: Aţi putea să-mi aduceţi cartea mîine?

4) Reducerea gradului de interferenţă, prin apelul la elemente sau construcţii restrictive sau la litotă.Ex.: Vreau numai să …

Nu vreau decât să …

5) Exprimarea deferenţei prin diverse mijloace, printre care selectarea formrlor adresării sau ale referirii. În general, atitudinea deferentă presupune diminuarea propriei personalităţi, concomitent cu tratarea partenerului ca superior; cu alte cuvinte, o astfel de atitudine se bazează pe recunoaşterea asimetriei sociale a colocutorilor. Caracterul strategic al deferenţei este determinat de faptul că, admiţând superioritatea socială a receptorului, emiţătorul reduce potenţialul agresiv al actului performat, sugerând imposibilitatea de a-i impune ceva celui căruia i se adresează.Ex.: Sunteţi singura persoană care m-ar putea ajuta: nu sunt în stare să înţeleg

cum funcţionează dispozitivul acesta.

6) Formularea de scuze, în diverse moduri: admiţând că produci un deranj:

Ex.: Ştiu că aveţi mult de lucru, dar … indicînd ezitarea:

Ex.: N-aş vrea să vă întrerup, dar … indicînd motive imbatabile:

Page 27: LRC Pragmatica

27

Ex.: Mi-e imposibil să găşesc o soluţie. cerând iertare:

Ex.: Scuzaţi-mă că intervin, dar …

7) Impersonalizarea emiţătorului sau a receptorului.Ex.: Nu se poate face nimic. (=impersonalizarea emiţătorului)

Ar fi de dorit să se găsească o soluţie. (=impersonalizarea receptorului).

8) Admiterea faptului că te îndatorezi faţă de receptor sau că receptorul nu îţi este obligat în nici un fel.Ex.: V-aş rămâne îndatorat dacă …

Politeţea pozitivă

Politeţea pozitivă reflectă un efort de apropiere între colocutori, presupunînd tratarea receptorului ca membru al grupului căruia îi aparţine emiţătorul, ca persoană cunoscută, agreată şi apreciată. Efectul social scontat este de accelerare a relaţiilor între indivizi, acest tip de politeţe constituind nucleul comportării familiare, glumeţe.

În planul expresiei, politeţea pozitivă se caracterizează prin asocierea cu limbajul curent al relaţiilor de intimitate, precum şi prin sublinierea continuă a existenţei unui „teritoriu” comun si a ideii de bună funcţionare a raporturilor de cooperare dintre parteneri.

Aparenţa de exagerare (a admiraţiei, interesului, aprobării pentru partener), specifică formrlor politeţii pozitive, nu reprezintă un mod mascat de încălcare a maximei calităţii, pentru că are un caracter ritual recunoscut de parteneri; ea îl determină pe receptor să implice conversaţional dorinţa sinceră a emiţătorului de a da satisfacţie eului pozitiv al celuilalt.

Principalele strategii ale acestui tip de politeţe sunt, după Brown şi Levinson:

1) Formularea unor constatări despre receptor, care să reflecte atenţia acordată celor mai diverse aspecte referitoare la condiţia acestuia (interese, dorinţe, necesităţi, bunuri).Ex.: Ai o rochie nouă! Îţi vine foarte bine.

2) Exagerarea interesului, aprobării, simpatiei pentru receptor.Ex.: Ai aranjat splendid casa.

3) Sporirea interesului propriei intervenţii în conversaţie, ca formă de manifestare a atenţiei acordate receptorului. Mai ales in cazul intervenţiilor mai ample, în care emiţătorul poveşteşte ceva, povestirea trebuie să fie vie, amuzantă sau captivantă. Un asemenea rezultat se poate obţine prin alternarea timpurilor verbale, prin folosirea unor formule de implicare a receptorului etc.

4)Folosirea unor forme de expresie specifice relaţiilor între membrii aceluiaşi grup: forme de adresare şi de referire specifice (persoana a II-a sg. a pronumelor, termeni generici, familiari, prenume etc.); forme regionale sau argotice; structuri eliptice (sugerând ideea de fond informativ comun) etc.

Ex.: Aşa, fetele, şi ce-aţi mai făcut astăzi?

Page 28: LRC Pragmatica

28

4) Căutarea sau sublinierea acordului cu receptorul prin apelul la subiecte „sigure” de conversaţie (pentru a iniţia o conversaţie între cunoscuţi, dar mai ales cu persoane necunoscute) sau prin reluarea (integral sau parţial) „în ecou” a unor replici ale partenerului. Găsim la I.L. Caragiale numeroase ilustrări ale acestei strategii.

5) Evitarea dezacordului, prin ocolirea răspunsurilor negative la replica partenerului, utilizând procedee diverse, cum ar fi: substituirea lui nu prin da, dar, acordul parţial, prin reformularea unor constituenţi ai enunţului, exprimarea atenuată a propriilor opinii sau chiar minciuna convenţională.Ex.: A: Îţi place muzica asta?

B: Da, dar prefer să o ascult numai din când în când.

6) Presupunerea sau afirmarea existenţei unui „teritoriu” comun prin procedee diverse: conversaţia fatică sau bârfa, precedând acte de solicitare; adoptarea perspectivei partenerului (prin schimbarea „centrului” deictic:

persoana, timpul, locul etc.); manipularea presupoziţiilor: introducerea presupoziţiei că emiţătorul

cunoaşte dorinţele şi reacţiile receptorului, că emiţătorul şi receptorul împărtăşesc aceleaşi valori, că sunt în relaţii de familiaritate, că receptorul cunoaşte persoanele sau aspectul la care se referă emiţătorul.

7) Gluma, pentru că se bazează pe cunoştinţe şi valori comune, făcându-l pe receptor să se simtă în largul lui.

8) Adoptarea unei atitudini optimiste în legătură cu soluţionarea problemelor aduse în discuţie, tocmai pe baza admiterii ideii unei bune colaborări între parteneri.Ex.: Am venit la tine pentru că sunt sigură că ai să mă ajuţi / n-ai să mă refuzi.

9) Includerea ambilor parteneri în activitatea avută în vedere, prin folosirea pluralului inclusiv în locul persoanei I sau a II-a sg.Ex.: Dacă ai făcut prăjiturile, să gustăm. (=eu)

10) Formularea unor motivări ale dorinţelor emiţătorului care să le prezinte receptorului drept rezonabile.Ex.: Puloverul acesta ţi-a rămas mic. Pentru mine e bun.

11) Presupunerea sau afirmarea reciprocităţii ca justificare pentru anumite acte, al căror potenţial agresiv este astfel atenuat.Ex.: Azi faci tu cafeaua, ieri am făcut-o eu.

12) Satisfacerea eului pozitiv al receptorului prin oferirea continuă de „cadouri”; satisfacerea dorinţei acestuia de a fi înţeles, ascultat, admirat etc.

Politeţea negativă şi pozitivă sunt mutual exclusive, fapt pus în evidenţă şi de natura antitetică a unora dintre strategiile de bază ale acestora.

Exprimarea ambiguă (engl. off record) a intenţiilor comunicative reprezintă un comportament strategic legat de satisfacerea cerinţelor principiului politeţii atunci când este motivată prin intenţia de a contracara posibilele prejudicii pe care performarea directă a unui act le-ar aduce eului receptorului. Este vorba despre unul dintre cazurile cele mai importante

Page 29: LRC Pragmatica

29

în care se face apel la acte verbale indirecte şi, în acelaşi timp, despre unul dintre cazurile în care se înregistrează încălcarea maximelor cooperării stabilite de H. P. Grice.

P. Brown şi S. Levinson identifică două modalităţi de bază în realizarea unei forme ambigue de expresie corelate cu politeţea:

(a) sugerarea unor implicaturi conversaţionale prin aluzii declanşate de încălcarea maximei relevanţei, a cantităţii şi a calităţii;

(b) exprimarea vagă sau ambiguă, care semnalează încălcarea maximei manierei.

În cazul încălcării maximei relevanţei, emiţătorul poate utiliza ca strategii menite să-l determine pe receptor să implice conversaţional semnificaţiile pe care vrea să le transmită:

Menţionarea motivelor sau a condiţiilor performării actului considerat:Aş mânca o prăjitură. („du-te şi cumpără!”)

Menţionarea unor elemente asociate, în mod firesc sau prin tradiţia relaţiilor dintre parteneri, cu actul performat de emiţător:Te duci cumva la Billa cu maşina? („ia-mă şi pe mine!”)

Încălcarea maximei la nivelul presupoziţiilor, enunţul în ansamblu apărând ca relevant:Iar trebuie să-ţi spăl tricoul!

Strategiile politeţii legate de încălcarea maximei cantităţii sunt: Utilizarea unor formulări atenuate (engl. understatements):

A: Ce credeţi despre lucrarea mea?B: Ar mai trebui revăzute unele pasaje.

Exagerarea: Am stat ore întregi blocat pe autostradă! (scuză pentru întârziere)

Utilizarea tautologiilor:Omul e om. (scuză pentru o greşeală)

Exprimarea politeţii prin încălcarea strategică a maximei calităţii se realizează prin: Folosirea contradicţiilor:

A: Îţi place tabloul ăsta?B: Da şi nu.

Ironie: Excelentă friptură! (către chelner, despre o friptură tare, lăsată pe jumătate în farfurie)

Metaforă:Ciripeşti tot timpul! („vorbeşti mult!)

Întrebări retorice:De unde era să ştiu că-l cunoşti? (scuză)

Strategiile cele mai frecvente legate de încălcarea maximei manierei sunt: Ambiguitatea formulării:

Eşti ca o pisică! (compliment sau critică) Caracterul vag al formulării:

Cineva nu şi-a călcat bluza! (critică) Formulări generale:

Copiii se culcă devreme. Elipsa (enunţuri lăsate deschise):

Dacă toţi ar lăsa ceştile de cafea pe masă …

Page 30: LRC Pragmatica

30