Colectarea și comercializarea produselor pădurii

Încă de la apariţia lor, pădurile au jucat un rol important în viaţă planetei

noastre, contribuind de multe ori hotărâtor la dezvoltarea societăţii omeneşti.

La apariţia omului, pădurile constituiau sursa principală de hrană şi

adăpost, precum şi prima sursă de energie (prin lemnul de foc produs) pentru

acesta. Mai târziu, ele au fost preţuite de către omul vânător sau crescător de

animale datorită cantităţii şi calităţii vânatului adăpostit ori după fructele sau iarba

produse.

Produsele pădurii sunt reprezentate în linii mari de două categorii: produse

principale (lemnul) și produse secundare (nelemnoase). În acest studiu, produsele

nelemnoase reprezintă obiectul principal, acestea fiind un important venit în

bugetul RNP-ROMSILVA, care din păcate în ultima vreme sunt cotate cu un

procent din ce în ce mai scăzut la buget, aceste produse acum cca 20 ani

reprezentau 40% din realizările bugetului silviculturii.

Produsele nelemnoase sunt reprezentate prin toate celelalte produse vegetale

sau animale ale pădurii, respectiv vânatul, coaja, substanţele tanante, coloranţii,

răşina, gutaperca, fructele, florile, liberul de tei, plantele medicinale, ciupercile,

etc. Produsele nelemnoase au reprezentat, la începuturile silviculturii, principalul

produs al pădurilor, demn de amintit fiind mai ales vânatul. Deşi se folosesc pe

scară largă în numeroase industrii (chimică, farmaceutică, alimentară, etc.), acestea

au fost frecvent subevaluate şi, de aceea, nepuse plenar în valoare, neacordându-li-

se importanţa datorată imensului potenţial economic pe care îl au.

Fructele de pădure, ciupercile și vânatul sunt cele trei mari clase din gama

produselor nelemnoase care prin comercializare pot aduce venituri importante și

astfel ar compensa veniturile din exploatarea pădurii, renunțându-se la recoltarea

lemnului într-o oarecare măsură și alegând ca sursă de venit în locul acestuia rolul

de protecție pe care îl are pădurea și în speță accentul pe produsele nelemnose.

PRINCIPALELE SPECII DE FRUCTE DE PĂDURE

Caracteristicile principalelor specii de fructe de pădure şi posibilităţile de

valorificare ale acestora. Din cele mai vechi mărturii ale civilizaţiei rezultă că

această bogăţie naturală a constituit o sursă valoroasă de hrană iar odată cu

înmulţirea populaţiilor şi creşterea consumurilor de fructe multe specii au făcut

obiectul cultivării. Cu toate acestea multe fructe de pădure sunt superioare celor

cultivate, prin trofinele biocatalice şi aroma lor. În cele ce urmează se prezintă

succint principalele specii de fructe de pădure, în vederea recunoaşterii lor şi a

importanței tehnologice.

Merele pădureţe (figura 1), fructele arborelui Malus sylvestris - măr

pădureţ, sunt sferice sau turtite, cu diametrul de 20-40 mm, cărnoase, de culoare

verde-gălbuie sau brun-roşiatică pe partea însorită. Gustul lor este acru-amărui sau

chiar dulce-acrişor, în funcţie de stadiul de maturitate. Merele pădureţe se

caracterizează printr-un conţinut ridicat de: acizi organici, între care predomină

acidul malic, datorită cărora sucul de mere este apreciat pentru corectarea acidităţii

altor sucuri; pectina, agent gelifiant la prepararea marmeladelor, jeleurilor etc. de

amestec; cu efecte terapeutice etc.

Merele pădureţe se pot prelucra în: sucuri naturale şi concentrate, pireuri,

marmelade de amestec, pireuri, jeleuri, compoturi, mere uscate, mere murate etc.

Prin fermentarea sucului se obţine vinul de mere (cidru), iar prin distilarea turtelor

de la presare supuse fermentării rezultă rachiul de mere.

Perele pădureţe (figura2), fructele arborilor Pirus pyraster păr pădureţ şi

Pirus elaeagrifolia - păr argintiu, sunt sferice, ovoide până la piriforme cu

lungimea până la 40 mm, de culoare verde-brună, au gust acru-astringent, pieliţa

groasă şi pulpa cu numeroase celule sclerificate când sunt culese din pom, însă

devin mai moi şi aromate după 2-3 săptămani de la recoltare. Fructele proaspete se

prelucrează în magiun, pastă, pireu, sucuri naturale sau vin de pere, iar prin

fermentare şi distilare se obţine rachiul de pere. Prin măcinarea perelor uscate se

realizează o pulbere utilizată ca surogat de cafea.

Scoruşele (figura3) sunt fructele arborilor: Sorbus aucuparia - scoruş de

munte sau sorb păsăresc, Sorbus domestica - scoruş de deal - şi Sorbus torminalis -

sorb. Fructele scoruşului de munte sunt sferice sau puţin alungite, cărnoase, cu

diametrul de 7—10 mm, de culoare roşie aprinsă sau portocalie, au gust amăriu şi

astringent; cele ale scoruşului de deal sunt piriforme sau globuloase, cu diametrul

de 15-25 mm şi lungimea de 25-40 mm, de culoare roşie-verzuie cu nuanţe

roşiatice, apoi cafenie cu puncte deschise şi au gust amărui; iar cele ale sorbului

sunt obovoidale sau elipsoidale, cu diametrul de 8—15 mm, galbene-brune cu

puncte albicioase, tari datorită celulelor sclerificate, dar prin păstrare se înmoaie şi

devin făinoase.

Scoruşele sunt apreciate datorită conţinutului de vitamine (acid ascorbic şi β-

caroten), acizi organici (malic şi sorbic), substanţe tanante, principii amare, un

alcoolsorbita etc. şi se pot prelucra în sucuri naturale, sirop, marmeladă, gem,

dulceaţă, compot etc. Prin fermentare se obţine vin şi oţet, iar prin fermentare-

distilare rachiu şi lichior. Sucul concentrat rezultat îndeosebi din fructele

scoruşului de munte se foloseşte la acidularea laptelui pentru sugari prin care-se

asigură creşteri mai mari in greutate (10—15%) şi o imunitate sporită.

Păducelelul sau gherghinele (figura4) sunt fructele speciilor: Crataegus

monogyna - păducel,gherghinar sau mărăcine, de formă ovoidă dc 5-15 mm, cu un

singur sambure, cărnoase, roşii, acre şi astringente; Crataegus oxyacantha -

păducel alb, globuloase, de 8-15 mm, cu 2-3 samburi, de culoare roşie; Crataegus

pentagyna păducel negru, elipsoidale, negre-purpurii, cu cinci samburi.

Gherghinele au gust dulceag-acrişor puţin astringent şi se pot prelucra in gem,

compot etc. şi in amestec cu alte fructe la fabricarea marmeladei, in timp ce prin

fermentaredistilare in rachiu natural iar in stare uscată se folosesc in industria

farmaceutică pentru ceaiuri, extracte şi tincturi.

Porumbele (figura5), fructele arbustului Prunus spinosa - porumbar, sunt

globuloase şi mici, cu diametrul de 5-15 mm, negre-albăstrui-brumate, cu gust acru

şi pulpă aderentă la sâmbure.

Acestea se prelucrează în sucuri naturale cupajate, în marmeladă de amestec,

în produse de fermentaţie (oţet, rachiu), la extragerea coloranţilor autocianici etc.

Cireşele amare (figura 6), fructele arborelui Prunus avium - cireş păsăresc,

cireş pădureţ, sunt globuloase cu diametrul până la 10 mm, de culoare roşie închis

până la vineţie, şi au gust dulce-amărui. Se prelucrează în sucuri naturale şi

alcoolizate, dulceaţă, sirop, produse de fermentaţie (rachiu), compot etc.

Măceşele (figura7), fructele numeroaselor specii de Rosa. (circa 200), dintre

care interesează cele ale arbustului Rosa canina - măceş, de formă elipsoidală de

10-20 mm lungime şi 5-15 mm diametru, de culoare roşie, roşie-portocalie, cu

multe seminţe (circa 33% din greutatea fructului) şi cu pulpă puţin suculentă, însă

discret aromată şi bogată, îndeosebi, în vitamina C şi β- caroten. Cel mai mare

conţinut de vitamina C se înregistrează în pulpa măceşelor arbustului Rosa

pendulina. Ca urmare a bogăţiei de trofine biocatalice, măceşele se utilizează la

prepararea sucurilor naturale, a pastelor vitaminoase, a unor băuturi alcoolice, a

unor extracte, ceaiuri etc. Florile arbustului Rosa centifolia se prelucrează în

concentrate aromate, dulceaţă, sirop etc.

Zmeura (figura 8), fructele arbustului Rubus idaeus - zmeur, sunt poli-drupe

de culoare roşie, rareori galbene, cu diametre de 8-15 mm, foarte suculente, cu gust

dulce-acrişor şi aromă foarte plăcută. Domeniile de utilizare cunosc cele mai

variate forme, ca: fructe proaspete, la prepararea sucurilor naturale, concentrate,

alcoolizate, compoturi, dulceaţă, sirop, gem, şerbet, vinuri şi lichioruri, ceaiuri

medicinale etc. În ţara noastră, face obiectul principal al colectării fructelor de

pădure, datorită cărui fapt se creează culturi specializate.

Murele (figura9), fructele arbuştilor Rubus hirtus - mur de pădure sau rugi,

respective Rubus caesiu - mur de câmpie sau brumăriu ş.a., sunt polidrupe

globuloase, cărnoase cu gust dulce-acrişor, cu mărimi asemenea zmeurei, de

culoare neagră lucioasă la cel de pădure şi neagră-vineție, acoperite cu un strat

ceros la cel brumăriu. Murele se prelucrează, în aceleaşi produse ca şi zmeura.

Fragile (figura 10), fructele speciei Fragaria vesca - fragul de pădure, sunt

globoid- semisferice, poliachene bacifere cărnoase cu diametrul de 5— 10 mm şi

lungimea pană la 15 mm, de culoare roşie-deschis pană la roşie-inchis la exterior şi

miezul alb sau alb-roziu, au gust dulce plăcut şi o aromă deosebită. Se consumă in

stare proaspătă sau se prelucrează in: dulceaţă, sirop, şerbet, compot, suc natural

sau concentrat, produse de fermentaţie, ceaiuri medicinale etc

Coacăzele roşii, păltinelele sau pomuşoarele (figura 11), fructele arbustului

Ribes rubrum, sunt bace roşii de 5-10 mm dispuse în ciorchine, cărnoase şi

suculente, cu gust dulcea crişor.

Se consumă în stare proaspătă sau prelucrate în: dulceaţă, peltea, sirop,

sucuri naturale sau concentrate, marmeladă, pastă, vin etc. Tot coacăze roşii se

numesc şi fructele arbustului Ribes alpinum - coacăz de munte, bace mai mici

pană la 8 mm, cu gust dulce, dar mălăieţe; cât şi cele ale lui Ribes petraeum -

păltior, care sunt prelucrate la fel ca şi cele ale coacăzului roşu.

Afinele (figura 12) , fructele arbustului Vaccinium myrtillus, sunt bace

sferice negre albăstrui, cu diametrul de 5—10 mm, suculente, cu gust dulce-

acrişor, puţin astringent, iar sucul lor colorează puternic în violet inchis, datorită

coloranţilor antocianici. Se folosesc în stare proaspată sau se prelucrează în sucuri

naturale, sirop, dulceaţă, gem, paste, băuturi alcoolice, produse medicamentoase

etc. Tot afine se numesc şi fructele arbustului Vaccinium uliginosum - afin

brumăriu, care sunt bace globuloase, ovale sau piriforme, brumate, cu diametrul de

4-6 mm, utilizate la fel ca şi celelalte.

Alunele (figura 13), fructele arbustului Corylus avellana L. — alun, sunt

achene globuloase, grupate cate 2-4 sau mai multe, cu coaja netedă şi tare, de

culoare galben-brună la maturitate, când se desprind uşor de involucru (cupa),

avand 10-20 mm. Miezul alunelor constitutie un aliment bogat în grăsimi (44-

52%), proteine (16%), hidraţi de carbon, substanţe minerale etc. Se consumă în

stare proaspătă sau prăjite, iar prin presare şi extracţie se obţine un ulei comestibil

valoros, reclamat mai ales de industria farmaceutică. Turtele rezultate de la presare

pot fi folosite ca umplutură pentru produse de cofetărie. Mai pot face obiectul

valorificării alunele arborelui Corylus colurna - alun turcesc sau funduc, puţin

răspândit în ţara noastră, dar cultivat pe suprafeţe întinse, în Turcia (circa 300000

ha), care sunt mai mari, lat-elipsoidal turtite, cu coaja mai groasă, însă cu un

conţinut mai bogat în grăsimi (50—60%).

Nucile (figura 14), fructele speciilor genului Juglans., dintre care prezintă

importanţă cele ale lui J. regia - nuc comun, drupe globuloase solitare sau grupate

cate 2-4, acoperite într-un înveliş verde, cărnos şi aţos, care la maturitate crapă

neregulat şi se înnegreşte, punand în libertate sâmburele, a cărui coajă este

lemnoasă şi brăzdată de adâncituri, îchizand în interior miezul cerebriform de

culoare alb-gălbuie, acoperit cu o pieliţă gălbuie. Nucile în învelişul verde au

diametrul de 25-45 mm şi lungimea de 30-50 mm; iar fără înveliş 15-35 mm,

respectiv 20-40 mm. Din nucile verzi, înainte de lemnificarea cojii samburelui se

prepară dulceaţă, lichioruri etc. Învelişul verde conţine printre alte substanţe şi

juglonă, datorită căreia se foloseşte la prepararea unei tincturi, utilizată la colorarea

pieilor şi în tamplărie ca baiţ, cât şi la vopsirea firelor de bumbac şi a lânii, în

cafeniu. Miezul de nucă este consumat în stare proaspătă, cât şi la prepararea unor

produse de cofetărie, iar datorită conţinutului ridicat de grăsimi (45-65%), prin

presare se obţine uleiul de nucă comestibil, cu gust dulceag şi plăcut la gust. Acest

ulei este folosit de industria cosmeticelor, lacurilor, tuşurilor etc.

Castanele (figura15), fructele arborelui Castanea sativa, sunt achene de

culoare brună-închis, câte una sau mai multe (2-4) cuprinse într-un înveliş globulos

cu ţepi, care la maturitate se crapă, punând în libertate semințele de 15-30 mm

lungime. Miezul reprezintă 80-85% din masa seminţei. În compoziţia lor participă

proteine, dar mai ales amidon, puţine grăsimi, săruri minerale, vitamina K etc. Se

consumă prăjite sau fierte. Se prelucrează în umpluturi pentru produse zaharoase şi

ciocolată, dar mai ales în pireu de castane, după fierbere, decorticare, măcinare şi

amestecare cu sirop de zahar. Invelişul cu ţepi se foloseşte în vopsitorie şi pentru

extragerea taninurilor.

Fructele de ienupăr (figura 16) sunt produse de arbustul Juniperus

communis – ienupăr, fiind pseudobace mici, sferice, cărnoase, de culoare verde în

primul an şi negre, acoperite cu un strat ceros albăstrui, în cel de al doilea an la

maturitate, cand ajung până la 8 mm diametru. În fiecare fruct se găsesc cate 3

seminţe, cu coajă foarte tare. Fructele de ienupăr conţin multe zaharuri (15-25%),

uleiuri eterice (0,5-1,5%), oleorezine etc. Se folosesc pentru extragerea prin

distilare a uleiurilor eterice, iar prin fermentare se obţin băuturi alcoolice (rachiu-

gin). De asemenea, se prelucrează în preparate medicamentoase (extracte, tincturi,

infuzii, siropuri etc.). În stare uscată se utilizează la aromatizarea lichiorurilor,

murăturilor, conservelor de carne etc.

Organizarea recoltării şi prelucrării primare a fructelor de pădure.

Acţiunea de valorificare a fructelor de pădure incepe primăvara, prin

organizarea bazei tehnico-materiale şi a lucrărilor privind producţia, recoltarea şi

prelucrarea primară a fructelor de pădure, care cuprind:

- recunoaşterea terenului, cu inventarierea bazelor fructifere pentru stabilirea

potenţialului de producţie ;

- verificarea infloririi cu determinarea gradului şi a intensităţii;

- verificarea legării fructelor cu stabilirea procentului de legare

- estimarea aproximativă a producţiei de fructe in funcţie de producţia medie la

hectar sau cea a arborelui sau arbustului;

- elaborarea planurilor de recoltare şi producţie ;

- stabilirea punctelor de colectare a fructelor de la culegători ;

- procurarea inventarului de colectare pe specii şi producţia preliminată ;

- pregătirea ambalajelor pe specii, cantităţi şi destinaţie;

- stabilirea forţei de muncă, cu evaluarea manoperii ;

- construirea şi amenajarea punctelor de colectare pentru colectare, sortare,

prelucrare primară, păstrare pe termen scurt şi cazarea muncitorilor;

- angajarea personalului sezonier pentru punctele de colectare;

- stabilirea momentului de declanşare a culesului.

Punctele de colectare. Acestea se numesc şi puncte de achiziţie, sunt

sezoniere şi servesc pentru primirea fructelor de la culegători, recepţia, sortarea,

prelucrarea primară şi expedierea acestora către centrele pentru valorificarea

produselor accesorii ale pădurii. Amplasarea lor se face astfel incat distanţa de

purtare a fructelor de către culegători din baza fructiferă să nu depăşească 5 km,

pentru a asigura colectarea unor cantităţi cat mai mari de fructe şi reducerea

perisabilităţilor.

Punctele de colectare se amenajează pe locuri aşezate, in poieni sau terenuri

temporar fără vegetaţie forestieră, langă căi de acces şi in apropierea unui curs de

apă, potabilă. Datorită caracterului sezonier, construcţiile se realizează din

prefabricate, care se montează şi se demontează in termen scurt.

Centrele pentru valorificarea produselor accesorii ale pădurii. Acestea

sunt unităţi permanente şi cu gestiune proprie, in care sunt centralizate produsele

colectate de la mai multe puncte de colectare. In conjunctura actuală, cand

valorificarea produselor accesorii ale pădurii constituie o ramură economică incă

nouă, activitatea de bază a acestora constă in primirea produselor de la punctele de

colectare (produse in stare proaspătă, pulpe industriale dc fructe etc.), formarea

loturilor vagonabile pentru livrare, prelucrarea in sortimente semiconservate,

pregătirea soluţiilor pentru conservare, condiţionarea ambalajelor, depozitarea

produselor pregătite pentru livrare etc. La nivelul unei direcţii silvice judeţene sunt

organizate unul sau mai multe centre pentru valorificare, in funcţie de potenţialul

bazelor de materii prime, astfel incat să fie unităţi rentabile.

Pentru sporirea rentabilizării şi permanentizarea muncitorilor, pe langă

aceste centre se organizează secţii sau ateliere pentru prelucrarea superioară a unor

produse accesorii (ateliere pentru impletituri de nuiele, artizanat, produse din lemn

de dimensiuni mici din operaţiuni culturale etc., secţii pentru prelucrarea

superioară a fructelor şi a ciupercilor etc.), devenind unităţi de industrie mică. In

funcţie de activitatea desfăşurată şi de specificul local, aceste centre se dotează cu

construcţii şi utilaje corespunzătoare industrializării produselor accesorii (hale

pentru prelucrarea fructelor, a ciupercilor, a nuielelor, spaţii frigorifice, dogărie,

magazii, depozite, platforme, corp tehnico-administrativ etc.).

Tehnologia colectării fructelor de pădure

Se infăptuieşte prin următoarele operaţii: recoltarea, purtatul, recepţia,

sortarea, ambalarea, păstrarea şi transportul fructelor.

Recoltarea sau culesul fructelor. Acestei operaţii de multe ori nu i se

acordă atenţia cuvenită şi se fac greşeli, incepand chiar cu stabilirea maturităţii de

recoltare sau a celei tehnice. In funcţie de destinaţie. Recoltarea trebuie executată

pe timp uscat, dimineaţa după ce dispare roua, ca fructele să nu fie umezite, fiindcă

se incing, se strică, se tasează mai mult in ambalaje şi se terciuesc. Timpul optim

de recoltare este pe vreme cu soare, intre orele 8—12 şi 15—20, deci se evită şi

arşiţa zilei.

Fructele colectate trebuie să ajungă in aceeaşi zi la punctele de colectare. Orice

abatere provoacă pierderi cantitative, dar mai ales calitative, reducand şi timpul de

păstrare. Metoda de recoltare depinde de felul fructelor şi de destinaţia acestora.

Unele se culeg cu mana din arbori şi arbuşti sau de pe pămant, altele prin scuturare

etc. In funcţie de specie, fructele se culeg şi se aşează in ambalaje pentru purtare

pană la punctele de colectare, după cum urmează:

- merele şi perele pădureţe, prin culegere cu mana sau scuturare şi aşezarea in

coşuri şi lădiţe cu o capacitate de 10-15 kg;

- scoruşele, călinele, fructele de dracilă şi de soc se culeg in ciorchini, cu mana sau

prin tăiere cu foarfeci, in coşuri sau lădiţe de 5—8 kg;

- păducelele, porumbele şi măceşele se culeg cu mana, in coşuri sau săculeţe de 5

—10 kg;

- corcoduşele şi coarnele, prin scuturare şi aşezare in coşuri sau lădiţe cu

capacitatea de 5—7 kg;

- zmeura, murele şi fragii se culeg cu mana, in coşuri de 2,0—2,5 kg, in lădiţe de

4,0—5,0 kg sau in găleţi de material plastic sau emailate, după care se acopăr cu

panză;

- agrişele se culeg cu mana, in ambalaje de 5—10 kg;

- coacăzele se culeg in ciorchini, in ambalaje de 3—5 kg;.

- afinele, merişoarele şi răchiţelele se culeg cu mana sau greabănul cu dinţi bonţi

pentru a preveni degradarea arbuştilor şi diminuarea producţiei anilor următori,

după care se asează in coşuri sau găleţi de 5,0—7,5 kg;

-fructele de cătină albă se culeg prin tăierea lujerilor cu fructe şi desprinderea

acestora cu mana sau cu forfecuţe ;

- alunele, castanele, jirul şi ghinda, prin scuturare sau batere şi aşezarea in coşuri

sau saci;

- ienuperele, prin batere, după aşezarea de prelate sub tufe.

La fructele zemoase şi cu pieliţă fragilă se interzice aşezarea in găleţi

metalice neemailate, deoarece acizii organici atacă metalul şi fructele se innegresc.

Purtatul fructelor se practică de la locul de recoltare pană la punctul de

colectare. In acest scop, se folosesc coşuri sau lădiţe care să permită o purtare

comodă.

Sortarea fructelor se execută pe mese de 100 x 80 cm, cu o parte orizontală

pe care se răstoarnă fructele din coşuri şi una inclinată pentru rostogolirea celor

sortate, in ambalaje. Fructele, in funcţie de destinaţie, se sortează in trei clase de

calitate şi anume:

- fructele selecţionate pentru livrare in stare proaspătă, trebuie să fie sănătoase, de

mărime cat mai uniformă, fără urme de lovituri sau mucegaiuri, nepătate şi fără

corpuri străine;

- fructele de calitatea I trebuie să fie sănătoase, curate, coapte, de mărimi diferite,

nefermentate, admiţandu-se şi cele lovite dar cu cicatrice, cu pete pană la

maximum 10% din lot şi nerezistente la o apăsare uşoară, in proporţiepană la 20%;

-fructele de calitatea a II-a pentru prelucrare in sucuri trebuie să fie sănătoase, de

mărimi diferite, fără corpuri străine, fără aglomerări datorită bolilor criptogamice,

nemucegăite etc.

Ambalarea fructelor. Ambalajele asigură păstrarea calităţii superioare a

fructelor şi după destinaţia lor sunt de mai multe tipuri:

- ambalaje pentru recoltarea fructelor (coşuri, găleţi emailate sau din material

plastic, lădiţe, saci etc.)

- ambalaje pentru fructe livrate in stare proaspătă (lădiţe, coşuleţe din furnir etc.),

confecţionate pentru a permite stivuirea lor şi aerisirea fructelor;

- ambalaje pentru depozitarea şi livrarea fructelor in stare proaspătă sau in lichid, a

pulpelor şi a marcurilor (butoaie de fag de 100 şi 200 1 sau de stejar de 210 1) ;

- ambalaje pentru depozitarea şi livrarea sucurilor (budane de stejar de 3000-10000

l pentru decantare şi omogenizare şi butoaie de stejar de 350-1000l).

Ambalajele au rolul de a păstra valoarea comercială şi alimentară a fructelor

şi se dimensionează la capacităţi, care să excludă tasarea fructelor proaspete.

Forma şi dimensiunile se stabilesc astfel incat să permită utilizarea maximă a

spaţiului de depozitare pe orizontală şi pe verticală. Pentru ambalare coşuleţele,

coşurile şi lădiţele trebuie să fie perfect curate, iar butoaiele după verificare pentru

prevenirea scurgerilor sunt inmuiate, spălate, dezinfectate, opărite, zvantate,

parafinate etc.

SPECII DE CIUPERCI DIN FLORA SPONTANĂ

CIUPERCA DE CÂMP – figura 17 (ciupercă de branişte, ciuperca oilor)

(Agaricus arvensis arvensis), fam. Agaricaceae. Ciupercă saprofită comestibilă,

intalnită prin păşuni, pajişti, tufărişuri, păduri de foioase şi răşinoase luminate,

poieni, sub formă izolată, dar mai cu seamă in grupuri numeroase.

Pălăria la inceput ovoidală şi la maturitate convex-plană, uneori uşor mamelonată

la centru şi pe margini fisurată, cu diametrul pană la 20 cm. Cuticula cu aspect

mătăsos, de culoare variabilă, de la albă, la gălbuie şi pană la cenuşie-brună-inchis,

la atingere devine galbenă şi chiar roşiatică. Lamelele inalte şi dese, iniţial albe,

mai tarziu alberozii şi in final brun-negricioase.

Piciorul cilindric, ceva mai ingroşat spre bază, mai intai plin, apoi parţial gol

la interior, alb la inceput şi mai tarziu gălbui, are inălţimea pană la 15 cm şi

diametrul pană la 3 cm. In partea superioară este prezent un inel lat, dublu, cu

margini dantelate, alb sau alb-gălbui, iar la bază se remarcă urmele volvei.

Carnea compactă, fragedă, exceptand partea inferioară a piciorului unde este

fibroasă. Are culoare albă, uşor gălbuie şi mai tarziu roşiatică, gust dulceag şi

miros de anason.

Valoare alimentară foarte ridicată, ciuperca fiind considerată de către unii

cea mai gustoasă din familiaAgaricaceae.

Recoltare. Se poate culege timp indelungat, din luna mai pană in luna noiembrie.

Conservare. Se poate păstra in stare deshidratată (xxx, f, 1999).

Precauţii!. Ciuperca de camp prezintă unele asemănări cu specii otrăvitoare

din genul Amanita, insă acestea din urmă au intotdeauna lamele albe şi volvă

vizibilă la baza piciorului.

GĂLBIORl – figura 18 (bureţi galbeni, gălbenele, unghia caprei)

(Cantharellus cibarius Fr., sin, Cantharellus vulgaris, Craterellus cibarius), fam.

Cantharellaceae. Ciupercă micoriziană, comestibilă, intalnită in păduri de foioase

şi răşinoase, prin păşuni, in locuri umede, crescand in grupuri.

Conform unor date relativ recente (Danell, 1997), speciile forestiere gazdă

pentru gălbiori aparţin genurilor Pinus, Picea, Castanea, Betula, Quercus, Corylus,

Pseudotsuga. Unele şuşe ale ciupercii ar avea totuşi o anumită specificitate,

rezumandu-se numai la anumite genuri, ca de exemplu Pinus sau Picea. S-a stabilit

totodată că in condiţiile existenţei in pădure a unui număr mare de ciuperci

micoriziene apte de a forma asociaţii cu aceleaşi specii forestiere, gălbiorii se

dovedesc a fi foarte buni competitori. A reieşit, pe de altă parte, că asociaţia dintre

gălbiori şi gazda lor poate dura timp de decenii, cată vreme arborii sunt vii.

Mediul variabil in care gălbiorii sunt intalniţi face dificilă precizarea condiţiilor

ecologice in care aceştia se dezvoltă; in general, după Danell, ei par să prefere

soluri bine drenate, cu cantităţi reduse de azot şi pH-ul cuprins intre 4 şi 5,5,

miceliul lor dezvoltandu-se bine la adancimi in pămant pană la 10 cm.

Corpul de fructificaţie. Pălăria ciupercii, de culoare galbenă-aurie, este in

tinereţe boltită, cu marginile uşor răsfrante in jos. La maturitate, aceasta capătă

forma unei palnii mult adancite, cu suprafaţa prezentand mici cocoaşe şi cu

marginea vălurată, şi are diametrul pană la 9 cm. Pe partea inferioară a pălăriei se

găseşte stratul fertil, de aceeaşi culoare cu pălăria, avand forma unor lamele

prelungite mult pe picior şi ramificate.

Piciorul, inalt pană la 6 cm şi ingustat spre bază, este plin, tare, de culoare

de asemenea galbenă. La exemplarele imbătranite, acesta capătă aspect pielos şi

are tendinţa de a deveni gol in interior, durata de viaţă a corpului de fructificaţie,

aşa după cum remarcă Danell (1997), este de peste o luna de zile, spre deosebire de

multe alte ciuperci cu lamele, la care aceasta este doar de circa o săptămană.

Dimensiunile sale definitive sunt realizate in una-două săptămani dar himeniul care

produce sporii continuă să se dezvolte şi mai tarziu. Sporii, puţin numeroşi, sunt

totodată puţin viabili. Creşterea inceată la gălbior este remarcată şi de Telişevski,

care menţionează şi el că, toamna, in perioada răcirii vremii, aceasta poate dura şi o

lună de zile.

Carnea, de culoare tot galben-aurie, fibroasă, compactă, cu gust dulceag,

plăcut, uneori piperat, chiar amar, cumiros de fructe.

Recoltarea. Gălbiorii sunt intalniţi o perioadă lungă de timp, de la sfarşitul

primăverii, respectiv din lunile mai-iunie, pană aproape de sfarşitul perioadei de

vegetaţie, constituind singura specie ale căror corpuri de fructificaţie nu se sfăramă

şi se pot recolta şi transporta in saci. Pentru asigurarea unui nivel cat mai ridicat al

valorii alimentare, Lucescu et al., (1968) recomandă ca recoltarea să se facă in

stadiul tanăr, cand pălăria nu depăşeşte diametrul de 5 cm, evitandu-se exemplarele

mucegăite, oxidate (cu inceput de inroşire a marginilor pălăriei), sau cu urme de

atacuri de insecte (vizibile la secţionarea bazei piciorului).

Se precizează că gălbiorii reprezintă una din speciile cu pondere mare in

producţia realizată an de an in ţara noastră, in anul 1968, spre exemplu, cantitatea

de gălbiori insumată cu cea de hrib ridicandu-se la circa 13500 t (xxx, g, 1971).

Valoarea alimentară a gălbiorilor se consideră foarte mare, aceştia fiind

apreciaţi ca excelenţi din punct de vedere culinar. La gălbiorii in stare proaspătă,

valoarea energetică se cifrează la 95,7 J/100 g. Staicu şi Negrean (1998), citandu-1

pe Fourre, G. (1990), menţionează că gălbiorii ar avea acţiune antitumorală.

Sortarea. Gălbiorii care se valorifică in stare proaspătă trebuie să fie intregi,

sănătoşi, tari, elastici, curaţi, fără alte corpuri străine. Piciorul se secţionează in

partea inferioară, perpendicular pe ax, cand se verifică şi incadrarea in numărul de

canale de larve admis. Nu se admit ciuperci umede, deoarece se alterează uşor.

Prin sortare, se procedează şi la repartizarea pe categorii de mărime conform

cerinţelor beneficiarului.

Ambalarea se face in coşuleţe sau lădiţe, pe categorii de mărime.

Transportul ciupercilor proaspete se execută cu autodube frigorifice, la

temperatura de 1...2°C.

Conservarea gălbiorilor se face in mod obişnuit prin congelare şi in

saramură, fiind necesar a se executa pe cat posibil imediat după ce ciupercile sunt

recoltate. In prealabil, se efectuează curăţirea de eventualele impurităţi şi se

inlătură prin tăiere partea inferioară a piciorului crescută in pămant. Gălbiorii nu se

pretează la uscare.

Se menţionează că la conservarea in saramură, intr-o unitate de ambalaj de

1001 se introduc 60 kg ciuperci, din una şi aceeaşi calitate. Sarea de bucătărie se

foloseşte sub formă de saramură, concentraţia acesteia in masa produsului trebuind

să fie egală cu 15-20% (o concentraţie mai mare de 20% ar conduce la destrămarea

lamelelor ciupercilor). Saramura se prepară dizolvand sarea in apă fiartă ş1 se

utilizează după răcire. In cazul butoaielor din fag, după introducerea gălbiorilor şi a

saramurei, sacii de polietilenă se leagă la gură, urmărindu-se să nu conţină pungi

de aer, pentru a se evita apariţia mucegaiului.

De reţinut că sarea se poate folosi şi direct, in aceeaşi concentraţie,

introducandu-se in straturi alterne cu ciupercile, operaţiile tehnologice fiind in

principiu aceleaşi. In final, prin dizolvarea sării in sucul ciupercilor, rezultă o

saramură limpede.

HRIB – figura 19 (manătarcă, mitarcă, pitarcă, hrighi) (Boletus edulis

Bull.ex Fr., sin. Tubisporus edulis), fam. Boletaceae.

Ciupercă micorizantă, comestibilă. Creşte în păduri de răşinoase şi

foioase, prin pajişti, în condiţii staţionale aparent foarte diverse. Corpul de

fructificaţie este cărnos şi constă din pălărie şi un picior central.

Creşterea. Hribul se caracterizează printr-un ritm de creştere al corpului de

fructificaţie destul de rapid, după Telişevski (1974) masa realizata de acesta pană

in cea de a patra zi de la apariţia sa ridicandu-se la 160 g. Durata de timp necesară

corpului de fructificaţie pentru a ajunge la maturitate este de 4-10 zile, ca şi in

cazul celorlalte specii din genul Boletus (Olivier et al., 1997). Sub stratul de

zăpadă, hribul este capabil să suporte temperaturi de minus cateva grade Celsius,

continuand să trăiască (Heim, 1957).

Carnea albă, este foarte preţuită atat pentru gustul şi mirosul său, cat şi sub

raport nutritiv.

Recoltarea se efectuează de la sfarşitul primăverii pană toamna tarziu, pe

timp uscat. Lucescu et al. (1968)

recomandă ca in timpul primăverii şi verii ciupercile să se recolteze imediat după

apariţie, intrucat sunt repede atacate de insecte; totodată nu trebuie ţinute mai mult

de 8 ore pană la conservare, deoarece se inmoaie şi se alterează uşor.

Conservare. Ciupercile pot fi consumate in stare proaspătă. Cele care

urmează a se conserva, la fel ca şi cele ce se vor valorifica in stare proaspătă, se

curăţă in prealabil de impurităţi. Partea inferioară a piciorului, crescută in pămant,

se taie, prilej cu care se indepărtează şi porţiunea cu un număr mare de galerii de

larve.

Metodele folosite cu predilecţie in cazul hribului sunt congelarea şi uscarea. Se

poate de asemenea recurge la conservarea in saramură şi prin marinare.

Conservarea prin congelare se face ca şi in cazul gălbiorilor.

PĂSTRĂV DE FAG – figura 20 (burete negru, găinuşa pădurii, negrişori)

(Pleurotus ostreatus (Jacq. ex. Fr.) Kummer, sin. Agaricus ostreatus), fam.

Pleurotaceae. Ciupercă lignicolă comestibilă intalnită pe rănile arborilor vii

debilitaţi, cand se manifestă ca specie parazită, dar şi pe cioate şi pe lemn doborat

cand este saprofită, consumand in primul rand lignina şi după aceea celuloza

(Balazs; 1982). Comună îndeosebi pe fag, este însă prezentă şi pe alte specii

foioase, ca stejar, carpen, mesteacăn, plop, salcie, tei, soc, castan porcesc, nuc, dud,

mai rar pe specii răşinoase. Cauzează o putrezire albă cu dungi roşii a duramenului,

lemnul putrezit fiind separat de cel sănătos printr-o dungă ingustă brună

(Georgescu et al., 1957).

Valoare alimentară foarte mare, unii recomandand totuşi ca piciorul să nu se

consume, deoarece este prea tare (xxx, f, 1999).

Recoltarea se efectuează de regulă in lunile octombrie-noiembrie şi chiar

decembrie, in iernile nu prea friguroase, precum şi primăvara devreme, cand

temperatura medie diurnă este mai mică de 16°C

Conservare. Ciupercile recoltate este necesar să fie cat mai repede

valorificate in stare proaspătă sau conservate, Lucescu et al. (1968) afirmand că

dacă sunt păstrate ca atare, carnea lor se inmoaie repede şi incepe să se altereze, iar

din ouăle depuse de insecte ies numeroase larve, care impanzesc toată masa

cărnoasă. In pungi de polietilenă, se pot păstra in stare proaspătă timp de mai multe

zile la temperatura din frigider. Conservarea se mai poate face in saramură

asemănător gălbiorilor, prin marinare.

PLANȘE COLOR