I. Tabloul postbelic

Dupa incheierea celui de-al Doilea Razboi Mondial, Europa este divizata nu numai in Europa de Vest si Europa de Est, ci in cadrul Europei de Vest apar diverse abordari strategice privind reorganizarea lumii libere si atitudinea fata de blocul communist.In septembrie 1946, Churchill vorbea la Zurich despre Statele Unite ale Europei, adica avansa ideea ca Europa Occidentala sa se reorganizeze pe modelul American pentru a face fata presiunilor sovietice.In anul 1947 apare doctrina Truman , numita si “doctrina îndiguirii”. Aceasta pecetluia ingroparea aliantei  dintre Uniunea Sovietica si SUA, si oferea o baza atat ideologica cat si economica in lupta impotriva expansiunii comuniste. Unealta economica a acestei strategii estePlanul Marshall, prin care SUA ofera un sprijin economic fara precedent statelor Europei  Occidentale in procesul de reconstructie.Coloralul strategic este Tratatul de la Bruxelles in martie 1948, extins mai apoi la 12 state sub forma Tratatului Atlanticului de Nord , transformat ulterior in Organizatia Tratatului Nord- Atlantic .Tot in 1948 apare Organizatia pt. Cooperare Economica Europeana, transformata in OECD care initial se dorea a fi o structura care sa permita aplicarea cat mai eficienta a Planului Marshall.

Identificam urmatoarele motive care stau la baza demararii procesului de integrare  europeana :1. Prezervarea Europei de Vest ca un spatiu al democratiei liberale2. Asigurarea securitatii si pacii prin includerea Germaniei de Vest intr-un sistem de aliante accidentale 3. Reconstructia economica si trecerea la strategia pt obtinerea prosperitatii4. Dezvoltarea unei piete comune a statelor europeneLa sfarsitul anilor 1940 , in mediile mai degraba crestin – democrate , liberale sau social democrate , se instaleaza un sentiment de entuziasm , multi dintre politicienii importanti sperand ca pe fondul reconcilierii istorice dintre Franta si

Procesul de guvernare în UESuport de curs

Universitatea de Vest, Timisoara – RISE RO

Germania , statele Europei Occidentale vor costitui rapid o confederatie.Principalul pol din jurul acestei strategii entuziaste a fost Miscarea Europeana care aparuse in perioada interbelica si in cadrul careia se dezvoltasera mai multe planuri si programe vizand unificarea Europei .Politicienii aflati la putere in statele occidentale erau mult mai moderati in privinta strategiei care trebuia urmata, mai ales ca nu doreau sa piarda controlul asupra instittiilor si resurselor naturale. Astfel ca, prima miscare politica consistenta guvernamentala este Planul Schuman ( 1951 ).Schuman era ministrul adjunct de interne al Frantei si exponent al unei linii moderate. El promoveaza nu uniunea rapida a tarilor europene ci mai degraba integrarea sectoriala a economiilor nationala . El incepe de jos, adica de la obiectivul minimal care ar fi trebuit sa fie eradicarea conditiilor de posibilitate pt un nou razboi franco-german.Acest lucru se traducea practice prin plasarea capacitatiilor de productie si prelucrare a carbunelui si otelului sub o autoritate comuna.Rezultatul institutional fva fi constitirea CECO care insa nu ar fi purtat denumirea de comunitate daca nu ar fi existat presiunile din partea SUA,care a dorit structurarea institutionala si garantarea efectiva a colaborarii.Astfel,CECO avea o inalta autoritatecare era supranationala,un Consiliu de Ministrii reprezentand statele membre,o adunare colectiva,care servea drept orgn legislative si o Curte de Justitie pentru reglementarea eventualelor diferende.Problema principala a planului Schuman era ca Marea Britanie nu fusesedeloc implicate in procesul de constituire a acestei comunitati si ca defaptaria de competenta parea una extreme de limitata.Mai mult,in spatele Planului Schuman putem identifica interese nationale si anume:

1.    Franta dorea sa evite remilitarizarea Germaniei , sa-si asigure furnizarea de carbine ieftin si dominatia in productia de otel

2.    Germania cauta sa obtina reintegrarea in comunitatea internationala si  sa-si consolideze identitatea de stat democratic si capitalist

3.    Belgia , Olanda si Luxembourg erau dependente economic de Franta si Germania . Au insistat ca Marea Britanie sa faca parte din CECO darn u au fost ascultate

4.    Italia dorea sa stearga imaginea de stat fascist sis a obtina garantii pentru reconstructie

5.    Marea Britanie nu a participat la Comunitati intrucat nu dorea sa piarda controlul asupra otelului si carbunelui care ii asigura o relatie speciala cu fostele colonii; se simtea ofensata prin neincluderea in discutiile initiale privind Planul Schuman din 1950

 

CECO : Franta + Germania + Benelux + Italia —– > singurele tari participante

Planul Pleven presupunea constituirea unei comunitati europene de aparare, domeniul apararii dupa razboi fiind considerat mult mai important .

CEA – se dorea la inceputul anilor 1950  a fi o alternative la NATO,adica un brat inarmat al statelor europene . CEA avea in spate in primul rand temerile Frantei legate de dominatia SUA asupra NATO si interesul SUA ca Germania de Vest sa devina autonoma din punct de vedere militar.Conform Planului Pleven, intreaga capacitate militara a statelor europene ar fi fost pusa sub dominatia colectiva a unei Inalte Autoritati care sa coordoneze si sa managerieze strategia europeana de aparare.In 1954 Adunarea Nationala din Franta respinge Planul Pleven si odata cu aceasta respingere devine evident ca unica optiune de aparare ramane NATO si SUA.In 1956 sunt accelerate negocierile dintre statele membre CECO privind extinderea Comunitatii asupra sferei energiei atomice si sub presiunile tarilor din Benelux este tot mai mult evocata posibilitatea constituirii unei piete comune in privinta bunurilor industriale. Negocierile din 1956 au ca rezultat Tratatul de la Roma considerat tratat fondator al Comunitatilor Europene, care stabileste o structura tridimensionala a acestora, CECO fiind baza institutionala initiala la care se adauga CEE si EURATOM.Au fost posibile negocieri privind constituirea Comunitatii Economice Europene , intrucat a existat un compromise intre Franta si Germania vazut ca fiind in profitul ambelor. Franta a renuntat la limitele privind importul de bunuri industriale iar Germania a acceptat principiile politicii agricole comune care redistribuia masiv fonduri dinspre Comunitati inspre agricultorii europeni.Nu ar fi fost posibil Tratatul de la Roma daca nu ar fi existat In toate tarile semnatare o generatie de politicieni de orientare moderata sau centrista traumatizati de razboi, preocupati de limitarea influentei supraputerilor europene ale SUA si URSS, constienti de interdependenta din ce in ce mai pronuntata determinata in primul rand de Planul Marshall si avand intre ei relatii de incredere care le-au dat in final garantia Comunitatii de interese.

 

II. Tratatele fondatoare ale Comunitatii Europene

In relatiile internationale, tratatele sunt considerate ca rezultat al unei situatii conflictuale preexistente. De cele mai multe ori mediul international este considerat a fi anarchic, statele fiind actorii principali si suverani. Pe acest fond tratatele nu pot decat sa creeze un cadru general prin care statele se acomodeaza unele cu altele, statele putand pana la urma sa renegocieze tratatele, sa se retraga din ele sau sa le violeze.Tratatele Europene contrazic in general aceasta viziune realista asupra relatiilor internationale, deoarece ele reprezinta un corp care nu numai ca nu s-a disipat dar a si fost intarit aproape continuu pana la nivelul Uniunii Politice.Dreptul comunitar are, spre deosebire de dreptul intern o varietate mare de surse. In varful piramidei este legislatia primara constituita de tratate. Acestea au valoare constitutionala pentru Comuntatile Europene intrucat organizeaza relatiile dintre state si relatiile dintre institutii.Celelalte surse de drept ale Comunitatilor sunt principiile generale ale dreptului, acordurile internationale ale statelor, legislatia secundara, adica toate actele normative emise de Comunitatile Europene, apoi punctele generale ale dreptului administrativ si conventii incheiate intre statele membre ale Comunitatilor.Astfel, avem o serie de tratate :

Tratatul de la Roma ( 1956 ) intrat in vigoare in 1957 este tratatul constitutive care separa cele 3 Comunitati din punct de vedere juridic. A fost nevoie de un Tratat de fuziune in 1967, astfel incat cele 3 Comunitati sa aiba aceeasi structura institutionala. Tratatul din 1967 vine pe fondul unei situatii delicate intrucat nu existasera decat putine progrese in integrarea in perioada scursa de la Tratatul de la Roma si are mai degraba o natura simbolica. In aceasta prima perioada intre Tratatul de la Roma si Tratatul de Fuziune cele mai mari realizari sunt trecerea efectiva la politica agricola comuna , constituirea unei zone de liber schimb si ulterior pecetluirea uniunii vamale.In 3 alte domenii, competentele Comunitatilor cresc in mod practic fata de planul initial : transporturi , politici sociale , folosirea energiei nucleare. Aceasta perioada este marcata si de presiunile Marii Britanii de a adera la Comunitati si de raspunsul negativ al Frantei conduse de Charles Gaulle, care considera Marea Britanie un cal Troian American.Perioada de dupa Tratatul de Fuziune, pana la sfarsitul anilor 1970 este marcara de asa-numita euroscleroza . Este o perioada marcata de criza economica, in primul rand petroliera, din 1973, criza care obliga Comunitatiile Europene sa accepte

Marea Britanie pentru a intarii uniunea vamala, acest lucru ducand pe termen mediu la impotmolirea procesului de integrare si la plasarea unui accent deosebit pe procesele mai degraba economice in detrimental celor politice.Primele alegeri pt. Parlamentul European, prin vot universal, desfasurate in 1979 reprezinta un success atat prin participarea larga a cetatenilor cat si prin Victoria fortelor favorabile adancirii procesului de integrare.Acest lucru permite, la inceputul anilor 1980 , desfasurarea unor ample consultari europene in centrul carora se afla Jacques Delors, un politician socialis cu vederi moderate si proeuropene. Realizarea sa fundamentala e un nou tratat ce intra in vigoare in 1987, numit Actul Unic European , care face trecerea de la uniunea vamala si piata comuna la piata unica europeana, scopul final fiind realizarea unui spatiu concurential, acelasi pentru toti actorii europeni la nivelul Comunitatilor ; introduce fonduri massive, distribuite politicii regionale si extinde ompetentele Comunitatilor in cercetare si dezvoltare precum si mediul inconjurator.In plus, intrucat statele europene ramaneau suverane in domeniul politici externe, este introdus mecanismul cooperarii politicii europene, o procedura prin care ministrii de externe ai statelor membre se consulta si isi armonizeaza pozitiile in privinta relatiilor cu tertii. Actul Unic European este privint inca din momentul semnarii ca o simpla etapa intermediara in constituirea unei Comunitati Politice propriu-zise.Valoarea adaugata a Actului Unic European este aceea de a pregatii trasformarea comunitatilor intr-o mai larga uniune politica. In perioada 1987- 1991 are loc transformarea Comunitatilor Europene, mai ales sub impactul evenimentelor din Europa Centrala si de Est. Reformarea URSS si mai apoi caderea Blocului Comunist antrereneaza schimbarea fundamentala a Comunitatilor Europene dintr-o formula de echilibrare a balantei est-vest intr-o comunitate politica de sine statatoare.Pentru ca aceasta transformare sa poata avea loc ,era necesara continuarea integrarii in domeniul monetar si economic si integrarea mult mai accentuate in politica externa si in domeniul securitatii.Negocierile din 1990 si 1991 se finalizeaza cu incheierea Tratului de la Mastricht in 1992,tratat care este adoptat la limita de mai multe state europene ,suspansul principal fiind legat de ratificarea de catre Franta prin referendum popular.Intrat in vigoare in 1993,Tratatul de la Mastricht transforma CE in Uniunea Europeana stipuland ca scopul principal va fi realizarea din punct de vedere economic a Uniunii Economice si Monetare prin adoptarea unei monede unice.Structura Uniunii Europene este de acum una bazata pe 3 piloane:Comunitatea Economica,Politic Externa si de Securitate Comuna,Justitie si Afaceri Interne.Ultimele 2 piloane evidentiaza practic integrarea mai slaba sau cvasi inexistenta in anumite domenii si necesitatea ca aceste domenii sa fie sustinute prin politici specifice.Este proclamata cetatenia europeana ca un principiumai degraba simbolic,asociat ideii ca intre statele membre si loialitatea fata de acestea si

Uniunea Europeana si in general identificarea cu Europa nu ar fi trebuit sa existe o contradictie ci ele ar trebui sa fie complementare.Tratatul de la Mastricht a reprezentat principala evolutie dupa Tratatul de la Roma insa in functionarea efectiva a Uniunii se evidentiaza din 1993-1994 cateva neajunsuri majore:– nu exista un plan propriu-zis de integrare a Europei Centrale si de Est– nu existau pozitii comune in politica externa si de securitate desi se creasera mecanisme menite sa asjgure tocmai aceste pozitii comune.– divizinile intre state precum Marea Britanie si tarile nordice privind gradul de integrare si strategia pentru adoptarea monedei unice au pus in evidenta tocmai reminescentele perioadei dominate de statele-natiune.Problemele lasate deschise de Tratatul de la Mastricht vor fi partial corectate de Tratatul de la Amsterdam din 1997 si Tratatul de la Nisa negociat in 2 etape din 2003.Tratatul de la Amsterdam stabileste conditiile extinderii Uniunii prin acordarea statului de membru asociat statelor din Europa Centrala si de Est.Se introduce faptul de flexibilitate care presupune ca anumite state pot avansa mai rapid in procesul integrarii in anumite domenii,acest lucru neafectand pozitiile altor state care nu se simt pregatite pentru a avansa atat de rapid.Tratatul de la Nisa este menit sa asigure buna desfasurare a celui mai amplu process de largire a comunitatilor in istoria lor ce urma sa sa aiba loc in 2004.E un tratat mai degraba tranzitoriu care trebuie sa faca fata unei situatii inedite in care Uniunea se confrunta cu presiunile statelor deja membre care isi doresc mentinerea pozitiei dar si cu retentiile noului val de state aderente care pretind modificarea anumitor principii de functionare si reprezentarea proportionala in interiorul intregii administratii europene.Intre 2004-2005 Uniunea este organizata conform principiilor tranzitorii adoptate adoptate la Nisa dar in acelasi timp se pregateste sa fie reorganizata conform proiectului de tratat constitutional european.Tratatul pentru o Constitutie Europeana  se dorea a fi reforma cea mai importanta a Uniunii Europene dupa Tratatul de la Mastricht,care dorea sa largeasca bazele consensuale ale acesteia,dorea sa confere o valoare constitutionala tratatelor si practice sa transforme treptat Uniunea intr-o structura mai degraba confederative.Tratatul Constitutional a fost amplu negociat prin organizarea in 2003 a unei conventii pentru viitorul Europei,insa s-a lovit de opozitia prin referendum in mai 2005 din partea Frantei si in iunie 2005 din partea Olandei.Perioada delicate care a urmat intre 2005 si 2007 a fost marcata de negocieri de multe ori bilaterale care mergeau uneori pe ideea continuarii ratificarii tratatului de catre alte tari si alteori pe negocierea unor noi intelegeri care sa includa anumite semne de intrebare care au dus anterior la respingerea tratatului.

In 2007,in timp ce Germania asigura presedentia rotativa a Uniunii si la exact 50 d ani de la intrarea in vigoare a Tratatului de la Roma este negociat Tratatului de la Lisabona care reia in buna parte prevederile Tratatului Constitutional respins.Initial,Tratatul de la Lisabona trebuia sa se numeasca Tratatul de Reforma a Uniunii Europene,insa sefii de state din Europa s-au temut ca termenul “reforma” ar fi putut speria mai mult decat de termenul de “constitutie”.Astfel,s-a preferat termenul mai neutru de tratat privind UE.A fost negociat la finele anului 2007 si a intrat in vigoare la 1 decembrie 2009.Tratatul prevede o serie de modificari legate de modificari legate de functionarea institutiilor Uniunii,in special privind procedura majoritatii calificate si inzesteaza Uniunea cu un presedinte si cu un ministru de externe.Acordul care a fost realizat prevedea in mod expres ratificarea de catre statele semnatare printr-o procedura care sa asigure o majoritate favorabila tratatului.Astfel,Franta nu a mai organizat un referendum ci a ratificat tratatul prin votul Parlamentului.Principala inovatie institutionala este renuntarea la rotatia tarilor membre pentru prezidarea Consiliului European,ales pe 2 ani si jumatate,cu posibilitatea unei singure realegeri de catre Consiliul European.Este introdusa functia de inalt reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe si Politica de Securitate,asa numitul ministru de externe al UE. Spre deosebire de Tratatul Constitutional,cel de la Lisabona este mai precaut in privinta integrarii justitiei si afacerilor externe,o serie de competente importante care fusesera in Tratatul Constitutional delegate Parlamentului si Comisiei intorcandu-se la structurile interguvernamentalesi ale Consiliului.Tratatul de Lisabona accentueaza rolul parlamentelor nationalein consultarea in vederea adoptarii legislatiei europene si largeste aria de competenta a Parlamentului Europeanin privinta unor domenii ample precum politica industriala sau comertul exterior al Uniunii.Luand in considerare perspectiva largirii Uniunii indeosebi spre tari precum Croatia, Muntenegru, Albania sau Macedonia, tratatul prevede limitarea nr. De membrii ai Comisiei Europene prin nereprezentarea anumitor state in noua structura incepand cu 2014 in conditiile in care largirea va continua. Aceasta prevedere ar sublinia de asemenea caracterul mai degraba trasnantional al Comisiei, reprezentand o garantie a procesului de integrare.Pt unii analisti, Tratatul de la Lisabona reprezinta un esec partial in procesul adancirii integrarii si mai mult, oo indepartare si mai mare a Comunitatiilor fata de proprii cetateni , in ciuda faptului ca este prevazut pt.prima data dreptul de initiative legislativa cetateneasca in U.E. Pt. prima data de la tratatul de la Roma, este prevazuta posibilitatea ca un stat sa poata parasii Comunitatiile Europene cu anuntarea prealabila a statelor partenere si in anumite conditii specifice. Speranta liderilor europeni in legatura cu acest tratat este ca el va oferi stabilitate structurilor

Uniunii si ca, la fel ca in anii 1950-1960 organele de conducere vor fi la adapost de presiunile opiniei publice si vor continua procesul de aprofundare al integrarii. In aces sens este introdusa pt prima data o procedura simplificata de revizuire a tratatelor a.î. san u mai fie necesara convocarea unor Conferinte interguvernamentale pt.amendarea tratatului ci Consiliul European  sa poata decide aceasta amendare cu unanimitate de voturi si cu ratificarea ulterioara de catre parlamentele nationale .Tratatul stabileste clar tipurile de competente ale Comunitatii Europene in relatia cu statele membre. Acestea se impart in 3 categorii : competente exclusive, competente  impărţite, competente adiacente.

In competentele exclusive se incadreaza toate subdomeniile legate de politica vamala, regulile privind concurenta pe piata interna europeana, politica monetara a statelor care au adoptat moneda euro, politica comerciala comuna si conservarea resurselor biologice in domeniul politicii comune a pescuitului.Competentele impartite – competente pe care statele membre le pot exersa numai in masura in care U.E. nu exerseaza ea insasi competenta respective. Aici se incadreaza aspectele legate de piata interna care nu sunt reglementate de Uniune, politicile sociale in afara ariei de competenta europeana, coeziunea teritoriala si economica, agricultura si pescuitul exceptand conservarea biodiversitatii, mediul inconjurator, protectia consumatorului,transporturile, retelele traseuropene, politica energetica, domeniul libertatii, securitatii si justitiei precum si domeniul securitatii sanitare in afara prevederilor specifice Uniunii.Competente adiacente- domeniile in care statele membre pastreaza competenta principala iar Uniunea Europeana se angajeaza sa sprijine statele in proiectele lor de dezvoltare. Aceste domenii sunt: protectia si imbunatatirea sanatatii, cultura, turismul, educatia, politicile pentru tineret, sportul,protectia civila impotriva dezastrelor si cooperarea administrativa ntre statele membre.Precizarea acestor domenii s-a dorit a fi de natura sa clarifice ariile de interes ale Uniunii si mai mult, sa traseze liniile viitoarei integrari prin precizarea accentuarii rolului Uniunii in zonele de competenta impartita.

Institutiile Uniunii Europene

Comisia Europeana

Structura politica a UE este bazata pe 3 tipuri de  componente : institutiile, organismele si organismele affiliate.

Institutii:

Comisia Europeana Parlamentul European Consiliul de Ministri Curtea Europeana de Justitie Curtea Europeana de Audit (Curtea de Conturi)

Organismele:

Banca Centrala Europeana Comitetul Economic si Social Comitetul Regiunilor Banca Europeana de Investitii Comitetul de Audit

Organisme afiliate:

EUROPOL Agentiile: Agentia Europeana pt. Mediu Comitetele Grupurile de lucru

Sistemul politic al UE este unul dintre cele mai complexe, intrucat nu numai institutiile  si organismele se afla in relatiile unele cu altele, ci si palierele supranational, national si subnational.

Arhitectura actuala a UE este rezultatul unui compromis intre, pe de o parte, intresele nationale, interesele regionale si cele supranationale si, pe de alta parte, intre grupurile politice, orientarile ideologice, preferintele sociale si economice si vointa politica de a continua procesul integrarii in anumite limite asumate.

Teoria care astazi explica cel mai bine complexitatea structurala a UE este neo-institutionalismul. Conform acestuia, a fost déjà depasita faza in care statele nationale configurau institutiile si am ajuns la momentul in care institutiile devin ele insele actori, mai ales prin aceea ca, modul in care ele insele se prezinta si functioneaza are un impact preganant asupra politicilor la toate nivelele.

Institutiile determina constituirea unor loialitati de grup care, prin acumulare, garanteaza identitati corporative. Astfel, spre ex., Comisia Europeana dezvolta o identitate proprie depasind determinarile nationale si tinde sa actioneze precum un stat sau o corporatie multinationala.

Institutiile au identitati si prioritati  proprii, au propria lor agenda de interese; de multe ori institutiile se opun controlului exterior, in special controlului statelor nationale si dezvolta propriul lor sistem normative, care de multe ori, depaseste scopul initial cu care institutiile au fost inzestrate.

Literatura de specialitate vorbeste de asa-numitul “path dependence” (dependenta de proces). In UE acest lucru inseamna ca institutiile au jucat, in procesul integrarii, un rol determinant, depasind de muulte ori, vointa statelor membre. Acest lucru s-a intamplat fiindca institutiile au avut un avantaj informative, in sensul ca, spre ex., Comisia Europeana a precedat de multe ori, Consiliul European sau Consiliul de Ministri, in anticiparea unor procese si decizii interne. De asemenea, acest lucru s-a intamplat si fiindca, spre deosebire de anumite guverne, institutile au o agenda proprie de prioritati, indisolubil legate de procesul de integrare.

Institutiile au jucat un rol central si fiindca  au avut capacitatea de a combina intr-un mod abil structurile si retelele formale cu structurile si retelele mai degraba, informale. Astfel, spre ex., Comisia a dezvoltat relatii privilegiate atat cu organism si comitete ale UE cat si cu structure informale, de tipul grupurilor de lobby, organizatii pentru protectia mdiului, etc.

Institutiile au jucat un rol central fiindca sunt interdependente si multifunctionale. Caracterul multifunctional al Comisiei este subliniat d imensul aparat birocratic pe care Comisia il are la dispozitie si care asigura, pe langa functionarea proriu-zisa a Comisiei, reprezentarea acesteia in relatii cu structuri interne, dar si extrioare Uniunii.

In ciuda acestor avantaje, institutiile, in general, si Comisia in special, au fost acuzate de reprezentantii nationali, de parlamentarii europeni, de presa si de societatea civila de lipsa transpaarentei, de proasta gestioanare a relatiilor instutionale si, in anumite cazuri, de frauda si nepotism. Astfel, Comisia condusa de J. Santr (1995-1999), a fost fortata sa demisioneze in bloc, in martie 1999, datorita unor acuzatii de frauda si delapidare si datorita amenintarii unor parlamentari europeni cu motiuni de cenzura impotriva Comisiei. In general, Comisia a fost acuzata de absenta legitimitatii, fiind o institutie supranationala, care a atras, cu fiecare tratat, tot mai multe competente, fara ca acest lucru sa fie legat de cresterea gradului de transparent a institutiei. In general, Comisia  este prezentata, mai ales, in presa, ca fiind o structura de tip guvernamental, cu atributii supranationale, ca fiind un centru de putere al Uniunii, ca fiind hiperbirocratizata si in mare masura, semanand cu o masina de propaganda.

UE are o serie de responsabilitati si puteri, Comisia fiind echivalata, in comparati, cu guvernele unor state, desi atributiile Comisiei sunt mult mai reduse fata de cele ale unor guverne.

Functiile Comisiei- functii excutive:

Stabilirea prioritatilor privind legislatia europeana, managementul bugetului european;

Supervizarea adoptarii si implementarii dreptului comunitar; Rprezentarea externa  si negocierea in cadrul unor organizatii precum ONU

sau Organizatia Europeana pentru Constructie si Dezvoltare

Peste aceste functii executive se adauga cea legata de afirmatia din Tratatul de la Roma, care defineste Comisia ca fiind “un gardian al tratatelor ”. Acest lucru se traduce in practica prin activitatea neintrerupta  a Comisiei legata de adancirea procesului integrarii, de inovarea proceselor precum cooperarea in UE si in afara ei, sau extinderea Uniunii.

O intrebare care se pune in legatura cu Comisia este daca Comisia este, ami degraba, un for al functiei publice sau un Guvern al Europei?

Comisia ar fi un Guvern al Europei fiindca se afla in centrul arhitecturii comunitare, fiindca promoveaza identitatea si integritatea europeana, fiindca initiaza procese legislative si fiindca are puteri executive explicite.

In schimb, ar tine mai degraba de functia publica, intrucat nu raspunde direct nici in fata Parlamentului European, nici in fata parlamentelor nationale. Apoi, fiindca nici presedintele Comisiei, nici membrii sai si nici functionarii subordonati nu sunt alesi, ci sunt numiti. Functiile executive ale Comisiei nu sunt precum ale unui govern, ci Comisia trebuie sa imparta competent executiva cu Consiliul de Ministri si cu statele mmbre; functia de baza a oricarui guvern ar fi folosirea legitima a fortei, or, Comisia Europeana, nici daca doreste sa foloseasca forta nu are ce forta sa foloseasca.

O figura centrala in arhitectura Comisiei este cea a presedintelui.Primul presedinte al Comisiei, dupa Tratatul de la  Roma a fost Walter Halstein (1958-1967), care a pus bazele functionarii efective si a reusit sa smulga de la Consiliul de Ministri o serie de atributii practice care au consolidat rolul Comisiei.

Cel mai active presedinte al Comisiei a fost Jacques Delors (1985-1994), care a reusit sa negocieze Actul Unic European si Tratatul de la Maastricht.

Presedintele Comisiei este numit pentru 5 ani; mandatul sau poate fi reinnoit, numirea are loc prin acordul sefilor de state din UE, dupa consultarea Parlamentului European. Odata numit, presedintele isi constituie echipa de comisari, insa nu are o marja prea larga de manevra, intrucat nominalizaril sunt facute de statele membre. Odata constituita echipa de comisari, aceasta se prezinta in fata Parlamentului European pentru obtinerea invstiturii.

Odata cu alegerea Parlamentului European in 1979, prin vot universal direct, mandatul Parlamentului si al Comisiei a devenit unul cvasisimultan, in sensul ca dupa fiecare euroalegere, o noua Comisie este formata dupa investirea de catre noul Parlament.

 

Atributiile presedintelui Comisiei:

Reprzentarea Comisiei in fata altor institutii si organism Gestionarea administrarii UE Configurarea portofoliilor de comisar si alocarea acestora Oferirea unor directii precise in politica comuna a  UE

Colegiul comisarilor UE obtine in bloc investiture din partea Parlamentului si poat fi, tot in bloc, indepartat, prin motiune de cenzura. In momentul de fata, Comisia are 27 de membri; intre 1957 si 2004, fiecare stat avea cate un membru, in vreme ce 5 state aveau cate 2 membri : Germania, Franta, Marea Britanie, Italia si Spania. Din 2005 a fost redus numarul la 1 membru/stat si, cf. Tratatului de la Lisabona, in conditiile in care procesul largirii UE va continua, numarul comisarilor nu va putea depasi 27, urmand ca anumite state, sa nu aiba in anumite conditii, comisari.

Formula prevazuta este una flexibila, astfel incat, probabil ca la noile extinderi, Tratatul de la Lisabona va fi amendat. Desi comisarii sunt dsemnati de catre statele membre, acestia ar trebui sa slujeasca interesele UE si nu cele nationale. Art. 213 al Tratatului de la Lisabona prevede ca “membrii Comisiei, in interesul general al Comunitatilor, trebuie sa fie total independnti in exercitarea functiilor lor”. Ei nu vor putea cere instructiuni nicarui guvern sau din partea altor organism. Prin Tratatul d la Lisabona,  Inaltul Reprezentant al UE pt. Afaceri Externe si Politici de Securitate, care anterior era independent de Comisie, devine, in mod automat, vicepresedinte al Comisiei.

In ceea ce priveste participarea Comisiei la procesul de decizie in UE, Comisia indeplineste functia de initiere a legislatiei, fiind insa conditionata de Consiliul

European si de Consiliul de Ministri. Exista asadar, o dezbatere privind influenta reala a Comisiei Europene.

Cei care cred ca UE ramane mai degraba o structura interguvernamentala, privesc Comisia ca pe o institutie facilitatoare a politicilor UE. Pe de alta parte, cei care cred ca UE este mai degraba o structura supranationala, considera de fapt, ca avem de-a face cu un actor autonom care actioneaza independent de statele membr.

Pe langa structura de varf, aceasta are si un stuff administrativ impresionant, cu 36 de directorate si servicii specializate si cu 20.000 de angajati, incluzand cercetatorii, translatorii si interpretii de la Comisie.

In viziunea interguvernamentala, Comisia, ca structura facilitatoare, actioneaza ca un Secretariat General al unei organizatii internationale. Functia sa de baza ar fi aici facilitarea actiunii guvernelor in actiunile lor de a ajunge la un acord si inlesnirea cooperarii. Tot in aceasta viziune, Comisia ar fi o sursa de expertiza tehnica, intrucat are in subordine organe mai degraba specializate si inlesneste munca altor institutii.

Tot in  aceasta viziune, Comisia ar contribui ca un arbitru intre interesele nationale contradictorii. In plus, costurile de tranzactie s-ar reduce in mod efectiv, existent Comisiei garantand practic ca anumite procese déjà realizate pot fi repetate fara constituirea unor noi structuri sau practici.

Pe de alta parte, viziunea cf. Careia Comisia ar fi un actor autonom este subliniata tocmai de rolul de initiativa legislativa pe care il are Comisia. Se bazeaza si pe ideea ca, Comisia are dreptul de a crea comitete de expertiza si grupuri de lucru, asa cum s-a intamplat cu AUE care a fost, aproape exclusiv, rezultatul actiunii Comisiei.

Comisia depaseste, cu fiecare etapa, rolul initial cu care a fost inzestrata si isi aroga responsabilitati, fiind singura capabila sa indeplineasca anumite functii. Pentru unii experti insa, Comisia este inca intre cele 2 ipoteze, cea de organism executatnt si cea de Guvern al Europei si se impune in continuare o clarificare institutionala, in absenta careia rolul supranational al Comisiei va stagna.

 

Consiliul de Ministri

Sistemul UE este complicat si datorita faptului ca exista 2 institutii cu nume asemanatoare si cu atributii care uneori se suprapun: Consiliul de Ministri si Consiliul European.

Consiliul European este format din reprezentantii statelor membre ale UE si stabileste orientarile generale ale Uniunii. Consiliul de Ministri, in schimb, este o institutie propriu-zisa a UE, cu puteri executive si legislative, care pune in opera, impreuna cu Comisia si Parlamentul European, liniile generale de politica trasate de Consiliul European.

Din  perspectiva evolutiei istorice, Consiliul European a aparut in cadrul CECO sub forma unui corp national care  controla activitatile supranationale ale Inaltei Autoritati (Inalta Autoritate s-a transformat ulterior, in Comisie).

Prin Actul Unic European  (AUE) se introduce principiul majoritatii calificate ca si metoda de adoptare a unei serii de politici europene. Aceasta va inlocui, treptat, in unele domenii, principiul unanimitatii. In Tratatul de la Maastricht, principiul majoritatii calificate este extins la nivelul primului pilon, in timp ce in interiorul Consiliului de Ministri se mentine procedura unanimitatii in privinta celui de-al doilea si celui de-al treilea pilon. Astfel, o decizie in domeniul securitatii colective a UE nu va putea fi luata de catre Consiliu decat daca in intriorul Consiliului toate statele erau de acord.

Tratatul de la Amsterdam introduce principiul abtinerii constructive,cf. caruia daca un stat voteaza „pentru” sau se abtine in privinta unei anumite politici, abtinerea respectiva nu poate fi numarata pt. a impidica obtinerea unei majoritati calificate.

Tratatul de la Nisa introduce conceptul de flexibilitate, permitand anumitor state sa progreseze mai rapid in anumite domenii, fara ca state care nu progreseaza sa fie in vreun fel excluse sau sanctionate.

Responsabilitati si competente ale Consiliului de Ministri:

Consiliul de Ministri intruchipeaza statele membre si, in functie de diferitele probleme aflate pe agenda publica, Consiliul se intruneste in diferite formule.

Daca avem de-a face cu o problema care tine de sfera economica si financiara, Consiliul se va intruni sub formula ECOFIN, adica fiecare stat va fo reprezentatat de ministrul economiei si finantelor.

Consiliul de Ministri este de fapt, un organ esential in domeniul legislativ. El imparte cu Parlamentul European competenta legislativa si participa, prin diverse proceduri, la decizionarea finala. De asemenea, imparte cu Parlamentul, autoritate bugetara.

Consiliul de Ministri are o natura hibrida: pe de o parte este o institutie interguvernamentala, intrucat rprezinta cele 27 de guverne; pe de alta parte, are atributii supranationale, intrucat decide asupra unei legislatii obligatorii pt. toate statel membre.

Este, pe de o parte, un organ executiv intrucat ministrii sunt ai guvernelor statelor membre, dar este si un organ legislativ intrucat este o institutie parte a UE cu competente in domeniul decizionarii.

Consiliul se afla intr-un tandem cu Comisia Europeana atunci cand decide in materie de politici exclusive ale UE, pe de alta parte depasest Comisia, mai ales atunci cand se negociaza aspecte ale deciziei colective care nu tin de domeniile de competenta ale UE.

Consiliul se reuneste sub forme diferite, cele mai importante fiind ECOFIN- Consiliul Ministrilor de Finante-, Consiliul pt. Afaceri Generale, care se ocupa cu relatiile externe ale UE, reespectiv Consiliul pt. Agricultura, mai ales atunci cand se decid subventiile acordate agricultorilor europeni. In functie de importanta Consiliului, frecventa reuniunilor acestuia variaza de la 12 sau 15 reuniuni pe an pt. ECOFIN, la 1-2 reuniuni/ an pt. Consiliul de Ministri ai Culturii.

Gradul de colgialitate in luarea deciziilor depinde de asemenea, de la consiliu la  consiliu si de la o ipostaza politica la alta. Sunt cazuri in care consensul este atat de larg, incat nici nu se mai supune la vot o anumita propunere, dar sunt si cazuri in care anumite proceduri de vot se soldeaza inclusiv cu contestatii din partea reclamantilor.

Statistic, se pare ca 85% din decizii nu sunt luate propriu-zis de Consiliul de Ministri, ci de catre comitetele de specialitate care ofera asistenta Consiliului. Dintre aceste comitete, cel mai important este COREPER (Comitetul Reprezentantilor Permanenti), care reuneste ambasadorii statelor membre pe langa UE. COREPER-ele pregatesc agenda si reuniunile ministrilor si, in general, opereaza cu 2 tipuri de documente: asa-numitele puncte A- asupra carora nu poate exista niciun fel de negocire si asa-numitele puncte B- care permit discutii in lgatura cu propunerea respectiva.

Rolul COREPER-elor este determinant in activitatea Consiliului de Ministri. Pe de o parte, membrii COREPER-elor sunt reprezentantii intereselor nationale, dar pe

de alta parte, intre ei exista un grad de socializare si ajung, de multe ori, sa actioneze impotriva guvernelor pe care le reprezinta.

Pe langa COREPERE si subordonate acestora, exista omitetele tehnice, care preatesc recomandari pt. COREPERE si faciliteaza dialogul intre oficialitatile nationale si reprzentantii Comsiei. In timp, se creaza in interiorul comitetelor diverse afinitati care, de multe ori, duc la disparitia barierlor nationale si laa existenta unei comunitati de gandire.

In general, COREPER-ele si comitetele tehnice sunt cu atat mai autonome cu cat gradul de tehnicitate al dosarelor este mai mare. Ministrii sunt mai ocupati si nu pot monitoriza comitetele, gradul de prcizie al intructiunilor primite de la guverne este mai mic si gradul de influenta al reprezentantilor permanenti este mai mare.

Cf. Tratatului de la Roma, presedintia Consiliului de Ministri si cea a Consiliului European este una rotativa. Astfel, se constituie troica comunitara, compusa din fostul presedinte, actualul presedinte si viitorul presedinte, menita sa asigure continuitatea politicilor comunitare.

Rotatia la fiecare 6 luni a adus cu sine o serie de probleme organizatorice, care au tinut, in primul rand, de specularea de catre statul aflat la conducerea Consiliului a deciziilor legate de organizara Consiliului pt. a pune pe agenda probleme de interes national.Chestiunea largirii UE a dinamitat si mai mult principiul rotatiei, intrucat, spre ex., presedintia slovena a UE  (ian.-iunie 2008) sau ceha (ian.-iunie 2009) au demonstrat clar  absenta infrastructurilor si calitatilor manageriale necesare pt. organizarea reuniunilor Consiliului.

Tratatul de la Lisabona introduce functia de presedinte a Consiliului de Ministri, care  va fi stabilit pt. 2 ani si jumatate si va asigura, impreuna cu troica comunitatara, buna desfasurare a activitatii Consiliului. Mai mult, Consiliul pt. Afaceri Generale nu va mai fi prezidat in mod rotativ, ci va fi sub conducerea permanenta a Inaltului Reprezentant pt. Politica Externa si de Scuritate, care este totodata, vicepresedinte al Comisiei Europene. In felul acesta se spera ca gradul de integrare al politicilor comunitare va fi mai mare.

O problema spinoasa in privinta decizionarii in interiorul Consiliului a ramas cea a votului. In Consiliu, nu toate tarile au acelasi numar de voturi, ci acesta se acorda in functie de populatia tarii respective. Acest lucru este esential intrucat a permis de-a lungul timpului, ca Franta, Grmania, Italia, apoi Marea Britanie si Spania sa aiba un cuvant mult mai greu de spus decat statele de dimensiuni reduse.

In momentul de fata exista tari care au 29 de voturi: Germania, Franta, Italia si Marea Britanie, 27: Spania si Polonia, 14 : Romania, 13: Olanda, 12: Belgia, Cehia, Grecia, Ungaria, Portugalia, 10: Austria, Suedia si Bulgaria, 7: Danemarca, Irlanda, Lituania, Slovacia si Finlanda, 4: Cipru, Estonia, Letonia, Luxemburg si Slovenia, 3: Malta. Aceasta distributie are importanta si in obtinerea majoritatii calificate. Odata cu Tratatul de la Nisa, principiul majoritatii calificate a fost extins, insa datorita opozitiei unor state de talie mica si medie a fost introdus principiul triplei majoritati, adica pt. a obtine majoritate calificata trebuia obtinuta o majoritate a votului tarilor, o majoritate totala a voturilor si, mai mult, o reprezentare prin vot a majoritatii populatiei europene.

Tratatul de la Lisabona simplifica aceasta procedura groaie si decide  ca majoritatea calificata poate fi obtinuta atunci cand voteaza pt. cel putin 55% din reprezentantii statelor membre, cu conditia ca peste 65% din cetateni sa fie reprezentati prin respectivul vot. Se introduce omajoritate supercalificata, de 72% din statele membre, atunci cand Consiliul de Ministri ia decizii care nu vin nici de la Comisie, nici de la Inaltul Reprezentant pt. Politica Externa. Se introduce si o majoritate de blocaj, de 35% din reprezentantii populatiei statelor membre statelor membre si de 4 tari membre; daca se intruneste aceasta conditie, orice tip de propunere este respinsa.

Pe termen lung, Tratatul de la Lisabona stabileste ca ponderea statelor inn Consiliu va fi din ce in ce mai mult legata de reprzentarea populatiei, iar deciziile finale vor fi din ce in ce mai mult supuse regulii reprezentarii majoritatii si din ce in ce mai putin dependente de jocurile politice de la nivelul Consiliului.

In concluzie, Consiliul de Ministri este unul dintre invingatorii Tratatului de la Lisabona, intrucat metoda guvernamentala a castigat teren si, in plus, intrucat prin combinarea functiei de Inalt Reprezentant pt. Politica Externa si viceprsedinte al Comisiei, Consiliul are posibilitati extinse de a influenta deciziile Comisiei chiar din interior.

 

 

Parlamentul European

Spre deosebire de sistemele nationale, in cadrul carora parlamentele sunt foruri legislative, asigurand totodata reprezentarea legitima a cetatenilor, Parlamentul European incearca sa asigure ambele functii, dar este departe de a detine

monopolul acestora. Parlamentul nu este unul al statului european (pt. ca un asemenea stat nu exista) si desi pretinde ca reprezinta cetatenii, legitimitatea sa este mult redusa fata de formulele interguvernamentale si, intr-o masura sau alta, chiar fata de Consiliile de Ministri.

Parlamentul European nu este un parlament „pe de-a-ntregul”, intrucat  nu poate sa pretinda ca detine cele 3 puteri clasice ale lagislatiilor (puterea de a legifera, prerogativa bugetara, atributia de a controla puterea executiva). Functiile normale ale parlamentelor (aceea de a alege sau desemna guvernele, aceea de a legifera si aceea de a reprezenta poporul) sunt puse sub semnul intrebarii de structura comunitara, in conditiile in care Consiliul de Ministri are prerogative legislative care le exclud pe cele ale Parlamentului, iar Comisia Europeana este initial nominalizata de sefii de state si controlata de acestia si, ulterior, confirmata de Parlament si partial controlata de acesta. In plus, sefii de state si de guverne sunt considerati mult mai legitimi si reprezentativi decat alesii europeni, conform majoritatii cercetarilor sociologice.

Cu toate acestea, pozitia actuala a Parlamentului, atributiile sale si legitimitatea sa sunt incomparabil mai mari decat in anii ’60. Din perspectiva evolutiei istorice a Parlamentului, trebuie reamintit ca tratatele fondatoare inzestreaza Comisia cu un ro central in managementul Comunitatilor si Consiliul de Ministri ca putere legislaativa a Comunitatilor.

Parlamentul s-a numit Adunare Parlamentara si pana in 1979 a fost compus din delegatii ale parlamentelor nationale. Decizia ca Parlamentul European sa fie ales prin sufragiu universal a fost luata in conditii dificile, intrucat atat sefii de state si de guverne cat si reprezentanti ai Adunarii Parlamentare s-au temut ca aceasta masura v destabiliza  statele-natiune. Este de apreciat ca, daca in contextul de la mijlocul aniloor 1970, statele membre ale Comunitatior nu ar fi fost conduse de personalitati favorabile integrarii, decizia de a alege direct Parlamentul ar fi fost amanata pentru inca 20 de ani.

Primele alegeri europene din 1979 s-au dovedit prin calitatea dezbaterilor si prin procentul de participare la urne (62,5%) un succes remarcabil pentru Parlamentul European. Mai mult, ele au avut  ca rzultatat victoria maxima a fortelor pro-europene,  ceea ce a permis ulterior consolidarea rolului Adunarii Constitutionale a Parlamentului.

Actul Unic European din 1987 sporeste rolul Parlamentului, acordandu-i acestuia competenta legislativa prin procedura cooperarii si prin cea a avizului conform.

Actul Unic European stipula ca, pe termen lung, este necesara normalizara Comunitatilor prin asumarea de catre Parlament a unor prerogative legislative din  ce in ce mai importate.

Tratatul de la Maastricht introduce o noua procedura, si anume,codezia, in cadrul careia Parlamentul devine o institutie de neocolit in formularea actelor normative europene  in 15 domenii tematice incadrate in pilonul I (cel al Comunitatilor Europene). Momentul Maastricht este unul decisiv atat prin distanta extrem de mica intre cei care au fost favorabili tratatului si cei care s-au opus, cat si prin implicarea Parlamentului in cadrul procesului legislativ, de multe ori pe acelasi palier decizional cu Consiliul de Ministri.

Tratatul de la Amsterdam introduce 23 de noi proceduri, care corspund unor atributii sporite ale Parlamnentului:  se stipuleaza ca acesta va fi din  ce in ce mai putin consultata sau care coopereaza si, din ce in ce mai mult o institutie care partenera in procesul de codecizie. Conform analistilor, Parlamentul este marele castigator al Tratatului de la Amsterdam, intrucat introducerea unui numar mare de domenii si subdomenii, de la legiferarea carora Parlamentul nu poate fi ocolit, da acestuia statul de institutie propriu-zis legislativa a Uniunii.

Tratatul de la Nisa, care se ocupa cu reglementarea procesului de extindere stabileste numarul maxim de europarlamentari dupa extindere, respectiv 732 si realocarea numarului de locuri pentru fiecare tara. Nu se inregistreaza inca progrese spectaculoase in ceea ce priveste extinderea atributiilor Parlamentului, mai ales intrucat aderarea prevazuta pentru 2004 a 10 noi state urmata de alte 2 in 2007 reprezenta un element de ingrijorare, in conditiile in care statele nou aderente nu aveau experienta parlamentara europeana a statelor deja membre.

Tratatul Constitutional European, care a esuat in 2005, dar ale carui prevederi au fost reluate in Tratatul de la Lisabona, limiteaza numarul de europarlamentari dupa viitoarele extinderi la 750 si extinde codecizia la alte 7 subdomenii din interiorul poliiticii privind transporturile, uniunea monetara si comertul Uniunii cu statele terte.

Se observa, asadar, ca de-a lungul timpului, Parlamentul European si sprrijinitorii acestuia au dus o adevarata lupta pentru putere care, in general, a urmat una din cele 2 strategii:

1. Strategia minimalista, care presupune folosirea cat mai larga a prerogativelor existente, fara a pretinde noi prerogative, dar demonstrand ca noile prerogative sunt folosite in mod eficient si ca zona nereglementata

(zona in care nu se stipuleaza ce institutie indeplineste care prerogativa poate fi folosita in castigarea unor atributii informale ).

2. Strategia minimalista, in baza careia Parlamentul facea presiuni pentru a primi noi atributii prin amendarea tratatatelor sau prin incheierea de noi tratate. Aceasta s-a dovedit castigatoare in cazul Tratatului de la Amsterdam amendat si in urma presiunilor europarlamentarilor.

Puterile efective ale Parlamentului European:

v  Puteri politice:

Ø   Investirea Comisiei Europene – odata la 5 ani prin vot de incredere al Parlamentului

Ø  Aprobarea numirii anumitor Inalti Oficiali ai Uniunii, precum Avocatul Poporului Uniunii sau membrii Curtii de Audit

Ø  Interpelarea Consiliului de Ministri si Comisiei Europene- astfel, orice comisar european si orice reprezentant al Consiliului de Ministri poate fi interpelat  de catre europarlamentari in legatura cu politici publice din domeniul sau de competenta

Ø  Competenta de a demite in bloc Comisia Europeana, prin motiune de cenzura

Nu a avut loc insa nicio astfel de demitere, singurul caz din 1999, al Comisiei Santer, a fost unul de amenintare cu motiunea de cenzura.

v  Puteri legislative (4 proceduri):

Ø  Consultarea, in cadrul careia Parlamentul nu are drept de veto

Ø  Cooperarea, Parlamentul are un drept de veto restrans

Ø  Codecizia Parlamentul are drept de veto

Ø  Avizul conform propriu-zis

v  Puterile bugetare – Parlamentul are puterea sa amendezde cheltuielile prevazute numai in asa-numitele domenii nerezervate. Parlamentul are si o Comisie de Buget, care impreuna cu Curtea de Audit a Uniunii Europene verifica buna cheltuire a resurselor comunitare.

Pe langa aceste puteri explicite, putem vorbi si de o influenta informala a Parlamentului, influenta care este, de multe ori, subestimata. Ex.Comisia pt. Afaceri Europene a Parlamentului European, care impreuna cu parlamentele nationale (reprezentate tot la nivelul de Comisii pt. Afaceri Externe sau europene), a constituit grupul mai degraba informal, COSAC (Conferinta Comisiilor pt. Afaceri Comunitare).

Rolul efectiv al COSAC  este acela de a asigura existenta unei viziuni comune intre Parlamentul European si parlamentele nationale in ceea ce priveste legislatia europeana ce urmeaza sa fie adoptata, de multe ori fiind cu mult in avans fata de prgatirea procesului legislativ de catre guvernele nationale.

O problema centrala este cea a calitatii si a independentei europarlamentarilor. Daca in anii ’80 P. E. Era „un cimitir politic” in care erau trimisi liderii care nu mai erau capabili sa aduca voturi in plan national, incepand cu anii ’90, P.E. devine din ce in ce mai atractiv pentru politicienii tineri care doresc sa se impuna, dar nu reusesc sa reformeze sistemele de reprezentare nationala.

In general, recomandarea U.E. a fost aceea ca P.E. sa fie ales in baza unor sisteme proportionale, a.i. toate fortele politice relevante sa poata fi reprezentate. Acest lucru a avut efecte pozitive pe de o parte, intrucat pluralismul in forul politic a fost asigurat, dar negative pe de alta parte, intrucat in spatele listelor se pot ascunde contributori la bugetele partidelor si nu politicieni propriu-zisi si, in plus, fiindca atat extrema stanga cat mai ales, extrema dreapta au fost si sunt reprezentate intr-un mod extins in P.E.

EX. Alegeri iunie 2009- extrma dreapta + extrema stanga = 20% din europarlamentari

Din perspectiva socializarii politice, P.E.a fost o scoala pentru multi politicieni, intrucat acestia, odata alesi ca europarlamentari inceteaza sa mai formeze grupuri pe criterii nationale si fondeaza grupuri transnationale in functie de orientarile politice. Astfel conservatorii si crestin-democratii sunt reprezentati in grupul popular european(dominant), socialistii si social-democratii in grupul socialistilor europeni, liberalii in Alianta liberalilor si democratilor europeni.

Nu se reuseste insa fuziunea totala in cadrul grupurilor, intrucat de cele mai multe ori, parlamentari din aceeasi tara si din acelasi partid tind sa formeze subgrupuri. Acest fapt influenteaza de multe ori, activitatea P.E. , intrucat atitudinile nationale pot deveni mai importante decat pozitiile europene. In plus, se pot mentine

afinitatile nationale intre parlamentarii unui anumit grup de o anumita orientare si ministrii sau comisarii europeni care reprezinta aceeasi tara, dar au o alta orientare.

Ex. : 2009-atunci cand Consiliul European a propus reconfirmarea in functia de presedinte al Comisiei Europene a portughezului Jose Manuel Durao Barosso. Grupul Socialistilor Europeni si cel al Verzilor au decis sa se opuna acestei propuneri care era sprinjinita de Popularii Europeni. Totusi, la vot, parlamentarii portughezi si spanioli din Gupul Socialist au votat pe criterii mai degraba nationale sau regionale in favoarea lui Barosso.

Inca din anii ’70 a fost evocata problema deficitului democratic al Comisiilor Europene in ansamblul lor, dar ca si in sistemele nationale institutia care a coagulat criticile privind lipsa transparentei, inechitatea, disproportionalitatea reprezentarii sau distant mare intre ceea ce se pretinde si ceea ce este, a fost, in primul rand P.E.

In ceea ce priveste disproportionalitatea reprezentarii au fost aduse exemple precum cel al Maltei si cel al Germaniei. Malta, cu 400.000 de locuitori si 5 europarlamentari are o norma de reprezentare de 1 parlamentar/80.000 de loc. ; Germania cu 82 de mil. de locuitori si 99 de europarlamentari are o norma de reprezentare de 1 eurodeputat/828.000 de cetateni.

Tratatul de la Lisabona, care isi propunea sa rezolve aceasta problema problema, printre altele, nu a gasit o formula care sa reflecte realitatea, ci din contra a redus numarul europarlamentarilor germani la 96 si a crescut numarul minim de parlamentari pe tara membra la 6.

Celelalte probleme ale deficitului democratic si de declinul participarii la euroalegeri. 62,5% in Europa celor 9 state membre in 1979, apoi 56,5 % in Europa celor 12 state membre in 1994, apoi in Europa celor 15 se ajunge sub 50% in 1999 (49,5%), pentru ca  in Europa celor 27 in 2009 sa se ajunga la pragul alarmant de 41% . Mai mult, statele nou intrate din Europa Centrala si de Est, impotriva previziunilor din anii ’90 inregistreaza cele mai scazute rate de participare intre 25-30%. Explicatia, legata de lipsa de experienta atat a politicienilor cat si a electoratului intr-un asemenea tip de scrutin si de slaba relevanta a problematicilor europene in agenda publica.

O critica substantiala este legata de absenta, in cadrul U.E., a unei omogenitati reale asa cum este cazul in parlamentele nationale. Lipsa omogenitatii se reflecta in coordonarea defectuoasa dintre grupurile parlamentare si prin coeziunea scazuta in fata propunerilor Consiliului sau Comisiei.

Gestionarea agendei parlamentare este problematica in masura in care, de multe ori, greul muncii parlamentare cade pe Comisii iar plenul este folosit de multe ori in mod excesiv de catre parlamentari pt. a se face remarcati.

Ex. : Elena Basescu

Pentru rezolvarea generala a deficitului democratic au fost evocate mai multe solutii:

v  Prima ar fi ca rolul Parlamentul sa fie intarit si atributiile sale sa sporeasca, fiind astfel rentabilizata munca europarlamentarilor.

Argumentele impotriva unei asemenea solutii sunt legate de legitimitatea slaba a Parlamentului, manifestata prin prezenta la urne in scadere si, de asemenea, se refera la inexistenta unui demos european care sa se identifice cu Uniunea si sa o primeasca ca o solutie mai mult decat solutiile oferite de statele-natiune.

v  O a doua solutie invocata a fost, ca din contra, P.E. sa redevina o institutie delegativa a parlamentele nationale. Astfel, ne-am intoarce la sistemele de dinainte de 1979, pe considerentul ca parlamentarii nationali au oricum o legitimitate mai mare decat cei europeni, ca sunt mai apropiati de problemele reale ale cetatenilor si a aceste probleme ar putea fi direct rezolvate in fata Comunitatilor.

Impotriva acestor solutii a fost, in primul rand, P.E., care a aratat ca in acest fel, toate eforturile care vizau constituirea unui cadru supranational in locul unuia interguvernamental ar fi rapid anulate. Apoi, se invoca expertiza dobandita in timp de P.E. si mai ales de structurile de lucru ale acestuia, exppertiza care nu ar putea fi inlocuita de o institutie delegativa supusa presiunilor nationale.

v  Cea de-a 3-a solutie care pare sa castige din ce in ce mai mult teren este aceea a cooperarii stranse dintre P.E. si parlamentele nationale. In acest fel, P.E. extinde si transfera expertiza si cunostiintele catre parlamentele nationale, iar paramentele nationale pot fi capabile sa puna in valoare, in relatia lor cu cetatenii, expertiza dobanditan de la europarlamentari.

Vocile care se opun acestei solutii evidentiaza  posibilitatea suprapunerilor riscante a competentelor P.E. pesste competentele parlamentelor nationale, temandu-se totodata de conflictul de loialitate care poate aparea intre mandatul intern si mandatul european. Tratatul de la Lisabona a adus o serie de precizari referitoare la P.E.. Aceste preciziari sunt legate de procedura codeciziei, care este extinsa unor noi domenii politice si care este redenumita sub numele de „procedura

legislativa ordinara” , apoi se renunta in mare masura la procedura consultarii (va  ramane o exceptie pt. anumite dispozitii legate doar de cateva subdomenii).

In materie bugetara, Parlamentul va primi si de acum propunerea de buget direct de la Comisie si inaintea Consiliului de Ministri,  Parlamentul avand dreptul de a amenda toate domeniile bugetare si apoi de a aproba sau de  arespinge bugetul in ansamblul sau.

In privinta numarului de parlamentari, acesta este limitat la 750 chiar si dupa eventualele extinderi care pot avea loc in perioada urmatoare. Pentru prima oara Tratatul modifica modul de calculare al numarului de parlamentari pe fiecare tara. Spre deosebire de toate tratatele de pana acum, acesta nu mai precizeaza numarul exact de parlamentari pt. fiecare tara, ci acorda Consiliului de Ministri dreptul de a stabili acest numar in unanimitate si cu consultarea prealabila si apoi cu aprobarea P.E. In felul acesta, in mod teoretic, nu va mai fi nevoie de un nou tratat in conditiile in care alte state vor adera la Uniune.

In fine, parlamentele nationale, prin Tratatul de la Lisabona, sunt implicate in mod oficial in procesele legislative ale Uniunii, prin aceea ca vor analiza si vor aproba cererile de aderare ale statelor aplicante si prin aceea ca vor primi din partea Uniunii proicetele legislaative ale U. E. pt. o analiza anterioara P.E. Este invocat in acest sens, principiul subsidiaritatii, cf. caruia deciziie trebuie luate la cel mai de jos nivel posibil, cu respectarea principiilor generale. Parlamentele nationale vor paarticipa, asadar, la configurarea legislatiei europene, intrucat vor primi de la Comisia Europeana propunerile legislative, avand la dispozitie 8 saptamani pt. a analiza daca principiul subsidiaritatii este respectat sau nu. Daca considera ca nu este respectat, Comisia este obligata sa revada propunerea respectiva si, in cazul in care si-o mentine, sa motiveze in fata P.E. decizia de mentinere.

Astfel, dupa Tratatul de la Lisabona, rolul parlamententelor nationale si functia P.E. castiga teren, eforul fiind acela de a apropia, prin mecanisme institutionale, U.E. de proprii sai cetateni.

In concluzie, P.E. a castigat atributii si legitimitate fata de situatia initiala, dar este inca departe de a reprezenta cetatenii europeni si de a decide efectiv soarta U.E

Consiliul Europei grupeaza tari din Europa, atat din U.E. cat si din afara ei, fiind preocupat de drepturile omului si probleme generale ale democratiei.

In Consiliul Europei a fost adoptata Carta Europeana a Drepturilor Omului => Conventia europeana a Drepturilor Omului.

Consiliul European este o institutie neinstitutionalizata intrucat in tratatele fondatoare nu exista nicio referire la aceasta, ba mai mult, aceasta nu s-a intrunit nici macar informal pana catre mijlocul anilor ’60.

Prinde un contur informal in a doua jumatate a anilor ’60 si inceputul anilor ’70 sub forma summit-urilor, sefilor de state si de guverne din tarile europene.

Perioada anilor ’70 este marcata de euroscleroza, de stagnare a procesului de integrare, s-a simtit nevoia existentei unui imbold pentru adancirea procesului si mai ales pentru legitimarea acestuia.

Consiliul European de la Londra 1977 – actul constitutiv al Consiliului European. Se decide formalizarea summit-urilor prin reuniuni de 2 ori pe an ale sefilor de state si de guverne. Se pastreaza formula “sefi de state si de guverne” intrucat exista diferente remarcabile intre tarile cu sistem parlamentar reprezentate de prim-ministri si mai rar de presedinti, monarhiile constitutionale reprezentate de prim-ministri si la vremea respective, unicul caz de reprezentare prezidentiala din Europa – Franta – reprezentata de ambii lideri, adica de presedinte si premier.

Consiliul European de la Stutgart 1983 – declaratia solemna  privind U.E. prin care sefii de state si de guverne isi exprima interesul si vointa de a continua procesul integrarii si totodata de a introduce Consiliul European in randul mecanismelor institutionale ale Comunitatilor. In continuare, Consiliul European actioneaza ca o cupola a U.E. nu este propriu-zis institutionlizat, dar detine o putere informala si ierarhica evidenta prin influenta pe care o are asupra directiilor urmate de Uniune.

Acesta corespunde logicii conform careia apanajul politicii externe este detinut de seful de stat iar Comunitatile sunt totusi mai degraba o alianta sau in ce mai bun caz o organizatie in care statele sunt reprezentate la nivel de sef de stat.

Prin Actul Unic European (1986) se face pentru prima oara referire intr-un tratat la existenta Consiliului European, dar acesta nu este institutionalizat si nu i se confera prerogative propriu-zise.

Comisia condusa atunci de Jacques Delors a incercat sa obtina institutionalizarea Consiliului European insa sefii de state au considerat ca prin precizarea atributiilor isi pot pierde rolul efectiv de conducatori ai proceselor de interrelationare dintre statele comunitare.

Un pas timid inainte se face prin Tratatul de la Maastricht – acesta introduce un articol (4) care stipuleaza rolul Consiliului European ca forum supreme cu atributia de a fixa liniile directoare ale politicilor comunitare, apoi ca si instanta de apel pentru rezolvarea problemelor ierarhice care nu pot fi rezolvate mai jos. Cu toate acestea nu se introduc prevederi clare privind relatiile dintre Consiliu si celelalte constitutii, fiind mai degraba precizata capacitatea generala a Consiliului European de a initia politici comunitare se de a oferi sprijin politic pentru coordonarea acestor politici.

Acesta zona neclara a competentelor Consiliului European a facut ca in practica acesta sa fie capabil sa decizioneze in probleme precum extinderea U.E. sau relatiile U.E. cu NATO dar sa nu reuseasca sa gestioneze probleme concrete, sarcina care revine Comisiei si Consiliului de Ministri.

Tratatul de la Amsterdam (1997) precizeaza rolul Consiliului European ca principala sursa de decizie in privinta integrarii fara a aduce alte precizari care sa lamureasca totusi natura precisa a rolului Consiliului.

Prin Tratatul de la Nisa se stabileste mai degraba cadrul administrativ de desfasurare  a reuniunilor Consiliului European, stipulandu-se ca in baza mecanismului presedentiei rotative la 6 luni, statul care prezideaza are latitudinea de a convoca mai multe intalniri ale Consiliului European in timpul presedentiei temporare, dar ca de fiecare data ultima reuniune va fi la Bruxelles pentru ca conexiunea cu celelalte institutii europene sa fie asigurata.

In practica, Consiliul European s-a reunit mult mai frecvent decat de 2 ori pe an si la reuniunile acestuia a luat parte mereu si Presedintele Comisiei si dupa crearea acestei functii si Inaltul Reprezentant pentru Politica externa si de Securitate comuna.

Permanenta prezentei Presedintelui Comisiei a asigurat continuitatea relatiilor constitutionale, acesta fiind o curea de transmisie dinspre Consiliul European inspre restul institutiilor comunitare.

La reuniunile Consiliului European participa de mai multe ori si ministrii Afacerilor externe si ministrii de Finante ai statelor membre.

In ceea ce priveste decizionarea, nu sunt aplicate regulile din Consiliul de Ministri adica numarul de voturi proportional cu populatia, ci se decide prin consens  presupunandu-se ca ar trebui sa existe un punct comun de vedere, data fiind generalitatea deciziilor luate. Nu are o functie legislative propriu-zisa, ia decizii

eminamente politice care vor fi transpuse in acte normative de celelalte institutii. De aceea, nu cade sub incidenta Curtii Europene de Justitie neproducand acte comunitare.

Observatorii arata ca exista o tensiune intre art. 4 si art. 3 din Tratatul de la Maastricht. Articolul 4 recunoaste rolul tutelar al Consiliului European iar articolul 3 precizeaza “ Uniunea va fi constituita dintr-un singur cadru institutional”. Acest lucru a determinat o speculatie din partea unor adepti ai integrarii care au inaintat Curtii Europene de Justitie o cerere de interpretare privind natura Consiliului.

In practica, Consiliul European a fost nevoit sa interactioneze cu celelalte institutii, in primul rand cu Consiliul de Ministri, asupra caruia a avut un control informal ierarhic dar si cu Parlamentul European caruia i-a adresat cate un raport de activitate annual precum si cate o informare in urma fiecarei reuniuni a Consiliului European. Parlamentul European nu poate lua in dezbatere aceste rapoarte si cu atat mai putin poate exprima opinii critice fata de acestea.

Controlul efectiv asupra domeniilor deja integrate nu mai era de competenta Consiliului European, acesta s-a dovedit util in privinta deomeniilor neintegrate sau slab integrate precum Politica Externa si de Securitate Comuna sau Uniunea Economica si Monetara, in principal introducerea monezii unice.

In privinta politicii esterne si de securitate comune (PESC), Consiliul European si-a asumat sarcina de a da un imbold procesului de integrare, definind pricipiile generale pt PESC.

In ceea ce priveste actiunile militare comune ale atrilor U.E., Consiliul European stabileste liniile generale care trebuie urmate iar Consiliul de Ministri pune in practica aceste linii decizand de cele mai multe ori si in privinta oportunitatii acestor actiuni.

In practica Consiliul European a fost de mai multe ori divizat in privinta reactiilor comune ale U.E. fata de evenimentele internationale importante, cel mai important caz din Irak 2003 cand U.E. nu a reusit sa adopte o pozitie comuna.

Daca formal Consiliul European stabileste obiectivele pe termen lung si asigura consistenta pozitiilor Uniunii, informal Consiliul decide si asupra unor aspecte particulare mai ales fiindca membrii Consiliului de Ministri sunt in fiecare tara subordonati sefilor de stat. O functie prea putin folosita de Consiliul European a fost cea de initiere a unor noi domenii de cooperare. Aici Consiliul a asteptat

deseori initiative Comisiei Europene si de cele mai multe ori a amanat initierea procedurilor sau a transferat aceasta decizie Consiliului de Ministri.

Se spune ca Consiliul European are un character suprasistemic intrucat prin deciziile sale mai degraba face istorie decat se supune tendintelor istorice.

Consiliul European este suprastratul   Uniunii desi de-a lungul timpului metoda de lucru a fost tot mai rutinata iar gradul de tehnicitate al deciziilor a fost intr-o continua crestere.

Ca metoda de lucru, Consiliul se bazeaza mai mult pe expertiza functionarilor europeni, particularitatea decizionala fiind aceea ca spre deosebire de Consiliul de Ministri sau de Comisia Europeana, Consiliul European se intruneste pentru un scurt timp fiind nevoit sa ia decizii concentrate si rapide. Astfel s-a dezvoltat o metoda de lucru pe 3 nivele, reuniunea Consiliului fiind una cu usile inchise existand insa o comunicare continua cu asa numita “zona rosie” – anticamera a Consiliului populate cu reprezentantii permanenti ai statelor pe langa U.E. cu reprezentantii Comisiei Europene si cu reprezentanti ai serviciului Juridic ai Consiliului.

Zona rosie se afla in conexiune permanenta cu “zona albastra” in care se afla expertii delegatiilor nationale si oficiali de rang II ai U.E. In practica expertiza permanenta oferita in timp real de zona albastra si zona rosie afecteaza substantial pozitiile pe care sefii de state le iau in cadrul Consiliului European.

O postura speciala a Consiliului European este aceea de conferinta interguvernamentala – se organizeaza in aceeasi formula ca si Consiliul European atunci cand se negociaza amendarea tratatelor. De obicei aceste conferinte sunt pregatite indelung de delegatiile nationale si de reprezentantii Comisiei si este putin probabil sa apara surprise substantiale odata cu organizarea efectiva a Conferintei.

Un caz special a fost Conferinta interguvernamentala care a pregatit Tratatul de la Nisa, intrucat datorita lipsei de consens anterior in privinta modului in care va fi gestionata largirea U.E. s-a lasat pentru ultimul moment discutarea unor detalii controversate ale acestui proces. Pentru prima data in istoria U.E. delegatiile nationale care au pregatit Conferinta interguvernamentala nu au fost capabile sa ajunga la un compromis. Germania pretindea un numar mare de voturi in cadrul Consiliului de Ministri iar Franta se opunea invocand decizia simbolica de la momentul fondarii Comunitatilor, ca cele 2 state sa aiba acelasi numar de voturi in Consiliul de Ministri. Compromisul final a fost regula triplei majoritati, adica o

majoritate calificata care sa reflecte numarul de state, numarul de cetateni si numarul de voturi pe stat. Rezultatul Tratatului de la Nisa a fost ca toata lumea l-a considerat un esec din punct de vedere al reformei constitutioonale si ca toata lumea a dorit organizarea cat mai rapida a unei alte Conferinte interguvernamentale.

Tratatul de la Lisabona ( 1 dec 2009 ) prevede expres statutul de institutie a U.E. pentru Consiliul European. Este intordusa functia de Presedinte al Consiliului European ales pe 2 ani jumate cu posibilitatea de a fi reales o singura data dar cu atributii cvasiadministrative legate de organizarea reuniunilor Consiliului European. Aceasta prevedere coroborata cu introducerea fuziunii dintre functia de Inalt reprezentant pentru Afacerile Europene si Politica externa si de Securitate comuna cu cea de vicepresedinte al Comisiei Europene intaresc rolul Consiliului European si il aduc mai aproape de decizionarea efectiva din cadrul institutiilor europene.

Unii observator  considera ca actuala tendinta va spori caracterul interguvernamental al U.E. reprezentand in acest fel mai degraba un pas inapoi.

Curtea Europeana de Justitie - existenta sa se datoreaza faptului ca avem de-a face cu o varietate de traditii in sistemul de drept al statelor europene. Ba mai mult, ca exista o discrepanta intre dreptul anglo-saxon practicat in Marea Britanie care este unul cutumiar si dreptul roman praticat in Europa Continentala care este unul scris. Un alt motiv evident pentru evidenta Curtii Europene de Justitie  este aparitia unor proiecte legislative mai intai in comunitatile europene si apoi transpuse in legislatia nationala. Legi nationale cu sursa comunitara apar mai ales in domenii precum mediul inconjurator, ocuparea fortei de munca, protectia consumatorului sau libera circulatie.

Chiar daca privim U.E. ca pe orice alta organizatie internationala  trebuie sa constatam ca toate organizatiile au Curti de Justitie de la ONU→Curtea de Justitie de la Haga, pana la NAFTA →Curtea de Justitie de la Ciudad de Mexico.

Totusi, in organizarea sa, Comunitatea Europeana a stipulat clar ca Curtea de Justitie este un organ supranational sin u unult international. Deosebirea intre dreptul supranational sic el international consta in urmatoarele elemente :

~ dreptul international poate fi inlocuit de acte normative nationale

~ deciziile dreptului international afecteaza doar statele care semneaza actul international respective

~ aplicarea dreptului international se face prin diferite tipuri de sanctiuni asa cum este embargoul sau la limita prin interventii militare

~ dreptul supranational proclama suprematia comunitatilor asupra dreptului national

~ deciziile luate afecteaza toti cetatenii si toate statele membre iar aplicarea este mai degraba directa, pedeapsa pentru nesupunere fiind in general sub forma amenzii.

Ca si tipuri de izvoare  de drept in Uniune, avem o legislatie primara constituita din tratatele comunitatilor sau U.E. cu toate amendamentele care au fost adoptate.

Legislatia secundara a  U.E. se constituie din 4 tipuri de acte:

-          regulamente – care sunt de sine statatoare si direct aplicabile corespunzand intr-un fel legilor organice din sistemul intern

-          directive – corespund legilor ordinare din sistemul intern si se adreseaza tuturor celor vizati de ele

-          deciziile – seamana cu normele metodologice din dreptul intern si se refera doar la anumite persoane sau institutii

-          recomadarile si opiniile care nu sunt obligatorii prin natural or dar care de multe ori precizeaza in mod util maniera in care trebuie intelese si aplicate celelalte acte.

 

Ansamblul format din sursele primare si sursele secundare ale dreptului comunitar de la momentul fondarii comunitatilor poarta denumirea deaquis comunitar. Acesta prezinta particularitatea ca nu poate fi negociat si trebuie transpus in sistemele interne de drept ale statelor nou aderente.

Curtea Europeana de Justitie este autoritatea juridica centrala a U.E. si s-a remarcat printr-un apetit intergrationist, adica a fost principalul factor de presiune pentru omogenizarea legislatiilor nationale si in favoarea suprematiei dreptului comunitar fata de cel national.

Functiile Curtii Europene de Justitie :

-          se comporta atat ca o Curte Constitutionala cat si ca o Curte Suprema de Justitie:

1. asigurarea cadrului legal de functionare a U.E.2. interpretarea si aplicarea dreptului comunitar conform tratatelor Uniunii3. aplicare directa a legii in anumite cazuri sub procedura actiunii directe4. interpretarea prevederilor dreptului comunitar sub denumirea deinterpretare

preliminara

-          ca si Curte Constitutionala, Curtea Europeana de Justitie calrifica drepturile si obligatiile rciproce ale institutiilor europene, stabilind inclusiv acolo unde este cazul, modalitatile concrete de rezolvare a unor situatii conflictuale

-          ca si Curte Administrativa, decide adupra petitiilor din partea persoanelor fizice sau juridice importiva unor masuri luate de U.E. Ca si gardiana a legislatiei europene, Curtea Europeana de Justitie asigura verificarea compatibilitatii legislatiei secundare cu tratatele

-          ca si Curte de drept civil, Curtea Europeana de Justitie examineaz petitiile si stabileste nivelul daunelor pentru partile vatamate.

 

Din punct de vedere  al structurii Curtea Europeana de Justitie este alcatuita din cate un judecator din fiecare stat membru si din 8 avocati generali care ofera expertiza in procesul de deliberare. Acestia sunt numiti de comun acord de catre statele membre, au mandate de 6 ani care pot si o singura data reinnoite si dupa numire aleg dintre judecatori un presedinte pentru un mandate de 3 ani, reinnoibil o singura data. Rolul avocatilor generali este de a aduce in fata Curtii opinii pertinente, in privinta cazurilor asupra carora trebuie sa se delibereze.

Datorita inmultirii cazurilor aduce in fata Curtii, din 1989 a fost creat Tribunalul de Prima Instanta, cu o serie de competente in domeniile integrate ale U.E. Deciziile Tribunalului de Prima Instanta pot face obiectul unui apel in fata Curtii Europene de Justitie care are ultimul cuvant. Pentru a degreva Curtea de un numar consistent de cazuri, aceasta de intalneste rareori in plen, existand  6 camere corespunzatoare unor domenii comunitare. Camerele sunt compuse in general din 3 judecatori cu exceptia cazurilot pe care Curtea le considera importante sau apartinand unor domenii noi, in acest caz intrunindu-se sub forma unui complet de 5 judecatori.

Exista cazuri apreciate ca fiind importante sau implicand state membre sau institutii europene si in acest caz Curtea se reuneste sub forma sesiunii plenare sau a ceea ce se numeste Marea Camera a Curtii ce cuprinde 13 judecatori.

Tipurile de cazuri aduse in fata Curtii sunt in primul rand din perspective frecventei, interpretari preliminarea ale legislatiei comunitare. Ele iau forma unor dispute intre indivizi sau diverse corpuri collective si institutii.

Curtea decide in cazurile de infringement adica atunci cand statele membre incalca ovbligatiile prevazute de tratate. Apoi exista petitiile impotriva actelor emise de Consiliu sau Comisie cu incalcarea dreptului comunitar, exista cazuri de institutii europene care nu-si indeplinesc obligatiile conform cu dreptul comunitar si i se cere Curtii uneori sa emita opinii in ceea ce priveste acordurile internationale incheiate de Uniune.

Statistic, pricipala institutie care a beneficiat de deciziile Curtii a fost Parlamentul European care a inaintat actiuni impotriva Consiliului si Comisiei si a avut castig de cauza din parte Curtii. Putem spune ca Curtea a actionat ca un actor politic intrucat a invocat de mai multe ori principiul echilibrului institutional pentru a extinde prerogativele Parlamentului.

In mai multe cazuri, Curtea a statuat suprematia dreptului comunitar asupra celui national precum si efectul direct al directivelor comunitare asupra legislatiei nationale. Cazurile prezentate in fata Curtii, mai ales in anii ’60 au reprezentat precedente folosite anterior de institutiile integrate pentru a limita autonomia efectiva a statelor membre.

Domeniul pietei comune a fost hiperreglementat prin hotararile Curtii, situandu-se principiile rcunosterii reciproce a standardelor si dreptul la libera circulatie pentru resorcitantii comunitari.

De-a lungul timpului au existat tensiuni intre Curtea Europeana de Justitie si Curtile nationale. Camera Lorzilor din Marea Britanie a precizat in mod official ca suveranitatea formala ramane cea a Parlamentului Britanic.

Curtea Constitutionala Germana a aratat ca nu va analiza legislatia comunitara atata timp cat protectia principiilor fundamentale ale Germaniei va fi asigurata in mod adecvat.

Specialistii discuta de integrarea prin drept realizata de Curtea Europeana de Justitie prin deciziile si interpretarile sale. In Tratatul de la Lisabona, Tribunalul de

Prima Instanta a fost redenumit Curtea Generala iar Curtea Europeana de Justitie a fost partial degrevata de sarcinile administrative prin crearea Tibunalului pentru Functia publica.

Desi domenii precum Politica Externa au ramas inafara jurisdictiei Curtii, prin Tratatul de la Lisabona, Curtea primeste prerogative de a revizui o serie de masuri adiacente politicii externe si domeniului libertatii si justitiei.

 

Problema grupurilor de interese la nivelul Uniunii Europene este legata de 5 intrebari importante:1.De ce sunt unele grupuri de interese mai importante decat altele?2.Ce influente au strategiile grupurilor de interese in luarea deciziilor in Uniunea Europeana?3.De ce este Comisia mai receptiva la grupurile de interese decat la alte institutii?4.Care sunt dificultatile in procesul de regularizare a grupurilor de interese?5.Cum se incadreaza activitatile de lobby in sistemul democratic al UE?Grupurile de interese sunt colectivitati de natura unei organizatii internationale,a unei corporatii sau a unui sindicat,care doreste sa afecteze intr-o forma sau alta decizionarea politica la nivel european.In abordarea problemei grupurilor de interese au fost evocate 3 principale teorii:

pluralismul corporatismul consociationalismul

 

 

 

 Conform PLURALISMULUI grupurile de interese sunt integrate in sistemul democratic intrucat ele reflecta multitudinea de valori existente intr-o societate si sunt oraganizate de jos in sus reflectand interesele si aspiratiile bazei.

In cadrul pluralismului facem distinctia intre:

pluralismul clasic

neopluralismul

Conform pluralismului clasic,idea unui bine comun nu se justifica.Guvernele nu pot stii ce este mai bine pentru fiecare dintre noi si atunci rolul guvernului se reduce la asigurarea protectiei catatenilor.Astfel,competitia pe piata libera trebuie sa reglementeze intreaga societate.Aceasta abordare legitimeaza grupurile de interese la nivelul UE si este sustinuta in special de liberalii britanici formati intr-un sistem de valori capitaliste.Mai mult,intre grupurile de interese trebuie incurajata competitia intrucat astfel este stimulata creativitatea.Neopluralismul continental accepta majoritatea ideilor pluralismului dar considera ca rolul guvernului este unul important in special in sustinerea grupurilor dezavantajate,de la personae cu handicap pana la comunitati etnice.La nivelul UE,aceasta teorie se traduce prin sustinerea selectiva a legitimitatii grupurilor de interese,prin incurajarea acelor grupuri care reprezinta sectoare sociale aflate in dificultate.Astfel,grupurile de lobby ale ecologistilor sau ale unor categorii profesionale aflate in regres ar trebui sa beneficieze de mult mai multa atentie din partea UE decat cele care reprezinta corporatii multinationale.Un lobby aparte este lobby-ul oierilor de pe langa Comisia Europeana care initial a fost incurajat de manifestatii si revolte dar ulterior a fost limitat chiar de catre instantele europene intrucat devenise mult prea puternic si activ.Abordarea pluralista este criticata din 2 perspective:

din partea stangii politice care considera ca prezenta grupurilor de lobby accentueaza in mod dramatic inegalitatile si asa existente intre resursele si potentialul unor state,regiuni sic el al altor asemenea unitati.

adeptii teoriei alegerii rationale care considera ca in mod natural indivizii vor incerca nu sa se organizeze pentru a-si atinge interesele,ci sa face presiuni individuale in acest sens.Astfel,grupurile de interese nu fac altceva decat sa reflecte slabiciunea UE in a incuraja competitia si piata libera.

 

 Conform CORPORATISMULUI,statul si societatea trebuie organizate pe baza mai degraba profesionala,diferitele profesii fiind federate in sindicate,sindicatele in uniuni sindicale carora le corespund din partea angajatorilor uniunile patronale.Statele vor trebui sa gestioneze societatea prin negocieri permanente cu structurile patronale,sindicale si civile pe care ii considera parteneri sociali.Dus la extreme,corporatismul a dat nastere sistemului socio-economic din Italia fascista in care sindicatele,patronatele si alte structuri patronale se aflau sub tutela ierarhica a

statului.Intr-o forma moderata,modelul a functionat in mod efectiv mai ales in statele nordice de talie relative redusa si unde exista un consens relative la acest model.In UE putem identifica elemente ale modelului corporatistin prezenta semnificativa a sindicatelor si patronatelor in interiorul Consiliului Economic si Social,care este o structura care avizeaza initiativele legislative din UE.Nu sunt insa create pe deplin conditiile punerii in opera a unui system corporatist la nivelul UE,intrucat nu avem de-a face cu unitate de multe ori nici macar in interiorul acelorasi structure sindicale/patronale.CONSOCIATIONALISMUL este tipul de abordare care isi propune sa rezolve probleme legate de administratia societatii profund divizate din perspective lingvistica,etnica,cultural,religioasa:Elvetia,Belgia,Macedonia si modelul classic din Olanda.Grupurile relevante din punct de vedere numeric au sisteme de invatamant,biserici separate si in unele cazuri administratie,uneori chiar parti din teritoriul statului respective.Mecanismul asigura cooperarea la nivelul elitelor prin dialogul si negocierea unor drepturi pentru care elitele au fost mandatate de comunitati.Acest model a fost de mai multe ori invocate ca o reteta de trecere a UE de la stadiul de uniune economica la cel de confederatie.Grupurile de interese ale diferitelor minoritati europene sunt prezente si active la Bruxelles influentand politica europeana mai ales in domeniul culturii si a multilingvismului.Cel mai recent exemplu in acest sens este actiunea concentrate a grupurilor de interese din Catalunia,care in urma presiunilor facute au determinat introducerea din 2008 a limbii catalane ca limba oficiala a UE.Prezenta grupurilor de lobby la Bruxelles reprezinta dupa unii analisti o extindere a modelului American la nivelul UE.Acest lucru se evidentiaza prin constatarea simpla ca in nici unul dintre statele UE,grupurile de interese nu sunt nici pe departe atat de attractive si de prezente cum sunt la nivelul UE.Motivul principal este prezenta unor multiple puncte de acces in UE,astfel ca anumite grupuri au capacitatea de a patrunde in procesul de luare a deciziei abordand fie functia de la Comisie,fie Consiliul Regiunilor,fie Consiliul de Ministrii.Insasi UE a incurajat schimburile reciproce de informatii si permanentizarea grupurilor de interese.Functiile principale ale grupurilor de interese la nivelul UE:1.Colectarea de informatii referitoare la initiativele regionale si nationale din statele membre.2.Colectarea de informatii de la institutiile europene.3.Concentrarea atentiei pe chestiunile relevante pentru grupul respective.4.Consilierea decidentilor politici la toate nivelele privind chestiunile care preocupa grupul in cauza.5.Influentarea procesului efectiv de decizionare prin presiuni permanente,prin

prezentarea unor alternative viabile si prin oferirea de asistenta in implementarea deciziilor respective.Putem vorbi de 4 categorii de grupuri de interese:1.Grupuri subnationale/regionale-reprezinta interesele principalelor provincii sau regiuni europene.2.Companiile publice/private-cu exceptia deciziei de a face in mod direct si individual lobby.(cazul industriei constructoare de masini)3.Grupurile nationale-grupurile ecologiste,grupurile comerciale.4.Euro-grupuri-federeaza grupuri de interese la nivelul mai multor state.Ele sunt astazi in numar de circa 700 mai ales in agricultura,industria petro-chimica sic ea farmaceutica.Un loc aparte il au grupurile care fac lobby comercial :1000 de firme prezente direct la Bruxelles si avand mai ales natura cabinetelor de avocati sau a firmelor de consultant financiara.Dintre acestea,circa 30 au un numar de peste 30 de angajati si se ocupa de consilierea clientele privind modul in care se poate patrunde in institutiile europene si din ce in ce mai putin cu efectuarea de catre ele insele a procesului de patrundere in UE.Sondajele arata ca din ce in ce mai multe companii depasesc nivelul national si regional si incearca sa abordeze direct structurile europene.In ceea ce priveste reprezentarea regionala,Marea Britanie conduce in clasamentul provinciilor reprezentate la Bruxelles cu 27 de reprezentante.Modelul de organizare a acestor grupuri de interese difere de la grupurile nationale care au un sistem complex de organizare bazat pe afilierea voluntara si pe sistemul congreselor si a conferintelor anuale.In ceea ce priveste tipul de institutie vizata,grupurile de interese au o strategie complexa mergand pana la 5 nivele:

1. la nivelul guvernelor nationale prin delegarea unor consilieri pe langa Consiliile Consultative sau prin abordarea directa a unor functionari din ministere.

2. abordarea reprezentantelor permanente ale statelor membre ale UE la Bruxelles in general prezentand argumentul ca sustinerea grupurilor de interese ar reprezenta un beneficiu pentru tara respectiva.

3. abordarea Comisiei care este o tinta predilecta intrucat Comisia initiazapoliticile UE.In plus,Comisia este cea mai receptive dintre institutii intrucat foloseste expertiza structurilor de lobby in procesul formularii legislative.

4. abordarea Parlamentului European(din ce in ce mai frecvent),de obicei la nivelul cabinetelor europarlamentare sau la nivelul consilierilor grupurilor parlamentare ;acest lucru se intampla in general atunci cand propunerea

normativa a fost deja trimisa de Comisie Parlamentului si pot fi evidentiate eventualele beneficii rezultate din propunerea respective.

5. lobby transinstitutional prin prezentarea simultana si accentuate a structurilor respective in procesul de decizionare din mai multe institutii.In general,grupurile de interese respecta o serie de reguli pentru reusita lobby-ului efectuat,reguli precum:-dezvoltarea unei inteligente anticipative(capacitatea de a fi cu un pas inaintea unui eveniment si de a actiona in consecinta)-monitorizarea agendelor nationale intrucat ceea ce se gaseste pe agenda unui guvern poate devein rapid un element al agendei intregii Uniuni Europene.-efectuarea lobby-ului pe cat de repede se poate intrucat se apreciaza ca in 80%din cazuri se intervine prea tarziu.-mentinerea presiunilor nu numai in momentul decizionarii,ci si in momentul aplicarii si implemantarii.-mentinerea de legaturi stranse cu comitetele consultative,cu oficialii Comisiei,si ai Parlamentului European,inclusive legi informale care permit castigarea increderii.-adaptarea la contextul momentului si la profilul persoanei abordate.In concluzie,gradul de interese din UE s-au dezvoltat in mod spectaculos in ultimii 25 de ani.Spre deosebire de sistemul national de decizie in UE se tine de cele mai multe ori efectiv seama de pozitia acestor grupuri,astfel incat o bune parte a legislatiei UE este si produsul activitatii lor.

 

 

 

 

PROCESUL DE DECIZIONAREPrima constatare importanta privind decizionarea in UE este ca nu exista ub proces uniform,nici de luare a deciziilor,nici in sens mai larg de formulare a politicilor.Putem caracteriza procesul de decizionare ca fiind unul experimental,adica cladit in baza pacticii decizionariisi evolutiv in sensul ca de la o etapa la alta a evolutiei Comunitatilor,el isi schimba forma si uneori principiile de funtionare.In definirea politicii,definitia lui David Eastondin 1965 este considerata

clasica.Acestea spunea:”Politica este alocarea autoritara a valorilor intr-o societate”.Decizionarea in UE este insa departe de aceasta definitie,fiindca UE nu are competenta de a aloca decat o parte relativ minuscula din veniturile statelor membre,apoi fiindca UE nu are autoritate cel putin sub forma clasica a fortei de constrangere legitima,apoi fiindca in ciuda proclamarii entuziaste a sloganului „Unitate in diversitate” valorile comune ale UE sunt inca mai putin evidente decat cele particulare ale statelor membre si pentru ca UE este departe de a fi o societate integrata.Cu toate acestea vorbim despre politici europene si un proces de decizionare in UE,dupa cum vorbim de politici ale altor organizatii internationale cu procese specfice de decizionare.Particularitatea UE totusi,este faptul ca vorbimde politici integrate si de componente ale deciziei mai degraba supranationale.Acestea antreneaza si complexitatea singulara a deciziei din UE , complexitate care a atras si critici nu numai din partea adversarilor ci si din partea adeptilor procesului de integrare.In mare adoptarea deciziilor in Uniune urmeaza 4 mari etape:

1. Se formuleaza propunerile normative si se aduc acest epropuneri in fata organismelor sau institutiilor decidente.

2. Are locul procesul efectiv de decizionare cu implicarea tuturor procedurilor de consultare si avizare

3. Decizia luata este pusa in practica prin masuri efective ( faza implementarii)4. Curtea Europeana de Justitie sau Curtile Nationale, dupa caz, monitorizeaza

legalitatea si conformitatea aplicarii actului normativ, astfel suntem intr-un ciclu decizional care incepe cu recunoasterea problemei care trebuie solutionata, trece prin identificarea solutiilor, continua cu alegerea celei mai bune solutii.Urmeaza implementarea deciziei luate, apoi evaluartea si monitorizarea acesteia care poate conduce fie la incheierea efectelor politicii respective fie in cele mai multe cazuri la recunoasterea unei probleme, ciclul fiind reluat.

Referitor la teoretizarea procesului de integrare au existat mai multe traditii care au corespuns partial unor etape din evolutia comunitara. In anii `50-`60 Functionalismul si Neofunctionalismul care au studiat U.E.din perspectiva indeplinirii de catre diversele institutii a unor roluri specifice si necesare. Astfel, comunitatile, indeplineau functii pe care statele membre nu le puteau indeplini in mod individual.A existat  de asemenea Interguvernamentalismul in special in anii `60-`70, conform caruia procesul de integrare isi atinsese limitele functionale, democratia

reala fiind totusi  apanajul statelor, continuarea procesului de integrare fiind posibila numai prin negocieri si aranjamente intre state.

Interguvernamentalismul corespunde perioadei stagnarii procesului de integrare . Prin anii `80 Neoinstitutionalismul, care pune accentul pe integrarea institutionala , pe rolul unor institutii precum Comisia sau C.E.J ca avangarda a procesului integrarii. Acesta corespunde perioadei de intense negocieri in vederea semnarii Actului Unic European si apoi a Tratatului de la Mastricht.Discutam in a II-a perioada a anilor `90 si in anii 2000 deConstructivism sau de Socioconstructivism, care ne explica faptul ca procesul de guvernare europeana a capatat o anvergura atat de pronuntata , incat prin institutionalizare  sunt afectate nu numai interesele ei si preferintele statelor membre ci si insasi identitatile lor.Astfel, integrarea supranationala a fost posibila pana aici  si va fi posibila in continuare tocmai pt ca toti actorii europeni  si-au modificat reciproc perceptia devenind cu adevarat constienti ca au un destin comun.

Date fiind aceste evolutii teoretice putem intelege de ce procesul de formulare a unor politici ale UE a fost unul mai degraba contextual sitematic.

Contextual – > pt ca in perioade diferite ale Comunitatilor s-a decizionat in materie diferita.

Tematic -> pt. ca de la bun inceput tratatele au stabilit ca structurile comunitare nu pot avea aceleasi competente in toate domeniile.Se discuta de 5 modalitati de decizionare prezente in cadrul Comunitatilor :

1.    Metoda traditionala comunitara – cea care a fost folosita in primele domenii integrate pe care statele membre le-au transferat aproape integral in competenta Uniunii. Politica agricola comuna ( PAC) – metoda traditionala este deci, una supranationala, avand in centrul operatiunilor Comisia Europeana ca cel mai important actor. Comisia, in aceasta postura este mai apropiata de guvernul din sistemele nationale intrucat initiaza decizia, face lobby pt. adoptarea ei, fiind prezenta in mod efectiv in Parlament si in Consiliul de Ministrii.

2.    Metoda regulatoare comunitara – este aplicata in acele domenii in care integrarea s-a facut relativ devreme, dar in care statele au mentinut anumite rezerve sau au beneficiat si beneficiaza de anumite exceptii.Comisia – are mai degraba rolul unui arhitect al legislatiei intrucat propune draftul proiectului legislativ dar este constienta de faptul ca adevaratul preponent al legislatiei este Consiliul de Ministrii care actioneaza precum un forum de dezbatere

si decizie.Parlamentul European intervine doar in ceea ce priveste aspectele mai degraba noneconomice ale deciziei  precum impactul asupra educatiei sau efectele asupra mediului.Grupurile de interese   au un rol relativ important in procesul decizional intrucat sunt consultate de catre Comisie si Consiliu pt. formularea proiectului legislativ.

3.    Metoda distributiva , care presupune realizarea unor programe pe termen lung, de multe ori cincinal, programe propuse de Comisie, supuse aprobarii Parlamentului si Consiliului dar de a caror aplicare se vor aplica autoritatile nationale, structurile regionale, inslusiv structurile transfrontaliere.Domeniile coeziunii sociale si cercetarii fac obiectul unor asemenea politici care sunt de obicei implementate de diferite autoritati de management, din statele membre.

4.    Metoda coordonarii politice se refera in primul rand la domeniile sociale si economice. In general, vizeaza aplicarea la nivel macro si pe teren lung a strategiilor de dezvoltare ale UE, asa cum a fost strategia de la Lisabona care fixase ca obiectiv, ca la finele anului 2013 economia europeana sa fie cea mai competitiva si dinamica dinn lume.Coordonarea consta intr-o centrare pe Comisie, care se foloseste de intregaa sa expertiza pt a influenta modificarea tuturor actelor normative care vor fi adoptate de Comunitati pt a nu devia de la atingerea obiectivelor fixate prin strategia respectiva.In cadrul acestei metode, rolul Parlamentului European este unul limitat iar rolul Consiliului de Ministrii este in primul rand acela de a face presiune pe statele membre pt ca aplicarea strategiei sa-si urmeze cursul normal.

5.    Metoda interguvernamentala nu mai are in centru Comisia ci Consiliul European, care coordoneaza Consiliul de Ministrii.Parlamentul European , parlamentele nationale, cetatenii europeni sau grupurile de interese sunt exclusi de la procesul de decizionare.S-a aplicat de-a lungul timpului in PESC, in domeniul justitiei si afacerilor interne ,mai ales in vederea reglementarii Acordului Schengen privind libera circulatie . Acest mod de decizie a fost criticat ca fiind unul extrem de opac, dar pe de alta parte, s-a dovedit de multe ori eficient pt. ca nu presupunea proceduri consultative si deliberative atat de complicate ca si celelalte.

Etapele procesului de decizionare

1.    Pregatirea procesului decizional – procedura formalizata la nivelul UE, intrucat nu numai institutia care are dreptul de a initia legislatie desfasoara consultari, cat si celelalte institutii pregatindu-si reactiile fata de proiectul respectiv.Consultarile au loc intre nivelele comunitar si national si pot lua in aceasta faza forma unor forumuri de dezbatere cu implicarea principalilor actori sociali.Celelalte proceduri ( consultarea si avizul ) poarta de acum numele de „proceduri legislative speciale”.

2.    Implementarea – parte importanta a procesului decizional , existand 3 tipuri de instrumente : decizii , directive, regulamente .

Deciziile se refera la anumite institutii , persoane sau state membre, si se aplica imediat si direct.

Directivele se aplica celor carora le sunt destinate, putand fi generale sau particulare, dar nu se aplica direct si imediat ci indirect, adica prin transpunerea in legislatia statelor membre, si mediat adica de catre statele membre prin instrumente specifice.

Regulamentele   se aplica tuturor, imediat si direct.

3.    Monitorizarea – in general este realizata de functionarii Comisiei, prin diverse tipuri de metode si retele , cea mai mare parte a activitatiilor de monitorizare este legata de cuantificarea intarzierilor din partea statelor membre in implementarea legislatiei comunitare, soldata uneori cu declansarea procedurii de infringerment mai ales in cazul unor omisiuni repetate. Sarcina de monitorizare s-a inzecit ca volum dupa aderarea la UE a statelor central-est europene.

In concluzie, se vorbeste despre multilevel guvernance ( guvernarea pe mai multe nivele ) ca o sinteza a metodelor si procedurilor decizionale din UE. Prin implicarea de acum inainte in parlamentele nationale in avizarea legislatiei  si ulterior in faza de implementare, devine evident ca pe langa nivelul comunitar exista si un nivel national al politicilor europene. In plus, dezvoltarea masiva a politicii regionale, prin aplicarea principiului subsidiaritatii , introduce regiunile ca partener activ al procesului de decizionare din UE in asa masura incat unele regiuni concureaza statele in influenta pe care o au in UE.

 

Avizul conform a fost introdus introdus in Actul Unic European . Este necesara obtinerea de catre Consiliu din partea Parlamentului European a unui aviz, inainte ca decizia sa fie luata. Spre deosebire de cooperare, nu presupune doua lecturi ci una singura in cazul in care Parlamentul European respinge propunerea inaintata de Consiliu . Propunerea respectiva va fi pur si simplu respinsa. Parlamentul European nu are dreptul sa amendeze respectiva propunere ci doar sa o adopte sau sa o respinga.Avizul conform se aplica in situatiile in care Consiliul European si Consiliul de Ministrii propun acte relativ simple, in special privind viitorul UE. Asadar,se aplica avizul conform in ceea ce priveste aderarea de noi state membre, incheierea de acorduri de asociere cu state aplicante, apoi in materie de stabilire a Bancii Centrale Europene sau indecizia de a impune sanctiuni statelor membre daca incalca drepturi fundamentale.Tratatul de la Lisabona mentine avizul conform , sporeste numarul de cazuri in care se aplica codecizia, limitand cu perspectiva abolirii, procedura de cooperare. Consultarea ramane ca hotarare pt. domeniile in care integrarea nu este suficient de profunda si statele membre mentin prerogative insemnate.

Codecizia a fost introdusa prin Tratatul de Mastricht conferind Parlamentului European dreptul de a adopta o serie de instrumente impreuna cu Consiliul. Procedura presupune 1, 2 sau 3 lecturi ale unui proiect. Are ca efect cresterea conlucrarii dintre Parlamentul European si Consiliu, care devin colegiuitori.In practica, a condus la sporirea prerogativelor Parlamentului European in urmatoarele domenii : libera circulatie a persoanelor, dreptul de a te stabili pe teritoriul unui stat membru, servicii, piata interna, masuri privind stimularea in domeniul sanatatii si educatiei , politici generale privind protectia consumatorilor , retelele de transport transeuropene.

Prin Tratatul de la Amsterdam procedura codeciziei a fost relativ simplificata si rolul Parlamentului European a fost extins si la domeniile combaterii excluziunii sociale si luptei impotriva coruptiei.

Tratatul de la Nisa nu stabileste modificari  dar prevede sporirea numarului de domenii in care principiile codeciziei vor fi aplicate.

Tratatul de la Lisabona redenumeste codecizia ca „procedura legislativa ordinara” , consimtind astfel natura sa de mediator legislativ natural pt. UE.

Exista adevarate retele informale care dezbat diverse idei ce par a fi incluse in proiectul ce va fi propus pregatindu-si pozitia si mai ales stabilind principalele argumente . In aceasta faza, deosebim doua tipuri de retele informale :

a)     issue networks – cuprind forumuri de dezbatere, de multe ori organizatii nonguvernamentale , institute de cercetare, bloguri, tipul de dezbatere fiind unul deschis, larg si de multe ori conflictual.

b)     policy networks – lucreaza ca si Comitete de experti, reunit sub forma think-tank, deosebirea principala fata de issue networks fiind aceea ca aici exista un consens bine inchegat, privind politicile care trebuie formulate si se cauta nu solutii alternative la acestea ci cea mai buna metoda de a le impune in decizia comunitara.

Exemple de asemenea think-tankuri sunt fundatiile Konrad Adenmauer, apropiate de Partidul Popular European si de lobbyurile conservatoare. Aproape toate proiectele considerate importante sunt dezbatute anterior in cadrul acestei fundatii, degajandu-se o opinie solid argumentata . Grosso modo se apreciaza ca dupa faza de pregatire , doar 20 % din proiectele propuse vor fi radical modificate in faza de decizie.

Cele 5 metode se concretizeaza prin 4 proceduri efective: consultare, cooperare,aviz conform, codecizie.

Consultarea permite Parlamentului European sa-si exprime opinia in privinta unei propuneri care provine de la Comisie. Parlamentul European nu are in cadrul acestei proceduri prerogativa de decizie ci conform tratatelor el este doar consultat de catre Consiliu inainte ca acesta sa voteze asupra propunerii Comisiei. Totusi Consiliul nu trebuie sa tina seama de pozitia Parlamentului in votul pe care il da. Daca Consiliul decide sa modifice in mod radical propunerea Comisiei, Consiliul trebuie sa consulte din nou Parlamentul European asupra noului proiect dar nici de aceasta data nu este tinut in vreun fel de avizul Parlamentului.In aceasta procedura , Parlamentul poate doar sa spere ca avizul pe care il da va fi intr-un fel sau altul luat in considerare de catre Consiliu, iar Consiliul este in aceasta procedura un adevarat organ legislativ.In afara cazurilor stipulate de tratate, consultarea Parlamentului este optionala, de cele mai multe ori insa, Consiliul va cauta sa afle pozitia Parlamentului mai ales atunci cand se intuieste ca Parlamentul va fi de acord.In mare parte consultarea este folosita in adoptarea instrumentelor neobligatorii in special a recomandarilor si opiniilor Comisiei.

Cooperarea e pe cale de disparitie, Tratatul de la Lisabona pregatind terenul transformarii procedurii de cooperare in cea de codecizie. Procedura de cooperare a fost utilizata in mod intensiv in perioada in care procedura codeciziei ingrijora prin caracterul ei supranational.Cooperarea a fost vazuta la momentul introducerii ei prin Actul Unic European ca un pas inainte fata de consultare.Conform acestei proceduri, Comisia trimite propunerea legislativa, in acelasi timp Consiliului de Ministrii si Parlamentului European.Parlamentul European are o prima lectura in urma careia emite o opinie pe care o inainteaza Consiliului . Acesta, cu majoritate calificata,adopta o pozitie comuna pe care o inainteaza Parlamentului European si daca este aprobata, actul este adoptat.Daca este amendata sau respinsa , fiind nevoie de majoritatea absoluta a Parlamentului European pt.amendare sau respingere, propunerea se intoarce la Consiliu care poate decide cu o majoritate calificata adoptarea amendamentelor sau in unanimitate respingerea acestora. Comisia poate la randul ei sa modifice proiectul amendat de Parlamentul European. In cazul in care Consiliul adopta amendamentele Comisiei , trebuie sa o faca cu majoritate calificata, in caz ca-l respinge , cu unanimitate , varianta finala fiind cea decisa de Consiliu. Cu alte cuvinte, in procedura de cooperare, Consiliul are dreptul de veto asupra legislatiei dar pt a actiona impotriva vointei Comisiei si Parlamentului European trebuie sa nu existe niciun vot in Consiliu impotriva. Asadar, cooperarea este maidegraba favorabila consensului dintre state , insa in practica, realizarea acestuia este de cele mai multe ori dependenta de institutiile supranationale