ABREVIERI

alin. - aliniatul

art. - articolul

A.U.E. - Actul Unic European

C.E. - Comunităţile europene

C.E.C.O - Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului

nr. - numărul

p. - pagina

PESC - Politica externă şi de securitate comună

TUE - Tratatul Uniunii Europene

TFUE - Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene

op.cit. - opere citate

urm. - următoarele

1

INTRODUCERE

De-a lungul timpului, Uniunie Europeană a înregistrat o evoluţie tumultoasă şi

sinuoasă, cu multe suişuri şi coborâşuri, şi, după cum susţin autorii spanioli Francisco

Aldecoa Luzarraga şi Merces Guinea Llorente în lucrarea ,, Europa viitorului. Tratatul

de la Lisabona", aceasta nu se bucură neapărat de o sănătate de fier, mai ales în rândul

mass-mediei ea constituie o ştire în cazul unei neânţelegeri între statele membre, când

eşuează într-o reformă sau în situaţia adoptării unei poziţii comune pe plan internaţional

sau atunci când se aprobă reforme care afectează interesele unui stat membru sau altul.1

În acest context, a apărut necesitatea realizării unei reforme a insituţiilor acesteia,

deoarece, analizând în mod obiectiv realitatea integrării europene, se poate constata că

integrarea şi cooperarea între europeni se extinde, pe zi ce trece, în tot mai multe

domenii şi state. Astfel, începând cu anii '90, integrarea europeană a cunoscut o

veritabilă ,, accelerare", ca urmare a schimbărilor survenite pe plan european şi mondial.

De asemenea, aşa cum susţin cei doi autori spanioli menţionaţi mai sus, crearea UE

alături de Comunităţile Europene adăuga integrarea politică la cea economică şi

deschidea, în acest mod, calea aderării la UE a ţărilor aflate sub influenţa fostului bloc

comunist.2 Aceasta nu a încetat să se transforme şi să se adapteze prin revizuirile

succesive ale fundamentelor ale juriidico-politice.3

În ultimele decenii Uniunea Europeană a cunocut o dezvoltare fără precedent,

atât în ceea ce priveşte expansiunea către noi arii geografice, cât şi în ceea ce priveşte

creşterea nivelului integraţionist.

În acest sens cea mai elocventă este succesiunea de tratate care au apărut cu o

frecvenţă de aproximativ cinci ani între ele: Actul Unic European, Tratatul de la

Maastricht, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa, proiectul de Tratat instituind o

Constituţie pentru Europa şi recent, Tratatul de la Lisabona.

Modificările aduse de tratate în ultimii ani au adus şi o modificare a raportului de

forţe în bătălia veşnică ce s-a dus în domeniul unional, între suveranitatea naţională a

statelor membre şi nivelul comunitar de reglementare şi acţiune.4 Totuşi, după cum se

poate constata din cele întâmplate, această formulă de reformă a tratatelor şi-a dovedit

1 Francisco Aldelcoa Luzarraga, Mercedes Guinea Llorente, Europa viitorului. Tratatul de la Lisabona, Editura Polrom, Iaşi, 2011, p. 21. 2 Ibidem, p. 21. 3 Ibidem, p. 21. 4 Eduard Dragomir, Dan Niţă, Tratatul de la Lisabona, Editura Nomina Lex Bucureşti 2009, p. 21.

2

însă limitele, crând un adevărat paradox, din acest punct de vedere, deoarece, în primul

rând, în momentul în care intrau în vigoare, devenea necesară revizuirea lor, iar, în al

doilea rând, procesul politic avea ca prioritate încorporarea cetăţeanului european într-un

proces care depăşea, progresiv, simpla dimensiune economică, specifică începutului

integrării. 5

Dacă până în anii ’80, primul nivel (cel naţional) era preponderent, iar al doilea

axat mai ales pe latura economică, actualele dezvoltări l-au extins pe ultimul (cel

comunitar) şi în arii noi, precum politica externă, cetăţenia, justiţia.

Această schimbare a adus după sine un mare entuziasm din partea celor care

doresc o uniune apropiată ca model de statele federale, însă a declanşat şi o reacţie de

respingere din ce în ce mai puternică din partea celor care se tem de o asrfel de

perspectivă.

Toate aceste tenţinţe au avut ca efect crearea proiectului de Constituţie

europeană, factorii de decizie europeană stabilind ca după Tratatul de la Nisa să se

producă o schimbare profundă în modul de organizare şi funcţionare a Uniunii,

schimbare pe care au dorit să o concretizeze într-un nou text de drept comunitar primar.

Tratatul de la Nisa prevedea, în „Declaraţia cu privire la viitorul Europei", ca

anul 2001 să fie un an al dezbaterilor la nivel european având drept temă „Viitorul

Europei".

În acest fel, Tratatul de la Nisa a avut un dublu merit, şi anume: faptul că prin

dispoziţiile sale a fost deschisă calea extinderii Uniunii (prin instituţii şi printr-un sistem

decizional eficace şi solide), pe de o parte şi, pe de altă parte, a evidenţiat necesitatea

unei dezbateri publice asupra viitorului Europei.6

Ţinând cont de aceste realităţi, se va ajunge la o adevărată inovare politică

repezentată de Convenţia Europeană, o veritabilă adunare constituantă, care a redactat

Tratatul Constituţional, care a reprezentat un moment fără precedent în istoria UE. 7

În perspectiva Conferinţei interguvernamentale din anul 2004 -convocată pentru

înfăptuirea reformei instituţiilor UE - Germania a solicitat o amplă dezbatere care să

reunească toate părţile interesate, reprezentanţii parlamentelor naţionale şi pe cei ai

societăţii civile.

5 Francisco Aldelcoa Luzarraga, Mercedes Guinea Llorente, op. cit., p. 22. 6 Augustin Fuerea, Manualul Uniuni Europene, ediţia a V-a, revăzută şi adăugită, după Tratatul de la Lisabona, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2011, p. 314. 7 Francisco Aldelcoa Luzarraga, Mercedes Guinea Llorente, op. cit., p. 22.

3

Astfel, la iniţiativa preşedinţiei suedeze, la 7 martie 2001, s-a deschis la

Bruxelles dezbaterea asupra viitorului Europei. Obiectivele acesteia fiind: punerea în

practică a deciziei statelor participante la Summit-ul de la Nisa de a realiza un amplu

dialog cu cetăţenii asupra procesului unificării Europei; antrenarea tuturor mediilor

politice, economice şi academice, societatea civilă, precum şi opinia publică europeană;

abordarea provocărilor esenţiale cu care Uniunea Europeană urma să se confrunte în

deceniile următoare şi luarea măsurilor politice instituţionale corespunzătoare.

Dezbaterea privind viitorul Uniunii Europene s-a desfăşurat în două etape, şi

anume: o primă etapă a avut loc în cursul celui de-al II-lea semestru al anului 2001

angajând nivelul naţional; a doua etapă a început la 1 ianuarie 2002 şi a constat în

convocarea unei Convenţii care să reunească principalele părţi care au participat la

dezbaterile privind viitorul Uniunii Europene.

La Laecken8 în anul 2001, „Cei 15”, reuniţi la nivel de şefi de stat sau de guvern,

s-au pronunţat asupra problemelor care urmau a fi dezbătute în anul 2004, precum şi a

metodelor de lucru. S-a prevăzut faptul că CIG din anul 2004 trebuia să fie una

obişnuită, dar şi convocarea unei Convenţii care să cuprindă reprezentanţi ai

Parlamentului European, parlamentelor naţionale şi ai Comisie Europene.

Potrivit Declaraţiei de la Laecken, Convenţia a avut „drept misiune examinarea

problemelor esenţiale pe care le ridică dezvoltarea viitoare a Uniunii şi căutarea

diferitelor răspunsuri posibile”. Declaraţia reţinea patru teme principale pe care

Convenţia trebuia să le examineze, şi anume: repartizarea competenţelor între Uniune şi

statele membre; simplificarea tratatelor; statutul Cartei drepturilor fundamentale a

Uniunii Europene; rolul parlamentelor naţionale în viitoarea arhitectură instituţională a

Uniunii.

Condusă de Valéry Giscard d'Estaing, Convenţia şi-a început lucrările la 28

februarie 2002. Timp de 15 luni, Convenţia s-a reunit în sesiuni plenare, de două sau trei

zile şi, în paralel cu sesiunile plenare ale Convenţiei, şi-au desfăşurat activitatea şi 9

grupuri de lucru.9

După mai mult de un an de dezbateri, Convenţia a ajuns la consens cu privire la

Proiectul de Constituţie, proiect pe care l-a transmis Consiliului European de la Salonic,

din 20 iunie 2003, spre dezbatere.

8 Desfăşurat între 14.15 decembrie 20019 Augustin Fuerea, op. cit, p. 314.

4

Textul prezentat de către Convenţie s-a materializat într-un proiect care a servit

drept bază de lucru Conferinţei interguvernamentale, conferinţă care şi-a început

lucrările în luna octombrie a anului 2003.10

Odată cu prezentarea Proiectului de Constituţie Consiliului European de la

Salonic, Convenţia europeană privind viitorul Europei şi-a încheiat lucrările. Cu toate

acestea, Consiliul European a considerat că era necesar ca anumite activităţi având

caracter pur tehnic să fie desfăşurate cu privire la Partea a III-a a Proiectului de

Constituţie, consacrată politicilor Uniunii. Aceste activităţi, însă, au primit acceptul

extensiei, dar până cel târziu la data de 15 iulie 2003.

Conferinţa care trebuia să ia decizia finală cu privire la Proiectul de Constituţie a

reunit reprezentanţii guvernelor celor 15 state membre ale Uniunii Europene la acea

vreme şi ai cele 10 state candidate la aderare care semnaseră deja Acordul de aderare;

Bulgaria, România şi Turcia au avut statut de observator. Comisia Europeană a

participat şi ea la lucrările Conferinţei, iar Parlamentul European a fost asociat acestor

lucrări.

Finalizarea lucrărilor CIG trebuia să aibă loc înainte de alegerile Parlamentului

European, prevăzute pentru 15 iunie 2004. În consecinţă, Constituţia trebuia semnată11

cât mai repede posibil, după data de 1 mai 2004, dată ce reprezintă momentul aderării

celor 10 noi state membre la Uniunea Europeană.

În acest fel, Uniunea urma să beneficieze de un veritabil instrument juridic, cu

valoare fundamentală, care trebuia să facă posibilă împlinirea idealurilor de unificare la

nivel european şi, de ce nu, statutul de federaţie să fie numai o problemă de timp

Pentru a-i da acestui proiect şi o valoare simbolică au decis să poarte numele de

Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa. Direcţia spre care se îndrepta Europa

fiind clară: înainte către un stat federal european, o constituţie fiind specifică statelor.12

Pentru a se ajunge la documentul ce avea să fie cunoscut în limbajul comun drept

Constituţia europeană s-a apelat la un proces lung şi complicat, proces care s-a dorit a

oferi noului act fundamental o legitimare democratică.

10 Ibidem, p. 31411 Constituţia UE a fost adoptată la 18 iunie 2004, în cadrul Consiliului European şi a fost semnată, la Roma, la 29 octombrie 200412 Eduard Dragomir, op. cit., p. 22

5

Etimologic vorbind, cuvântul Constituţie provine din latinescul „constitutio”,

care înseamnă „aşezarea cu temei”13, „starea unui lucru”. Până în secolul al XVII-lea,

termenul de „constituţie" era sinonim cu cel de lege.

Termenul „constituţie" continuă să aibă accepţiunea de lege până în secolul al

XVII-lea, când i se dă un sens nou, acela de „lege fundamentală”. Mai mult chiar, unele

acte constitutive ale organizaţiilor internaţionale se numesc tot Constituţi („Constituţie"

pentru Organizaţia Internaţională a Muncii/OIM - 1919: Organizaţia Naţiunilor Unite

pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cercetare UNESCO - 1945), aceasta marcând importanţa

deosebită ce se doreşte a se acorda acestor acte.14

Astfel, având în vedere cele prezentate mai sus, pentru a vedea natura juridică a

Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa (Tratat constitutiv sau Lege

fundamentală?), trebuie să vedem dacă acesta, prezentându-se ca o Constituţie ar fi

modificat sau nu natura relaţiilor dintre Uniune şi statele membre.

Este important a preciza că anumite aspecte din Constituţie consolidau

dimensiunea federală prezentă în tratate.

În încercarea de a conchide se poate susţine că, la acest moment, Tratatul

insttuind o Constituţie pentru Europa nu a reprezentat decât un „eşec” al construcţiei

Uniunii Europene, el fiind înlocuit cu Tratatul de la Lisabona. Tratat care, la ora actuală,

produce efecte juridice.

Din punctul meu de vedere, alegerea temei pentru elaborarea lucrării mele de

disertaţie este de o importanţă covârşitoare, în primul rând, pentru faptul că ambele

tratate au încercat să răspundă nevoii de reformare pe plan instituţional, funcţional,

organizatoric a UE, iar, pe de altă parte, asemănările foarte mari între textele celor două

tratate reliefează, în opinia mea, motivaţia şi ambiţia oamenilor politici europeni de a nu

renunţa, prin intermediul Tratatului de la Lisabona, la ideile de reformă prevăzute în

Tratatul Constituţional, cu unele modificări de nunţă şi de substanţă. Prin alegerea temei

şi a structurii lucrării mi-am propus să sublieniez paralelismul existent între cele două

tratate în ceea ce priveşte reforma instituţională şi să realizez o analiză comparativă a

acestora. Pornind de la Declaraţia 23 ataşată Tratatului de la Nisa, acesta din urmă a

deschis un porces de inovare politică ce debuta promiţător, şi care stabilea, în mod clar

13 Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Editura Proarcadia, Bucureşti 1993, p. 3914 Augustin Fuerea, op. cit., p. 326

6

CAPITOLUL I

ASPECTE GENERALE PRIVIND TRATATUL INSTITUIND

O CONSTITUŢIE PENTRU EUROPA ŞI TRATATUL DE LA

LISABONA

1.1. Contextul instorico-politic al semnării şi adoptării Tratatului Constituţional

Tratatul instituid Constituţia Europeană a fost conceput ca un act constitutiv al unei

organizaţii internaţionale, fiind considerat actul fundamental de legitimare a existenţei şi

funcţionării unei asociaţii de state care depăşesc forma clasică de organizare a statelor

reunite, dar şi al organizaţiilor interguvernamentale.

La Consiliul European de la Laeken din 14-15decembrie 2001, s-a decis

convocarea Convenției privind viitorul Europei, care avea ca obiective stabilirea

problemelor cheie care trebuiau analizate având în vedere evoluția viitoare a Uniunii

Europene, precum și de a identifica posibveilele variante de soluționare a acestora.

Lucrările Convenției, care au început pe 28 februarie 2002 și s-au încheiat în iulie 2003,

au fost deosebit de anevoioase, în final fiind adoptat ,, Proiectul de Tratat de instutuire a

unei Constituții pentru Europa”, care cuprindea aspecte esențiale ale viitorui Uniunii și

reprezentau un prin pas spre rezolvarea problemei necesității reformei instituționale și

funcționale a acesteia, și anume:

definirea Europei ca Uniune de state și de cetățeni;

vocația de a construi o comunitate de valori și drepturi, un spațiu economic și

monetar unificat și o entitate influentă șo solidară pe scena internațională;

1.2. Contextul instorico-politic al semnării şi adoptării Tratatului de la Lisabona

Tratatul de la Lisabona, numit oficial Tratatul de la Lisabona de amendare a

Tratatului privind Uniunea Europeană şi Tratatului instituind Comunitatea Europeană, a

a fost semnat la 13 decembrie 2007 la summitul de la Lisabona, Portugalia.

Consiliul European reunit la Bruxelles în iunie 2007 a hotărât redactarea unui nou

tratat care să înlocuiască textul Constituţiei respeinse. Tratatul de la Lisabona a intrat în

vigoare la 1 decembrie 2009.

7

1.3. Structura, obiectivele şi semnificaţia Trataului Cosntituţional

Tratatul constituţional este cel care trebuia să înlocuiască, printr-un text unic din

motive de celeritate şi claritate, ansamblul tratatelor existente la acel moment. Tratatul

era structurat în 4 părţi, după cum urmează15:

prima parte conţinea dispoziţii care defineau Uniunea, obiectivele sale,

competenţele acesteia, procedurile decizionale şi instituţiile Uniunii;

Carta drepturilor fundamentale, proclamată solemn de către Consiliul European

de la Nisa, în anul 2000, era incorporată în Proiectul de Constituţie europeană,

constituind partea a ll-a;

a treia parte a Proiectului de Constituţie avea în vedere politicile şi acţiunile

Uniunii şi prelua un număr important din dispoziţiile tratatelor actuale;

cea de-a patra parte conţinea clauzele finale, printre care procedurile de adoptare

şi de revizuire a acestei Constituţii.

Tratatul constituţional stabilea faptul că Uniunea Europeană era o Uniune a

cetăţenilor şi a statelor din Europa. Uniunea urma să fie deschisă tuturor statelor

europene care respectau valorile sale şi se angajau să le promoveze în comun

De asemenea, Tratatul menţiona valorile care stăteau la baza Uniunii, şi anume:

respectarea demnităţii umane, libertatea, democraţia, egalitatea, statul de drept, precum

şi respectarea drepturilor omului. Toate acestea sunt comune stateleor membre într-o

societate caracterizată de pluralism, toleranţă, justiţie, solidaritate şi nediscriminare.

Uniunea îşi propunea ca obiectiv promovarea păcii, a valorilor şi bunăstării

popoarelor sale. Aceasta oferea cetăţenilor un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie şi o

Piaţă unică în care concurenţa urma să fie liberă.

Uniunea interzicea excluderea şi discriminarea, oferind, în schimb, justiţie şi

protecţie socială, egalitate între bărbaţi şi femei, solidaritate între generaţii şi protejarea

drepturilor copiilor.

Pentru a-şi atinge obiectivele înscrise în Constituţie, Uniunea dispunea de

competenţe care îi arau atribuite, prin Constituţie, de către statele membre.

1.4. Structura, obiectivele şi semnificaţia Tratatului de la Lisabona

Tratatul de la Lisabona cuprinde modificările operate asupra celor două tratate de

bază ale Uniunii Europene, respectiv asupra Tratatului privind Uniunea Europeană şi

15 Augustin Fuerea, Manualul Uniuni Europene, ediţia a V-a, revăzută şi adăugită, după Tratatul de la Lisabona, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2011, p. 316

8

asupra Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene, fiind completat cu o serie de

protocoale şi declaraţii anexate tratatelor.

Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) cuprinde 55 de articole, structurate

pe 6 titluri, precedate de un preambul. Dispoziţiile tratatului se referă la aspecte privind:

principiile democratice; instituţiile; formele de cooperare consolidată; acţiunea externă a

Uniunii şi politica externă şi de securitate comună.

Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) cuprinde 358 de articole

structurate pe 7 părţi, după cum urmează:

Partea I - Principiile;

Partea a II-a - Nediscriminarea şi cetăţenia Uniunii;

Partea a III-a Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii;

Partea a IV-a -Asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste mări;

Partea a V-a - Acţiunea externă a Uniunii;

Partea a Vl-a - Dispoziţii instituţionale şi financiare;

Partea a Vll-a - Dispoziţii generale şi finale.

Tratatul de la Lisabona este completat cu 36 de protocoale anexă, care se referă

la aspecte inportante privind funcţionare Uniunii Europene, ca de exemplu: rolul

parlamentelor naţionale în Uniunea Europeană; aplicarea principiilor subsidiarităţii şi

proporţionalităţii; statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Băncii Centrale

Europene; stabilirea sediilor instituţiilor Uniunii Europene; privilegiile şi imunităţile

Uniunii Europene; aderarea Uniunii Europene la CEDO; criteriile de convergenţă în

cadrul UEM; procedura aplicabilă deficitelor excesive; poziţia anumitor state privind

anumite domenii specifice Uniunii; acquis-ul schengen integrat Uniunii Europene.

De asemenea, Tratatul mai cuprinde şi 65 de declaraţii anexă, grupate pe trei

categorii, după cum urmează:

a) Declaraţiile cu privire la dispoziţiile tratatelor dintre care exemplific: Declaraţia

cu privire la Carta Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene; Declaraţia cu

privire la componenţa Parlamentului European; Declaraţia cu privire la

supremaţie; Declaraţia cu privire la delimitarea competenţelor; Declaraţia cu

privire la protecţia datelor cu caracter personal în domeniu cooperării judiciare în

materie penală şi al cooperării poliţieneşti.

b) Declaraţiile cu privire la protocoalele anexate tratatelor;

c) Declaraţiile statelor membre.

9

În final, tratatul cuprinde şi un tabel de corespondenţă privind numerotarea

articolelor Tratatului privind Uniunea Europeană şi al Tratatului privind funcţionarea

Uniunii Europene.

Modificări instituţionale

Principalele modificări instituţionale intervenite prin Tratatul de la Lisabona se

referă la următoarele aspecte:

înfiinţarea funcţiei de Preşedinte al Uniunii Europene

Redimensionarea numărului membrilor Comisiei Europene

Tratatul dispune micşorarea numărului de comisari. Astfel, din 2014, numărul

comisarilor se va reduce la două treimi din numărul statelor membre, cu o regulă de

rotaţie corespunzatoare.

Reditribuirea numărului de locuri din Parlamentul European

înfiinţarea funcţiei de Înalt Reprezentant al Uniunii Europene pentru afaceri

externe şi politica de securitate;

investirea Uniunii Europene cu personalitate juridică

Introducerea clauzei de retragere voluntară a statelor membre

Din punct de vedere legislativ tratatul aduce următoarele modificări:

Implicarea parlamentelor naţionale în procedura legislativă

Tratatul de la Lisabona acordă parlamentelor naţionale un rol mai mare în

adopptarea deciziilor europene. Instituţiile Uniunii Europene vor avea obligaţia să

notifice parlamentelor naţionale toate propunerile legislative făcute la nivel european,

acestea putând să formuleze contestaţii la proiectele legislative.

Instituirea procedurii legislative ordinare prin care urmează să fie adoptate

prioritatea reglementărilo derivate ale Uniunii Europene, procedură care

înlocuieşte vechea procedură a codeciziei.

Redistribuirea numărului de voturi în Consiliu

Statele membre au convenit pentru o redistribuire a voturilor statelor membre în

consiliu, care va fi realizată în mai multe faze în perioada 2014 - 2017.

Introducerea dreptului de iniţiativă legislativă a cetăţenilor

Tratatul conferă iniţiativă legislativă cetăţenilor europeni, dacă propunerea este

susţinută de un milion de cetăţeni provenind din mai multe state membre.

Obligativitatea respectării drepturilor fundamentale ale omului

Delimitarea competenţelor comunitare

10

11

CAPITOLUL II

ELEMENTE DE REFORMĂ INSTITUŢIONALĂ INSTITUITE

PRIN TRATATUL CONSTITUŢIONAL

Pentru ca Uniunea Europeană să-şi poată realiza obiectivele, era necesar ca

aceasta să dispună de un cadru instituţional eficace şi eficient.

Această dublă necesitate era cu atât mai mare cu cât Uniunea urma să se extindă

la cel puţin 27 de state membre. Tratatul constituţional prelua, în esenţă, dispoziţiile

instituţionale existente, însă, introducea şi alte două noi instituţii, şi anume: un

preşedinte şi un ministru al afacerilor externe.

Sistemul instituţional al Uniunii Europene cuprindea, potrivit Tratatului,

Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul de Miniştri, Comisia Europeană şi

Curtea de Justiţie. Banca Centrală Europeană avea un rol deosebit de important în

domeniul politicii economice şi monetare a Uniunii.

În ceea ce priveşte Curtea de Conturi, aceasta asigura controlul cheltuielilor şi al

încasărilor Uniunii. Pe lângă aceste instituţii, Tratatul menţiona şi două organe

consultative, şi anume: Comitetul regiunilor şi Comitetul economic şi social.

2.1. Consiliul European

Modificări radicale erau prevăzute în cazul Consiliul European. Astfel, potrivit

Tratatului, acesta ar fi fost compus din şefi de stat sau de guvern ai statelor membre, din

Preşedintele său - o figură nouă în arhitectura instituţională a Uniunii - şi din

preşedintele Comisiei. La lucrările Consiliului European participa şi noul ministru al

afacerilor externe.16

Tratatul constituţional propunea înfiinţarea unui post permanent de preşedinte al

Consiliului European, ales pentru o durată de 2 ani şi jumătate. Rolul preşedintelui era

acela de a prezida şi conduce lucrările Consiliului European. Totodată, acesta ar fi fost şi

reprezentantul, la nivel înalt, al Uniunii în domeniul politicii externe şi de securitate

comună.17

16 Augustin Fuerea, op. cit., p. 32117 Ibidem, p. 321

12

Crearea postului de ministru al afacerilor externe reprezenta una dintre

principalele inovaţii aduse de Constituţie. Ministrul afacerilor externe era mandatarul

Consiliului pentru politica externă şi de securitate comună, dar şi vicepreşedintele

Comisiei.

2.2. Comisia Europeană

În ceea ce priveşte Comisia Europeană, Constituţia prevedea faptul că membrii

aceştia erau aleşi, pentru un mandat de 5 ani, pe „criterii de competenţă generală şi

angajament european, iar independenţa lor este mai presus de orice îndoială”.

Până în anul 2014, Comisia urma să fie alcătuită din câte un resortisant din

fiecare stat membru, inclusiv preşedintele şi ministrul afacerilor externe al Uniunii, fiind

unul dintre vicepreşedinţi. După încetarea mandatului acestei Comisii, în componenţa

instituţiei trebuia să regăsim un număr de membri, inclusiv preşedintele şi ministrul

afacerilor externe al Uniunii, corespunzător cu 2/3 din numărul statelor membre dacă

Consiliul European, hotărând în unanimitate, nu ar fi decis să modifice această cifră.

Membrii Comisei erau selectaţi dintre resortisanţii statelor membre conform unui sistem

de rotaţie egal între statele membre.

2.3. Consiliul

Consiliul, de comun acord cu preşedintele ales, adopta lista celorlalte persoane

pe care intenţiona să le desemneze ca membri ai Comisiei. Acestea urmau să fie

selectate pe baza sugestiilor făcute de statele membre.

Preşedintele, ministrul afacerilor externe al Uniunii şi ceilalţi membri ai

Comisiei erau supuşi, colectiv, unui vot de aprobare din partea Parlamentului European.

Pe baza acestei aprobări, Comisia era numită de către Consiliul European, care hotăra cu

majoritate calificată.

Atunci când Comisia nu ar mai fi cuprins resortisanţi din toate statele membre,

aceasta trebuia să acorde o atenţie specială necesităţii de a asigura o transparenţă deplină

în relaţiile cu toate statele membre.

Prin urmare, Comisia trebuia să rămână în strânsă legătură cu toate statele

membre, indiferent dacă acestea aveau sau nu un resortisant ca membru al Comisiei şi,

în acest context, să acorde o atenţie specială necesităţii de a face schimb de informaţii şi

de a se consulta cu toate statele membre.

În cadrul Consiliului, începând cu anul 2009, majoritatea calificată ar fi fost

constituită din cel puţin 55% din membrii acestuia, cuprinzând cel puţin 15 dintre

membri şi reprezentând statele care totalizează cel puţin 65% din populaţia Uniunii.

13

Acest aspect semnifica faptul că 12 state (într-o Uniune cu 25 de membri) sau un

număr de state membre care reprezenta 35,01% din populaţie aveau posibilitatea de a

respinge o iniţiativă. Acest lucru avea drept consecinţă consolidarea puterilor statelor

„mici" şi „mijlocii" în raport cu statele „mari". Astfel, minoritatea de blocare trebuia să

includă cel puţin patru membri ai Consiliului, în caz contrar, majoritatea calificată se

considera atinsă.18

Atunci când Consiliul nu hotăra la propunerea Comisiei sau a ministrului

afacerilor externe al Uniunii, majoritatea calificată se definea ca întrunind 72% din

membrii Consiliului, reprezentând statele membre care totalizau cel puţin 65% din

populaţia Uniunii.

2.4. Parlamentul European

În privinţa Parlamentului European, numărul maxim al membrilor acestei

instituţii nu putea depăşi cifra de 750. Reprezentarea în Parlamentul de la Strasbourg era

garantată în mod regresiv proporţional, cu un prag minim de 6 membri pentru fiecare

stat membru.

Totodată, se menţiona şi faptul că niciunui stat membru nu i se vor atribui mai

mult de 96 de locuri.19

CAPITOLUL III

ELEMENTE DE REFORMĂ INSTITUŢIONALĂ INSTITUITE

PRIN TRATATUL DE LA LISABONA

18 În Tratatul de la Nisa, numărul coaliţilor majoritare posibile era de 2%; în Proiectul Convenţiei-22%; în textul Constituţiei era de 12%19 Augustin Fuerea, op. cit., p. 322

14

Fiind un tratat de amendare a tratatelor deja existente, Tratatul de la Lisabona

vine şi modifică cele două tratate majore ale Uniunii şi anume Tratatul privind Uniunea

Europeană (TUE, Maastricht 1992) precum şi Tratatul de instituire a Comunităţii

Europene (Roma, 1957), acesta din urmă fiind redenumit “Tratatul privind funcţionarea

Uniunii Europene“.20

Tratatul privind Uniunea Europeană, aşa cum a fost el amendat de Tratatul de la

Lisabona, reflectă cadrul general al Uniunii şi principiile sale, incluzînd, de asemenea, şi

dispoziţii specifice privind politica externă şi de securitate comună a Uniunii Europene.

Odată intrat în vigoare Tratatul de la Lisabona are ca principale obiective:

Formarea unei Uniuni mai democratice şi mai transparente

Crearea unei Uniuni mai eficiente, cu metodele de lucru şi reguli de vot

simplificate, cu instituţii moderne pentru o Uniune Europeană cu 27 de

membri, capabilă să acţioneze mai bine în domenii de prioritate majoră

pentru Uniunea de astăzi

Constituirea unei Europe a drepturilor, valorilor, libertăţii, solidarităţii şi

siguranţei, care promovează valorile Uniunii

Promovarea Europei ca actor pe scena internaţională, instrumentele de

politică externă de care dispune Europa urmând a fi regrupate atât în ceea ce

priveşte elaborarea, cât şi adoptarea noilor politici

Potrivit noului tratat, instituţiile Uniunii sunt în număr de şapte şi anume:

Parlamentul European

Consiliul European

Consiliul

Comisia Europeană

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene

Banca Centrală Europeană

Curtea de Conturi

Potrivit aceluişi text21, fiecare instituţie acţionează în limitele atribuţiilor care îi

sunt conferite prin tratate, în conformitate cu procedurile, condiţiile şi scopurile

prevăzute de acestea. Instituţiile cooperează unele cu altele în mod ideal.

20 Eduard Dragomir, op. cit., p. 2321 A se vedea art. 13 alin.2 din Tratatul privind Uniunea Europeană, astfel cum a fost modificat prin Tratatul de la Lisabona

15

Trebuie menţionat faptul că Parlamentul European, Consiliul şi Comisia sunt

asistate de un Comitet Economic şi Social şi de un Comitet al Regiunilor, care exercită

funcţii consultative.

3.1. Elemente de reformă instituţională aduse Comisiei Europen

3.1.1. Organizare şi funcţionare

Prin Tratatul de la Lisabona se prvede că executivul comunitar numit între data

intrării în vigoare şi 31 octombrie 2014 este compuns din câte un resortisant al fiecărui

stat membru, inclusiv Preşedintele şi Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri

externe şi politică de securitate, care este unul din vice-preşedinţii acesteia,

Însă, începând cu noiembrie 2014, Comisia va fi compusă dintr-un număr de

membri, incluzând Preşedintele şi Înaltul Reprezentatnt al Uniunii pentru afaceri externe

şi politică de securitate, corespunzător cu două treimi din numărul statelor membre, atât

timp cât Consiului European nu decide, în unanimitae, modificarea acestui număr.22

Membrii Comisiei vor fi aleşi dintre resortisanţii statelor membre în conformitate

cu un sistem de rotaţie strict egal între statele membre care să reflecte diversitatea

demografică şi geografică a tuturor statelor membre. Acest sistem va trebuie stabilit de

către Consiliul European, care va hotărî în unanimitate, principiile ce urmează a sta la

baza luării unei astfel de hotărâri fiind:

a) Statele membre sunt tratate în mod absolut egal în ceea ce priveşte stabilirea

ordinii de rotaţie şi a duratei prezenţei reprezentanţilor lor în cadrul Comisiei;

în consecinţă, diferenţa dintre numărul total de mandate deţinute de

resortisanţii a două state membre date nu poate fi nicodată mai mare de unu

b) Sub rezerva dispoziţiilor de la lit. a), fiecare dintre Comisiile succesive este

constituită astfel încât să reflecte în mod satisfăcător diversitatea demografică

şi geografică a statelor membre

Însă, la solicitarea Irlandei Consiliul European a decis în unanimitate că va

acţiona în sensul menţinerii sistemului un stat-un comisar pentru structura Comisiei şi

după 2014.23

3.1.2Noutăţi privind desemnarea Preşedintelui Comisiei

22 Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene,Tratat, ediţia a II-a revizuită, Editura Lumina LEx, Bucureşti 2011, p.14323 Eduard Dragomir, Dan Niţă, op. cit., p..37

16

În urma Tratatului de la Lisabona rolul preşedintelui Comisiei devine din ce în ce

mai puternic, în acest sens, de notorietate fiind situaţia în care dacă preşedintele îi

solicită unui membru al comisiei să îşi dea demisia, acesta va trebuie să îşi prezinte

demisia.

Tot în acest domeniu, art 9D prevede că, ţinând seama de alegerile pentru

Parlamentul European şi după ce a procedat la consultările necesare, Consiliul European,

hotărând cu majoritate calificată, propune Parlamentului European un candidat la funcţia

de preşedinte al Comisiei. Acest membru este ales de Parlamentul European cu

majoritatea membrilor care îl compun; în cazul în care acest candidat nu întruneşte

majoritatea, Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, propune, în termen de

o lună, un nou candidat, care este ales de Parlamentul European în conformitate cu

aceeaşi procedură. Consiliu, de comun acord cu preşedintele ales, adoptă lista celorlalte

persoanlităţi pe care le propune pentru a fi numite membri al Comisiei.

Alegerea acestora se efectuează, pe baza sugestiilor făcute de statele membre.

Preşedintele, precum şi Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politică

de securitate şi ceilalţi membri ai comisiei sunt supuşi, în calitate de organ colegial, unui

vot de aprobare al Parlamentului European. Pe baza acestei aprobări, Comisia este

numită de Consiliul European acesta hotărând cu majoritate calificată.

3.1.3. Atribuţiile Preşedintelui Comisiei

Preşedintelui Comisiei îi revin următoarele atribuţii:

defineşte orientările în cadrul cărora Comisia ăşi exercită misiunea;

decide organizarea internă a Comisiei pentru a asigura coerenţa, eficacitatea şi

colegialitatea acţiunilor acesteia;

numeşte vicepreşedinţii, alţii decât înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri

externe şi politica de securitate, dintre membrii Comisiei;

3.1.4. Atribuţiile Comisiei

Funcţia de iniţiativă legislativă

Garantă a interesului generalal Uniunii Europene, Comisia a fost concepută ca –

„instituţie motrice” a integrării europene, fiind însărcinată cu o misiune generală de

iniiţiativă legislativă şi supraveghere a respectării tratatelor..

17

Pe parcursul evoluţiei Comunităţilor/Uniunii Europene, Comisia a deţinut un

monopol al iniţiativei legislative în Uniunea Europeană, deoarece Consiliul nu avea

posibilitatea să delibereze decât pe baza unei propuneri a acesteia.

Actele legislative ale uniunii pot fi adoptate numai la propunerea Comisiei, cu

excepţia cazului în care tratatele prevăd acest lucru. Celelalte acte se adoptă la

propunerea Comisiei, în cazul în care tratatele prevăd acest lucru24.

Comisia are posibilitatea de a-şi retrage propunerea25 atâta timp cât Consiliul nu

a luat o hotărâre. Modificarea propunerii se poate face de către Comisie pe tot parcursul

procedurii de adoptarea a unui act comunitar.

În cazul retragerii propunerii, aceasta trebuie motivată şi este necesară

informarea Parlamentului European ori de câte ori este implicată procedura de

consultare a acestuia, situaţie generalizată la majoritatea domeniilor comunitare prin

Tratatul de la Amsterdam.

Dacă, iniţial, statele membre au fost abilitate să facă demersuri pe lângă Comisie

pentru a iniţia propunerile legislative, prin Tratatul de la Maastricht i s-a acordat acest

drept şi Parlamentului European. Astfel, conform art.225 TFUE Parlamentul European

poate, cu majoritatea membrilor care îl compun, să ceară Comisiei să prezinte orice

propunere corespunzătoare asupra chestiunilor care necesită elaborarea unui act al

Uniunii pentru punerea în aplicare a tratatelor. În cazul în care nu prezintă. propuneri,

Comisia comunică Parlamentului European motivele sale.

Consiliul poate stimula funcţia de iniţiativă a Comisiei având posibilitatea să-i

ceară acesteia să efectueze toate studiile pe care le consideră oportune pentru realizarea

obiectivelor comune şi să-i prezinte toate propunerile corespunzătoare.26 În cazul în care

nu prezintă nicio propunere, Comisia comunică Tonsiliului motivele sale.

În practică, propunerile Comisiei sunt pregătite în cadrul departamentelor sale

administrative, apoi sunt supuse comisarilor pentru examinare şi adoptare.

Pentru a realiza analiză tehnică a problemelor, în cadrul departamentelor

Comisiei se apelează în mod freecvent la experţii independenţi, a căror competenţă este

recunoscută.27

De asemenea sunt solicitate să-şi exprime opiniile Comitetele consultative,

alcătuite din reprezentanţi ai mediilor socio-profesionale europene.

24 A se vedea art. 17 din TUE25 A se vedea art. 293 alin. 2 din TFUE26 A se vedea art. 241 din TFUE27 Nicoleta Diaconu, op. cit., p. 149

18

Tratatul de la Maastricht, prin extinderea competenţelor comunitare, sporeşte

implicit şi influenţa Comisiei, însă prin aplicarea principiului subsidiarităţii, libertatea de

acţiune a Comisiei este limitată în sensul că aceasta va trebui să justifice temeinicia

propunerilor sale.

Prin Tratatul de la Maastricht s-a adus o modificare monopolului exclusiv al

Comisiei în domeniul iniţiativei legislative, în sensul că, în cadrul politicii monetare,

Consiliul se pronunţă asupra propunerilor Comisiei după obţinerea avizului

Parlamentului şi Băncii Centrale Europene sau după recomandarea BCE şi după

constatarea Parlamentului European şi a Comisiei.28

Ameninţarea pentru monopolul exclusiv al iniţiativei Comisiei are două cauze:

revendicarea de către Parlamentul European a unei competenţe în domeniu;

tendinţa de instaurare a unui dialog direct între Parlamentul European şi

Consiliul UE în cadrul procedurii legislative.

Dacă în cadrul procedurii de cooperare Comisia reuşise conservarea dreptului

absolut de iniţiativă (dintre amendamentele propuse de Parlament, Comisia poate

prezenta Consiliului doar pe cele cu care este de acord, Consiliul putând modifica

propunerea Comisiei doar în unanimitate) apariţia procedurii „codeciziei” a creat o

primă breşă la nivelul monopolului de iniţiativă a Comisiei. Într-adevăr, procedura

„codeciziei", introdusă prin Tratatul de la Maastricht permitea Parlamentului European

să respingă textul Consiliului după o a treia lectură, însă Tratatul de la Amsterdam a

simplificat substanţial procedura, permiţând astfel Parlamentului European să-şi

consolideze puterea în procesul legislativ comunitar.

În exercitarea funcţiilor sale, Comisia efectuează consultări cu Consiliul şi

organizează de comun acord modalităţile colaborării lor29.

Această colaborare a fost indirect modificată prin dispoziţia art.225 TFUE care

introduce Parlamentul European în procesul iniţiativei legislative.30

O altă modificare legislativă prin care se aduce atingere monopolului exclusiv al

Comisiei în domeniul iniţiativei legislative, este cuprinsă în art. 11 alin.4 TUE, introdus

prin Tratatul de la Lisabona, conform căruia, „la iniţiativa a cel puţin un milion de

cetăţeni ai Uniunii, resortisanţi ai unui număr semnificativ de state membre, Comisia

Europeană poate fi invitată să prezinte, în limitele atribuţiilor sale, o propunere

28 A se vedea art. 129 alin. 4 din TFUE29 Augustin Fuerea, op. cit., p.12130 Nicoleta Diaconu, op. cit., p. 150

19

corespunzătoare în materii în care aceşti cetăţeni consideră că este necesar un act

juridic al Uniunii, în vederea aplicării tratatelor.”

Din analiza textului rezultă că o iniţiativă legislativă a cetăţenilor trebuie să

îndeplinească următoarele condiţii: propunerea să fie susţinută de cel puţin un milion de

cetăţeni ai Uniunii; cetăţenii care susţin propunerea să fie resortisanţi ai unui număr

semnificativ de state (textul tratatului nu oferă o calificare legală a noţiunii de „număr

semnificativ de state", lăsând la aprecierea Comisiei această calificare);

Funcţia de execuţie

Conform 290 TFUE, un act legislativ poate delega Comisiei competenţa de a

auopta acte fără caracter legislativ şi cu domeniu de aplicare general, care completează

sau modidifică anumite elemente neesenţiale ale actului legislativ.

Actele legislative definesc în mod expres obiectivele, conţinutul, domeniul de

aplicare şi durata delegării de competenţe. Elementele esenţiale ale unui anumit domeniu

sunt rezervate actului legislativ şi nu pot face, prin urmare, obiectul delegării de

competenţe31.

Actele legislative stabilesc în mod expres condiţiile de aplicare a delegării; aceste

condiţii pot fi următoarele:

a) Parlamentul European sau Consiliul pot decide revocarea delegării;

b) actul delegat poate intra în vigoare numai în cazul în care, în termenul stabilit

prinactul legislativ, Parlamentul European sau Consiliul nu formulează

obiecţiuni. Parlamentul European hotărăşte cu majoritatea membrilor care îl

compun, iar Consiliul hotărăşte cu majoritate calificată.

Statele membre iau toate măsurile de drept intern necesare pentru a pune în

aplicare actele obligatorii din punct de vedere juridic ale Uniunii.

În cazul în care sunt necesare condiţii unitare de punere în aplicare a actelor

rbligatorii din punct de vedere juridic ale Uniunii, aceste acte conferă Comisiei

competenţe de executare sau, în cazuri speciale şi temeinic justificate, precum şi în

cazurile prevăzute la articolele 24 şi 26 din Tratatul privind Uniunea Europeană,

Consiliului. Parlamentul European şi Consiliul, hotărând prin regulamente, în

conformitate cu procedura legislativă crdinară, stabilesc, în prealabil, normele şi

principiile generale privind mecanismele de control de către statele membre al exercitării

competenţelor de executare de către Comisie.

31 Ibidem, p. 151

20

Până la adoptarea Actului Unic European, Consiliul deţinea atât puterea

legislativă cât şi pe cea executivă, Comisia neputând să ia măsuri de execuţie decât în

urma unei abilitări date de Consiliu.

Puterile Comisiei delegate de către Consiliu, au fost iniţial reglementate prin

dispoziţile art 202CE32 şi apoi recunoscute şi prin jurisprudenţa Curţii de Justiţie , dar

aceast a stabilit că nu este de dorit să se realizeze o descărcare a Consiliului de

competenţele sale în sarcina Comisiei, Consiliul trebuind să-i fixeze competenţele prin

actele adoptate.

Actul Unic European a introdus în cadrul art.202 CE reglementarea conform

căreia Consiliul poate supune anumitor modalităţi exercitarea competenţelor de execuţie

de către Comisie. Aceste modalităţi trebuie să răspundă principiilor şi regulilor pe care

Consiliul statuând în unanimitate în baza propunerii Comisiei şi după avizul

Parlamentului European, le va stabili în prealabil.

Pe baza textului introdus prin AUE, Consiliul a adoptat Decizia 87/373 din 13

iulie 198733 prin care fixează modalităţile de exercitare a competenţelor de executare

conferite Comisiei. Această decizie codifică formulele prin intermediul cărora Consiliul

poate investi Comisia cu competenţe de executare. 34

Decizia 87/373 a consacrat existenţa a trei tipuri de comitete care să reprezinte

interesele guvernelor naţionale în relaţiile cu Comisia. Codificarea procedurilor

raporturilor stabilite între Comisie - Comitete, prevăzută şi de Actul Unic European, a

fost denumită „comitologie” (denumirea nu a fost reţinută cu ocazia lucrărilor

pregătitoare a Tratatului de la Maastricht).

Ca regulă comună, aceste comitete sunt compuse din reprezentanţi ai guvernelor

statelor membre, funcţionând pe lângă Comisiei ca organisme de avizare a iniţiativelor

acesteia. Sunt prezidate de un oficial al Comisiei cu rangul de director.

Comitetele consultative reprezintă modelul tip al organelor consultative. Comisia

nu are altă obligaţie decât de a solicita şi a analiza avizul emis de un comitet.

În caz de dezacord între Comisie - comitet, puterea de decizie aparţine Comisiei.

Aceste comitete sunt solicitate în deciziile privind realizarea pieţei interne.

32 Ibidem, p. 15133 JOCE nr. L 197/18.07.198734 Nicoleta Diaconu, op. cit., p. 152

21

Comitetul consultativ35 - prevăzut în art.99 TFUE este constituit din experţi

desemnaţi de către guvernele statelor membre. Comitetul are un caracter consultativ,

fiind consultat de către Comisie de fiecare dată când consideră necesar că este util în

domeniul transporturilor, fără a aduce prejudicii atribuţiilor secţiunii pentru transporturi

a Comitetului Economic şi Social.

Comitetele de gestiune sunt precis definite de către Consiliu, putând interveni în

administrarea organizaţiilor pieţei comune în cadrul Politicii Agricole comune (exemplu

Comitetul de gestiune pentru zahăr, Comitetul de gestiune pentru lapte, etc.)

În funcţie de rezultatul votului, în cadrul comitetului există următoarele două

posibilităţi:

în cazul avizului favorabil - decizia comisiei rămâne definitivă;

în cazul avizului negativ va fi sesizat Consiliul, care poate adopta, cu majoritatea

calificată, alte măsuri de execuţie decât cele propuse de Comisie.

Comitetele de reglementare sunt active în special în domeniul reglementărilor

privind produsele alimentare (exemplu: comitetul permanent pentru industria alimentară,

comitetul permanent pentru probleme veterinare, comitetul permanent pentru protecţia

plantelor, etc). Procedura de consultare a acestora presupune două posibilităţi36:

în cazul avizului favorabil - Comisia adoptă decizia de implementare stabilită;

în cazul avizului negativ, este sesizat Consiliul care poate adopta propunerea

Comisiei cu votul majorităţii calificate, sau o poate modifica în unanimitate.

Dacă nu se întruneşte niciuna din aceste majorităţi, propunerea Comisiei se va

aplica, pentru a se evita vidul normativ. În unele cazuri, Consiliul se poate opune

măsurilor propuse de Comisie prin votul cu majoritate simplă şi în această situaţie

Comisia nu mai poate emite decizia. Ea poate totuşi să declanşeze o nouă procedură

vizând reglementări similare.

Comitetul ştiinţific şi tehnic este instituit pe lângă Comisie, având caracter

consultativ. El este consultat în mod obligatoriu de Comisie în cazurile prevăzute expres

în tratat şi facultativ în toate cazurile în care Comisia consideră oportun.

Membrii Comitetului sunt numiţi cu titlul personal de către Consiliu, după

consultarea Comisiei, pentru o durată de cinci ani.

35 A se vedea art. 99 TFUE36 Nicoleta Diaconu, op. cit., p. 153

22

Ei nu pot fi legaţi printr-un mandat imperativ de nici o instituţie. Comitetul îşi

desemnează dintre membrii săi preşedintele şi biroul pentru o durată de 1 an.

Comitetele speciale - prevăzute în mai multe dispoziţii cuprinse în TFUE. Astfel,

conform art. 207 alin.3 TFUE Comisia, în consultare cu un Comitet special, desemnat de

Consiliu pentru a o asista şi cu respectarea directivelor pe care Consiliul i le-ar putea

adresa, negociază acorduri cu unul sau mai multe state sau organizaţii internaţionale în

domeniul politicii comerciale comune. Comisia raportează periodic comitetului special

şi Parlamentului European cu privire la stadiul negocierilor.

Funcţia de supraveghere

Printre atribuţiile ce revin Comisiei, menţionate în art. 17 TUE - conform

modificărilor intervenite prin Tratatul de la Lisabona, este inclusă şi atribuţia de

supraveghere a aplicării dreptului Uniunii sub controlul Curţii de Justiţie a Uniunii

Europene.37

Tratatele originale însărcinează Comisia Europeană să vegheze la aplicarea

acestora şi îi acordă în acest scop atât puteri specifice cât şi misiunea de a declanşa o

acţiune în justiţie contra statului care nu aplică tratatele.

Această abordare a fost menţinută atât de Tratatul de la Maastricht cât şi de

Tratatul de la Amsterdam.

În exercitarea funcţiilor de control, Comisia posedă puteri eficiente de informare

şi prevenire. Astfel, statele au obligaţia de a-i comunica informaţii, de a modifica măsuri

sau rroiecte de măsuri, de a semnala situaţii de fapt şi de drept, rezultând atât din datoria

generală de colaborare menţionată în art.4 alin.3 TUE, cât şi din dispoziţiile particulare

ale tratatuluiex.

Prin exercitarea acestei funcţii de supraveghere a mandatului de respectare a

dispoziţiilor tratatelor comunitare, Comisia a fost denumită şi „gardian al tratatelor”.38

Comisia beneficiază şi de o putere de aplicare a unor sancţiuni (amenzi sau plata

unor penalităţi) în special întreprinderilor care încalcă regulile concurenţei.

Comisia are atribuţii de control şi impunere a legislaţiei comunitare atât faţă de

state membre cât şi de resortisanţii lor, persoane fizice şi juridice, putând să interzică sau

să impună o anumită conduită.

37 Ibidem, p.15338 V. Marcu, op. cit., p. 56

23

Aceste atribuţiuni pot fi îndeplinite chiar şi faţă de Consiliu în cazul procedurii

privind abţinerea de a acţiona.39

Funcţia de decizie

Comisia are atât competenţă de executare, cât şi competenţă decizională. Ea

poate să adopte directive sau decizii în vederea aplicării dispoziţiilor tratatelor, aceste

atribuţii fîindu-i conferite direct prin dispoziţiile tratatelor.

Astfel, conform art.106 alin.3 TFUE Comisia asigură aplicarea dispoziţiilor

relative la drepturile speciale şi exclusive recunoscute întreprinderilor publice şi

adresează statelor membre, în cazul în care este necesar, directivele şi deciziile

corespunzătoare.

Comisia beneficiază de un înalt grad de autonomie în exercitarea atribuţiilor sale,

în special în domeniul politicii concurenţiale şi al controlului aplicării politicilor comune

(în agricultură, transporturi, etc).

Comisia exercită o reală putere de conducere în domeniul administrării

fondurilor Uniunii, colectării fondurilor proprii şi administrării măsurilor protecţioniste.

Sistemul resurselor proprii a fost stabilit de Consiliu în 1970, înlocuind

contribuţiile statelor membre. Aceste resurse cuprind: taxe vamale, impozite agricole, un

procentaj din produsul naţional brut al statelor membre.

Comisia administrează bugetul Uniunii şi fondurile speciale ce-i sunt atribuite

(FSE - Fondul Social European, FEOGA - Fondul Agricol European de Garanţie şi

Orientare, Fondul European de Dezvoltare Regională, etc), inclusiv fondurile de

sprijinire a ţărilor din afara Uniunii.

Comisia poate administra măsuri protecţioniste - acestea fiind măsuri temporare ce

constituie excepţii de la tratate, fiind adoptate de statele membre în acord cu Comisia

pentru a depăşi unele dificultăţi deosebite40. Astfel, Comisia - după consultarea

Comitetului monetar - poate autoriza un stat membru a cărui piaţă de capital este în

dificultate, să adopte măsuri protecţioniste ale căror condiţii şi procedură sunt definite de

Comisie. în eventualitatea unui dezechilibru al balanţei de plăţi, Comisia poate autoriza

un stat membru să adopte măsurile considerate necesare pentru redresarea situaţiei.

Prin modificările intervenite prin Tratatul de la Lisabona, un act legislativ poate

delega Comisiei competenţa de a adopta acte fără caracter legislativ şi cu domeniu de

aplicare general, care completează sau modifică anumite elemente neesenţiale ale actulu:

39 Octavian Manolache, Drept comunitar, Editura All, Bucureşti 1995, p. 7640 Nicoleta Diaconu, op. cit., p. 154

24

legislativ.41 Actele legislative definesc în mod expres obiectivele, conţinutul, domeniul

de aplicare şi rezervate actului legislativ şi nu pot face, prin urmare, obiectul delegării de

competenţe.

Actele legislative stabilesc în mod expres condiţiile de aplicare a delegării; aceste

condiţii pot fi următoarele:

Parlamentul European sau Consiliul pot decide revocarea delegării;

actul delegat poate intra în vigoare numai în cazul în care, în termenul stabilit

prin actul legislativ, Parlamentul European sau Consiliul nu formulează

obiecţiuni.

Funcţia de reprezentare

Comisia exercită funcţii de dublă reprezentare a Comunităţilor, atât în plan

internaţional cât şi în plan intern, comunitar. Astfel, Comisia asigură reprezentarea

Uniunii Europene în negocierile internaţionale.

În cazul în care dispoziţiile tratatului prevăd încheierea de acorduri între Uniune

unul sau mai multe state sau organizaţii internaţionale, Consiliul autorizează începerea

negocierilor, adoptă directivele de negociere, autorizează semnarea şi încheie acordurile.

Comisia sau Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de

securitate, în cazul în care acordul în cauză priveşte exclusiv sau în principal politica

externă şi de securitate comună, prezintă recomandări Consiliului care adoptă o decizie

de autorizare a începerii negocierilor şi desemnează, în funcţie de domeniul acordului în

cauză, negociatorul sau şeful echipei de negociatori a Uniunii.

Comisia îşi exercită funcţia de reprezentare în următoarele situaţii concrete:

în cadrul negocierilor comerciale;

în cadrul negocierilor dc asociere;

în cadrul negocierii de admitere a noi membri.

Cu privire la încheierea acordurilor comerciale, art.207 TFUE alin. 3 dispune că

negocierile comerciale şi cele referitoare la tarife sunt conduse de Comisie în consultare

cu un Comitet special numit de către Consiliu pentru a o asista în această misiune şi cu

respectarea directivelor pe care Consiliul i le poate adresa.

41 Ibidem, p. 154

25

Acordurile de asociere sunt negociate de către Comisie care stabileşte cadrul

general ii negocierilor, care cuprinde procedurile şi obiectivele urmărite.

Reprezentarea internă a Uniunii Europene este asigurată în baza art.335 TFUE

ex.282 Tratatul CE), conform căruia în fiecare din statele membre Uniunea

beneficiază de scapacitatea juridică recunoscută persoanelor morale de către

legislaţiile naţionale (putând să dobândească sau să înstrăineze bunuri mobile şi

imobile, să introducă acţiuni în justiţie), în acest scop fiind reprezentată de

Comisie.

Prin Tratatul de la Lisabona se introduce teza conform căreia, Uniunea este

reprezentată de fiecare instituţie, în temeiul autonomiei lor administrative, pentru

chestiunile referitoare la funcţionarea lor.

Evaluând ansamblul atribuţiilor Comisiei se poate desprinde concluzia că aceasta

evoluează spre o poziţie comparabilă cu cea a unui Executiv care dispune de iniţiativă

legislativă, execută legile şi veghează la respectarea lor sub controlul organului care 1-a

investit.

3.1.5. Colegiul Comisarilor

Activitatea comisarilor se realizează atît pe orizontală, cât şi pe verticală.

Această dublă funcţie a comisarilor a făcut ca de fapt Comisia să funcţioneze pe

baza unui sistem de „portofolii”.

În cadrul Comisie Europene numărul portofoliilor este adecvat numărului

comisarilor şi nu invers, cum se întâmplă în administraţiile naţionale, stabilirea acestor

portofolii depinzând de dinamica procesului comunitar.

Astfel, regulamentului interior al Comisiei a prevăzut instituţionalizarea

cabinetelor comisarilor, aceasta având rolul să-i asiste pe comisari la îndeplinirea

funcţiilor lor.42

3.2. Reforma instituţiei Parlamentului European

3.2.1.Structura Parlamentului şi distribuirea locurilor

Ca efect al ultimei restângeri, Parlamentul European avea 785 de membri, însă o

dată cu alegerile din 2009 numărul acestora a fost restrâns la 736, ajungând ca ţările

membre Uniunii Europene să aibă următorul număr de reprezentanţi în Parlamentul

European.43

42 Ibidem, p. 14343 Eduard Dragomir, op. cit., p. 24

26

Stat membru Număr reprezentanţi

Austria 19

Belgia 21

Bulgaria 18

Republica Cehă 22

Cipru 6

Danemarca 13

Estonia 6

Finlanda 13

Franţa 74

Grecia 22

Germania 99

Irlanda 12

Italia 73

Letonia 9

Lituania 12

Luxemburg 6

Mlata 6

Olanda 25

Polonia 51

Portugalia 22

Marea Britanie 73

România 33

Slovacia 13

Slovenia 8

Spania 54

Suedia 20

Ungaria 22

În conformitate cu dispoziţiile Tratatului de la Lisabona numărul deputaţilor

europeni nu poate depăşi 750, plus preşedintele. Reprezentarea cetăţenilor este asigurată

în mod proporţional descrescător, cu un prag minim de 6 membri pentru fiecare stat

membru. Niciunui stat membru nu i se atribuie mai mult de 96 de locuri.

27

Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona şi atunci când un

protocol, care confirmă creşterea numărului deputaţilor va fi ratifiat de toate statele

membre ale Uniuniii, 18 noi parlamnetari din 12 state membre îşi vor prelua mandatul în

parlamentul european, astfel încât Parlamentul European nu va mai avea doar 736 de

deputaţi, numărul acestora fiind ridicat la 751. 44

Însă, până atunci membrii Parlamentului European desemnaţi nu vor beneficia de

drept de vot, dar vor putea oţine statulul de observator, aşa cum a fost statutul

deputaţilor observatori din România şi Bulgaria în perioada de după semnarea Tratatului

de aderare şi până la aderarea efectivă a celor două state.

Însă, începând cu 2013 Uniunii Europene i s-a alăturat un nou stat, respectiv

Croaţia cu un număr de 12 deputaţi, numărul membrilot Parlamentului European în 2014

fiind de 766.45

3.2.2. Organizare şi funcţionare

Conform dispoziţiilor Protocolului nr.6 privind stabilirea sediilor instituţiilor

Uniunii Europene, anexat Tratatului de la Lisabona, Parlamentul European are sediul la

Strasbourg, unde au loc cele douăsprezece sesiuni plenare lunare, inclusiv sesiunea

bugetară. Perioadele sesiunilor plenare suplimentare se ţin la Bruxelles. Secretariatul

General al Parlamentului European şi serviciile acetuia îşi păstrează sediul la

Luxemburg46.

Organizarea şi funcţionarea Parlamentului European este reglementată în linii

generale în Regulamentul interior. Parlamentul European îşi adoptă regulamentul de

procedură cu majoritatea voturilor membrilor săi.

În cadrul organizării interioare a Parlamentului European distingem:

biroul;

comisiile parlamentare;

grupurile politice;

delegaţiile;

serviciile administrative

Preşedintele şi biroul

44 www.europarl.europa. eu45 http://www.europarl.europa.eu/meps/ro/map.html, accesat în 01.06.201446 Protocolul păstrează dispoziţiile iniţiale stabilite prin art. 1 din Decizia 92/C341/101 a Consiliulu de la Edimbourg

28

Toate activităţile Parlamentului European şi ale organismelor sale se desfăşoară

sub conducerea Biroului Parlamentului, alcătuit dintr-un preşedinte şi 14

vicepreşedinţi.47 Preşedintele reprezintă Parlamentul în relaţiile externe şi cu celelalte

instituţii europene. El este ales pentru o perioadă de doi ani şi jumătate, adică jumătate

din legislature parlamentară. Mandatul acestuia poate fi reînnoit.

În conformitate cu art.20 din Regulamentul interior, atribuţiile Preşedintelui sunt

următoarele:

coordonează toate lucrările Parlamentului şi ale organelor sale constitutive-

Biroul şi Conferinţa preşedinţilor-precum şi dezbaterile din şedinţele plenare.

În fiecare an, se organizează douăsprezece perioade de sesiune la Strasbourg şi

alte şase perioade de sesiune suplimentare la Bruxelles;

se asigură de respectarea Regulamentului de procedură al Parlamentului şi

garantează, prin arbitrajul său, buna desfăşurare a tuturor activităţilor acestei

instituţii şi ale organelor sale constitutive;

reprezintă Parlamentul în afacerile juridice şi în toate relaţiile externe.

Acesta se pronunţă cu privire la toate problemele internaţionale majore şi face

recomandări menite să consolideze Uniunea Europeană.

în deschiderea fiecărei reuniuni a Consiliului European, Preşedintele

Parlamentului prezintă punctul de vedere şi preocupările acestei instituţii

referitoare la subiecte specifice şi la punctele înscrise pe ordinea de zi;

în urma adoptării de către Parlament a bugetului Uniunii Europene în a doua

lectură, Preşedintele îl semnează, acesta devenind astfel operaţional; Preşedintele

Parlamentului European semnează, alături de Preşedintele Consiliului, toate

actele legislative adoptate prin procedura legislativă ordinară.

Preşedintele şi vice-preşedinţii sunt desemnaţi de către Parlamentul European din

membrii săi, pe baza majorităţii absolute a voturilor exprimate pentru o perioadă de doi

ani şi jumătate.48

Fac parte din birou şi şase chestori, având voturi consultative, fiind însărcinaţi cu

administrarea şi cu finanţele care-i privesc în mod direct pe deputaţi.

Biroul lărgit este format din preşedinte şi preşedinţii grupurilor politice

parlamentare, suplimentaţi eventual cu câte un membru al grupurilor.

Comisiile parlamentare

47 Nicoleta Diconu, op. cit., p. 16148 Ibidem, p. 162

29

Pentru pregătirea lucrărilor plenare, Parlamentul European poate să creeze

comisii parlamentare, care au un rol deosebit de important, deoarece, reunindu-se în

intervalul sesiunilor, asigură continuitatea lucrărilor Parlamentului.

Comisiile prevăzute în Regulamentul interior sunt de mai multe tipuri. Unele

sunt Comisii permanente, altele sunt comisii mixte, cu parlamentele statelor asociate, cu

caracter temporar.

Comisiile permanente ale Parlamentului European sunt următoarele:

Comisia de afaceri externe, securitate şi de apărare;

Comisia pentru agricultură şi dezvoltare rurală:

Comisia pentru buget;

Comisia economică, monetară şi de politică industrială;

Comisia de cercetare, a dezvoltării tehnologiei şi de energie;

Comisia de relaţii externe economice;

Comisia juridică şi a drepturilor cetăţenilor;

Comisia pentru afaceri sociale şi încadrarea în muncă;

Comisia de politică regională;

Comisia mediului rentru sănătate publică şi protecţia consumatorilor;

Comisia pentru transport şi turism;

Comisia de cultură, tineret, educaţie şi alte mijloace mass-media;

Comisia pentru eezvoltare şi cooperare;

Comisia pentru libertăţi publice şi afaceri interne;

Comisia :e control bugetar;

Comisia instituţională;

Comisia pentru pescuit;

Comisia regulamentară de verificare a puterilor şi imunităţilor;

Comisia pentru drepturile femeii;

Comisia pentru petiţii.

Fiecare comisie are un domeniu de activitate precis, fixat în anexa VII din

Regulamentul interior. Membrii Comisiilor permanente sunt aleşi în prima perioadă a

sesiunii Parlamentului nou ales şi apoi, după o perioadă de doi ani şi jumătate. O

comisie este alcătuită din 28 până la 86 de deputaţi şi are un preşedinte, un birou şi un

secretariat.

În cadrul comisiilor parlamentare, deputaţii elaborează, modifică şi adoptă

propuneri leglslative şi rapoarte din proprie iniţiativă. Deputaţii examinează propunerile

30

Comisiei şi ale Consiliului şi, dacă este cazul, întocmesc rapoarte care sunt prezentate în

cadrul sedinţelor plenare. Parlamentul European poate să constituie şi comisii temporare

al căror mandat este de regulă de maxim 12 luni. Componenţa, mandatul şi atribuţiile

acestor comisii sunt stabilite prin deciziile pe baza cărora sunt instituite.

Prin Tratatul asupra Uniunii Europene se arată că la cererea unei pătrimi din

membrii săi, Parlamentul European poate constitui o comisie temporară de anchetă,

pentru a examina acuzaţiile privind săvârşirea de infracţiuni sau de rea administrare în

aplicarea dreptului comunitar, cu excepţia cazurilor când faptele sunt cercetate de alte

organe jurisdicţionale.49

În Regulamentul interior sunt prevăzute şi comisii parlamentare mixte cu

parlamentele statelor asociate sau a statelor cu care au fost angajate negocieri în vederea

aderării50.

Grupurile politice

Conform art. 10 alin.4 TUE, partidele politice la nivel european contribuie la

formarea conştiinţei politice europene şi la exprimarea voinţei cetăţenilor Uniunii.

Statutul partidelor politice la nivel european este stabilit de Parlamentul

European şi Consiliu, hotărând prin regulamente, în conformitate cu procedura

legislativă ordinară.51

Grupurile politice parlamentare reprezintă formaţiunile organizatorice ale

parlamentelor în funcţie de criteriile politice care îi separă. Constituirea grupurilor

politice reprezintă o caracteristică a organizării Parlamentului European, traducând

orientările partidelor politice care le formează. Regulamentul interior reglementează

aspectele concrete privind organizarea grupurilor politice în art.30-34.

Grupurile se constituie printr-o declaraţie făcută Preşedintelui Parlamentului care

cuprinde semnătura membrilor săi, denumirea grupului şi componenţa biroului. Această

declaraţie se publică în JOUE.

Pentru prima dată în Parlamentul European, constituirea grupurilor politice a fost

decisă la 21 martie 1958 (constituirea lor realizându-se la cea de-a doua sesiune a

Parlamentului European din acelaşi an)52.

49 Augustin Fuerea, op. cit., , p. 25050 De exemplu, prin Acordul European instituid o asociere între România, pe d eo parte, Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora pe de altă parte, smenat la Bruxelles la 1 februarie 1993 şi intrată în vigoare la 1 februarie 1995 se reglementează înfiinţarea unui Comitet Parlamentar de Asociere51 A se vedea art. 224 din TFUE52 Nicoela Diaconu, op. cit.,p. 164

31

Este interzisă participarea unui parlamentar în mai multe grupuri politice.

Grupurile politice se constituie după convingerile politice ale acestora şi nu după

criteriul naţionalităţii lor.

Deputaţii care nu aderă la niciun grup sunt desemnaţi ca “neînscrişi”, respectiv

independenţi sau apolitici. Conform art.33, din Regulamentul interior, din categoria

parlamentarilor apolitici sunt desemnaţi doi participanţi fără drept de vot, la lucrările

Biroului lărgit.

Fiecare grup politic parlamentar este reprezentat de preşedintele său la

Conferinţa Preşedinţilor. În sesiunile plenare, preşedinţii grupurilor politice exprimă

poziţiile grupurilor lor.

Delegaţiile

Delegaţiile Parlamentului European colaborează cu parlamentele ţărilor care nu

fac parte din Uniunea Europeană. Delegaţiile joacă un rol important în sprijinirea

extinderii influenţei Europei la nivel mondial. Fiecare delegaţie este alcătuită din

aproximativ 15 deputaţi europeni.

Preşedinţii de delegaţie coordonează lucrările delegaţiilor în cadrul Conferinţei

preşedinţilor de delegaţie. Se pot distinge 4 categorii de delegaţii:

Delegaţii interparlamentare, a căror misiune constă în menţinerea relaţiilor cu

parlamentele ţărilor din afara Uniunii Europene care nu şi-au depus candidatura

pentru aderare;

Comisii parlamentare mixte, care menţin contactul cu parlamentele ţărilor

candidate la aderare şi cu statele care au semnat acorduri de asociere cu

Comunitatea;

Delegaţia Parlamentului European la Adunarea Parlamentară Paritară ACP-UE

reuneşte deputaţii în Parlamentul European şi parlamentarii din statele din

Africa, Caraibe şi Pacific;

Delegaţia Parlamentului European la Adunarea Parlamentară Euro-

Mediteraneană

Serviciile administrative

Structura organizatorică a serviciilor administrative ale Parlamentului este

determinată de grupurile politice şi nu de departamentele administrative ca în cazul

32

Comisiei.53 În cadrul acestei structuri se distinge un secretariat general care conlucrează

cu Direcţia Informatică şi cu Departamentul Juridic.

În subordinea secretariatului îşi desfăşoară activitatea 7 direcţii generale.

Fiecare grup politic desemnează pe unul dintre administratorii permanenţi

specializaţi, din cadrul lor să participe la lucrările fiecărei comisii parlamentare.

Funcţionarii administrativi desfăşoară activităţi specializate în cadrul serviciilor

administrative ale Parlamentului54

Funcţionarea Parlamentului

Funcţionarea Parlamentului este reglementată prin Regulamentul său interior

care este permanent actualizat. Legislatura Parlamentului are o perioadă de 5 ani şi

coincide cu durata mandatului parlamentarilor.

Sesiunile Parlamentului corespund unei perioade de un an, acestea fiind

subdivizate în “perioade ale sesiunii” reprezentând reuniunile pe care Parlamentul le ţine

în fiecare lună.55

Parlamentul se reuneşte de plin drept în prima zi de marţi a lunii ce urmează

datei alegerilor parlamentare, sau în a doua zi de marţi a lunii martie, în fiecare an. De

asemenea, Parlamentul European poate să se reunească în sesiune extraordinară la

cererea majorităţii membrilor săi, a Consiliului şi a Comisiei.

Sesiunile nu sunt limitate în timp, putând dura în toată perioada unui an

calendaristic. Parlamentul poate decide întreruperea sesiunilor anuale când consideră

necesar.

Înaintea fiecărei sesiuni se stabileşte un proiect al ordinii de zi de către

Conferinţa Preşedinţilor pe baza recomandărilor făcute de comisiile parlamentare.

Membrii Consiliului şi Comisiei pot, la invitaţia preşedintelui Parlamentului, să asiste la

deliberările Conferinţei preşedinţilor cu privire la stabilirea ordinii de zi. Proiectul

definitiv al ordinii de zi se distribuie deputaţilor înaintea reuniunilor parlamentare.

Regulamentul interior fixează regulile generale privind ordinea lucrărilor,

desfăşurarea şedinţelor, modul de votare, intervenţiile privind procedura, publicitatea

lucrărilor.

Parlamentul European este singura instituţie a Uniunii Europene care se reuneşte

şi care deliberează în mod public. Dezbaterile, avizele şi rezoluţiile sale se publică în

JOUE.

53 N. Diaconu, op. cit., p. 16554 Augustin Fuerea, op. cit., p. 26655 Nicoleta Diaconu, op. cit., p. 166

33

Spre a facilita contactele cu Comisia Europeană şi cu Consiliul, comisiile

parlamentare se reunesc la Bruxelles de regulă timp de două săptămâni pe lună. A treia

săptămână este rezervată reuniunilor grupurilor politice, iar a patra, sesiunilor plenare de

la Strasbourg (sesiunile adiţionale se ţin la Bruxelles).

Toate reuniunile Parlamentului se desfăşoară în cele 23 limbi oficiale ale

Comunităţii, prin interpretare simultană (23 de limbi după aderarea României şi a

Bulgariei şi după ce irlandeza a fost recunoscută ca limbă oficială a Uniunii Europene

din 2007)

Toate documentele din cadrul şedinţelor plenare trebuie traduse în 22 dintre

aceste limbi, o excepţie parţială aplicându-se în cazul limbii irlandeze, numai anumite

documente fiind traduse în această limbă.56

3.2.3. Noi competenţe atribuite Parlamentului European

De la un tratat la altul, competenţele legislative ale Parlamentului European au

fost extinse în mod prrogresiv, Tratatul de la Lisabona conferind Parlamentului o poziţie

de egalitate cu Consiliul în adoptarea celei mai mari părţi a legislaţiei Uniunii Europene.

Astfel, Parlamentul European cunoaşte o creştere a rolului său, procedura

codeciziei devenind metoda ordinară de lucru în domeniul legislativ, noilor domenii în

care această procedură va fi aplicată vizând agricultura, energia, imigrarea, justiţia şi

afacerile interne, sănătatea şi fondurile structurale.

Acţiunea externă

Potrivit Tratatului de la Lisabona, Parlamentul European va trebui să-şi de avizul

conform asupra tuturor acordurilor internaţionale referitoare la aspecte care ţin de

procedura legislativă ordinară.

De asemenea, Parlamentul European poate îndruma şi promova programele de

dezvoltare şi cooperare ale Uniunii Europene cu toate ţările în curs de dezvoltare din

lume, prin Comisia pentru dezvoltare şi cooperare din cadrul Parlamentului, şi prin

activitatea Adunării Comune AC-UE.

Tot în conformitate cu dispoziţiile noului tratat Consiliul şi/sau Înaltul

Reprezentant, precum şi Comisia sunt invitaţi la fiecare dezbatere în plen privind

aspectele de politică externă, de securitate şi de apărare.

Bugetul comunitar

În ceea ce priveşte cheltuielile obligatorii, până la Lisabona, decizia finală

aparţinea Consiliului. În ceea ce priveşte cheltuielile neobligatorii, decizia aparţinea

56 Ibidem, p. 167

34

Parlamentului, care hotăra în strânsă colaborare cu Consiliul. Tratatul de la Lisabona

vine şi elimină aceste distincţii (obligatorii şi neobligatorii), Parlamentului şi Consiliului

revenindu-le, astfel, un rol echilibrat în adoptarea bugetului.

Numirea membrilor altor instituţii comunitare

Iniţial, Parlamentul nu a avut niciun rol în cadrul procesului de numire în funcţie

la nivelulul Uniunii Europene, proces care era, până la urmă, unul interguvernamental.

Însă, începând cu 1975 acest aspect s-a schimbat Parlamentul European obţinând dreptul

de a fi consultat în privinţa numirii membrilor Curţii de Conturi.

Progresul cel mai important pe care Parlamentul European l-a făcut

îl reprezintă numirea membrilor altor instituţii europene, acest progres realizându-se

după Tratatul de la Maastricht. Însă, tratatele care i-au urmat i-au conferit şi mai multă

putere, Parlamentul ajungând să aibă un rol direct, inclusiv în numirea membrilor

Comisiei Europene.57

Tratatul de la Lisabona introduce o legătură directă între rezulatele alegerilor

pentru Parlamnetul European şi alegerea candidaţilor pentru Preşedinţia Comisiei

Europene, Parlamentului revenindu- atributul de a aproba colegiul Comisiei Europene şi

Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru afaceri externe şi politică de securitate.

Totodată, Parlamentul va alege, pe baza propunerii Consiliului European

preşedintele Comisiei Europene, care va trebuie să ia în considerare rezultatele alegerilor

pentru Parlamentul European.. În cazul în care candidatul este ales, Preşedintele

informează Consiliul cu privire la aceasta, invitându-l să propună, de comun acord cu

preşedintele ales, candidaţii pentru diferitele posturi de comisari. În cazul în care

Parlamentul nu aprobă persoana desemnată, Preşedintele invită Consiliul să desemneze

un nou candidat.

În ceea ce priveşte numirea Înaltului Reprezentant al Uniunii Europene pentru

afaceri externe şi politică de securitate, care va deţine totodată şi funcţia de vice-

preşedinte al Comisiei Europene, înainte de numirea lui, preşedintele în exerciţiu al

Consiliului este invitat de Preşedinte să facă o declaraţie în faţa Parlamentului, în

conformitate cu art. 21 din Tratatul Uniunii Europene.

După numirea noului Înalt Reprezentant pentru politică externă şi de securitate

comună, potribvuit art. 27 alin. 2 din Tratatul CE şi înainte de preluarea oficială a

funcţiilor, Înaltul Reprezentatnt este invitat de Preşedinte să facă o declaraţie în faţa

comisiei competente şi să răspundă şla întrebările acesteia.

57 Ibidem, p. 42

35

Mai multă „democraţie participativă”58

Orice putere presupune o responsabilitate59. Ales prin vot direct, Parlamentul

European va avea noi instrumente care vor proteja drepturile şi libertăţile cetăţenilor şi

care le va permite acestora să ia parte la procesul politic comunitar.

Parlamentul va trebuie să se asigure că noua cartă, respectiv Carta drepturilor

fundamentale a Uniunii Europene, cartă ce este implementată într-un mod eficient.

De asemenea, tratatul aduce o inovaţie prin aceea că oferă cetăţenilor europeni

dreptul la iniţiativă legislativă, respectiv un milion de cetăţeni, provenind din mai multe

state membre, vor putea prezenta o propunere legilativă în domenii care ţin de

competenţa Uniunii.

Nu în ultimul rând, Parlamentul va apăra drepturile parlamentelor naţionale de a

obiecta la propunerile legislative la nivel comunitar, dacă acestea consideră că a fost

încălcat principiul subsidiarităţii.

Revizuirea tratatelor

Lisabona oferă Parlamentului European dreptul de a iniţia revizuiri ale tratatelor

constitutive, precum şi dreptul de a lua parte la procesul de revizuire.

3.2.4.Creşterea rolului parlamentelor naţionale în procesul politic comunitar

Un aspect important adus în premieră de noul Tratat este dat de reglementarea

participării parlamentelor naţionale la procesul de decizie comunitar. În acest mod,

parlamentele naţionale vor putea acţiona în calitate de „gardieni” ai principiului

subsidiarităţii. Parlamentelor naţionale li se va oferi puterea de a influenţa deciziile încă

din faza iniţială a elaborării unei propuneri, înainte ca aceasta să fie analizată în detaliu

de Parlamentul European. Astfel, priectele de acte legislative adresate Parlamentului

European şi Consiliului se transmit parlamentelor naţionale, iar proiectele de acte

legislative emise de Comisie se transmit direct de Comisie parlamentelor naţionale, în

acelaşi timp în care se transmit şi Parlamentului European şi Consiliului.

Parlamentele naţionale pot adresa preşedintelui Parlamentului European, al

Consiliului şi, respectiv, al Comisiei, un aviz motivat privind conformitatea unui proiect

de act legislativ cu principiul subsidiarităţii.

O conferinţă a organelor parlamentare specializate în chestiunile Uniunii poate

supune atenţiei Parlamentului European, a Consiliului şi a Comisiei orice contribuţie pe

58 A se consulta site-ul oficial al Parlamentului European: www. europarl.eu59 Eduard Dragomir, Dan Niţă, op. cit., p. 43

36

care o consideră adecvată. În plus, o astfel de conferinţă promovează schimbul de

informaţii şi schimbul celor mai bune practici între parlamentele naţionale şi

Parlamentul European, inclusiv între comisiile specializate ale acestora.

3.3. Impactul Tratatului de la Lisabona asupra reformei Consiliului UE

3.3.1. Distribuirea voturilor în cadrul Consiliului

Unul din principalele aspecte pe care Tratatul de la Lisabona le are asupra acestei

instituţii îl reprezintă schimbarea numelui ei în “Consiliul”, de-a lungul timpului

utilizându-se “Consiliul Special al Miniştrilor” în cazul C.E.C.O; “Consiliul Comunităţii

Economice” şi “Consiliul Comunităţii Europenea a Energiei Atomice” în cazul celorlalte

două Comunităţi. Până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht s-a folosit

denumirea de “Consiliul de Miniştri”, iar apoi Consiliul Uniunii Europene.

În continuare această instituţie reprezintă guvernele statelor membre, rolul său

rămânând, în mare măsură neschimbat. Consiliul va continua să împartă prerogativele

legislative şi bugetare cu Parlamentul şi îşi va menţine rolul central în materie de politică

externă, şi de securitate comună şi de coordonare a politicilor economice.

3.3.2. Modificarea procedurii de vot în Consiliu

Procesul de decizie

Marea noutate adusă de Tratatul de la Lisabona este reprezentată de modul în

care se desfăşoară procesul de decizie. Astfel, Consiliul va decide cu majoritate

calificată, cu excepţia cazurilor în care tratatele prevăd o altă procedură, cum ar fi votul

în unanimitate. În practică, odată cu intrarea în vigoare a acestui tratat, votul cu

majoritate calificată va fi extins la numeroase domenii de acţiune, regula unanimităţii,

prezentă în numeroase domenii, va fi înlocuită de procedura votului cu majoritate

calificată.

Trecerea la majoritatea calificată vizează atât domeniile tehnice, cât şi anumite

subiecte aparţinând unor domenii foarte sensiblie, precum controlul frontierelor, azilul

sau migraţia. Totodată, tratatul stabileşte aplicarea regulii majorităţii calificate şi în alte

domenii precum dreptul de stabilire, transporturile, politica spaţială, energie, sport,

turism, protecţie civilă, cooperarea structurată în domeniul apărării.60

Însă, numeroase domenii rămân sub incidenţa regulii unanimităţii aşa cum este

domeniul fiscalităţii, măsurile de armonizare în domeniul securităţii sociale şi

60 Eduard Dragomir, Dan Niţă, op. cit., p.. 32

37

al protecţiei sociale, procedura de revizuire a tratatelor, precum şi cea mai mare parte a

politicii externe şi de securitate comune.

Cu toate acestea, în toate aceste domenii (mai puţin în ceea ce priveşte deciziile

având impliaţii militare sau în domeniul militar), Consiliul European poate, în baza unui

vot unanim, să împuternicească Consiliul să adopte măsuri cu majoritate calificată.

Această aşa-numită clauză-pasarelă61 este menită să evite modalitatea greoaie de

modificare a regulii de vot prin amendarea tratatelor.

Prin derogare de la art. 16 alin. 4 din Tratatul privind Uniunea Europeană este

prevăzut că începând cu 1 noimebrie 2014 şi sub rezerva dispoziţiilor stabilite prin

Protocolul privind dispoziţiile tranzitorii, în cazul în care Consiliul nu hotărăşte la

propunerea Comisiei sau a Înaltului Reprezentatnt al Uniunii pentru afaceri externe şi

politică de securitate, majoritatea calificată se defineşte ca fiind egală cu cel puţin 72%

din membrii Consiliului reprezentând statele membre participante, care reunesc cel puţin

65% din populaţia Uniunii.

Potrivit Tratatului de la Lisabona, până la 31 octombrie 2014 rămân în vigoare

următoarele dispoziţii: “Pentru deliberările Consiliului European şi ale Consiliului,

care necesită majoritate calificată, voturile membrilor sunt ponderate după cum

urmeaz: Belgia 12, Bulgaria 10, Republica Cehă 12, Danemarca 7, Germania 29,

Estonia 4, Irlanda 7, Grecia 12, Spania 27, Franţa 29, Italia 29, Cipru 4, Letonia 4,

Lituania 7, Luxemburg 4, Ungaria 12, Malta 3, Olanda 13, Autria 10, Polonia 27,

Portugalia 12, România 14, Slovenia 4, Slovacia 7, Finlanda 7, Suedia 10, Regatul unit

29“.

Deliberările sunt încheiate în cazul în care întrunesc cel puţin 255 de voturi

favorabile exprimate de majoritatea membrilor, în cazul în care, în temeiul tratatelor,

acestea trebuie să fie adoptate la propunerea Comisiei, în celellate cazuri, deliberările

sunt încheiate în cazul în care întrunesc cel puţin 255 de voturi favorabile exprimate de

cel puţin două treimi dintre membri.

Un membru al Consiliului European sau al Consiliului poate solicita, la

adoptarea, cu majoritatea calificată, a unui act de către Consiliul European sau de către

Consiliu,

să se verifice dacă statele membre care constituie majoritate calificată reprezintă cel

61 Ibidem, p. 32

38

puţin 62% din populaţia totală a Uniunii, în cazul în care se constată că nu este

îndeplinită această condiţie, actul în cauză nu este adoptat.62

Formaţiunile Consiliului

Structura formaţiunilor Consiliului este amendată, în sensul separării actualului

Consiliu pentru Afaceri Generale şi Relaţii Externe (CAGRE) în două formaţiuni

distincte:

Consiliul pentru Afaceri Generale, cu rol de orientare-coordonare a activităţii tuturor

celorlate formaţiuni/organizări

Consiliul pentru Relaţii Externe, care prin excepţie de la regula comună, va fi

prezidat de Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe şi Politică de Securitate

În cadrul diferitelor formaţiuni ale Consiliului locul central este oferit Consiliului

Afaceri Generale, acesta asigurând coerenţa lucrărilor diferitelor formaţiuni ale

Consiliului şi pregătind reuniunile Consiliului European, urmărind aducerea la

îndeplinire a măsurilor adoptate, în colaborare cu preşedintele Consiliului European şi

cu Comisia.

Acţiunea externă

În cadrul reglementărilor privind Consiliul, Tratatul aduce o întărire a modului

de acţiune externă a Uniunii, prin reglementarea unui serviciu european de acţiune ce va

acţiona în sprijinul Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politică de

securitate, care prezidează Consiliul Afaceri Externe. Acest serviciu colaborează cu

serviciile diplomatice ale statelor membre şi este format din funcţionarii serviciilor

competente ale Secretariatului General al Consiliului şi ale Comisiei, precum şi din

personalul detaşat al serviciilor diplomatice naţionale.

3.3.3. Asigurarea Preşedinţiei Consiliului

Lisabona aduce o restructurare a sistemului de exercitare a presedinţiei

Consiliului. Astfel, practica rotaţiei semestriale între statele membre se menţine, însă

elementul de noutate este acela că un grup de trei state va putea asigura, în comun, pe o

periodă de 18 luni, îndeplinirea unor funcţii ale Preşedinţiei.

Acestea vor putea partaja preşedinţia unor formaţiuni ale Consiliului pentru

perioade mai lungi decât cele semestriale. De altfel, factorii de decizie europeni au

hotărât ca, după intarea în vigoare a tratatului de la Lisabona, Consiliul ar trebuie să

înceapă pregătirea deciziei de stabilire a procedurilor de aplicare a deciziei privind

62 Ibidem, pag. 33

39

exercitarea preşedinţiei Consiliului şi să o aprobe, din punct de vedere politic, în termen

de şase luni.

3.4. Instituţia funcţiei de Preşedinte al Consiliului European

3.4.1. Numire şi mandat

Cea mai importantă noutate adusă în domeniul Consiliului European este aceea a

renunţării la sistemul de preşedinţie rotativă în favoarea unui post de Preşedinte al

Consiliului European.

Astfel, potrivit Tratatului de la Lisabona, preşedintele este ales de Consiliul

European pentru un mandat de doi ani şi jumătate, rolul acestuia fiind de a asigura

pregătirea şi continuitatea lucrărilor Consiliului European şi de a găsi soluţii care să

conducă la obţinerea consensului.

Preşedintele Consiliului European nu poate ocupa alte funcţii la nivel naţional şi

potrivit art. 9B, introdus la Lisabona, Preşedintele Consiliului Europe.

3.4.2. Rolul Preşedintelui Consiliului European

Importanţa noului post rezidă din faptul că prin crearea lui se crează, atât o

continuitate de acţiune la nivelul Consiliului European, cât şi o simbolistică dată de

existenţa unui om investit cu funcţia de Preşedinte al Consiliului European.

Astfel, reuniţi la 19 noiembrie 2009, într-un summit extraordinar la Bruxelles,

liderii celor 27 de state membre ale Uniunii Europene au decis desemnarea premierului

belgian Herman Van Rompuy în noua funcţie de preşedinte al Consiliului European.

Alegerea lui Van Rompuy pentru postul de Preşedinte al Consiliului European

s-a făcut în urma unui compromis, în care se pare că rolul determinant l-a avut poziţia

comună a Franţei şi Germaniei. Multe voci au criticat această alegere considerând ca

fiind una a unei figuri politice şterse pe plan intearnaţional care nu poate aduce substanţă

noului post.

3.4.3. Atribuţiile Preşedintelui Consiliului European

Preşedintele Consiliului European nu poate ocupa alte funcţii la nivel naţional şi

potrivit art. 9B, introdus la Lisabona, Preşedintele Consiliului European are următoarele

atribuţii:

Prezidează şi impulsionează lucrările Consiliului European

40

Asigură pregătirea şi continuitatea lucrărilor Consiliului European, în

cooperare cu preşedintele Comisiei şi pe baza lucrărilor Consiliului Afaceri

Generale

Acţionează pentru facilitarea coeziunii şi a consensului în cadrul Consiliului

European

Prezintă Parlamentului European un raport după fiecare reuniune a

Consiliului European

Preşedintele Consiliului European asigură, la nivelul său şi în această calitate,

reprezentarea externă a Uniunii în probleme referitoare la politica externă şi de

securitate comună, fără a aduce atingere atribuţiilor Înaltului Reprezentant al Uniunii

pentru afaceri externe şi politică de securitate.

3.5. Înaltul Reprezentant al UE pentru Politică Externă şi de Securitate

Statutul Înaltului Reprezentant pentru afaceri externe şi politica de securitate este

reglemementat prin dispoziţiile cuprinse în aer. 18 TUE, conform modificărilor

introduse prin Tratatul de la Lisabona.

Consiliul European, hotărând cu majoritatea calificată, cu acordul preşedintelui

Comisiei, numeşte Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politică de

securitate.

Consiliul European poate pune capăt mandatului acestuia în conformitate cu

aceeaşi procedură. înaltul Reprezentant este unul dintre vicepreşedinţii Comisiei.63

În exercitarea mandatului său, Înaltul Reprezentant al Uniunii este susţinut de un

serviciu european pentru acţiunea externă. Acest serviciu lucrează în colaborare cu

serviciile diplomatice ale statelor membre şi este format din funcţionarii serviciilor

competente ale Secretariatului General al Consiliului şi ale Comisiei, precum şi din

personalul detaşat al serviciilor diplomatice naţionale.

Organizarea şi funcţionarea serviciului european pentru acţiunea externă se

stabilesc prin decizie a Consiliului. Consiliul European hotărăşte la propunerea înaltului

Reprezentant, după consultarea Parlamentului European şi cu aprobarea Comisiei.

63 Nicoleta Diaconu, op. cit., p. 140

41

Atribuţiile Înaltului Reprezentant pentru afaceri externe şi politica de securitate

rezultă din dispoziţiile TUE privind acţiunea externă a Uniunii şi politica externă şi de

securitate comună.64

Înaltul Reprezentant conduce politica externă şi de securitate comună a Uniunii.

Acesta contribuie prin propuneri la elaborarea acestei politici şi o aduce la îndeplinire în

calitate de împuternicit al Consiliului. Acesta acţionează în mod similar şi în ceea ce

priveşte politica de securitate şi apărare comună.

Înaltul Reprezentant prezidează Consiliul Afaceri Externe. De asemeena Înaltul

Reprezentant asigură coerenţa acţiunii externe a Uniunii. Acesta este însărcinat, în

cadrul Comisiei, cu responsabilităţile care îi revin acesteia din urmă în domeniul

relaţiilor externe şi cu coordonarea celorlalte aspecte ale acţiunii externe a Uniunii. în

exercitarea acestor responsabilităţi în cadrul Comisiei, şi numai cu privire la aceste

responsabilităţi, Înaltul Reprezentant se supune procedurilor care reglementează

funcţionarea Comisiei.

Consiliul şi Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de

securitate asigură unitatea, coerenţa şi eficienţa acţiunii Uniunii.

Politica externă şi de securitate comună este pusă în aplicare de Înaltul

Reprezentant şi de statele membre, utilizând mijloacele naţionale şi ale Uniunii.

Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate

care prezidează Consiliul Afaceri Externe, contribuie prin propunerile sale la elaborarea

politicii externe şi de securitate comune şi asigură punerea în aplicare a deciziilor

adoptate de Consiliul European şi Consiliu.

În exercitarea atribuţiilor sale Înaltul Reprezentant reprezintă Uniunea în

chestiunile referitoare la politica externă şi de securitate comună. Acesta desfăşoară, în

numele Uniunii, dialogul politic cu terţii şi exprimă poziţia Uniunii în cadrul

organizaţiilor internaţionale şi al conferinţele internaţionale.65

Orice stat membru, înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi

politica de securitate sau Înaltul Reprezentant cu susţinerea Comisiei poate sesiza

Consiliul cu privire la orice chestiune de politică externă şi de securitate comună şi poate

prezenta iniţiative sau propuneri Consiliului. În cazurile în care se impune o decizie

rapidă, Înaltul Reprezentant convoacă, fie din oficiu, fie la solicitarea unui stat membru,

64 A se vedea art. 21-46 TUE65 Nicoela Diaconu, op. cit., p. 140

42

în termen de patruzeci şi opt de ore sau, în caz de necesitate absolută, într-un termen mai

scurt, o reuniune extraordinară a Consiliului.

În cazul în care Consiliul European sau Consiliul a definit o abordare comună a

Uniunii privind politica externă şi de securitate comună, Înaltul Reprezentant al Uniunii

pentru afaceri externe şi politicp de securitate şi miniştrii afacerilor externe ai statelor

membre îşi coordonează activităţile în cadrul Consiliului. Misiunile diplomatice ale

statelor membre şi delegaţiile Uniunii în ţările terţe şi în cadrul organizaţiilor

internaţionale cooperează între ele şi contribuie la formularea şi la punerea în aplicare a

abordării comune.

La propunerea înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica

de securitate, Consiliul poate numi un reprezentant special căruia i se conferă un mandat

referitor la chestiuni politice speciale. Reprezentantul special îşi exercită mandatul sub

autoritatea Înaltului Reprezentant.

Statele membre îşi coordonează acţiunea în cadrul organizaţiilor internaţionale şi

cu ocazia conferinţelor internaţionale. În cadrul acestor instituţii, statele membre apără

poziţiile Uniunii. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de

securitate asigură organizarea acestei coordonări. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru

afaceri externe şi politica de securitate consultă periodic Parlamentul European cu

privire la aspectele principale şi la opţiunile fundamentale din domeniul politicii externe

şi de securitate comune şi ale politicii de securitate şi apărare comune şi îl informează în

privinţa evoluţiei acestora. Acesta se asigură că punctele de vedere ale Parlamentului

European să fie luate în considerare în mod corespunzător. Reprezentanţii speciali pot fi

implicaţi în activitatea de informare a Parlamentului European.

Parlamentul European poate adresa întrebări sau formula recomandări

Consiliului şi Înaltului Reprezentant. Parlamentul European organizează de două ori pe

an o dezbatere privind progresele înregistrate în punerea în aplicare a politicii externe şi

de securitate comune, inclusiv a politicii de securitate şi apărare comune.

43

BIBLIOGRAFIE

I. Doctrină

1) Bărbulescu Iordan Gh., Uniunea Europeană, Editura Trei,

2001;

2) Bibere Octavian, Uniunea Europeană între real şi

virtual, Editura All Bucureşti 1999;

3) Marie-Therese Bitsch, Histoire de la construction

europeenne de 1945 a nos jours, Editions Complexe 1996;

4) Diaconu, Nicoleta Dreptul Uniunii Europene,Tratat,

ediţia a II-a revizuită, Editura Lumina LEx, Bucureşti 2011 ;

5) Fuerea Augustin., Instituţiile Uniunii Europene, Ed.

Universul Juridic, Bucureşti 2002;

6) Fuerea, Augustin Manualul Uniunii Europene, Ediţia

a III-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2006;

44

7) Fuerea, Augustin Manualul Uniunii Europene,ediţia a

V-a, revăzută şi adăugită după Tratatul de la Lisbona, Editura Universul Juridic,

Bucureşti 2011;

8) Filipescu, I.m A. Fuerea, Drept instituţional comunitar

european, ediţia a IV-a, Editura Actami Buucreşti 1999;

9) Filipescu, Ion, Augustin Fuerea, Drept instituţional comunitar

european, ediţia a V-a, Editura Actami, Bucureşti 2000;

10) J.C. Gautron, Droit européen, Dalloz Paris 1997;

11) McCormick John, Să înţelegem Uniunea Europeană. O

introducere scrisă, Editura Codecs, Bucureşti 2006;

12) Ivan, Adrian Liviu Sub zodia Statelor Unite ale

Europei, CA Publishing, Cluj-Napoca 2009;

13) Jean Monnet, Mémoires, Ed. Fayard, Paris 1976;

14) Richard N. Condenhove-Kalergi, Pan-Europa, pro-Europa Tg.

Mureş, 1997;

15) Mazilu Dumitru, Integrarea europeană. Drept

comunitar şi instituţii europene, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2001;

16) Mihăilă Marian, Carmen Suciu, Dan Stan, Drept instituţional comunitar, Ed.

Lumina Lex, Bucureşti 2002;

17) Nicula, Alin Remus Parlamentul European şi funcţiile

sale în construcţia comunitară europeană, Teză de doctorat susţinută la

Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca 2011;

18) Pascale Fontaine, Construcţia europeană până în

zilele noastre, Institutul European, Iaşi 1998;

19) Joël Rideau, Droit institutionnel de l'Union et

des Communautés européennes, ediţia a 3-a, L.G.D.J, Paris 1999;

20) Scăunaş, Stelian Uniunea Europeană. Construcţie. Instituţii.

Drept, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005.

21) Ţinca, Ovidiu Drept comunitar general, Editura

Didactică şi Pedagogică R.A, Bucureşti 1999;

22) Voicu Marin, Drept Comunitar – Teorie şi

jurisprudenţă, Ed. EX PONTO, Constanţa 2002.

23) Zlătescu Irina Maria, Radu C. Demetrescu, Drept instituţional comunitar, Ed.

Olimp, Bucureşti 1999;

45

II. Legislaţie

1) Tratatul de la Paris, instituind C.E.C.A. –1951 (intrat în vigoare în 1952).

2) Tratatele de la Roma, instituind C.E.E. şi EURATOM 1957 (intrate în vigoare în

1958).

3) Tratatul de la Bruxelles, instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică –1965

(intrat în vigoare în 1967).

4) Actul unic european –1986 (intrat în vigoare în 1987).

5) Tratatul de la Maastricht, privind Uniunea Europeană –1992 (intrat în vigoare în

1993).

6) Tratatul de la Amsterdam, privind Uniunea Europeană –1997 (intrat în vigoare în

1999).

7) Tratatul de la Nisa, semnat în februarie 2001.

8) Proiectul de Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa adoptat la

13 iunie-10 iulie 2003 ;

9) Tratatul de la Lisabona din 2009 ;

10)

III. Surse electronice

1) www.europa.eu

2) www.europarl.europa.eu

3) www.mae.ro

46